A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire...
Văd că-mi trece tinereţea, văd că anii mi se duc,
Şi mi-e sete de plăcere, şi mi-e sete de iubire,
Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.
Numai aurul, el singur, îmi lipseşte-n astă lume,
Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios...
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios ?
Pică plâns al tinereţei pe un sân ce nu palpită,
Ai avut să-l cumperi, e al tău până în zori...
Veştejeşte-te-a mea buză pe o buză veştejită,
Şi tu, suflete, visează că aduni cereşti comori.
Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,
Îti acoperă vederea - fugi în colţu-ntunecos,
Prin fereastră mă fixează luna rece şi spectrală
Ca un doctor ce se uita la chip de ofticos.
A! desigur, masca blondă avea altfel de privire
Când pe ţărmurile de-aur ale lacului Leman
Surâdea printre frunzişuri la întâia mea iubire
Vis mai lung decât un secol în coprinsul unui an.
A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieţei mele
E-nsemnată cu roşeaţa simţimintelor dintâi,
Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.
Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna
Dar fiindcă simt şi astăzi ca rămas-am tot al tău,
Dă te rog în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,
Roag-o calea să-şi urmeze, voi să scap de ochiul său.
Zi-i să meargă pe oriunde e suava fericire,
Să-şi încarce a ei rază cu al florilor arom,
Să zâmbească voluptatei ce se naşte din iubire,
Dar să uite pe oricine a uitat că este om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu