15.
- Mă duc, am treabă, răspunse şovăielnic Raskolnikov, dar pe faţa lui palidă se citea o hotărâre nestrămutată.
- Am vrut să vă spun..... când am venit aici.....am vrut să-ți spun, matale, mamă..... şi ţie, Dunia, că ar fi mai bine să ne despărţim pentru câtva timp. Nu mă simt bine, am nevoie de linişte... am să vin alta dată, am sa vin singur, atunci când... se va putea. Nu v-am uitat şi-mi sunteţi drage... Dar lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă singur! Aşa am hotărât încă de mai înainte... Hotărârea mea este nestrămutată... orice s-ar întâmpla cu mine, pierdut sau nu, vreau să fiu singur. Uitaţi-mă. E mai bine aşa... Nu căutaţi să aflaţi nimic despre mine. Când va trebui, am să vin singur sau... am să vă chem. Poate că totul se va limpezi!... Iar acum, daca mă iubiţi, renunţaţi să mă vedeţi... Altfel, am să vă urăsc, o simt... Rămâneţi cu bine!
- Doamne, Dumnezeule! strigă Pulheria Aleksandrovna.
O spaimă mare le cuprinse pe mama și pe sora lui, de asemenea și pe Razumihin.
- Rodea, Rodea! Împacă-te cu noi, să fim cum am fost altădată! gemea biata mamă.
Raskolnikov se întoarse încet și porni spre ușă. Dunia îl ajunse din urmă.
- Frate! Cum poți să te porți astfel cu mama? șopti ea, cu ochii scăpărând de indignare.
El o învălui într-o privire grea.
- Nu-i nimic, am să mp întorc, am să vin mereu! bâigui el cu jumătate de glas, ca un om care nu-și dă bine seama ce spune, și ieși din odaie.
- Ești fără inimă, ești un om rău și egoist! strigă Dunia în urma lui.
- Nu e fără inimă, e dement, dement! Şi-a pierdut minţile! Nu vedeţi? Dacă nu-ţi dai seama, atunci n-ai inimă dumneata! şopti cu înfrigurare Razumihin la urechea ei, strângându-i tare mâna. Mă întorc imediat! strigă el către Pulheria Aleksandrovna, mai mult moartă decât vie, şi ieşi în goană din cameră.
Raskolnikov îl aștepta la capătul coridorului.
- Știam că ai sa alergi după mine, zise el. Întoarce-te şi rămâi cu ele... Să vii şi mâine... şi mereu. Eu... poate că am să vin şi eu... dacă se va putea... Rămâi cu bine!
Și fără să-i dea mâna, se depărtă.
- Unde te duci? Ce ai? Ce se petrece cu tine? Sau poate te porți așa?!..... șopti Razumihin, pierdut.
Raskolnikov se opri din nou.
- Îți spun o dată pentru totdeauna: nu mă întreba nimic. N-am ce să-ţi răspund... şi nu veni la mine. S-ar putea să mai vin pe aici... Lasă-mă, dar pe ele... nu le lăsa. Pricepi ce-ţi spun?
În coridor era întuneric; cei doi se aflau lângă o lampă. O clipa se priviră în tăcere. Şi toata viaţa lui n-a mai putut uita Razumihin aceasta clipă. Privirea arzătoare şi fixă a lui Raskolnikov se făcea tot mai intensă, voind parcă să-l pătrundă până în adâncul sufletului. Deodată Razumihin tresari. Ceva straniu trecu între ei... o idee, o părere, ceva înfiorător şi groaznic, umbra adevărului se strecura între ei... Razumihin păli ca un mort.
- Acum pricepi? zise deodată Raskolnikov, cu obrazul dureros crispat..... Întoarce-te la ele, adăugă el, și ieși iute din casă......
E de prisos să descriu ce a urmat în seara aceea la Pulheria Aleksandrovna, n-am să spun cum s-a înapoiat Razumihin, cum a încercat să le liniştească pe cele două femei, cum le-a încredinţat că Rodea este bolnav şi trebuie să se odihnească, de câte ori a repetat că Rodea va veni negreşit la ele, că va veni poate chiar în fiecare zi, că moralul lui este foarte zdruncinat şi că trebuie ferit de orice enervare; că el, Razumihin, are să vegheze asupra lui, are să-l pună sub îngrijirea unui medic bun, cel mai bun, şi la nevoie va face un consult...
Într-un cuvânt, din seara aceea Razumihin fu pentru ele un fiu şi un frate.
Capitolul IV.
Iar Raskolnikov, după ce ieşi din casă, se îndreptă spre canal, de-a dreptul către casa unde locuia Sonia. Era o clădire cu două caturi, veche, verzuie. Îl găsi cu greu pe portar şi obţinu de la acesta vagi indicaţii cu privire la locuinţa lui Kapernaumov, croitorul. Descoperi într-un colţ al curţii intrarea unei scări înguste şi întunecoase, urca la etajul doi şi ieşi pe veranda care împrejmuia casa dinspre curte. În vreme ce rătăcea prin întuneric, întrebându-se care o fi locuinţa croitorului, la trei paşi de el se deschise deodată o uşă; el se agăţa maşinal de ea.
- Cine-i aici? întrebă un glas sfios de femeie.
- Eu..... vin la dumneata, răspunse Raskolnikov, și intră într-un antrețel îngust.
Acolo, pe un scaun rupt, o lumânare ardea într-un sfeșnic strâmbat, de alamă.
- Doamne! Doamne! făcu, cu glas stins, Sonia, rămânând stană de piatră în prag.
- Pe unde se intră la dumneata? Pe aici?
Și Raskolnikov, căutând să nu se uite la ea, se grăbi să intre în odaie.
Peste o clipă intră şi Sonia cu sfeşnicul în mână; puse lumânarea pe masă şi se opri în faţa lui, uluită, cuprinsă de o tulburare de nedescris şi vădit înspăimântată de vizita lui neaşteptată. Deodată, tot sângele îi năvăli în obrajii palizi şi ochii i se umplură de lacrimi... Se simţea grozav de stingherită, îi era ruşine şi totodată era nespus de fericită... Raskolnikov îşi luă iute ochii de la ea şi se aşeză pe scaunul de lângă masă. În treacăt, cuprinse cu privirea întreaga odaie.
Era o încăpere mare, dar cu tavanul foarte jos, singura pe care o închiria familia Kapernaumov; în peretele din stânga se afla o uşă închisă, care ducea spre locuinţa gazdei. În peretele opus, cel din dreapta, se afla încă o uşă, totdeauna încuiată. Acolo începea un alt apartament, cu alt număr. Odaia Soniei semăna cu o şură şi avea forma unui dreptunghi strâmb, ceea ce o urâţea grozav. Un perete cu trei ferestre dădea spre canal, tăind odaia în diagonală, formând astfel, în colţul camerei, un unghi extrem de ascuţit, în fundul căruia nu se putea desluşi nimic la lumina slabă a lumânării; celălalt colţ era, dimpotrivă, într-un unghi obtuz. Şi în toată această încăpere mare aproape nu erau mobile. În colţul drept se afla un pat; alături, mai aproape de uşă, un scaun. în lungul aceluiaşi perete, lângă uşa care ducea în locuinţa vecină, era aşezată o masă simplă de brad, cu o faţă de masa albastră; în faţa mesei - două scaune împletite. La peretele opus, în preajma unghiului ascuţit, se vedea un scrin mic, simplu, care se pierdea parcă în gol. Asta era tot. Tapetul gălbui, soios şi uzat se înnegrise prin colţuri: iarna trebuia, desigur, să fie umed în odaie, şi mult fum. Totul vădea sărăcia, şi nici măcar patul nu avea polog.
Sonia își privea în tăcere musafirul, care îi cerceta cu atenție și lipsă de jenă odaia, și până la urmă începu să tremure de spaimă, de parcă s-ar fi aflat în fața unui judecător care avea să-i hotărască soarta.
- Am venit târziu...... E unsprezece? întrebă el, fără să ridice ochii.
- Da, bâigui Sonia. Ah, da, da! se pripi ea deodată, ca și cum de răspunsul ei ar fi atârnat totul. A bătut ceasul la gazdă..... am auzit..... Este unsprezece.
- AM venit la dumneata pentru ultima oară, urmă Raskolnikov, posomorât, uitând se vede că la ea venea întâia oară. S-ar putea să nu te mai văd niciodată.
- Pleci?....
- Nu știu..... mâine totul.....
- Atunci n-ai să vii mâine la Katerina Ivanovna? tremură glasul Soniei.
- Nu știu..... mâine dimineață de vor hotărî toate..... Dar nu despre asta este vorba: am venit să-ți spun un singur cuvânt.....
Își ridică spre ea privirea visătoare și, deodată, își dădu seama că el ședea jos, în timp ce ea tot mai stătea în picioare în fața lui.
- De ce stai în picioare? Așază-te! rosti el deodată, cu glas schimbat, blând și mângâietor.
Sonia se așeză. El o privi prietenos, aproape cu înduioșare, câteva clipe.
- Ce slăbuță ești! Uite ce mânuță! E străvezie. Ai degete ca de moartă.
O luă de mână. Sonia zâmbi ușor.
- Totdeauna am fost așa, zise dânsa.
- Chiar când erai acasă?
- Da.
- Firește, nici nu se putea altfel! rosti el, întretăiat, și expresia obrazului și sunetul glasului se schimbară iarăși.
Își roti privirile prin odaie.
- Închiriezi odaia de la Kapernaumov?
- Da.
- Sunt acolo, după ușa aceea?
- Da..... Au o odaie la fel.
- Stau cu toții într-o odaie?
- Da.
- Mie mi-ar fi frică noaptea în odaia dumitale, spuse el, ursuz.
- Gazdele sunt foarte de treabă, oameni buni, răspunse Sonia, care parcă tot nu-şi venise în fire şi vorbea fără să-şi dea foarte bine seama ce spune. Şi mobila şi toate... sunt ale lor. Sunt oameni foarte buni şi copiii vin mereu pe la mine...
- Sunt bâlbâiți?
- Da..... El se bâlbâie şi e şchiop. Şi soţia de asemenea... Nu că se bâlbâie, dar nu poate spune desluşit cuvintele. E o femeie foarte bună, da. El a fost iobag la o curte boierească. Au şapte copii... şi numai cel mare se bâlbâie, ceilalţi sunt bolnavi... dar nu se bâlbâie... Dar de unde ştii? adaugă ea, puţin mirată.
- Tatăl dumitale mi-a vorbit despre el. Mi-a povestit totul și despre dumneata..... Cum ai plecat la șase și te-ai întors la nouă și cum Katerina Ivanovna a stat în genunchi în fața patului dumitale.
Sonia se rușină.
- Mi s-a părut că-l văd azi, șopti ea, șovăitor.
- Pe cine?
- Pe tata. Mergeam pe stradă şi acolo, în colţ, pe la zece, mi s-a părut că merge în faţa mea. Parcă era el. Am vrut chiar să mă duc la Katerina Ivanovna...
- Te-ai plimbat?
- Da..... șopti Sonia și, rușinată, își plecă din nou ochii în pământ.
- Katerina Ivanovna te bătea rău pe când ședeai la tatăl dumitale?
- Vai, nu, nu, ce spui dumneata, nu!
Sonia îl privi aproape cu teamă.
- Atunci o iubești?
- Pe dânsa? Fireşte! răspunse Sonia tărăgănat, împreunându-şi, cu un gest de rugă şi suferinţă, mâinile. Ah, dumneata n-o cunoşti... Dacă ai şti. E ca un copil... Aproape că şi-a pierdut minţile... de durere. Şi ce femeie inteligentă... şi generoasă... şi bună! Dumneata nu ştii nimic, nimic... ah!
Sonia spuse toate acestea cu un fel de disperare: era foarte mişcată, îndurerată, şi-şi frângea mâinile. Obrajii ei palizi se îmbujorară deodată şi o suferinţă adâncă i se citea în ochi. Era limpede că Raskolnikov răscolise multe lucruri tăinuite în sufletul ei, pe care ar fi vrut să le exprime în apărarea Katerinei Ivanovna. O compătimire nesăţioasă, daca ne putem exprima astfel, se oglindea pe faţa ei.
- Ea să mă bată! Ce spui dumneata! Doamne, ea să mă bată! Şi chiar dacă m-ar fi bătut, ce-i cu asta? Ce-i cu asta? Nu ştii nimic, nimic... Este atât de nenorocită, vai, cât e de nenorocită! Şi bolnavă... Ea caută dreptate... Are sufletul curat. Ea crede că trebuie să fie dreptate peste tot şi o cere... chiar dacă ai pune-o la chinuri, ea n-o să facă un lucru nedrept. Nu vede că nu pot fi toate lucrurile drepte şi se supără. Ca un copil, ca un copil! E dreaptă, dreaptă!
- Ce are să fie cu dumneata?
Sonia îl privi întrebător.
- Ei au rămas în sarcina dumitale. Ce-i drept, şi înainte tot aşa a fost; şi răposatul venea să-ţi ceară bani de votcă să-i treacă mahmureala. Dar acum, ce are să fie?
- Nu știu, șopti, trist, Sonia.
- Vor rămâne acolo?
- Nu știu, e datoare gazdei şi am auzit că ar fi spus că vrea să-i dea afară astăzi, iar Katerina Ivanovna spunea şi dânsa că nu vrea să rămână nicio zi acolo.
- Ce o face atât e curajoasă? Se bizuie pe dumneata?
- Vai, nu, de ce vorbeşti aşa?... Punem totul împreună, suntem o singură familie, se tulbură Sonia şi chiar se înfurie parcă, întocmai cum s-ar înfuria un canar sau o altă păsărică măruntă. Şi apoi ce ar putea să facă? Spune şi dumneata, ce ar putea să facă? întrebă dânsa, aprinzându-se şi tulburându-se tot mai mult. Vai, cât a plîns, cât a plâns astăzi! N-ai băgat de seamă că-şi cam pierde minţile? Da, da; ba se nelinişteşte, ca o copiliță, ca mâine totul sa fie cum trebuie, praznicul şi toate celelalte... ba îşi frânge mâinile, scuipă sânge, plânge, apoi deodată începe să se dea cu capul de pereţi ca o disperată. Apoi se linişteşte; îşi pune toata speranţa în dumneata, zice că ai s-o ajuţi dumneata, că are să împrumute nu ştiu de unde nişte bani şi are să plece în oraşul ei, cu mine împreună, şi are să deschidă un pension aristocratic, iar pe mine are să mă ia ca pedagogă şi atunci vom începe o viaţă nouă, minunată, şi mă sărută, şi mă îmbrăţişează, şi mă alintă, şi crede, vai, cât de mult crede în visurile astea! Cine ar avea inima s-o contrazică? Azi toata ziua a spălat, a frecat, a dres, a tras singură albia în casă, aşa slăbuţă cum e, şi-a pierdut suflarea şi a căzut pe pat; dimineaţa am fost împreună la piaţa să cumpăr ghetuţe pentru Polenka şi Lena, pentru că cele vechi s-au rupt de tot, dar nu ne-au ajuns banii şi n-am putut cumpăra; lipseau prea mulţi. Şi ea alesese nişte ghetuţe atât de drăguţe, pentru că are gust, dumneata nu ştii... Şi a podidit-o plânsul acolo, în prăvălie, de faţa cu negustorii, a podidit-o plânsul fiindcă nu-i ajungeau banii... Vai, era atât de trist să vezi cum plânge!
- Acum pricep de ce..... stai cum stai, zise Raskolnikov cu un zâmbet amar.
- Dumitale nu-ţi este milă? Nu-ţi este milă? sări iar Sonia. Doar ştiu că ai dat ce ai avut, ultimii bani, şi încă fără să fi văzut nimic. Dar daca ai fi văzut! Doamne! De câte ori, de câte ori am făcut-o să plângă! Chiar şi săptămâna trecută! Ah, eu, cu o săptămână înainte de moartea lui, cât de crudă am fost! Şi de câte ori, de câte ori n-am făcut la fel! Ah, cât m-a durut azi toată ziua când mi-aminteam!
Sonia își frângea mâinile, atâta o durea această amintire.
- Dumneata, crudă?
- Da, eu, eu! M-am dus să-i văd atunci, urmă dânsa, plângând, şi tata mi-a spus: "Citeşte-mi, Sonia, zice, mă cam doare capul, citeşte-mi... uite cartea" - nu ştiu ce carte luase de la Andrei Semionovici Lebeziatnikov, care șade în aceeaşi casă; are dânsul nişte cărţi caraghioase. Iar eu i-am zis: "Trebuie să plec", şi n-am vrut să stau să-i citesc. Venisem, de fapt, ca să-i arăt Katerinei Ivanovna nişte guleraşe şi manşetuţe ieftine, foarte drăguţe, aproape noi, cu broderie, pe care mi le daduse Lizaveta, precupeaţa; Katerinei Ivanovna i-au plăcut grozav, le-a încercat, s-a uitat în oglindă şi i-au plăcut şi mai mult: "Dă-mi-le mie, Sonia, a zis, te rog frumos." Mi-a spus "te rog", că tare ar fi vrut să le aibă. Nu avea unde să se gătească cu ele, dar le-ar fi vrut numai aşa, ca să-şi amintească de vremuri mai bune! Se uita în oglinda, se admira, ea care nu mai are niciun fel de rochii noi, nici alte lucruri, de atâta amar de vreme. Dar nu cere niciodată nimic de la nimeni; e mândră şi mai curând ar da tot ce are decât să ceara, dar de data asta a cerut, atât de mult i-au plăcut manşetuţele acelea! Mie însă mi-a părut rău de ele şi i-am zis: "Ce să faci cu ele, Katerina Ivanovna?" Chiar aşa i-am zis. Şi tocmai asta nu trebuia să spun! S-a uitat la mine cu atâta tristeţe, că ţi se strângea inima privind-o, şi mie mi-a părut aşa de rău şi mi-a fost aşa milă... Şi nu de manşetuţele acelea îi părea ei rău, ci era tristă pentru că am refuzat-o, asta o vedeam bine. Ah, dacă aş putea să-mi iau cuvintele înapoi; aş face altfel, n-aş mai spune cuvintele acelea... Oh, eu...! Dar ce sa mai vorbim! Dumitale ţi-e totuna!
- Ai cunoscut-o pe Lizaveta, precupeața?
- Da..... Și dumneata ai cunoscut-o? întrebă Sonia, cam mirată.
- Katerina Ivanovna e grav bolnavă; are oftică și are să moară curând, zise Raskolnikov după o scurtă tăcere, fără să răspundă la întrebarea fetei.
- Vai, nu, nu, nu!
Cu o mișcare inconștientă, Sonia îl apucă de mâini, implorându-l parcă, să oprească moartea.
- Dar e mai bine să moară.
- Nu, nu e bine, nu e bine deloc! repetă ea, speriată.
- Dar copiii? Ce ai să faci cu ei, îi vei lua la dumneata, nu-i așa?
- Vai, nu știu!..... exclamă Sonia, cu deznădejde, luându-și capul în mâini.
Se vedea că gândul acesta o frământase de multe ori, și acum se trezise iarăși.
- Dar dacă, încă acum, cât trăiește Katerina Ivanovna, te îmbolnăvești cumva și ești dusă la spital, ce are să se întâmple? insistă el, necruțător.
- Vai, ce spui dumneata?! Asta nu se poate! și fața Soniei se strâmbă de groază.
- Nu se poate? De ce? urmă Raskolnikov cu un zâmbet crud. Doar nu eşti asigurată împotriva bolii? Ce are să se întâmple atunci cu ei? Au să iasă în stradă cu toţii, ea are să tuşească, să ceară de pomană şi să se dea cu capul de pereţi ca astăzi, iar copiii au să plângă... Apoi are să cadă, au s-o ducă la secţie, de-acolo la spital, are să moară, şi copiii...
- Vai, nu!..... Are s-o ferească Dumnezeu! spuse Sonia cu glas sugrumat.
Raskolnikov se sculă şi începu sa umble prin odaie. Se scurse un minut. Sonia stătea în picioare, cu braţele căzute de-ă lungul trupului, cu capul în piept, pradă unei dureri cumplite.
- Nu poți să economisești? Să pui deoparte pentru zile negre? întrebă el, oprindu-se deodată în fața ei.
- Nu, șopti Sonia.
- Nu, firește! Ai încercat? întrebă el aproape cu ironie.
- Am încercat.
- Și n-ai izbutit? Firește! Ce mai întreb?!
Mai făcu câțiva pași prin odaie. Se scurse încă un minut.
- Nu câștigi bani în fiecare zi?
Sonia se rușină și mai mult și obrajii i se îmbujorară iarăși.
- Nu, șopti ea, cu o sforțare chinuitoare.
- Așa are să fie și cu Polecika, zise el deodată.
- Nu! Nu! Nu se poate, nu! ţipă cu deznădejde Sonia, de parcă i-ar fi înfipt cineva un cuţit în inimă. Dumnezeu e mare, Dumnezeu n-are să îngăduie... asemenea grozăvie!...
- Și totuși a îngăduit el altele!
- Nu, nu! Pe are s-o ferească Dumnezeu! repeta ea în neștire.
- Dar poate nici nu există Dumnezeu, răspunse Raskolnikov cu un fel de bucurie răutăcioasă; râse și se uită la ea.
Fața Soniei se schimbă deodată, toţi muşchii i se contractau dureros. Se uită la el cu nespusă dojană, voi să spună ceva, dar nu izbuti să deschidă gura şi doar izbucni într-un plâns amar, acoperindu-şi faţa cu mâinile.
- Katerina Ivanovna își pierde mințile, zici dumneata, dar și dumitale ți-e mintea rătăcită, zise el după un răstimp de tăcere.
Trecură vreo cinci minute. El tot mai umbla încolo şi încoace, tăcut, fără s-o privească. Apoi se apropie de ea; ochii îi ardeau. Îi puse mâinile pe umeri şi se uită la faţa ei scăldată în lacrimi. Privirea îi era înfrigurată, pătrunzătoare, buzele uscate îi tremurau cu putere... Apoi, pe neaşteptate, se aplecă până la pământ şi-i sărută piciorul. Îngrozită, Sonia se feri ca de un nebun. Şi, într-adevăr, părea nebun în clipa aceea.
- Ce faci dumneata, ce faci? În genunchi, în fața mea? murmură ea, pălind și simțind că inima i se strânge de durere.
El se ridică.
- Nu m-am plecat în faţa ta, ci în faţa întregii suferinţe umane, spuse el straniu şi se depărtă spre fereastră. Ascultă, începu el, întorcându-se peste o clipă, adineauri am spus unuia care m-a insultat că nu face cât degetul tău mic... şi că i-am făcut onoare surorii mele aşezând-o alături de tine.
- Vai, cum ai putut dumneata spune una ca asta? Şi încă în faţa ei? strigă Sonia, speriată. Să stea alături de mine! Onoare! Dar eu... eu nu sunt o femeie cinstită... Vai, cum ai putut dumneata spune una ca asta!
- Nu pentru necinstea şi păcatele tale am spus-o, ci pentru marea ta suferinţă. Eşti păcătoasă, aşa e, adaugă el, aproape exaltat, dar eşti păcătoasă mai ales fiindcă te-ai vândut şi jertfit în zadar. Există oare o grozăvie mai mare? Există oare ceva mai înfiorător decât viaţa pe care o duci în murdăria asta, pe care o urăşti şi care-o ştii prea bine (ajunge doar să deschizi ochii) - nu ajută pe nimeni, nu salvează pe nimeni! Spune-mi, în sfârşit, rosti el aproape frenetic, cum poate aceasta ruşine şi această murdărie să se îmbine, în sufletul tău, cu sentimente atât de opuse, cu sentimente atât de sfinte? Era mult mai bine, de o mie de ori mai bine şi mai cuminte sa te arunci cu capul în apă şi să isprăveşti cu toate!
- Și cu ei ce s-ar fi întâmplat? întrebă, cu glas stins, Sonia, privindu-l chinuită și fără să pară deloc mirată de propunerea lui.
Raskolnikov o privi ciudat.
Și din această privire înţelese tot. Prin urmare, ea însăşi avusese acest gând. Poate că de multe ori se gândise, în clipe de disperare, să sfârșească dintr-o dată cu toate şi chiar se gândise atât de serios, încât acum propunerea lui nu o mira deloc. Nu observa nici cruzimea vorbelor lui (îi scăpa, fireşte, înţelesul mustrărilor lui, precum şi punctul lui personal de vedere în privinţa dezonoarei ei, asta se vedea clar). El înţelese cât de cumplit şi de câtă vreme o chinuia gândul situaţiei infamante în care se găsea şi se întreba ce o putuse opri până acum să-şi pună capăt vieţii. Şi abia acum înţelese pe deplin cât de mult însemnau pentru ea acei bieţi copii orfani şi Katerina Ivanovna, nefericita femeie bolnavă de oftică şi pe jumătate nebună, care se dădea cu capul de pereţi.
Și cu toate acestea, era limpede pentru el că Sonia, cu firea ei şi educaţia pe care, în pofida împrejurărilor, o căpătase, nu putea în niciun caz să rămână întotdeauna în starea în care se afla. Nu înţelegea cum izbutise să rămână totuşi atâta amar de vreme în situaţia asta fără să înnebunească, dacă nu fusese în stare sa se arunce în apă? Înţelegea, fireşte, că Sonia era un fenomen întâmplător în societate, deşi, din nenorocire, situaţia ei era departe de a fi un caz izolat şi excepţional. Dar tocmai prin faptul că era un fenomen întâmplător, ar fi trebuit s-o ucidă ruşinea de la primul pas făcut pe acel drum respingător şi atât de opus vieţii ei de mai înainte şi acelui pic de cultură pe care-l avea. Ce o susţinea? Doar nu putea fi vorba de viciu...
După cum se vedea, prostituția o atinsese numai mecanic; nicio picătură de desfrâu nu-i pătrunsese încă în suflet: era limpede, o vădea întreaga ei ființă......
"Are trei drumuri, se gândea el: să sară în apă, să ajungă la balamuc sau...... să se arunce, în sfârșit, în brațele desfâului, acelui desfrâu care amețește gândirea şi împietreşte inima." Mai ales ultima perspectivă îi părea dezgustătoare; dar era sceptic, tânăr şi obişnuit să gândească abstract; deci era crud şi nu putea să nu creadă că ultima soluţie, adică viciul, era cea mai probabilă.
"Se poate, striga un glas în inima lui, se poate oare ca şi fiinţa asta, care a păstrat încă puritatea sufletească, să ajungă până la urmă să fie atrasă de mocirla pestilenţială în care să se scufunde conştient? Poate că a şi început să fie atrasă şi dacă a izbutit să reziste este tocmai fiindcă viciul nu-i mai pare atât de hidos? Nu, nu se poate, se revoltă el în sinea lui, întocmai cum se revoltase adineauri Sonia, nu, ceea ce a împiedicat-o să se arunce în canal a fost teama de păcat şi grijă pentru ei... Iar dacă n-a înnebunit până acum... Dar cine spune că n-a înnebunit? E ea oare în toate minţile? Poate cineva, având mintea limpede, să vorbească cum vorbeşte ea? Poate cineva să meargă la pieire, călcând în mocirla pestilenţială, în care a şi început să se scufunde, cum face ea, şi să-şi astupe urechile la orice glas al primejdiei? Nu cumva aşteaptă o minune? Asta e. Şi nu sunt toate acestea semne de nebunie?"
Se opri cu îndărătnicie la acest gând. Această soluți îi plăcea mai mult ca oricare alta. O analiză mai atent.
- Așadar, te rogi mult lui Dumnezeu, Sonia? întrebă el.
Sonia tăcea, iar el sta în picioare lângă ea și aștepta răspunsul.
- Ce-aș fi fără Dumnezeu? șopti ea cu tărie și, ridicându-și o clipă la el ochii strălucitori, îi strânse cu putere mâna.
"Asta este!" se gândi el.
- Și ce face Dumnezeu pentru tine? întrebă el, iscodind-o.
Sonia tăcu multă vreme, ca şi cum n-ar fi fost în stare să răspundă. Pieptul ei slab se zbuciuma de emoţie.
"Asta este! Asta este!" repeta el în sinea lui.
- Îmi dă tot! șopti ea repede, lăsându-și ochii în pământ.
"Asta este explicația!" hotărî el, cercetând-o cu o lacomă curiozitate.
Se uita cu un sentiment nou, ciudat, aproape dureros, la acest obrăjor palid, slabuţ, cu trăsături neregulate, colţuroase, la ochii blânzi, albaştri, în care putea sa se aprindă atâta foc, atâta pătimaşă putere, la trupşorul acela micuţ care tremura încă de revolta şi mânie, şi toate acestea îi păreau tot mai ciudate, aproape fantastice.
"E nebună! Nebună!" își repeta în sinea lui.
O carte zăcea pe scrin. O văzuse în timp ce umbla de colo colo prin odaie; acum o luă în mână și o deschise. Era Noul Testament în tălmăcirea rusă. Cartea era veche, cu copertă de piele.
- De unde o ai? întrebă el, din capătul odăii.
Sonia stătea locului, la trei pași de masă.
- Mi-a adus-o cineva, răspunse ea fără chef și fără să-l privească.
- Cine?
- Lizaveta! Am rugat-o eu.
"Lizaveta! Ciudat!"gândi el. Cu fiecare clipă, tot ce vedea la Sonia îi părea mai ciudat şi mai extraordinar. Aduse cartea lângă lumânare şi începu s-o răsfoiască.
- Unde scrie despre Lazăr? întrebă el deodată.
Sonia își ținea cu îndărătnicie ochii în pământ și nu-i răspunse. Stătea puțin întoarsă într-o parte.
- Unde scrie despre învierea lui Lazăr? Caută, Sonia.
Ea îl privi cu coada ochiului.
- Nu-i acolo..... e în Evanghelia a patra..... șopti cu asprime, fără să se apropie.
- Caută și citește, zise el, apoi se așeză, își sprijini coatele de masă, puse capul în palme și-și aținti privirea într-o parte, pregătit să asculte.
"Peste trei săptămâni ai să ajungi la balamuc, draga mea. Și pare-mi-se că tot acolo am să sfârșesc, dacă nu o pățesc și mai rău", șopti el, încet de tot.
Șovăitoare, Sonia făcu un pas spre masă, supunându-se cu neîncredere ciudatei lui dorințe. Puse mâna pe carte.
- Dumneata n-ai citit niciodată? întrebă ea, privindu-l, încruntată, peste masă.
Glasul ei suna din ce în ce mai aspru.
- Cândva..... La școală. Citește!
- Nici la biserică n-ai auzit?
- Eu..... nu mă duc la biserică. Tu te duci mereu?
- N-nu, șopti Sonia.
Raskolnikov zâmbi.
- Înțeleg.... Prin urmare, nici la înmormântarea tatii n-ai să te duci mâine?
- Ba da. Am fost și săptămâna trecută.... la un parastas.
- Pentru cine?
- Pentru Lizaveta. Au ucis-o cu toporul.
El era tot mai nervos. Capul i se învârtea.
- Erai prietenă cu Lizaveta?
- Da.... Era dreaptă... venea la mine... uneori... rar... fiindcă n-avea când. Citeam împreună şi... vorbeam. Acum s-a înfăţişat înaintea Domnului.
Cât de ciudat sunau pentru el aceste cuvinte, rostite ca din carte!... Şi iar i se dezvălui un lucru nou cu privire la ea: întâlnirile ei misterioase cu Lizaveta - amândouă nebune.
"Nu e greu să-ți pierzi mințile în felul ăsta! E molipsitor!" se gândi el.
- Citește! strigă el deodată, autoritar și enervat.
Sonia mai șovăia încă. Inima îi bătea cu putere. Parcă nu îndrăznea să-i citească.
Iar el o privea aproape cu durere pe "biata nebună".
- Pentru ce să citesc? Dumneata nu ești credincios.... șopti ea încet, gâfâind.
- Citește! Așa vreau eu! Doar i-ai citit Lizavetei.
Sonia deschise cartea și găsi pasajul. Mâinile îi tremurau, glasul i se curma. De două ori încercă și nu izbuti să rostească prima silabă.
"Ci era bolnav unul, Lazăr din Betania...." rosti ea, în sfârșit, cu greu şi deodată, la al treilea cuvânt, glasul îi sună ascuţit şi se frânse ca o coardă întinsă. Respiraţia i se tăie, o greutate îi apăsa pieptul.
Raskolnikov înţelegea întrucâtva de ce Sonia nu se hotăra să-i citească, şi, cu cât înţelegea mai bine, cu atât mai brutal şi mai iritat stăruia să citească. Îşi dadea prea bine seama cât de greu îi venea fetei să-i deschidă şi să dea în vileag lumea ei lăuntrică. Înţelese că acest sentiment era poate, într-adevăr, taina care o susţinuse şi îi dăduse putere încă din adolescenţă, de pe când trăia în sânul familiei, alături de nefericitul ei tată şi de mama ei vitregă, înnebunită de durere, alături de copiii flamânzi, în mijlocul ţipetelor monstruoase şi al mustrărilor. Vedea toate acestea, dar mai vedea limpede în același timp şi că, în pofida sentimentului de tristeţe şi teamă inexplicabilă ce-i răsărise în suflet, ea dorea grozav să citească, şi tocmai lui, şi mai ales acum, „orice ar fi să se întâmple mai târziu!"... Toate acestea i le citise în ochi, le înţelese din tulburarea şi exaltarea ei... Fata îşi stăpâni emoţia, îşi înăbuşi nodul din gât, care îi frânsese la început glasul, şi urmă lectura capitolului unsprezece din Evanghelia lui Ioan. Aşa ajunse la versetul al nouăsprezecelea.
"Și mulți dintre Iudei veniseră în casa Martei şi a Mariei, ca să le mângâie de moartea fratelui lor. Deci Marta, când a auzit că Isus vine, a ieşit întru întâmpinarea lor, iar Maria şedea jos în casă, şi Marta a grăit către Isus: Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit! Pentru că bine ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da ţie ."
Sonia se opri, presimțind rușinată că glasul are să-i tremure și are să i se frângă din nou.
"Isus rosteşte către ea: Fratele tău va învia. Marta îi răspunde: Ştiu că va învia în ziua cea de apoi, la înviere. Atunci i-a zis Isus: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în mine va fi viu chiar dacă va muri. Şi oricine înviază şi crede întru mine în veac nu va muri. Crezi tu aceasta? "
Și, răsuflând anevoios, Sonia citi tare, răspicat, de parcă s-ar fi spovedit ea în fața norodului.
"Marta îi grăieşte: Da, Doamne, cred că tu eşti Mesia, fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vie în lume."
Se opri, îşi ridică iute privirea către el, dar se stăpâni şi citi mai departe. Raskolnikov şedea nemişcat şi asculta fără să se întoarcă, cu capul sprijinit în palme şi privind într-o parte. Ajunseră la versetul treizeci şi doi.
"Deci Maria, când a ajuns unde era Isus, şi l-a văzut, a căzut la picioarele lui şi i-a zis: Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Ci Isus, când o văzu plângând şi pe Iudeii, care veniseră cu ea, plângând şi ei, se zgudui în duhul său şi se tulbură. Apoi îi întrebă: Unde l-aţi pus? I-au răspuns: Doamne, vino şi vezi. Şi Isus a lăcrămat. Iar Iudeii ziceau: Iată cât de mult îl iubea! Ci unii dintre ei vorbeau: Nu putea oare acesta, care a deschis ochii orbului, să facă şi pe Lazăr să nu moară?".
Raskolnikov se întoarse spre ea şi o privi tulburat: "Da, aşa este!"
Sonia tremura toată ca scuturată de friguri.
El se aşteptase la asta.
Lectura se apropia de minunea cea mare şi nemaiauzită.
Şi ea se simţea cuprinsă de un sentiment uriaş de triumf. Glasul întărit de bucurie şi fericire avea un sunet metalic. Rândurile se învălmăşeau în faţa ochilor ei tulburi de lacrimi, dar cunoştea pe de ros fiecare vers. Când rosti: "Nu putea oare acesta, care a deschis ochii orbului, să facă şi pe...." - ea coborî vocea, redând cu ardoare şi patimă îndoiala, dojana şi hula acestor Iudei orbi, necredincioşi, şi care peste o clipă aveau să cadă ca trăsniţi în genunchi, aveau să plângă, să creadă.... "Iar el, el care este şi el un orb şi un necredincios ca dânşii, el va auzi şi va crede, da, da! Chiar acum, în clipa asta", gândea ea, tremurând de bucuria aşteptării.
"Isus, însă, zguduindu-se iarăşi înlăuntrul său, a mers la mormânt, care era o peşteră, şi o piatră stătea la gura ei. Isus a poruncit: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, îi zice atunci: Doamne, a început să miroasă, că este de patru zile."
Apăsă cu tărie pe cuvântul patru.
"Isus grăieşte către ea: Nu ţi-am spus oare că, de vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Atunci au dat piatra la o parte, iar Isus şi-a ridica ochii în sus şi a zis: Tata, mulţumescu-ţi ţie că m-ai ascultat. Ci eu ştiam că pururea mă asculţi, dar grăit-am pentru mulţimea care stă împrejur, ca să creada că tu m-ai trimis pe mine. Iar după ce a zis acestea, a strigat cu glas mare: - Lazăre, vino afară! Şi mortul a ieşit la lumină (citi ea tare, cu exaltare, cuprinsă de fiori, de parcă ar fi văzut aievea minunea), cu picioarele şi cu mâinile legate în fâşii de pânză şi cu faţa acoperită de o mahramă. Isus le-a poruncit: Dezlegaţi-l şi lasaţi-l să meargă. Deci mulţi din Iudeii care veniseră la Maria şi au văzut ce a făcut Isus au crezut într-însul."
Nu citi mai departe şi nici n-ar fi putut să ma citească: închise cartea şi se sculă brusc de pe scaun.
- Asta-i tot despre învierea lui Lazăr, şopti răspicat şi aspru, oprindu-se nemişcată, cu privirile într-o parte, parcă nemai-îndrăznind şi ruşinându-se să ridice ochii spre el. Tot o mai scuturau fiorii. Mucul de lumânare pâlpâia, gata să se stingă în sfeşnicul strâmb, luminând slab odăiţa sărăcăcioasă unde un ucigaş şi o femeie pierdută citiseră împreună din Evanghelie. Se scurseră vreo cinci minute, poate mai mult.
- Am venit să-ţi vorbesc serios, zise deodată, cu putere, Raskolnikov. Încruntat, se sculă şi se apropie de Sonia.
Ea-şi ridică în tăcere ochii. Privirea lui era neobişnuit de severă şi parcă oglindea o hotărâre sălbatică.
- Azi mi-am părăsit familia, zise el, mi-am părăsit mama şi sora. N-am să mă mai duc la ele. Am rupt toate legăturile.
- Pentru ce? întrebă Sonia, înmărmurită.
Întâlnirea din dimineaţa aceea îi lăsase o impresie adâncă, deşi poate încă neclară. Ştirea rupturii o îngrozi.
- Nu te mai am decât pe tine, urmă el. Hai să plecăm împreună..... Am venit la tine. Amândoi suntem blestemaţi, să plecăm, deci, în doi!
Ochii îi scânteiau.
"Parc-ar fi nebun!" se gândi la rândul ei, Sonia.
- Unde să plecăm? întrebă ea, speriată, făcând fără voie, un pas înapoi.
- De unde vrei să ştiu? Ştiu numai că drumul şi ţelul sunt aceleaşi pentru tine şi pentru mine: asta o ştiu sigur şi nimci altceva.
Ea îl privi fără să înţeleagă, dar îşi dădea seama din spusele lui că este grozav de nenorocit.
- Nici unul nu te-ar înțelege dacă i-ai vorbi, zise el, dar eu te-am înțeles. Am nevoie de tine, de aceea am venit.
- Nu înteleg..... șopti Sonia.
- Ai să înţelegi mai târziu. Parcă tu n-ai făcut... ca mine? Şi tu ai trecut... peste unele margini... şi ai putut să treci. Ai ridicat mâna asupra ta, ţi-ai distrus viaţa... viaţa ta (este acelaşi lucru). Ai suflet şi minte, ai fi putut să trăieşti, dar ai să-ţi închei zilele în Sennaia... Dar tu n-ai să poţi rezista, dacă rămâi singură, ai să înnebuneşti; de altminteri, şi eu. De pe acum chiar pari cu mintea rătăcită; prin urmare, noi doi trebuie sa mergem împreună pe acelaşi drum! Hai să plecăm!
- De ce? De ce vorbești așa? întrebă Sonia straniu, răscolită și mișcată de vorbele lui.
- De ce? Pentru că aşa nu putem rămîne, uite de ce! La urma urmelor, trebuie să judecăm serios şi deschis; să încetăm de a ne tot văicări şi de a ţipa copilăreşte că „o să ne ferească Dumnezeu!" Ce are să se întâmple dacă mâine au să te ducă la spital? Katerina Ivanovna, ofticoasă şi aproape nebună, are să moară curând.... iar copiii? Oare n-are să se prăpădească Polecika? N-ai văzut tu pe aici, prin hudiţe, mame care-şi trimit copiii la cerşit? Am aflat unde stau aceste mame, în ce condiţii. Acolo copiii nu pot rămâne copii. Acolo un puşti de şapte ani e vicios şi hoţ. Şi doar copiii sunt după chipul lui Christos: „A lor este împărăţia cerurilor". El ne-a poruncit să-i respectăm şi să-i iubim, ei sunt viitorul omenirii...
- Dar ce-i de făcut, ce-i de făcut? își frângea mâinile Sonia, plângând isteric.
- Ce-i de făcut? Trebuie să tai funia o dată pentru totdeauna, orice-ar fi, şi să iei suferinţa asupra ta! Cum? Nu înţelegi? Ai sa înţelegi mai târziu... Libertate şi putere, mai ales putere! Puterea asupra făpturilor acestora tremurânde, asupra întregului furnicar!... Iată ţelul! Să nu uiţi! Asta e urarea mea de drum! S-ar putea să-ţi vorbesc pentru cea din urmă oară. Dacă nu vin mâine, ai să auzi singură, şi atunci să-ţi aduci aminte ce ţi-am spus acum. Iar cândva, după ce vor trece anii, o dată cu curgerea vieţii, poate că vei înţelege şi ce au însemnat vorbele mele. Iar dacă am să vin mâine, atunci am să-ţi spun cine a ucis-o pe Lizaveta. Rămâi cu bine!
Sonia tresări, speriată.
- Cum? Dumneata știi cine a ucis-o? întrebă ea, înghețând de groază și uitându-se sălbatic la el.
- Știu şi am să-ţi spun... Ţie, numai ţie! Te-am ales. N-am să vin să-ţi cer iertare, am să-ţi spun, atâta tot. Te-am ales de mult, de pe când îmi vorbea tatăl tău despre tine şi pe când Lizaveta mai trăia încă; de atunci m-am gândit la asta. Rămâi cu bine. Nu-mi da mâna. Pe mâine!
Raskolnikov ieşi.
Sonia se uita la el ca la un nebun, dar ea însăşi era ca nebună, şi o simţea, capul i se învârtea. „Doamne! De unde ştie cine a ucis-o pe Lizaveta? Ce înseamnă vorbele lui? Cât de înspăimântător este!" Dar gândul că... nu-i trecea prin minte. Nu, nu!... „O, trebuie să fie groaznic de nenorocit!... Şi-a părăsit mama şi sora. De ce? Ce s-a întâmplat? Ce gânduri are? Ce i-a spus? I-a sărutat piciorul şi a spus... a spus (da, asta a spus-o limpede) că nu poate să trăiască fără dânsa... O, Doamne!"
Sonia îşi petrecu noaptea în friguri şi delir. Uneori, sărea din pat, plângea, îşi frângea mâinile, apoi aţipea, înfrigurată, şi o visă pe Polecika, pe Katerina Ivanovna, pe Lizaveta, lectura Evangheliei... îl visă pe el, pe el... cu obrazul lui palid, cu ochii scăpărători... Ii săruta picioarele, plângea... O, Doamne!
După uşa din dreapta, în dosul acelei uşi care despărţea locuinţa Soniei de apartamentul Gertrudei Karlovna Reslih, se afla o odaie de trecere, care era de multă vreme neocupată şi ţinea de apartamentul doamnei Reslih; odaia era de închiriat, fapt pe care-l vestea afişul de la poartă şi bucăţile de hârtie lipite pe geamurile ferestrelor care dădeau spre canal. Sonia se obişnuise s-o socotească nelocuită. Şi cu toate acestea, în tot răstimpul acesta, domnul Svidrigailov stătuse la pândă în odaia aceea gochă şi trăsese cu urechea. După ce ieşi Raskolnikov, el mai stătu câteva clipe, se gândi puţin, se duse în vârful picioarelor în camera lui, vecină cu odaia cea goala, luă un scaun, îl aduse încetişor şi-l puse lângă uşa care dădea spre odaia Soniei. Convorbirea pe care o auzise îl interesase nespus de mult, atât de mult, încât îşi adusese acest scaun ca pe viitor - bunăoară mâine - să nu fie silit să stea în picioare o oră întreagă, ci să stea cât mai comod, ca plăcerea să-i fie deplină.
Capitolul V.
A doua zi dimineaţă, pe la unsprezece, când Raskolnikov intră la secţia de poliţie a sectorului N., în sala de aşteptare a anchetatorului judiciar, şi ceru să fie anunţat lui Porfiri Petrovici, îl miră cât de mult trebuie să aştepte. După socoteala lui, cei de la secţie trebuiau de-a dreptul să se repeadă la el, dar trecură cel puţin zece minute pînă ce fu chemat.
În camera în care aştepta el, oamenii treceau prin faţa lui fără să-l bage deloc în seamă. În cea de-a doua cameră, care aducea cu o cancelarie, şedeau câţiva contopişti şi scriau de zor; era vădit ca nici unul dintre ei nu ştia cine şi ce este Raskolnikov.
Privirea lui neliniştită şi bănuitoare iscodea totul în jur: nu cumva se găsea prin apropiere vreun gardian, vreun individ misterios, cu privirea ageră, trimis acolo să-l supravegheze şi la nevoie să-l împiedice să plece? Dar nu era nimeni de felul ăsta, nu vedea decât chipuri de scribi care se ocupau de treburile lor mărunte; nimeni nu s-ar fi sinchisit de el, chiar dacă i-ar fi venit cheful sa fugă încotro vedea cu ochii. Acum era din ce în ce mai convins că, dacă omul acela misterios de ieri, fantoma aceea răsărită ca din pământ ar fi ştiut şi ar fi văzut totul, el, Raskolnikov, nu ar fi fost lasat sa stea liniştit şi să aştepte astfel! Şi apoi, cei de la secţie ar fi stat ei să aştepte până la unsprezece, adică până ce i s-a năzărit lui să se prezinte singur? Prin urmare, ori omul nu ştie nimic, n-a văzut nimic (şi cum ar fi putut să vadă?) şi deci tot ce a fost ieri n-a fost decât o plăsmuire a închipuirii lui bolnave.
Aceasta idee începuse să se strecoare în mintea lui încă de ieri, în clipele de cea mai intensă disperare şi nelinişte. Cântărind toate acestea şi pregătindu-se de o nouă luptă, Raskolnikov simţi deodată că tremură, şi gândul că tremură de frica odiosului Porfiri Petrovici îl umplu de indignare.
Mai groaznic pentru el decât orice era să-l întâlnească din nou pe acest om: îl ura peste măsura, într-atât că se şi temea că această ură îl va trăda. Indignarea lui era aşa de puternică, încât îi curmă pe loc tremurul; se pregăti să intre cu un aer rece, sigur de el, şi-şi jură să vorbească cât mai puţin, să pândească cu ochii şi urechile şi, măcar de data aceasta, să-şi stăpânească cu orice preţ firea lui bolnăvicios de irascibilă.
În acel moment fu chemat la Porfiri Petrovici.
Acesta era singur în cabinetul său.
În odaia nici mare, nici mică se vedea o masă mare de scris, în fața unei canapele îmbrăcată în mușama, un birou, un dulap într-un ungher și câteva scaune - mobilier de lemn galben, lustruit, ca la toate secţiile de poliţie. Într-un colţ, în peretele din fund, sau mai bine zis în peretele de scânduri care despărţea odaia în două, era o uşă închisă, ceea ce însemna că dincolo mai erau şi alte camere.
Cum intră Raskolnikov, Porfiri Petrovici închise uşa prin care venise acesta şi rămaseră amândoi singuri. Îşi întâmpină oaspetele cu aerul cel mai vesel şi primitor, şi numai după câteva clipe Raskolnikov îşi dadu seama că părea oarecum încurcat, ca şi cum l-ar fi surprins cineva, sau l-ar fi întrerupt în mijlocul unor tainice îndeletniciri.
- A, stimabile! Iată-te, deci..... pe meleagurile noastre, începu Porfiri, întinzându-și amândouă brațele. Hai, șezi, drăguță! Sau poate nu-ți place să-ți spună cineva stimabile și..... drăguță - așa, tout court? Te rog să nu o iei drept familiaritate deplasată..... Poftim, aici pe canapea.
Raskolnikov se așeză, fără să-și ia ochii de la Porfiri.
"Pe meleagurile noastre", scuze fiindcă-şi permisese o oarecare familiaritate, expresia franţuzească tout court, toate acestea erau cât se poate de semnificative.
"Totuşi, mi-a întins amândouă mâinile, dar nu mi-a dat nici una, le-a retras la timp", îi trecu bănuitor prin minte.
Amândoi se iscodeau, dar de îndată ce privirile li se încrucişau, şi le întorceau într-altă parte cu iuţeala fulgerului.
- Am adus hârtiuţa..... despre ceas..... iat-o. E scrisă cum trebuie, sau s-o transcriu?
- Cum? Hârtiuţa? Aşa, aşa, fii fără grijă, e exact cum trebuie, zise Porfiri Petrovici, de parcă s-ar fi grăbit sa plece nu ştiu unde, şi abia după ce rosti aceste vorbe se uită la hârtia aceea. Da, este bine. Nu mai trebuie nimic, confirmă el tot atât de iute şi puse hârtia pe masă.
Peste o clipă, vorbind despre altceva, o luă din nou de pe masă şi o puse pe birou.
- Mi se pare că mi-ai spus dumneata ieri că doreşti să-mi pui unele întrebări... după toate formele... cu privire la cunoştinţa mea cu... bătrâna aceea ucisă? începu din nou Raskolnikov.
"Pentru ce am spus, mi se pare? se gândi el. Şi de ce, de ce mă nelinişteşte atât că am spus acest mi se pare? îl fulgeră în aceeaşi clipă alt gând.
Deodată simţi că la simpla vedere a lui Porfiri Petrovici, după două vorbe, după două priviri, starea lui nervoasă se întărită, ajungând într-o clipă să ia proporţii nebănuite... şi că acest lucru era extrem de primejdios; neliniştea şi iritarea nervoasă creşteau mereu.
"Prost! Foarte prost!... Iar are să-mi scape vreo vorbă!"
- Da-da-da! Nu te îngriji! Avem tot timpul, avem tot timpul, mormăi Porfiri Petrovici, învârtindu-se fără niciun rost în jurul mesei; se repezea când la fereastră, când la birou, când iarăşi la masă, când evitând cu grijă privirile lui Raskolnikov, când, dimpotrivă, oprindu-se în loc şi privindu-l ţintă. Era ciudat să-i vezi trupul mic, bondoc, rotofei, învârtindu-se de colo-colo, ca o minge care s-ar izbi de pereţi. Avem timp, avem timp!... Fumezi? Ai ţigări? Poftim una, îi oferi el, împingând spre musafir o ţigară...
Ştii, te primesc aici, dar locuinţa mea e dincolo, în dosul peretelui ăsta despărţitor... asta-i locuinţa mea oficială, de stat; stau aici provizoriu, fiindcă acolo, la mine, se fac reparaţii. Acum sunt aproape gata... Ştii, este un lucru bun locuinţa de stat, nu-i aşa? Dumneata ce crezi ?
- Da, e un lucru bun..... răspunse Raskolnikov, privindu-l aproape ironic.
- Un lucru bun, un lucru bun... repetă Porfiri Petrovici, care părea să se gândească la cu totul altceva. Da, e lucru bun! aproape striga el, ridicând deodată ochii spre Raskolnikov şi oprindu-se la doi paşi de el.
Această repetare stăruitoare, stupidă, că locuinţa de stat e lucru bun, contrasta prea vădit, prin banalitatea ei, cu privirea serioasă, gânditoare şi enigmatică, pe care o fixa asupra musafirului.
Toate acestea îl înfuriară şi mai rău pe Raskolnikov, care nu se putu împiedica de a-l sfida ironic şi destul de imprudent pe Porfiri Petrovici.
- Ştii că, zise el deodată, privindu-l aproape cu îndrăzneală şi parcă desfătându-se cu această îndrăzneală, este, se pare, o regulă judiciară, o metodă judiciară a anchetatorilor de toate categoriile, să înceapă vorba luând-o pe departe, de la fleacuri, sau chiar de la o problemă serioasă, dar cu totul străină de chestiunea ce-i interesează, ca să îmbărbăteze sau, mai bine zis, ca să distragă atenţia atenţia celui interogat, să-i adoarmă vigilenţa şi apoi să-l pocnească pe neaşteptate drept în moalele capului cu o întrebare fatală, primejdioasă; nu-i aşa? Mi se pare că aşa scrie în toate manualele dumneavoastră şi instrucţiunile mai prevăd şi azi cu sfinţenie această regulă?
- Aşa, aşa..... şi dumneata crezi că eu, vorbind despre locuinţa de stat, am vrut să..... hai?
Zicând aceasta, Porfiri Petrovici îl privi printre gene şi-i făcu cu ochiul: ceva vesel şi viclean lunecă pe obrazul lui, cutele de pe frunte se neteziră, ochişorii se îngustară, trăsăturile se lăţiră şi el se porni deodată pe un râs nervos; râse mult timp, scuturându-se şi clatinându-se, şi privindu-l drept în ochi pe Raskolnikov. Acesta râse şi el, cam forţat; Porfiri Petrovici, văzându-l că râde, se porni şi mai tare, nestăvilit, se făcu stocojiu; atunci sentimentul de dezgust înfrânse orice prudenţă. Raskolnikov îşi curma râsul, se încruntă şi se uită lung, cu ură, la Porfiri, fără să-şi dezlipească ochii cât timp ţinu acest lung acces de veselie, care parcă anume nu se măi sfârşea. De altfel, imprudenţa era vădită din ambele părţi: Porfiri Petrovici părea că-şi râde de musafirul lui, iar musafirul privea acest râs cu ură şi totuşi lui Porfiri parcă nici nu-i păsa. Acest fapt mai ales era semnificativ: Raskolnikov îşi dădu seama că venirea lui la Porfiri Petrovici nu-l încurcase deloc pe acesta, ci, dimpotrivă, el însuşi căzuse în capcană ce-i fusese întinsă; era desigur ceva pus la cale, i se pregătise ceva neştiut de el şi poate chiar în clipa următoare va ieşi la iveală şi se va prăbuşi asupra lui...
Trecu imediat la acţiune, se sculă, îşi luă şapca şi începu cu hotărâre, dar şi cu oarecare iritare:
- Porfiri Petrovici, dumneata ţi-ai exprimat ieri dorinţa să vin pentru nu ştiu ce interogatoriu. (Apăsă anume pe cuvântul interogatoriu.) Am venit şi, dacă crezi de cuviinţă, te rog să-mi pui întrebările, dacă nu, dă-mi voie să mă retrag. N-am timp de pierdut, am altceva de făcut... Trebuie să mă duc la înmormântarea acelui funcţionar călcat de trăsură despre care... ai auzit şi dumneata... adaugă el, şi se înciudă pe loc pentru că adăugase acest lucru. Apoi urmă şi mai iritat: M-am săturat, auzi dumneata, m-am săturat!... Ţine de prea mult timp... poate că din pricina asta m-am şi îmbolnăvit... Într-un cuvânt (aproape strigă, simţind că fraza cu privire la boala lui era şi mai deplasată), într-un cuvânt: ori binevoieşti să-mi pui întrebări, ori dă-mi drumul... şi rog să fie respectate formele legale, altfel nu permit! Până una alta, rămâi cu bine, fiindcă deocamdată nu avem ce face împreună.
- Doamne! Ce te-a apucat? Despre ce să te întreb? cotcodăci Porfiri Petrovici, schimbând pe loc tonul şi curmându-şi râsul. Nu te nelinişti, te rog, spuse el volubil - când învârtindu-se din nou ca o minge de colo-colo, când căutând să-l facă pe Raskolnikov să se aşeze - avem tot timpul, avem tot timpul, toate astea-s fleacuri! Dimpotrivă, eram fericit că ai venit, în sfârşit... Te primesc ca pe un oaspete. Cât despre râsul ăsta blestemat, te rog să mă ierţi, drăguţă, Rodion Romanovici! Aşa mi se pare că-ţi spune după tată'?... Sunt nervos, m-ai făcut să râd cu observaţia plină de haz, şi zău, uneori, când mă pornesc, sar ca o minge de gumă, şi asta mă ţine vreo jumătate de ceas... Râd foarte uşor; fiind cam corpolent, mă tem chiar să nu mă lovească damblaua. Aşază-te, de ce nu te aşezi? Te rog, drăguţă, altfel o să cred că te-ai supărat pe mine...
Raskolnikov, tot încruntat, tăcea, asculta şi observa. Se aşeză totuşi, dar fără să lase şapca din mână.
- Să-ţi spun ceva despre mine, drăguţă, Rodion Romanovici, ceva care să-ţi explice firea mea, urmă Porfiri Petrovici, agitându-se prin odaie, ca şi mai înainte, evitând să întâlnească ochii musafirului său. Eu sunt holtei, nu prea ies în societate, nu mă prea cunoaşte lumea şi pe deasupra sunt un om sfârşit, anchilozat, trecut... şi... şi... ai observat, Rodion Romanovici, ca la noi, în Rusia, şi mai ales în cercurile noastre petersburgheze, dacă doi oameni inteligenţi, care nu se cunosc prea bine, dar care, cum s-ar zice, se stimează reciproc, ca noi doi, de pildă, se întâlnesc, apoi cel puţin o jumătate de ceas nu pot găsi o temă comună; înţepenesc unul în faţă celuilalt, şed stingheriţi şi nu ştiu ce să-şi spună. Toată lumea are un subiect de conversaţie, doamnele, de pildă... doamnele din lumea bună sau, bunăoară, bărbaţii din societatea înaltă, au totdeauna ce vorbi, c'est de rigueur; pe când oamenii din clasa mijlocie, aşa cum suntem noi, sunt ruşinoşi şi puţin vorbăreţi... adică oamenii care gândesc... De ce-o fi aşa, drăguţă? Nu i-o fi interesând societatea sau sunt prea cinstiţi şi nu vor să se minţă reciproc? Nu ştiu. Dumneata ce crezi? Ci pune-ţi odată şapca deoparte, parcă tot te-ai pregăti să pleci, zău, mă necăjeşti,.. Eu, dimpotrivă, sunt atât de fericit...
Raskolnikov îşi puse şapca deoparte. Tăcea şi asculta, încruntat, cu atenţie şi seriozitate, vorbăria goală şi încurcată a lui Porfiri.
"Ce face, nu cumva vrea într-adevăr să-mi distragă atenţia cu vorbăria lui prostească?"
- Nu-ţi ofer o cafea, nu se potriveşte cu locul; dar de ce n-aş sta cinci minute de vorbă cu un prieten, ca să mă măi recreez, urmă, fără o clipă de răgaz, Porfiri. Ştii, toate aceste îndatoriri de serviciu... dumneata, drăguţă, să nu te superi ca mă tot plimb de colo colo; mă iartă, tare mă tem că ai sa te superi, dar plimbarea îmi este pur şi simplu necesară. Stau toată ziua pe scaun şi dacă ai şti cât de fericit sunt când pot să mai umblu cinci minute... mă supără hemoroizii... de mult mă gândesc să mă tratez prin gimnastică; se zice că consilierii de stat au adoptat cu toţii ca exerciţiu săritul cu coarda; iată până unde a ajuns ştiinţa în secolul nostru... da... Cât despre îndatoririle noastre de aici, interogatorii şi tot formalismul ăsta... dumneata ai binevoit tocmai să pomeneşti adineauri despre asemenea lucruri... apoi ştii dumneata, Rodion Romanovici dragă, aceste interogatorii adeseori îl încurcă pe anchetator mai rău decât pe cel anchetat... Observaţia dumitale e foarte bună, foarte dreaptă, drăguţă, şi cu foarte mult bun-simţ (Raskolnikov nu făcuse nicio observaţie în aceasta privinţă). Cum să nu te încurci?! Singur te încurci! Mereu acelaşi lucru, cum ai bate toba! Acu vine reforma, măcar titlurile să le schimbe! He-he-he! Cât despre formele noastre judiciare - cum te-ai exprimat foarte spiritual - apoi sunt cu totul de părerea dumitale. Spune şi dumneata, care inculpat, fie el şi mujicul cel mai încuiat la minte, nu ştie, de pildă, că mai întâi anchetatorul va căuta să-i pună întrebări străine de chestiune, ca să-i adoarmă atenţia (ai găsit o expresie cât se poate de potrivită), ca apoi să-l pocnească în moalele capului cu măciuca, he-he-he! (după comparaţia dumitale atât de fericită) he-he-he! Şi va sa zică dumneata ai crezut cu adevărat că eu, vorbind de locuinţă, am vrut să te... he-he! Ironic mai eşti! Haide, haide, am tăcut! Ah, da, pro-pos, un cuvânt cheamă alt cuvânt, un gând trezeşte alt gând, dumneata vorbeai adineauri despre formă, în legătură, ştii dumneata... cu interogatoriul... Dar ce este forma? Ştii ce? în unele cazuri, forma nu înseamnă nimic. Uneori ajunge să stai de vorbă prieteneşte, ca să ajungi la rezultate frumoase. Forma n-are să piară, dă-mi voie să te liniştesc în această privinţă; şi apoi, ce este, de fapt, forma, dacă îmi dai voie să te întreb? Nu trebuie să încătuşezi în formă fiecare pas al anchetatorului. Munca lui este, cum s-ar zice, o artă liberă în felul ei, sau ceva de felul ăsta..... he-he-he!
Porfiri Petrovici se opri o clipă să răsufle. Vorbea făra întrerupere, când înşirând fraze absurde şi goale, când strecurând câte o vorbuliţă enigmatică şi apoi iarăşi întorcându-se la absurdităţi. Acum aproape alerga prin odaie, mişcându-şi tot mai iute şi mai iute picioarele grase, cu ochii în pământ, cu mâna dreaptă la spate şi facând cu mâna stângă gesturi care n-aveau nicio legătură cu vorbele lui.
Raskolnikov observă la un moment dat că tot alergând astfel prin odaie, el parcă se oprise de vreo două ori lângă uşă, trăgând o clipă cu urechea...
"O fi aşteptând ceva?"
- Ai perfectă dreptate, reîncepu Porfiri, uitându-se vesel şi cu o nemaipomenită naivitate la Raskolnikov (fapt care-l făcu pe acesta să tresară şi să stea în gardă), ai perfectă, perfectă dreptate că iei în râs atât de spiritual formele noastre juridice, he-he! Tare sunt ridicole metodele acestea ale noastre, aşa-zis profund psihologice (unele, fireşte) şi poate şi sterpe, mai ales când sunt încătuşate de formă. Da... iar m-am întors la formă; spune şi dumneata, să presupunem că aş fi recunoscut său aş fi bănuit numai că cutare sau cutare a comis crima pe care sunt însărcinat s-o anchetez... Aveai de gând sa te faci jurist, Rodion Romanovici, nu-i aşa?
- Da, aveam de gând.....
- Ei, atunci dă-mi voie să-ţi dau un mic exemplu, care ţi-ar putea folosi în viitor, adică să nu crezi cumva că îndrăznesc să fac pe profesorul tocmai cu dumneata, care scrii în reviste articole despre crime! Nu, îmi îngădui numai îndrăzneala să-ţi prezint, ca un fapt divers, un mic exemplu; aşadar, să presupunem că aş socoti că cutare sau cutare este criminalul; pentru ce, te întreb eu, l-aş nelinişti înainte de vreme, chiar dacă aş avea probe împotriva lui? Desigur, pe unii sunt obligat să-i arestez imediat, pe alţii însă... oamenii se deosebesc atât de mult între ei... De ce să nu las pe câte unul să se mai plimbe prin oraş, he-he! Nu, eu văd că dumneata nu înţelegi bine ce spun eu, am să caut să-ţi explic mai clar; de pildă, dacă-l arestez prea curând pe criminal, în felul acesta, cum s-ar zice, îi dau un sprijin moral, he-he! Râzi? (Lui Raskolnikov nici prin gând nu-i trecuse să râdă: şedea, cu buzele strânse, fără să-şi ia privirea înfrigurată de la faţa lui Porfiri Petrovici.) Şi cu toate acestea, aşa este; mai ales pentru unii indivizi, căci oamenii au firi foarte deosebite şi trebuie să ai multă practică. Ai spus adineauri "probe"; să zicem că aş avea probe, dar, vezi dumneata, drăguţă, de cele mai multe ori probele-s cu două tăişuri, iar eu, ca anchetator, sunt om şi pot greşi. Iar mie îmi place să duc ancheta, cum s-ar zice, matematic, să obţin probe care să fie clare ca doi ori doi fac patru! Să am dovezi directe, indiscutabile! Dacă l-aş aresta înainte de vreme pe omul meu - chiar daca aş fi convins că el este vinovatul - s-ar putea prea bine să mă lipsesc pe mine însumi de mijloacele de a putea dovedi culpabilitatea lui, şi ştii de ce? Fiindcă i-aş da, cum s-ar zice, o soluţie definită, i-aş da putinţa să-şi recapete echilibrul psihologic, şi atunci el mi-ar scăpa printre degete, s-ar închide în găoacea lui, şi-ar da seama că este deţinut, şi pace. Se zice că la Sevastopol, îndată după Alma, oamenii cei mai deştepţi s-au temut că duşmanul are să-i atace de-a dreptul şi are sa ia Sevastopolul dintr-o lovitură; iar când au văzut că duşmanul se pregăteşte pentru un asediu în toată regula şi că a făcut prima linie, se zice că tare s-au mai bucurat şi s-au liniştit acei oameni deştepţi; fiindcă asta însemna că lucrul avea să ţină cel puţin două luni, că povestea se lungea, căci nu se ştie când va izbuti duşmanul să ia oraşul printr-un asediu în toată regula! Iar râzi, iar nu mă crezi? Fireşte, şi ai dreptate. Da, da, Ai dreptate! Sunt de părerea dumitale, toate acestea sunt cazuri particulare; şi cazul acesta este într-adevăr un caz particular. Cu toate acestea, bunul meu Rodion Romanovici, trebuie să observăm ca, de fapt, cazurile generale, acele cazuri după care s-au făcut formele şi regulile judiciare, pentru care ele au fost prevăzute şi trecute în manuale, nu există în realitate, fiindcă fiecare caz, fiecare crimĂ, bunăoară, de îndată ce are loc în realitate, devine imediat un caz cu totul particular; şi uneori un caz nu seamănă cu nici unul dinaintea lui. Uneori au loc cazuri grozav de comice. De pildă, dacă-l las pe acel domn cutare în pace, dacă nu-l arestez, nu-l stingheresc, dacă-l las liber ca, ceas cu ceas, clipă cu clipă, să fie obsedat de gândul că eu ştiu tot, tot adevărul, şi că-l urmăresc zi şi noapte, neîncetat, că zi şi noapte îl supraveghez, apoi fără îndoială că are să-şi piardă capul şi are să vină singur la mine, ba poate chiar are să-mi furnizeze arme împotriva lui, probe evidente ca: doi ori doi fac patru, cum s-ar zice, probe matematice, ceea ce n-ai idee cât este de plăcut. Dacă metoda asta prinde la un urs de mujic, nu-i mai puţin adevărat că prinde şi la de-alde noi, oameni moderni, inteligenţi, cu o anumită cultură! Căci, dragul meu, ce-i mai important este să-ţi dai seama ce fire are. Şi nervii, nervii, ai uitat de ei? Astăzi, când toata lumea este bolnavă, şubredă, surescitată!... Şi fierea, câtă fiere se ădună în toţi aceşti oameni! Trebuie să-ţi spun că, în unele cazuri, fierea poate fi filonul de aur! Şi apoi, ce mă supără pe mine daca el se plimbă slobod prin oraş? Să se plimbe deocamdată, n-are decât; ştiu că este prada mea şi n-are să-mi scape! Unde ar putea să fugă? He-he! În străinătate? În străinătate fuge un străin, pe când el - nu, cu atât mai mult ca eu îl urmăresc şi mi-am luat anumite măsuri. Are să fugă în fundul patriei noastre? Dar acolo trăiesc mujicii, cei mai primitivi ruşi, lipsiţi de civilizaţie: iar omul nostru cu cultura lui modernă, mai curând alege puşcăria decât viaţa în mijlocul unor străini cum sunt mujicii noştri, he-he! Dar toate acestea-s fleacuri, latura exterioară a problemei. Ce înseamnă "să fugă"? înseamnă să interpretezi lucrurile formal. Ori esenţa e alta; n-are să fugă, nu pentru că nu are unde, ci pentru că nu poate să fugă din unele motive psihologice, he-he! Cum îţi pare această expresie? N-are sa fugă chiar daca ar avea unde, fiindcă-l opreşte o anumită lege a firii. Ai văzut vreodată cum se învârteşte fluturele în jurul lumânării? Uite, tot aşa are să se învârteasca şi el în jurul meu ca fluturele în jurul unei lumânări; n-are să-i mai tihnească libertatea lui, are să-l roadă gândurile, are să se zăpăcească, da, are să se încurce, ca într-o plasă, frământat, ucigător de neliniştit; ba mai mult, într-o bună zi, el însuşi o să-mi servească pe tavă vreo probă matematică, cum ar fi doi ori doi fac patru, dacă-i dau un răgaz mai lung!... şi, dacă-i dau un răgaz destul de lung, are să se comporte astfel încât culpabilitatea lui să reiasă limpede, că doi ori doi fac patru!... Şi mereu, mereu are să se învârtească în jurul meu, în cercuri tot mai mici, tot mai mici, scurtând într-una raza până ce - buf! - are să-mi pice în gură şi am să-l înghit, ceea ce este foarte, foarte plăcut, he-he-he! Nu crezi?
Raskolnikov nu răspunse; palid şi nemişcat, îl privea cu încordare drept în faţă.
"Lecţia nu e rea! se gândea el, îngheţând. Ăsta nici măcar nu mai este jocul de ieri, de-a şoarecele şi pisica. Şi doar nu-mi vorbeşte astfel numai ca să-şi arate puterea şi să-mi sugereze anumite idei; e prea deştept... Trebuie să aibă un scop, dar care anume? Fleacuri, frăţioare, vrei să mă sperii, faci pe şmecherul! N-ai niciun fel de dovezi şi omul de ieri nu există! Vrei pur şi simplu sa mă zăpăceşti, să mă scoţi din sărite şi în starea asta să mă prinzi, dar nu, te înşeli, n-ai să reuşeşti! Dar de ce, pentru ce-mi sugerează atât de clar unele lucruri?... Se bizuie pe nervii mei slabiţi?... Nu, frăţioare, te înşeli, n-ai să izbuteşti, ai să-ţi frângi gâtul, cu toate că ştiu că mi-ai pregătit ceva... Să vedem ce anume mi-ai pregătit."
Îşi adună toate puterile a să poată înfrunta acea catastrofă grozavă, necunoscută, ce-l ameninţa. Uneori, îi venea să se repeadă la Porfiri şi să-l sugrume pe loc. Încă de la intrare se temuse că nu-şi va putea stăpâni ura. Simţea că i se usucă gura, că-i crapă buzele, inima îi bătea cu putere. Şi totuşi se hotărâse să tacă, să nu rostească un cuvânt înainte de vreme. Înţelese că, în situaţia lui, aceasta era cea mai bună tactică, pentru că aşa nu numai că nu se trăda, ci, dimpotrivă, cu tăcerea lui putea să-şi scoată din fire duşmanul şi să-l facă să se dea el însuşi de gol. Cel puţin aşa spera Raskolnikov.
- Nu, eu văd că dumneata nu mă crezi, îţi închipui că fac glume nesărate, chicoti tot mai vesel şi mai bine dispus Porfiri, reîncepându-şi alergătura prin odaie, fireşte, dumneata ai oarecum dreptate. Până şi chipul cu care m-a blagoslovit Dumnezeu trezeşte numai gânduri comice; un bufon; dar uite ce aş vrea să-ţi spun, dragă Rodeon Romanovici, şi am să ţi-o repet din nou, iartă-mă, că-s om bătrân, dumneata eşti tânăr, cum s-ar zice, în prima tinereţe, şi de aceea preţuieşti mai presus ca orice inteligenţă omului, aşa cum face tot tineretul. Te laşi ispitit de jocul ager al inteligenţei şi de argumentele abstracte ale raţiunii. Tineretul nostru este aidoma Consiliului de război al curţii austriece de altădată, după cât pot să judec evenimentele militare; pe hârtie, ei până şi pe Napoleon l-au făcut praf şi l-au luat prizonier, au calculat şi au potrivit toate cât se poate de ingenios în cabinetul lor, şi când colo, generalul Mack se preda cu întreaga armată, he-he-he! Văd, văd, drăguţă, Rodion Romanovici, că râzi de mine fiindcă eu, un civil, tot aleg exemple din istoria războiului. Ce să-i faci, am şi eu o slăbiciune, mi-e dragă milităria şi dacă ai şti cât de mult îmi place să citesc despre rapoarte militare... categoric - mi-am greşit cariera. Trebuia să mă fac militar, asta este. Poate că n-aş fi ajuns un Napoleon, ei, dar maior tot aş fi ajuns, he-he-he! Şi aşa, dragul meu, am să-ţi spun tot adevărul, toate amănuntele cu privire la cazul acela, adică acel caz particular; realitatea şi natura, domnul meu, nu trebuiesc nesocotite, sunt foarte importante, dau uneori peste cap calculele cele mai subtile! Ascultă-mă pe mine, om bătrân, Rodion Romanovici, vorbesc serios (spunând toate acestea, Porfiri Petrovici, care nu împlinise încă nici treizeci şi cinci de ani, părea într-adevăr îmbătrânit; până şi vocea i se schimbă şi tot trupul i se chirci), şi apoi, eu sunt foarte sincer... Sunt eu, sau nu, sincer? Ce părere ai? Cred ca nici nu se găseşte pe lume un om mai sincer ca mine: atâtea lucruri ţi-am servit pe gratis şi n-am cerut nicio răsplată, he-he! Şi aşa, să continuăm: inteligenţa, după părerea mea, este un lucru minunat; cum s-ar zice, podoaba naturii şi mângâierea vieţii; ea poate multe chichiţe şă ofere şi nu este uşor să le dezlege un biet anchetator care pe deasupra mai este şi el orbit de închipuirea lui, cum se întâmplă totdeauna, fiindcă, de, este şi el om! Dar natura îl scoate din încurcătură pe bietul anchetator, aici e buclucul. Şi tocmai la asta nu se gândeşte tineretul, bizuindu-se pe inteligenţa lui, tineretul care "trece peste toate piedicile" (după expresia dumitale cât se poate de ingenioasă şi de subtilă). Ce-i drept, omul, adică în cazul particular, care ne interesează, acel om incognito, minte şi minte perfect, cu subtilitate; s-ar părea că succesul îi este asigurat, că va putea să se bucure de roadele ingeniozităţii lui şi, când colo, ce şă vezi: buf! - leşină tocmai în momentul cel mai critic. Ce-i drept, sunt mii de explicaţii: boala, de pildă, sau uneori aerul închis binele afară, şi cum ai tras de clopoţel, şi cum ai întrebat de sânge, şi cum i-ai zăpăcit pe zugravi şi pe portari. Cât de bine îţi înţeleg starea sufletească de atunci... şi totuşi aşa ai să-ţi pierzi minţile! Pe Dumnezeul meu! Ai să înnebuneşti! Prea tare clocoteşte în dumneata indignarea, indignare nobilă, nimic de zis, provocată de tot soiul de obide, mai întâi destinul, apoi poliţia de cartier... şi dumneata dai din colţ în colţ, cum s-ar zice, ca să-i sileşti pe toţi să vorbească deschis cât mai iute, ca astfel să isprăveşti o dată pentru totdeauna, fiindcă te-ai săturat de toate neghiobiile acestea şi de toate bănuielile lor. Nu-i aşa? Ţi-am ghicit starea sufletească?... Numai că dumneata nu te mulţumeşti să-ţi pierzi singur capul, ci ai să-l faci şi pe Razumihin al meu să şi-l piardă; prea e bun, ştii şi dumneata acest lucru. Dumneata eşti bolnav, iar el, din pricina bunătăţii lui, prinde mai uşor orice boală... Când ai să te linişteşti, drăguţă, am să-ţi povestesc... Ci şezi odată, taică, pentru numele lui Christos. Te rog, odihneşte-te, eşti alb ca varul, hai, şezi!
Raskolnikov se aşeză, , tremurul îl lăsa şi fierbinţeala îi cuprindea tot trupul. Asculta, încordat şi profund mirat, pălăvrăgeala speriată a lui Porfiri Petrovici, care-l îngrijea prieteneşte. Nu credea niciun cuvânt din ce spunea acesta, deşi simţea o pornire ciudată de a-l crede. Cuvintele, cu totul neaşteptate, ale lui Porfiri cu privire la apartament îl înmărmuriră.
"Cum vine asta? Prin urmare ştie despre locuinţă?... se gândi el deodată. Şi de ce mi-o spune?"
- Da, în practica noastră judiciară am mai avut un caz aproape identic, un caz psihologic, morbid, urmă grăbit Porfiri. Unul şi-a pus în spate un asasinat şi nu numai atât, să vezi ce a născocit, o întreagă poveste, a înfăţişat fapte concrete, a povestit împrejurările, şi i-a încurcat, i-a zăpăcit pe toţi! Şi de ce crezi? El, cu totul întâmplător şi nepremeditat, a fost într-o oarecare măsură pricina acelui asasinat, dar numai într-o oarecare măsură, şi când a aflat că dăduse ucigaşilor prilej să înfăptuiască crima, a căzut într-o stare de tristeţe, i s-a tulburat mintea, a început să aibă halucinaţii, într-un cuvânt, s-a smintit de-a binelea şi s-a încredinţat singur că el este ucigaşul! Până la urmă, instanţa a izbutit să dezlege problema, nefericitul a fost achitat şi trimis la balamuc. Să nu fi fost instanţa, vai de bietul nenorocit! Eh, eh! Of-of şi iarăşi of! Iată ce se poate întâmpla, drăguţă! Daca asemenea năluciri vin să-ţi excite nervii, de te duci noaptea să suni pe la uşi şi sa întrebi de sânge, poţi să dai în friguri cu delir! Psihologia asta am studiat-o în practică. Este o atracţie, de felul acelora care îndeamnă pe unii oameni să sară pe fereastră sau din turla bisericii! Aşa şi cu clopoţelul... E boală curată, Rodion Romanovici, boală! Prea îţi nesocoteşti sănătatea. Ar trebui să consulţi un specialist, un medic cu experienţa, nu să te cauţi cu grăsanul de Zosimov!... Delirezi! Toate acestea le faci în delir!
O clipă, toate lucrurile începură să joace în faţa ochilor lui Raskolnikov.
"Oare e cu putinţă să mintă şi acum? se gândea el. E cu neputinţă, cu neputinţă!"
Căută să respingă această idee, presimţind în ce grad de furie sălbatică îl poate aduce şi că s-ar putea să-şi piardă minţile.
.........................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu