3-5
Minerva privi concentrat, undeva departe, peste umărul lui Vlase:
"Saturnianul Dincă..."
- Mi se pare că a venit persoana.
Dora Ioachim se apropie. Era îmbrăcată cu pantaloni negri şi ghete de lac. O caţaveică albă de blană, brodată rustic în culori vii, dădea strălucire buclelor roşii, tunse scurt. Călca sigur şi în ochii verzi, ficşi, Minerva desluşi o expresie de îndărătnicie.
Medicul se retrase în fundul sălii şi se aşeză la birou, completând nişte hârtii.
- Aţi fi putut avea amabilitatea să mă aduceţi aici fără jandarm, izbucni Dora Ioachim. O invitaţie scrisă nu ajungea? Trebuia să ştie tot blocul?
Vlase îşi ridică surprins ochii. Clătină amuzat din cap, reluându-şi lucrul.
- De când atâtea scrupule?! se miră Minerva.
- Nu v-am dat niciun motiv să mă trataţi astfel.
- Uite, domnişoară, motivele mele am să ţi le înşir mai târziu. Sper să nu-ţi piară zâmbetul. Până una-alta spune-mi dacă îl cunoşti.
Ridică capătul cearşafului. Tânăra măsură chipul neînsufleţit al inginerului Mihăilă, fără nicio tresărire.
- Îl cunoşti?
- Nu.
- Uită-te bine!
- Am spus o dată nu, e nu!
- Ai mai spus şi altă dată, şi a fost da. Îşi îndreptă privirea spre celălalt capăt al sălii: Doctore, puteţi începe! Trecem dincolo.
Era o încăpere pătrată, fără uşă, pardosită cu ciment. Câteva bănci de lemn alb străjuiau pereţii daţi cu ulei.
- Ia loc!
Dora Ioachim se aşeză picior peste picior cântărind ironic hainele Minervei. Un zâmbet batjocoritor îi stăruia în colţul gurii mari, bine desenate.
Minerva făcu câţiva paşi prin încăpere. Blacheurile clănţăneau ca nişte pinteni pe ciment. Se propti în faţa femeii:
- Şi acum, fetiţo, dă-i drumul! Ca la duhovnic!
- Nu-s nici trei zile de când v-am spus tot ce ştiam. Mai am de adăugat un singur cuvânt: Punct. A început să mă cam agaseze povestea.
- Şi pe mine. Apropo, trebuie să te felicit. Minţi superb. Cu fantezie şi intonaţie corectă.
- În cazul ăsta nu mai avem ce discuta.
- Dimpotrivă. Stai jos, e inutil să faci cu mine pe zâna ultragiată. Când l-ai cunoscut pe Mihăilă?
- Acum îl văd pentru prima oară.
- De unde ştii că el e Mihăilă? Putea fi Popescu sau Ionescu.
Dora clipi, fluturând genele grele. Îşi strâmbă gura:
- Am dedus. Nu era firesc? Adăugă: Nu mă prindeţi cu tertipuri din astea.
- Dar din care?
- Să vi le sugerez eu?
- M-ai îndatora infinit.
- Ei bine, dovediţi-mi că l-am cunoscut. Fapte concrete.
Minerva scotoci prin buzunarul uriaş şi scoase o hârtiuţă mototolită.
- Am să mă străduiesc. Să începem cu săptămâna asta. Luni, ora 14, te-ai întâlnit cu domnul Necula, în faţă la "Dunărea". A urmat o scurtă vizită în apartamentul dumitale. Acelaşi program la ora 19, de astă dată cu domnul Luca. A doua zi, marţi, ora 11 dimineaţa, itinerar romantic cu domnul Dincă la Şosea. Miercuri, vizită inopinată, extrem de matinală, din partea domnului Necula la dumneata acasă. L-ai lăsat să aştepte cam mult în faţa uşii, fără să te înduplece insistenţele domniei sale. De la fereastră l-ai văzut îndepărtându-se. Ai plecat după jumătate de ceas însoţită de inginerul Mihăilă care, bănuiesc - dacă îmi permiţi, evident - a înnoptat la dumneata. V-aţi despărţit după câteva zeci de metri. În continuare...
- Ei şi, ce-i cu asta? o întrerupse Dora Ioachim. Mă întâlnesc cu cine-mi place!
- Deviezi obiectul discuţiei, domnişoară. Susţineai că nu-l cunoşti pe Mihăilă. De fapt, dacă mă gândesc bine, e şi firesc să-i încurci. În locul dumitale aş întocmi un fişier.
- N-am nevoie de sfaturi.
- Asta e şi părerea mea. Unde am rămas? Deci, de când îl cunoşti pe inginerul Mihăilă?
- De aproape două săptămâni.
- Un sentiment spontan şi irezistibil, desigur.
- Mă priveşte.
- Uitându-mă la dumneata, încep să cred în femeia fatală. L-ai iubit pe Pascu şi a murit. Abia îţi îmboboceşte inima a doua oară şi soarta nemiloasă îl seceră pe Mihăilă. Mă gândesc cu groază la ce-i aşteaptă pe Dincă, Luca şi Necula...
- Poate pretindeţi că i-am omorât eu! Din fericire am alibiuri infailibile.
Minerva îşi clătină capul a dojană.
- Te joci cu termenii, fetiţo, şi e imprudent. Alibiul poate presupune, pe lângă altele, cunoaşterea care precede faptul. De unde ştiai că Pascu şi Mihăilă trebuiau să moară?
- Alibiurile mele sunt întâmplătoare. Şi le aveţi, desigur, în hârtiuţa dumneavoastră. În fiecare zi m-am întâlnit cu Dincă, Luca şi Necula. Pot să v-o confirme.
- Ziua are 24 de ore, observă Minerva.
- Care au fost împărţite între cei trei.
Îşi scoase din buzunar un pachet de ţigări. Aprinse una, trăgând cu poftă fumul în piept. Minerva îi observă mâna frumoasă cu unghii ascuţite, extrem de lungi, date cu lac alb.
- În ce împrejurări l-ai cunoscut pe Mihăilă?
Tânăra tăcu câteva clipe, apoi - sâcâită parcă de un gând - îşi ridică bărbia:
- În fond, nu văd de ce m-aş sfii. M-a acostat la cinema.
- La care?
Femeia zâmbi ironic:
- La "Aro".
- Ce film rula?
- "Pentru un pumn de dolari".
- Când anume te-a acostat? Înainte sau după spectacol?
- După. Scăpasem poşeta şi mi-a ridicat-o.
- Ai lăsat-o să-ţi scape!
- Să zicem că da. Era oricum mai elegant decât să-l trag de mânecă. Ştiţi cumva alte trucuri?
- De ce ţineai neapărat să-l cunoşti?
Dora Ioachim izbucni în râs:
- Mă inspira dintr-un anumit punct de vedere. Să precizez care?
- Să-mi spui pe cine "inspira".
Tânăra îşi subţie ochii.
- Nu vă înţeleg.
- Înţelegi foarte bine. Chestia cu filmul e cacealma. Nu acolo l-ai cunoscut.
Minerva n-avea nici cea mai mică îndoială că femeia minte. Începuse să intuiască în angrenajul faptelor legate de dosarul diplomelor false un personaj ocult care manevra abil câţiva oameni de paie. Nu era o coincidenţă faptul că Dora Ioachim fusese logodnica lui Pascu, iubita lui Mihăilă, iar acum broda idile de prost gust cu Dincă, Luca şi Necula. Aşa era piesa, iar Minerva se străduia să înţeleagă de ce trebuia să fie aşa şi mai ales cine o dorea.
- Pe Mihăilă l-ai căutat! conchise ea cu glas tare.
De alături se auzi un zgomot metalic. O trusă cu instrumente căzuse pe ciment.
Minerva întoarse capul. Vlase îi făcu semn, zâmbind, că totul e în regulă şi se aplecă din nou asupra cadavrului.
- Cine ţi-a cerut-o?
- De ce să mi-o fi cerut cineva anume? Se ridică în picioare, aproape ţipând: Sunt o femeie tânără şi sănătoasă. N-am cui şi nu văd de ce trebuie să dau socoteală. De când e, mă rog, o crimă să ai temperament?
- Nu fi vulgară, domnişoară. Nu ţi-am reproşat numărul celor cu care te întâlneşti. Are cine să facă şi treaba asta, fii sigură. La urma urmelor, poate ai manii statistice. Mi se pare straniu însă cu cine te întâlneşti. Pascu, treacă-meargă. Dar ceilalţi? Nu-s deloc genul dumitale. Mihăilă - un om închis, ursuz, departe de a fi arătos. De ceilalţi trei ce să mai vorbesc!
O privi lung. Era femeia capabilă să transforme fiecare gest într-o capcană în care partenerul neavertizat cădea sufocat de admiraţie. Femeia care ştie să-şi aprindă o ţigară în mod desăvârşit, cu dezinvoltura şi eleganţa reclamelor de brichete din Paris-Match, care ştie că un trup expus în profil sau trois-quarts îşi camuflează cusururile, e mai zvelt, mai tentant. Spatele lipit de speteaza scaunului pune în valoare bustul, ca şi o ridicare graţioasă a braţelor îndreptând coafura. Pudriera se scoate doar atunci când machiajul impecabil nu trebuie corectat. După o noapte de insomnie nu va îmbrăca niciodată culori închise. Cunoaşte efectul alternanţei între izbucnirile copilăreşti şi consideraţiile mature, subtil-inteligente emise cu voce joasă, senzuală. Ştie să asculte fără să audă eternele amintiri din armată, o tentaţie căreia bărbaţii sunt incapabili să-i reziste...
Dora Ioachim îşi strâmbă gura:
- Am un gust sofisticat.
- E o ipoteză pe care aş accepta-o cu titlu de curiozitate, dar nu mă împac cu asasinatele care succed aventurilor dumitale.
- În fond, n-au murit decât doi.
- Şi cam de la ce număr ar fi trebuit să mă impacientez?
- E o simplă coincidenţă. Absurdă. N-am niciun amestec în crimele astea. Îmi văd de serviciu corect, iar aventurile mele n-au substrat material. Ce vreţi de la mine?
- Adevărul! Întreţii relaţii cu Dincă, Luca şi Necula. Le-ai interzis să vorbească despre dumneata. De ce?
- N-am vrut să le stric prietenia.
- E un gest delicat. Şi cu ce le-ai închis gura?
- Le-am spus că sunt căsătorită.
- Ai fost atât de convingătoare, încât Necula nu ezită să-ţi facă o vizită la 7 dimineaţa, sau ca şi Dincă şi Luca, de altfel, să-ţi dea telefon la 2-3 noaptea. Cu Luca ai şi discutat chiar.
- M-aţi pus deci sub urmărire?
Minerva suspină:
- Mi-am permis-o, într-adevăr. Spune-mi cu ce i-ai ameninţat?
- Ştiau că soţul meu e plecat în delegaţie peste graniţă. De aceea şi-au permis să mă sune.
- Greu digerabil. Altceva!
- Asta-i, totuşi, realitatea.
- Or fi naivi Dincă, Luca şi Necula, dar nu într-atât încât să nu fie şocaţi de dezinvoltura cu care se afişează o femeie căsătorită. Localuri şi plimbări în centrul oraşului, vecini curioşi etc. Cu ce i-ai ameninţat?
- Au ţinut, pur şi simplu, cont de rugămintea mea. Nici nu mă aşteptam să fie chiar atât de discreţi. Dar dacă o spuneţi dumneavoastră...
- Te încăpăţânezi şi nu e bine. Nu e bine deloc. Pentru dumneata! Aseară, la ora 19, a fost asasinat pe strada Vâlcei inginerul Mihăilă. Pe Ilenelor, colţ cu Vâlcei, aveai randevu cu Dincă. Ai întârziat un sfert de oră. Ca să fiu mai clară, ai sosit la 15 minute după comiterea asasinatului. Calculat pe ceas, exact timpul necesar ca să parcurgi, mergând normal, distanţa dintre locul crimei şi cel al întâlnirii. Cred că e o chestiune asupra căreia poţi reflecta la noapte... dacă ai timp. Mâine dimineaţă te aştept să-mi comunici la ce concluzie ai ajuns. Ora 9 îţi convine?
Capitolul IX
„Ce-o fi căutând domnul Luca pe strada Ilenelor?!”
1.
- Scoateți-vă haina! o invită Luca, adăugând cu tâlc: O să vă încălziţi.
Era o aluzie fină la faptul că Minerva va zăbovi mult. Cât de agreabilă i se părea perspectiva în sine, nu lăsa loc îndoielilor.
Minerva refuză înfăşurându-se mai bine în palton. Era în general friguroasă şi încăperea aproape goală, cu pereţii urâţi, reci, cenuşii, îi accentua senzaţia de frig.
Se aşezară la fel, ea pe scăunelul incomod de bucătărie, Luca pe patul de fier cu pătura roasă.
- În curând mă voi obişnui cu vizitele dumneavoastră în aşa măsură, încât s-ar putea să le simt lipsa, spuse amabil traducătorul tamburinând pe lada acoperită cu ziar.
Minerva desluşi în cuvintele lui un amestec de ironie şi iritare mocnită, bine camuflată.
- Îmi dau seama că vă deranjez. Arătă spre topul de hârtie, cărţile şi dicţionarele împrăştiate pe parchet: Ideea că vă stânjenesc de la lucru îmi este extrem de neplăcută. Apropo, ce traduceţi acum?
- Arta potcovitului în secolul al XVII-lea.
Minerva dădu din cap cu seriozitatea generată de înţelegerea unui fenomen capital.
- Bănuiesc că lucrarea e aşteptată cu nerăbdare de specialişti, de public...
Şi avu imaginea unei gloabe deşelate, cu copite scorojite la care moşmondea un tip scund cu favoriţi roşii şi pantaloni bufanţi.
- N-am posibilităţi de investigaţie în acest sens, declară prudent Luca. Şi apoi, traduc ceea ce mi se cere.
- Înţeleg. Nu vreau să vă reţin...
Omul făcu un gest cu sensul: "...Acum, dacă tot m-aţi deranjat..."
- Din nefericire, în ciuda scrupulelor mele, trebuie să apelez iar la dumneavoastră, să vă solicit o mână de ajutor.
- Vă stau la dispoziţie..
Minerva zâmbi cât putu de fermecător, dar traducătorului i se păru că e sfâşiată de crampe.
- Ştiam că n-o să mă dezamăgiţi. Oftă, uitându-se la tabloul cu ramă aurită: Istoria aceea plicticoasă, cu certificatul lui Pascu, îmi dă insomnii. Nu-mi pot explica cine şi ce interes avea să-l ascundă la dumneavoastră.
- Nu vă pot sugera nimic în această privinţă. Poate n-o să mă credeţi...
- De ce să nu vă cred?
- ...dar ignoram până şi ascunzătoarea din ramă... Un secret pe care predecesorii mei au omis să mi-l transmită.
Minerva îşi întoarse colţurile gurii: "Mie-mi spui?!"
- Sunt convinsă. Şi totuşi, cineva a încercat să vă compromită!
- Stimată doamnă, vă voi face o mărturisire deconcertantă. Nici măcar nu sunt curios.
Şi alungă obsedantele, imaginarele fire de praf cu o curbă înaltă, ostentativă.
- Cât de bine înţeleg! Reacţia clasică a inocentului. E total dezinteresat de acuzaţiile calomnioase lipsite de temei. Iată definită premisa de la care pleacă cel ce v-a pus gânduri rele. Iar atitudinea dumneavoastră, de princiară indiferenţă, îi creează un climat prielnic de acţiune şi mai ales îi dă timp. În acest sens vă solicit ajutorul.
- Cum pot contracara actele unui necunoscut? Este inutil.
- Să încercăm totuşi. Spuneţi-mi ce duşmani aveţi?
Luca izbucni în râs. Amintindu-şi de dinţii din faţă, măcinaţi, se întrerupse brusc, trăgându-şi buzele înăuntru.
- Ridicol! Absolut ridicol! Duc o existenţă mizerabilă. O cârtiţă cu profil intelectual, prin forţa împrejurărilor. Sunt ani de când n-am cunoscut, în sensul major al noţiunii, un om.
Minerva se întunecă. Intuia existenţa individului. Un coşmar. Arbora o filozofie cinică, un drapel zdrenţuit, fără nimic eroic în sine, care trebuia să ascundă, să astupe un gol covârşitor, o eroare capitală iniţială, fără drum de întoarcere.
Şi poate că în nopţile lungi, când insomnia îşi aprinde felinarele, când nu te poţi feri de tine strângând tare pleoapele, când nu-ţi poţi răspunde, poate că atunci Luca încerca îndoieli dureroase. Prejudecăţi, precepte false în lipsa circumstanţelor care le-au generat - homo homini lupus - refuz încăpăţânat de a depăşi limitele unei experienţe acumulate de alte generaţii alimentau artificial negativismul schematic al traducătorului. Îşi zidise o sihăstrie cultivând voluptăţile claustrării, adorându-şi în secret incapacitatea de adaptare pe care, ipocrit, o punea pe seama intransigenţei. A-l trezi, a-l aduce cu orice preţ la realitate, ca pe un căţel căruia îi vâri botul în necuviinţa lăsată pe parchet, era riscant.
Iar Luca, instinctiv, se opunea din răsputeri; nu e uşor la aproape 60 de ani să-ţi anulezi o întreagă existenţă, să tragi linia şi să însumezi zero. În orice caz, puţini au curajul s-o facă...
"Aşa s-ar părea... dacă nu cumva omul ăsta face eforturi să pară..."
- Nu concurez cu nimeni, reluă traducătorul, n-am la ce aspira. În consecinţă, nu reprezint nimic, nu ofer nicio miză.
- Dumneavoastră, domnule Luca, dezvoltaţi aspectul competiţional al inamiciţiei. E îngust. Să lărgim câmpul de investigaţii. Poate trecutul...
- Nici atât, o întrerupse traducătorul. Pe vremuri, mai bine zis înainte de război, aveam ceva bani. În fond, o foarte modestă bunăstare. Eram ceea ce se numeşte rentier. Un fenomen pe care, desigur, dumneavoastră îl repudiaţi, dar a fost cât se poate de real cândva. Îl relev, tocmai pentru ca să înţelegeţi felul meu de viaţă anterior. Studii, călătorii, lectură. Petreceam foarte puţin timp în ţară. Rude n-am şi nici prieteni în afară de Necula şi Dincă. Deci, contactul meu cu ceea ce nu este imediat înconjurător se reduce, de fapt, la nimic.
- Este ceea ce vă leagă probabil de Dincă. Tot un singuratic...
- Aparent, căci ţinem de două specii distincte. Dincă e organic solitar, prin construcţie psihică. Însăşi prezenţa unui străin îl indispune. Abordat de un necunoscut pe stradă, pentru cea mai banală informaţie, se fâstâceşte.
- Şi totuşi, la petrecerile dumneavoastră prelungite, de multe ori sunteţi însoţiţi de o companie numeroasă.
- Asta e altceva. În astfel de situaţii, Dincă rămâne simplu figurant. Participă doar cu prezenţa fizică. El e congenital solitar. Pe mine viaţa m-a făcut aşa. Evit intimităţile.
- Curios, procedezi astfel în urma unei experienţe dacă nu dezastruoase cel puţin triste, în urma unei decepţii. Poate că pe aici ar trebui să căutăm. Nu devii din senin mizantrop. A existat cineva care v-a deziluzionat, care v-a trădat. Acest prezumtiv cineva încearcă poate acelaşi sentiment. Că a fost într-un fel sau altul înşelat. O lovitură grea dată unui vindicativ poate duce la reacţii neaşteptate.
- N-am primit şi n-am dat vreodată o astfel de lovitură, declară ritos Luca.
Minerva îi observă ochii gălbui din cauza reţelei nesănătoase care invada corneea. Erau neliniştiţi!
- Aveţi o manieră personală, oarecum filozofică de a privi lucrurile. Poate din această cauză vă scapă ponderea unor incidente. Vă rog să vă gândiţi.
- La ce? Asemenea fapte, dacă s-au consumat vreodată, se reţin.
- Şi totuşi aţi afirmat că viaţa v-a obligat la o atitudine constantă de rezervă.
- Sunt dintre aceia care trag învăţăminte şi din păţaniile altora.
- A, desigur, aşa stau lucrurile. Trebuia să mă fi gândit. Necula şi Dincă au avut, se pare, unele neplăceri.
- Nu de natură să stârnească vendete.
- Dar de ce natură?
- Obişnuite, de fiecare zi. O avansare ratată, o decepţie sentimentală, mai ştiu eu... fleacuri în fond.
- Pline de morală însă, pentru dumneavoastră. Mă gândesc la Necula. E un om sociabil, cu extrem de multe relaţii. Oare în ce condiţii l-o fi cunoscut pe Pascu?
- De ce nu-l întrebaţi pe el?
Minerva îşi coborî ochii cu modestie şi-i reproşă dulce:
- Am scontat pe concursul dumneavoastră.
- Ceea ce îmi cereţi acuma se numeşte trădare şi... amuţi brusc.
Minerva privi afară. Pe bulevard se aprindeau luminile. Paletele de neon clipeau albăstrui.
Traducătorul îşi încrucişase meditativ mâinile pe pântece.
- Cine vă vizitează, de obicei, domnule Luca?
- Nimeni.
- A, da, uitasem. Sunteţi un singuratic. N-aş putea spune acelaşi lucru despre amicul dumneavoastră, actorul. Apropo, unde îţi rezolvă... ăăă... problemele sentimentale?
- În oraş, foarte rar la el în odaie.
- De ce? V-aţi formaliza dumneavoastră sau Dincă?
Luca ridică din umeri.
- Aşa s-a obişnuit.
- E cineva care vă face curat?
- Mie, personal?
- Dumneavoastră, celorlalţi...
- Nu! Ne... gospodărim singuri.
- Deci, practic, cu foarte mici excepţii, nimeni nu intră în apartament.
- Exact.
- Acuma e limpede. Nu-i aşa?
- Ce anume?
- Dacă nimeni altcineva n-are acces în acest apartament, logic, cel care a ascuns certificatul în rama tabloului este unul dintre dumneavoastră. Cum de la bun început vă exclud din cauză, rămân Dincă şi Necula.
Traducătorul întrebă, ridicându-şi o sprânceană:
- Aş putea cunoaşte motivul pentru care mă bucur de un tratament deosebit?
- Dar e simplu, făcu Minerva, aranjându-şi bretonul. Sinceritatea dumneavoastră spontană m-a cucerit de la început. Totul e clar, fără ascunzişuri, fără minciuni.
- Înseamnă că Necula şi Dincă v-au minţit.
- Cam aşa ceva. Imaginaţi-vă, susţin că nu l-au cunoscut pe inginerul Pascu.
- Poate că aşa stau lucrurile, opină moale Luca.
Minerva râse îngăduitor:
- Vă lăsaţi copleşit de sentimente. Necula şi Pascu au fost fraţi de cruce, iar între Dincă şi inginer au existat cel puţin relaţii de bune cunoştinţe.
Luca păru extrem de surprins:
- Iertaţi-mă, nu-mi vine să cred.
- Firesc. Minciuna vă repugnă într-atât, încât chiar având-o în faţa ochilor n-o puteţi sesiza.
- Aveţi un remarcabil simt al observaţiei.
- Mă obligă profesiunea. Dar pentru că veni vorba, nu sunt singurele inexactităţi pe care le-am sesizat. De pildă, Necula n-a vrut să admită sub nicio formă că întreţine relaţii cu Dora Ioachim.
Traducătorul clătină gânditor din cap.
- Vedeţi? reluă Minerva. Doar dumneavoastră aţi mărturisit dintr-un bun început că femeia nu vă e străină. Iată de ce îmi permit să discut cu atâta francheţe.
- Hm, şi credeţi că unul din ei mi-a strecurat certificatul în odaie?
Minervei îi luciră ochii scurt. Două luminiţe stinse repede.
- Sunt convinsă. Şi mă întreb: Cine a făcut-o? Necula?
Traducătorul îşi ţuguie buzele. Răspunse după câteva clipe de întârziere, încercând să dea greutate cuvintelor:
- E un inofensiv. Un inofensiv plin de superstiţii. Cel puţin aşa l-am considerat întotdeauna. Nu are subtilitatea, agerimea necesară unor machiavelisme. Să nu mă înţelegeţi greşit, ţin foarte mult la el, dar asta nu mă împiedică să rămân lucid.
- Cu alte cuvinte, interveni Minerva, susţineţi că e prea prost pentru a pune la cale astfel de combinaţii.
Luca zâmbi complice, lăsându-şi ochii în jos.
- V-aţi exprimat cam dur, dar în principiu aveţi dreptate.
- Dacă n-aş considera sinceritatea dumneavoastră drept o axiomă de la care plec, aş fi tentată să cred că încercaţi să-l disculpaţi în mod subtil. Pusă în ecuaţie, relaţia ar arăta cam aşa: Necula prost, egal, Necula inocent. Trebuie să înţeleg deci că toate bănuielile se îndreaptă spre Dincă...
- Bănuieli?! Eu nu bănuiesc pe nimeni, doamnă. Nu-mi permit. Dincă e un om instruit, inteligent. Cam închis. Dar asta nu înseamnă că per a contrario, vizavi de... naivitatea lui Necula, îl suspectez.
- Domnule Luca, mărturisesc că pur şi simplu mă fascinează siguranţa cu care îmi spulberaţi ipotezele. Să căutăm altceva. Poate o complicitate... Ştiţi, am sentimentul că Necula, singur ori împreună cu Dincă, a infiltrat-o pe Dora în existenţa dumneavoastră.
- Cu ce scop?
- Asta rămâne de văzut. Nu uitaţi că a fost logodnica inginerului Pascu. Dumneavoastră cum aţi cunoscut-o?
- Întâmplător. Îşi mângâie bărbia ascuţită: Traversam Bulevardul Gheorghiu-Dej şi ne-a surprins stopul chiar la mijlocul străzii. Ea a început să râdă. Am zâmbit şi eu. S-a însăilat apoi o conversaţie oarecare.
Minerva îl privi fix.
- Mă întreb, domnule Luca, de ce la prima noastră discuţie aţi contestat că o cunoaşteţi?
Traducătorul îşi bulbucă ochii. Tonul nou, atacul neaşteptat, îl surprinseseră nepregătit. Apoi buzele începură să-i tremure.
- În definitiv, sunt chestiuni intime care mă privesc.
- Cum v-a impus tăcerea?
Luca începu să-şi facă vânt cu un ziar. Părea extrem de tulburat. Pe vena jugulară doi bulbi zvâcneau ca o pompă.
- Nu îngădui maniera inchizitorială în care înţelegeţi să duceţi discuţia. Luă o poză marţială, ridicându-şi bărbia de parcă ar fi primit un pumn: Sunt gata să suport consecinţele.
Minerva îşi miji ochii.
- Îmi pare rău că v-aţi enervat tocmai acum, când aveţi nevoie de atâta linişte. Desigur, lucrările dumneavoastră sunt deosebit de importante, indispensabile, cred totuşi că vă osteniţi prea mult, vă extenuaţi...
- Nu e cazul să mă compătimiţi.
- Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Sunt îngrijorată. Sincer îngrijorată. Astenia nu e un guturai banal.
- Mi s-a atras atenţia în mod deosebit, declară traducătorul, că orice şoc îmi poate fi fatal.
- Ţţţţ! Trebuie să vă îngrijiţi cu multă atenţie, să petreceţi mai mult timp în aer liber. E cel mai bun medicament pentru astenie. Desigur, vi s-au recomandat plimbări, destindere...
Luca nu catadicsi să răspundă. Înclină doar afirmativ capul.
- Divertismente de ordin fizic, continuă Minerva.
- Într-adevăr.
- Doamne! Cum se înlănţuie toate! Ieri, nu mai departe, se mira colaboratorul meu: "Ce-o fi căutând domnul Luca pe strada Ilenelor!?"
- Ilenelor?
- Da, colţ cu Vâlcei. Nu este exact ceea ce aş numi eu un cartier aerisit, dar parcă putem respecta cu stricteţe indicaţiile medicului?
- N-am fost în viaţa mea pe acolo, declară Luca obosit.
- Desigur, o simplă disociaţie între strada pe care v-aţi plimbat şi numele ei. Cartierul Tei.
- N-am călcat de câţiva ani prin acest cartier. Conchid însă că sunt supravegheat.
- Da' de unde!? Aţi fost văzut întâmplător. Ba, dacă nu mă înşel, colaboratorul meu v-a salutat. Faptul că nu i-aţi răspuns l-a afectat teribil. Râse îngăduitor: E încă tânăr.
- M-a confundat cu altcineva.
- Imposibil. Băiatul are ochi de vultur, în afară de faptul că cine vă vede o dată, v-ar recunoaşte cu uşurinţă şi peste 20 de ani. Nu sunteţi genul de individ care trece neobservat, şi când spun asta mă gândesc la fizicul şi personalitatea dumneavoastră.
Traducătorul ridică din umeri.
- În fond, ce importanţă au toate astea?
- Principial, nici una. Dar poate că, aflându-vă aseară la ora 20 pe Ilenelor, ne-aţi putea oferi unele indicaţii preţioase.
- De ce natură?
Minerva se foi pe scaun.
- La câţiva metri de locul unde aţi fost văzut s-a comis al doilea asasinat.
- Asta-i culmea! izbucni Luca. Nu mai pot să ies pe stradă fără ca la cinci metri în stânga sau în dreapta mea să nu moară un individ. Nu credeţi că exageraţi?
- E într-adevăr fantastic, admise Minerva. De aceea mi-am permis să vă deranjez. Împrejurările în care a decedat inginerul Mihăilă sunt atât de tenebroase...
- Ingineromanie! o întrerupse ironic Luca. Întâi Pişcu, sau Piscu...
- Pascu, îl corectă binevoitoare Minerva.
- Mă rog! Acuma ăstălalt. Ca Jack Spintecătorul. Ăla avea ce avea cu femeile, ăsta cu inginerii.
- Observaţia e cum nu se poate mai adevărată. Şi pentru că, în general, punem mare preţ pe spiritul dumneavoastră de observaţie, v-am solicitat sprijinul. Aşadar, ce căutaţi ieri pe Ilenelor?
Traducătorul scoase o ţigară, potrivind-o pe îndelete într-un ţigaret de lemn:
"Femeia asta are ceva din Ignaţiu de Loyola. Mă învăluie copleşindu-mă cu calităţi în care nu crede, îmi aplaudă sinceritatea pe care o suspectează, îmi solicită ajutorul fără să aibă nevoie de el, îmi întinde mâna complice şi stă mereu la pândă..."
- Să precizăm o situaţie, doamnă! Mă suspectaţi de crimă?
Minerva îşi trase paltonul peste genunchi.
- Am să vă destăinuiesc un secret. Secretul lui Polichinelle, de fapt. În materie de crimă, toată lumea e suspectă. Nu ai voie să excluzi pe nimeni, aprioric. Abia după ce ancheta se încheagă, când cercetările avansează, diferiţii pioni sunt absolviţi de la sine, mai bine zis se absolvă singuri. În acest sens are loc o conlucrare, o colaborare între anchetator şi individul în cauză.
- Deci mă bănuiţi...
- Cel mult, prin definiţie. Şi acum, revenons a nos moutons. Am stabilit deci că ieri eraţi pe strada Ilenelor...
- Este ipoteza dumneavoastră. N-am confirmat-o.
Minerva suspină uşor:
- Mie aşa mi s-a comunicat. Dar dacă retractaţi...
- În mod categoric.
- Trebuie atunci să fac apel la o altă mărturie. Cea a Dorei Ioachim. Susţine acelaşi lucru ca şi colaboratorul meu.
- Dacă acordaţi prioritate afirmaţiilor unei... şi-şi strâmbă gura dispreţuitor.
- Din păcate, declaraţia ei se coroborează cu ceea ce locotenentul Dobrescu a văzut personal.
- O minciună şi o confuzie v-au fost suficiente ca să construiţi un capăt de acuzare.
- Acuzare! E mult spus! Dar, oricum, stă în puterea dumneavoastră s-o spulberaţi. De aceea mă aflu aici.
- Nu de aceea!
- Dar de ce?! se miră sincer Minerva.
- Vă trebuie un vinovat cu orice preţ.
- Şi o înclinaţie perversă m-a determinat să vă aleg pe dumneavoastră. Nu?
- Pe mine, pe Necula, ori pe Dincă. O echipă de rataţi care pentru dumneavoastră nu prezintă relevanţă socială. Poate chiar doriţi ca ucigaşul să fie unul din noi. Societatea n-ar avea nimic de pierdut.
- În cazul acesta, mi-aş alege victimele dintre cei ce zac pe patul de moarte. Atunci cu adevărat societatea n-ar fi frustrată sub aspect cantitativ.
- Aveţi nevoie de un simulacru. Cineva împotriva căruia furia mulţimii să se dezlănţuie, cineva care să poată fi ţintuit la stâlpul infamiei.
- N-am băgat de seamă ca cei din jur să se dea în vânt după astfel de spectacole. Dar admiţând că mărturisindu-mi neputinţa, dacă eu şi alţii am clasa dosarul, incapabili să descoperim autorul faptei, credeţi că ne-ar tăia cineva capul? În fond, cele mai abile poliţii din lume înregistrează şi rateuri.
- Cu atât mai mult nu-mi pot explica insistenţele dumnea voastră. Sunt absolut nevinovat.
- Nu v-am contestat inocenţa. Dimpotrivă, v-am întins cavalereşte mâna ca să limpezim împreună anumite situaţii incerte. S-au săvârşit două crime, doi oameni tineri au murit şi de fiecare dată dumneavoastră eraţi pe aproape, ca să nu mai pomenim de certificat. Dora Ioachim e şi ea amestecată în istoria asta.
- Nu răspund de actele ei.
- Cert! Dar existenţa ei în viaţa dumneavoastră n-o puteţi contesta. Făcu o mică pauză. Vă jucaţi de-a pisica şi şoarecele, domnule Luca. Mă lăsaţi să lupt singură şi oricât de bine intenţionată aş fi s-ar putea să pierdeţi.
- Sunt obişnuit să pierd, declară emfatic traducătorul. Totdeauna, fatal, atuurile le-a avut adversarul.
Minerva îl măsură, ridicându-se.
- I-am mai auzit şi pe alţii. Angajau după aceea câte trei avocaţi.
- Vă promit că n-am să angajez niciunul.
- E foarte probabil că vă veţi ţine de cuvânt. Dar e păcat!
- De ce?
- Înseamnă să vă lipsiţi deliberat de concursul unor băieţi inteligenţi.
- Poate că nu voi avea nevoie de concursul lor.
Minerva zâmbi, întinzându-i mâna.
- Asta-i şi convingerea mea. Spre norocul dumneavoastră, sunt un om care pricepe de glumă. Căci, nu-i aşa, ieri seară eraţi pe strada Ilenelor. Aţi vrut doar să mă necăjiţi.
Luca holbă ochii. Încercă să spună ceva, dar Minerva ajunsese la uşă.
- Lăsaţi acum. V-am obosit destul. Discutăm altă dată... De altfel, se pare că vă caută amicul Dincă. Zâmbi. Numai el e în stare să-şi şteargă picioarele un sfert de oră înainte de-a bate la ușă...
2.
Dora Ioachim ieși din baie într-un capot pufos, alb. Emana un parfum umed, proaspăt, de brad. Dădu drumul la televizor şi trecu în bucătăria îngustă cu dulapuri supraetajate, umplându-şi un pahar cu lapte. Îl sorbi cu înghiţituri mici, astâmpărându-şi fierbinţeala palmelor pe muchiile reci de cristal. Reglă sonorul şi se cuibări în fotoliul moale, adânc, adunându-şi picioarele sub coapse. Papucii, două corăbioare de atlas cu pompoane de blană, căzură pe mocheta roşie. Întinse mâna după ţigări.
I se păru că aude un zgomot, ca un foşnet, dar muzica din ce în ce mai puternică se revărsa inundând încăperea....O sală de concert.
Bette Davis în rochie caraghioasă de dinainte de război.
Consultă critic buclele înghesuite deasupra frunţii, umerii exageraţi, săltaţi la extremităţi, cloşul demodat. Se lipea de un bărbat oarecare, cu un violoncel sub braţ...
Sună telefonul.
Dora ridică receptorul imprimând vocii un gen de alintătură pe care bărbaţii, de regulă, îl confundă cu feminitatea...
- Alo!
Ascultă un timp, îngână ceva nedesluşit, apoi închise, sărind înspăimântată din fotoliu.
Capitolul X
Cască ochii, Dobrescu!
Portăreasa, numai rotunjimi, peste care jacheta cafenie prinsă în două ace de siguranţă plesnea, îşi împleti picioarele umflate de varice, căutând în jur cu un aer suficient.
- Cum ai intrat în apartament? întrebă Minerva.
Femeia o măsură scurt, evaluând totul, paltonul larg, pantalonii. Se adresă locotenentului Dobrescu, îmbrăcat în uniformă:
- Cine e domnu'? Adicătelea poci să-i spui...
Locotenentul, abia stăpânindu-şi râsul, trecu repede în bucătărie. Auzi glasul Minervei:
- Poci, fără grijă. Cum ai intrat?
- Păi eu, domnule dragă, am cheie. Mi-a dat-o domnişoara Dora.
- Vii în fiecare dimineaţă?
- Aproape. Fac târguielile pentru domnişoara şi pentru domn' doctor Vintilă de la cinci, că e pensionar, săracul, bolnav de diabet. Deretic de trei ori pe săptămână, aşa ne-am înţeles când s-a mutat la noi.
- Cui?
- Păi domnişoarei. E tare cumsecade. Când picai azi... dimineaţă...
- La ce oră?
- La opt jumate, că întâi spălai scările. Vasileştii de la doi avură bairam azi-noapte. Numai lume aleasă: advucaţi, artişti, şi, pardon de vorbă proastă, nu-ş cine a făcut urât în dreptul liftului.
Minerva îşi strâmbă nasul.
- Cum vă zisei, găsesc uşa deschisă. Înăuntru, nimeni. M-am mirat al naibii. Domnişoara, care se fereacă şi ţine totul sub lăcată...
- Şi?
- M-am dus să mă sfătuiesc cu alde nea Costică, portarul de la 12. E om dăştept, trecut prin viaţă. De, a fost la pompieri. Zice: "Madam Florica, anunţă la poliţie", zice...
- Unde locuieşti?
- Jos, în cuşcă.
Minerva îşi ridică sprâncenele.
- Ăsta-i bloc vechi, de pe vremuri, explică portăreasa. La intrare are gheretă şi în spate o odăiţă. M-am chivernisit şi eu cum am putut.
- Înseamnă că-i vezi pe toţi care intră ori părăsesc blocul. Cine venea mai des la Dora Ioachim?
Femeia îşi ridică umerii.
- Poci eu să ştiu?! Vezi dumneata, dragă domnule, domnişoara era frumuşică, tânără, nemăritată. Venea mulţi. La început eşti curios, te uiţi după fiştecare, dar de la o vreme te deprinzi şi nu-i mai bagi în seamă.
- O vizitau numai bărbaţi?
Portăreasa încuviinţă dând din cap şi ochii îi luciră scurt.
- Numa! Şi bine făcea! Adică eu, dacă am fost cinstită, că m-am ţinut don'şoară până la 40 de ani, cu ce m-am ales? Bărbatu-meu s-a încurcat cu una de la I.T.B. şi dus a fost. Lăcrimă brusc: Putrezi-i-ar osişoarele şi nu i-ar mai lua nimeni belet!
- Cine a urcat la ea aseară?
Femeia îşi şterse lacrimile.
- Asta nu ştiu, că ieri s-a împlinit sorocul să fac baie. Aşa m-am aranjat cu locatarii. O dată la trei săptămâni spălătoria e liberă.
După ce o concedie, Minerva îşi scoase blocnotesul şi făcu o schiţă sumară a interiorului, însemnându-şi atent detaliile. Dobrescu aştepta în pragul bucătăriei.
- Ce-ai găsit?
- În şifonier un teanc de scrisori expediate de Dincă.
- Bun, astea le conspectăm mai târziu. Altceva?
- Casa mi se pare răscolită, opină locotenentul. Poate că femeia a opus rezistenţă cuiva. Personal aş opina că Dora a fost răpită. Aseară, la cursul de judo, ne-au arătat o figură...
Agasată, Minerva făcu un gest cu mâna de parcă ar fi alungat o insectă:
- Lasă acum chestia cu judo. Hm! Răpire! Unde te trezeşti? Nu vezi că lipsesc lucruri? Cam cum îţi imaginezi tu istorioara asta în spaţiu? Agresorul părăseşte apartamentul cu Dora pe un umăr şi geamantanul pe celălalt. Adică - vezi, Doamne - amabil, s-a îngrijit de schimburile fetiţei. Îl măsură lung: Cum naiba, Dobrescule, poţi confunda o plecare precipitată, dar - subliniez - din proprie iniţiativă, cu o răpire? Hai să reconstituim cronologia evenimentelor.
Luă de pe masă "Programul radio" şi începu să-l răsfoiască atent.
- Ei, ce faci? Nu începi?
- Am stabilit că înainte de a părăsi apartamentul, Dora Ioachim a făcut o baie. Sunt mai multe indicii în acest sens.
- Care?
- Halatul încă ud, flaconul cu săruri uitat deschis, săpunul - unul singur - rămas în savoniera de pe cadă şi nu de la chiuvetă.
- Raţionamentul este incomplet, îl întrerupe Minerva. În casă se puteau afla două săpunuri. Cel rămas şi un altul luat la drum. Ce zici?
Dobrescu clipi mărunt.
- Aveţi dreptate.
- N-am dreptate! În casă exista un singur săpun, făcând abstracţie de cel de menaj, de la bucătărie. În goana plecării, Dora şi-a uitat trusa igienică pe caloriferul din baie. Ce mă enervează e că te-ai uitat înăuntru, dar degeaba. Pusese acolo de toate. Cosmeticele, peria de dinţi, pasta, pieptenele, dar săpunul lipseşte. Pot să sper că ai priceput?
- Da! îngână Dobrescu.
- Bun. Ce altceva mai deduci din faptul că înainte de a dispărea Dora Ioachim face o baie? Mai clar: Îşi permite să facă o baie.
- S-a decis ulterior...
- Deci se spală tacticos - cadă, evident, doar atunci foloseşti săruri - pe urmă, prinsă de amoc, începe să înghesuie bulendrele în cufăr. Casa e val-vârtej, deşi în general Dora e un om ordonat, pedant chiar.
- Înseamnă că altcineva i-a sugerat ideea.
- În sfârşit! Nu numai că i-a sugerat-o. I-a cerut imperios: "Dispari!" cu trei semne de exclamaţie. Cu oarecare aproximaţie putem stabili şi ora.
- Ce oră?
- Ora la care a primit avertismentul, Dobrescu. Dar s-o luăm uşurel. Deci, femeia iese din baie fredonând... Ce fredona, Dobrescu?
- Dunărea Albastră! Ei nu, că asta e culmea, îndrăzni locotenentul. De unde naiba să ştiu?!
- De ce, băiete? Dora e genul care lălăie toată ziua. Bărbaţii cântă când se rad, femeile când fac baie ori spală rufe. Se pare că apa stimulează. Ce putea să cânte Dora? O simfonie? Nu! Atunci ce?
- O melodie la modă, îngână locotenentul, ştergându-şi palmele de sudoare.
- Deci probabil aiureala aia cu arca lui Noe. O fluieră toţi puştii, o masacrează cinstite gospodine, învârtind la tocană, o dau de câteva ori pe zi la radio. Dar, în fine, asta a fost aşa... de exerciţiu... Iese din baie... şi?
- Dă drumul la televizor sau se pregăteşte s-o facă.
Minervei îi luciră ochii:
- Cum ai conchis?
- Învelitoarea de pluş e dată la o parte, adică televizorul e descoperit.
- Putea să fi rămas aşa de câteva zile.
- Nu cred.
- De ce?
- Din două motive: în primul rând, Dora Ioachim era, după cum spuneaţi, o femeie ordonată. Adăugă, aparent fără intenţie: Aşa cum îi stă bine unei femei. Ţinea la lucruri şi n-ar fi lăsat aparatul descoperit.
- O nimereşti! Secundo?
- V-am văzut cercetând programul radio. Vă interesează, deci, o eventuală emisiune de ieri.
- Umbli la speculaţii, râse Minerva. Şi dacă nu-l răsfoiam? O precizare: Aparatul îl deschisese, nu se pregătea s-o facă. Şi urmărea emisiunea din fotoliu.
Locotenentul privi neîncrezător prin odaie.
- Uită-te la papuci, Dobrescu! Sunt aruncaţi lângă fotoliu. Nota bene! Lângă, nu în faţa lui. Când s-a aşezat, i-a azvârlit şi şi-a tras, probabil, picioarele sub ea. Putem preciza cu oare care aproximaţie şi poziţia genunchilor. Către uşă. Când stai cuibărit în felul acesta, totdeauna linia imaginară de la încălţăminte la genunchi este în diagonală. Oblică. Eşti de acord?
- Da.
- Să vedem acum ce anume urmărea. Răsfoi programul. Ce-a fost ieri? Miercuri! Avem noroc. Fata îşi însemna emisiunile care o interesau. Poţi să brodezi o tipologie întreagă plecând numai de la sublinieri. Evident, varietăţi, muzică uşoară, filme... A! Ceva curios, sunt încercuite şi emisiunile militare. De ce crezi că o interesau?
- Spionaj! opină moale locotenentul.
- Ei nu, ştiu că ai haz! izbucni Minerva. Spionaj la nişte emisiuni pe care le urmăreşte o ţară întreagă! ! Pur şi simplu, îi plăcea omul de la "De strajă patriei". Seamănă cu Sfântul. Ce Dumnezeu! Nici atâta lucru n-ai observat? Miercuri deci, ora 20, telecinematecă. Trei cruci roşii şi subliniat. În acest moment, intervine telefonul.
- Ce telefon?
- Care o avertizează că trebuie să fugă.
- De ce neapărat telefon? Putea fi o vizită.
- Iar n-ai fost atent. Vizita vine şi ea. Dar în timp ce telefonul se află aici, la îndemână, lângă fotoliu, dacă cineva ar fi sunat la uşă, Dora ridicându-se să deschidă, s-ar fi încălţat. Poziţia papucilor, Dobrescu! Zvârliţi şi rămaşi aşa pentru o vizionare comodă, din fotoliu. După ce i s-a comunicat că trebuie cu orice chip să se dea la fund, a intrat în panică. Nu i-a mai ars nici de papuci, nici de altceva. Dacă închid ochii, o văd umblând năucă prin casă, neştiind ce să facă mai întâi. Când o femeie ca Dora Ioachim îşi uită dresurile acasă, poţi fi sigur că "panica" e un termen care îi desemnează destul de palid starea sufletească.
- Pomeneaţi de o vizită.
- Da, însă ulterioară telefonului.
- Cine să fi fost?
- Trebuia s-o fi ghicit de mult. Cartea de vizită e aici, pe masă.
Dobrescu îşi pironi ochii pe placa de cristal. Scrumiera, un pachet de ţigări rupt, staniolul fărâmiţat...
- Nu-mi dau seama din ce anume s-ar putea trage o concluzie fermă privitoare la prezenţa unei a doua persoane.
- Cred şi eu! exclamă Minerva. Vezi dacă citeşti literatură poliţistă proastă?! Cum se întâmplă pe-acolo? Trei pahare din care s-a băut "Campari", pentru că e roşu şi în felul ăsta anchetatorul devine foarte isteţ ghicind în trei secunde, scrumiera plină de mucuri, o parte cu urme evidente de ruj. "Baiser" îţi convine? Lucrurile nu sunt aşa de simple. Dar să-l lăsăm deocamdată pe vizitator şi să vedem unde a dispărut femeia. Ce propui?
- Putem lua informaţii prin împrejurimi. Trebuie s-o fi văzut cineva plecând. Eventual la staţia de getaxuri din colţ...
Minerva îşi izbi palmele atât de tare încât Dobrescu se sprijini de perete.
- Auzi! se adresă unei terţe persoane, inexistente, în staţia de getaxuri! Poate că portăreasa reumatică, dacă norocul ne ajută puţintel, sau casieriţa cârnă cu memorie fenomenală de la Gara de Nord, în schimbul fermecătorului tău surâs, îţi vor oferi informaţii ample. Îşi aminteşte de Dora pentru că a luat un bilet spre Slănic. Cum de ţine minte exact Slănicul, nu e de mirare. Femeia avea o umbrelă. Corelaţia umbrelă-Slănic rămâne o taină psihologică. Desigur, bunăvoinţa celor din jur ne e de un substanţial ajutor în munca noastră. Nu trebuie însă să supralicităm. Memoria rămâne la latitudinea unor hotare de cauciuc. Priveşte în jur! Lucrurile vorbesc. Silabisi: Unde a plecat Dora Ioachim?
Locotenentul deschise dulapul. Observă:
- Colecţia pantofilor de seară e intactă.
- Ei şi?
- S-a îndreptat deci spre meleaguri unde astfel de accesorii sunt inutile.
- Ştii, băiete, ce cred eu că se întâmplă cu tine?
- Nu, spuse candid Dobrescu.
- Ei bine, îţi lipsesc niscai exerciţii de algebră. Am să mă ocup eu de chestia asta. Pantofi de seară! Ca şi cum dacă s-ar fi ascuns la Timişoara ori Cluj, centre mari, Dora, o femeie care atrage oricum atenţia, s-ar fi grăbit să-şi semnaleze prezenţa fâţâindu-se în ritm de "alunelul" prin cârciumi. Uită-te în bibliotecă! Lipsesc două rânduri de cărţi. Ce înseamnă asta?
- Că femeia preconizează o vacanţă lungă, plictisitoare, într-un loc pustiu.
- Exact.
- Îmi permit să observ, vorbi rar locotenentul, că în toate satele există librării şi biblioteci. N-avea sens...
- Iar o feştelişi, îl întrerupse nerăbdătoare Minerva. Ia gândeşte-te niţel la mutra bibliotecarului din comună, când un sătean începe să împrumute câte opt-zece cărţi pe săptămână. Dacă nu şi mai multe. Ziua e lungă, apăsător de lungă când n-ai ce face. Este bine cunoscut fenomenul de culturalizare al satelor, dar vreau să-l văd pe ăla, chiar intelectuală de rasă, care, fără a-i fi acesta profilul profesiunii, are timp să devoreze o carte sau două pe zi. Şi asta, într-o comunitate restrânsă unde oamenii se cunosc şi fiecare gest ieşit din comun se comentează. Încă un amănunt: Dora a naufragiat într-un loc neelectrificat.
- Nu cred.
- Mă enervezi, Dobrescu! Şi acum, îţi dau trei minute ca să ghiceşti de unde am tras concluzia că locul de refugiu al Dorei este lipsit de lumină electrică. O precizare: Răspunsul se află în bucătărie.
Telefonul începu să sune. Ridică receptorul cu un "Alo" dulceag, amintind modulaţiile insinuante ale Dorei Ioachim. Nu primi niciun răspuns. Închise, săltând iritată din umeri şi se îndreptă spre fereastră. Îşi turti nasul lung de sticla rece, rămânând un timp pe gânduri. Geamul dădea în curtea interioară. Cutii goale de conserve, hârtii unsuroase, resturi alimentare azvârlite de-a valma ofereau un peisaj deprimant. După gesturile şi privirea mustind de reproşuri aruncată spre etajele superioare, Minerva înţelese că portăreasa se adresa gospodinelor din bloc într-o terminologie nu prea reverenţioasă. Brusc, se răsuci pe călcâie, exclamând:
- Gata, Dobrescu! Răspunsul!
Locotenentul apăru spăşit în prag:
- Aşa e... Cum aţi spus dumneavoastră... Dora s-a refugiat într-o locuinţă fără lumină electrică.
- De ce?
- A preferat o spirtieră - ambalajul se află în coşul de gunoi - reşoului electric portabil, mult mai practic şi cu volum redus. Cred că la asta v-aţi referit.
- Bravo, băiete! Vezi că se poate? Acum, nu-mi fă mutra asta de premiu' întâi cu cunună. Notează-ţi: Să se ia legătura cu comuna Răsadniţa, judeţul Vaslui. Dora Ioachim se află în casa pădurarului, cam la 15 kilometri de comună. Fata să fie reperată şi supravegheată. Atât pentru moment. Va pleca acolo, fără întârziere, locotenentul Toacşe.
- Miliţia din Răsadniţa a confirmat. O tânără cu datele fizice ale Dorei a fost semnalată prin împrejurimi. Totuşi...
- Ce mai e?
- Nu înţeleg cum aţi stabilit adresa exactă. Comuna Răsadniţa, judeţul Vaslui etc..
- Aha! Cele câteva detalii discutate ne duseseră la concluzia că femeia s-a retras într-un loc relativ pustiu. După aceea, n-am avut decât să pun degetul pe hartă. Cum?
- Cum?
- De ce crezi că ţi-am spus să te uiţi pe masă? Vizitatorul Dorei, repet, şi-a lăsat aici cartea de vizită. Îl cheamă... Cum îl cheamă, Dobrescu?
- ...?!
- Dincă, băiete! Uită-te la mofturile astea din staniol. Le fabrică reflex în timp ce stă de vorbă cu Dora ori o aşteaptă să-şi strângă bulendrele. Degetele lucrează inconştient în virtutea obişnuinţei, aşa cum alţii, concentraţi fiind, desenează capete de animale pe marginea ziarului, bat darabana, ori se scobesc în dinţi. Iar mâna e a lui Dincă. Afară de îndemânarea certă, îl trădează anumite caracteristici de concepţie, aş zice. Priveşte acest cap de elefant. E abia sugerat. În schimb, trompa e uriaşă. Tot ce face Dincă prezintă acelaşi specific. Insistă dând proporţii caricaturale elementului caracteristic. De pildă, pisicile lui au capete şi cozi imense, urechile iepurilor sunt uriaşe, picioarele balerinelor de sârmă depăşesc de două ori proporţiile fireşti. Ai înţeles?
- Da. Ceva însă nu mi-e clar.
- Anume?
- De ce apelează Dora tocmai la Dincă?
- Pentru că pare cel mai sincer, cel mai îndrăgostit, gata să facă orice de dragul ei.
- Îl absolviţi deci...
- Din postura de asasin? Nu, dragul meu. Nu-l absolv. De aceea am şi precizat: "pare îndrăgostit" şi celelalte. O absolv doar pe Dora. Ea în niciun caz nu poate fi capul combinaţiei. Pion da, dar niciodată creierul, eminenţa cenuşie. Conchizând deci că Dincă - sincer îndrăgostit ori machiavelic - o ajută pe Dora să dispară, identificarea bârlogului n-a mai constituit o problemă. Subliniez, ajutată de celelalte detalii referitoare la pustietatea locului de refugiu. Într-una din discuţiile avute cu amicul Dincă, acesta îmi evoca pe tonalităţi tragice copilăria tristă petrecută undeva, într-o căsuţă ridicată în miezul pădurii. Orfan, fusese crescut aici de unchiul său, pădurar.
Îşi legă fularul strâns, şi-şi ridică gulerul de la palton.
- Ce faci? Te mai moşmondeşti mult?
În stradă, Minerva cumpără doi covrigi. Întinse unul locotenentului. Acesta refuză.
Ronţăia cu plăcere sarea, cristale zgrunţuroase, mari şi cenuşii, amestecate cu mac.
- Zi, Dobrescule, începuseşi chestia aia cu judo. Cum e figura?
Capitolul IX
Din nou eschive
Când Minerva bătu în uşă, discret şi elegant, cu vârful unghiilor, aşa cum ar bate orice fetişcană care vizitează un bărbat, Necula deschise repede şi reflex dădu să închidă la loc. Uşa se împiedică însă în pantoful Minervei care zâmbi cu zâmbetul ei de zile mari... Expresia de pe figura actorului îi adusese buna dispoziţie.
Ostentativ precipitat, Necula strânse exponatele voluptuoase şi fotogenice din rama oglinzii. Nu uită să-şi aranjeze frizura cosmeticată, cu o privire ce se voia abstractă şi neatentă.
- Din păcate, azi sunt foarte ocupat, doamnă.
Minerva îl privi amuzată. Necula afişa o poză afectată, preţioasă, rulându-l pe "r" peltic, ca francezii.
- Joci Lear astă-seară? îl întrebă, graseind. Sper că n-ai să comiţi impoliteţea să nu mă chemi!
- Eu sper că da, şi îşi ridică în vânt guşa roză, impecabil rasă. Fără a fi în intenţia mea să vă ofensez, nu oricine însă e penetrabil fenomenului artă.
- Maniera artistică de a duce o tavă declamând cu distincţie: "Domnule marchiz, cina e servită" sau nici atât a lăsat nume mari în istoria teatrului, dacă la asta vrei să te referi, Necula. Explicaţiile sunt de prisos.
- Deşi nu mă simt obligat la justificări...
- Nici să n-o faci. S-ar putea, după aceea, să-ţi pară rău.
- Am să vă spun, nu se lăsă întrerupt figurantul, că am avut de luptat împotriva unor mari persecuţii. Colegi, regizori, oameni din conducerea teatrului, o întreagă coaliţie s-a pus de-a curmezişul drumului meu.
- O clipă! Ai uitat de "r"-ul franţuzesc. Pare foarte aristocratic. Îţi dai seama ce efect, să ceri la alimentara 150 de parrrizer?
Necula roşi. În colţul buzelor păstra constant două puncte de salivă. Izbucni iritat şi vocea îşi pierdu tonul baritonal, bine pozat:
- Vă bateţi tot timpul joc de mine!
- Vreau să te enervez, Necula, mărturisi candid Minerva, şi era sinceră. Înţelegi? E singura modalitate de a te determina să-mi spui adevărul. Mi-ai turnat atâtea minciuni până acuma încât sunt obligată să trec la ofensivă.
- Minciuni?
- Ah, nu mă fă să ţi le înşir. Lista ar fi prea lungă. Întâi, inginerul Pascu...
- V-am declarat în mod categoric că habar n-am cine e.
- Aşa ai început şi cu Dora Ioachim şi până la urmă ţi-ai adus aminte.
- Cunosc atâtea doamne... şi Necula făcu o reverenţă fără ca Minerva să înţeleagă motivul, încât fenomenul este explicabil.
- Ia mai gândeşte-te, poate cunoşti şi ingineri. Cu Pascu erai frate de cruce. De unde până unde amnezia asta?
- Vă lăsaţi copleşită de amănunte nesemnificative. Este un cusur pe care îmi permit să vi-l semnalez. De la o simplă coincidenţă, şi îşi puse mâna pe braţ, inventaţi o întreagă legendă.
- Uite, Necula, dacă-ţi pictai pe epidermă o sirenă dezbrăcată, o ancoră, ori altă aiureală, eventual mai meditam la ceea ce se cheamă înclinaţii estetice. Dar motivul de pe braţ reprezintă un tatuaj sui-generis. Regăsindu-l la Pascu, care moare lângă dumneata, concluzia este evidentă.
- Coincidenţă absurdă!
- Ca şi faptul că te-ai încurcat cu logodnica lui?
- Nu eu am căutat-o pe ea, ci ea pe mine! M-a aşteptat într-o seară după spectacol.
- O impresionase, pesemne, jocul dumitale.
- Printre altele, costumele de epocă mă avantajează. Îmi pun în valoare formele...
- Deci formele dumitale i-au plăcut?
- Mi-era indiferent ce anume. Dora Ioachim e un exemplar de rasă.
- Iar faptul că-i puneai coarne lui Pascu dădea o tentă picantă aventurii.
- Nu mi-a comunicat acest amănunt, care, oricum, rămânea fără semnificaţie pentru mine.
- Chiar şi după ce inginerul a murit?
- Stimată doamnă, mor zilnic zeci de mii de oameni. Nu poţi suferi pentru fiecare.
- Oricum, un gând pios pentru un frate de cruce nu reprezintă un efort prea mare.
- Vă încăpăţânaţi!
- Nu, Necula, insist.
- Perseverare diabolică!
- Diabolicum. Acuzativul. Pascu a existat în viaţa dumitale. Ce anume v-a despărţit?
Necula ridică din umeri.
- Tatuajul mi l-a făcut un marinar suedez pe vremuri, la Constanţa. Tocmai intrasem la Conservator.
- Minţi, Necula! Suedezii sunt civilizaţi. Evită practicile barbare. Iar la Conservator ai intrat, cel mult, ca să cauţi pe cineva.
- Atunci poate un malaiezian, ori un eschimos. Timpul mai atenuează detaliile.
- Nu când sunt dureroase. Operaţia e oribilă şi trebuie să treacă săptămâni pentru ca pielea să se refacă. Ai decis împreună cu Pascu să definitivaţi, să cimentaţi prietenia voastră. Voiaţi ceva care să rămână...
- Literatură!
Minerva nu se lăsă întreruptă.
- V-aţi dus la un "specialist" în materie, aţi ales motivul şi iată-vă înfieraţi pentru totdeauna. O prietenie pecetluită printr-un legământ. Au trecut anii şi unul din voi a trădat. Din câte te cunosc, cred că dumneata...
- Nu-i adevărat! ţipă Necula ducându-şi mâna la gât de parcă s-ar fi sufocat. Îşi reveni şi, ridicându-se, deschise noptiera. Beţi ceva?
Alese o sticlă verde cu etichetă aurie: "Club 99 - Scotch-Whisky". Înăuntru se zăreau câteva lichioruri româneşti, votcă, ţuică bătrână.
- Cine ţi-a dat whisky-ul? se interesă Minerva?
- L-am cumpărat.
- Minţi îngrozitor de prost, Necula. E a cincea oară când ţi-o spun. Vrei să cred că ai aruncat 120 de lei pe o sticlă de whisky, când pentru a economisi 8 lei şi 30 de bani bei cicoare în loc de cafea? Nu te holba, am văzut şi cutia cu Ness, aia e pentru musafiri, dacă nu cumva e goală, de decor, dar râşniţa imprimată pe punga cu "Bea-o fierbinte" e prea evidentă ca să nu sară în ochi. Păstrezi tutunul căzut din ţigări pentru zilele când chenzina e încă departe, ca să nu mai vorbesc de lamele vechi, recondiţionabile în interiorul unui pahar, de ciorapul înghesuit în pantoful scâlciat, dar bine lustruit, ca să nu se vadă gaura din călcâi, de săpunul ieftin - Cheia - de lustra chioară, cu un bec de 25 de lumini. Ţi-am văzut şi socoteala cheltuielilor zilnice: 30 de bani "Informaţia", 0,25 tramvaiul, 15 bani împrumutaţi lui Dincă...
- Sărăcia nu e ruşinoasă, enunţă teatral Necula.
- E chiar onorabilă. Devine penibilă doar când o disimulezi frizând cu mijloace fatal insuficiente belşugul, largheţea. Cine ţi-a dat sticla?
- Să zicem că mi-am permis un capriciu.
- Capriciile vi le satisfaceţi la cârciumă. Pentru treaba asta v-a lăsat bani amicul Tase, deşi, fie vorba între noi, nu cred că s-ar răsuci în groapă dacă aţi ataca fondul pentru necesităţi mai imediate. Dar vă priveşte. Deci nu vrei să-mi spui cine ţi-a dat whisky-ul?
- Un coleg din teatru.
- Cine?
- Mircea Vasiliu.
- Necula, Necula! Îţi imaginezi că ai să ajungi mai repede ca mine la Teatru şi-ai să-ţi avertizezi omul: "Vezi c-o să vină una nedusă la biserică şi-o să te întrebe aşa şi pe dincolo..."
Figurantul îşi muşcă buzele.
- Mi-a dat-o Dora.
- Era aşa de greu să mi-o spui de la început?
- Puteaţi deduce cine ştie ce...
- Că eşti peşte? În orice caz, nu. E o chestie de vârstă. Nu te supăra că ţi-o spun, dar dumneata care eşti un lucid, înţelegi singur lucrurile astea. Cu ce ocazie ţi-a oferit-o?
- Fără niciun fel de ocazie.
- Poate-ţi aminteşti când.
- Acum trei zile.
- În seara morţii lui Mihăilă?
- Care Mihăilă? Până acum era vorba de Pascu.
- Inginerul Mihăilă asasinat pe strada Vâlcei. Trebuie să ştii, ce naiba, doar erai acolo.
- Ei nu, că asta-i prea de tot! Îmi aruncaţi în spate un dublu asasinat!
- Deocamdată te întreb. Ce căutai în cartier?
- Trebuia să mă întâlnesc cu Dora.
- La ce oră?
- 19,30.
- A întârziat?
- Da, vreo 20 de minute.
- N-aveai spectacol?
Necula ezită imperceptibil.
- Nu...
- Hotărât, ai o manie de a minţi. Uite aici, pe perete, scris cu mâna dumitale!
Necula îşi îndreptă ochii reflex spre cartonul lucios, un calendar franţuzesc de reclamă agăţat lângă oglindă. Era compus din 12 foi, corespunzătoare fiecărei luni. În stânga zilelor împărţite pe săptămâni exista câte o reproducere în culori a unor tablouri celebre din Louvre.
Diferitele date, figurantul le încercuise cu creion roşu.
- Într-adevăr, am avut spectacol, îngână Necula.
- Şi-ai lipsit?
- L-am rugat pe şeful corpului de ansamblu să mă înlocuiască.
- De ce? Era imperios necesar să te întâlneşti cu Dora?
- Nu...
- Atunci? Ţi-a cerut-o ea?
Figurantul îşi lăsă ochii în jos. Se chircise pe scaun. Vorbi greu, în şoaptă precipitată:
- Mi-era dor s-o văd. Aşa cum bine aţi observat, nu mai sunt tânăr. O femeie ca ea reprezintă un dar pe care viaţa nu ţi-l oferă de la o anumită vârstă dacă nu ai un buget corespunzător.
- Puteaţi să vă vedeţi după spectacol.
- Când iubeşti, câteva zile de când n-o văzusem ţi se par o eternitate. Fiecare oră era preţioasă.
- La 42 de ani, cu experienţa dumitale sentimentală, mi se pare ridicol.
- Poţi fi sublim şi în ridicol!
- Aşa cum eşti dumneata în naivitate, imaginându-ţi că mă convinge melodrama asta proastă. Pretinzi că Dora a venit la întâlnirea din strada Vâlcei aducându-ţi sticla cu whisky?
- Nu-mi amintesc exact dacă atunci ori înainte.
- Când iubeşti disperat cum susţineai adineauri bătând câmpii despre vibrantul canto del cigno, poţi oare să uiţi astfel de amănunte?
- Dragostea mi-a luat minţile.
- Ba ţi le-ai băut, Necula, cu banii lui Tase! Te sfătuiesc prieteneşte să te întorci la realitate.
- Am uitat.
- Ciudată amnezie, mai ales că pe Mihăilă îl cunoşti.
- Eu?!
- Dumneata. În noaptea din ajun, inginerul petrecuse cu Dora la ea acasă. La 7 dimineaţa sunai la uşa ei. Nu ţi-a răspuns şi ai simulat că pleci. După o jumătate de oră, Mihăilă a coborât. Te-ai luat după el până la instituţia unde lucrează şi ai cerut informaţii de la portar. În aceeaşi seară Mihăilă moare. Aş putea crede că este vorba despre o crimă pasională.
Necula îşi scoase batista mototolind-o între degetele transpirate. Părea nesigur.
- E adevărat. L-am urmărit. De două zile Dora se eschiva continuu. Nu-mi mai răspundea la telefon. Am vrut să-mi cunosc rivalul...
- Pe doi ţi-i semnalasem eu. Dincă şi Luca. Ce mai conta al treilea?
- Nu vă crezusem. Eram convins că vreţi să ne aţâţaţi unul împotriva celuilalt.
- Hm, reflectă Minerva, divide et impera!
- Poftiţi?
- Nimic. Mai departe!
- Simţeam totuşi că se petrece ceva... Şi nu m-am înşelat. Abia în cursul zilei am izbutit să iau legătura telefonică cu Dora. Mi-a dat întâlnire pe Vâlcei.
- Ce nădăjduiai?
Figurantul îşi coborî capul în pământ. I se vedeau cârlionţii de la ceafă, lungi şi unsuroşi.
- Ce nădăjduiam? Nu ştiu! Ba da, să mă mintă, să vrea măcar să mă mintă. Să merit efortul! Aş fi înghiţit orice! Un frate, văr, cumnat venit din provincie care a înnoptat la ea, probleme multiple care s-o fi împiedicat să ne vedem, orice...
Minerva luă o carte cu copertele îndoite de pe marginea divanului.
Maurice Dekobra - Madona din tren.
O răsfoi distrată. Un creion roşu căzu dintre pagini.
Necula subliniase cu două linii, adăugând câteva semne de exclamaţie energice: "A dansa înseamnă a conjuga vertical verbul a dori." Urma comentariul pe margine: "Ce adevărat! Cât de spiritual şi inteligent! Ăsta da, scriitor! !"
- Când ai văzut-o pe Dora ultima oară?
- Când mi-a dat sticla. Înaintea randevuului de pe Vâlcei.
- Sărbătoreaţi ceva?
- Da! Gura i se umpluse de salivă. M-a mişcat chiar atenţia. Se împlineau două săptămâni de când ne cunoşteam. Mie nu-mi trecuse prin gând...
Minerva îl privi circumspectă.
I se părea ciudat revirimentul lui Necula care naufragiase brusc într-o defensivă moale, lipsită de reticenţe, aproape slugarnică. Etala capitularea lucidă şi fără condiţii a înfrântului conştient că nu mai are ce pierde. Dar o notă suna fals.
- Ce-ai făcut aseară?
Figurantul îşi ridică ochii, clipind nedumerit.
- Am avut spectacol.
- La ce oră începe?
- La ora 20. Suntem însă obligaţi să fim în teatru cu o oră înainte. Eu am ajuns pe la 19,15.
- Sigur?
- Absolut. Nu puteam lipsi.
- De ce? Ţi s-ar fi simţit absenţa?
- Evident!
- Adică nu-i acelaşi lucru când 39 de figuranţi în loc de 40 urlă din culise: "Trăiască înălţimea sa, Ducele de Essex"?
Necula se ridică roşu la faţă:
- Nu-i este îngăduit nimănui, indiferent de funcţia pe care o deţine, să batjocorească munca cuiva, oricât de umilă ar fi.
- Sună frumos lozinca asta, Necula. Cu o condiţie! Să fie muncă. Dumneata ai fugit de ea. Ai renunţat la diploma de inginer agronom numai pentru a rămâne în Capitală şi recurgând la cele mai jalnice compromisuri te-ai angajat zilier, cu un pol pe seară, la teatru. Am tot respectul pentru oamenii de artă, dar nu şi pentru cei care naufragiază din frivolitate în culisele ei. O cafea la cofetăria de alături, bârfă, cancanuri, aere de maestru în faţa rudelor năucite din provincie, "prospătură" - un termen care ţi-e la îndemână - toante fără căpătâi ameţite de promisiunea că vor face film ori televiziune, dar care nu-şi pun întrebarea de ce, dacă-l cunoşti atât de bine pe regizorul X, nu te-au văzut în Mihai Viteazul... Mai ai ceva de adăugat?
- Cineva trebuie să tragă şi cizmele, replică figurantul, din nou umil.
- Asta pe vremea ordonanţelor. Nu se mai poartă. Necula, bagă-ţi minţile în cap! Aseară, în jurul orei 20, Dora Ioachim a dispărut, iar dumneata ai lipsit de la spectacol. Nota bene! Unitate de timp. De ce ai lipsit şi cum ţi-ai petrecut timpul? Cred că nu e nevoie să-ţi atrag atenţia asupra gravităţii situaţiei. De la prima noastră întrevedere m-ai minţit, mi-ai ascuns în permanenţă ceva. Acel ceva mă interesează!
Figurantul îşi luă capul între mâini. Vorbele izbucniră incoerente, într-un hohot:
- Nu pot... nu pot să vă spun.
Capitolul XII
Locotentul Dobrescu dă extemporal
1.
La ora patru după-amiază locotenentul Dobrescu îşi scutura bascul de zăpadă la intrarea unei case modeste de pe strada Plantelor. Era a şaisprezecea adresă pe care o epuiza, de dimineaţă, în căutarea necunoscutului profesor şi începuse să simtă foamea şi oboseala.
Sună o dată, scurt (aşa îl învăţase Minerva: "Nu lung, imperios ca sectoristul, ori de la lumină, ci timid, ezitând, fără tupeu, ca unul care vine să solicite"), făcând abstracţie de vizorul elegant, gros ca o lentilă de miop, înfipt în uşa de stejar. Respecta astfel cea de a doua poruncă a Minervei: "Nu te holba în vizor, curios să sesizezi vreo mişcare de partea cealaltă. Expune-ţi profilul! Te avantajează..."
Se gândi la cel care avea să-i deschidă. Vizitase o galerie variată de profesori-meditatori şi reflecta că ideea reducerii la acelaşi numitor comun a indivizilor de aceeaşi profesie este falsă. Intrase în mansarde, unde profesori bătrâni îşi duceau zilele lângă un primus ori reşou electric şi o nevastă acrită de plictiseală. Admirase apartamente elegante, încropite cu piese rare de la Consignaţia, iar meditatorul spilcuit ca un maestru de dans en vogue explica exerciţii sofisticate unor eleve nostime aşezate pe scaune cu picioare subţiri, poleite. Rămăsese fără glas într-o odaie unde profesorul, crai cincuagenar, ciupea bărbii proaspete în faţa soţiei mai în vârstă, abrutizată de muncă şi prezentată drept menajeră.
Când, în sfârşit, uşa se deschise, din cauza întunericului dinăuntru nu sesiză decât sticlitul unor lentile. O voce joasă, răguşită se interesă:
- Pe cine căutaţi?
- Am citit un anunţ în legătură cu nişte lecţii de matematici pentru avansaţi, explică Dobrescu învârtindu-şi, stingherit, bascul în mâini.
- De ce n-aţi telefonat în prealabil?
Începuse să-şi distingă interlocutorul. Un om la vreo 60 de ani, cu nas puternic, vulturesc.
- Îmi pare rău că v-am deranjat. N-am telefon acasă. Am încercat să sun din oraş, dar n-a răspuns nimeni. Ba era ocupat, ba nu puteam obţine legătura. Fiind pe aproape, am îndrăznit... Noroc că aţi dat adresa şi zâmbi tont.
Se auzi ceva nedesluşit, ca un grohăit pe care locotenentul îl interpretă drept o invitaţie nu din cele mai îmbietoare de a intra înăuntru. Fu condus printr-un hol întunecat, supraaglomerat de mobilă, într-o odaie ciudată, triunghiulară, fără ferestre.
Un bec ardea sus în tavan cu un basc de tablă deasupra.
Profesorul îşi împreunase pumnii în faţa gurii, privindu-l fix.
Purta o haină veche de lână, cu două petice de piele la coate.
- Cum vă numiţi?
- Panait Vasile.
"Nu te băga la «eşti»", îl dăscălise Minerva. "Deşi frecvenţi, par inventaţi în astfel de situaţii. Ca şi în literatura de amatori. Musteşte de nume sonore, construite..."
- Panait... Ce vârstă aveţi?
- 24! spuse Dobrescu şi nu adăugase decât doi.
Privirea i se oprise pe un bust aşezat în spatele profesorului, cumva în stânga, şi inima îi zvâcni puternic.
Voltaire, cu ochii lucizi, maliţioşi, deşi orbi, cu fruntea enormă, lucioasă, Voltaire, cu faţa unghiulară şi ascetică, Voltaire-ul lui Houdon! Iar lumina, lumina cădea de sus pe creştet, dându-i strălucire de nimb.
"De fapt", îşi zise, "Minerva l-a găsit pe profesor înaintea mea."
- De ce vă interesează, hm, dacă-mi pot permite o astfel de întrebare, lecţiile de matematică?
Avea o politeţe rezervată, circumspectă, care-l intimida.
- Am terminat liceul acum patru ani şi aş vrea să-mi continuu studiile. Intenţionez să încerc la Politehnică. M-am mai prezentat şi acum trei ani, râse încurcat, dar m-au picat.
- În prezent cu ce vă ocupaţi?
- Ţin contabilitatea la o cooperativă de încălţăminte... Adăugă precipitat, parcă speriat de un eventual gând al profesorului: Salariul e aşa şi aşa, dar mă ajută părinţii. Sunt din Drăgăşani.
I se păru sau profesorul avu într-adevăr un zâmbet fugar, mai mult o umbră care alunecase pe obrazul stors, tăbăcit?
- O lecţie durează două ore şi, hm, vă costă 50 de lei. Hm, dacă vă hotărâţi, puteţi alege orice zi din săptămână afară de sâmbătă şi duminică.
- Luni şi joi v-ar conveni?
- Mi-e indiferent.
- Ştiţi, făcu Dobrescu, nu pot decât după-amiaza, după ora 5.
- Să zicem luni şi joi de la 6 la 8.
- E perfect.
Profesorul descoperi printre cărţile şi caietele de pe masă o agendă veche de birou şi însemnă ceva. Dobrescu dădu să se ridice, dar omul îl opri cu un gest.
- O clipă! Aş vrea să văd, hm, care vă este nivelul. Un mic sondaj, să nu pierdem timpul data viitoare. Lucrez cu mai mulţi elevi deodată, dar, hm, asta nu vă frustrează de nimic. Luaţi, vă rog, o foaie de hârtie...
Dobrescu simţi literalmente că i se înmoaie genunchii. "Extemporal! Asta-mi mai lipsea." În timpan îl izbea avertismentul Minervei: "Nu-l lăsa să-ţi ia vreo probă! Nici n-apuci să înşiri două semne şi te simte că eşti impostor, ori prea aerian ca să merite să-şi bată capul cu tine. Eschivează-te, aruncă-te pe geam, mănâncă-ţi pălăria, fă orice, dar nu pune mâna pe creion..."
Şi totuşi, locotenentul luă creionul în mână. Îi muşca vârful, chinuit de aceiaşi colici intestinali de la tezele Minervei.
- Sunteţi atent?
Dobrescu mormăi ceva pozitiv.
- Dintr-un triunghi isoscel... sau nu, mai bine să vedem, hm, cum staţi cu algebra!
Locotenentul dădu din cap recunoscător, ca şi cum toată viaţa ar fi tânjit de dorul unor ecuații.
2.
Se uită la cartonul prins în pioneze care o înfăţişa pe Minerva într-o viziune artistică suprarealistă. Un ochi mare atârna jos lângă bărbia ca un echer, iar peste ceea ce putea fi o sprânceană flutura bretonul - câteva pensule de tuş, gros. Şi totuşi, ciudat - îi veni să râdă locotenentului - liniile frânte, demente, aduceau vag cu Minerva. Desluşi jos un ibric mic, pseudonimul grafic al unui pictor la modă, bine cotat. Îşi ridică piciorul punându-l peste celălalt, atent să nu dărâme un morman de cărţi, teancul de rufe aduse de la Nufărul şi încă nedespachetat, un cactus enorm, cu ghimpi bătrâni, galbeni.
Maiorul Tutovan, în ţinută de interior (pantaloni de schi, bluză trening şi un fes turcesc cu ciucur negru - se spălase pe cap), asculta atentă raportul locotenentului.
- Şi?
Dobrescu zâmbi cu modestie.
- M-am descurcat binişor. O ecuaţie simplă, de gradul trei. Deşi am terminat modemul, graţie orelor dumneavoastră, sublime...
- Dobrescu, nu-mi umbla cu cioara vopsită! sări Minerva de pe scaun. Spune-mi ce-a urmat!
.....................................................................................
