24.
Totuşi, sentinţa a fost mai blândă decât s-ar fi putut bănui, judecând după gravitatea faptei, fiindcă criminalul nu numai că refuza să se apere, dar parcă dorea cu tot dinadinsul să se învinuiască tot mai rău. S-a ţinut seama de toate împrejurările ciudate şi speciale ale cazului. Starea bolnăvicioasă şi mizeria criminalului înainte de săvârşirea crimei erau absolut neîndoielnice. Faptul că el nu s-a folosit de roadele jafului a fost trecut parte pe seama remuşcărilor, parte pe seama stării nu tocmai perfecte a facultăţilor mintale, în momentul crimei. Faptul că o ucisese din întâmplare pe Lizaveta servea chiar în sprijinul acestei presupuneri: omul comite două asasinate şi, în acelaşi timp, uita uşa deschisă!
În sfârşit, faptul că s-a predat singur, tocmai atunci când justiţia fusese indusă în eroare prin falsa mărturie a unui fanatic cu mintea rătăcită de spaimă (Nikolai) şi când împotriva adevăratului criminal nu numai că nu existau indicii precise, dar nici măcar bănuieli (Porfiri Petrovici s-a ţinut de cuvânt pe deplin), au contribuit de asemenea la uşurarea sorţii învinuitului.
Cu totul pe neaşteptate au fost descoperite şi alte fapte, care de asemenea au pledat în favoarea acuzatului.
Astfel, fostul student Razumihin, a dezgropat, nu se ştie cum, şi a reuşit să aducă toate dovezile că criminalul Raskolnikov, pe vremea studenţiei, a ajutat din puţinii bani pe care-i avea pe un fost coleg de facultate, sărac şi bolnav de tuberculoză, pe care aproape că l-a întreţinut o jumătate de an. Iar după moartea acestuia, a îngrijit de tatăl bătrân şi bolnav al colegului său mort (care, muncind aproape de la vârsta de treisprezece ani, fusese singurul sprijin al acestui nefericit părinte), l-a internat într-un spital şi când a murit l-a înmormântat.
Toate aceste informaţii au avut o influenţă binefăcătoare asupra destinului său. Fosta lui gazdă, văduva Zarniţina, mama logodnicei sale moarte, a declarat că încă pe vremea când stăteau în casa de la Cinci Colţuri, noaptea, a luat foc casa şi Raskolnikov, punându-şi viaţa în primejdie, a salvat dintr-un apartament în flăcări doi copilaşi; cu acest prilej s-a ales cu arsuri destul de grave. Acest fapt a fost cercetat cu de-amănuntul şi confirmat de numeroşi martori.
Pe scurt, ţinându-se seama de faptul că criminalul s-a predat singur şi de alte circumstanţe atenuante, procesul s-a încheiat cu o condamnare la opt ani muncă silnică cu deportare.
Încă de la începutul procesului, mama lui Raskolnikov a căzut la pat. Dunia şi Razumihin găsiră mijlocul s-o scoată din Petesburg pe tot timpul cât a ţinut procesul. Razumihin a ales un orăşel în apropiere de Petesburg, cu legătură de cale ferată, ca să poate urmări îndeaproape toate fazele procesului şi, în acelaşi timp, să se vadă cât mai des cu Avdotia Romanovna.
Boala Pulheriei Aleksandrovna era o ciudată boală de nervi, însoţită de alienare mintala, cel puţin parţială, dacă nu totală. Întorcându-se de la ultima ei întâlnire cu fratele sau, Dunia o găsise bolnavă, cu febră mare şi delirând. În aceeaşi seară, ea se înţelese cu Razumihin ce să-i răspundă mamei când va întreba de fiul ei şi chiar născoci împreună cu el o întreagă poveste despre plecarea lui Raskolnikov departe, la graniţa Rusiei, unde era trimis într-o misiune particulară, care îi va aduce, în sfârşit, bani şi renume.
Ceea ce i-a mirat însă, era că Pulheria Aleksandrovna nu le-a pus nicio întrebare şi nu i-a descusut în această privinţă nici atunci, nici mai târziu. Dimpotrivă, născocise ea însăşi o întreagă poveste cu plecarea neaşteptată a fiului ei; cu lacrimi în ochi, ea povestise că venise să-şi ia rămas bun de la dânsa; totodată, făcea aluzie că numai ea ştie multe lucruri tainice, de mare importanţă: spunea că Rodea are mulţi duşmani, foarte puternici, aşa că este nevoit chiar să se ascundă. În ceea ce priveşte cariera lui viitoare, o vedea sigură şi strălucită, în clipa când vor trece unele împrejurări neprielnice; îl încredinţa pe Razumihin ca fiul ei va ajunge odată un mare om de stat, fapt care se vede din articolul ce dovedeşte cu prisosinţă extraordinarul lui talent literar.
Recitea întruna acest articol, uneori chiar cu glas tare; mai - mai că dormea cu revista în pat şi totuşi nu întreba unde se afla Rodea, deşi faptul că ceilalţi evitau să vorbească despre acest lucru ar fi trebuit să-i trezească bănuielile. Până la urma, aceasta tăcere ciudată a Pulheriei Aleksandrovna începu chiar să-i sperie. De pildă, ea nu se plângea niciodată că nu primeşte scrisori de la el, cu toate că pe vremuri, în orăşelul lor, trăise numai cu speranţa şi în veşnica aşteptare de a primi cât mai iute veşti de la iubitul ei Rodea. Acest lucru era atât de inexplicabil, încât Dunia se îngrijora; uneori se gândea că mama ei presimte că s-a întâmplat ceva îngrozitor fiului ei şi se teme să întrebe, ca să nu afle ceva şi mai îngrozitor.
În orice caz, Dunia vedea limpede ca Pulheria Aleksandrovna nu mai este în toate minţile.
Totuşi, de două ori, ea singură a adus vorba despre el într-aşa fel, încât n-a fost cu putinţă să-i răspundă fără să pomenească unde se afla Rodea; iar după răspunsurile primite, care nu puteau fi decât încurcate şi şovăielnice, ea s-a întristat grozav, a rămas posomorâtă, tăcută, şi această stare a ţinut mult timp. Dunia îşi dădu seama, în sfârşit, că minciunile şi născocirile nu prindeau şi că era mai bine să treacă cu totul sub tăcere anumite puncte; dar îşi dadea seama din ce în ce mai limpede, şi acum era chiar sigură, că biata mamă bănuieşte ceva groaznic. între altele, Dunia îşi aduse aminte de vorbele fratelui ei, care-i spusese că mamă-sa auzise unele lucruri spuse de ea prin somn în noaptea care a urmat după scena cu Svidrigailov; ce-o fi prins ea din vorbele fiicei sale, scăpate în delir? De multe ori, după câteva zile sau chiar săptămâni de tăcere ursuză, posomorâtă şi lacrimi mute, bolnava se însufleţea, cuprinsă de-o exaltare nervoasă, şi începea deodată să vorbească cu glas tare, aproape fără întrerupere, despre fiul ei, despre speranţele ei, despre viitor... Fanteziile ei erau foarte ciudate. Cei din jur n-o contraziceau, îi cântau în strună (uneori ea singură vedea poate clar că i se cântă în strună numai pentru a o mângâia) şi totuşi nu contenea să vorbească...
Cinci luni după ce criminalul şi-a mărturisit vina, s-a dat sentinţa.
Razumihin îl vizita la închisoare de câte ori era permis. Sonia, de asemenea. Apoi a sosit clipa despărţirii; Dunia îi jura fratelui ei că această despărţire nu va fi lungă; Razumihin făcu acelaşi lucru. În mintea tânără şi înflacărată a lui Razumihin încolţise un proiect foarte hotărât: în următorii patru-cinci ani să câştige şi să pună deoparte ceva bani, şi apoi să se mute în Siberia, unde pământul era bogat în toate privinţele, iar oameni care să muncească şi bani erau puţini; se vor stabili în oraşul în care va fi Rodea şi... vor începe împreună o viaţă nouă. Luându-şi rămas bun, toţi au plâns.
În ultimele zile, Raskolnikov a fost îngândurat, întreba mereu de mama lui şi era foarte îngrijorat din pricina ei. Era cu gândul numai la ea, plin de durere, si acest lucru o neliniştea pe Dunia. Aflând amănunte despre starea mamei sale, Raskolnikov se posomori adânc. Cu Sonia era foarte tăcut. Cu ajutorul banilor pe care îi lăsase Svidrigailov, Sonia îşi făcuse de mult pregătirile că să urmeze lotul de arestaţi cu care urma să plece Raskolnikov. Nici unul dintre ei nu pomenea niciodată despre acest lucru, dar amândoi ştiau că aşa va fi.
În ultima zi, când îşi luă rămas bun de la ai lui, Raskolnikov zâmbi ciudat la încredinţările înflăcărate ale surorii lui şi ale lui Razumihin cu privire la viitorul lor fericit, după ce el îşi va fi ispăşit pedeapsa, căci presimţea că boala mamei lui o va duce în scurt timp în mormânt.
În sfârşit, avu loc plecarea lui şi a Soniei.
Două luni mai târziu, Dunia s-a măritat cu Razumihin. A fost o nuntă tristă şi discretă. Printre invitaţi se aflau Porfiri Petrovici şi Zosimov. În ultimul timp, totul vădea în Razumihin un om care a luat o hotărâre energică. Dunia credea orbeşte că el îşi va aduce la îndeplinire toate planurile şi nici nu se putea să nu creadă; omul acesta dovedea o voinţa de fier; s-a reînscris la facultate ca să isprăvească studiile; amândoi îşi făceau planuri de viitor; erau hotărâţi ca peste cinci ani să se mute în Siberia; până atunci îşi puneau toată nădejdea în Sonia...
Pulheria Aleksandrovnă binecuvântă cu bucurie căsătoria fiicei ei cu Razumihin; dar după nuntă rămase parcă şi mai tristă, si mai îngrijorată. Ca să-i facă placere, Razumihin îi vorbi, între altele, despre purtarea frumoasă a lui Raskolnikov faţă de acel student şi de tatăl bătrân al acestuia, despre faptul că Rodea a salvat acum un an doi copilaşi dintr-un incendiu, şi apoi a zăcut în pat din pricina arsurilor. Aceste povestiri o aduseră pe Pulheria Aleksandrovna, şi aşa bolnavă de nervi, într-o stare de exaltare. Nu mai vorbea decât despre aceste fapte ale lui Rodea, le împărtăşea şi oamenilor de pe stradă (deşi Duniă o însoţea totdeauna). În vehiculele de transport, în magazine, dacă punea mâna pe un ascultător, aducea vorba despre fiul ei, despre articolul lui, povestea cum l-a ajutat pe un student şi s-a ales cu arsuri grave în timpul unui incendiu etc, etc.
Dunecika nu ştia cum s-o oprească. Această stare de exaltare, în afară că o obosea pe bolnavă, era primejdioasă şi fiindcă s-ar fi putut întâmpla ca cineva să-şi aducă aminte de numele lui Raskolnikov din procesul penal şi să înceapă să vorbească despre el, ceea ce ar fi putut dezlanţui o catastrofă. Pulheria Aleksandrovnă află adresa mamei celor doi copilaşi salvaţi de la incendiu şi voi neapărat să-i facă o vizită.
În cele din urmă, neliniştea ei ajunse la culme. Uneori, începea deodată să plângă, făcea mereu febră si delira. Într-o dimineaţă, spuse hotărât că, după socotelile ei, Rodea trebuia să vină în curând, deoarece ea-şi aminteşte că, luându-şi rămas bun de la dânsa, i-a spus că trebuia să-l aştepte exact peste nouă luni. Se apucă să strângă în casă şi să se pregătească să-l întâmpine, i-a îngrijit şi aşezat odaia pe care i-o destină (propria ei odaie), a curăţat mobila, a spălat, a pus la ferestre perdele noi etc. Dunia era alarmată, dar nu spunea nimic, şi chiar o ajuta să pregătească odaia fratelui ei. După o zi agitată, plină de închipuirile cele mai fanteziste, de visuri de fericire şi de lacrimi, noaptea i-a fost rău tare, cu febră si delir, şi dimineaţa s-a declarat congestia cerebrală.
Peste două săptămâni, Pulheria Aleksandrovna s-a prăpădit. În delir îi scăpau unele cuvinte, din care se putea deduce că bănuia mult mai mult despre soarta groaznică a fiului ei decât s-ar fi putut crede.
Raskolnikov nu ştiu multă vreme despre moartea mamei lui, deşi era în corespondenţă cu familia chiar de la începutul şederii în Siberia, prin intermediul Soniei; aceasta scria punctual o dată pe lună la Petersburg, pe adresa lui Razumihin, şi primea tot atât de punctual răspuns la scrisorile ei.
La început, epistolele Soniei îi păreau Duniei şi lui Razumihin cam seci şi nesatisfăcătoăre; dar mai târziu ajunseră la concluzia că mai bine nici nu se putea scrie, fiindcă, la urma urmei, găseau în ele datele cele mai complete şi exacte ale existenţei sărmanului lor frate.
Scrisorile Soniei erau pline de lucrurile cele mai obişnuite, de descrierile cele mai simple şi precise ale vieţii de ocnaş a lui Raskolnikov. Nu vorbea niciodată despre speranţele ei, nu încerca să ghicească ce va fi în viitor, nu descria propriile ei sentimente. În loc să încerce să lămurească starea lui sufletească şi, în general, viaţa lui lăuntrică, ea se mărginea numai la fapte, adică le comunica vorbele lui, ştiri amănunţite despre starea sănătăţii, ce dorinţe şi-a exprimat când a fost să-l vadă, ce a rugat-o, ce a întrebat, ce însărcinări i-a dat etc. Toate acestea erau relatate foarte amănunţit. Şi astfel chipul nefericitului frate se desprindea de la sine, se contura clar şi precis; nu putea fi vorba de nicio greşeală, fiindcă nu erau decât fapte directe, simple.
Din toate aceste ştiri, Dunia şi soţul ei nu puteau desprinde decât prea puţine lucruri îmbucurătoare, mai ales la început.
Sonia scria că Raskolnikov este veşnic posomorât, puţin vorbăreţ, că ştirile pe care i le comunică, de câte ori primeşte o scrisoare, aproape nu-l interesează; că uneori întreabă de mama lui; şi că atunci când ea, simţind că el bănuieşte adevărul, i-a spus, în sfârşit, tot, spre marea ei mirare, ştirea morţii mamei lui nu i-a făcut o impresie prea puternică, cel puţin aşa i s-a părut după înfăţişarea lui. Între altele, ea scria că, deşi el s-a zăvorât în sine însuşi şi pare străin de tot ce-l înconjoară, a acceptat noua lui viaţă, deschis şi cu simplitate; că înţelege perfect situaţia, nu aşteaptă în viitorul apropiat nimic mai bun, nu nutreşte nici o speranţă deşartă (ceea ce ar fi atât de uşor de înţeles în situaţia lui), că nu-l miră nimic în ambianţa aceea atât de nouă şi atât de puţin asemănătoare cu cea de altădată. Scria că e sănătos. Se duce la lucru, nu se fereşte de muncă, dar nici nu arată mare râvnă. Este absolut nepăsător faţă de mâncarea ce i se dă, dar că această mâncare, în afară de duminici şi zilele de sărbătoare, este atât de proastă, încât, în cele din urmă, a primit cu placere de la ea, Sonia, ceva bani ca să bea zilnic ceai; cât despre toate celelalte, a rugat-o să nu-i ducă grija, fiindcă a asigurat-o că nu-i place să se ocupe cineva de el. Mai târziu, Sonia a comunicat că n-a văzut niciodată camera comună pe care o împarte cu ceilalţi deţinuţi şi, în general, interiorul închisorii, dar că deduce că acolo trebuie să fie mare înghesuială, urât şi nesănătos; că Rodea doarme pe priciul comun, aşternut cu o pătură de pâslă, şi că altceva nu vrea să-şi procure. Că duce o viaţă simplă şi sărăcăcioasă, nu din principiu sau după un plan conceput de mai înainte, ci pur şi simplu din nepăsare şi lipsă de grijă pentru soarta lui.
Sonia mărturisea sincer că, mai ales la început, vizitele ei nu numai că nu-i făceau deloc plăcere, dar chiar îl iritau, că aproape nu vorbea cu ea şi uneori se purta grosolan; pînă la urmă, însă s-a obişnuit cu aceste vizite, care au ajuns să-i fie aproape necesare, aşa că s-a simţit foarte trist când ea s-a îmbolnăvit şi n-a putut să vină să-l vadă câteva zile. În zilele de sărbătoare se văd la poarta închisorii său la corpul de gardă, unde el este adus pentru câteva minute; în cursul săptămânii se ducea să-l vadă la locul de muncă, unde ea putea să intre, fie prin ateliere sau în fabricile de cărămizi, fie în şurile de pe malul Irtişului.
Despre ea, Sonia scria că a reuşit să facă unele cunoştinţe şi chiar să găsească protecţie; că face croitorie şi, cum în oraş nu există aproape nicio croitoreasă, e apreciată în multe case; numai despre faptul că, datorită ei, şi Raskolnikov a început să fie protejat de superiorii lui, care-i uşurează munca şi altele, Sonia n-a scris nimic. Apoi a sosit ştirea (Dunia observase o oarecare nelinişte şi îngrijorare în ultimele ei scrisori) că Raskolnikov se ţine departe de toţi ceilalţi, că ocnaşii nu l-au îndrăgit; că tace zile întregi şi este din ce în ce mai palid. Apoi, în ultima scrisoare, Sonia le scrise că el s-ă îmbolnăvit destul de grav şi zace în spital, în salonul pentru deţinuţi...
Capitolul II.
Era bolnav de multă vreme; dar nu grozăviile vieţii de ocnaş, nu munca, nu hrana, nu capul ras, nu hainele vărgăte îl frânseseră, nu! Ce-i păsa lui de toate aceste chinuri şi suferinţe? Dimpotrivă, era mulţumit să muncească; prin oboseala fizică câştiga cel puţin câteva ore de somn liniştit. Şi ce însemna pentru el zeama lungă cu gândaci care i se dadea drept mâncare? În viaţa lui de student, adeseori n-avusese nici atât. Hainele lui erau călduroase şi potrivite cu felul de viaţă. Cătuşele nu le simţea. Să se ruşineze de capul lui ras,de haina lui vărgată? Dar în faţa cui? În faţa Soniei? Sonia se temea de el, cum ar fi putut să-i fie ruşine de ea?
Atunci ce era? Totuşi îi era ruşine până şi de Sonia, pe care o chinuia din pricina asta, purtându-se cu ea dispreţuitor şi brutal. Dar nu-i era ruşine nici de capul lui ras, nici de cătuşe; mândria lui fusese crunt rănită şi el din asta se îmbolnăvise. O, cât de fericit s-ar fi simţit dacă s-ar fi putut învinui singur! Atunci ar fi îndurat tot, până şi ruşinea şi ocara. Dar oricât de aspru se judeca, cugetul lui înrăit nu găsea în trecutul lui nicio vină deosebită, nu-şi imputa decât că a dat greş, ceea ce i se poate întâmpla oricui. Îi era ruşine să se vadă pe el, Raskolnikov, pierdut prosteşte, fară leac, fără nădejde, fără rost, învins de destinul orb, şi că trebuia să se supună, să se încline în faţa „absurdităţii" acestei sentinţe, dacă voia să-şi recapete cât de cât liniştea.
O nelinişte fără scop şi fără rost în prezent, o necontenită jerfire de sine, stearpă, fără folos în viitor - iată ce-i rezerva viaţa. Ce mângâiere poate fi că peste opt ani nu va avea decât treizeci şi doi de ani şi că la vârsta asta se poate reîncepe o viaţă nouă? Pentru ce să trăiască? Ce să apere? La ce să năzuiască? Să trăiască numai ca să trăiască? Dar de totdeauna a fost gata să-şi dea viaţa pentru o idee, pentru o speranţă, chiar şi pentru o iluzie. Niciodată nu i-a fost de ajuns numai să trăiască; întotdeauna a dorit mai mult. Poate că numai datorită puterii pe care o aveau dorinţele lui se socotise cândva un om căruia îi este permis mai mult decât altora.
Măcar să-i fi trimis soarta remuşcarea, o remuşcare arzătoare, care zdrobeşte inima, care alungă somnul, o remuşcare ale cărei chinuri cumplite te fac să vrei sa te spânzuri ori să te îneci! O, cât de fericit ar fi fost atunci! Suferinţa şi lacrimile - sunt şi ele viaţă. Dar el nu simţea nicio remuşcare pentru crima săvârşită.
Cel puţin ar fi putut să fie furios pe prostia lui, aşa cum fusese altădată pe faptele stupide şi odioase care l-au dus la închisoare. Dar acum, la ocnă, în libertate, a cântărit şi şi-a judecat faptele de odinioară, şi nu le-a mai găsit atât de stupide şi de odioase cum i se păruseră atunci.
"În ce, în ce a fost ideea mea mai proastă decât alte idei şi teorii care mişună şi se ciocnesc între ele pe lume, de când exista acest pământ? se întreba el. Ajunge să priveşti acest lucru dintr-un punct de vedere independent, larg, dezbărat de prejudecăţile actuale şi atunci, fireşte, ideea mea n-are să mai pară atât de... ciudată. O, voi cei deştepţi, aşa-numiţi oameni emancipaţi, voi cugetători de cinci parale, de ce vă opriţi la mijlocul drumului!"
"De ce oare, fapta mea le pare atât de urâtă? se întrebă el. Fiindcă este o fărădelege? Dar ce înseamnă fărădelege? Cugetul meu este liniştit. Fireşte, am săvârşit o crimă penală; fireşte, am trecut peste litera legii şi am vărsat sânge; bine, fie şi aşa, n-aveţi decât să-mi tăiaţi capul... şi gata! În cazul acesta, fireşte, mulţi dintre binefăcătorii omenirii, care n-au moştenit puterea, ci au pus singuri mâna pe ea, ar fi trebuit să fie executaţi de la primul pas. Dar oamenii aceia au mers până la capăt şi de aceea ei au dreptate, iar eu n-am fost în stare şi, prin urmare, n-am avut dreptul să-mi permit să fac acest pas".
Era singurul punct în care îşi recunoştea vina: în faptul că a fost slab şi s-a predat singur.
Suferea şi la gândul: de ce nu s-a omorât atunci? De ce, în loc să se arunce în râu, a preferat să se predea? Oare atât de puternică este dorinţa de a trăi şi e atât de greu s-o învingi? Dar Svidrigailov, care se temea de moarte, a învins-o totuşi...
Se chinuia, punându-şi mereu această întrebare, şi nu putea să înţeleagă că, dacă nu se aruncase atunci în râu, e că poate presimţise că în sufletul şi în convingerile lui este o adâncă eroare. Nu înţelegea că în această presimţire poate încolţea o nouă concepţie de viaţă, începutul unei renaşteri, semnul învierii lui.
Admitea mai curând că se supusese forţei brutale a instinctului, fiind prea slab şi nemernic pentru ca să i se poată împotrivi. Se uita la tovarăşii lui de ocnă şi se minuna: cât de mult iubeau viata, cât o preţuiau! I se părea că tocmai la închisoare viaţa e mai iubită, mai preţuită, mai scumpă decât în libertate. Ce chinuri cumplite, câtă suferinţă n-au îndurat unii dintre ei, de pildă, vagabonzii! Să fi avut atâta preţ pentru ei o rază de soare, pădurea neumblată, un şipoţel cu apă rece într-un desiş necunoscut de nimeni, pe care un vagabond şi-l însemnase în minte cu ani în urmă, şi pe care visează să-l revadă ca pe o ibovnică, pe care-l vede în somn înconjurat de iarbă verde, cu o păsărică ciripind într-un tufiş? Privind din ce în ce mai atent, vedea şi alte exemple şi mai inexplicabile.
În închisoare, în mediul ce-l înconjura, desigur, multe lucruri îi scăpau şi, de altmiteri, nici nu voia să vadă nimic. Trăia cu ochii în pământ; găsea nesuferit, dezgustător să privească viaţa în faţă. Dar până la urmă, multe lucruri, a căror existenţa nici nu o bănuise până atunci, îi treziră mirarea şi, fără să vrea, începu să le observe. Dar ceea ce-l mira mai ales, din ce în ce mai mult, era prăpastia înfiorătoare, de nestrăbătut, care-l despărţea de toţi oamenii aceia. Ai fi zis că ei şi el nu făceau parte din acelaşi neam. Se priveau cu duşmănie şi neîncredere. Cunoştea şi înţelegea cauzele generale ale acestei duşmănii; dar niciodată înainte n-ar fi admis că aceste cauze erau, într-adevăr, atât de profunde şi atât de puternice. În închisoare se aflau deportaţi poliţiei polonezi. Aceştia se uitau la toată lumea ca la o gloată incultă, o gloată de robi, şi o priveau de sus, cu dispreţ; dar Raskolnikov nu putea împărtăşi felul lor de a vedea; îşi dădea seama că aceşti oameni inculţi erau în unele privinţe mai deştepţi decât polonezii aceia. Se aflau în închisoare şi ruşi care, de asemenea, dispreţuiau poporul - un fost ofiţer şi doi seminarişti; Raskolnikov vedea limpede greşeala lor.
Şi, totuşi, el nu era iubit, lumea se ferea de el. Până la urmă, începură chiar să-l urască - pentru ce? Nu ştia. Era dispreţuit, batjocorit, şi cei mai mari criminali, erau mult mai vinovaţi decât el, râdeau de crima lui.
- Boierule, ziceau unii, de ce ai pus mâna pe topor?! Treabă boierească-i asta?
În a doua săptămână a postului mare îi veni rândul să se spovedească împreună cu toţi cei din baraca lui. S-a dus la biserică, într-o zi, n-ar fi ştiut să spună din ce, s-a iscat o ceartă şi toţi s-au năpustit asupra lui.
- Necredinciosule! Nu crezi în Dumnezeu! strigau ei. Ar trebui să te ucidem.
Niciodată nu vorbise cu ei despre Dumnezeu şi despre credinţă, şi totuşi ei voiau să-l omoare ca pe un ateu; tăcu şi nu le răspunse nimic. Un ocnaş se repezi la el, turbat de furie; Raskolnikov îl aşteptă liniştit, tăcut, fără să se clintească, fără să-i tresară un muşchi pe obraz. Gardianul se aruncă la timp între ei - o clipă să fi întârziat, ar fi curs sânge.
O altă întrebare îi părea, de asemenea, de nerezolvat: de ce o îndrăgiseră cu toţii pe Soniă? Ea nu încerca să se dea bine pe lângă ei; o întâlneau rar, doar când şi când, la locul de muncă, când venea să-l vadă o clipă. Şi cu toate acestea o cunoşteau toţi, cunoşteau şi faptul că ea l-a urmat pe el, ştiau cum trăieşte, unde stă. Sonia nu le dădea bani, nu le făcea niciun serviciu deosebit. Numai o singură dată, de Crăciun, a adus în dar, pentru toţi - plăcinte şi colaci. Dar, încetul cu încetul, între ei şi Sonia s-au stabilit relaţii mai strânse; ea scria familiilor lor şi expedia scrisorile. Rudele lor, venind în oraş, îi lăsau - după indicaţia lor - obiecte şi chiar bani. Soţiile şi ibovnicele o cunoşteau şi se duceau la ea. Când Sonia venea să-l vadă la locul lui de muncă sau întâlnea grupul de deţinuţi care se ducea la lucru, toţi îşi scoteau şepcile, toţi o salutau:
„Măicuţa Sofia Semionovna, măicuţa noastră bună", spuneau aceşti ocnaşi brutali, înfieraţi, acestei fiinţe firave şi micuţe.
Ea le zâmbea.
Le era drag până şi mersul ei, îşi întorceau capul ca s-o privească din urmă, să vadă cum merge, şi o lăudau; o lăudau până şi pentru faptul că este atât de mică; aproape nu ştiau pentru ce s-o mai laude. Se duceau la ea după sfaturi şi leacuri când erau bolnavi.
Raskolnikov zăcu în spital până la sfârşitul postului şi săptămâna luminată. Aproape întremat, îşi aminti de visurile lui pe când zăcuse cu febră mare şi în delir.
I se părea mereu că lumea întreagă este osândită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită şi nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toţi, în afară de câţiva aleşi.
Apăruseră nişte trichine noi, nişte vietăţi microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Acestea erau, de fapt, nişte spirite înzestrate cu raţiune şi voinţă. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau şi-şi pierdeau minţile.
Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenţi şi atât de sigur de adevărul lor ca cei atinşi de boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se înţelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi se chinuia, uitându-se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi-şi frângea mâinile. Oamenii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu ştiau pe cine şă condamne şi pe cine să achite. Se omorau între ei într-o furie absurdă. Se adunau în armate, dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame, rândurile se desfăceau, ostaşii se năpusteau unii împotriva celorlalţi, se împungeau, se tăiau, se sfârtecau şi se mâncau între ei.
În oraşe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemaţi toţi, dar cine chema şi pentru ce chema nu ştia nimeni, şi toţi erau alarmaţi. Oamenii părăsiseră meşteşugurile cele mai obişnuite, fiindcă fiecare îşi propunea ideile, reformele şi nu puteau să cadă la o înţelegere între ei; agricultura era părăsită. Ici-colo, oamenii se adunau grămadă, se învoiau să întreprindă o acţiune comună, jurau să nu se mai despartă, dar o clipă după aceea îşi uitau făgăduielile şi începeau imediat cu totul altceva decât ceea ce propuseră, se învinuiau reciproc, se băteau, se omorau. Casele luau foc, începuse şi foametea. Toţi şi toate se prăpădeau. Ciuma se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decât câţiva oameni curaţi la suflet, oameni aleşi, destinaţi să dea naştere unei noi omeniri, şă reînnoiască viaţa, să purifice pământul; dar nimeni nu-i lua în seamă nicăieri pe aceşti oameni, nimeni nu le auzea vorba şi glasul.
Ce-l chinuia pe Raskolnikov era că visul acesta absurd lăsase în mintea lui urme adânci, care stăruiau, şi că nu se putea scutura de spaimele acestui coşmar apăsător.
Săptămâna Paştilor trecuse; zilele erau călduroase, senine, zile de primăvară. În salonul deţinuţilor ferestrele erau deschise (ferestrele cu gratii, sub care se plimba santinela) .
În tot timpul bolii lui, Sonia nu putuse să-l viziteze în salon decât de două ori; de fiecare dată trebui să scoată o autorizaţie specială, ceea ce era foarte greu de obţinut. Dar ea venea mereu în curtea spitalului, sub fereastră, mai ales pe înserate, uneori numai ca să stea câteva clipe în ogradă şi măcar de departe să se uite la fereastra salonului.
Într-o după-amiază, Raskolnikov, aproape cu totul însănătoşit, adormi; când se trezi, se apropie întâmplător de fereastră şi, deodată, o zări pe Sonia lângă poarta spitalului; stătea pe loc şi parca aştepta ceva. Văzând-o, Raskolnikov simţi o săgeată în inimă; tresari şi se depărta cât mai iute.
A doua zi, Sonia nu veni, a treia zi de asemenea:
Raskolnikov îşi dădu seama că o aşteaptă cu îngrijorare.
În sfârşit, ieşi din spital şi se întoarse la baracă, unde află de la ceilalţi deţinuţi ca Sofia Semionovna este bolnavă la pat şi nu iese din casă.
Foarte îngrijorat, Raskonikov trimise pe cineva să întrebe cum îi merge. Află repede că boala nu este gravă.
Sonia, la rândul ei, văzându-l îngrijorat şi că îi este dor de ea, îi trimise un bileţel scris cu creionul, în care îi spunea că se simte mai bine, că nu e vorba decât de o simplă răceală, foarte uşoară, şi că are să vină cât de curând, să-l vadă la lucru.
Citind biletul, inima îi bătu puternic şi dureros.
Era iarăşi o zi caldă şi senină. Dimineaţa devreme, pe la şase, porni la lucru pe malul râului, unde fusese instalat într-o şură un cuptor de ars alabastrul pe care deţinuţii îl pisau. Fură trimişi să lucreze acolo numai trei condamnaţi. Unul dintre ei îl luă pe soldatul de escortă şi plecă la fortăreaţă după nişte scule; altul începu să spargă lemne şi să le pună pe foc.
Raskolnikov ieşi din şură pe malul apei, se aşeză pe butucii stivuiţi lângă şură şi începu să privească râul lat şi pustiu. De pe malul înalt se deschidea o privelişte întinsă. De foarte departe, de dincolo de râu, veneau slabe sunete de cântec. Acolo, în stepa fără margini, scăldată în soare, ca nişte puncte negre, abia se zăreau iurtele nomazilor. Acolo era libertate, acolo trăiau alţi oameni, care nu semănau deloc cu cei de pe malul acesta, acolo parca însuşi timpul se oprise în loc, de pe vremea lui Avraam şi a turmelor lui. Raskolnikov şedea neclintit, cu ochii aţintiţi la priveliştea din zare; gândurile se topeau încet într-o visare, într-o contemplare; nu se mai gândea la nimic, dar un dor nelamurit îl neliniştea şi-i apăsa pieptul.
Deodată, Sonia răsări în faţa lui. Se apropie încet şi se aşeză lângă el. Era încă foarte devreme, se mai simţea frigul dimineţii. Sonia purta vechiul ei paltonaş sărăcăcios şi şăluţul verde. Se vedea după obrazul ei slăbuț, palid și tras, că abia se ridicase din pat după boală. Ea îi zâmbi cu dragoste şi bucurie şi, ca de obicei,îi întinse cu sfială mâna.
Îi întindea totdeauna cu sfială mâna, şi uneori nu i-o întindea defel, ca şi cum s-ar fi temut să nu i-o respingă. El părea că-i strânge mâna totdeauna cu dezgust, o întâmpina cu ciudă şi uneori tăcea îndarătnic tot timpul vizitei. Pe Sonia o cuprindea teama şi pleca, copleşită de durere. Dar acum mâinile lor rămaseră strâns unite; el îi aruncă în treacăt o privire, nu rosti nici o vorbă şi-şi lăsă ochii în pământ. Erau singuri, nu-i vedea nimeni. Soldatul de escortă se întorsese într-altă parte.
Deodată, n-ar fi ştiut cum s-a întâmplat, dar parcă o putere nevăzută l-a aruncat la picioarele ei. Plângea şi îi îmbrăţişa genunchii, în prima clipă ea se sperie grozav, faţa ei păli ca de moarte. Sări în sus şi-l privi, tremurând. Dar aproape numaidecât înţelese tot. În ochii ei se aprinse o fericire fără margini, înţelese că nu mai era nicio îndoială că el o iubea, o iubea nemăsurat: că, în sfârşit, sosise clipa...
Voiau să vorbească şi nu puteau, le erau ochii plini de lacrimi. Amândoi erau palizi şi slabi; dar pe chipurile acestea bolnăvicioase şi palide străluceau zorile unor preschimbări depline, ale învierii şi renaşterii lor la o viaţă nouă.
Îi regenerase dragostea, inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viaţă pentru inima celuilalt.
Hotărâră să aştepte şi să rabde. Mai rămâneau şapte ani şi până atunci - câtă suferinţă cumplită, câtă fericire nemărginita!
Dar el înviase şi ştia acest lucru, îl simţea cu întreaga lui fiinţă renăscută la viaţă, iar ea- ea nu trăia decât prin el!
În seara aceleiaşi zile, după ce fură încuiate porţile barăcilor, Raskolnikov sta întins pe patul comun şi se gândea la ea. În ziua aceea îi părea că toţi ocnaşii, foştii lui duşmani, îl priveau altfel, încercase să intre în vorbă cu ei şi ei îi răspunseseră prietenoşi. Îşi aminti toate acestea, dar nu se miră, aşa trebuia sa fie; oare nu trebuiau acum să se schimbe toate?
Se gândea la ea.
Îşi aminti cât o chinuise, cât îi sfâşiase inima; vedea în închipuire obrăjorul ei palid, slăbuţ; dar aceste amintiri aproape nu-l mai făceau sa sufere; ştia că va răscumpăra toate suferinţele ei cu dragostea lui nemăsurată.
Şi apoi, ce însemnau toate acestea, toate suferinţele din trecut?
În bucuria primelor clipe de renaştere la viaţă, totul, chiar crima lui, condamnarea şi deportarea în Siberia îi păreau acum ceva exterior, străin de el; aproape se îndoia că toate acestea i se întâmplaseră în adevăr lui. De altfel, în seara aceea nu izbutea să se gândească mai adânc, să se concentreze asupra unui singur lucru; nu era în stare să raţioneze; simţea, şi nimic mai mult. Viaţa înlocuise judecata; în conştiinţa lui se născuse ceva nou.
Sub perna lui se găsea Evanghelia. O luă fără gând. Cartea era a ei, aceeași din care îi citise cândva despre învierea lui Lazăr. La început, crezuse că Sonia are să-l bată la cap cu religia, are să aducă mereu vorba despre Evanghelie şi să-l cicălească să ia cărți sfinte. Dar, spre marea lui mirare, ea nu-i vorbise niciodată despre toate acestea şi nici măcar nu-i propusese să-i aducă Evanghelia. I-o ceruse el singur, cu puţin înainte de a se îmbolnăvi, şi ea i-o adusese fără o vorbă.
Dar nici n-o deschisese de atunci.
N-o deschise nici acum, dar un gând îi trecu prin minte, ca un fulger:
„Oare poate, acum, credinţa ei să nu fie şi credinţa mea? Sentimentele, năzuinţele ei, cel puţin..."
Sonia se simţi şi ea toată ziua agitată, iar noaptea se îmbolnăvi din nou. Dar era atât de fericită că aproape se temea de fericirea ei! Şapte ani, numai şapte ani! La începutul fericirii lor, erau gata să ia amândoi aceşti şapte ani drept şapte zile: Raskolnikov nu ştia că viaţa nouă nu se capătă de pomană, că trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism...
Dar aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci.
Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri - cea scrisa aici s-a sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu