21.
Raskolnikov urcă scara.
Îl găsi într-o odăiţă foarte mică, cu o singură fereastră, lipită de salonul cel mare, unde, la douăzeci de măsuţe, beau ceai negustori, funcţionari şi tot soiul de oameni, în urletele unui cor învălmăşit. Dintr-o altă încăpere se auzea ţăcănitul bilelor de biliard. Pe masa lui Svidrigailov era o sticlă de şampanie începută şi un pahar golit pe jumătate. În odăiţă se afla un băieţel, muzicant de stradă cu flaşneta, şi o cântăreaţă de vreo optsprezece ani, voinică, rumenă, cu o fustă în dungi, cu poala prinsă în brâu, şi o pălarioară tiroleză împodobită cu panglici; fără să ţină seama de corul din odaia vecină, cânta, acompaniată de flaşnetă, cu o voce răguşită de contralto, un cântec trivial.
- Haide, ajunge! o întrerupse Svidrigailov la intrarea lui Raskolnikov.
Fata își întrerupse pe loc cântecul și se opri, așteptând respectuoasă. Trivialitățile ritmate de adineori le cântase cu același aer serios și respectuos.
- Hei, Filip, un pahar! strigă Svidrigailov.
- Eu n-am să beau, zise Raskolnikov.
- Cum vrei, n-am comandat pentru dumneata. Bea, Katia! Azi nu mai am nevoie de tine, poți să te duci!
Îi umplu paharul şi puse pe masă o bancnotă galbenă. Katia bău vinul, aşa cum îl beau femeile, adică fără sa ia paharul de la gură, în multe înghiţituri mici, apoi lua hârtia, sarută mâna lui Svidrigailov, pe care acesta i-o lăsă îngăduitor, cu un aer foarte serios, şi ieşi din odaie; băieţelul cu flaşneta o urmă. Amândoi fuseseră aduşi de pe stradă. Svidrigailov nu se afla nici de o săptămână la Petersburg şi ai fi zis că este un vechi client al localului. Chelnerul Filip îl „cunoştea" şi se linguşea pe lângă el. Uşa care dădea în sală se încuia; Svidrigailov era ca la el acasă în odaia aceea, unde poate că petrecea zile întregi. Tractirul era murdar şi nici măcar de mână a doua.
- Mă duceam la dumneata, începu Raskolnikov, dar cum se face că am cotit deodată pe bulevardul X? N-o iau niciodată încoace când trec prin Sennaia. O iau la dreapta. De altfel, nici locuința dumitale nu-i în partea asta. Și cum am cotit, am dat de dumneata! E ciudat!
- De ce nu spui de-a dreptul: o minune!
- Fiindcă poate nu este decât o întâmplare.
- Asta e o trăsătură pe care o are toată lumea aici! râse Svidrigailov. Chiar cei care în sufletul lor ar crede în minuni n-au curajul s-o mărturisească! Ai spus singur că „poate" nu este decât o întâmplare. Ce puţini au aici curajul părerilor lor, nici nu-ţi poţi închipui, Rodion Romanovici! Nu vorbesc despre dumneata. Dumneata ai părerea dumitale personală, şi nu te-ai temut s-o afirmi. Tocmai prin aceasta mi-ai atras curiozitatea.
- Și prin altceva nu?
- Ajunge și atât.
Svidrigailov era puțin înfierbântat, deși nu băuse decât o jumătate de pahar de vin.
- AI venit la mine, îmi pare, înainte de a afla dacă sunt în stare să am ceva ce numești dumneata părere personală, observă Raskolnikov.
- Ei, atunci a fost altceva. Fiecare cu treburile lui. Cât despre minune, pot să-ţi spun că dumneata pari să fi dormit ultimele două-trei zile. Păi, ţi-am vorbit chiar eu despre acest tractir şi nu-i nicio minune că ai ajuns aici; ţi-am explicat drumul, ţi-am indicat locul unde se află şi ţi-am spus la ce oră mă poţi găsi aici. Îţi aminteşti?
- Am uitat, răspunse cu mirare Raskolnikov.
- Cred. Ţi-am explicat de două ori. Adresa ţi s-a întipărit mecanic în minte. Şi dumneata ai cotit-o încoace exact spre adresa indicată, fără să bănuieşti măcar. De altminteri, pe când îţi vorbeam, mi-am dat seama că eşti cu gândul aiurea. Te trădezi prea de tot, Rodion Romanici. Da, încă ceva: sunt convins ca la Petersburg mulţi oameni umblă pe stradă vorbind singuri. Este un oraş de seminebuni. Dacă am avea oameni de ştiinţă, atunci medicii, juriştii şi filozofii ar putea să facă la Petersburg cercetări din cele mai interesante, fiecare după specialitatea lui. Rar loc unde sufletul omului să fie supus unor influenţe mai întunecate, mai brutale şi mai stranii ca la Petersburg. Dacă n-ar fi decât influenţa climei! Afară de asta, Petersburgul este centrul administrativ al Rusiei, şi caracterul lui trebuie să se răsfrângă în toate. Dar nu despre asta e vorba, voiam să-ţi spun că m-am uitat de câteva ori la dumneata pe stradă. Când ieşi din casa, dumneata îţi ţii capul drept. După douăzeci de paşi îl laşi în piept şi-ţi pui mâinile la spate. Te uiţi, dar este clar că nu vezi nimic, nici înainte, nici în jurul dumitale. Apoi începi să-ţi mişti buzele şi să vorbeşti singur: uneori îţi iei mâna de la spate şi declami, apoi te opreşti în mijlocul drumului şi rămâi aşa multă vreme. Asta e foarte rău. Poate că te observă şi altcineva în afară de mine, şi ar putea să-ţi strice. Mie, de fapt, puţin îmi pasă, de vindecat n-am să te vindec, dar dumneata mă înţelegi desigur.
- Va sa zică, dumneata știi că sunt urmărit? întrebă Raskolnikov, privindu-l iscoditor.
- Nu, nu știu nimic, răspunse Svidrigailov cu un aer mirat.
- Atunci să nu mai vorbim despre mine, mormăi Raskolnikov încuntându-se.
- Bine, să nu mai vorbim despre dumneata.
- Spune-mi mai bine de ce, dacă dumneata obişnuieşti să vii în acest loc şi dacă e adevărat că mi-ai spus de două ori sa vin să te caut aici, de ce atunci adineauri, când m-am uitat la dumneata din stradă, ai vrut sa te ascunzi şi s-o ştergi? Am observat foarte bine acest lucru.
- He-he! Şi de ce, când am intrat mai deunăzi în odaia dumitale, unde zăceai cu ochii închişi pe divan, te-ai prefăcut că dormi, cu toate că nu dormeai defel? Și eu am observat foarte bine acest lucru.
- Poate că aveam.... unele motive.... știi și dumneata.
- Și eu poate că aveam motivele mele, cu toate că dumneata nu le cunoști.
Raskolnikov, cu cotul pe masă şi bărbia sprijinită în pumn, se uita ţintă la Svidrigailov. îi cerceta chipul, care-i pricinuise totdeauna o mirare. Obrazul lui ciudat aducea cu o mască: alb şi rumen, cu buzele prea roşii, cu barba prea blondă, părul de asemenea foarte blond şi foarte des, ochii prea albaştri şi privirea lor prea fixă, apăsătoare. Obrazul acesta frumos şi uimitor de tânăr pentru vârsta lui era grozav de antipatic. Svidrigailov purta haine elegante, uşoare, de vară, dar mai ales îi era eleganta rufăria. Pe mâna stângă strălucea un inel masiv cu o piatră scumpă.
- Ce să ne mai ascundem după deget? zise deodată Raskolnikov, pornind la atac deschis, cu o nerăbdare nervoasă. Cu toate că dumneata, dacă vrei, eşti în măsură să-mi faci cel mai mare rău, eu însă n-am niciun chef să mă prefac. Am să-ţi dovedesc îndată că nu ţin atât de mult la mine pe cât îţi închipui probabil. Să ştii deci că am venit la dumneata ca să-ţi spun că dacă ai cumva tot aceleaşi intenţii cu privire la sora mea şi dacă crezi că te poţi folosi de ceea ce ai descoperit în ultima vreme ca să-ţi ajungi scopul - am să te omor înainte ca dumneata să mă bagi la închisoare. Cuvântul meu e hotarît: ştii bine că am să mi-l pot ţine. În al doilea rând, dacă ai ceva să-mi spui - fiindcă toate zilele astea mi s-a părut că vrei să-mi spui ceva - spune mai iute căci timpul este preţios şi poate în curând va fi prea târziu.
- Unde te grăbeşti aşa? striga Svidrigailov, cercetându-l cu interes.
- Fiecare cu treburile lui, răspunse Raskolnikov, ursuz şi nerăbdator.
- Dumneata mă îndemni la sinceritate şi tot dumneata refuzi să răspunzi chiar de la prima întrebare, observă Svidrigailov, zâmbind. Dumitale ţi se pare mereu că am anumite intenţii şi de aceea mă priveşti cu neîncredere. Ei, asta-i uşor de înţeles în situaţia dumitale. Dar, oricât de mult aş dori să ne împrietenim, n-am să mă ostenesc să-ţi scot asta din cap. Nu face, zău! Şi apoi, nu am nimic deosebit să-ţi spun.
- Atunci ce vrei de la mine? De ce-mi dai mereu târcoale?
- Pur şi simplu pentru că eşti un individ interesant de observat. M-ai atras prin situaţia dumitale fantastică, asta este! În afară de aceasta, dumneata eşti fratele unei persoane care m-a interesat foarte mult şi, în sfârşit, chiar această persoana mi-a vorbit la un moment dat foarte mult despre dumneata, fapt pentru care am dedus că te bucuri de mare trecere; crezi poate că este puţin lucru? He-he-he! De altfel, recunosc că întrebarea dumitale este foarte complicată pentru mine şi că-mi vine greu să-ţi răspund. De pildă, dumneata n-ai venit acum numai pentru că ai treaba cu mine, ci sperând ca am să-ţi spun ceva nou. Nu-i aşa? stărui Svidrigailov, zâmbind viclean, închipuieşte-ţi acum că, venind încoace, la Petersburg, m-am gândit în vagon la dumneata, sperând şi eu că ai să-mi spui ceva nou, că am să pot împrumuta ceva de la dumneata! Vezi cât de bogaţi suntem?
- Ce să împrumuţi de la mine?
- Ştiu eu? N-aş putea spune. Vezi în ce tractir infect îmi fac veacul şi asta mă încântă, adică nu mă încântă, dar trebuie să-mi trec şi eu timpul undeva. Dar pe biata Katia, ai văzut-o... Să fi fost, bunăoară, un mâncău, un gastronom de club, dar vezi şi dumneata, atâta sunt în stare sa manânc! (El arătă cu degetul spre ungher, unde, pe o măsuţă mica, se zăreau într-o farfurioară de tablă resturile unui biftec dezgustător şi cartofi.) Dar stai, dumneata ai luat masa? Eu am luat o gustare şi nu mai vreau nimic. Cât despre vin, nu beau deloc, în afară de şampanie, şi nici şampanie nu beau mai mult de un pahar pe seară, altfel mă doare capul. Am comandat sticla asta fiindcă vreau sa mă înviorez, trebuie să mă duc undeva, şi de aceea mă vezi într-o stare sufletească specială. Tocmai de aceea m-am ascuns adineauri ca un şcolar, fiindcă mă temeam că ai să mă încurci; dar cred că (el scoase ceasul) pot să rămân cu dumneata o oră întreagă; acum e patru şi jumătate. Poate nu-ţi vine a crede că uneori îmi pare rău că nu sunt nici măcar moşier sau tată de familie, ulan, fotograf, jurnalist... că nu sunt nimic, n-am nici o specialitate. Uneori, mă plictisesc grozav. Zău, credeam că ai să-mi spui ceva nou!
- Dar cine eşti dumneata, în fond, şi pentru ce ai venit aici?
- Cine sunt eu? Ştii prea bine: sunt nobil, am servit doi ani în cavalerie, apoi m-am învârtit pe aici prin Petersburg, pe urmă m-am însurat cu Marfa Petrovna şi am locuit la ţara. Asta-i toată biografia mea!
- Se spune că eşti cartofor, e adevărat?
- Nu, ce cartofor?! Sunt trişor, nu cartofor.
- Trişai la cărti?
- Da.
- Şi n-ai mâncat palme?
- Mi s-a întâmplat. De ce mă întrebi?
- Prin urmare, puteai să te baţi în duel. Şi asta e o senzaţie tare.
- Nu te contrazic şi apoi, nu sunt meşter în filozofie. Mărturisesc că m-am grăbit să vin aici mai mult pentru femei.
- Îndată după înmormântarea Marfei Petrovna?
- Da, zâmbi Svidrigailov cu o sinceritate dezarmantă. Şi ce-i? Mi se pare că dumneata eşti scandalizat de felul meu de a vorbi despre femei?
- Adică te miră că mă scandalizează desfrâul?
- Desfrâu?! Uite unde am ajuns! Dar stai să-ţi răspund în primul rând în privinţa femeilor în general; ştii, am chef de vorbă acum. Spune, pentru ce m-aş abţine? Pentru ce să mă las de femei, dacă sunt nebun după ele? E, cel puţin, o ocupaţie.
- Pai, atunci, dumneata îţi pui toată nădejdea numai în desfrâu?
- Ei şi? Fie şi desfrâu! Desfrâu şi iar desfrâu! Cel puţin îmi place că pui întrebarea deschis. Desfrâul are cel puţin ceva statornic, ceva întemeiat pe firea însăşi a omului şi nesupus fanteziei, ceva care stăruie în sânge ca un tăciune aprins, ceva care te arde, un foc pe care multă vreme, chiar cu anii, nu-l poţi stinge. Trebuie să admiţi că este o ocupaţie!
- Şi de ce te bucuri? Este o boală, şi încă o boală primejdioasă.
- A, asta ai vrut să spui? Sunt de acord că este o boală, de altfel, ca tot ce întrece măsura - şi în asta se întrece întotdeauna măsura - dar, în primul rând, unul reacţionează într-un fel, altul într-alt fel; în al doilea rând, fireşte, trebuie să păstrezi măsura în toate celea, da, măsură şi calcul, chiar de ar fi un calcul mârşav, dar ce să-i faci? Dacă n-ar fi asta, atunci nu ţi-ar mai rămâne poate altceva decât să te împuşti. Sunt de acord că fiecare om cinstit este dator să se plictisească, totuşi...
- Dumneata ai fi în stare să te împuşti ?
- Asta-i bună! replică Sidrigailov. Fii bun, te rog, şi să nu mai vorbim despre asta, adaugă el în grabă şi chiar fără fanfaronada care se simţise mai înainte în toate vorbele lui. Până şi expresia obrazului i se schimbă. Trebuie să-ţi mărturisesc o slăbiciune de neiertat, dar n-am ce face: mă tem de moarte şi nu-mi place când se vorbeşte despre ea. Ştii că sunt mistic într-o anumită măsură?
- Aha, fantoma Marfei Petrovna! Te mai vizitează şi acum?
- Dă-o naibii, nu mai pomeni de ea; la Petersburg nu m-a vizitat niciodată; dracu s-o ia! strigă el, enervat. Nu, hai mai bine să nu mai... de altfel... Hm! Păcat că nu am timp şi nu pot să stau mai mult cu dumneata, mare pacat! Aş avea ce să-ţi spun.
- E vorba de o femeie?
- Da, de o femeie, o întâmplare... nu, nu la asta mă refeream.
- Dar ticăloşia acestei ambianţe nu te mai impresionează? Nu mai ai putere să te opreşti?
- A, dumneata ai pretenţia că eşti un om tare? He-he-he! M-ai dat gata, Rodion Romanovici, cu toate că ştiam de mai înainte că aşa are să fie. Dumneata îmi vorbeşti despre desfrâu şi despre estetică! Dumneata - un Schiller, dumneata - un idealist! Fireşte, aşa trebuie sa fie şi ar fi fost de mirare dacă nu s-ar fi întâmplat aşa: totuşi, în realitate, pare cam ciudat... Vai ce păcat că nu mai am timp, fiindcă dumneata însuţi eşti un individ foarte interesant. Dar ia zi, dumitale îţi place Schiller? Mie îmi place grozav!
- Mare fanfaron eşti! rosti cu oarecare dezgust Raskolnikov.
- Nu sunt, crede-mă, nu sunt! răspunse, râzând, Svidrigăilov. De altfel, nu te contrazic, fie şi fanfaron; de ce n-aş face pe fanfaronul, dacă e inofensiv? Şapte ani am stat la ţară la Marfa Petrovna şi de aceea acum, când am dat peste un om interesant în cel mai înalt grad, sunt încântat să stau de vorbă, şi apoi am băut o jumătate de pahar de vin şi mi s-a şi urcat la cap. Principalul însă, există o anumită împrejurare care mă stimulează grozav, dar pe care... am s-o trec sub tăcere. Unde pleci? întrebă el, speriat.
Raskolnikov dădu să se scoale. Îşi simţea inima grea, se înăbuşea şi părea îi era ruşine că venise acolo. Svidrigailov îi părea cel mai uşuratec şi mai desfrânat ticălos din lume.
- E-eh! Mai stai, ramâi cu mine, îl rugă acesta. Comandă măcar un ceai. Mai rămâi, n-am să mai spun prostii, adică n-am să mai vorbesc despre mine. Am să-ţi povestesc ceva. Vrei să-ţi spun cum o femeie a încercat, ca să mă exprim în stilul dumitale, să mă „salveze"'? Are să fie un răspuns la primă dumitale întrebare, fiindcă aceasta persoana este chiar sora dumitale. Vrei să-ţi povestesc? Că să ne trecem timpul.
- Povesteşte, dar sper că...
- O, fii pe pace! De altminteri, Avdotia Romanovna, până şi într-un om stricat şi nemernic ca mine, nu poate trezi decât cel mai profund respect.
Capitolul IV.
- Dumneata știi, poate (mi se pare că ți-am spus chiar eu), începu Svidrigailov, că am stat aici la închisoarea datornicilor pentru o sumă enormă de bani, neavând în perspectivă nici cea mai mică nădejde de a putea plăti vreodată. N-are rost să povestesc cu de-amănuntul cum m-a răscumpărat Marfa Petrovna; ştii dumneata cum îşi poate pierde minţile o femeie îndrăgostită! Marfa Petrovna era o femeie cinstită şi destul de deşteaptă (deşi absolut incultă), închipuieşte-ţi că aceastaă femeie, pe cât de cinstită pe atât de geloasă, a ajuns, după nenumărate scene de furie şi mustrări, să încheie cu mine un fel de contract, pe care l-a respectat în tot timpul căsniciei noastre. Era mult mai în vârstă decât mine şi, în afară de aceasta, veşnic ţinea cuişoare în gură. Am fost destul de porc, şi într-o anumită măsură cinstit, ca să-i declar deschis că nu pot să-i fiu absolut credincios. Această mărturisire a făcut-o să turbeze, totuşi se pare că sinceritatea mea brutală i-a plăcut oarecum.
- „Prin urmare, zicea ea, nu vrea să mă înşele, dacă mi-o declară de la început"; or pentru o femeie geloasă, ăsta-i lucrul cel mai important. După multe lacrimi, am încheiat între noi un contract verbal - punctul unu: nu o voi părăsi niciodată pe Marfa Petrovna şi voi rămâne totdeauna soţul ei; doi: nu voi pleca nicăieri fără permisiunea ei; trei: nu voi avea niciodată o amanta permanentă; patru: pentru toate acestea Marfa Petrovna îmi permite să-mi fac cheful din când în când cu câte o fetişcană de pe Sennaiă, dar numai cu ştirea ei secretă; cinci: să mă ferească Dumnezeu sa mă îndrăgostesc de o femeie din societatea noastră; şase: în cazul când - Doamne fereşte - m-aş îndrăgosti serios, trebuie să-i mărturisesc totul Marfei Petrovna.
- În ceea ce priveşte ultimul punct, Marfa Ptrovna a fost, de altfel, destul de liniştită tot timpul; era o femeie inteligentă şi, prin urmare, nu mă putea considera altfel decât drept un desfrânat şi un muieratic incapabil să iubească serios. Dar o femeie inteligentă şi o femeie geloasă sunt două lucruri diferite, tocmai aici e nenorocirea. De altminteri, ca să-i judeci fără părtinire pe unii oameni trebuie mai întâi să renunţi la unele păreri preconcepute şi la obişnuinţa pe care ţi-o creează oamenii şi obiectele care ne înconjoară în toate zilele. Am dreptul să mă încred în părerea dumitale mai mult decât în părerea oricui. Poate că ai şi auzit multe lucruri ridicole şi absurde despre Marfa Petrovna. Într-adevăr, avea unele obiceiuri foarte caraghioase; dar trebuie să-ţi spun deschis că-mi pare sincer rău pentru nenumăratele necazuri pe care i le-am pricinuit. Ei, cred că pentru o cuviincioasă oraison funebre celei mai duioase soţii de la soţul ei iubitor - e destul. În cazul când ne certam, eu tăceam îndeobşte, nu mă enervam defel, şi această purtare de gentleman îşi atingea aproape totdeauna ţelul; o impresiona şi-i plăcea; se întâmpla uneori chiar să fie mândră de mine. Totuşi, pe surioara dumitale n-a putut s-o suporte.
- Cum s-a întâmplat că a avut curajul să ia o fată atât de frumoasă ca guvernantă, nu înţeleg! Mi-o explic numai prin faptul că Marfa Petrovna era o femeie impresionabilă, care se înflăcăra uşor, şi că ea însăşi s-a îndrăgostit (s-a îndrăgostit literalmente) de surioara dumitale. De altfel, Avdotia Romanovna a făcut primul pas, nu ştiu dacă vrei să mă crezi? Iar Marfa Petrovna a ajuns atât de departe, încât la început se supăra pe mine, fiindcă atunci când venea vorba despre surioara dumitale tăceam chitic şi pentru că eram atât de nepăsător faţă de veşnicele sale laude de îndrăgostită la adresa Avdotiei Romanovna. Nici eu nu înţeleg ce ar fi vrut! Şi, fireşte, Marfa Petrovna i-ă povestit Avdotiei Romanovna toata biografia mea. Avea obiceiul nenorocit de a povesti secretele noastre de familie tuturor celor care voiau s-o asculte şi să se plângă într-una de mine; cum putea atunci să scape prilejul faţa de un prieten nou şi atât de minunat? Socot că nici nu discutau despre altceva şi nu încape nicio îndoială că Avdotia Romanovna cunoştea acele poveşti sinistre şi tainice care mi se pun în cârcă... Sunt gata să fac rămășag că și dumneata ai auzit câte ceva de acest fel?
- Am auzit! Lujin te învinuia chiar de moartea unui copil. Este adevărat?
- Fii bun, te rog, şi lasă deoparte toate aceste mahalagisme, răspunse Svidrigailov, dezgustat. Dacă vrei neapărat să afli această absurditate, am să-ţi povestesc odată, iar acum...
- S-a mai vorbit de asemenea şi despre un valet al dumitale de la ţară şi că tot dumneata ai purta vina pentru nu ştiu ce...
- Te rog, ajunge! îl întrerupse din nou Svidrigailov, cu vădită nerăbdare.
- Nu cumva este vorba de acel valet care a venit să-ţi umple pipa după moarte?... Mi-ai povestit chiar dumneata, spuse cu enervare crescândă Raskolnikov.
Svidrigailov îl privi lung, şi lui Raskolnikov îi păru că în privirea aceasta fulgera o sclipire sarcastică, dar Svidrigailov se stăpâni şi răspunse foarte politicos:
- Chiar el. Văd că pe dumneata te interesează în chip deosebit toate acestea şi am să-mi fac o datorie să-ţi satisfac curiozitatea cu cea dintâi ocazie prielnică. Ei, drace! Văd că într-adevăr pot să apar ca o persoana romantică. Judecă şi dumneata, în cazul acesta cât trebuie să-i mulţumesc răposatei Marfa Petrovna pentru că i-a îndrugat atâtea lucruri tainice şi interesante surioarei dumitale? Nu îndrăznesc să judec impresia produsă; în orice caz, mie mi-a prins bine. Cu toată repulsia naturală a Avdotiei Romanovna, şi în pofida aerului meu veşnic ursuz şi respingător, i s-a făcut, până la urma, milă de un om pierdut. Iar atunci când inima unei fete începe să simtă milă, asta-i foarte periculos pentru ea. Are sa vrea neapărat şi să-l „salveze" pe acel om, şi să-i deschidă ochii, şi să-l învie, şi să-l întoarcă spre ţeluri nobile, să-l readucă la o nouă viaţă şi activitate, în sfârşit, ştii şi dumneata tot ce se poate visa în genul ăsta. Mi-am dat seama numaidecât că păsărica zboară singură spre capcană şi m-am pregătit la rândul meu. Mi se pare că te încrunţi, Rodion Romanovici? Nu-i nimic, după cum ştii, toate acestea s-au soldat cu o nimica toată (Ei drăcie, cât vin beau astăzi!). Ştii, mi-a părut rău totdeauna, din clipa când am cunoscut-o, că destinul nu i-a hărăzit Avdotiei Romanovna să se nască în secolul al doilea sau al treilea al erei noastre, fiică a vreunui cneaz, a vreunui demnitar sau proconsul în Asia Minoră. Ar fi fost, fără îndoială, dintre acele mucenice care zâmbeau când li se ardeau sânii cu fierul înroşit. S-ar fi dus singură să caute martirajul, iar în secolul al patrulea sau al cincilea s-ar fi refugiat în pustiul egiptean şi ar fi trăit acolo treizeci de ani, hrănindu-se cu rădăcini, exaltare şi vedenii. Azi, abia aşteaptă şi doreşte cu nesaţ să pătimească pentru cineva, şi asta cât mai repede, iar dacă nu i se va da acest prilej de martiraj, e în stare să sară pe fereastră. Am auzit ceva despre un oarecare domn Razumihin. Se zice că e un băiat chibzuit (de altfel, o arată şi numele: trebuie să fie seminarist); s-o păzească bine pe surioara dumitale. Într-un cuvânt, mi se pare că am înţeles-o foarte bine şi socot asta o mare cinste pentru mine. Dar atunci, atunci la început de tot, înţelegi dumneata, când nu ştii cu cine ai de-a face, judeci mai uşuratic şi greşit, te poţi înşela. Şi apoi, la naiba, de ce este atât de frumoasă? Nu-s eu de vină!
- Într-un cuvânt, pasiunea mea a început printr-o puternică atracţie fizică. Iar Avdotia Romanovna este de o puritate înspăimântătoare, nemaiauzită şi nemaipomenită. (Bagă de seamă, îţi spun acest lucru despre sora dumitale ca un fapt cert. E de o puritate aproape bolnăvicioasă, cu toată inteligenţa ei, şi acest lucru are să-i strice în viață).
- Tocmai atunci s-a întâmplat să intre la noi , ca fată de casă, Paraşa, o fată cu ochii negri, abia adusă din alt sat, pe care eu n-o văzusem niciodată; era tare drăguţă, dar proastă, de necrezut; a început să plângă, să bocească de a răsunat toată curtea, şi s-a făcut mare scandal.
- Într-o zi, după-masă, Avdotia Romanovna m-a căutat anume, pe când eram singur în grădină şi, cu ochii scânteind de indignare, mi-a poruncit s-o las în pace pe biata Paraşa. Era poate prima oară când vorbeam între patru ochi. Eu, fireşte, am primit ca o cinste să-i satisfac dorinţa, am căutat să mă arăt înfrânt, ruşinat; într-un cuvânt, mi-am jucat rolul destul de bine. Aşa au început legaturile dintre noi, cu discuţii tainice, morală, poveţe, rugăminţi, implorări, chiar lacrimi, dacă vrei să mă crezi - până şi lacrimi! Iată unde ajunge la unele fete pasiunea pentru morală!
- Eu, fireşte, am dat vina pe soartă, m-am prefăcut dornic şi ahtiat după lumină şi, în sfârşit, am folosit mijlocul cel mai tare şi cel mai sigur pentru cucerirea unei femei, mijlocul care n-a trădat niciodată pe nimeni şi care impresionează absolut pe toate, fără excepţie. Acest mijloc arhicunoscut este: linguşirea. Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea şi ceva mai uşor decât linguşirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanţă şi apoi e bucluc. Dacă în linguşire absolut toate notele sunt false, ea totuşi face plăcere şi este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuşi plăcere. Oricât de grosolană ar fi linguşirea, ea pare cel puţin pe jumătate adevărată. Şi asta la toate straturile sociale, culte sau inculte. Chiar şi o vestală ar putea fi sedusă cu ajutorul linguşirii. Ce să mai vorbim atunci despre muritorii de rând? Nu pot să-mi amintesc fără să râd cum am sedus o cucoană credincioasă bărbatului, copiilor şi virtuţilor ei. Ce bine m-am distrat şi cât de puţină bătaie de cap am avut! Cucoana era într-adevăr virtuoasă, cel puţin în felul ei. Toată tactica mea constă numai în atât: în fiecare clipă mă arătam strivit şi mă prosternam în faţa purităţii sale. O linguşeam fără ruşine şi abia obţineam, de pildă, să-i strâng mîna sau îi smulgeam o privire, că începeam numaidecât să mă dojenesc pentru că i le-am smuls cu forţa, căci ea s-a împotrivit, s-a împotrivit atât de tare, că eu probabil n-aş fi obţinut niciodată nimic, dacă n-aş fi fost atât de desfrânat. Ea, în nevinovăţia ei, n-a simţit perfidia şi s-a lasat prinsă fără voia ei, fără să-şi dea seama, fără să bănuiască măcar etc, etc. într-un cuvânt, am obţinut tot ce am vrut, iar cucoana mea a rămas ferm convinsă că este nevinovată şi curată, îşi îndeplineşte toate îndatoririle şi obligaţiile, şi că a căzut cu totul întâmplător. Dacă ai şti cât s-ă înfuriat când, la urma urmelor, i-am declarat că după sincera mea părere a căutat şi ea plăcerea la fel ca mine! Biata Marfa Petrovna era grozav de sensibilă la linguşire şi, dacă aş fi vrut, ar fi trecut, încă de pe când trăia, toată averea pe numele meu. (Totuşi beau şi trăncănesc grozav de mult azi.) Sper că n-ai să te superi dacă am să amintesc acum că, la început, Avdotia Romanovna n-a rămas nici ea cu totul rece la linguşirile mele. Numai că eu am fost prost şi cu nerăbdarea mea am stricat totul.
- Într-un cuvânt, n-am ştiut să-mi stăpânesc privirile când stam de vorba cu ea; mi se aprindeau tot mai tare în ochi, şi din ce în ce mai pătimaş, o anumită flacără care o neliniştea şi pe care, până la urma, a început s-o urască. N-are rost să-ţi povestesc toate amănuntele, dar e destul să ştii că a rupt orice relaţii cu mine. Atunci am făcut încă o greşeală. Am început să-mi bat joc grosolan de toate moralistele care vor să convertească oamenii; Paraşa a apărut din nou pe scenă, urmată de multe altele, pe scurt, casa a devenit o adevărată Sodomă.
- Ah, Rodion Romanovici, să fi văzut atunci cum ştiu uneori să scapere ochii surioarei dumităle! Nu te uita că sunt beat şi am dat pe gât un pahar întreg de vin, te asigur că privirea ei mă urmărea până şi în somn. Ajunsesem la urmă că nu mai puteam sa aud foşnetul rochiei sale. În adevăr, credeam că o să dau în boala copiilor, niciodată nu mi-aş fi putut închipui că aş putea sa turbez până într-atât. Trebuia neapărat să mă împac cu Avdotia Romanovna şi acest lucru era imposibil. Închipuieşte-ţi, atunci, ce am făcut? La ce grad de tâmpenie poate sa aducă pe om o patima ca asta? Să nu întreprinzi niciodată nimic când te orbeşte patima, Rodion Romanovici! Socotind că Avdotia Romanovna este săracă lipită pământului (ah, iartă-mă, am vrut să spun că... dar, la urma urmelor, nu-i totuna cum se exprimă un lucru, dacă în fond este tot acelaşi?), într-un cuvânt, că trăieşte din munca ei, ca o întreţine pe mama ei şi pe dumneata... (ah, drace, iar te încrunţi) am hotărât să-i ofer tot ce aveam (puteam realiza circa treizeci de mii de ruble pe vremea aceea) ca să fugă cu mine fie şi aici, la Petersburg. Bineînţeles, aici i-aş fi jurat iubire eternă, fericire etc, etc. Dacă vrei să mă crezi, eram atât de îndrăgostit de ea că dacă mi-ar fi spus: „Omoar-o sau otrăveşte-o pe Marfa Petrovna şi însoară-te cu mine" - aş fi făcut-o numaidecât! Dar lucrurile s-au sfârşit prin catastrofa pe care o cunoşti, de altfel, şi-ţi poţi singur închipui în ce hal m-am înfuriat când a m aflat că Marfa Petrovna l-a dezgropat nu ştiu de unde pe avocăţelul acela ticălos, adică pe Lujin, şi că mijloceşte o căsătorie între el şi Avdotia Romanovna.
- La urma urmei, n-ar fi fost mai bine să primească propunerea mea? Nu-i așa? Nu-i așa? Observ că ai început să mă asculți foarte atent.... interesantul meu tânăr....
Iritat, Svidrigailov, izbi cu pumnul în masă. Era roşu la faţă. Raskolnikov îşi dădu seama că acel pahar sau un pahar şi jumătate de şampanie pe care-l băuse, sorbind încet câte o înghiţitură, îl îmbătase, şi hotărî să folosească acest prilej ca să-i afle gândurile, căci Svidrigailov îi părea foarte suspect.
- După toate câte mi le-ai spus, m-am încredinţat că ai venit aici cu gândul la sora mea, zise el deschis, fără să se mai ascundă, ca să-l scoată din fire.
- Eh, lasă astea, se dezmetici Svidrigailov. Ţi-am spus doar... şi apoi, sora dumitale nu poate să mă sufere.
- Sunt sigur că nu poate să te sufere, dar nu despre asta este vorba acum.
- Eşti sigur că nu poate să mă sufere? (Svidrigailov îl privi ironic printre gene.) Ai dreptate, nu mă iubeşte; dar niciodată să nu garantezi pentru ceea ce s-ar putea întâmpla între soţ şi soţie sau între amanţi. Este totdeauna un colţişor care rămâne necunoscut pentru restul lumii şi pe care nu-l ştiu decât ei doi. Poţi să garantezi că Avdotia Romanovna m-a privit totdeauna cu dezgust?
- După unele vorbe strecurate, fără să-ţi dai seama, în cursul istorisirii dumităle, văd că tot mai nutreşti în chip nestăvilit anumite speranţe şi că, desigur, ai şi acum intenţiile cele mai mârşave cu privire la Dunia.
- Cum? Mi-au scăpat astfel de vorbe? spuse Svidrigailov, sincer speriat, fără sa ţină seama de epitetul dat intenţiilor lui.
- Îţi scapă şi acum. De pildă, de ce te temi aşa de tare? De ce te-ai speriat deodată?
- Eu mă tem, mă sperii? Mă tem de dumneata? Mai degrabă dumneata ar trebui să te temi de mine, cher ami. Ce comedii spui... De altfel, m-am cherchelit, văd bine; cât pe aci să mă ia gura pe dinainte. La dracu' cu vinul! Hei, apă!
Apucă sticla şi, fără să stea la gânduri, o aruncă pe fereastră. Filip aduse apă.
- Toate astea-s fleacuri, zise Svidrigailov, muind un şervet în apă şi apăsându-l pe frunte. Cu un singur cuvânt pot să-ţi închid gura şi să-ţi nimicesc toate bănuielile. Ştii, de pildă, că eu mă însor?
- Mi-ai mai spus-o şi altă dată.
- Ţi-am spus? Am uitat. Dar atunci nu puteam încă să-ţi spun sigur, fiindcă nici nu-mi văzusem logodnica; abia intenţionam s-o fac. Pe când acum, totu-i hotărât, sunt logodit; dacă n-aş fi ocupat, dacă n-ar fi ceva cu neputinţă de amânat, te-aş lua şi te-aş duce acolo, fiindcă aş vrea să-ţi dai părerea dacă am ales bine. Ei, drace! Numai zece minute au mai rămas. Vezi, uită-te la ceas; totuşi am să-ţi spun povestea logodnei mele, fiindcă însurătoarea asta a mea este destul de interesantă în felul ei. Ei, tot vrei să pleci?
- Nu, acum nu mai plec.
- N-ai să pleci deloc? O să vedem! Am să te duc şi acolo, asta-i adevărat am să-ţi arăt logodnica, dar nu acum, fiindcă acum, peste puţin, dumneata va trebui să pleci. Dumneata ai s-o iei la dreapta, eu la stânga. O cunoşti pe Reslih? Pe madam Reslih la care stau cu chirie? Auzi? Da, da, chiar aceea despre care se spunea, ştii dumneata ce, povestea cu fetiţa, iarna, apa - mă asculţi? Auzi? Ea le-a învârtit toate pentru mine. „Tu, zice, te plictiseşti, să-ţi căutăm o distracţie." Căci eu, e adevărat, sunt un om ursuz, plictisit. Crezi poate că sunt vesel? Nu, sunt posac: nu fac rău nimănui, dar stau uneori câte trei zile într-un ungher, fără să deschid gura. Cât despre Reslih, trebuie să-ţi spun că este o mare hahaleră, ştiu la ce se gândeşte: crede că am să mă satur repede de nevastă-mea, că am s-o las şi am să plec, şi atunci are să-i rămână ei şi are s-o pună în circulaţie; tot în cercurile noastre, dar ceva mai sus. Ei, şi-mi spune Reslih că există un tată de familie bolnav, fost funcţionar, de trei ani nu se clinteşte din jilţul lui şi nu poate să-şi mişte picioarele. Există, zice, şi o mamă, o doamnă foarte chibzuită mama asta. Fiul îşi face serviciul undeva în provincie şi nu-i ajută. Fata cea mare s-a măritat şi nu dă pe la ei; au pe cap doi nepoţi mici (nu le ajungeau copiii lor) şi au luat acasă, înainte să-şi isprăvească şcoala, pe cea mai mică dintre fete; peste o lună împlineşte şaisprezece ani şi, prin urmare, peste o luna ar putea s-o mărite. Cu mine adică. Ne-am dus; ce caraghios s-a petrecut totul acolo la ei; m-a recomandat: moşier, văduv, familie cunoscută, cu relaţii, capital - ce are a face că eu am cincizeci de ani şi dânsa n-a împlinit încă şaisprezece? Cine se uită la una ca asta? Şi totuşi e ispititor, nu-i aşa? Foarte ispititor, ha-ha! Dacă ai fi văzut ce bine m-am înţeles cu mămica şi tăticul! Făcea să plăteşti ca să mă vezi în clipa aceea. Pe urma a venit ea, a făcut o reverenţă; îţi închipui: poartă o rochiţă scurtă, un boboc neînflorit, roşeşte, se aprinde ca zorile (i s-a spus fireşte). Nu ştiu ce părere ai dumneata despre chipurile feminine, dar după mine aceşti şaisprezece anişori, aceşti ochi candizi, aceasta sfiiciune şi lacrimile ruşinii sunt mai atrăgătoare decât frumuseţea şi, pe deasupra, fetiţa este ca o cadră. Părul blond, cu bucle mărunte de mieluşel, buze plinuţe, roşii, picioruşele - o minune!... Am făcut cunoştinţă, am anunţat că sunt grăbit din pricina unor chestiuni de familie, şi a doua zi, adică acum trei zile, ne-am logodit. De atunci, cum vin, o iau pe genunchi şi n-o mai las o clipă... Fireşte, ea se aprinde ca zorile, iar eu o sărut într-una; mămica i-a spus că sunt bărbatul ei, că aşa se face, într-un cuvânt - plăcere! Situaţia asta de acum, de logodnic, în adevăr este poate mai plăcută decât cea de soţ. În copila asta joacă cum s-ar zice: la native et la verite. Ha-ha-ha! Am schimbat două-trei vorbe împreună - nu-i deloc proastă fetişcana asta; uneori, îmi aruncă o privire furişă care mă arde ca fierul înroşit. Şi, ştii, are obrazul Madonei lui Rafael. Madona Sixtină are un obraz fantastic, o expresie de durere şi nebunie, nu ţi-a sărit în ochi acest lucru? Ei bine, e ceva în genul ăsta. A doua zi după ce ne-am logodit, i-am adus cadouri de vreo mie şi cinci sute de ruble; un colier de briliante, altul de perle şi o casetă cu obiecte de toaletă din argint, uite cam atât de mare, cu tot dichisul; să fi văzut obrazul madonei mele cum strălucea de mulţumire! Am luat-o ieri pe genunchi, dar se vede că am apucat-o prea brutal, s-a înroşit toată, i-au ţâşnit lacrimile din ochi, dar căuta să le ascundă şi ardea toată. Pentru o clipă a ieşit toată lumea din odaie, am rămăs numai noi doi şi când mi s-a aruncat deodată de gât (întâia oară), m-a cuprins cu minutele, m-a sărutat şi mi-a jurat că are să fie o soţie bună, ascultătoare şi credincioasă, că are să mă facă fericit, că are să-mi consacre întreaga ei viaţă, fiece clipă din viaţa ei, că are să-mi jerfească tot, tot şi pentru toate acestea nu vrea decât stima mea. „Altceva, zice, nu-mi trebuie nimic, nimic, nici un fel de cadouri!" Să asculţi o asemenea mărturisire între patru ochi, de la un îngeraş de şaisprezece anişori, cu obrajii rumeniţi de pudoarea virginală şi cu lacrimi de entuziasm pe gene, trebuie să admiţi şi dumneata că e destul de ispititor. Este ispititor, nu-i aşa? Face parale, ce zici? Ascultă... Trebuie să mergem acolo, la logodnica mea... dar nu acum!
- Într-un cuvânt, această diferenţă monstruoasă de vârstă şi de orizont te excita nemaipomenit! Şi chiar ai de gând să te însori cu adevărat'?
- Dumneata ce crezi? Neapărat! Fiecare caută să fie fericit și cel care izbuteşte să se înşele singur o duce bine. Ha! Ha! Dar ce te-a apucat de te-ai făcut aşa de moralist deodată? Fie-ţi milă de mine, frăţioare, sunt un păcătos! He-he-he!
- Totuşi dumneata ai avut grija de copiii Katerinei Ivanovna. De altfel... da, desigur, ai avut motivele dumitale să faci asta, acum înţeleg tot...
- Copiii îmi plac, în genere, îi iubesc foarte mult, râse Svidrigailov. În privinţa asta aş putea să-ţi povestesc un episod foarte interesant şi care nu s-a sfârşit nici acum. În prima zi când am sosit aici, am pornit să cutreier diverse cloace; gândeşte-te şi dumneata cum m-am repezit după şapte ani! Ai observat, probabil, că nu m-am grăbit să dau ochi cu grupul meu de altădată, adică cu prietenii mei de odinioară. Şi am să caut s-o duc cât mai mult fără ei. Ştii, în sat, sub aripa Marfei Petrovna, m-a chinuit de moarte amintirea tuturor acestor locuri şi locşoare tainice, unde omul priceput poate să găsească multe. Naiba să le ia! Lumea se îmbată, tineretul cultivat se consumă în inactivitate, făurind visuri irealizabile, se mutilează sufleteşte, înglodându-se în diverse teorii; nu ştiu de unde au venit atâţia evrei, ascund banii, iar toţi ceilalţi trăiesc în desfrâu. Oraşul acesta, din primele ceasuri, mi-a trimis în nas mirosul lui atât de bine cunoscut. Am ajuns, aşadar, la o aşa-numită serată dansantă, o cloacă infectă (mie îmi plac cloacele şi tocmai cele mai murdare); bineînţeles se dansa cancan, ceea ce nu exista pe vremea mea. Da, în acest domeniu s-au făcut progrese. Deodată, mă uit şi văd o fetiţă de vreo treisprezece ani, foarte drăguţ îmbrăcată, dansând cu un virtuoz; un altul - vizavi. Lângă perete, pe un scaun, mămica. Poţi să-ţi închipui ce cancan! Fetiţa se ruşinează, roşeşte, până la urmă se simte jignită şi începe să plângă. Virtuozul o ia pe sus şi începe s-o învârtească şi să se izmenească în faţa ei; toată lumea râde cu hohote - tare-mi place publicul nostru, fie chiar de cancan, în astfel de clipe - şi ţipa: „Aşa-i trebuie, aşa-i trebuie! Nu se aduc copii aici!". Mie, fireşte, puţin îmi păsa dacă e sau nu e vreo logică în distracţia asta a lor! Eu mi-am fixat locul imediat, m-am aşezat lângă mămică şi am început să-i spun că şi eu abia am venit la Petersburg, că aici lumea nu ştie să se poarte, că oamenii nu se pricep să deosebească adevăratele merite şi să aibă faţa de ele respectul cuvenit; am făcut aluzie că am bani mulţi; le-am invitat să le duc acasă în trăsura mea; le-am condus, am făcut cunoştinţă mai bine (abia au sosit din provincie şi locuiesc într-o cămăruţă pe care au subînchiriat-o de la nu ştiu cine). Mi s-a spus că prietenia cu mine le face mare cinste; am aflat că n-au para chioară, că au venit să intervină în nu ştiu ce chestiune, la nu ştiu care minister, le-am oferit serviciile mele şi bani; am aflat că la serata aceea au nimerit din greşeală, crezând că acolo se preda dansul; le-am oferit să contribui la instruirea tinerei domnişoare în ceea ce priveşte limba franceza şi dansul. Propunerea mea a fost primită cu entuziasm, ca o cinste deosebita, şi am rămas prieteni şi astăzi... Daca vrei să mergi cu mine la ele, dar nu acum.
- Încetează odată cu poveștile dumitale josnice și scârboase, om stricat, josnic și libidnos!
- Schiller, Schiller, curat Schiller! O, va-t-elle la vertu se nicher! Ştii, eu îţi povestesc anume astfel de lucruri ca să-ţi aud exclamaţiile de indignare. E o adevărată desfătare!
- Fireşte, crezi că nu simt că sunt ridicol în clipa asta? mormăi Raskolnikov, furios.
Svidrigailov râdea cât îl ţinea gura; în sfârşit, îl strigă pe Filip, plăti şi se sculă.
- Uf, ce beat sunt, assez causer! zise el. Ce desfătare!
- Cum să nu te desfeţi?! strigă Raskolnikov, sculându-se de asemenea. Oare pentru un desfrânat cu simţurile tocite ca dumneata istorisirea unor aventuri, în clipa când are în perspectivă o monstruozitate de acelaşi fel, nu este o desfătare? Şi, mai ales, în astfel de împrejurări, şi când le spune unui om ca mine... Asta excită.
- Dacă-i pe asta, răspunse Svidrigailov, cercetându-l cu oarecare mirare, atunci şi dumneata eşti cinic. Cel puţin ai stofă, şi încă în cantitate uriaşă. Eşti în stare să cuprinzi cu mintea multe lucruri... de altfel, poţi să faci şi multe. Dar, ajunge! Îmi pare sincer rău că am discutat aşă de puţin, dar nu-i nimic, n-ai să-mi scapi... Aşteaptă numai...
Svidrigailov porni afară din tractir.
Raskolnikov îl urmă.
Cel dintâi totuşi nu era beat; i se urcase doar puţin la cap şi, acum, beţia se risipea cu fiecare clipă. Se încrunta şi părea îngrijorat, ca un om care este în aşteptarea unui lucru foarte important, care-l emoţionează şi-l nelinişteşte. În ultimele două-trei minute, atitudinea lui faţă de Raskolnikov se schimbase: se arăta tot mai arţăgos şi sarcastic.
Tânărul observă aceasta şi era destul de alarmat. Svidrigailov îi părea suspect şi el se hotărî să-l urmărească.
Coborâră în stradă.
- Acum dumneata o iei la dreapta și eu la stânga sau poate invers, dar, adieu, mon plaisir, pe curând, cu cea mai mare bucurie!
Și el o luă la dreapta spre Sennaia.
Capitolul V.
Raskolnikov o luă după el.
- Ce înseamnă asta?! exclamă Svidrigailov, întorcându-se. Mi se pare că ţi-am spus că...
- Asta înseamnă că am hotărât să te însoţesc.
- Cu-um?
Amândoi se opriră şi se priviră drept în ochi, parcă măsurându-se cu privirea.
....................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu