Fiul nerecunoscător

Poveste albaneză

                A fost și n-a fost....
    A fost odată într-un oraș un negustor preacinstit, care avea legături de afaceri cu mai mulți prieteni din acel oraș. Temându-se ca nu cumva prietenii săi să risipească banii pe care-i adusese în comun, el se despărți de ei și luă înțeleapta hotărâre de a părăsi acel oraș, ducându-se să-și facă treburile într-altul.
    Își luase, cu el, soția și băiatul.
    În acel nou oraș, el deschise o prăvălie care, încetul cu încetul, propăși, dându-i mijloace să trăiascp cu îmbelșugare.
    Trecură douăzeci de ani de când înjghebase treaba aceasta și veni vremea să se lase ne negoț, să se mai odihnească.
    Iată însă că, dintr-o dată, nevasta lui muri. Trăiseră aproape treizeci de ani în bună înțelegere. Nici unul dintre ei nu dăduse celuilalt cel mai mic prilej de supărare.
    E ușor de înțeles câtă durere a fost pentru negustorul nostru moartea femeii. Totuși, văzând că fiul său era de asemenea, foarte îndurerat, el încercă să-și potolească durerea, ca să-și mângâie băiatul.
    - Maică-ta nu mai e, îi spuse el. E o pierdere care nu mai poate fi înlocuită. Tot ce putem face este să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sufletul ei, întrucât lacrimile noastre nu i-ar putea da înapoi viața. Aici eu nu mai am pe nimeni, care să mă iubească în afară de tine, căci prietenii mei au rămas în orașul unde am locuit la început. Dacă vrei să dai dovadă de înțeleciune, să te porți cum trebuie și să-ți iei nevastă.
    Și, într-adevăr, bătrânul porni să caute o mireasă pentru fiul său.
    În vecinătatea lor locuiau trei frați, dintre care cel mai mare avea o fată. Fuseseră bogați odinioară, acum însă erau scăpătați și trăiau într-o stare vecină cu sărăcia.
    Bătrânul se gândise deseori la copila acelor vecini.
    Într-o zi de hotărî, îmbrăcă haine noi și se duse să ceară pe fată pentru băiatul său. Se gândea că fiind săraci, ea trebuia să fie cinstită.
    Întâia întrebare a celor trei frați a fost aceasta:
    - Ce avere are băiatul tău?
    - Toată averea mea, răspunse bătrânul. Lucrurile din casă și banii care s-ar putea ridica la o mie de lire. Eu le dau chiar de acum jumătate din avutul meu, iar restul, cealaltă jumătate, o să le rămână tot lor, după moartea mea.
    Se învoiră și făcură nunta.
    După câtăva vreme, tinerii soți aduseră pe lume un băiat, care se arăta foarte deștept și cu multe daruri sufletești.
    Dar viața bătrânului a fost nefericită, noră-sa nu-l iubea. La început s-a purtat destul de bine cu el, dar curând pierdu orice măsură și începu să-l nesocotească, să-i vorbească urât și nu mai voia chiar să-i dea pâine să mănânce.
    Întristat, și-ascundea durerea și nu îndrăznea să se plângă nimănui.
    Într-o zi, auzi pe noră-sa, care-i spunea bărbatului ei:
    - Eu nu mai pot răbda să trăiesc sub același acoperiș cu omul ăsta.
    Și într-o bună zi, feciorul bătrânului îl pofti să-și caute altă locuință, spunându-i că-l va ajuta să trăiască. Auzind aceste cuvinte, bietul om îngălbeni și începu să tremure din tot trupul.
    - Cum, fiule? îi spuse el. Tu vorbești așa? Tu ce ai, de la cine ai primit? Nu mă alunga! Dă-mi un adăpost aici, până când mi-o veni moartea. Gândește-te, dragul meu copil, cât am trudit eu, ca să te cresc!
    Aceste cuvinte ale bătrânului au mers drept la inima băiatului, dar nora nu voia să-l mai vadă.
    - Unde vrei să mă duc? mai zise bătrânul. Ce-aș putea aștepta eu de la străini, când însuși fiul meu mă alungă?
    Și vorbind așa, lacrimile îi curgeau pe obraz.
    Totuși, el sfârși prin a-și lua toiagul și se ridică rugându-se lui Dumnezeu să-l ierte pe fiul nerecunoscător. Apoi îi spuse:
    - Uite, vine iarna și n-am nimic să m-acopăr. Dă-mi, rogu-te, câteva vechituri, ceva haine pe care nu le mai porți.
    Nora, care auzise această cerere, îi răspunse cu dârzenie că ei n-aveau haine de prisos.
    Atunci bătrânul se rugă să-i dea cel puțin o pătură de cal.
    Fiul său făcu semn tânărului său copil, nepotul bătrânului, să-i aducă una. Băiatul care auzise toate cuvintele schimbate până atunci, se duse spre grajd, lua pătura cea mai bună, o tăie în două bucăți și aduse una bătrânului.
    - Toată lumea vrea să mor, strigă deznădăjduit bătrânul. Dacă până și copilul acesta mă urăște și-mi dă numai o jumătate de pătură!
    Fiul își certă băiatul că n-a împlinit tocmai porunca ce-i dăduse.
    - Am greșit, tăticule, zice copilul. Dar avea altceva în cap: cealaltă jumătate voiam s-o păstrez pentru tine, când vei fi și tu bătrân, la rândul tău.
    Răspunsul acesta îl tulbură mult pe fiul nerecunscător. Înțelese toată greutatea păcatului său înspăimântător. Cuprins de remușcare, își certă nevasta și, căzând la picioarele moșneagului, îș rugă să rămână cu el.
    Bătrânul rămase acasă și nora se pocăi. Ei fură fericiți cu toții și noi vom fi mai fericiți decât ei, văzând că s-a făcut dreptate.