Crimă şi predeapsă, Dostoievski

............................................................
                                           20.

                      - A! Mănâncă, va să zică nu este bolnav! zise el, luând un scaun  şi aşezându-se la masă în faţa lui. Părea îngrijorat şi nu căuta să ascundă acest lucru. Vorbea cu vădită ciudă, dar potolit şi fără să ridice prea mult glasul. Părea să fi venit împins de un motiv deosebit foarte serios. Ascultă! începu el dârz. Eu mă las păgubaş de voi, duceţi-vă la naiba, la urma urmelor, fiindcă, după cât văd, îmi dau perfect seama că nu vă pot înţelege! Te rog să nu-ţi închipui că am venit să te iscodesc. Puţin îmi pasă! Nu vreau să te descos. Dacă te-ai apuca acum să-mi dezvălui tot, toate secretele voastre, poate că nici n-aş sta să te ascult, m-aş lăsa păgubaş şi aş pleca. Am venit numai ca să-mi dau seama, o dată pentru totdeauna, dacă eşti nebun sau nu? Vezi tu, unii sunt convinşi (indiferent cine şi unde) că eşti nebun sau pe punctul de a înnebuni. Îţi mărturisesc că şi eu eram foarte înclinat să împărtăşesc această părere, în primul rând, judecând după faptele tale stupide şi în parte ticăloase (absolut inexplicabile), în al doilea rând, după atitudinea pe care ai luat-o de curând faţa de mama şi sora ta. Numai un monstru şi un ticălos sau un nebun ar putea să se poarte cu ele aşa cum ai făcut tu; deci eşti nebun.
    - Nu le-ai văzut de mult?
    - Adineori. Tu nu le-ai văzut de atunci? Unde-mi umbli, spune te rog, am fost la tine de trei ori. De ieri, mama ta e grav bolnavă. S-a îmbrăcat să vină la tine; Avdotia Romanovna a încercat s-o reţină, dar n-a vrut s-o asculte. „Dacă e bolnav, zice, dacă-şi pierde minţile, cine să-l îngrijească, dacă nu mama lui?" Am venit aici toţi trei, fiindcă nu puteam s-o lăsăm singură. Până la urmă am tot implorat-o să se liniştească. Am intrat - şi tu nu erai acasă; a stat aici, uite, pe locul ăsta. A stat zece minute, şi noi în faţa ei, în tăcere. Apoi s-a sculat şi a zis: „Dacă iese din casă, înseamnă ca este sănătos şi că şi-a uitat mama; şi atunci nu se cuvine să-i calc pragul ca să-i cerşesc o mângâiere". S-a întors acasă şi a căzut la pat; acum are febră. „Văd, zice, că pentru drăguţa lui are timp." Crede că drăguţa ta e Sofia Semionovna, logodnica sau iubita, nu ştiu. M-am dus imediat la Sofia Semionovna, fiindcă, frăţioare, voiam să aflu adevărul; am intrat şi am dat peste un sicriu şi peste nişte copii care plângeau. Sofia Semionovna le încerca rochiţele de doliu. Tu - nicăieri. M-am uitat, mi-am cerut scuze şi am plecat, i-am raportat toate acestea Avdotiei Romanovna. Prin urmare, presupunerea a fost falsă, n-ai nici un fel de drăguţă, şi rămâne mai probabilă ipoteza nebuniei. Dar tu şezi şi înghiţi rasol de vacă, de parcă n-ai fi mâncat de trei zile. Ce-i drept şi nebunii mănâncă, dar, cu toate că nu mi-ai spus nici un cuvânt, tu... nu eşti nebun! Îmi pun capul pe tocător! Sunt sigur că nu eşti nebun. Aşadar, lua-v-ar dracu' pe toţi, fiindcă la mijloc este o taină, un secret; iar eu n-am de gând să-mi sparg capul cu secretele voastre. Am venit numai ca să te înjur, încheie el, sculându-se, să mă uşurez, încolo ştiu eu ce am de făcut.
    - Şi ce vrei să faci?
    - Ce-ţi pasă, ce vreau eu să fac?
    - Bagă de seamă, ai să începi să bei!
    - De unde.... de unde ştii?
    - Ei, asta-i bună!
    Razumihin tăcu o clipă.
    - Tu ai fost totdeauna un om cu judecată şi niciodată, niciodată, n-ai fost nebun, rosti el deodată cu înflăcărare. Ai dreptate, am să încep să beau! Rămâi cu bine!
    Şi dădu să plece.
    - Acum trei zile, mi se pare, am vorbit despre tine cu sora mea.
    - Despre mine? Dar.... unde ai putut s-o vezi, acum trei zile? se opri Razumihin, pălind puţin; se vedea uşor că inima lui încordată bătea prea tare.
    - A venit singură, a stat aici şi a vorbit cu mine.
    - Dânsa?!
    - Da.
    - Şi ce i-ai spus.... adică, vreau să zic, despre mine?
    - I-am spus că eşti un om foarte bun, cinstit şi muncitor.  Că o iubeşti nu i-am spus, fiindcă asta o ştie şi singură.
    - Ştie?
    - Asta-i bună! Oriunde aş pleca, orice mi s-ar întâmpla, tu să rămâi pentru ele un fel de providenţă. Cum s-ar zice, eu ţi le încredinţez ţie, Razumihin. Ţi-o spun, fiindcă ştiu foarte bine cât de mult o iubeşti şi ştiu că ţi-e inima curată. Ştiu de asemenea, ca şi ea poate să te iubească şi că poate chiar te iubeşte. Acum hotărăşte singur, tu ştii mai bine, dacă trebuie sau dacă nu trebuie să începi să bei...
    - Rodka.... Vezi tu... Ei.... Drace! Dar tu unde vrei să pleci? Vezi tu, dacă şi ăsta e un secret, fie! Dar eu.... eu am să aflu acest secret, fie! Dar eu...... eu, am să aflu acest secret..... Şi sunt sigur că nu este nimic grav, trebuie să fie nişte fleacuri, din care închipuirea ta a scos cine ştie ce parascovenii! De altminteri, eşti un om tare de treabă!...
    - Tocmai am vrut să-ţi spun, dar tu m-ai întrerupt: ai judecat foarte bine adineauri, când ai spus că ai renunţat să cauţi să afli toate aceste mistere şi secrete. Lasă-le deoparte, nu te îngriji de asta. Lucrurile se vor descoperi la vremea lor, şi vei afla totul când va veni timpul. Ieri, cineva mi-a spus că omul are nevoie de aer, de aer! Vreau să mă duc la el şi să-l întreb ce a vrut să spună cu asta.
    Razumihin, foarte tulburat, chibzuia ceva.
    „Este un conspirator politic! Indiscutabil! Şi se află în ajunul unui pas decisiv - asta-i sigur! Altfel, nu poate fi, şi... şi Dunia ştie..." se gândi el deodată.
    - Va să zică, la tine vine Avdotia Romanovna! rosti el, scandând cuvintele. Iar tu vrei să te vezi cu omul care zice că este nevoie de mai mult aer şi... prin urmare scrisoarea aceea... e tot ceva de felul ăsta, încheie el, vorbind mai mult pentru sine parcă.
    - Care scrisoare?
    - Avdotia Romanovna a primit astăzi o scrisoare care a neliniştit-o. A neliniştit-o grozav. Asta este sigur. Am început să-i vorbesc despre tine - şi m-a rugat să încetez. Apoi a spus că poate o să ne despărţim în curând, foarte curând, pe urmă a început să-mi mulţumească cu multă căldură, nu ştiu pentru ce; după care s-a dus în odaia ei şi s-a încuiat.
    - A primit o scrisoare? întrebă din nou Raskolnikov, îngândurat.
    - Da; tu nu știai nimic? Hm! Amândoi tăcură.
    - Rămâi cu bine, Rodion. Eu, frăţioare... a fost o vreme... dar nu, rămâi cu bine, vezi tu, a fost o vreme... Hai, ramâi cu bine! Trebuie sa plec. Şi n-am să beau. Dă-o dracului de băutură... degeaba...
    Ieși grăbit din odaie, dar abia închise ușa după el, că o deschise din nou și zise, privind într-o parte:
    - A propos! Îţi aminteşti de asasinul acela, ei, cu Porfiri, cu bătrâna? Să ştii că ucigaşul a fost descoperit, a mărturisit singur şi a dat toate probele. Închipuieşte-ţi, este unul dintre cei doi zugravi, îţi aduci aminte, cel pe care l-am aparat aici? Toata scena aceea cu bătaia şi râsetele pe scara cu tovarăşul lui, în timp ce portarul şi cei doi martori urcau sus, o înscenase anume de ochii lumii. Câtă viclenie, câtă prezenţă de spirit la un mucos ca el! Nici nu-ţi vine să crezi; dar el singur a explicat tot şi a mărturisit tot. Ce zici de mine cum m-am lasat prins? După părerea mea, este un geniu al prefăcătoriei şi ingeniozităţii, şi-a creat cu ingeniozitate alibiurile şi, prin urmare, nu mai trebuie să ne mirăm de nimic! Oare nu pot exista genii şi de acest fel? Iar faptul că n-a putut să-şi joace rolul până la capăt şi a mărturisit mă face să-l cred mai mult. E mai verosimil... Dar cum m-am lăsat dus de nas! Îmi ieşisem din fire pentru el!
    - Spune-mi, te rog, de unde ai aflat toate acestea și de ce interesează atât de mult? întrebă Raskolnikov, vădit tulburat.
    - Ei, asta e! De ce mă interesează? Ce întrebare!.... Am aflat prin alții și de la Porfiri. Adică mai mult de la el am aflat.
    - De la Porfiri Petrovici?
    - Da.
    - Și ce.... spune el? întrebă Raskolnikov, speriat.
    - Mi-a explicat foarte frumos.  Mi-a explicat psihologic, în felul lui.
    - E explicat? El însuși ți-a explicat?
    - El, chiar el; rămâi cu bine! Am să-ţi mai spun unele lucruri altă dată, acum am treabă. A fost... da, a fost un moment când am crezut că... Dar să lăsăm asta; altă dată!... Ce rost ar avea acum să încep să beau? Vorbele tale m-au îmbătat şi fără vin. Sunt beat, Rodka! Sunt beat fără să fi băut, hai, rămâi cu bine, am să vin curând.
    Şi Razumihin ieşi.
    „Este un conspirator politic, asta-i indiscutabil, indiscutabil! hotărî în gândul lui, coborând încet scara. Şi a atras-o şi pe soră-sa în afacerea asta. E foarte, foarte potrivit cu firea Avdotiei Romanovna. Se întâlnesc... Şi chiar mi-a dat a înţelege, judecând după unele lucruri pe care mi le-a spus ea... după unele vorbe mărunte... şi aluzii, numai asta poate fi! Altfel cum s-ar putea explica toată încurcătura asta? Hm! Şi eu am crezut că... O, Doamne, ce mi-a trecut prin cap? Da, mi s-a întunecat mintea şi sunt vinovat în faţa lui! Atunci în coridor, lângă lampă, Rodea mi-a întunecat minţile! Ptiu! Ce gând urât, grobian, ticălos, din partea mea! Bravo, Mikolka, bine ai făcut că ai mărturisit... De altfel, cât de bine se explică acum tot ce a fost! Boala lui de atunci, atitudinea lui atât de ciudată, chiar şi mai înainte de boală, mult mai înainte, la universitate; cât de închis, cât de posomorât era întotdeauna... Dar ce înseamnă atunci scrisoarea aceea? Şi aici poate că se ascunde ceva. De la cine o fi? Bănuiesc... Hm. Nu, am să aflu tot."
    Îşi aminti ceea ce îi spusese Raskolnikov despre Dunecika, şi înţelese, în sfârşit, tot; inima îi zvâcni cu putere în piept şi el o rupse la fugă.
    Îndată după plecarea lui Razumihin, Raskolnikov se sculă, se întoarse spre fereastră, dădu într-un colţ, apoi într-altul, de parcă ar fi uitat cât de strâmtă îi este odaia şi... se aşeză din nou pe divan. Părea alt om; iarăşi lupta - prin urmare, există o ieşire!
    „Da, prin urmare există o ieşire! Că prea s-au închis şi zăvorât toate, prea dureros îl încătuşau, strângându-i mintea ca-ntr-un cleşte."
    De la scena cu Mikolka, în cabinetul lui Porfiri, începuse să se înăbuşe, fiindcă nu mai găsea ieşire din strâmtoare. După Mikolka, în aceeaşi zi, urmase scena cu Sonia; lucrul se petrecuse şi se încheiase altfel, cu totul altfel decât şi-ar fi putut închipui vreodată... prin urmare, se arătase slab, aşa, într-o clipă, pe de-a-ntregul slab! A recunoscut atunci, de acord cu Sonia, şi a recunoscut sincer, ca nu mai poate duce singur o asemenea povară! Dar Svidrigailov?
    Svidrigailov era o enigmă... care îl neliniştea, ce-i drept, dar parcă nu în aceeaşi măsura. Şi cu Svidrigailov va avea poate de luptat, dar cu el se putea găsi o portiţă de scăpare, pe când cu Porfiri... cu Porfiri era altceva.
    Aşadar, Porfiri însuşi i-a explicat totul lui Razumihin, i-a explicat psihologic! Iarăşi a început cu blestemata lui psihologie! Porfiri? Dar cum putea Porfiri sa creadă măcar o singură clipă ca Mikolka este vinovat, după scena între patru ochi care se petrecuse între ei, înainte de venirea lui Mikolka, şi care nu îngăduia decât o singură explicaţie? (în cursul acestor zile îşi amintise în treacăt şi fragmentar scena cu Porfiri Petrovici; în întregime nu ar fi putut să îndure amintirea ei.)
    În timpul acelei scene, toate vorbele rostite, gesturile, privirile, unele lucruri spuse cu un anumit ton, în sfârşit, limitele la care ajunseseră ei doi făceau de necrezut ca aşa-zisa mărturisire a lui  Mikolka - pe care Porfiri l-a pătruns de la primul cuvânt, de la primul gest - să fi putut zdruncina din temelii o convingere atât de puternică.
    Dar ce situaţie! Până şi Razumihin a început să-l bănuiască! Scena de lângă lampa din coridor l-a pus pe gânduri. Şi el s-a repezit la Porfiri...
    „Dar ce i-a venit acestuia să-l ducă astfel de nas? Cu ce scop a abătut atenţia lui Razumihin asupra lui Mikolka? Este vădit că pregăteşte ceva; are un gând ascuns, dar care anume? La drept vorbind, a trecut o bună bucată de vreme din dimineaţă aceea, prea mult timp şi nimic nu se aude, nici nu se arată, dinspre partea lui Porfiri Petrovici. Ei, asta poate fi un semn rău..."
    Raskolnikov îşi luă şapcă şi, după ce se gândi bine, hotărî să iasă. Era prima zi, în tot acest răstimp, când se simţea pe deplin conştient.
    „Trebuie să isprăvesc cu Svidrigailov, se gândi el, trebuie să isprăvesc cu orice preţ, cât mai repede; pare-mi-se ca şi acesta aşteaptă să vin singur la el."
    În clipa aceea, atâta ură îi umplu deodată inima obosită, ca să fi putut să ucidă pe unul dintre ei, pe Porfiri sau pe Svidrigailov, n-ar fi stat în cumpăna s-o facă. Şi dacă nu chiar atunci, mai târziu în orice caz.
    „Vom vedea, vom vedea", repeta el în gând.
    Dar în momentul când deschise uşa spre palier se ciocni nas în nas cu Porfiri Petrovici în persoană. Acesta se pregătea să intre.
    O clipă, Raskolnikov rămase stană de piatră.
    Ciudat: nu se miră prea mult văzându-l şi aproape nu se sperie. Tresări numai, dar se stapâni în aceeaşi clipă.
    „Poate că acesta-i deznodamântul! Dar de ce s-a apropiat aşa tiptil, ca o pisică, şi eu n-am auzit nimic? Să fi tras cu urechea?"
    - Nu te aşteptai la musafiri, Rodion Romanici! exclamă, râzând, Porfiri Petrovici. De mult am vrut să vin la dumneata; acum, trecând prin faţa casei dumitale, m-am gândit: de ce n-aş intra pentru cinci minute să-l văd ce face? Aveai de gând să pleci? N-am să te reţin. Doar să fumez o ţigară, dacă-mi dai voie...
    - Ia loc,  Porfiri Petrovici, ia loc, îşi pofti Raskolnikov musafirul, cu un aer atât de mulţumit şi de primitor că, desigur, s-ar fi minunat singur dacă ar fi putut să se vadă.
    Cheltuia ultimele fărâme de putere ce-i mai rămăseseră în suflet. Astfel, uneori, un om prins de tâlhari trece câte o jumătate de ceas printr-o groază de moarte, iar când simte cuţitul la os, îi piere pe loc orice spaimă. Se aşeză în faţa lui Porfiri şi-l privi ţintă, fără să clipească.
    Porfiri închise un ochi şi începu să-şi aprindă ţigara.
    „Haide, vorbeşte odată, vorbeşte, îi spunea în gând Raskolnikov, cu inima gata să-i sară din piept. De ce, de ce nu vorbeşti?"

                                                                   Capitolul II.

                          - Afurisite-s  ţigările astea! începu, în sfârşit, Porfiri Petrovici, isprăvind de aprins ţigara şi scoţând fumul din piept. Cât rău îmi fac, şi totuşi nu pot să mă las! Tuşesc, mă râcâie în gât, mă sufoc. Ştii, sunt un fricos, şi m-am dus zilele trecute la B. Ăsta pe fiecare bolnav îl consultă minimum o jumătate de ceas; l-a pufnit râsul când s-a uitat la mine: m-a ciocănit, m-a ascultat. „Dumitale, zice, nu-ţi prieşte tutunul; ţi s-au dilatat plămânii." Dar cum să mă las de tutun? Cu ce să-l înlocuiesc? Nu beau, asta-i toată nenorocirea, he-he-he! Nenorocirea-i că nu beau! Toate-s relative în lumea asta, Rodion Romanici, toate-s relative!
    „Ce-i asta, iar începe cu şiretlicurile meseriei lui", se gândi, dezgustat, Raskolnikov. Îşi aminti deodată, în întregime, scena petrecută nu de mult, la ultima lor întâlnire, şi acelaşi sentiment de ură îi năpădi sufletul.
    - Am mai fost la dumneata acum două zile, seara, n-ai ştiut? urmă Porfiri Petrovici, uitându-se prin odaie. Am intrat în camera asta. Treceam, ca şi azi, prin faţa casei şi m-am gândit: hai să-i întorc vizita. Am venit şi am găsit camera deschisă; m-am uitat, am aşteptat şi, fără s-o anunţ pe servitoarea dumitale, am plecat. Dumneata nu încui niciodată uşa?
    Obrazul lui Raskolnikov se întunecă tot mai mult. Porfiri părea că-i ghiceşte gândurile.
    - Am venit pentru o explicaţie, dragul meu Rodion Romanici, da, pentru o explicaţie! Îţi datorez o explicaţie, urmă el, zâmbind şi chiar lovindu-l uşor cu palma peste genunchi, dar aproape imediat faţa lui luă o înfăţişare serioasă, îngrijorată şi chiar tristă, spre mirarea lui Raskolnikov, care nu-l văzuse niciodată astfel şi nici nu bănuia măcar că ar putea avea o asemenea expresie.
    - Ciudată scenă a avut loc ultima dată între noi, Rodion Romanici. Ce-i drept, şi prima noastră întîlnire a fost poate cam ciudată; însă atunci... Ei, dar e totuna! Uite ce este, poate am greşit faţă de dumneata - simt acest lucru. Adu-ţi aminte cum ne-am despărţit: eram amândoi cu nervii încordaţi la maximum. N-am jucat cinstit, nu ne-am purtat cum se cuvine. Şi doar suntem gentlemeni; orice-ar fi, să nu uităm că suntem gentlemeni, trebuie să înţelegem asta. Îţi aduci aminte cât de departe au mers lucrurile atunci... ne-am purtat aproape necuviincios.
    „Ce-i asta? Unde vrea să ajungă?” se întreba, uluit, Raskolnikov, ridicând capul și făcând ochii mari.
    - Am socotit că acum este mai bine să jucăm deschis, urmă Porfiri Petrovici, dând puţin capul pe spate şi lăsând ochii în jos, ca şi cum n-ar fi vrut să-şi stingherească cu privirea victima de altădată şi parcă dispreţuindu-şi metodele şi şiretlicurile de mai înainte. Da, astfel de bănuieli şi astfel de scene nu trebuie să se repete. Mikolka ne-a adus atunci deznodământul, altfel nu ştiu unde am fi ajuns. Blestematul acela de târgoveţ şedea în odaia de alături; îţi poţi închipui? Dumneata desigur ştii acest lucru; de altfel, sunt informat că el a venit după aceea la dumneata, dar ceea ce ai presupus atunci nu era adevărat: n-am trimis după nimeni şi nu dădusem încă nicio dispoziţie. Mă vei întreba: de ce nu dădusem nicio dispoziţie? Cum să-ţi spun: evenimentele m-au luat oarecum prin surprindere. Abia am apucat să trimit după portarii aceia (i-ai văzut, desigur, la plecare). Îmi venise o idee, îmi trecuse ca un fulger prin minte; vezi dumneata, Rodion Romanici, eu eram adânc convins atunci. Ei, mă gândeam, chiar dacă, deocamdată, scap din mână un fapt, în schimb am să prind de coadă altul, adică, cel puţin, n-am să scap ceea ce mă interesează pe mine. Eşti irascibil din fire, Rodion Romanici, chiar foarte irascibil, şi pot să spun, fără să mă laud, îţi cunosc într-o oarecare măsură însuşirile caracterului şi ale sufletului. Fireşte, ştiam şi atunci că nu se întâmplă totdeauna ca omul să se scoale deodată şi să-ţi trântească în obraz tot adevărul, deşi asta se întâmplă uneori, mai ales dacă-l scoţi pe om din fire; dar, în orice caz, foarte rar. Atâta lucru puteam să pricep şi eu. Dar mă gândeam: de aş putea să-i smulg o dovadă mică! Una măruntă de tot, una singură, dar palpabilă, concretă, să fie ceva real şi nu simple inducţii psihologice. Fiindcă, mă gândeam eu, dacă omul este vinovat, atunci poţi nădajdui să obţii de la el ceva concret, îţi este permis să nădajduieşti chiar izbânda deplină, iar eu m-am bizuit prea mult pe firea dumitale, Rodion Romăniei, mai ales pe firea dumitale!
    - Dumneata.... ce tot vorbești acolo? bâigui, în cele din urmă, Raskolnikov, fără să-și dea bine seama de întrebarea lui.
    „Despre ce vorbește, se minuna el în gând, nu cumva mă socotește în adevăr, nevinovat?”
    - Ce spun? Am venit să mă explic cu dumneata, cum s-ar zice, socot acest lucru o sfântă datorie pentru mine. Vreau să-ţi explic purtarea mea, greşeala pe care am făcut-o, fiindcă recunosc că mult te-am făcut să suferi, Rodion Romanici, şi nu vreau să crezi că sunt un monstru. Înţeleg foarte bine ce înseamnă pentru un om necăjit, dar mândru, autoritar şi nerăbdător, mai cu seamă nerăbdător, să îndure toate acestea! În orice caz, eu cred că este ceva nobil şi generos în dumneata, deşi nu sunt de acord cu toate părerile dumitale şi socot de datoria mea să ţi-o spun deschis, absolut sincer, căci, în primul rând, nu vreau să te înşel. După ce te-am cunoscut, am simţit că mă ataşez de dumneata. Poate că aceste vorbe au să te facă să râzi? Ai tot dreptul să râzi. Ştiu că dumneata nu m-ai putut suferi de la prima vedere şi, de fapt, nici n-ai avut pentru ce să mă îndrăgeşti. Ia-o cum vrei, dar în ceea ce mă priveşte doresc din inimă să fac tot posibilul ca să şterg impresia pe care ţi-am făcut-o şi să-ţi dovedesc că am şi suflet, şi conştiinţă. Sincer îţi spun.
    Porfiri Petrovici tăcu cu demnitate.
    Raskolnikov simţi că-l cuprinde un acces de spaimă nouă. Gândul că Porfiri îl socoteşte nevinovat începu deodată să-l sperie.
    - Nu cred că e nevoie să-ți povestesc în amănunt cum a început, urmă Porfiri Petrovici. Mă gândesc că ar fi chiar de prisos. Şi nici nu cred că aş putea s-o fac. Cum s-ar putea înşira toate amănuntele? Mai întâi a fost un zvon. Ce fel de zvon, de la cine şi de unde a pornit... şi de unde până unde s-a ajuns la dumneata - cred de asemenea că este de prisos să spun. Pentru mine personal, totul a pornit de la o împrejurare cu totul întâmplatoare, care a avut loc şi care ar fi putut să nu aibă loc. Care anume? Hm, cred că de asemenea n-are rost să vorbim. Din toate zvonurile şi din acea împrejurare întâmplătoare eu am tras anumite concluzii. Îţi mărturisesc foarte sincer, fiindcă, dacă este vorba să mărturiseşti ceva, trebuie s-o faci deplin: eu am fost cel dintâi care te-a suspectat. Las deoparte însemnările acelea de pe obiecte, scrise de mâna bătrânei, şi altele de acelaşi fel, fiindcă astea nu înseamnă nimic, asemenea indicii se pot număra cu sutele. Apoi, am avut prilejul, de asemenea întâmplator, să aflu scena de la secţie şi încă în cele mai mici amănunte, povestită de cineva, un om extrem de important în cazul de faţă, care a luat parte la ea şi care, fără să-şi dea seama, a scos la iveala înţelesul ei. Toate acestea se legau între ele, dragul meu Rodion Romanici, da, se legau! Cum să nu-ţi îndrepţi atunci cercetările într-o anumită direcţie? Din o sută de iepuri de casă n-ai să faci niciodată un cal, din o sută de bănuieli n-ai să alcătuieşti niciodată o dovadă, spune un proverb englezesc, asta-i însă raţiune pură, dar încearcă dumneata, încearcă numai să ţii în frâu patimile; iar anchetatorul e şi el om şi deci pătimaş. Mi-am adus aminte şi de un articol al dumitale, din revista aceea, ştii, pe care l-am discutat în amănunt la prima dumitale vizită. Te-am ironizat, dar asta numai ca să te provoc să mai spui şi altele. Repet, eşti nerăbdător şi bolnav, Rodion Romanici, foarte bolnav. Că eşti curajos, orgolios şi serios, că... ai suferit mult, foarte mult, m-am convins de multă vreme. Toate aceste sentimente îmi sunt familiare şi de aceea articolul dumitale l-am citit ca pe ceva cunoscut. Acest articol trebuie să fi fost conceput cu înfrigurare, într-o noapte de insomnie, atunci când inima zvâcneşte, mintea se avântă şi sufletul este disperat. Cât de periculos este acest suflet disperat, orgolios al tineretului! Te-am ironizat, dar acum pot să-ţi spun că mi-a plăcut grozav, ca unui amator, se înţelege, această primă încercare tinerească a penei dumitale. Fum, ceaţă, o coardă răsună în negură. Articolul dumitale este absurd şi fantastic, dar este plin de sinceritate, de orgoliu tineresc, are curajul disperării! Este întunecat articolul dumitale, ei, foarte bine. L-am citit, l-am pus deoparte şi... punându-l deoparte, m-am gândit încă de atunci: „Cu omul acesta lucrurile n-au să se oprească aici!" Şi acum, spune-mi şi dumneata, cum să nu mă fi interesat pătimaş tot ce a urmat după o asemenea introducere?
    - Vai, Doamne! Parcă zic ceva? Parcă afirm ceva? Îţi vorbesc numai de o observaţie pe care am facut-o atunci, de o simplă observaţie. Ce-i asta, mă gândeam? Nimic, aproape nimic, poate chiar absolut nimic. Şi apoi, mie, în calitate de anchetator penal, nici nu-mi șade bine să mă las furat de astfel de speculaţii: îl am pe Mikolka, cu fapte, orice s-ar zice, dar sunt fapte! Şi el are o psihologie a lui; trebuie să mă ocup de el; fiindcă este vorba de viaţa şi de moartea unui om. Pentru ce-ţi spun acum toate acestea? Ca să ştii şi să nu mă acuzi în inima şi mintea dumitale că m-am purtat rău cu dumneata. Nu m-am purtat aşa din răutate, sincer ţi-o spun, he-he-he! Crezi poate ca n-am fost să-ți fac percheziție? Am fost, am fost, he-he, am fost încă pe vremea când zăceai bolnav în patul acesta. Nu oficial şi nu personal, dar am făcut-o. Locuinţa dumitale a fost cercetata până la ultimul fir de aţă, şi asta din primul moment; dar - umsonst. Îmi ziceam: omul acesta are să vină la mine, are să vină el singur, şi încă foarte curând; daca este vinovat, are să vină negreşit. Altul n-ar veni, dar acesta are să vină. Îţi aduci aminte: pe domnul Razumihin a început să-l cam ia gura pe dinainte la un moment dat, să-ţi spună când una, când alta? Asta am potrivit-o noi anume ca să te enervăm, anume am pus în circulaţie un anumit zvon, ştiind ca domnul Razumihin nu este omul care să-şi poată stăpâni indignarea şi că-i va scăpa din când în când o vorbă. Domnului Zametov în primul rând i-a bătut la ochi îndrăzneala şi furia dumitale, cum să trânteşti aşa - de la obraz, într-o cârciumă: „Eu am ucis!" Prea era îndrăzneţ, prea riscant, şi dacă este vinovat, mi-am zis eu, atunci este un luptător de temut! Chiar aşa gândeam. Şi am aşteptat! Te-am aşteptat cu toţi nervii încordaţi; cât despre Zametov, l-ai nimicit cu lovitura aceea... dar, vezi dumneata, tocmai asta-i bine, psihologia asta blestemată are două tăişuri! Şi aşa: eu te aşteptam şi Dumnezeu mi te-a trimis, ai venit! Ce mi-a mai zvâcnit inima atunci! Eh! Ce anume, care motiv te îndemna să vii? Îţi aduci aminte de râsul, râsul acela al dumitale când ai intrat în odaie? Te-am înţeles de parcă te vedeam pe dinăuntru; dar dacă nu te-aş fi aşteptat atunci într-o stare de spirit deosebită, n-aş fi luat în seamă râsul dumitale. Iată ce înseamnă să ai o anumită idee preconcepută. Şi domnul Razumihin, domnul Razumihin! Dar piatra, piatra, îţi aduci aminte piatra sub care sunt ascunse obiectele? Parc-o văd undeva, într-o grădină de zarzavat, doar despre gradina de zarzavat i-ai vorbit atunci lui Zametov şi pe urmă, pentru a doua oară, la mine? Şi când am început să-ţi discutăm articolul, când ai început dumneata să-ţi expui ideea - fiece cuvânt era cu două înţelesuri, de parcă citeam printre rânduri! În felul acesta, Rodion Romanici, mi-am clîdit convingerea, iar când m-am izbit cu fruntea de ea, m-am dezmeticit. „Nu, mi-am zis, ce-i asta? Toate acestea, mi-am zis, numai să vrei şi le poţi explica tocmai pe dos, tot, tot, până la ultimul punct, ba chiar o să para mai firesc. Ce chin! Nu, mă gândeam, mai bine să smulg o singură dovadă, cât de mică!"... Iar când am auzit despre clopoţel, nu m-am mai îndoit, am început sa tremur. „Ei, m-am gândit eu, iată şi acea mică dovadă! Asta e." Nici n-am mai stat să mă gândesc, n-am vrut să mă mai gândesc. În clipa aceea, aş fi dat o mie de ruble numai să te văd cu ochii mei: cum ai mers o sută de paşi alături de târgoveţul acela, după ce ţi-a trântit de la obraz „Ucigaşule", şi n-ai îndrăznit să-l întrebi nimic tot timpul cât ai mers lângă el!... Dar fiorul acela rece din măduva oaselor? Clopoţelul acela în toiul bolii, în semidelir? Aşadar, Rodion Romanici, ce să te mai miri, după toate acestea, de felul cum m-am purtat cu dumneata. Şi apoi, de ce ai venit tocmai în clipa aceea? Parcă te-ar fi împins o forţă şi pe dumneata, şi dacă nu ne-ar fi despărţit Mikolka... Îţi aminteşti cum a intrat Mikolka? A fost ca un trăsnet! A picat ca un fulger năprasnic căzut din senin! Ce zici, cum l-am întâmpinat? N-am crezut nici atâtica din spusele lui, ai văzut şi dumneata! Ce sa cred! Mai târziu, după ce ai plecat, când a început el să răspundă destul de legat asupra unor puncte, de m-am minunat şi eu, nici atunci nu l-am crezut! Iată ce înseamnă să-ţi intre în cap o idee, să ţi se încrusteze în suflet, dură ca un diamant! „Nu, mă gândeam, nici vorbă, ce Mikolka!"
     - Razumihin mi-a spus adineori că și acum îl socotiți vinovat pe Mikolai și că l-ați încredințat că....
    I se tăie suflarea  şi nu isprăvi. Îl asculta cu o emoţie nespusă pe omul care-l înţelesese până în fundul sufletului şi care acum se lepăda de propriile lui păreri. Se temea să creadă, şi nu credea. În cuvintele, încă cu două înţelesuri, căuta cu nesaţ să prindă ceva mai exact, mai definitiv.
    - Domnul Razumihin! strigă Porfiri Petrovici, care părea încântat că Raskolnikov, care tăcuse tot timpul, în sfârșit deschidea gura.
    - He-he-he! Atenție domnului Razumihin, în orice caz, trebuie abătută în altă parte: când doi se împacă, al treilea nu are ce căuta la mijloc. Domnul Razumihin este în afara acestei chestiuni, a venit la mine, palid ca un mort..... Dar să-l lăsăm în plata Domnului, ce să-l amestecăm în treaba asta?
    - Cât despre Mikolka, vrei să știi ce fel de individ este, adică cum îl înțeleg eu? În primul rând, este ca un copil: pare încă minor, şi nu că ar fi un fricos, ci este emotiv ca un artist. Zău, să nu râzi ca mi-l explic astfel. Este naiv, sensibil, inimos, lunatic. Se pricepe să cânte şi să joace, spune basme, de se adună lumea şi de prin alte locuri să-l asculte. Ştie carte. E în stare să râdă până nu mai poate, numai dacă-i araţi un deget. Uneori, bea până cade în nesimţire, dar nu din nărav, ci copilăreşte, fiindcă se ia cu alţii care beau. A furat, dar nici nu ştie că a furat: ,,Ăsta-i furt! zice. Am luat ceva de pe jos". Ştii, e rascolnic, adică nu rascolnic adevărat, ci un sectant: în familia lui sunt beguni, şi chiar el însuşi acum, nu demult, a stat doi ani de zile într-un sat, sub conducerea spirituală a unui bătrân înţelept de-al lor. Toate acestea le-am aflat de la Mikolka şi de la prietenii lui din judeţul Zaraiski. Ce să mai vorbim! A vrut să fugă în pustie! Mare avânt religios! Se ruga noaptea lui Dumnezeu, citea cărți vechi,  „adevărate", până se năucea de-a binelea. Petersburgul a avut asupra lui o influenţă covârşitoare, mai ales sexul slab şi, desigur, vinul. E foarte impresionabil, a uitat şi de bătrânul înţelept şi de toate celelalte. Am aflat că l-a îndrăgit un artist, a început să se ducă pe la el, şi tocmai atunci s-a nimerit şi cazul acesta. S-a speriat şi - hait!  - să se spânzure! Să fugă!
    - Ce să-i faci, asta-i părerea care s-a încetăţenit în popor despre justiţia noastră! Unii se sperie de cuvântul „condamnare". Cine-i de vină? Să vedem ce o să aducă tribunalele cele noi. Of, de-ar da Dumnezeu să aducă ceva! Şi aşa: în închisoare se vede că şi-ă adus aminte de preacuviosul înţelept; a apărut şi Biblia. Ştii dumneata, Rodion Romanici, ce înseamnă pentru unii „să pătimească"? Nu că ar vrea să sufere pentru cineva, ci aşa, pur şi simplu „trebuie să pătimească", adică să sufere, iar dacă suferinţa vine de la autorităţi, cu atât mai bine. La începutul carierei mele a stat la închisoare un deţinut, un om foarte blând; a stat un an întreg şi a tot citit noaptea pe cuptor Biblia, a citit până s-a năucit de-a binelea şi ce crezi că a făcut: nitam - nisam a luat o cărămidă şi a aruncat-o în capul unui inspector, fără nici un motiv din partea acestuia. Şi cum crezi că a aruncat-o? Anume cu un metru mai încolo, ca nu cumva să-i facă vreun rău! Ei, ştim noi ce sfârşit are un deţinut care îndrăzneşte să ridice mâna asupra autorităţii: şi omul nostru „a pătimit". Aşa şi cu Mikolka, eu bănuiesc că şi băiatul nostru vrea „sa pătimească", sau ceva tot de acest fel. Asta o ştiu sigur, cunosc fapte concrete. Numai că el nu ştie că şi eu ştiu toate acestea. Cum să nu admiţi ca din rândul unor asemenea oameni pot ieşi unele specimene fantastice? Foarte simplu. A început din nou să-şi aducă aminte de acel înţelept, mai ales după ce a încercat sa se spânzure. De altfel, are sa vină singur să-mi spună tot. Crezi că rezistă până la capăt?
    - Ai răbdare, are să retracteze toate acestea! Din clipă în clipă aştept să vina la mine să-şi retragă mărturia. L-am îndrăgit pe acest Mikolka şi-l studiez în cele mai mici amănunte. Şi ce crezi dumneata? He-he-he! La unele puncte mi-a răspuns foarte bine, se vede că s-a informat, s-a pregătit frumos; ei, dar în alte privinţe calcă-n străchini, nu ştie nimic, e în contradicţie cu faptele, fără să-şi dea seama de acest lucru! Nu, dragul meu Rodion Romanîci, aici nu este vorba de Mikolka! Aici este un caz fantastic, tenebros, un caz modern, care poartă pecetea timpurilor noastre, când omenirea şi-a ales ca scop în viaţa căutarea confortului şi mintea omului e întunecată de fraze ca: „sângele împrospătează"...
    - Ucigaşul este o victimă a cărţilor, a teoriilor care circulă; el arată o mare îndrăzneală la acest prim pas, dar un anume soi de îndrăzneală: aceea a omului care se aruncă din vârf de munte sau din turla bisericii. El se duce să săvârşească crima, ca şi cum n-ar merge pe picioarele lui. Uită să încuie uşa, şi totuşi ucide, ucide două femei, conform teoriei. Ucide, dar nu ştie să ia banii, iar ceea ce izbuteşte să ia ascunde sub o piatră. Nu i-a fost de ajuns cât a pătimit când a stat după uşă, în timp ce încercau s-o spargă ceilalţi şi trăgeau de clopoţel - nu, el, după aceea, dintr-o nevoie aproape inconştientă de a resimţi din nou acelaşi fior de groază care-ţi îngheaţă măduva din oase, se duce la locuinţa goală şi trage de clopoţel... Ei, să zicem că asta a făcut-o împins de boală, dar mai este şi altceva: a ucis şi totuşi se socoteşte un om cinstit, dispreţuieşte oamenii, rătăceşte ca un înger neprihănit - nu, aici nu-i vorba de Mikolka, dragul meu Rodion Romanici, nu este Mikolka vinovatul!
    Aceste cuvinte, după tot ce fusese spus mai înainte, şi care aduceau cu un fel de scuze, erau prea neaşteptate. Raskolnikov începu să tremure ca străpuns de o săgeată.
    - Atunci.... cine.... a ucis? întrebă cu glas întretăiat Raskolnikov, nemaiputându-se stăpâni.
    Porfiri Petrovici se lăsă brusc pe speteaza scaunului, ca și cum l-ar fi mirat din cale-afară întrebarea lui.
    - Cum, cine a ucis? repetă el, de parcă nu-și credea urechilor. Dumneata ai ucis, Rodion Romanovici! Chiar dumneata.... adăugă el, aproape în șoaptă, cu adâncă convingere.
    Raskolnikov sări de pe divan, rămase câteva clipe în picioare și se așeză din nou, fără să rostească o vorbă. Ușoare convulsii îi frământau mușchii obrazului.
    - Iar a început gura să-ţi tremure, observă aproape cu compătimire Porfiri Petrovici. Mi se pare că dumneata m-ai înţeles greşit, Radion Romanovici, adaugă el după o scurtă tăcere, de aceea ai rămas uluit. Eu am venit tocmai ca să spun tot, şi să dăm cărţile pe faţă.
    - N-am ucis eu, bâigui Raskolnikov, așa cum fac copiii mici când sunt prinși asupra faptului.
    - Ba da, Rodion Romanovici, dumneata și nimeni altul, răspunse cu severitate și convingere Porfiri.
    Amândoi tăcură și tăcerea ținu ciudat de mult, vreo zece minute.
    Raskolnikov, cu coatele pe masă, își răvășea părul cu degetele.
    Porfiri Petrovici ședea liniștit și aștepta.
    Deodată, Raskolnikov îl privi  cu dispreț:
    - Iar o iei de la capăt, Porfiri Petrovici! Iarăși aceleași metode, cum de nu te saturi odată de ele?
    - Eh, lasă deoparte metodele mele! Altceva ar fi fost dacă am fi avut martori; dar noi vorbim aici între patru ochi. Vezi şi dumneata că n-am venit ca să te hăituiesc şi să te prind ca pe un vânat. În clipa de faţă mi-e indiferent daca ai să recunoşti său nu. Orice ai răspunde, convingerea mea nu se mai schimbă.
   - Dacă-i aşa, atunci pentru ce ai venit? întrebă Raskolnikov, enervat. Îţi pun întrebarea pe care ţi-am mai pus-o: întrebarea - dacă mă socoteşti vinovat, de ce nu ma arestezi şi nu mă bagi la închisoare?
    - Ei, asta-i altă întrebare! Am să-ți răspund punct cu punct: în primul rând, nu-mi convine să te arestez.
    - Nu-ți convine? Dacă ești sigur, trebuie....
    - Și ce-i dacă sunt sigur? Toate acestea, deocamdată, nu-s decât visuri. Şi pe urmă, de ce te-aş băga acolo la odihnă? Căci odihnă o socoteşti şi dumneata, de vreme ce ai vrea să te închid. De pildă, am să te confrunt cu târgoveţul acela şi dumneata ai să-i spui: „Eşti beat? Cine m-a văzut cu tine? Te-am crezut beat şi chiar erai beat" - ce pot eu răspunde atunci, cu atât mai mult, cu cât vorbele dumitale au să fie mai verosimile decât ale lui, fiindcă toată depoziţia lui este curată psihologie, deşi nu se potriveşte defel cu mutra lui, iar dumneata ai nimeri din plin, căci bea ticălosul, bea de stinge, şi-l ştie toată lumea de beţiv! Şi apoi, ţi-am mărturisit sincer, chiar eu, de câteva ori, că psihologia asta e cu două tăişuri, că versiunea dumitale ar fi mai întemeiată, mai verosimilă şi că, în afara de această  psihologie, n-am deocamdată nicio dovadă împotriva dumitale. Se înţelege că am să te bag la închisoare, am venit (deşi nu se face) să ţi-o spun dinainte, totuşi îţi repet deschis (iarăşi cum nu se face) că asta nu-mi convine. Ei, şi în al doilea rând, am venit...
    - Da, în al doilea rând? îngână Raskolnikov tot cu respirația tăiată.
    - Fiindcă, aşa cum ţi-am mai spus adineauri: îţi datorez o explicaţie. Nu vreau să mă iei drept un monstru, cu atât mai mult cu cât eu te simpatizez, indiferent dacă mă crezi său nu. Drept urmare, în al treilea rând, am venit să-ţi dau un sfat sincer: să te predai singur. E cel mai bun lucru de făcut, cel mai avantajos pentru dumneata, şi pentru mine de asemenea, fiindcă scap astfel de corvoada asta. Ei, spune, nu mă port eu deschis faţă de dumneata?
    Raskolnikov se gândi o clipă.
    - Ascultă, Porfiri Petrovici, dumneata singur ai spus că n-ai decât psihologia împotriva mea şi că aştepţi dovezi ca să poţi demonstra matematic vinovăţia mea. De unde ştii că în clipa de faţă nu greşeşti?
    - Nu, Rodion Romanovici, nu greșesc. Am o dovadă mică. Această dovadă am găsit-o mai demult; m-a ajutat Dumnezeu!
    - Ce dovadă?
    - N-am să-ţi spun, Rodion Romanovici. Dar, în orice caz, acum nu mai am dreptul sa amân; am să te arestez. Aşa ca judecă şi dumneata: pentru mine acum e totuna, şi deci ceea ce fac e numai pentru dumneata. Crede-mă că te învăţ de bine, Rodion Romanovici!
    Raskolnikov zâmbi, mânios.
    - Ce spui dumneata este nu numai ridicol, dar şi neobrăzat. Să presupunem că aş fi vinovat (lucru pe care nu-l recunosc deloc), ce rost ar avea să ma predau când chiar dumneata spui că acolo la închisoare am să fiu la odihnă?
    - Eh, Rodion Romanovici, nu trebuie să dai crezare chiar tuturor cuvintelor mele: s-ar putea să fie şi sa nu fie odihnă! Asta nu-i decât o teorie, şi încă una care îmi aparţine, adică ce spun eu e lege pentru dumneata? Poate că şi acum îţi ascund ceva. Doar nu-mi poţi cere să-ţi dezvălui tot ce ştiu! He-he! Punctul doi: ce avantaj ai avea? Ştii dumneata ce reducere importantă a pedepsei ar urma'? Gândeşte-te numai. În ce moment vii sa te predai? Tocmai în momentul când un altul a luat vina asupra lui şi a încurcat iţele justiţiei? Iar eu, mă jur pe Dumnezeu, am să le potrivesc toate aşa de bine acolo, încât să-ţi revină dumitale tot meritul acestui gest. O să nimicim toată această psihologie, toate bănuielile care cădeau asupra dumitale am să le reduc la nimic, aşa încât crima dumitale să apară ca un fel de întunecare a minţii, fiindcă, judecând drept, chiar aşa si este. Sunt un om cinstit, Rodion Romanovici, şi am să mă ţin de cuvânt.
    Raskolnikov tăcea, întristat, cu capul în piept; chibzui multă vreme și, în sfârșit, zâmbi din nou, dar de data asta zâmbetul lui era blând și trist.
    - Eh, nu-i nevoie! rosti el ca și cum nu s-ar mai fi ascuns defel de Porfiri Petrovici. Nu face! N-am nevoie de reducerea voastră!
    - Tocmai de asta m-am temut!exclamă Porfiri cu căldură și parcă fără voia lui. M-am temut că te lipsești de reducerea noastră!
    Raskolnikov îl privi, trist și solemn.
    - Ascultă, nu disprețui viața, urmă Porfiri, mai ai mult înaintea dumitale. Cum n-ai nevoie de reducere, cum poți să spui una ca asta? Om pripit ce ești!
    - Ce mai am înaintea mea?
    - Viața! Ce, ești prooroc, să știi ce-ți va aduce? Caută și vei găsi. Poate că Dumnezeu tocmai aici te-a așteptat. Și apoi, nu vei fi osândit pe viață....
    - Voi căpăta o reducere.... râse Raskolnikov.
    - Nu cumva te împiedică  ruşinea, în înţelesul burghez al cuvântului? Poate tocmai asta te sperie, fără să-ţi dai seama, fiindcă eşti tânăr? Şi tocmai dumneata n-ar trebui să te sperii sau să te ruşinezi să mărturiseşti.
    - Aș! Nu-mi pasă! șopti cu dispreț și dezgust, Raskolnikov, de parcă nu-i venea nici măcar să mai vorbească.
    Dădu să se scoale, ca și când ar fi vrut să plece, și se așeză din nou, vădit abătut.
    - Nu-ți pasă! Nu mai crezi pe nimeni şi-ţi închipui că te linguşesc grosolan; dar mult ai trăit dumneata? Multe pricepi? A născocit o teorie şi acum se ruşinează că a dat greş, că e prea puţin originală! Ce-i drept, a dat un rezultat ticălos, şi totuşi dumneata nu eşti un ticălos fară putinţă de îndreptare. Nu, nu eşti atât de ticălos! Cel puţin n-ai stat să te înşeli singur prea multă vreme, ai dat numai-decât de capăt. Ştii ce părere am despre dumneata? Dumneata eşti dintre aceia cărora poţi sa le scoţi şi maţele şi au să stea să se uite zâmbind la călaii lor, numai să-şi fi găsit o credinţă sau un Dumnezeu. Găseşte şi ai sa trăieşti. Mai întâi, dumneata de mult trebuia să schimbi aerul. Şi apoi, şi suferinţa e bună la ceva. Suferă. Pătimeşte. Mikolka poate are dreptate că doreşte să pătimească. Ştiu că eşti un sceptic, dar nu mai face pe deşteptul, lasă totul pe seama vieţii, fără să stai mult pe gânduri; n-avea grija, ea are să te scoată la mal şi are să te pună pe picioare. Pe care mal? De unde să ştiu? Eu cred numai că mai ai mult de trăit. Ştiu că-mi iei cuvintele drept predică învăţată pe de rost; dar poate că mai târziu ai să-ţi aminteşti de ele şi au să-ţi prindă bine; eu de aceea ţi le spun. E încă bine că ai omorât-o numai pe baba aceea. Dacă ai fi născocit altă teorie, poate că ai fi săvârşit ceva de o sută de milioane de ori mai oribil! Poate că trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu; de unde ştii, poate că el te păstrează pentru un scop anumit. Dumneata, însă, ar trebui să ai mai multă bărbăţie, şi să nu te sperii de ce ai făcut acum. Te temi de ispăşire? Nu, este ruşinos să te temi. Dacă ai făcut pasul acela, ţine-te tare. Aici intervine dreptatea. Îndeplineşte deci ceea ce cere dreptatea. Ştiu că nu mă crezi, dar viaţa are sa te scoată la liman, şi cu timpul ai să-ţi recapeţi gustul de a trăi. Acum însă ai nevoie de
aer, de aer!
    Raskolnikov tresări.
    - Dar dumneata cine ești, strigă el, ca să-mi prorocești toate astea? Din înălțimea cărei liniști mărețe proferezi asemenea prorociri înțelepte?
    - Cine sunt eu? Sunt un om sfârşit, nimic mai mult. Un om care poate simte şi înţelege, pe care viaţa l-a învăţat unele lucruri, dar un om sfârşit. Pe când dumneata, cu dumneata este altă poveste: dumneata eşti la începutul vieţii şi, cine ştie, poate că toată frământarea de astăzi are să treacă, se va risipi ca un fum, fără să lase urme. De ce te temi aşa de mult de schimbarea ce se va petrece în situaţia dumitale? Oare unui om cu inima dumitale poate să-i pară rău după confort? Sau poate de faptul că prea multă vreme n-are să te vadă nimeni? Nu despre timp este vorba, ci despre dumneata însuţi. Caută să ajungi un soare şi atunci are să te vadă toată lumea. Dar trebuie, în primul rând, să fii un soare. Iar zâmbeşti, nu ştiu de ce; zâmbeşti că vorbesc ca Schiller. Pun rămăşag că bănuieşti că mă dau bine pe lângă dumneata! Cine ştie, poate chiar mă dau bine, he-he-he! Să nu mă crezi pe cuvânt, Rodion Romanici, niciodată să nu mă crezi până la capăt. Ăsta mi-e năravul, recunosc; dar uite ce aş vrea să mai adaug: cred că eşti în stare să judeci singur până unde sunt un om viclean şi până unde sunt un om cinstit.
    - Când ai de gând să mă arestezi?
    - Pot să te mai las o zi jumătate sau două, să te plimbi. Gândește-te bine, dragul meu; roagă-te lui Dumnezeu să te lumineze. Și crede-mă, urmează-mi sfatul, e tot ce ai mai bun de făcut.
    - Și dacă am să fug? întrebă Raskolnikov, cu un zâmbet ciudat.
    - Nu, dumneata n-ai să fugi. Un mujic fuge, un sectant la modă - lacheu ai ideilor străine - fuge, fiindcă lui îi e de ajuns să-i araţi un capăt de deget, ca micimanului Dîrka, şi are să creadă toată viaţa tot ce pofteşti! Pe când dumneata nu mai crezi în teoria dumitale, şi atunci ce ai să duci cu dumneata în pribegie? Ce ai să faci ca fugar? Viaţa fugarului e urâtă şi grea, iar dumneata acum, în primul rând, ai nevoie să trăieşti într-o situaţie limpede, ai nevoie de aer curat, spune şi dumneata, ăsta-i aerul de care ai nevoie? Dacă fugi, ai să vii singur înapoi. Dumneata nu te poţi lipsi de noi. Iar daca te  zăvorăsc, ai să stai o lună, două, hai să zicem trei şi - să-ţi aduci aminte de vorbele mele - ai să mărturiseşti, poate cu totul pe neaşteptate chiar pentru dumneata. Cu un ceas înainte poate n-ai sa ştii că ai s-o faci. Sunt sigur că ai să te hotărăşti „să pătimeşti"; acum nu mă crezi, dar ai să vezi ca tot acolo ai să ajungi. Fiindcă suferinţa este mare lucru, Rodion Romanici; nu te uita că o spune un om care a pus pe el osânză, asta n-are nicio importanţă; ştie el ce spune. Nu râde, în suferinţă este o idee. Mikolka are dreptate. Nu, dumneata n-ai să fugi, Rodion Romanovici.
    Raskolnikov se sculă și-și luă șapca. Porfiri Petrovici se ridică și el.
    - Ai de gând să faci o plimbare? Seara are să fie frumoasă, numai să nu vină vreo furtună. De altfel, n-ar fi rău să se mai răcorească puțin....
    Își luă și el șapca.
    - Dumneata, Porfiri Petrovici, să nu-ţi închipui cumva, te rog, rosti cu o severă insistenţă Raskolnikov, ca ţi-am mărturisit ceva astăzi. Eşti un om ciudat şi te-am ascultat din pură curiozitate. Eu nu ţi-am mărturisit nimic... Să nu uiţi.
    - Bine, bine, n-am să uit.... Vai de mine, iar tremuri tot! Nu te nelinişti, dragul meu, are să fie cum doreşti dumneata. Plimbă-te oleacă: dar nu trece peste anumite hotare. Pentru orice întâmplare, am o mică rugăminte, adaugă el, coborând glasul, e cam delicată, dar nu lipsită de importanţă: dacă cumva, din întâmplare (lucru pe care, de altfel, nu-l cred şi te socot incapabil de una ca asta), dar în cazul când totuşi - da, da, pentru orice eventualitate - dacă în cursul acestor patruzeci sau cincizeci de ore ţi-ar veni ideea să isprăveşti altfel, într-un mod fantastic - să-ţi iei viaţa, de pildă (o presiune absurdă, iartă-mă, te rog) - lasă un bileţel scurt, dar clar. Două-trei rânduri, numai două-trei rânduri şi nu uita să pomeneşti despre piatră: are să fie mai frumos. Şi acum, la revedere... gândeşte-te bine, şi-ţi urez noroc pe calea cea nouă!
    Porfiri ieşi, parca îndoit de spate şi ferindu-se de a-l privi pe Raskolnikov.
    Acesta se apropie de fereastra, aşteptă cu încordată nerăbdare ca Porfiri Petrovici să ajungă în stradă şi să se depărteze de casă, apoi ieşi şi el în grabă din odaie.

                                                         Capitolul III.

                        Se zorea să ajungă la Svidrigailov. Ce putea să spere să obţină de la acest om - nu știa nici el. Dar omul acesta avea o putere misterioasă asupra lui. Şi odată ce-şi dăduse seama de acest lucru Raskolnikov nu se mai putea linişti şi, apoi, acum nu mai avea timp să amâne această explicaţie.
    Pe drum, o întrebare îl frământa în chip deosebit: a fost Svidrigailov la Porfiri sau nu?
    Pe cât putea să judece și era gata să jure - nu, n-a fost! Se gândi iar și iar, își reaminti întreaga vizitp a lui Porfiri: nu, n-a fost, firește!
    „Dar dacă n-a fost, are să se ducă sau n-are să se ducă la Porfiri?”
    Deocamdată i se părea că n-are să se ducă. De ce? N-ar fi putut să lămurească nici el acest lucru, dar chiar dacă ar fi putut să lămurească, n-ar fi stat să-şi bată prea mult capul. Toate acestea îl frământau şi totodată îl lăsau destul de rece. Ciudat, nimeni poate nu l-ar crede, dar soarta lui imediată, ceea ce avea să i se întâmple azi, mâine, îl îngrijora prea puţin, se gândea distrat la acest lucru. Altceva îl chinuia, mult mai important, ceva extraordinar - în legătură cu el însuşi - ceva capital şi care n-avea de-a face cu cealaltă chestiune. Pe lângă asta se simţea infinit de obosit sufleteşte, deşi în dimineaţa aceea avea judecată mai limpede decât în ultimele zile.
    Oare mai făcea acum, după toate câte au fost, să lupte iarăşi ca să învingă aceste păcătoase greutăţi? Făcea oare, de pildă, să cauţi să tragi sforile în aşa fel, ca Svidrigailov să nu se ducă la Porfiri? Să studiezi, să cauţi, să afli, să pierzi vremea cu un Svidrigailov oarecare?
    O, cât de plictisit era! Cu toate acestea, se grăbea să ajungă la Svidrigailov; oare nu cumva aştepta să afle de la el ceva nou, o indicaţie, un mijloc de scăpare? Omul care se îneacă se agaţă şi de un pai! Oare soarta sau instinctul îi punea mereu faţă în faţă pe ei doi? Poate că se ducea la el numai fiindcă nu mai ştia încotro să se îndrepte; poate că nu avea nevoie de Svidrigailov, ci de altcineva, şi se gândise la Svidrigailov fiindcă acesta îi ieşise în cale.
    Sonia? Dar de ce s-ar duce acum la Sonia? Ca s-o facă din nou să plângă? Şi apoi, îi era teamă de Sonia. Sonia însemna verdictul necruţător, sentinţa irevocabilă. Avea de ales: sau drumul lui, sau drumul ei.
    Mai ales în clipa de faţă nu se simţea în stare s-o vadă. N-ar fi mai bine să încerce să-l descifreze pe Svidrigailov? Nu putea să nu recunoască în sufletul lui ca de mult avea nevoie de Svidrigailov. Dar pentru ce anume?
    Şi totuşi, ce puteau avea comun ei doi? Nici măcar fărădelegile lor nu puteau să-i apropie. Şi pe urmă, omul acesta era antipatic, probabil foarte stricat, viclean şi înşelător, poate chiar foarte rău. Umblau fel de fel de zvonuri despre el. Ce-i drept, s-a îngrijit de copiii Katerinei Ivanovna: dar cine ar putea spune pentru ce a făcut-o şi ce înseamnă ăsta? Omul acesta avea veşnic tot felul de gânduri şi planuri ascunse.
    În cursul ultimelor zile, îi venise în cap o idee care-l obseda şi neliniştea grozav, cu toate că el căută s-o alunge, atât de groaznică îi părea!
    „Svidrigailov s-a tot învârtit în jurul meu, îşi zicea el, se mai învârteşte şi acum; Svidrigailov mi-a aflat taina; Svidrigailov a avut unele intenţii asupra Duniei. Dacă le mai are şi acum? Se poate afirma aproape sigur că da. Ce se va întâmpla dacă acum, după ce mi-a aflat taina şi a căpătat astfel putere asupra mea, va voi să se folosească de ea ca de o armă împotriva Duniei?"
    Acest gând îl chinuia uneori până şi în somn, dar niciodată încă nu i se înfăţişase atât de clar şi de viu ca acum, când se ducea la Svidrigailov. Şi acest lucru îl făcea să turbeze de furie mai întâi, va trebui neîntârziat să dezvăluie taina Dunecikăi, ceea ce va schimba cu totul situaţia, chiar şi în ceea ce-l priveşte numai pe el. Apoi, poate că va trebui chiar să se predea ca s-o salveze pe Dunecika de la un pas imprudent. Scrisoarea? În dimineaţa aceea, Dunecika a primit o scrisoare! De la cine putea ea sa primească scrisori aici, la Petersburg? (Lujin?) Ce-i drept, acolo veghează Razumihin; dar Razumihin nu ştie nimic. Poate că ar trebui să-i spună tot lui Razumihin? Raskolnikov se gândi cu dezgust la acest lucru.
    În orice caz,  pe Svidrigailov trebuia să-l vadă cât mai degrabă, hotărî el. Slavă Domnului, în cazul de faţă nu-s atât de importante amănuntele, cât însăşi esenţa lucrurilor; dar dacă Svidrigailov are îndrăzneala de a pune ceva la cale împotriva Duniei - atunci...
    Raskolnikov era atât de obosit în vremea din urmă, în ultima lună, că nu mai putea să rezolve asemenea întrebări decât într-un singur fel.
    „Atunci am să-l omor", se gândi el, cuprins de o rece deznădejde. Un sentiment apăsător îi strîngea inima; se opri în mijlocul străzii şi se uita de jur împrejur: pe ce drum o luase şi unde ajunsese?
    Se afla pe bulevardul X, la treizeci sau patruzeci de paşi de Sennaia, prin care trecuse; etajul de sus al casei din stânga era ocupat în întregime de un tractir. Toate ferestrele erau larg deschise; judecând după siluetele care se mişcau prin faţa ferestrelor, localul trebuia să fie plin. În sala cea mare, cântăreţii răcneau cât îi ţinea gura, răsuna clarinetul, scripca şi toba turcească. Se auzeau ţipete stridente de femeie.
    Raskolnikov voi să se întoarcă şi să plece, nedumerit că apucase pe bulevardul X, când, într-una din ultimele ferestre ale tractirului, îl zări pe Svidrigailov care şedea cu pipa în gură la o măsuţă în faţa geamului. Acest lucru îl miră grozav, îl sperie chiar.
    Svidrigailov îl zărise şi-l cercetă în tăcere şi, ceea ce îl miră şi mai tare pe Raskolnikov, e că părea că vrea să se scoale ca să plece neobservat. Raskolnikov se prefăcu numaidecât ca nu-l vede şi că se uită visător într-altă parte, dar nu înceta totuşi de a-l urmări cu coada ochiului. Inima îi zvâcnea, neliniştită.
    Era vădit că Svidrigailov ţinea să nu fie văzut. Îşi scosese pipa din gură şi voia să se ascundă; dar, când se ridică şi dădu scaunul la o parte, observă pesemne că Raskolnikov îl vede şi-l urmăreşte.
    Între ei se petrecea ceva asemănător cu scena primei întîlniri, când Raskolnikov se prefăcea că doarme. Un zâmbet mucalit se ivi pe buzele lui Svidrigailov, lăţindu-se tot mai mult. Şi unul şi celalalt ştiau că se văd şi se urmăresc reciproc.
    În cele din urmă, Svidrigailov începu să râdă tare.
...........................................................