19.
- Taci! Nu râde, necredinciosule, nu înțelegi nimic, nimic! O, Doamne! Nu înțele nimic, nimic!
- Taci, Sonia, eu nu râd, ştiu că mă îndemna diavolul. Taci, taci, Sonia! repetă el, sumbru şi stăruitor. Ştiu tot. M-am gândit la toate acestea, mi le-am spus de o mie de ori pe când zăceam acolo, în întuneric... Toate acestea le-am dezbătut cu mine însumi, toate, până la cel mai mic amănunt, şi ştiu tot, tot! Ah! Dacă ai şti cât m-a plictisit sofisticăria ăsta! Voiam să uit şi să încep totul de la capăt, să încetez cu argumentele! Ai putea tu să crezi că am pornit ca un zăpăcit, nebuneşte? Am pornit după matură chibzuinţă şi tocmai asta m-a nenorocit! Crezi tu că nu mi-am dat seama? Când îmi puneam întrebări, de pildă: dacă am dreptul la putere, ştiam perfect că nu am dreptul, prin simplul fapt că-mi puneam întrebarea, său când mă întrebam dacă o făptură omenească este un păduche, ştiam bine că pentru mine nu este, ci este un păduche numai pentru acela căruia nici nu i-ar fi trecut prin minte să-şi pună asemenea întrebări şi care porneşte de-a dreptul, fără să-şi bată capul cu aceste lucruri... Numai faptul că m-am canonit atâtea zile cu întrebarea: „S-ar fi hotărât Napoleon s-o ucidă sau nu?" era de ajuns ca să-mi dovedească limpede că nu sunt Napoleon... Am trecut prin tot chinul sofisticăriei şi am vrut să scap de astă: am vrut să ucid fără cazuistică, să ucid pentru mine, numai pentru mine! N-am vrut să mă mint în privinţa asta nici măcar pe mine însumi! N-am ucis ca s-o ajut pe mama, astea-s vorbe! N-am ucis, ca, obţinând mijloace şi putere, să ajung binefăcătorul omenirii. Nu pentru asta! Am ucis, şi atâta tot; am ucis pentru mine şi, în clipa aceea, desigur, îmi era indiferent dacă am să ajung binefăcătorul omenirii sau am să fiu toată viaţa ca un păianjen care îşi prinde victimele în plasă şi le suge tot sângele!... N-a fost banul motivul principal când am ucis. Sonia, altceva m-a îndemnat... Acum văd asta. Înţelege-mă: dacă ar fi să reîncep, poate n-aş mai face-o, dar atunci eram împins să aflu, voiam să ştiu, să-mi dovedesc cât mai repede dacă sunt şi eu păduche ca ceilalţi sau sunt un om în toată puterea cuvântului. Dacă voi cuteza să mă aplec şi sa ridic de jos puterea? Dacă sunt o făptură tremurătoare sau am dreptul...
- Să ucizi? Dacă ai dreptul să ucizi? strigă Sonia, împreunându-și palmele.
- E-eh! Sonia! strigă el, iritat. Vru să obiecteze ceva, dar se stăpâni, dispreţuitor. Nu ma întrerupe, Sonia! N-am vrut decât să-ţi dovedesc un singur lucru: că diavolul m-a împins atunci să mă duc acolo şi abia după aceea m-a făcut să înţeleg că n-am avut dreptul să fac acel lucru, fiindcă sunt un păduche ca toţi ceilalţi! Şi-a bătut joc de mine şi de aceea am venit acum la tine! Halal oaspete! Daca n-aş fi fost un păduche, aş fi venit eu la tine? Ascultă: când m-am dus atunci la bătrâna aceea, m-am dus numai să încerc... Să ştii asta!
- Și ai ucis! Ai ucis!
- Dar cum am ucis? Aşa se ucide? Aşa se duce cineva să ucidă, cum m-am dus eu atunci? Am să-ţi spun odată şi odată cum a fost... Şi oare pe babă am ucis-o? M-am ucis pe mine! Acolo, pe loc, m-am ucis pe mine, pe veci! Iar pe baba aceea a ucis-o diavolul, nu eu... Ajunge, ajunge, Sonia, destul! Lasă-mă! striga el cu un glas sfîşietor. Lasă-mă!
Îşi sprijini coatele de genunchi şi îşi strânse capul în palme, ca într-un cleşte.
- Ce suferinţă! gemu Sonia.
- Acum ce să fac, spune?! întrebă el deodată, ridicând capul şi privind-o, cu faţa răvăşită de disperare.
- Ce să faci?! strigă ea, sărind deodată de la locul ei, şi ochii, până atunci plini de lacrimi, îi străluciră puternic. Scoală-te! (Ea îl apuca de umăr; el se ridică, privind-o aproape înmărmurit.) Du-te acum, chiar în clipa asta, la o răscruce de drumuri, închină-te adânc, sărută mai întâi pământul pe care l-ai pângărit, apoi închină-te în cele patru zări, în faţa lumii întregi, şi spune tare, să audă toţi: „Eu am ucis!" Atunci Dumnezeu are să-ţi redea viaţă. Ai să te duci? Ai să te duci? întrebă ea, tremurând toată ca într-un acces, apucându-l de mâini, strângându-i-le tare în mâinile ei și învăluindu-l cu privirea ei de foc.
El se miră, păru uimit chiar de exaltarea ei neașteptată.
- Vrei să merg la ocnă, Sonia? Să mă predau? întrebă el, posomorât.
- Primește suferința și ispășește-ți vina prin ea, asta trebuie să faci.
- Nu, n-am să mă duc să mă predau, Sonia.
- Și de trăit? Cum ai să trăieşti? exclamă ea. Oare poate cineva să trăiască astfel? Cum ai să dai ochii cu mama ta? (Vai, ce au să se facă, ce au sa se facă ele acum?) Dar ce tot îndrug! Tu le-ai şi părăsit, ai rupt legăturile cu ele! O, Doamne! strigă ea. Ştie şi el singur toate astea! Cum, cum să trăieşti cu inima pustiită? Ce are să se întâmple de acum înainte cu tine?
- Eşti un copil, Sonia! rosti el încet. Cu ce m-am făcut vinovat în faţa lor? Pentru ce să mă duc să mă predau? Ce să le spun acestor oameni? Toate acestea nu-s decât un miraj... Ei extermină milioane de oameni şi încă socotesc asta drept o virtute. Sunt nişte escroci şi nişte ticăloşi, Sonia!... N-am să mă duc la ei. Ce le-aş putea spune? Că am ucis şi n-am îndrăznit şă iau banii, că i-am ascuns sub o piatră? adaugă el, zâmbind sarcastic. Păi au să râdă de mine, au să zică că-s un prost că nu i-am luat. Laş şi prost! Ei n-au să înţeleagă nimic, nu sunt în stare să înţeleagă. Pentru ce să mă duc să mă predau? Nu, n-am să mă duc. Eşti un copil, Sonia...
- Ai să te chinuieşti, ai să te chinuieşti de moarte, repetă ea, întinzând spre el brațele cu nespusă rugă.
- Se prea poate să mă fi calomniat, spuse el întunecat, pradă gândurilor. Poate că mai sunt încă un om și nu un păduche, și m-am grăbit să mă condamn singur.... Am să lupt încă.
Își crispă buzele într-un zâmbet plin de îngâmfare.
- Să duci povara asta?! O viață întreagă, o viață întreagă?!.....
- Am să mă obişnuiesc... rosti el, posomorât şi gânditor. Ascultă, urmă el peste o clipă, ajunge cu văicărelile, trebuie să vorbim serios: am venit să-ţi spun că sunt căutat, că vor să mă prindă în laţ...
- Vai! exclamă Sonia, îngrozită.
- De ce strigi? Vrei să mă duc la ocnă şi te sperii? Dar ascultă bine: n-am să mă dau bătut. Am să lupt şi ei n-au să izbutească nimic. Nu au dovezi. Ieri am trecut printr-o mare primejdie şi m-am crezut pierdut; astăzi însă lucurile s-au îndreptat. Toate probele pe care le au sunt cu două tăişuri, adică le pot întoarce în folosul meu (pricepi?), şi am să le întorc; fiindcă acum am învăţat... Dar ei probabil au să mă bage totuşi la închisoare. Să nu fi fost o anumită întâmplare, poate că m-ar fi băgat încă astăzi, e aproape sigur că m-ar fi băgat; se prea poate chiar că totuşi şă mă aresteze astăzi... Dar asta nu înseamnă nimic, am să stau cât am să stau şi or să-mi dea drumul... pentru că nu au nicio dovadă serioasă împotriva mea şi nici n-au să aibă, ţi-o jur. Iar ceea ce au, nu e de ajuns ca să poată condamna un om. Şi acum destul... Am vrut să ştii... Cu sora şi cu mama am să caut să fac în aşa fel ca să le conving că n-a fost nimic, ca ele să nu se sperie... De altfel, mi se pare că sora mea este asigurată acum... prin urmare şi mama... Asta-i tot. Dar să fii prudentă. Ai să vii la mine la închisoare când am să fiu acolo?
- Am să vin! Am să vin!
Ședeau amândoi alături, trişti, zdrobiţi, ca doi oameni aruncaţi după furtună pe un ţărm pustiu. El se uita la Sonia, îşi dădea seama câtă dragoste revărsa ea asupra lui şi, ciudat: simţi că-i vine greu, că este dureros să fii atât de iubit. Da, era o senzaţie ciudată şi dureroasa! Venise la Sonia, simţind că singura nădejde, singurul sprijin erau în ea; se gândise să-şi aline cât de cât chinul şi acum, când toată inima ei" se îndrepta spre el, îşi dădu seama că este mult mai nefericit ca înainte.
- Sonia, zise el, mai bine să nu vii la mine când am să stau la închisoare.
Sonia nu-i răspunse; plângea. Se scurseră câteva clipe.
- Ai cruce? întrebă ea pe neaşteptate, ca şi cum şi-ar fi adus deodată aminte. La început el nu înţelese întrebarea. Nu ai, nu-i aşa? Ia, ia-o pe asta, de chiparos. Eu am alta, de aramă, de la Lizaveta. Noi am schimbat crucile cu Lizaveta, ea mi-a dat-o pe a ei, iar eu i-am dat iconiţa mea. Acum am s-o port pe a Lizavetei, iar asta ţi-o dau ţie. Ia-o... e a mea! A mea! îl rugă ea. O să mergem să ispăşim împreună şi împreună o să ducem crucea!
- Dă-mi-o! zise Raskolnikov. N-ar fi vrut s-o jignească. Dar își retrase brusc mâna pe care o întinsese să ia cruciulița. Nu acum, Sonia. Mai bine mai târziu, adăugă el, ca s-o liniștească.
- Da, da, mai bine, mai bine, răspunse ea cu căldură. Când ai să mergi să-ți ispășești pedeapsa, atunci ai s-o pui. Ai să vii la mine, am să ți-o atârn de gât, o să ne rugăm împreună și o să mergem.
În clipa asta cineva bătu de trei ori în ușă.
- Sofia Semionova, pot să intru? se auzi o voce binecunoscută și politicoasă.
Speriată, Sonia se repezi la ușă.
Chipul bălan al domnului Lebeziatnikov se ivi în prag.
Capitolul V.
Părea foarte tulburat.
- Am venit la dumneata, Sofia Semionovna. Iertaţi-mă... Eram sigur că am să vă găsesc aici... îi spuse el deodată lui Raskolnikov. Adică n-am crezut nimic... în acest gen, dar tocmai am crezut... Katerina Ivanovna a înnebunit, o scurtă el, întorcându-se spre Sonia şi părăsindu-l pe Raskolnikov. Sonia scoase un ţipăt. Adică cel puţin aşa pare. De altfel... Nu ştim ce să facem, asta este! S-a înapoiat, cred că a fost alungată de nu ştiu unde, poate chiar bătută... cel puţin aşa pare... A alergat la şeful lui Semion Zaharici şi nu l-a găsit acasă; lua masa la alt general... Şi, închipuiţi-vă, a alergat acolo unde lua el masa... la acel al doilea general şi, închipuiţi-vă... a insistat atât până l-au chemat pe şeful lui Semion Zaharici şi încă mi se pare că l-a ridicat de la masă. Vă puteţi închipui ce s-a petrecut acolo. A fost, fireşte, alungată; iar ea povesteşte că l-a batjocorit şi că i-a aruncat cu ceva în cap. Era în stare... cum de n-au arestat-o - nu înţeleg! Acum povesteşte toate acestea cui vrea s-o asculte, şi Amaliei Ivanovna, dar e greu de înţeles ce spune, ţipă, se dăcu capul de pereţi... Ah, da: ţipă că, deoarece toata lumea a părăsit-o, are să ia copiii şi are să iasă în stradă, că ea are să ducă flaşneta, iar copiii au să joace şi au sa cânte, şi că şi dânsa are să joace şi are să strângă băni, şi are să se ducă în fiecare zi sub ferestrele acelui general... „Să vadă, zice, cum umblă să cerşească în stradă copiii de familie buna ai unui tata funcţionar!"... Bate copiii, ei plâng. O învaţă pe Lenia să cânte Sătucul, pe băieţel să joace, pe Polina Mihailovna de asemenea, le ciopârţeşte toate hainele; le face nişte tichii cum au actorii ambulanţi; vrea sa ia ligheanul ca să bată în el, să ţină loc de muzică... Nu ascultă de nimeni... Nu vă puteţi închipui ce se petrece? N-o putem lăsa aşa!
Lebeziatnikov ar mai fi vorbit mult şi bine, dar Sofia, care-l ascultase cu răsuflarea tăiată, îşi apucă deodată măntăluţa, pălărioara, şi fugi afară din odaie, îmbrăcându-se din mers.
Raskolnikov ieşi după ea.
Lebeziatnikov îl urmă.
- Nici vorbă că şi-a pierdut minţile! îi spuse, mergând împreună pe stradă. N-am vrut s-o sperii pe Sofia Semionovna şi de aceea am spus „pare", dar nu există nicio îndoială în această privinţă. Se zice că bolnavilor de oftică le apar tubercule pe creier; păcat că nu cunosc medicină. Am încercat, de altfel, s-o conving pe Katerina Ivanovna, dar nu vrea sa asculte nimic.
- I-ai vorbit despre tubercule?
- Adică nu le-am numit tocmai astfel. Şi apoi, ea tot n-ar fi înţeles. Dar uite ce spun eu: dacă-l convingi logic pe un om că, de fapt, nu are motiv să plângă, el încetează de a mai plânge. Asta-i clar. Eşti şi dumneata convins de asta, nu-i aşa?
- Dacă ar fi așa, prea ar fi ușoară viața, răspunse Raskolnikov.
- Dă-mi voie, dă-mi voie! De bună seamă, pentru Katerina Ivanovna este destul de greu de înțeles; dar ştii dumneata că la Paris au şi avut loc experienţe serioase relativ la posibilitatea de a vindeca nebunii numai şi numai prin argumentare logică? Un profesor de acolo, care a murit de curând, un om de ştiinţă foarte serios, şi-a închipuit că asta ar fi o metodă de tratament. Ideea de bază este că, de fapt, nebunii nu au o deficienţă organică specială, ci că nebunia ar fi, cum s-ar zice, o greşeală de logică, o greşeală de judecată, o părere greşită asupra lucrurilor. El l-a contrazis treptat pe bolnav şi, închipuieşte-ţi, se zice că a avut rezultate bune! Dar deoarece folosind concomitent şi duşurile, rezultatele tratamentului sunt desigur oarecum îndoielnice... Cel puţin aşa pare...
Raskolnikov nu-l mai asculta de mult. Ajuns în dreptul casei sale, îl salută numai din cap, şi coti sub boltă.
Lebeziatnikov se dezmetici, privi în jur şi alergă mai departe.
Raskolnikov intră în odăiţa lui şi se opri în mijlocul ei. "Pentru ce m-am întors aici?" Privi tapetul acela gălbui jerpelit, praful, divanul... Din curte se auzea un ciocănit neîncetat, răsunător; părea că cineva bătea undeva ceva, poate un cui... Se apropie de fereastră, se ridică pe vârfuri şi cerceta multă vreme, cu o atenţie încordată, curtea. Dar curtea era goală şi cel care bătea nu se vedea. În stânga, în celălalt corp de casă, ici-colo se zăreau ferestre deschise; pe pervazuri erau ghivece cu muşcate firave. Afară erau întinse rufe, la uscat... Toate acestea le cunoştea pe de rost. Se întoarse şi se aşeza pe divan.
Niciodată, niciodată însă nu se simţise atât de îngrozitor de singur.
Da, simţi din nou că poate, într-adevăr, va începe s-o urască pe Sonia şi tocmai acum, după ce o făcuse şi mai nenorocită.
"Pentru ce m-am dus la ea? Să-i cerşesc lacrimile? Ce nevoie aveam s-o fac să sufere şi pe dânsa? Ah, ce ticăloşie!"
- Am să rămân singur, rosti el deodată cu hotărâre, şi ea n-are să vină să mă vadă la închisoare!
Peste cinci minute îşi ridică fruntea şi zâmbi straniu. Un gând ciudat îi trecu prin minte: "Poate că la ocnă mi-ar fi într-adevăr mai bine", se gândi el.
Nu ar fi putut spune câtă vreme a stat în odaia lui, cu capul plin de un vălmăşag de gânduri nedesluşite. Deodată, uşa se deschise şi Avdotia Romanovna intră în odaie. Ea mai întâi se opri şi-l privi din prag, aşa cum se uitase el adineauri la Sonia, apoi intră şi se aşeză în faţa lui, pe scaun, pe locul unde şezuse şi ieri. El o privea tăcut, fără gânduri.
- Nu te supăra, frate, am venit doar pentru o clipă, zise Dunia.
Faţa îi era îngândurată, dar nu aspră. Privirea senină, potolită. El vedea că venise la el cu dragoste.
- Frate, eu ştiu acum tot, tot. Dmitri Prokofici mi-a explicat şi mi-a povestit tot. Eşti urmărit şi chinuit din pricina unor bănuieli absurde şi mârşave... Dmitri Prokofici mi-a spus ca nu există nici o primejdie şi că tu degeaba îţi faci atâta sânge rău. Eu cred însă altfel şi înţeleg pe deplin indignarea ta, şi chiar mă tem că acest lucru ar putea să lase urme pentru toata viaţa în sufletul tău. Iar că ne-ai părăsit, eu nu te judec, nu îndrăznesc să te judec, te rog chiar să mă ierţi că te-am dojenit ieri. Îmi dau seama că, dacă aş fi în locul tău, cu o durere atât de cumplită în suflet, poate că m-aş depărta şi eu de toată lumea. Mamei n-am să-i spun nimic despre toate acestea, dar am să-i vorbesc necontenit despre tine şi am să-i spun din partea ta că ai să vii curând. Nu te necăji pentru ea; eu am s-o liniştesc; dar caută şi tu să n-o faci să sufere, vino din când în când; gândeşte-te că este mama ta! Iar acum, eu am venit numai ca să-ţi spun, încheie Dunia, sculându-se de pe scaun, ca în cazul când ai avea nevoie de mine pentru orice lucru... eu sunt gata să-mi dau şi viaţa pentru tine... atunci cheamă-mă şi am să vin. Rămâi cu bine!
Fata se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre uşă.
- Dunia! o opri Raskolnikov (se sculă şi se apropie de dânsa). Acest Razumihin, Dmitri Prokofici, este un om foarte bun.
- Şi? întrebă ea peste o clipă.
- Este un om muncitor, priceput, cinstit, capabil de o dragoste mare.... Rămâi cu bine, Dunia.
Dunia se aprinse la faţă, apoi se nelinişti.
- Dar oare ne despărţim pentru totdeauna, frate? E ca un testament pe care mi-l laşi!
- N-are a face.... rămâi cu bine.
El se întoarse şi se apropie de fereastră. Ea rămase locului, îl privi cu nelinişte şi ieşi foarte neliniştită.
Nu, el n-o privise cu răceală. A fost o clipă (cea din urmă) când dorise nebuneşte s-o ia în braţe, să-i spună adio şi să-i spună tot, dar nici mâna nu îndrăznise să i-o întindă.
"Mai târziu s-ar putea să se înfioare la gândul că am îmbrăţişat-o acum, sau are sa spună că i-am furat sărutul! Dar ar putea ea să îndure o asemenea mărturisire? adaugă el peste câteva clipe în gândul lui. Nu, n-ar putea să îndure; astfel de femei nu pot îndura! Femeile ca ea nu pot niciodată...."
Şi se gândi la Sonia.
O adiere răcoroasă veni pe fereastră. Afară lumina scădea. Îşi luă brusc şapca şi ieşi.
Fireşte el n-avea cum şi nici nu voia să-şi vadă de sănătate. Dar spaimele acestea neîncetate, groaza aceasta launtrică nu puteau să nu lase urme. Şi dacă nu zăcea în delir era poate datorită numai puterii nervoase pe care i-o dădea deocamdată această necontenită frământare lăuntrică.
Rătăci fără niciun scop. Soarele scăpăta spre asfinţit. O tristeţe nesfârşită, stranie reuşi să-şi facă loc în ultimul timp în sufletul lui; tristeţea nu era ascuţită, nici arzătoare, dar avea în ea ceva statornic, ceva de veci, presimţirea unor ani lungi de durere cumplită, rece, morbidă, presimţirea veşniciei pe un metru de spaţiu. În amurg, această senzaţie îl chinuia de obicei şi mai mult.
"Încearcă să te stăpâneşti şi să nu faci vreo prostie, în starea asta stupidă, pur fizică, de slăbiciune, care depinde de un asfinţit de soare! Ai să ajungi să te duci nu numai la Sonia, dar chiar şi la Dunia!" murmura el, iritat.
Cineva îl strigă din spate. Se întoarse. Lebeziatnikov alerga spre el.
- Închipuiește-ți că am fost la dumneata, te-am căutat peste tot. Închipuieşte-ţi că biata Katerina Ivanovna s-a ţinut de cuvânt, şi-a luat copiii şi a plecat. Sofia Semionovna şi cu mine cu greu am izbutit să-i găsim. Bate toba într-o tigaie şi-i sileşte pe copii să joace. Copiii plâng. Se opresc la răscruci, în faţa dughenelor. Lumea, proastă, aleargă după ei. Vino.
- Și Sonia?..... întrebă, alarmat, Raskolnikov, grăbind după Lebeziatnikov.
- Și-a pierdut mințile cu totul. Adică nu Sofia Semionovna, ci Katerina Ivanovna; de altfel, și Sofia Semionovna. Dar Katerina Ivanovna e complet dementă. A înnebunit de-a binelea, ţi-o spun eu. Au să-i ia la poliţie. îţi închipui ce efect are să aibă asupra ei... Acum sunt pe canal, lângă podul N... aproape de locuinţa Sofiei Semionovna. Nu-i departe de aici.
Pe canal, nu departe de pod şi numai la două case distanţă de locuinţa Soniei, se înghesuia un grup de oameni, mai ales puştimea se aduna în goană de prin toate părţile. Glasul răguşit, spart al Katerinei Ivanovna se auzea încă de pe pod. Şi, într-adevăr, era un spectacol destul de ciudat ca să trezească interesul trecătorilor de pe stradă.
Katerina Ivanovna, în vechea ei rochie, peste care îşi pusese şalul ei verde de stofă şi o pălarie de pai strâmbă, căzută pe o parte, părea într-o stare de încordare nervoasă ajunsă la paroxism. Era istovită şi se sufoca. Faţa ei suptă de ftizie părea şi mai suferindă ca de obicei (în afară de asta, în stradă, în plin soare, ofticoşii par totdeauna mai bolnavi şi arata mai rău decât în casă); dar starea de surescitare n-o părăsea, dimpotrivă, creştea cu fiecare clipă. Se repezea la copii, ţipa la ei, îi îndemna, îi învăţa de faţă cu lumea cum sa joace şi ce anume sa cânte, încerca să le explice pentru ce trebuiau să facă toate acestea; şi fiindcă ei nu înţelegeau o apuca disperarea şi îi bătea... Apoi, lăsând totul baltă, se repezea la public; dacă observa câte un om mai bine îmbrăcat, care se oprise s-o privească, se grăbea să-i explice în ce grad de mizerie au ajuns copiii „dintr-o familie bună, s-ar putea spune aristocratică". Dacă auzea vreun râs în mulţime sau vreun cuvânt de aţâţare se năpustea asupra neobrăzatului şi începea să-l batjocorească. Unii râdeau într-adevăr, alţii dădeau din cap; în general, toată lumea era curioasă s-o vadă pe nebuna cu copiii speriaţi.
Tigaia despre care pomenise Lebeziatnikov nu mai exista; cel puţin Raskolnikov n-o văzu; în schimb, Katerina Ivanova bătea tactul cu palmele ei uscate, în timp ce o silea pe Polecika să cânte, iar pe Lenia şi pe Kolea să joace; uneori încerca şi ea să ţină isonul, dar de fiecare dată, la a doua notă o întrerupea o tuse chinuitoare, ceea ce din nou o făcea să dispere, să-şi blesteme tusea şi chiar să plângă. Dar ceea ce o scotea mai ales din fire erau plânsetele şi teama copiilor.
Încercase să-i costumeze cum sunt îmbrăcaţi cântăreţii şi cântăreţele de stradă. Băieţelul purta un fel de turban roşu cu alb, el trebuind să reprezinte un turc. Pentru fetiţă, nemaiavând cum s-o costumeze, îi pusese numai pe cap o căciuliță împletită de lână roşie (sau mai bine zis o tichie) rămasă de la răposatul Semion Zaharici, iar în căciuliță îi înfipsese o pană albă de struţ, care aparţinuse odinioară bunicii Katerinei Ivanovna şi care fusese până atunci păstrată în ladă, ca un suvenir scump de familie. Polecika era în rochiţa ei de toate zilele. Ea îşi privea mama cu sfială, pierdută, nu se dezlipea de ea, şi căuta să-şi ascundă lacrimile; bănuia că e nebună şi se uita neliniştită de jur împrejur. Strada şi mulţimea o înspăimântau grozav.
Sonia o urma pas cu pas pe Katerina Ivanovna, implorând-o într-una cu lacrimi să se înapoieze acasă. Dar Katerina Ivanovna rămânea neînduplecată.
- Încetează, încetează, Sonia! striga ea grăbit, sufocându-se şi tuşind. Nu ştii singură ce ceri, eşti un copil! Ţi-am spus că n-am să mă întorc înapoi la beţivanca aceea de nemţoaică. Să vadă toată lumea, tot Petersburgul, cum cer de pomană copiii unui tată nobil, care o viaţa întreagă a muncit cinstit, cu credinţă, şi care se poate spune că a murit la datorie. (Katerina Ivanovna avusese timpul să născocească această poveste şi să creadă în ea orbeşte.) Să vadă acest general mizerabil cât de nenorociţi suntem! Ce proastă eşti, Sonia! Şi ce o să mâncăm acum, spune? Te-am chinuit destul, nu mai vreau! Vai, Rodion Romanovici, dumneavoastră sunteţi! exclamă ea, zărindu-l pe Raskolnikov şi repezindu-se la el. Explicaţi-i vă rog acestei prostuţe că ceea ce fac e lucrul cel mai cuminte! Flaşnetarii primesc bani, iar pe noi toată lumea are să ne recunoască, are să-şi dea seama că suntem o familie nobilă, orfană, aruncată în mizerie, cât despre ticălosul acela de general are să-şi piardă locul, o să vedeţi! O să ne ducem în fiecare zi sub ferestrele lui, iar atunci când are sa treacă împăratul, am sa îngenunchez, am să împing înaintea lui copiii şi am să-i spun: „Apără-i, tătuţă!" Fiindcă el este tatăl tuturor orfanilor, el este milostiv, el are să ne apere, o sa vedeţi, iar pe generalul acela... Lenia! Tenez-vous droite! Tu, Kolea, ai să joci iarăşi... îndată. De ce te smiorcăi? Iar se smiorcăie! De ce, de ce te temi, prostuţule? Doamne! Ce mă fac cu ei, Rodion Romanovici?! Dacă aţi şti cât de nerozi sunt! Ce pot să fac cu nişte copii nerozi ca ai mei?!... Aproape plângând (ceea ce n-o împiedica să vorbească într-una foarte repede), îi arătă copiii care se smiorcăiau.
Raskolnikov încercă s-o convingă să se înapoieze acasă şi-i spuse chiar, făcând apel la mândria ei, că nu se cuvenea să umble pe străzi ca flaşnetarii, când ea avea de gând să deschidă un pension aristocratic pentru domnişoare de familie bună.
- Pension, ha-ha-ha! Visuri deşarte! strigă Katerina Ivanovna, sufocată de tuse după accesul ei de râs. Nu, Rodion Romanici, s-a dus visul! Ne-au părăsit toţi!... Şi generalul acela mizerabil... Ştiţi, Rodion Romanici, i-am aruncat în cap o călimară, aceea care era acolo pe masă, alături de foaia pe care semnau toţi; am semnat şi eu, şi apoi i-am aruncat călimara în cap şi am fugit. O, ce oameni ticăloşi! Dar nu-mi pasă; de acum înainte am să-i hrănesc singură, n-am să mă mai rog de nimeni! Ajunge cât am chinuit-o! (Şi ea o arătă pe Sonia.) Polecika, arată-mi, cât am adunat? Cum? Numai două copeici? O, cârpănoşii! Nu dau nimic, aleargă numai după noi cu limba scoasă! Spuneţi şi dumneavoastră, de ce râde neghiobul acela? (Şi ea arătă un om din mulţime.) Şi toate astea numai din pricina lui Kolea, fiindcă e un nepriceput şi trebuie să-mi bat capul cu el! Ce vrei, Polecika? Vorbeşte-mi franţuzeşte, parlez moi francais. Te-am învăţat doar, cunoşti câteva fraze!... Altfel cum vrei să se vadă că suntem o familie nobilă, că suntem nişte copii binecrescuţi, că nu semănăm cu ceilalţi flaşnetari; doar noi nu reprezentăm pe străzi un „Petruşka" oarecare, ci cântăm romanţe alese... Ah, da! Ce să cântăm? Mă întrerupeţi într-una şi noi... vedeţi, noi ne-am oprit aici, Rodion Romanovici, ca să alegem un cântec, ceva ca să poată dansa Kolea... fiindcă, închipuiţi-vă, nu ne-am pregătit defel; trebuie să ne înţelegem, să repetam totul şi apoi să mergem pe bulevardul Nevski, unde este mult mai multă lume din societatea înaltă, şi vom fi imediat băgaţi în seama. Lenia ştie sa cânte Sătucul... Dar tot Sătucul şi iarăşi Sătucul, toată lumea îl cântă! Noi trebuie să cântăm ceva mult mai distins... Ei, ce ai găsit, Polia, baremi tu dă-mi o mână de ajutor! Ah, de-aş avea memorie, mi-aş aminti îndată! Doar nu putem cânta Husare, ce te sprijini în sabia ta! Ah, să cântăm franţuzeşte Cinq sous! Doar v-am învăţat, v-am învăţat! Şi mai ales dacă o să cântăm franţuzeşte, toată lumea are să vadă numaidecât că sunteţi copii de nobili şi asta are să fie mult mzâai înduioşător... Am putea să cântăm Malbrough s'en va-t-en guerre! fiindcă este un cântecel de copii şi se cântă în toate casele bune, când adorm copiii. Malbrough s'en va-t-en guerre, Ne sait quand reviendra... începu ea să cânte...
- Nu, tot mai bine să cântăm Cinq sous! Haide, Kolea, pune-ţi mai iute minutele în şold, iar tu, Lenia, învârteşte-te în partea cealaltă. Eu şi Polecika o să cântăm şi o să batem din palme!
Cinq sous,
Cinq sous,
Pour monter notre menage....
- Khe, khe, khe! (O sufoca tusea). Îndreaptă-ţi rochiţa, Polecika, ţi-au căzut bretelele, observă ea, răsuflând greu printre accesele de tuse. Acum trebuie sa fiţi cât mai corecţi şi delicaţi, ca toată lumea să vadă că sunteţi copii de casă bună. Am spus, de pe atunci că corsajul trebuie croit mai lung, din două lungimi. Tu te-ai băgat atunci, cu sfaturile tale, Sonia: „Mai scurt şi mai scurt" şi poftim, am pocit copilul, şi pace... Iar plângeţi cu toţii? Vai, cât de proşti sunteţi! Hai, Kolea, începe mai iute, mai iute, mai iute... of, ce copil
nesuferit!..
Cinq sous, cinq sous....
- Iar vine un soldat! Ei, ce vrei, spune!
Într-adevăr, un sergent de stradă îşi făcu drum prin mulţime. Dar, în aceeaşi clipă, un domn cu uniformă şi manta, un funcţionar serios de vreo cincizeci de ani, cu o decoraţie la gât (acest lucru îi făcu mai ales mare plăcere Katerinei Ivanovna şi-l impresionă pe sergent) se apropie şi-i întinse în tăcere o hârtie verde de trei ruble.
Faţa lui exprima o sinceră compasiune. Katerina Ivanovna primi banii şi se înclină politicos, puţin afectat.
- Vă mulţumesc, stimate domn, începu ea sus, cauzele care ne-au împins.... Ia banii, Polecika! Vezi, mai există pe lume oameni nobili şi mărinimoşi, gata imediat să ajute o sărmană femeie de viţă boierească, în nenorocire. Vedeţi, stimate domn, sunt orfani de familie bună, s-ar putea spune cu cele mai aristocratice legaturi... Cât despre generalul acela mizerabil, şedea şi mânca vânat... a bătut din picior fiindcă l-am deranjat... „Excelenţa-voastră, i-am spus, apăraţi orfanii, fiindcă, i-am zis, l-aţi cunoscut foarte bine pe Semion Zaharici şi fiindcă fiica lui chiar în ziua morţii sale a fost calomniată de cel mai măre ticălos dintre ticăloşi..." Iarăşi soldatul acela! Apăraţi-mă, strigă ea funcţionarului. Ce se tot bagă peste mine? Am fugit de unul din Meşceanskaia... ei, spune, neghiobule, ce treabă ai cu noi?!
- E interzis pe stradă! Vă rog să nu faceţi scandal!
- Tu faci scandal! E ca şi când aş umbla cu flaşneta. Ce te priveşte?
- Pentru flaşnetă trebuie să aveţi autorizaţie, iar dumneavoastră umblaţi aşa şi adunaţi lume. Unde aveţi domiciliul?
- Ce autorizaţie? urla Katerina Ivanovna. L-am înmormântat azi pe bărbatul meu, ce autorizaţie vrei?!
- Doamnă, doamnă, liniştiţi-vă, începu funcţionarul, să mergem, am să vă conduc acasă..... Aici, în mulţime, nu se cade.... sunteţi bolnavă.
- Domnule, dragă domnule, nu ştiţi nimic! strigă Katerina Ivanovna, trebuie să mergem pe Nevski. Sonia! Sonia! Unde eşti? Plânge! Dar ce aveţi cu toţii?... Kolea, Lenia, încotro? striga ea deodată, speriată. Vai ce copii proşti! Kolea, Lenia, unde fugiţi?!...
Iată ce se întâmplase: Kolea şi Lenia, speriaţi de mulţimea care-i înconjura şi de purtarea neobişnuită a mamei lor, văzând că vine şi sergentul care voia să-i ia şi să-i ducă nu ştiu unde, fură cuprinşi de o spaimă nebună, se apucară de mâini, de parcă s-ar fi înţeles de mai înainte, şi o luară la goană. Biata Katerina Ivanovna se repezi, ţipând şi plângând, pe urmele lor. Era groaznic şi ţi se rupea inima de milă s-o vezi alergând, plângând, gâfâind. Sonia şi Polecika alergară după ea.
- Întoarce-i, întoarce-i, Sonia! Vai, ce copii proști și nerecunoscători!.... Polia, prinde-i.... Numai pentru voi am.....
Se poticni și căzu din plină fugă.
- S-a lovit! E plină de sânge! O, Doamne! strigă Sonia, aplecându-se deasupra ei.
Toată lumea se apropie, alergând, toată lumea se înghesui în jurul lor. Raskolnikov şi Lebeziatnikov sosiră printre cei dintâi; funcţionarul se grăbi să-i ajungă şi el, iar în urma lui, bodogănind, sergentul de stradă. „Eh!" exclamă şi dadu din mâini, presimţind că va avea multă bătaie de cap.
- Împrăştiaţi-vă! Împrăştiaţi-vă! strigă el, căutând sa îndepărteze lumea, care se înghesuia în jurul lui.
- Îşi dă sufletul! strigă cineva.
- A înnebunit! rosti altul.
- Doamne-ndură-te de noi! zise o femeie, făcându-şi cruce. I-au prins pe fetiţă şi pe băieţel? Ia te uită, îi aduce a mai măricică, i-a prins se vede... Auzi, zăpăciţii de ei!
Dar când lumea se uită mai bine la Katerina Ivanovna, îşi dădu seama că ea nu se lovise de piatră, în cădere, după cum crezuse Sonia, şi că sângele care scălda caldarâmul năvălise din piept pe gură.
- Cunosc asta, am mai văzut aşa ceva, şopti funcţionarul către Raskolnikov şi Lebeziatnikov, asta-i oftica; atunci când sângele porneşte astfel înăbușă bolnavul. Asta i s-a întâmplat unei rude de ale mele, nu demult, am fost martor, a pierdut un pahar și jumătate de sânge.... așa, dintr-o dată..... Dar ce-i de făcut? Moare....
- Duceți-o la mine, se rugă Sonia, locuiesc aproape! În casa aceea, a doua de aici... Duceţi-o la mine, mai repede, mai repede! ... se frământa ea, alergând de la unul la altul. Trimiteţi după doctor... O, Doamne!
Prin străduinţele funcţionarului, lucrul se făcu; până şi sergentul ajută la transportarea Katerinei Ivanovna. Fu adusă în odăiţa Soniei, mai mult moartă decât vie, şi culcată pe pat. Hemoptizia nu încetase, dar bolnava începuse să-şi vină în fire. În odaie pătrunseră, în afară de Sonia, Raskolnikov şi Lebeziatnikov, funcţionarul şi sergentul, care împrăştie mai întâi publicul ajuns până la uşă. Polecika îi aduse, ţinându-i de mână, pe Kolea şi pe Lenia, care tremurau şi plângeau. Se adunase aproape întreaga familie a croitorului Kapernaumov: el însuşi, şchiop şi chior, având o înfăţişare stranie, cu părul şi favoritele ţepoase; soţia lui, cu aerul ei de om veşnic speriat, şi câţiva copii cu feţele înlemnite într-o mirare nesfârşită, cu gurile căscate. În mijlocul acestui public răsări deodată Svidrigailov. Raskolnikov îl privi, uimit, neînţelegând de unde apăruse, fiindcă nu-şi amintea să-l fi văzut în mulţimea de pe stradă.
Se vorbea despre doctor şi despre preot. Funcţionarul îi şopti lui Raskolnikov că, pe cât se vede, nu mai este nevoie de doctor, dar dădu dispoziţie sa fie chemat unul. Kapernaumov alergă să-l aducă pe medic.
Între timp, Katerina Ivanovna îşi recăpătă suflarea, hemoptizia se opri deodată. Privirea ei bolnavă, dar atentă şi pătrunzătoare, se opri asupra Soniei, care-i ştergea cu batista broboanele de sudoare de pe frunte; apoi ceru să fie ridicată mai sus. O aşezară pe pat, sprijinind-o de o parte şi de cealaltă.
- Unde sunt copiii? întrebă ea cu glasul slab. Tu i-ai adus, Polia? O, prostuţilor!... De ce-aţi fugit?... Oh!
Sângele îi mânjea încă buzele crăpate. Îşi roti privirea, cercetând locul unde se afla.
- Vasăzică aşa locuieşti tu, Sonia! N-am fost niciodată la tine... Şi uite că totuşi am ajuns... O privi cu durere. Te-am mâncat de vie, Sonia... Polia, Lenia, Kolea, apropiaţi-vă... Uite-i, Sonia, primeşte-i, îi trec în mâinile tale... mie îmi ajunge! S-a sfîrşit mascarada!... Ha!... Culcaţi-mă, lăsaţi-mă măcar să mor liniştită... O culcară din nou pe perna. Cum? Preot?... Nu-i nevoie... Ce, aveţi o rublă de prisos?... Eu nu am nici un păcat... Dumnezeu trebuie să mă ierte şi aşa... Ştie el cât am suferit!... Şi dacă nu mă iartă, atâta paguba!
Delirul şi agitaţia o cuprindeau din nou, din ce în ce mai tare. Uneori, tresărea, îşi rotea privirile prin odaie, îi recunoştea pe toţi pentru o clipă; dar, imediat, mintea i se întuneca, cuprinsă iarăşi de delir. Respira greu, horcăind, ca şi cum ar fi clocotit ceva în gâtlejul ei.
- I-am spus: „Excelenţă!..." strigă ea, trăgând aerul în piept după fiecare cuvânt. Amalia Ludvigovna asta... vai, Lenia, Kolea! Puneţi mânutțle în şold, mai repede, mai repede,
Jissez-glissez, pas de basque.
Bate cu picioruşele... Trebuie să fii un copil graţios.
Du hast Diamanten und Perlen...
Şi mai departe? Ce bine ar fi să cântăm asta...
Du hast die schonsten Augen, Mădchen, was willst du mehr?
Da, desigur, was willst du mehr - auzi, ce nerozii îndrugă nătărăul!... Ah, da, şi asta!
Zăceam, la ceasul amiezii, într-o vale....
Cât de mult îmi plăcea.... Adoram romanța asta, Polecika!.... Știi.... tatăl tău.... o cânta pe vremea când era logodit cu mine... Ce zile!... Ce bine ar fi s-o cântăm şi noi! Dar cum, cum vine... am uitat... aduceţi-mi aminte, cum vine?...
Era grozav de agitată şi se tot străduia să se ridice. În cele din urmă, cu un glas înfiorător, răguşit şi întrerupt, sufocându-se la fiecare cuvânt, cu un aer din ce în ce mai speriat, începu:
Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale
Din Daghestan, în piept cu-o rană grea...
- Excelenţa! răcni ea deodată sfâşietor, vărsând şiroaie de lacrimi. Apăraţi orfanii! În amintirea ospitalităţii răposatului Semion Zaharici!... S-ar spune chiar aristocrat!... Ha! tresări, dezmeticindu-se deodată şi uitându-se cu un fel de groază la cei din jur, dar o recunoscu imediat pe Sonia. Sonia! Sonia! rosti ea blând, cu duioşie, parcă mirată că o vede în faţa ei. Sonia, draga mea, şi tu eşti aici? O ridicară din nou. Ajunge!... A bătut ceasul!... Adio, nefericito!... M-au dat gata! A crăpat gloaba!... strigă ea cu amară disperare, şi capul i se prăbuşi pe pernă.
Căzu din nou în leşin, dar nu pentru mult timp. Capul cu faţa galbenă şi uscată, se răsturnă pe spate, gura se căscă, picioarele se întinseră spasmodic.
Răsuflă adânc, adânc şi muri.
Sonia se lasă peste trupul neînsufleţit, îl cuprinse în braţe şi încremeni cu capul pe pieptul uscat al răposatei. Polecika se lipi de picioarele maică-sii, sărutându-le şi plângând cu hohote. Kolea şi Lenia, încă neînţelegînd ce s-a petrecut, dar presimţind că s-a întâmplat ceva groaznic, îşi petrecură mânuțele unul în jurul gâtului celuilalt şi, privindu-se ţintă în ochi, începură să urle ca la comandă.
Amândoi erau costumaţi încă: el purta turbanul, ea - tichia cu pana de struţ.
Cum se face că a ajuns deodată „diploma de merit" pe pat, alături de Katerina Ivanovna? Era acolo, pe pernă; Raskolnikov a văzut-o.
Acesta se apropie de fereastră. Lebeziatnikov se repezi la el.
- A murit! zise Andrei Semionici.
- Rodion Romanovici, aş vrea să vă spun două vorbe, spuse Svidrigailov, apropiindu-se de el.
Lebeziatnikov îi ceda locul imediat şi se retrase discret.
Svidrigailov îl duse pe Raskolnikov, foarte mirat, într-un colţ mai îndepărtat.
- Toate aceste treburi, adică înmormântarea şi celelalte le iau asupra mea. Ştiţi, e nevoie de bani, şi doar v-am spus că am bani de prisos. Pe copilaşii aceştia doi, şi pe Polecika, am să-i dau într-un orfelinat mai bun şi am să depun pe numele fiecăruia, până la majorat, o mie cinci sute de ruble, ca Sofia Semionovna să n-aibă grija lor. Şi pe dânsa am s-o scot din mocirlă, fiindcă este o fată bună, nu-i aşa? Te rog deci pe dumneata să-i comunici Avdotiei Romanovna cum am întrebuinţat cele zece mii de ruble care îi erau destinate.
- Cu ce scop v-aţi apucat de binefaceri? întrebă Raskolnikov.
- Uf, ce om bănuitor! răspunse, râzând, Svidrigailov. Doar v-am spus că aceşti bani îmi sunt de prisos. Şi s-o fi făcut pur şi simplu din sentimente omeneşti, nu admiteţi? Doar ea n-a fost ,,un păduche" (şi el arătă cu degetul colţul unde zăcea moarta), ca o oarecare baba cămătareasă. Admiteţi mai bine: „Lujin să trăiască şi să comită tot felul de mârşăvii, şi Katerina Ivanovna să moară?” Și apoi, dacă nu le vin în ajutor și „cu Polecika, se va întâmpla același lucru, fiindcă pentru ea altă cale nu există”.
Spuse toate acestea cu un aer viclean, parcă făcând cu ochiul, fără să-și ia privirea de la Raskolnikov.
Acesta păli și îngheță la auzul propriilor sale vorbe, pe care le spusese Soniei. Se dădu înapoi și se uită sălbatic la Svidrigailov.
- De.... de unde..... știi? șopti el, abia răsuflând.
- Păi, eu locuiesc dincolo, după petele acela, la madam Reslih. Aici șase Karpernaumov şi dincolo madam Reslih, o veche şi credincioasă prietenă. Suntem vecini.
- Dumneata?
- Eu! strigă Svidrigailov, clatinându-se de râs. Şi te pot încredinţa pe cuvânt de onoare, dragul meu Rodion Romanovici, că ai trezit în mine un interes cum nu m-am aşteptat. Ţi-am spus doar că ne împrietenim, ţi-am prezis acest lucru, şi uite ca aşa şi este. Şi ai să vezi ce om de înţeles sunt. Ai să vezi că se poate trăi cu mine...
PARTEA A ȘASEA
Capitolul I.
Raskolnikov căzu într-o stare ciudată: parcă îl învăluia o ceaţă şi-l despărţea de oameni, lasându-l într-o singurătate apăsătoare, fără ieşire.
Mult mai târziu, când îşi aducea aminte de această perioadă, îşi dădea seama că raţiunea i se întuneca uneori şi că asta a ţinut, cu scurte intervale de luciditate, până la catastrofa finală. Era absolut convins că greşise în multe privinţe; bunăoară, îi scăpase de multe ori şirul cronologic al evenimentelor. Cel puţin când se străduia, mai târziu, să-şi amintească şi să-şi lamurească cele petrecute, trebuia să recurgă la ajutorul celor din jurul lui şi să judece ceea ce făcuse după informaţiile culese de la alţii. Încurcă, de pilda, un fapt cu altul, sau credea că un lucru era urmarea unei întâmplări care nu exista decât în închipuirea lui. Uneori, se simţea năpădit de o nelinişte chinuitoare, bolnăvicioasă, care ajungea, treptat, până la o groază cumplită. Dar îşi amintea că avusese şi momente, ore, poate chiar zile când, dimpotrivă, cădea într-o apatie absolută, care nu se poate asemui decât cu indiferenţa totală ce-i cuprinde pe unii muribunzi.
În general însă, în aceste zile, el căuta să se ferească parcă de-a înţelege clar situaţia; unele fapte, care cereau o dezlegare imediată, îl apăsau în chip deosebit şi cât n-ăr fi dat el să se poată descătuşa, să poată fugi de unele griji, a căror uitare însă, în situaţia în care se afla, ameninţa să-l ducă la pierzanie.
Mai ales îl neliniştea Svidrigailov: s-ar putea spune chiar că toate gândurile i se opriseră asupra acestuia. Din clipa când auzise cuvintele atât de primejdioase şi prea clar rostite de Svidrigailov în locuinţa Soniei, în ziua morţii Katerinei Ivanovna, cursul normal al gândurilor lui parcă se întrerupsese.
Dar cu toate că acest fapt nou îl neliniştea grozav, Raskolnikov nu se grăbea să-l lamurească. Uneori, după ce rătăcea în vreun cartier îndepărtat şi pustiu al oraşului, se trezea într-un tractir nenorocit, singur la masă, abia aducându-şi aminte cum a ajuns acolo, şi se gândea deodată la Svidrigailov; îşi dădea seama foarte limpede şi neliniştitor că ar trebui sa aibă cât mai repede o explicaţie decisivă cu acest om şi să hotărască ce este de făcut.
O dată, ajungând dincolo de bariera oraşului, îşi închipui chiar că-l aştepta Svidrigailov, că-i daduse o întîlnire acolo.
Alta dată, se trezi în zori culcat pe pământ, într-un tufiş, aproape fără să ştie cum a ajuns acolo.
De altfel, în cele două-trei zile care au urmat după moartea Katerinei Ivanovna, el se întâlnise de două ori cu Svidrigailov acasă la Sonia, unde, făra nici un scop, intra totdeauna pentru o clipă. Cu aceste prilejuri schimbaseră câteva vorbe în treacăt, dar niciodată nu atinseseră punctul principal, ca şi cum s-ar fi înţeles între ei că, deocamdată, trebuiau să tacă.
Katerina Ivanovna zăcea încă în sicriu. Svidrigailov se ocupa de înmormântare şi avea multe alergături de făcut. Sonia era şi ea foarte ocupata.
La ultima lui întâlnire cu Svidrigailov, acesta îi spuse că demersurile lui în privinţa copiilor Katerinei Ivanovna au fost încununate de succes; că, datorita relaţiilor sale, obţinuse admiterea celor trei copii în nişte orfelinate foarte bune; că banii depuşi pe numele lor ajutaseră mult la aceasta, fiindcă se primeau mai bucuros copiii cu câte un mic capital, decât orfanii săraci. A adăugat câteva vorbe și despre Sonia, i-a promis să treacă într-o zi pe la el și a pomenit că „ar dori să stea de vorbă; că trebuiau neapărat să discute împreună despre unele lucruri care...”
Acest schimb de cuvinte avusese loc pe palier.
Svidrigailov îl privise țintă în ochi și deodată, după o scurtă tăcere, îi spuse, domolind glasul:
- Ce-i cu dumneata, Rodion Romanovici, parcă n-ai fi în apele dumitale? Zău aşa! Te uiţi şi asculţi, şi totuşi parcă n-ai înţelege nimic. Vino-ţi în fire! Trebuie să stăm puţin de vorba amândoi; îmi pare rău că am atâtea de făcut şi pentru mine şi pentru alţii... Eh, Rodion Romanici, adaugă el pe neaşteptate. Toţi oamenii au nevoie de aer, da, da, de aer... Şi asta mai înainte de toate!
Se dădu la o parte, ca să facă loc preotului şi diaconului care urcau scara. Veneau să facă slujba morţilor. Din ordinul lui Svidrigailov se slujea regulat, de două ori pe zi. Svidrigailov îşi văzu de drum. Raskolnikov rămase locului, se gândi puţin şi intra după preot în odaia Soniei.
Se opri în prag.
Slujba abia începuse, domoală, solemnă, tristă.
Gândul la moarte şi senzaţia pe care ţi-o dă prezenţa unui mort în casă aveau pentru el, de totdeauna, din copilarie, ceva apăsător, îi dădeau un fel de groaza mistică; de altfel, nu mai asistase de mult la un prohod. Iar acesta de acum era deosebit de sfâşietor şi de jalnic.
Se uită la copii: erau îngenuncheaţi în jurul sicriului; Polecika plângea. În spatele lor se ruga Sonia, plângând încet şi sfios parcă, „în ultimele zile nu s-a uitat nici o singură dată la mine şi nu mi-a spus o vorbă măcar", se gândi el.
Soarele lumina puternic odaia; fumul de tămâie se ridica dens spre tavan; preotul citea:
„Odihneşte, Doamne, sufletul..."
Raskolnikov rămase până la sfârşitul slujbei. Binecuvântând şi luându-şi rămas bun, preotul aruncă o privire mirată în jurul său.
După slujbă, Raskolnikov se apropie de Sonia. Ea îl apuca deodată de mână şi-şi lipi capul de umărul lui. Acest gest spontan îl uimi nespus:
„Cum? Nici pic de silă, de groază? Mâna ei n-a tresărit câtuşi de puţin atingându-l!"
Nesfârşita uitare de sine. Cel puţin, aşa socotea el. Sonia n-a spus un cuvânt. Raskolnikov i-a strâns mâna şi a ieşit. Îşi simţea inima cumplit de grea. Daca ar fi putut sa plece undeva, unde să fie singur de tot, chiar de ar fi trebuit să rămână aşa o viaţă întreagă, s-ar fi socotit fericit.
Dar în ultima vreme, deşi era mai tot timpul singur, n-ar fi putut afirma că este. Se întâmpla să plece afară din oraş, să iasă la drumul mare; într-o zi, a ajuns chiar într-un crâng; dar cu cât locul era mai pustiu, cu atât simţea mai tare lângă el prezenţa nevăzută şi neliniştitoare a cuiva, prezenţa care nu atât îl speria, cât îl irita şi de aceea se grăbea sa se întoarcă în oraş, să se piarda în mulţime, să intre în tractire, în berarii; se ducea la Tolkucii, în Sennaia, acolo era parcă mai uşor, şi se simţea mai singur.
Într-o cârciumă, pe înserate, auzi nişte cântece; şezu o oră întreagă să le asculte şi mai târziu îşi aminti că-i făcuse mare plăcere. Dar spre sfârşit îl apucă din nou neliniştea; îl chinuia un gând ca o remuşcare: „Stau aici şi ascult cântece, oare asta am eu de făcut?" îşi zise el. De altfel, îşi dadu numaidecât seama că nu-l neliniştea numai asta, că mai era ceva ce trebuia soluţionat fără întârziere, dar acest ceva nu şi-l putea lamuri cu gândul şi nici exprima cu vorba.
Toate gândurile se încurcau, se făceau ghem.
„Nu, decât aşa, mai bine lupta! Mai bine Porfiri... sau Svidrigailov... De m-ar chema mai iute, sau m-ar ataca din nou... Da! Da!" gândea el.
Ieşi din cârciumă şi o luă aproape la goană. Gândul la Dunia şi la mama lui îl aduse deodată într-o stare de panică. În noaptea aceea, cu puţin înaintea zorilor, se trezi în nişte tufişuri din Krestovski Ostrov, tremurând de frig, scuturat de friguri; porni spre casă și ajunse acolo dimineața, devreme. După câteva ore de somn, frigurile îl lăsară, dar se sculă târziu: erau ceasurile două după-amiaza.
Îşi aduse aminte că era ziua înmormântării Katerinei Ivanovna şi se bucură că n-a asistat la ea. Nastasia îi aduse de mâncare; mâncă şi bău cu multă poftă, aproape cu lăcomie. Capul îi era mai limpede şi parcă se simţea mai liniştit decât în ultimele trei zile. O clipă se gândi cu mirare la accesele lui de panică. Apoi uşa se deschise şi intră Razumihin.
......................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu