18.
- Asta înseamnă că dumneata ești.... un calomniator, asta înseamnă cuvintele mele! rosti cu aprindere Lebeziatnikov, uitându-se sever la el, cu ochișorii lui miopi. Era grozav de supărat.
Raskolnikov îl sorbea din ochi, prinzând din zbor și cântărind fiecare cuvânt.
Din nou se făcu tăcere.
Piotr Petrovici păru încurcat, mai ales în prima clipă.
- Dacă mi-o spui mie.... începu el, bâlbâindu-se. Dar ce ai pățit? Nu cumva ți-ai ieșit din minți?
- Eu nu mi-am ieşit din minţi, pe când dumneata... dumneata eşti un escroc! Vai, câtă josnicie! Am ascultat tot, am aşteptat anume ca să înţeleg tot jocul pentru că, îţi spun drept, nici acum nu înţeleg prea bine... Pentru ce-ai făcut toate acestea - nu pricep!
- Ce am făcut? Încetează o dată cu enigmele dumitale absurde! Nu cumva ești beat?
- Dumneata poate te îmbeţi, om josnic ce eşti, nu eu! O picătură de votcă nu pun niciodată în gură, pentru că asta contravine părerilor mele! Închipuiţi-vă, el, el însuşi, cu mâna lui, a dat această sută de ruble Sofiei Semionovna, am văzut eu, sunt martor, pot să jur! El, el singur! repetă Lebeziatnikov, adresându-se tuturora şi fiecăruia în parte.
- Ai înnebunit, mucosule? țipă strident Lujin. Poftim, uit-o în fața dumitale: ea singură a confirmat că, în afară de cele zece ruble, n-a primit de la mine niciun ban. Atunci cum i-am putut da suta?
- Eu am văzut, am văzut! strigă Lebeziatnikov, menţinându-şi afirmaţia. Şi, deşi asta contravine opiniilor mele, sunt gata chiar acum să depun orice fel de jurământ în faţa tribunalului, pentru că am văzut cu ochii mei când i-ai băgat pe ascuns banii în buzunar! Prostul de mine, am crezut că ai făcut-o din mărinimie! I-ai băgat în buzunar, în prag, când ea s-a întors şi dumneata i-ai strâns degetele cu mâna dreaptă, iar cu cealaltă, cu stânga, i-ai strecurat binişor hârtia în buzunar. Am văzut! Am văzut!
Lujin păli.
- Ce tot minți! strigă el cu neobrăzare. Cum ai putut să vezi hârtia când stăteai la fereastră? Ți s-a năzărit.... de chior ce ești. Aiurezi!
- Nu, nu mi s-a năzărit! Şi, deşi stăteam deoparte, am văzut tot, tot; de la fereastră ar fi fost într-adevăr greu să disting hârtia, asta aşa este - dar eu ştiam, ştiam precis că era o sută, fiindcă atunci când i-ai dat Sofiei Semionovna zece ruble - am văzut - ai luat de pe masă şi o sută (asta am văzut, fiindcă în clipa aceea eram aproape şi fiindcă tocmai îmi venise o idee, n-am uitat că o ai în mână). Ai împăturit-o şi ai ţinut-o strâns în pumn tot timpul. Apoi am uitat de ea, dar, când te-ai ridicat de la masă, ai mutat hârtia din mâna dreaptă în cea stângă şi ai fost cât pe aci s-o scapi jos; atunci din nou mi-am adus aminte de ea, fiindcă iar mi-a venit aceeaşi idee, şi anume că vrei să faci o binefacere, ascunzându-te de mine. Puteţi să vă închipuiţi cu ce atenţie am urmărit tot ce a fost mai departe şi am văzut, am văzut cum ai reuşit să-i vâri banii în buzunar! Am văzut cu ochii mei, sunt gata să depun jurământ.
Lebeziatnikov se sufoca. Din toate părțile se auzeau fel de fel de exclamații; care arătau mai ales mirarea; dar unele sunau amenințătoare. Toată lumea se înghesuia în jurul lui Piotr Petrovici.
Katerina Ivanovna se repezi la Lebeziatnikov.
- Andrei Semionovoci! Ama vut o părere greșită despre dumneata! Apăr-o! Dumneata singur ești de partea ei! Dumnezeu te-a trimis să aperi o orfană, Andrei Semionovici, dragul meu, tătuță!
Și Katerina Ivanovna, aproape în neștire, se aruncă în genunchi în fața lui.
- Prostii! zbieră, turbând de furie, Lujin. Spui prostii, domnul meu. „Am uitat, mi-am adus aminte, am uitat.”, ce-i asta! Prin urmare, i-am strecurat-o dinadins? Pentru ce? Cu ce scop? Ce aș putea avea în comun cu această.....
- Pentru ce? Uite, asta n-o înţeleg nici eu, dar ceea ce am povestit e un fapt real! Riguros exact! Sunt atât de sigur, om ticălos şi criminal ce eşti, încât îmi amintesc că, în legătură cu gestul dumitale, mă întrebam, în timp ce îţi strângeam mâna şi te felicitam: pentru ce anume i-ai pus banii în buzunar în ascuns? Adică de ce tocmai în ascuns? Numai pentru că ai vrut să tăinuieşti de mine gestul acesta, ştiind că eu am altă părere şi reneg binefacerile particulare, care nu vindecă nimic radical? Şi am hotărât că ţi-a fost ruşine de mine sa dai sume atât de mari şi, în afară de aceasta, m-am gândit că poate ai vrut să-i faci o surpriză, s-o uimeşti când va găsi în buzunar o sută de ruble. (Fiindcă ştiu bine că unor filantropi le place grozav să-şi înflorească astfel binefacerile.) Apoi m-am gândit, de asemenea, că vrei s-o pui la încercare, adică să vezi dacă, găsind banii, are să vină să-ţi mulţumească sau nu! Apoi, că vrei să eviţi recunoştinţa după preceptul că... mâna dreaptă... să nu ştie...ei, cum se spune... Pe scurt, mi-au venit atâtea idei, că am hotărât să le cântăresc pe toate mai târziu, şi totuşi, am socotit că ar fi nedelicat să spun că-ţi cunosc secretul. Totuşi, pe loc m-am gândit că Sofia Semionovna, până să observe că are banii în buzunar, ar putea, te pomeneşti, să-i piardă; tocmai de aceea m-am decis să vin aici, s-o chem afară şi s-o informez că i-ai pus în buzunar suta de ruble. În drum, am intrat mai întâi în odaie la doamnele Kobîleatnikov ca să le duc „Concluziile generale ale metodei pozitive" şi să le recomand în mod special articolul lui Piderit (ca şi pe al lui Wagner, de altfel); apoi am intrat aici şi am auzit întreaga poveste! Spune şi dumneata, aş fi putut oare să mă gândesc la toate acestea şi să reflectez asupra tuturor acestor probleme, dacă n-aş fi văzut cu ochii mei că i-ai vârât suta de ruble în buzunar?
Când Andrei Semionovici îşi încheie discursul printr-o concluzie atât de logică, era grozav de obosit şi sudoarea îi curgea şiroaie de pe frunte. Căci, vai, el nici în ruseşte nu ştia să se exprime ca lumea (măcar că nu cunoştea nici o altă limbă), aşa că era cu totul epuizat şi chiar slabit de efortul său oratoric. Cu toate acestea, discursul făcu o impresie extraordinară asupra celor de faţă. Vorbise cu atâta însufleţire, cu atâta convingere, încât toată lumea îl crezu.
Piotr Petrovici simţi că sta prost.
- Ce-mi pasă mie dacă ți-au venit sau nu ți-au venit în minte întrebări tâmpite? strigă el. Ele nu dovedesc nimic! Toate acestea puteau să ţi se năzară în somn, şi atâta tot! Eu îţi spun că dumneata minţi! Minţi şi mă calomniezi, fiindcă ţi-e necaz pe mine, şi ţi-e necaz fiindcă n-am fost de acord cu propunerile dumitale sociale liber-cugetătoare şi antireligioase, asta este!
Dar acest subrefugiu nu-i aduse niciun folos. Dimpotrivă, din toate părțile răsunară exclamații indignate.
- Ah, asta ai găsit să răspunzi! strigă Lebeziatnikov. Slab argument! Cheamă poliția, am să depun jurământ! Un singur lucru nu pricep: ce te-a îndemnat să săvârșești o faptă atât de josnică? O, om ticălos și de nimic!
- Eu pot să explic ce l-a însemnat să săvârșească această faptă atât de mârșavă, și, dacă va fi nevoie, am să jur și eu! rosti, în sfârșit, cu glas hotărât Raskolnikov, făcând un pas înainte.
Părea foarte liniștit și dârz. Numai privindu-l, toată lumea își dădu seama că el știe, într-adevăr, despre ce este vorba și că s-a ajuns, în sfârșit, la dezlegarea enigmei.
- Acum înţeleg tot, urmă Raskolnikov, vorbind de-a dreptul lui Lebeziatnikov. De la bun început, am bănuit că la mijloc este o înscenare mârşavă; am bănuit acest lucru, fiindcă numai mie îmi sunt cunoscute anumite împrejurări pe care am să vi le dezvăluiesc şi dumneavoastră numaidecât şi care pun lucrurile în adevărata lor lumină. Iar dumneata, Andrei Semionovici, cu preţioasa dumitale mărturie, mi-ai lămurit definitiv cazul. Rog pe toată lumea să asculte cu atenţie! Acest om (arătă spre Lujin) a pețit de curând o domnişoară, şi anume pe sora mea, Avdotia Romanovna Raskolnikova. Dar, la sosirea lui în Petersburg, acum trei zile, cu ocazia primei noastre întâlniri, s-a certat cu mine şi l-am dat afară din casă de faţă cu doi martori. Acest om este furios... Acum trei zile eu nu ştiam că el șade aici la dumneata, Andrei Semionovici, şi că deci în ziua certei noastre, adică acum trei zile, a fost martor când, din prietenie pentru răposatul domn Marmeladov, i-am dat soţiei acestuia o sumă de bani pentru înmormântare. El a scris imediat un bilet mamei mele şi a informat-o ca am dat toţi banii, nu Katerinei Ivănovna, ci Sofiei Semionovna şi, totodată, a pomenit în termenii cei mai mârşavi despre... Sofia Semionovna, adică lasând a se înţelege că relaţiile mele cu ea ar fi foarte intime. Toate acestea el le-a făcut, după cum vă daţi seama, cu scopul de a mă face să mă cert cu mama şi cu sora mea, strecurând în mintea lor ideea că eu arunc, ducând o viaţă desfrânată, ultimii bani cu care ele încearcă să-mi vină în ajutor. Aseară, de faţă cu mama şi sora mea, şi în prezenţa lui, am restabilit adevărul, dovedind că am dat banii Katerinei Ivanovna pentru înmormântare, şi nu Sofiei Semionovna şi că, acum trei zile, nici n-o cunoşteam şi nici măcar n-o văzusem la faţă pe Sofia Semionovna. Totodată, am adăugat că el, adică Piotr Petrovici Lujin, cu toate ifosele lui, nu face nici cât degetul cel mic al Sofiei Semionovna, despre care vorbeşte atât de urât. Iar la întrebarea lui, dacă aş aşeza-o pe Sofia Semionovna alături de sora mea, i-am răspuns ca am şi făcut acest lucru în ziua aceea. Furios că mama şi sora nu vor să dea crezare clevetirilor lui şi s-o rupă cu mine, el şi-a pierdut cumpătul şi le-a spus fel de fel de obrăznicii. S-a produs ruptura definitivă şi el a fost dat afară din casă. Toate acestea s-au petrecut ieri seară. Acum vă rog să fiţi cât se poate de atenţi: închipuiţi-vă că ar fi reuşit să dovedească că Sofia Semionovna este o hoaţă; în cazul acesta, el, în primul rând, ar fi dovedit surorii şi mamei mele că bănuielile lui au fost întemeiate; că s-a supărat pe bună dreptate când am aşezat-o pe Sofia Semionovna alături de sora mea; că, atacându-mă pe mine, apără onoarea surorii mele, adică a logodnicei lui. Pe scurt, era un mijloc de a face să mă cert cu familia mea şi de a-şi recăpăta bunăvoinţa. Şi, totodată, se răzbună şi pe mine, fiind îndreptăţit să creadă că onoarea şi liniştea Sofiei Semionovna nu-mi sunt indiferente. Iată socoteala ce şi-o făcuse! Iată cum înţeleg eu situaţia! Acesta este motivul şi altul nu poate fi!
Raskolnikov isprăvi cuvântarea aşa, sau aproape aşa, întrerupt mereu de exclamaţiile celor care-l ascultau, de altfel, cu multa atenţie. Dar cu toate întreruperile, rostise toate acestea răspicat, liniştit, limpede şi hotărât. Glasul lui vibrant, tonul convins şi faţa severă mişcară profund auditoriul.
- Așa, așa, așa este! confirmă, entuziasmat, Lebeziatnikov. Trebuie să fie cum spui dumneata, fiindcă de îndată ce Sofia Semionovna a intrat în odaie la noi, el m-a întrebat dacă sunteți aici? Dacă nu v-am văzut printre musafirii Katerinei Ivanovna? Pentru aceasta m-a luat deoparte, m-a dus la fereastră și m-a întrebat în șoaptă. Prin urmare, avea absolută nevoie să fiți aici! Așa, așa este!
Lujin tăcea, zâmbind dispreţuitor. Era însă foarte palid. Părea că se gândeşte cum să scape din încurcătură. Poate că ar fi lăsat cu multă plăcere totul baltă şi ar fi plecat, dar în clipa aceea îi era cu neputinţă; ar fi însemnat să mărturisească deschis că învinuirile ce i se aduceau erau drepte şi că el o calomniase pe Sofia Semionovna. În afară de aceasta, şi cei de faţă, cam afumaţi, se agitau prea tare. Ofiţerul de intendenţă, de pildă, deşi nu pricepuse mare lucru, ţipa mai tare decât toţi şi propunea unele măsuri destul de neplăcute pentru Piotr Petrovici. De altminteri, se aflau între cei prezenţi şi oameni absolut treji, care se adunaseră de prin alte camere. Cei trei polonezi, grozav de înfierbântaţi, îi strigau într-una panie şi, totodată, proferau ameninţări în limba poloneză.
Sonia asculta cu încordare, dar părea că nu pricepe, ca şi cum abia s-ar fi trezit dintr-un leşin. Ea nu-şi lua ochii de la Raskolnikov, simţind că era singurul ei apărător. Katerina Ivanovna respira greu, horcăit, şi părea groaznic de istovită. Figura cea mai stupidă o făcea Amalia Ivanovna, care stătea cu gura căscată şi nu pricepea nimic; vedea numai că Piotr Petrovici fusese prins cu mâţa în sac.
Raskolnikov ceru din nou cuvântul, dar era larmă prea mare şi nimeni nu-l auzi, toţi se înghesuiau în jurul lui Lujin, ţipând, înjurând şi ameninţând. Piotr Petrovici însă nu se sperie. Văzând că încercarea de a o învinui pe Sonia căzuse cu desăvârşire, el recurse la obrăznicie.
- Dați-mi voie, domnilor, daţi-mi voie; nu va înghesuiţi, lăsaţi-mă să trec! spunea el, încercând să se strecoare afara din mulţime. Şi vă rog să nu mă ameninţaţi; va rog să credeţi că eu nu mă sperii pentru atâta lucru, nu-s laş din fire, chiar dimpotrivă, iar dumneavoastră, domnilor, o să răspundeţi, fiindcă, prin violenţă, aţi acoperit un caz penal. Hoaţa a fost descoperită mai mult decât de ajuns şi eu am s-o reclam. Judecătorii sunt oameni luminaţi... şi nu sunt beţi; ei n-au să dea crezare unor atei notorii, unor instigatori şi liber-cugetători care, din răzbunare personală, aruncă vina pe mine, fapt pe care în prostia lor l-au recunoscut chiar ei... Daţi-mi voie!
- Nu mai pot sta în aceeași odaie cu dumneata; te rog să te muți de la mine numaidecât, între noi totul s-a sfârșit! Și când mă gândesc că mi-am dat osteneala ca să-i expun.... două săptămâni în șir...
- Păi chiar eu ţi-am spus adineauri, Andrei Semionovici, că mă mut, şi dumneata ai încercat să mă reţii; acum nu pot să adaug decât că eşti un prost. Îţi doresc să-ţi vindeci capul şi ochii chiori. Daţi-mi voie să trec, domnilor!
Încercă să-şi croiască drum; dar ofiţerul de la intendenţă nu avea niciun chef să-l lase să scape numai cu ocările primite: el apucă de pe masă un pahar, îşi făcu vânt şi-l arunca în capul lui Piotr Petrovici; dar paharul nimeri drept în Amalia Ivanovna. Femeia urla cât o ţinea gura, iar ofiţerul, pe care efortul îl făcuse să-şi piardă echilibrul, se prăbuşi greoi sub masă.
Piotr Petrovici se retrase la el în odaie şi peste o jumătate de ceas părăsi casa.
Sonia, sfioasă din fire, ştia de mult că putea fi nimicită mai uşor decât oricare alta şi că, desigur, de jignit putea s-o jignească oricine, fără să fie pedepsit. Totuşi, până în clipa aceea, îşi închipuise că va putea într-un fel sau altul să se ferească de răutatea oamenilor prin prudenţă, blândeţe şi supunere faţă de toţi și de fiecare în parte. Dezamăgirea era prea crudă. Ea, de bună seamă, putea să îndure şi asta, cu răbdare şi fără să cârtească, dar prima clipă fu din cale-afară de grea. Deşi nevinovăţia ei biruise calomnia şi fusese deplin reabilitată, după ce trecu prima spaimă şi, ieşind din încremenire, fu în stare să înţeleagă cum stau lucrurile, sentimentul lipsei sale de apărare şi al vieţii ei obidite îi strânse chinuitor inima. Izbucni într-un plâns nervos. Apoi, nemaiputând îndura, se repezi afară din odaie şi alergă acasă. Asta se petrecu aproape imediat după plecarea lui Lujin.
Amalia Ivanovna, în urma loviturii cu paharul pe care o primise faţă de toată lumea care râdea în hohote, îşi pierdu şi ea cu desăvârşire orice răbdare şi, zbierând ascuţit, se năpusti ca o turbată asupra Katerinei Ivanovna, socotind că numai dânsa purta toată vina.
- Afar din casă! Acum! Marș!
Și, cu aceste cuvinte, ea începu să apuce tot ce-i cădea sub mână din lucrurile Katerinei Ivanovna şi să le arunce pe jos. Şi aşa zdrobită, aproape leşinată, palidă şi gâfâind, Katerina Ivanovna sări din pat (unde căzuse, istovită) şi se repezi la Amalia Ivanovna. Dar lupta era prea inegală. Amalia Ivanovna o respinse ca pe un fulg.
- Cum! Nu este de ajuns că am fost calomniată atât de necruţător; această creatură tot pe mine mă da afară?! Cum?! În ziua înmormântării soţului meu sunt alungată din casă şi, după ce s-a ospătat la mine, mă alungă în stradă cu orfanii! Unde să mă duc? strigă, plângând şi înăbuşindu-se, biata femeie. Doamne! răcni ea deodată, cu ochii scânteietori. Oare nu există dreptate pe lumea astă!? Pe cine aperi tu, dacă nu pe noi, orfanii? Dar o să vedem noi! Există pe lume judecată şi dreptate, există, am s-o găsesc! Stai, aşteaptă puţin, creatură fără inimă! Polecikă, rămâi cu copiii, mă întorc numaidecât! Aşteptaţi-mă, fie şi în stradă. O să vedem noi dacă este o dreptate în lumea asta!
Și, aruncându-şi pe cap şalul acela verde de stofă subţire despre care pomenise în istorisirea lui răposatul Marmeladov, Katerina Ivanovna îşi croi drum prin mulţimea îngrămădită a chiriaşilor beţi, care tot se mai înghesuiau în odaie, şi alergă în stradă, plângând cu hohote, sperând că vă găsi undeva pe loc şi cu orice preţ dreptatea.
Polecika, îngrozită, se piti cu copiii într-un colţ, pe ladă, unde rămase s-o aştepte pe mamă-sa, îmbrăţisându-i, tremurătoare, pe cei doi frăţiori mai mici. Amalia Ivanovna umbla de colo până colo, urlând de furie, azvârlind pe jos tot ce-i cădea în mână. Chiriaşii făceau scandal, strigau fiecare ce-i trecea prin cap, unii comentau cele întâmplate, alţii se certau şi se înjurau, alţii cântau...
"E timpul să plec şi eu! se gândi Raskolnikov. Ei, să vedem Sofia Semionovna, ce ai să zici acum?!"
Şi el porni la Sonia.
Capitolul IV.
Raskolnikov pledase cu putere şi căldură pentru Sonia împotriva lui Lujin, cu toată groaza şi suferinţa care-i copleşeau sufletul. Afară de sincera lui pornire de a o apăra pe Sonia, el prinsese cu bucurie prilejul de a scăpa câteva clipe de gândurile care-l chinuiseră toată dimineaţa şi pe care nu le mai putea îndura. Pe de altă parte, îl neliniştea mereu gândul întâlnirii pe care avea s-o aibă cu Sonia şi, în unele momente, chiar îl speria: trebuia să-i spună cine a ucis-o pe Lizaveta şi, presimţind cât de grea va fi pentru el această mărturisire, şe străduia să nu se gândească la ea. Şi de aceea, când exclamase, ieşind de la Katerina Ivanovna: "Ei, să vedem, Sofia Semionovna, ce ai să zici acum?!" această sfidare o aruncase, fiind încă probabil surescitat de luptă şi înfierbântat de victoria obţinută asupra lui Lujin. Dar, lucru ciudat, când ajunsese la locuinţa lui Kapernaumov, toată încrederea îi pieri deodată şi i se făcu frică. Se opri, nehotărât, în faţa uşii, întrebându-se: "Trebuie oare să-i spun cine a ucis-o pe Lizaveta?" Întrebarea era stranie, fiindcă simţi, chiar în aceeaşi clipă, nu numai că nu se putea să nu-i spună, dar nici măcar să mai întârzie un singur minut. Nu ştia încă de ce acest lucru era imposibil; presimţea numai această imposibilitate si îl copleşi senzaţia dureroasă a slăbiciunii lui faţă de această necesitate. Ca să nu se mai gândească şi să nu mAi sufere, deschise iute uşa şi, din prag, se uită la Sonia. Fata şedea cu coatele pe masă, cu faţa ascunsa în palme, dar, zărindu-l, se sculă de îndată şi porni în întâmpinarea lui, de parcă l-ar fi aşteptat.
- Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu erai dumneata? rosti ea în pripă, în timp ce el intra în odaie.
Se vedea bine că se gândea numai la binele pe care i-l făcuse şi era grăbită să-i mulţumească: pentru asta îl aşteptase.
Raskolnikov se apropie de masă şi se aşeză pe scaunul de pe care tocmai se sculase Sonia. Ea se opri la doi paşi, exact aşa cum făcuse cu o zi mai înainte.
- Ei, Sonia, zise el, şi simţi deodată că glasul îi tremura, ai văzut că toată povestea se întemeia pe "poziţia dumitale socială şi deprinderile care decurg din ea"? Ai înţeles adineauri acest lucru?
Pe chipul ei se oglindi suferinţa.
- Numai să nu-mi mai vorbeşti ca ieri! îl întrerupse ea. Te rog, nu reîncepe. Şi aşa sunt destul de chinuită... Şi se grăbi să zâmbească, speriată că dojana ei ar putea să-l supere. Am făcut o prostie că am plecat. Ce-i pe acolo? Tocmai mă gândeam să mă duc, dar am aşteptat... să vii dumneata.
El îi povesti cum Amalia Ivanovna vrea să-i dea afară din casă și cum Katerina Ivanovna alergase, nu știa unde, „să caute dreptate”.
- Vai, Doamne! sări Sonia. Să mergem cât mai repede..... Și ea își apucă măntăluța.
- Mereu același lucru! exclamă el, iritat. Nu te gândești decât la ei. Rămâi nițel cu mine.
- Și.... Katerina Ivanovna?
- Katerina Ivanovna, de vreme ce a fugit de acasă, are sa vină fără îndoială la dumneata, urmă el, bodogănind. Daca nu te găseşte, tot dumneata ai sa fii de vină..
Copleşită de o chinuitoare descumpănire, Sonia se aşeză pe scaun. Raskolnikov tăcea, cu ochii în pământ, preocupat de gândurile lui.
- Să zicem că Lujin n-a vrut acum sa meargă până la capăt, începu el fără să se uite la Sonia. Dar dacă ar fi vrut sau i-ar fi convenit lui să te aresteze şi nu ne-am fi nimerit, Lebeziatnikov şi cu mine acolo, te-ar fi băgat la închisoare. Nu-i aşa?
- Da.... răspunse ea, cu glas stins. Da! repetă ea, distrată şi neliniştită.
- Şi doar se putea foarte bine să nu fi fost acolo! Lebeziatnikov a venit şi el numai din întâmplare.
Sonia tăcea.
- Dacă te băga la închisoare, ce se întâmpla atunci? Îți amintești ce ți-am spus ieri?
Ea nu răspunse nici de data asta.
- Credeam că iarăşi ai să strigi: „Nu vorbi despre asta, încetează!" spuse el, râzând cam forţat. Iarăşi tăcere? întrebă el peste o clipă. Totuşi, trebuie să vorbim despre ceva. Şi pe mine tocmai mă interesează cum ai rezolva dumneata o anumită „problemă", cum spunea Lebeziatnikov (părea că începe să se încurce). Nu, hai să vorbim serios. Închipuieşte-ţi, Sonia, ca ai fi cunoscut de mai înainte toate intenţiile lui Lujin, că ai fi ştiut (absolut sigur) că, datorită lui, Katerina Ivanovna şi copiii se vor prăpădi; şi dumneata pe deasupra (fiindcă dumneata te socoteşti totdeauna ca neavând nicio importanţă, de aceea am zis pe deasupra). Cu Polecika s-ar întâmpla întocmai ce s-a întâmplat cu dumneata... fiindcă pentru ea nu exista altă cale. Şi aşa, dacă toate acestea ar fi fost lăsate la alegerea dumitale, adică dumneata să hotărăşti: să trăiască Lujin şi să comită tot felul de mârşăvii, iar Katerina Ivanovna să moară, ori sa moară Lujin şi să scape Katerina Ivanovna cu ai ei? Ce-ai fi hotărât? Te întreb.
Sonia îl privi neliniştită; ceva ciudat se desprindea din cuvintele acestea şovăitoare, ocolite.
- Presimţeam că o să mă întrebi ceva de felul asta, zise ea, privindu-l cercetător.
- Se poate; totuşi, ce-ai fi hotărât?
- De ce mă întrebi dumneata despre nişte lucruri care n-au cum să se întâmple? răspunse în silă Sonia.
- Prin urmare, este mai bine ca Lujin să trăiască şi să facă ticăloşii! Nici atâta lucru n-ai îndrăznit să hotărăşti?
- Păi mie nu-mi este dat sa cunosc voinţa Domnului... Pentru ce mă întrebi ce aş face într-un caz care nu se poate întâmpla? La ce bun întrebările astea fără rost? Cum s-ar putea face ca viaţa cuiva să atârne de hotărârea mea? Şi cine m-a pus judecător peste viaţa şi moartea oamenilor?
- Fireşte, dacă este voinţa lui Dumnezeu la mijloc, n-ai ce-i face, ripostă el ursuz.
- Mai bine mi-ai spune dumneata deschis ce vrei să-mi spui! strigă Sonia, îndurerata. Iarăşi aduci vorba despre ceva ce nu înţeleg... Sau ai venit numai ca să mă chinuieşti?!
Ea nu se mai putu stăpâni şi izbucni într-un plâns amar. Raskolnikov o privea îndurerat, posomorât. Aşa se scurseră vreo cinci minute.
- Ai dreptate, Sonia, zise el domolit. Se schimbase deodată; tonul lui prefăcut - obraznic, sfidator, pierise. Glasul îi suna stins. Ţi-am spus ieri că n-am să vin să cerşesc iertare, şi totuşi aproape cu asta am început... Am vorbit despre Lujin şi despre Dumnezeu... ca să cer iertare, Sonia...
Voi să zâmbească, dar ceva neputincios şi trist se oglindi în acest zâmbet palid. îşi plecă fruntea şi-şi ascunse faţa în palme.
Şi deodată un sentiment ciudat, neaşteptat, de ură faţă de Sonia i se trezi în suflet. Speriat şi mirat de acest lucru, el îşi ridica ochii şi o privi, dar întâlni privirea ei îngrijorată, plină de durere şi ura lui pieri ca o nălucă. Era altceva, luase un sentiment drept altul. Asta însemna numai că sosise clipa grea.
Își ascunse din nou fața în palme și-și înclină capul. Păli deodată, se sculă, o privi pe Sonia și, fără să spună un cuvânt, se mută mașinal pe patul ei.
Raskolnikov avea exact aceeaşi impresie ca atunci când stătuse în spatele bătrânei, cu toporul scos din laţ, dându-şi seama că „nu mai era nicio clipă de pierdut".
- Ce-i cu dumneata? întrebă Sonia, speriată.
Dar el nu putea să vorbească. Îşi închipuise cu totul, cu totul altfel felul în care îi va mărturisi tot, şi nu pricepea ce şe petrecea acum cu el. Ea se apropie încet, se aşeză alături, pe pat, şi aşteptă fără să-şi ia ochii de la el. Inima îi bătea când îngrozitor de tare, când se oprea de tot. Situaţia era de neîndurat: el îşi întoarse spre dânsa faţa palidă ca de mort; buzele i se strâmbau neputincioase în sforţarea lor de a rosti cuvântul. Sonia fu cuprinsă de groază.
- Ce-i cu dumneata? reeptă ea, depărtându-se ușor.
- Nu-i nimic, Sonia. Nu te speria.... Fleacuri! Adevărat, dacă ar fi să judecăm - nu-s decât fleacuri, murmură el ca un om în delir, care nu-şi da seama ce spune. Pentru ce am venit să te chinuiesc? adaugă el deodată, privind-o. Da, pentru ce? Îmi pun necontenit aceasta întrebare, Sonia...
Poate că îşi pusese aceasta întrebare acum un sfert de oră, dar acum se simţea atât de slăbit, că abia mai ştia ce spune şi tremura într-una din tot trupul...
- Vai, cât suferi! rosti ea, privindu-l cu milă.
- Nu-i nimic! Uite, ce este, Sonia (şi un zâmbet palid şi neputincios îi flutură câteva clipe pe buze), îţi aminteşti ce am vrut să-ţi spun ieri?
Sonia aştepta, neliniştită.
- Plecând, ţi-am spus că poate îmi iau rămas bun de la tine pentru totdeauna, dar că, dacă vin astăzi, am să-ţi spun... cine a ucis-o pe Lizaveta.
Ea începu deodată să tremure.
- Acum am venit să-ţi spun...
- Aşadar, ieri ai vorbit serios... şopti ea cu greu, dar se dezmetici numaidecât şi întrebă: Dar de unde ştii?
Respira greu. Obrazul ei se făcea tot mai palid.
- Ştiu.
Ea tăcu o clipă.
- L-au găsit pe acela? întrebă ea, sfioasă.
- Nu.
- Atunci cum poţi şti asta? întrebă ea cu glasul stins, după câteva clipe de tăcere.
El se întoarse spre ea şi o privi ţintă, cu o ciudată neclintire.
- Ghiceşte, rosti cu acelaşi zâmbet strâmb şi neputincios.
Ea tresări ca biciuită de un vânt rece.
- Dar de ce... de ce... mă... sperii... aşa? rosti, zâmbind ca un copil mic.
- Dacă ştiu... înseamnă că sunt bun prieten cu el, urmă Raskolnikov cu privirile pironite asupra ei, nemaiputând să-şi ia ochii de la ea, el... n-a vrut... s-o ucidă pe Lizaveta... a ucis-o... întâmplător...El voia s-o ucidă pe bătrână...când era singură... şi s-a dus la ea... Dar atunci a intrat Lizaveta... Şi el era acolo... şi... a ucis-o.
Se scurse încă un minut de groază. Amândoi se priveau în ochi.
- Va să zică nu poţi să ghiceşti? întrebă el cu senzaţia cu care s-ar fi aruncat din turla unei biserici.
- N-nu, şopti abia auzit Sonia.
- Caută bine.
Și de îndată ce rosti aceste cuvinte, o senzaţie pe care o mai cunoscuse o dată îi îngheţă inima; se uită la Sonia şi-i păru deodată că vede pe faţa ei expresia Lizavetei, cum i se întipărise în minte, în timp ce se apropia cu toporul, iar ea se dădea înapoi, spre perete, cu o mână întinsă înainte şi o spaimă copilarească în obraz, întocmai cum fac copiii mici când încep sa se sperie şi, gata să plângă, cu mânuțele întinse, se dau înapoi şi-şi aţintesc ochii speriaţi, neclintiţi, asupra lucrului care-i îngrozeşte.
Sonia, de asemenea, îl privi câtva timp neputincioasă, cu spaimă; apoi ridică şi ea mâna stângă, propti uşor degetele în pieptul lui şi se ridică încet din pat, depărtându-se tot mai mult, fără a înceta de a-l privi ţintă. Groaza ei trecu şi în el; aceeaşi privire şi aproape cu acelaşi zâmbet, copilăresc.
- Ai ghicit? șopti el, în sfârșit.
- Doamne! strigă Sonia și se prăbuși fără putere pe pat cu fața în pernă.
Dar peste o clipă ridică brusc, se apropie iute de el, îl apucă de mâini şi, strângându-le tare, ca într-un cleşte, cu degetele ei subţiri, îşi pironi ochii într-ai lui într-o privire lungă. Căuta cu disperare să prinda măcar o umbră de speranţă. Dar nu mai era nici una; nu ramânea nicio îndoială; era aşa! Mai târziu, când îşi amintea această clipă, i se părea ciudat şi neverosimil: cum îşi dăduse seama aşa, dintr-o dată, că nu exista nicio îndoială? Nu putea spune că presimţise ceva de felul acesta. Şi cu toate acestea, de îndată ce el îi spusese, i se păru că într-adevăr ea presimţise de mult asta.
- Ajunge, Sonia! Nu mă chinui! se rugă el, îndurerat.
Nu astfel se gândise el că-i va destăinui fapta lui, ci cu totul altfel.
Ca în neștire, Sonia sări de pe pat și, frângându-și mâinile, ajunse în mijlocul camerei, apoi se întoarse repede și se așeză din nou lângă el, aproape atingându-l cu umărul. Peste o clipă se cutremură, scoase un țipăt și, fără să știe nici ea de ce, se aruncă în genunchi în fața lui.
- Ce ai făcut, ce ai făcut cu tine? striga, disperată, și, ridicându-se, se aruncă de gâtul lui și-l strânse tare în brațe.
Raskolnikov se trase deoparte și o privi cu un zâmbet trist.
- Ciudată ești tu, Sonia; mă îmbrățișezi și mă săruți după ce ți-am spus asta. Tu nu-ți dai seama ce faci.
- Nu, acum nu este pe lume un om mai nefericit ca tine! strigă ea, cutremurată de milă, fără să-i audă observația, și izbucni într-un plâns nervos.
Un sentiment pe care nu-l mai cunoscuse de mult îi cuprinse ca un val inima, muind-o. El nu se împotrivi: două lacrimi i se iviră în ochi și rămaseră atârnate de gene.
- Prin urmare, n-ai să mă părăsești, Sonia? întrebă el, privind-o aproape cu nădejde.
- Nu, nu; niciodată și nicăieri! exclamă ea. Am să te urmez peste tot, pretutindeni! O, Doamne!... Vai, nefericita de mine!.... De ce, de ce nu te-am cunoscut mai devreme? De ce n-ai venit mai înainte? O, Doamne!
- Am venit acum.
- Acum! O, ce-i de făcut acum?.... Împreună, împreună! repeta ea în neștire, cuprinzându-l din nou în brațe. Am să te urmez la ocnă!
El se cutremură, același zâmbet plin de ură și aproape trufaș îi răsări pe buze.
- Poate că eu n-am încă de gând să mă duc la ocnă, Sonia, zise el.
Sonia își întoarse iute ochii spre el.
După primul cuvânt de milă pătimaşă şi chinuitoare, gândul înfiorător al asasinatului o îngheţa din nou. Tonul schimbat al glasului îi aminti că acest om era un ucigaş. îl privea, uimită. Nu ştia încă nimic, nu ştia nici pentru ce, nici cum, nici de ce o făcuse. Acum toate aceste întrebări răsăriseră dintr-o data în mintea ei. Şi ea se îndoi din nou: ,,El - un ucigaş! Oare este cu putinţă una ca asta?"
- Nu, nu-i adevărat! Unde mă găsesc? zise ea, profund nedumerită, ca şi cum n-ar fi fost trează de-a binelea. Cum ai putut dumneata, aşa cum eşti... cum te-ai putut hotărî la aşa ceva?... Şi de ce?
- Ca să jefuiesc. Încetează, Sonia! răspunse el, obosit și parcă înciudat.
Sonia rămase înmărmurită, dar deodată strigă:
- Erai flămând! Ai vrut.... ca s-o ajuți pe mama? Da?
- Nu, Sonia, nu, şopti el, întorcându-se şi lasându-şi capul în piept. N-am fost chiar atât de flamând... Am vrut într-adevăr s-o ajut pe mama, dar... nici ăsta nu este tot adevărul... nu mă chinui, Sonia!
Fata îşi împreună brusc mâinile.
- Se poate, se poate sa fie acest lucru adevărat? Doamne, este cu putinţă? Cine ar putea să creadă?... Cum, ai ucis ca să jefuieşti, dumneata, care ţi-ai dat ultimul ban pentru alţii? Vai!... strigă ea deodată. Banii, banii pe care i-ai dat Katerinei Ivanovna... banii aceia... Doamne, Dumnezeule, să fi fost şi banii aceia...
- Nu, Sonia, o întrerupse el grăbit, n-au fost banii aceia, linişteşte-te! Erau banii pe care mi i-a trimis mama, printr-un negustor, i-am primit pe când eram bolnav şi i-am dat în aceeaşi zi... Razumihin a văzut... chiar el i-a primit în locul meu... erau banii mei, ai mei personali, cu adevărat ai mei.
Sonia îl asculta, nedumerită, şi se străduia să înţeleagă ceva.
- Iar banii ceilalţi... de altminteri, nici nu ştiu măcar dacă erau bani, adaugă el încet, ca dus pe gânduri, i-am luat atunci de la gât o pungă de piele de antilopă... o pungă plină, doldora... dar nici nu m-am uitat ce era înăuntru; poate n-am avut timp... Cât despre obiecte, nişte butoni şi lanţişoare - le-am ascuns toate împreună cu punga într-o curte străină, din bulevardul V... sub o piatră, a doua zi dimineaţă... Şi acum tot acolo zac...
Sonia îl asculta, înfrigurată.
- Atunci de ce... spui dumneata că ai făcut-o ca să jefuieşti şi totuşi n-ai luat nimic? întreba ea repede, agaţându-se de un fir de pai.
- Nu ştiu... nu m-am hotărât încă dacă voi lua sau nu banii aceia, rosti el iarăşi ca dus pe gânduri şi deodată, dezmeticindu-se, zâmbi scurt. Ah, ce poveste stupidă ţi-am spus, nu?
Pe Sonia o fulgeră gândul: „Nu cumva e nebun?" Dar îl respinse numaidecât; nu, era altceva. Şi ea nu pricepea, nu înţelegea nimic!
- Ştii, Sonia, zise el cu un fel de însufleţire, ştii ce am să-ţi spun: dacă aş fi ucis numai din pricina foamei, urma el, apăsând pe fiecare cuvânt, şi privirea lui, deşi sinceră, avea ceva enigmatic, aş fi fost... fericit acum! Să ştii! Dar peste o clipă, strigă aproape cu deznădejde: Ce-ţi pasa ţie de ce? Ce importanţă ar avea pentru tine daca eu acum aş recunoaşte că am făcut rău? Ce ţi-ar aduce acest triumf prostesc asupra mea? Ah, Sonia, pentru asta am venit eu la tine?
Sonia vru să răspundă, dar tăcu.
- Tocmai de aceea te-am rugat ieri să pleci cu mine, fiindcă numai tu mi-ai rămas.
- De ce voiai să mă iei cu tine? întreă ea cu sfială.
- Nu te nelinişti, nu te luam ca să furi şi să ucizi, nu, nu pentru asta, râse el sarcastic. Suntem două firi diferite... Şi ştii, Sonia, abia acum, în clipa asta, am înţeles de ce te-am rugat ieri să pleci cu mine. Când ţi-am făcut rugămintea asta nici eu nu ştiam către ce năzuiam. Acum ştiu că am venit la tine cu o singura dorinţă: să nu mă părăseşti! N-ai să mă părăseşti, Sonia?
Ea îi strânse tare mâna.
- Pentru ce, pentru ce i-am spus, pentru ce i-am destăinuit asta? strigă el peste o clipă, deznădajduit, privind-o cu o durere nesfârşită. Aştepţi să-ţi explic, Sonia, stai şi aştepţi, văd bine; şi ce-aş putea să-ţi spun? N-ai pricepe nimic şi n-aş face decât să te chinuiesc şi mai mult! Uite, plângi şi mă îmbrăţişezi din nou, spune, pentru ce mă îmbrăţişezi? Fiindcă n-am avut bărbăţia să îndur şi am venit să-mi arunc povara pe umerii altuia: „Suferă şi tu, ca să-mi fie mie mai uşor!" Şi poţi tu iubi pe un asemenea ticălos?
- Dar nu te chinuiești și tu? strigă Sonia.
- Sonia, sunt rău, să ţii seama de acest lucru: asta explică multe. Am venit fiindcă sunt rău. Există oameni care n-ar fi făcut-o. Dar eu sunt laş şi... ticălos. Dar... fie! Asta-i altceva... Ar trebui să vorbesc şi nu ştiu cum să încep... Se opri şi se gândi. Ah, cât de diferiţi suntem! Pentru ce, pentru ce am venit? N-am să mi-o iert niciodată!
- Nu, nu, e bine, e bine că ai venit! spuse repede Sonia. E mai bine să știu tot! Mult mai bine!
El o privi, îndurerat.
- De ce să n-o spun?! făcu el. Părea decis dintr-o dată. Asta a și fost, să știi! Am vrut să fiu un Napoleon și de aceea am ucis.... Acum pricepi?
- Nu, n-nu, șopti naiv și sfios fata. Dar.... vorbește, vorbește! Am să înțeleg, am să înțeleg cu sufletul! se rugă ea.
- Ai să înţelegi? Bine, să vedem! Tăcu, adunându-şi îndelung gândurile. Uite despre ce este vorba: într-o zi mi-am pus întrebarea - ce s-ar fi întâmplat dacă în locul meu ar fi fost Napoleon şi, ca să-şi înceapă cariera, nu ar fi avut nici Toulon, nici Egipt, nici trecerea peste Mont-Blanc, ci, în locul tuturor acestor fapte măreţe, ar fi fost pus în faţa înfăptuirii unui omor, să ucidă o oarecare caraghioasă de băbuţă, o cămătăreasă, căreia să-i fure banii din sipet, ca să-şi asigure cariera, pricepi? Ei, s-ar fi hotărât el să facă acest lucru dacă ar fi văzut că nu este nicio altă ieşire? Nu l-ar fi oprit gândul că este o acţiune prea lipsită de măreţie şi... şi criminală? Trebuie să-ţi spun că această „problemă" m-a chinuit foarte mult timp, aşa că mi-a fost şi ruşine când, în sfârşit (nu ştiu cum, dintr-o dată), mi-am dat seama că nu numai că n-ar fi şovăit, dar nici nu i-ăr fi trecut prin minte că ar fi o faptă lipsită de măreţie... nici n-ar fi înţeles de ce să şovăie. Dacă nu ar fi avut altă cale, ar fi sugrumat-o fără niciun scrupul, fără să stea la gânduri!... Şi atunci... atunci n-am mai şovăit nici eu... şi am ucis-o... eram acoperit de autoritatea acestui om. Aşa a fost, da, da! Îţi vine să râzi? Da, Sonia, şi ceea ce este şi mai ridicol este că poate tocmai aşa s-au petrecut lucrurile...
Sonia nici nu se gândea să râdă.
- Mai bine vorbește deschis.... fără pilde, se rugă ea și mai sfioasă, abia auzit.
El se întoarse, o privi trist și o luă de mâini.
- Iar ai dreptate, Sonia! Toate acestea-s fleacuri, vorbe goale! Tu ştii că mama mea nu are mai nimic. Sora mea, din întâmplare, a primit o educaţie bună şi este sortita să pribegească printre străini ca guvernantă. Toate speranţele şi le-au pus în mine. Am intrat la universitate, dar n-am putut să mă întreţin şi m-am văzut silit să-mi întrerup studiile. Şi chiar dacă le-aş fi urmat înainte, atunci peste vreo zece-doisprezece ani (dacă aş fi avut noroc), puteam să sper să ajung învăţător sau funcţionar cu o mie de ruble leafă pe an... (vorbea ca şi cum ar fi spus o lecţie învăţată pe de rost). Până atunci, mama s-ăr fi uscat de griji şi nevoi şi eu tot n-aş fi izbutit să-i alin bătrâneţea, iar sora... sora mea putea s-o păţească şi mai rău! Şi apoi, ce viaţă este asta, să treci pe lângă toate, să te lipseşti de toate, s-o laşi pe mama ta în nevoi, să rabzi resemnat, de pildă, jignirea ce i-a fost adusă surorii tale? Şi ca să ajungi la ce? Ca, după ce i-ai înmormântat pe ai tăi, să-ţi iei alte griji - soţie, copii şi să-i laşi şi pe ei după moartea ta fără un ban şi fără o bucată de pâine? Şi... şi atunci am hotărât să pun mâna pe banii bătrânei, să-i folosesc în primii ani, să mă întreţin la universitate, fără să măi fiu o povară pentru mama, apoi să fac primii paşi în viaţă, fără constrângere, să-mi alcătuiesc o soartă nouă şi să pornesc pe acest drum, să fiu independent... Da, şi... şi asta-i tot... Ei, pe bătrână, fireşte, am făcut rău că am ucis-o şi destul!
Raskolnikov părea ajuns la capătul puterilor, și-și lăsă capul în piept.
- Vai, nu-i asta, nu-i asta! exclamă cu durere Sonia. Se poate oare să.... nu, nu-i asta, nu a fost așa!
- Uite, și tu vezi că nu-i asta!..... Și cu toate acestea am vorbit sincer, ți-am spus tot adevărul!
- Și ce adevăr! O, Doamne!
- La urma urmei, n-am ucis decât un păduche, Sonia, un păduche inutil, scârbos, dăunător.
- Păduchele ăsta era o ființă omenească!
- Știu şi eu că nu era un păduche, răspunse el, privind-o ciudat. De altfel, ce ţi-am spus n-are nici o noimă, Sonia, adaugă el. E altceva; ai dreptate. Au fost cu totul, cu totul alte cauze care m-au împins!... N-am vorbit de mult cu nimeni, Sonia... Şi acum mă doare rău capul...
Ochii îi străluceau înfriguraţi. Aproape delira, un zâmbet neliniştit îi rătăcea pe buze. Sub starea lui de surescitare străbătea o cumplită oboseală.
Sonia îşi dadea seama cât suferă. Şi ei i se învârtea capul. Vorbea atât de ciudat: parca îi înţelegea cuvintele şi totuşi... „Cum se poate! Cum se poate! O, Doamne!" Şi ea-şi frângea, disperată, mâinile.
- Nu, Sonia, nu-i asta, începu el deodată, ridicând capul, stârnit de o nouă şi neaşteptată întorsătură a gândurilor, nu-i asta! Presupune... mai bine (da! e mai bine), presupune că sunt orgolios, pizmaş, rău, ticălos, că am o fire răzbunătoare şi că, pe deasupra... ei, da, poate sunt predispus la nebunie. (Mai bine totul dintr-o dată! Despre nebunie au vorbit şi ei acum în urmă, ştiu!) Ţi-am spus adineauri că nu m-am putut întreţine la facultate. Dar ştii tu că poate, totuşi, aş fi putut să mă întreţin? Mama mi-ar fi trimis ca să achit taxele, iar pentru cizme, haine şi pâine mi-aş fi putut câştiga singur, cred! Aveam meditaţii plătite cu câte cincizeci de copeici. Uită-te la Razumihin, el munceşte! Dar eram înrăit şi n-am vrut. Da, da, tocmai, eram înrăit. (Este o expresie bună!) Şi m-am ascuns în colţul meu ca un păianjen. Tu ai fost în vizuina mea, ai văzut.... Ştii tu, Sonia, că tavanele joase şi odăile strâmte înăbuşe mintea şi inima? O, cât de mult am urât vizuina aceea! Şi totuşi nu voiam să ies din ea. Nu voiam să ies din ea. Nu voiam anume! Nu ieşeam zile de-a rândul, nu voiam să muncesc, nici măcar să mănânc, zăceam într-una. Dacă Nastasia îmi aducea ceva - mâncam, dacă nu-mi aducea - trecea ziua şi aşa; eram prea înrăit ca sa cer ceva. Noaptea nu aveam lumina, zăceam în întuneric; ar fi trebuit să muncesc ca să-mi câştig bani de lumânări, si eu nu voiam. Renunţasem sa învăţ şi mi-am vândut cărţile; pe masa mea, pe notiţe şi caiete şi acum e un strat de praf gros de un deget. Îmi plăcea mai bine să zac şi să mă gândesc. Şi m-am tot gândit... Şi am visat, am visat lucruri ciudate, fel de fel, dar ce să mai vorbim despre ele! Apoi a început să mi se năzară că... Nu, n-a fost aşa. Iarăşi nu povestesc aşa cum a fost! Vezi tu, mă întrebam atunci: de ce sunt atât de prost, de ce, dacă ceilalţi sunt proşti şi eu ştiu sigur că sunt proşti, nu caut sa fiu mai deştept decât ei? Mai târziu, Sonia, am înţeles că, dacă aştepţi ca toată lumea să ajungă să fie deşteaptă, ar trebui sa aştepţi un timp nesfârşit... Apoi, am mai înţeles că asta nu se va întâmpla niciodată, că oamenii nu se vor schimba, că nimeni nu va putea să-i transforme şi că degeaba ţi-ai pierde timpul, încercând acest lucru! Da, aşa este. Asta este legea lor... Sonia! Ştiam că acela care are putere, care are mintea şi sufletul tare, acela domneşte peste ceilalţi! Cine cutează mult, acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă şi îi dispreţuieşte, acela ajunge la ei legiuitor, şi cu cât cutează mai mult, cu atât e mai respectat. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi mereu! Trebuie să fii orb ca să nu vezi asta!
Spunând toate acestea, Raskolnikov, deşi se uita la Sonia, nu se mai îngrijea dacă ea înţelege sau nu. Febra îl stăpânea în întregime. Părea cuprins de o exaltare întunecată. (într-adevăr, trecuse prea multă vreme de când nu mai vorbise cu nimeni.) Sonia înţelese că această filozofie lugubră ajunsese credinţa şi legea lui.
- Atunci, Sonia, am înţeles, urmă el, exaltat, că puterea nu se dă decât aceluia care îndrăzneşte să se aplece şi s-o ridice. Asta este totul: e de ajuns să cutezi! Mi-a venit atunci în minte o idee, pentru prima oară în viaţa mea, o idee pe care n-o mai întâlnisem niciodată la nimeni înainte! La nimeni! Din ziua când mi-am dat seama de acest adevăr, limpede ca lumina zilei, m-am mirat cum nu îndrăznesc oamenii sa treacă peste unele piedici absurde, să le apuce pur şi simplu de coadă şi să le dea deoparte! Şi eu... eu am vrut sa cutez şi am ucis... n-am vrut decât să cutez, Sonia, asta-i cauza!
- Taci, o, taci! strigă Sonia, dând din mâini. Te-ai depărtat de Dumnezeu şi Dumnezeu te-a lovit, te-a lăsat pe mâna diavolului!
- Ascultă, Sonia, când zăceam în întuneric şi mi se năzăreau toate acestea, diavolul mă inspira? Ce zici?
..............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu