23.
Ud până la piele, el intră la unsprezece şi douăzeci de minute în modestul apartament al părinţilor logodnicei sale din strada a treia din Vasilievski Ostrov, pe bulevardul Malîi. Bătu mult la uşă şi la început stârni mare nedumerire; dar Arkadi Ivanovici, când voia, putea fi un om cuceritor, aşa încât prima bănuială, de altfel, foarte îndreptăţită, a celor doi părinţi chibzuiţi ai logodnicei lui - că Arkadi Ivanovici trebuie să se fi întrecut cu băutura - căzu de la sine.
Părintele bolnav fu scos cu căruciorul în întâmpinarea musafirului de însăşi inimoasa şi chibzuita mamă care, după cum îi era obiceiul, trecu numaidecât la unele întrebări ocolite.
Această femeie nu punea niciodată întrebări directe, ci întotdeauna începea cu zâmbete, îşi freca mâinile şi abia după aceea, dacă voia să afle neapărat şi sigur, de pildă: când ar dori Arkadi Ivanovici să fixeze nunta, se informă, plină de o curiozitate arzătoare, despre Paris, despre viaţa de la curtea regelui Franţei şi numai apoi, treptat ajungea şi la Vasilievski Ostrov.
În alt moment, acest procedeu ar fi fost privit cu respect, dar de data aceasta Arkadi Ivanovici se arăta grozav de nerăbdator şi-şi exprimă dorinţa expresă de a-şi vedea logodnica, cu toate că i se spusese de la început că s-a culcat.
Bineînţeles, logodnica apăru pe dată.
Arkadi Ivanovici îi anunţă de-a dreptul că o afacere foarte importantă îl sileşte să lipsească o bucata de vreme din Petersburg şi că îi adusese cincisprezece mii de ruble în bani de argint şi în diverse hârtii de valoare, şi o roagă să primească aceşti bani, deoarece de mult avusese de gând să-i facă acest mic dar înainte de nuntă. Legătura logică între acest dar, plecarea anunţată şi nevoia de a veni în acest scop la miez de noapte, când ploua cu cofa, fireşte, nu reieşea din explicaţiile lui, care totuşi fură bine primite. Părinţii nu arătară aproape nici o mirare faţa de aceste ciudaţenii şi fură foarte sobri în exclamări şi întrebări, în schimb, manifestară cea mai fierbinte recunoştinţă, la care chibzuita mamă adaugă şi câteva lacrimi.
Arkadi Ivanovici se ridică, râse, îşi sărută logodnica, o mângâie pe obrăjori, repetă că se va înapoia curând şi, observând în ochişorii ei, în dosul curiozităţii copilareşti, o întrebare mută, dar serioasă, o mai sărută o dată şi se gândi cu adevărată ciuda că darul va fi pus de-a dreptul sub lacăt şi păstrat de cea mai chibzuită mamă.
Ieşi, lasându-i pe toţi într-o stare de surescitare nemaipomenită. Dar mărinimoasă mamă limpezi numaidecât, în şoaptă grăbită, unele nedumeriri mai mari, spunând că Arkadi Ivanovici este un om important, cu afaceri şi cu legaturi considerabile, că este foarte bogat şi face tot ce-i trece prin cap, îi vine o idee şi pleacă, îi vine altă idee şi dă nişte bani, aşa că nu au de ce se mira. Fireşte, era cam ciudat să-l vezi atât de ud, dar englezii, de pildă, sunt şi mai excentrici, şi apoi, toţi aceşti oameni din societatea înaltă nu ţin seama de cele ce s-ar putea spune despre ei şi nu se sinchisesc de nimeni. Se prea poate că umblă astfel îmbrăcat, ca să arate că nu-i pasă de nimeni. Şi principalul este să nu sufle nici o vorbă nimănui despre toate acestea, fiindcă Dumnezeu ştie ce poate să mai iăsă, iar banii trebuie ascunşi cât mai degrabă şi încuiaţi; desigur, este foarte bine că Fedosia a stat tot timpul la bucătărie şi, mai ales, nu trebuie şă se spună nimic, nimic acelei pramatii de Reslih etc, etc. Şuşotiră până la ora două după miezul nopţii.
De altfel, logodnica plecă să se culce cu mult înainte, mirată şi puţin întristată.
Iar Svidrigailov, exact la miezul nopţii, trecea podul spre Petersburgskaia.
Ploaia încetase, dar vântul tot mai vuia încă. Tremură de frig şi o clipă se uită cu o anume curiozitate la apa neagră din Malaia Neva. Dar, foarte curând, îi păru că era prea rece în apropierea apei; se întoarse şi porni spre bulevardul N. Mergea de mult pe acest bulevard nesfârşit, poate de o jumătate de ceas, alunecând uneori, din pricina întunericului, pe trotuarul de lemn, fără să înceteze de-ă căută ceva pe partea dreaptă a străzii. Acolo, spre capătul bulevardului, observase, trecând nu demult, un hotel, care, după cât îşi amintea, purtă firma „Adrianopol", sau ceva de felul ăsta. Nu-şi greşise socoteala: hotelul, situat într-un loc atât de părăsit, atrăgea atenţia numaidecât, aşa că nu se putea să nu-l găseşti chiar pe întuneric.
Era o clădire lungă, de lemn, înnegrită, în care, cu toată ora târzie, se mai zăreau lumini şi se observa oarecare mişcare.
Intră şi ceru unui servitor zdrenţăros, pe care-l întâlni pe coridor, să-i dea o cameră. Zdrenţărosul îl cântări din ochi, se dezmetici şi-l conduse la o cămăruţă îndepărtată, strâmtă şi înăbuşitoare, din celălalt capăt al coridorului, într-un ungher de sub scară. Alta nu avea: toate erau ocupate. Zdrenţărosul îl privi întrebător.
- Ceai este? întreba Svidrigailov.
- Este.
- Ce mai aveţi?
- Friptură de viţel, votcă, gustări.
- Adă viţel şi ceai.
- Altceva nu doriţi? întreba, nedumerit, zdrenţărosul.
- Nimic, nimic.
Zdrenţărosul se îndepărtă, foarte dezamăgit.
„Frumos locşor trebuie să fie... se gândi Svidrigailov. Cum se face că n-am ştiut de el? Iar eu trebuie sa am aerul unui om care se întoarce de la cafe-chantant şi care a şi avut o aventură pe drum. M-ar intersa să ştiu ce fel de oameni trag aici şi rămân peste noapte?"
Aprinse lumânarea şi-şi inspectă odaia.
Era o vizuină cu o singură fereastră, atât de mică şi de scundă, încât un om de statura lui abia putea sta în picioare în ea; patul era neînchipuit de murdar; masa de brad, vopsită, şi un scaun ocupau tot spaţiul liber. Pereţii păreau a fi din scânduri, cu tapetul jerpelit, atât de colbăit şi de rupt, încât culoarea (galbenă) mai putea fi deosebită, dar desenul- nu. O parte din tavan pornea oblic, ca la mansardă, dar aici era vorba de o scară.
Svidrigailov puse lumânarea pe masă, se aşeză pe pat şi rămase pe gânduri. O şoaptă ciudată, neîntreruptă, care creştea uneori până la ţipăt, venind din colivia de alături, îi atrase, în sfârşit, atenţia.
Şoapta nu încetase o clipă de când intrase în odaie. Trase cu urechea. Cineva se certa sau dojenea, aproape plângând, pe altcineva, dar nu se auzea decât un singur glas.
Svidrigailov se sculă, acoperi flacăra cu mâna şi în perete străluci numaidecât o crăpătură îngustă; el se apropie şi privi.
În odaia care era niţel mai mare decât a lui se aflau doi indivizi. Unul, fără surtuc, cu părul foarte creţ, cu faţă roşie, aprinsă, era oratorul; cu picioarele larg desfăcute, ca să-şi menţină echilibrul, şi lovindu-şe cu pumnul în piept îl dojenea patetic pe celalălt, spunându-i că este un cerşetor fără nici o situaţie, că l-a smuls din mocirlă, că poate să-l gonească când pofteşte, dar că toate acestea nu le vede decât Cel-de-Sus. Prietenul dojenit şedea pe scaun şi avea aerul unui om care ar vrea şi nu poate să strănute. Din când în când, se uita cu o privire tulbure de berbec la orator, dar se vedea că nu avea nici cea mai mică idee despre ce vorbeşte şi probabil că nici măcar nu auzea nimic. Pe masă ardea un muc de lumânare, se afla o carafă de votcă aproape goală, pahare, pâine, castraveţi şi văşăria ceaiului de mult băut.
Svidrigailov privi atent toată scena, apoi se depărtă nepăsător de crăpătură şi se aşeză din nou pe păt.
Zdrenţărosul, care se întoarse cu ceai şi cu friptură de viţel, nu se putu împiedica să nu-l întrebe încă o dată dacă nu mai doreşte ceva şi, după ce primi răspunsul negativ, se depărta definitiv.
Svidrigailov se repezi la ceai şi bău tot paharul, ca să se încălzească, dar nu putu să înghită nicio îmbucătură de viţel, fiindcă îşi pierduse cu desăvârşire pofta de mâncare din pricina febrei ce începea să crească în el. Îşi scoase pardesiul, se înveli cu plapuma şi se culcă.
Îi era ciudă: „Tot era mai bine să fiu sănătos acum", se gândi el şi zâmbi.
Aerul din odaie era înăbuşitor, luminarea pâlpâia slab, afară vuia vântul, într-un colţ se auzea un şoarece; de altminteri, toată odaia mirosea a şoareci şi parcă a piele.
Sta lungit în pat, într-un fel de somnolenţă: gândurile roiau nedesluşite. Ar fi vrut să se agaţe de unul singur.
„Sub fereastră trebuie sa fie o grădină, se gândi el, vuiesc pomii; tare nu-mi place zgomotul copacilor noaptea, pe furtună şi pe întuneric- ce senzaţie neplacută!"
Îşi aminti că trecuse adineauri prin faţa parcului Petrovski şi avusese aceeaşi impresie apăsătoare. Apoi îşi aminti de pod, de Malaia Neva, şi simţi că i se face frig, ca şi adineauri când stătuse în apropierea apei.
„Niciodată în viaţa mea nu mi-a plăcut apa, nici măcar în peisaje, se gândi el, şi deodată un gând ciudat îl făcu să zâmbească: Cred că acum n-ar trebui să-mi pese nici de estetică, nici de confort, şi totuşi, tocmai acum m-am făcut pretenţios ca un animal care-şi alege neapărat locul... într-un asemenea prilej. Trebuia să ocolesc adineauri spre Petrovski! Dar, vezi Doamne, mi s-a părut că-i întuneric, frig, he-he! Mai-mai că-mi caut senzaţii plăcute!... De ce n-am stins lumânarea? (Suflă în lumânare.) Vecinii s-au culcat, se gândi el, nemaivăzând lumină în crăpătura de adineauri. Uite, Marfa Petrovna, acum ar trebui să poftești, e întuneric, locul e prielnic și momentul excepțional. Și iacă, tocmai acum nu vii....”
Îşi aminti deodată cum adineauri, cu o oră înainte de a-şi aduce la îndeplinire planul împotriva Dunecikăi, îl sfătuise pe Raskolnikov să încredinţeze paza ei lui Razumihin.
„Oi fi spus-o ca să mă aţâţ singur, după cum a ghicit Raskolnikov. Ce poamă e şi Raskolnikov ăsta! Multe a pătimit. Ar putea sa ajungă mare pramatie cu timpul, când o să-i mai iasă gărgăunii din cap; astăzi însă prea vrea să trăiască! În privinţa asta, oamenii de teapa lui sunt tare ticăloşi. Eh, lua-l-ar dracii, la urma urmelor, facă ce-o vrea, ce-mi pasă mie!"
Nu putea să adoarmă. Puţin câte puţin chipul Dunecikăi, aşa cum o văzuse cu câteva ore mai înainte, răsări în faţa lui şi deodată simţi că se cutremură.
„Nu, trebuie să las toate acestea deoparte, se gândi el, dezmeticindu-se, trebuie să mă gândesc la altceva. Ciudat şi ridicol; n-am urât niciodată pe nimeni din cale-afară, nici măcar n-am avut vreodată dorinţa să mă răzbun pe cineva, ceea ce este un semn rău, un semn foarte rău! Nu mi-a plăcut să mă cert, nu mă înfierbântam, şi ăsta de asemenea e un semn rău! Câte nu i-am promis adineauri, ptiu, drace! Poate că totuşi m-ar fi acceptat până la urma..."
Tăcu şi scrâşni din dinţi: chipul Dunecikăi răsări din nou, întocmai aşa cum o văzuse când ea, după ce trăsese întâia oară, se speriase grozav, lăsase revolverul jos şi, mai mult moartă decât vie, îl privea, aşa că ar fi avut de două ori timpul să pună mâna pe ea şi ea nici braţul nu şi l-ar fi ridicat să se apere, dacă el singur nu i-ar fi adus aminte. Îşi aminti că în clipa aceea i se făcuse milă de ea, i se strânsese inima...
„Eh, la dracu'! Iarăşi aceleaşi gânduri, acum trebuie să mă lepăd de ele, de toate..."
Începea să aţipească: tremurul nervos încetase. Deodată, trecu ceva pe braţul şi pe piciorul lui, sub plapumă. Tresari:
„Ei, drace, nu cumva e un şoarece? se gândi. Am lasat mâncarea pe masă..."
Tare nu avea chef să se dezvelească, să se scoale, să-i fie iar frig, dar deodată trecu iarăşi ceva neplăcut peste picioarele lui; smulse plapuma şi aprinse lumânarea. Cuprins de un frison, se aplecă să vadă patul: nu văzu nimic, scutură plapuma şi un şoarece căzu pe cearceaf. Se repezi să-l prindă; dar şoarecele nu voia să fugă din pat, alerga de colo-colo în zigzag, îi aluneca printre degete, trecea peste braţul lui şi, în sfârşit, se ascunse sub pernă; el aruncă perna jos şi, în aceeaşi clipă, simţi că ceva îi intră în sân, se mişca pe trupul lui, pe spinare, sub cămaşă.
Începu să tremure nervos şi se trezi. În odaie era întuneric, iar el zăcea în pat, învelit cu plapuma ca şi mai înainte; afară, la geam, vuia vântul.
„Ce porcărie!" gândi el cu necaz.
Se sculă şi se aşeză pe marginea patului, cu spatele la fereastră.
„Mai binesă nu dorm deloc", hotărî el.
De la fereastră venea o adiere rece şi umedă; fără să se ridice, trase plapuma pe umeri şi se înfăşură în ea. Nu aprinse lumânarea. Nu se gândea la nimic şi nici nu voia să se gândească, dar nălucirile răsăreau una după alta; îi treceau fulgerător prin minte fărâme de gânduri, fără legătură între ele. Era pe jumătate treaz, pe jumătate adormit.
Fie frigul, fie întunericul, fie umezeala sau vântul care şuiera la geam şi legăna copacii trezeau în mintea lui o nostalgie infinită, o închipuire fantastică; avea numai viziuni de flori. Îi părea că vede în faţa ochilor o privelişte minunată, în zi de sărbătoare, luminoasă, caldă, aproape arzătoare, de Sfânta Treime. În mijlocul straturilor de flori se ridica un cottage elegant de ţară, în stil englezesc; terasa era îmbrăcată în plante agăţătoare şi plină de trandafiri; scara largă, însorită, e aşternută cu un covor bogat, şi la fiecare treaptă, în amândouă părţile scării, sunt vase chinezeşti cu flori rare. Observă mai ales buchetele de narcise albe şi gingaşe, care-şi plecau capetele pe lujerele înalte şi groase, de un verde-închis, cu mireasmă îmbătătoare, în vase cu apă, la ferestre. Ar fi vrut să nu se mai depărteze de ele, dar sui scara şi pătrunse într-un salon mare şi înalt şi iarăşi zări pretutindeni, la ferestre, în faţa uşilor deschise care dădeau pe o terasă, pe terasă însăşi, peste tot, numai flori. Duşumelele erau presărate cu iarbă proaspăt cosită, numai mireasmă; ferestrele erau larg deschise, un aer uşor, proaspăt şi răcoros adia în odaie, păsărelele ciripeau în grădină; iar în mijlocul salonului, pe masa acoperită cu atlaz alb, se afla un sicriu. Sicriul acesta era îmbrăcat pe dinăuntru cu brocart şi împodobit cu volanăşe albe. Ghirlande de flori îl înconjurau din toate părţile. Acoperită toată cu flori, zăcea în el o fetiţă în rochie albă de tul, cu braţele încrucişate pe piept, ca sculptate în marmură. Dar părul ei blond-auriu era despletit şi ud; o cunună de trandafiri îi împodobea capul. Profilul sever şi încremenit părea de asemenea cioplit în marmură, iar zâmbetul de pe buzele-i albe era atât de mustrător, plin de o durere nemărginită, care nu mai avea nimic copilăresc.
Svidrigailov cunoştea fetiţa; nici icoane, nici lumânări aprinse nu erau în preajma sicriului, nu se auzeau nici rugăciuni. Fetiţa aceasta era o sinucigaşă - a murit înecată. Nu avea decât paisprezece ani, dar s-ă aruncat singură în braţele morţii, fiindcă i-a fost inima zdrobită de o jignire care a îngrozit şi a zdruncinat mintea ei de copil, a acoperit de ruşine nemeritată sufletul ei curat de înger batjocorit cu brutalitate şi i-a smuls un ultim strigăt de deznădejde care s-a stins neauzit de nimeni, în vuietul vântului, întuneric, frig, într-o noapte întunecoasă şi umedă de dezgheţ...
Svidrigailov se trezi, se scula din pat şi se apropie de fereastră. Găsi, bâjbâind, mânerul şi deschise geamul. Vântul se năpusti turbat în odaiţa lui strâmtă şi-i învălui faţa şi pieptul, acoperit numai de cămaşă, cu un fel de promoroacă rece. Sub fereastră se afla parcă o grădină, un fel de grădină - restaurant de vară; probabil că aici, ziua, cântă lăutari şi se serveşte ceai la măsuţe.
Dar acum, din copaci şi de pe tufe zburau până în odaie picături reci, era întuneric ca într-o hrubă şi obiectele abia se puteau desluşi ca nişte pete negre.
Svidrigailov, aplecat pe fereastră, sprijinindu-se cu coatele de pervaz, scrută vreo cinci minute bezna. În plină noapte răsunară una după alta două lovituri de tun.
„Aha, semnalul! Creşte apa, se gândi el; spre dimineaţă are să năvălească acolo unde străzile sunt mai joase, are să umple pivniţele şi caturile de jos, au să iasă afară guzganii şi, în ploaie şi vânt, oamenii uzi au să înceapă să-şi care mizeria în caturile de sus... Dar cât să fie ceasul? Abia îşi pusese întrebareamcă, în apropiere, ţăcănind şi parcă grăbindu-se din răsputeri, pendula bătu de trei ori. Ehe, peste o oră are să se lumineze de ziuă! Ce mai aştept? Trebuie să ies, să mă duc de-a dreptul în parcul Petrovski, să aleg o tufă mai măre, scăldată de ploaie, ună pe care ajunge s-o atingi cu umărul şi milioane de stropi îţi cad pe cap..."
Închise fereastra, aprinse lumânarea, îşi puse haina, pardesiul, pălăria şi ieşi din odaie cu lumânarea în mână, ca să-l caute pe zdrenţărosul adormit undeva într-un ungher, printre boarfe şi mucuri de lumânări, să-i plătească odaia şi să plece...
„E momentul cel mai bun, nici nu s-ar putea alege unul mai bun!"
Umblă ce umblă pe coridorul îngust și lung, fără să întâlnească pe nimeni, și se pregătea tocmai să strige cu glas tare, când zări într-un colț întunecos, între un dulap vechi și ușă, un obiect ciudat care părea viu.
Se aplecă cu lumânarea în mână și văzu un copil: o fetiță de cel mult cinci ani, cu o rochiță udă ca o cârpă de spălat pe jos, care tremura și plângea. Nu părea speriată de Svidrigailov, dar îl privea cu un fel de uluire prostească în ochii mari și negri, smiorcăindu-se în răstimpuri, aşa cum fac copiii care, după ce au plâns mult, s-au potolit și mai suspină numai din când în când. Obrăjorul fetiţei era palid şi tras: era îngheţată de frig, dar....
"Cum de a ajuns aici? S-a ascuns pesemne în colţul ăsta şi n-a dormit toată noaptea."
Încercă s-o descoasă. Fetiţa se învioră şi începu să îndruge iute-iute în limba ei copilărească. Spunea ceva despre ,,mămisica", spunea că ,,mămisica ale s-o bată" şi despre o cană care s-a „spalt". Nu-i mai tăcea guriţa; cu chiu, cu vai, din cele ce spunea, se putea deduce că este un copil nedorit, pe care mama, vreo bucătăreasă a hotelului, veşnic beată, o bate de o stinge şi de care copilul se teme de moarte; că fetiţa spărsese o cană şi că se speriase atât de tare, încât fugise încă de cu seară; se ascunsese pe afară şi stătuse multă vreme în ploaie; în sfârşit, se strecurase în coridor şi se aciuase în dosul dulapului acela, unde şezuse toata noaptea, plângând şi tremurând de umezeală, de frica întunericului şi de groază că are să fie bătută rău pentru toate cele câte le făcuse. Svidrigailov o luă în braţe, se întoarse cu ea în odaia lui, o aşeză pe pat şi începu să o descalţe. N-avea ciorapi. Ghetuţele erau rupte şi atât de ude, de părea ar fi stat toată noaptea într-o băltoacă. O dezbrăcă, o culcă în pat, o înveli şi o înfăşură cu cap cu tot în plapumă. Fetiţa adormi imediat. După ce isprăvi cu toate acestea, Svidrigailov se mohorî şi căzu din nou pe gânduri.
"Cine m-a pus să mă amestec? se gândi deodată, cu un sentiment de mânie. Ce prostie!
Înciudat, luă lumânarea ca să se ducă în căutarea zdrenţurosului, să-l descopere cu orice preţ şi să plece cât mai iute.
„Eh, pitcoacea asta! se gândi el, blestemând, gata să deschidă uşă, dar se întoarse să se mai uite o dată la ea, să vadă dacă doarme. Ridică uşurel plapuma. Fetiţa dormea un somn greu si fericit. Se încălzise sub plapumă şi obrajii ei palizi începuseră sa se rumenească. Dar, lucru ciudat, roşeaţa părea mai puternică şi mai vie decât o roşeaţă obişnuită de copil.
„Are friguri", se gândi Svidrigailov; copila era roşie de parcă i-ar fi dat cineva să bea un pahar întreg de vin. Buzele roşii ard, răsuflarea e fierbinte, dar ce-i asta? i se păru deodată că genele lungi, negre, tresar şi clipesc, se ridică şi printre ele se strecoară o privire vicleană, ageră, o privire îmbietoare, câtuşi de puţin candidă, ca şi cum fetiţa n-ar dormi, ci s-ar preface numai. Chiar aşa şi este: buzele tresar, schiţează un zâmbet; colţurile guriţei tremură de parcă ar încerca să-şi stăpânească râsul. Dar iată că a încetat să se ferească; râde, râde deschis; ceva neobrăzat, obscen, se oglindeşte pe această mutrişoară care nu mai are nimic copilăros; este chipul vicios al femeii de stradă, al prostituatei franceze.
Fără să se mai ascundă, ochii se deschid larg; îl cercetează cu o privire neruşinată, plină de foc, îl cheamă, râd... Ceva nespus de hidos şi de jignitor e în râsul, în ochii, în toată înfăţişarea obscenă a acestui copil.
„Cum, o fetiţă de cinci ani?!... şopti Svidrigailov, sincer îngrozit. Ce-i... ce-i asta?"
Fetiţa se întoarce către el, cu obrajorul în flacări, îi întinde braţele...
„Ah, blestemato!" strigă îngrozit, Svidrigailov şi ridică braţul s-o lovească...
Dar în aceeaşi clipă se trezi.
Era tot culcat în pat, înfăşurat ca şi mai înainte în plapumă; lumânarea nu era aprinsă, afară se luminase de-a binelea.
"Am avut visuri rele toată noaptea asta!"
Se sculă, furios, simţind că e frânt de oboseală; îl dureau toate oasele. Afară era ceaţă şi nu se mai vedea nimic. Se făcuse ora cinci; dormise prea mult! Se ridică, îşi puse haina şi pardesiul, care erau încă ude. Pipăi în buzunar revolverul, îl trase afară, îndreptă capsula; apoi se aşeză, scoase din buzunar un carneţel şi pe prima pagină, cea pe care o observă imediat toata lumeă, scrise cu litere mari câteva rânduri. Le reciti şi rămase adâncit în gânduri, cu coatele pe masă.
Revolverul şi carneţelul zăceau alături, lângă cotul lui.
Muştele, trezite din somn, mişunau pe friptura neatinsă, rămasă tot acolo, pe masă. Le privi multă vreme, apoi, cu mâna dreaptă, liberă, încercă să prindă una. Se chinui mult timp, dar nu izbuti s-o prindă.
În sfârşit, dându-şi seama de ce lucru interesant se ocupă, se dezmetici, tresări, se scula şi porni hotărât afară din odaie. Peste o clipă se afla în stradă.
O ceaţă deasă, lăptoasă, învăluia oraşul. Svidrigailov porni pe trotuarul de lemn, alunecos şi murdar, spre Malaia Neva. I se părea că şi vede apa râului crescută mult peste noapte. Petrovski Ostrov, cărările umede, iarba udă, copacii şi tufişurile ude şi, în sfârşit, tufa aceea... înciudat, începu să se uite la case, doar-doar s-o gândi la altceva. Nu era nici un trecător, nici un birjar de-a lungul bulevardului. Triste şi murdare îl priveau căsuţele de lemn, vopsite în galben violent, cu obloanele închise. Frigul şi umezeala îl pătrundeau până la os şi simţi că-l apucă din nou frisoanele. Din când în când, zărea băcănii, chioşcuri de zarzavat şi citea cu atenţie firmele. Trotuarul de lemn se isprăvi. Ajunse în dreptul unei case mari de piatră. Un căţeluş murdar, răzbit de frig, cu coada între picioare, îi taie drumul. Un individ beat, îmbrăcat într-o manta, zăcea cu faţa în jos, de-a curmezişul trotuarului.
Îl privi şi merse mai departe. În stânga se ivi un foişor înalt.
„Stai!... se gândi el. Uite locul, ce sa mă mai duc la Petrovski? Cel puţin aici am un martor oficial..."
Acest gând îl făcu aproape să zâmbească şi coti în strada X. Aici se afla o casă mare cu foişor. În faţa porţii mari, închise, sprijinindu-se cu umărul de ea, stătea un omuleţ înfăşurat într-o manta soldaţească şi având pe cap o cască grecească, de aramă, ca a lui Ahile. Văzându-l ca se apropie, omuleţul îi aruncă o privire piezişă, adormită. Pe obrazul lui se citea eterna tristeţe morocănoasă, care s-a întipărit atât de amar pe toate figurile evreieşti, fără excepţie. Cei doi, Svidrigailov şi Ahile, se cercetară câteva clipe în tăcere. În sfârşit, Ahile socoti o încălcare a ordinei faptul că un om, care nu era beat, stă la trei paşi de el, îl priveşte ţintă şi nu spune o vorbă.
- Şi ce causi matale aisea? întrebă el, fără să se mişte şi fără să schimbe poziţia.
- Nimic, frăţioare, bună ziua! răspunse Svidrigailov.
- Tresi mai departe.
- Eu, frăţioare, plec în ţări străine.
- În sări străine?
- În America!
- În America?
Svidrigailov scoase revolverul şi ridică cocoşul. Ahile ridică sprâncenele.
- Se glumă-i asta? Aise nu-i locul.
- Şi de ce asta?
- Pentru că nu-i locul.
- Ei, frăţioare, n-are a face. Locul e bun; dacă au să te întrebe, să spui că am plecat în America.
Îşi lipi revolverul de tâmpla dreaptă.
- Aisea nu se poate, aisea nu-i locul! tresări Ahile, făcând ochii tot mai mari.
Svidrigailov apăsă pe trăgaci....
Capitolul VII.
În aceeaşi zi, dar spre seară, pe la orele şapte, Raskolnikov se apropie de locuinţa mamei şi surorii lui - acea locuinţa în casa lui Bakaleev pe care le-o găsise Razumihin. Intrarea era de-a dreptul din stradă. Raskolnikov venea, încetinind din ce în ce pasul şi parcă şovăind încă dacă să intre sau nu. Dar nu s-ar fi înapoiat pentru nimic în lume: hotărârea lui era nestrămutată.
„De altminteri încă nu ştiu nimic, se gândea el, şi s-au obişnuit cu ciudăţeniile mele..."
Hainele lui erau îngrozitor de murdare, rupte, jerpelite şi ude, după o noapte întreagă de stat afară, în ploaie. Obrazul îi era aproape sluţit de oboseală, de frig, de istovire fizică şi de lupta cu el însuşi, care ţinea de mai bine de douăzeci de ore.
Toata noaptea o petrecuse singur, Dumnezeu ştie unde. Dar cel puţin, acum, era hotărât. Bătu la uşă; îi deschise mama. Dunecika nu era acasă. Până şi servitoarea lipsea în clipa aceea.
Pulheria Aleksandrovna îşi pierdu graiul de uimire şi fericire; apoi îl apuca de mână şi-l trase în odaie.
- Ai venit, în sfârşit! începu ea, bâlbâindu-se de bucurie. Nu te supăra, Rodea, că te întâmpin ca o proastă, cu lacrimi în ochi; nu plâng, râd. Crezi că plâng? Nu, mă bucur, dar am un nărav caraghios: una-două îmi curg lacrimile. De la moartea tatălui tau plâng pentru toate celea. Şezi, dragul meu, eşti obosit, de bună seamă; văd eu ca eşti obosit. Vai, ce te-ai murdărit!
- Am umblat ieri pe ploaie, mamă... începu Raskolnikov.
- Nu, nu!... tresări Pulheria Aleksandrovna, întrerupându-l. Ai crezut că am să mă apuc numaidecât să te descos, după obiceiul meu muieresc de altădată? Nu te nelinişti; eu înţeleg, înţeleg tot acum; am învăţat să mă port aşa cum se poartă lumea aici, şi zău că este mult mai bine. Am judecat o dată pentru totdeauna: pot eu să înţeleg gândurile tale şi să-ţi cer socoteală? Pe tine cine ştie ce treburi şi planuri te frământă, în capul tău se nasc poate unele idei, şi eu să te tulbur într-una cu întrebările mele? Eu, vezi... Ah, Doamne! Ce mă tot învârtesc ca o zăpăcită?... Eu, Rodea, am citit articolul tău publicat în revistă, îl citesc pentru a treia oară, mi l-a adus Dmitri Prokofici. Când l-am văzut, am ţipat de uimire; ce proastă sunt, m-am gândit, iată ce-l preocupă; iată unde este dezlegarea enigmei! El poate tocmai are o idee nouă, o suceşte şi o răsuceşte în minte, şi eu îl chinuiesc, îi bat capul. Îl citesc, dragul meu, şi, fireşte, multe lucruri îmi scapă; nici nu-i de mirare, aşa şi trebuie sa fie: cum pot eu să înţeleg?
- Arată-mi-l şi mie, mamă. Raskolnikov luă revista, privi în treacăt articolul şi, deşi sentimentul care-l cuprinse nu se potrivea deloc cu starea lui sufletească şi cu situaţia în care se găsea, simţi acea senzaţie ciudată, înviorătoare şi plăcută pe care o încearcă autorul când îşi vede întâia operă tipărită, mai ales când autorul are numai douăzeci şi trei de ani. Dar asta nu ţinu decât o clipă.
Citi câteva rânduri, se încruntă şi o durere cumplită îi strânse inima. Toată lupta launtrică din ultimele luni i se perindă prin faţă într-o clipă. Azvârli articolul pe masă, cu dezgust şi ciudă.
- Dar oricât de proastă sunt, Rodea, îmi pot da seama că tu foarte curând ai să ajungi printre oamenii de frunte, daca nu cumva cel mai mare savant de la noi. Şi ei au îndrăznit să te creada nebun! Ha-ha-ha! Nici nu ştii că ei aşa au crezut! Ah, bieţi viermi, deu nde sa înţelegeţi voi ce înseamnă adevărata inteligenţă?! Până şi Dunecika a fost cât pe-aici să le dea crezare; ce zici de asta? Răposatul taică-tău de două ori a trimis la ziare, mai întâi nişte versuri (mai păstrez şi acum caietul şi am să ţi-l arăt într-o zi), apoi o nuvelă întreagă (i-am cerut chiar voie s-o copiez), şi cât ne-am rugat lui Dumnezeu să fie primite - dar nu le-au primit! Cu şase sau şapte zile în urmă, Rodea, m-am omorât cu firea, uitându-mă la hainele tale, la felul în care trăieşti, ce mănânci, cum eşti îmbrăcat! Acum însă văd că am fost o proastă, fiindcă tu, cum ai să vrei, ai să-ţi faci rost de toate dintr-o dată, ai să-ţi faci rost prin inteligenţa şi talentul tău. Înseamnă ca deocamdată nu ţii la asta şi că eşti preocupat de lucruri mult, mult mai importante...
- Dunia nu este acasă, mamă?
- Nu, Rodea. Pleacă mereu şi mă lasă singură. Mulţumesc lui Dmitri Prokofici că vine să mai stea cu mine, şi-mi tot vorbeşte de tine. Te iubeşte şi te respectă. N-aş putea să spun despre soră-ta că ar fi nerespectuoasă. Nu mă plâng. Ea are caracterul ei, eu îl am pe al meu; are acum secretele ei; eu însă n-am niciun fel de secrete. Eu, bineînţeles, sunt convinsă că Dunia este foarte deşteaptă şi că, în afară de asta, ne iubeşte mult pe mine şi pe tine... totuşi, nu ştiu unde au să duca toate acestea. Tu, Rodea, m-ai făcut fericită, fiindcă ai venit acum, iar ea te-a pierdut cu plimbările ei; are să vină şi eu am să-i spun: „În lipsa ta a fost fratele tau aici, şi tu pe unde mi-ai umblat?" Să nu mă răsfeţi din cale-afară, Rodea; dacă poţi - vino, dacă nu- ce să-i faci, am să te aştept. Tot am să ştiu că ţii la mine, şi mie îmi ajunge. Am să-ţi citesc operele, am să aud despre tine de la toată lumea, din când în când ai să vii şi tu să mă vezi, ce-aş putea dori mai mult? Astăzi ai venit ca să-ţi mângâi mama, văd eu...
Pulheria Aleksandrovna izbucni deodată în lacrimi.
- Iarăşi! Nu te uita la mine, femeie proastă! Vai, Doamne, de ce stau? strigă ea, sărind de la locul ei. Am cafea şi nici nu te-am tratat măcar! Iată ce înseamnă egoismul bătrânesc! Acuşi, acuşi!
- Lasă, mamă, nu stau mult. N-am venit pentru cafea. Te rog, ascultă-mă.
Pulheria Aleksandrovna se apropie, sfioasă.
- Mamă, orice s-ar întâmpla cu mine, orice ai auzi despre mine, orice ţi s-ar spune despre mine, ai să mă iubeşti, aşa cum mă iubeşti acum? întrebă el din toată inima, fără să aibă timp să se gândească, să-şi cântărească vorbele.
- Rodea, Rodea, ce-i cu tine? Cum poţi să mă întrebi una ca asta? Şi cine ar îndrăzni să-mi spună ceva rău despre tine? Nici n-aş crede; oricine ar fi, l-aş da afară.
- Am venit să te încredinţez că te-am iubit mereu şi mă bucur, mă bucur nespus că suntem singuri, că Dunecika lipseşte, adaugă el cu acelaşi avânt. Am venit să-ţi spun că, deşi poate ai să te simţi nenorocită, fiul tău te iubeşte acum mai mult decât pe el însuşi şi că n-ai avut dreptate să te îndoieşti de iubirea lui. Niciodată n-am să încetez de a te iubi.... Şi acum, ajunge; am crezut că înainte de toate trebuia să te încredinţez acest lucru....
Pulheria Aleksandrovna îl îmbrăţişă în tăcere, îl strânse la pieptul ei, plângând încetişor.
- Nu ştiu ce-i cu tine, Rodea, zise ea, în sfârşit. Până azi am crezut că te plictisim, dar acum văd că te aştepţi la o mare durere şi ca de aceea eşti atât de trist. Am simţit asta de mult, Rodea. Iartă-mă că ţi-o spun; nu mă gândesc decât la asta şi nu dorm nopţile. Noaptea trecută sora ta a delirat şi te-a tot pomenit în delirul ei. Am auzit câte ceva, dar n-am înţeles nimic. Toată dimineaţa m-am foit prin casă, ca un osândit înainte de execuţie; presimţeam că mă aşteaptă ceva şi iată că m-a ajuns! Rodea, Rodea, unde te duci? Pleci undeva?
- Plec, mamă.
- Aşa am crezut şi eu! Dar şi eu aş putea să plec cu tine, dacă este nevoie. Şi Dunia; ea te iubeşte, te iubeşte foarte mult; şi Sofia Semionovna ar putea să vină cu noi, dacă aşa trebuie; vezi, o primesc cu plăcere, ca pe fiica mea. Dmitri Prokofici are să ne dea o mână de ajutor sa ne facem bagajele... dar... unde... pleci?
- Adio, mamă.
- Cum? Chiar azi? strigă ea, de parcă-l pierdea pentru totdeauna.
- Nu pot să mai rămân, e timpul sa plec, trebuie...
- Şi eu nu pot să te însoţesc?
- Nu, dar îngenunchează şi roagă-te lui Dumnezeu pentru mine. Poate că are să-ţi asculte ruga...
- Vino atunci să te binecuvântez, să-ţi fac cruce! Uite aşa, uite aşa. Doamne-Dumnezeule!
Da, era fericit, era fericit că nu găsise pe nimeni acasă, că rămăsese singur cu maică-sa. Părea ca după tot răstimpul acesta înfiorător, inima lui se muia, în sfârşit. Căzu în genunchi în faţa ei, îi sărută picioarele şi, îmbrăţişaţi, plânseră amândoi. Ea nu se mai mira şi nu-l descosea. Înţelesese de mult ca se petrece ceva groaznic cu fiul ei, şi că acum venise clipa cea grea.
- Rodea, dragul meu, primul meu născut! spuse ea, suspinând. Eşti acum aşa cum erai copil; şi atunci tot aşa veneai la mine şi mă îmbrăţişai şi mă sărutai; odinioară, pe vremea când trăia taică-tu, şi eram necăjiţi, numai prezenţa ta ne mângâia, iar după ce l-am înmormântat pe taică-tu - de câte ori n-am plâns împreună, îmbrăţişaţi ca acum, pe mormântul lui! Dacă plâng de mult e că inima de mamă presimte nenorocirea. Cum te-am văzut atunci, în seara aceea când abia am sosit aici, am înţeles tot după privirea ta, şi mi s-a strâns inima, iar astăzi, când ţi-am deschis uşa şi m-am uitat la tine, m-am gândit: a sosit clipa cea grea. Rodea, Rodea, nu pleci chiar acum?
- Nu.
- Ai să mai vii?
- Da... am să mai vin.
- Rodea, nu te supăra, nici nu îndrăznesc să te întreb, nu îndrăznesc, dar spune-mi numai două vorbe, pleci departe?
- Foarte departe.
- Şi ce-i acolo, o să ai o slujba, te aşteaptă o carieră?
- Ce-o da Dumnezeu.... roagă-te pentru mine, mamă....
Raskolnikov porni spre uşă, dar ea se agăţă de braţul lui şi-l privi, disperată, drept în ochi. Faţa îi era crispată de groază.
- Destul, mamă, zise Raskolnikov, căindu-se din toată inima că avusese ideea de a veni acolo.
- Nu e pentru toată viaţa? Doar nu e pentru toata viaţa? Ai să mai vii, nu-i aşa? Ai să mai vii mâine?
- Am să vin, am să vin, rămâi cu bine. Se smulse, în sfârşit.
Afară, înserarea era dulce, răcoroasă, senină; vremea se schimbase încă de dimineaţă. Raskolnikov porni spre casă; era grăbit. Ar fi vrut sa isprăvească tot ce avea de făcut înainte de asfinţitul soarelui. Şi până atunci trebuia să se mai vadă cu unii oameni. Urcând scara, observa că Nastasia, care pregătea samovarul, ridicase capul şi-l urmărea cu privirea.
„Nu cumva este cineva la mine?" se întrebă el.
Se gândi cu dezgust la Porfiri.
Dar, deschizând uşa odăii lui, o zări pe Dunecika. Şedea singură, cufundată în gândurile ei, şi părea că-l aşteaptă de multă vreme.
Raskolnikov se opri în prag.
Ea se sculă de pe divan, speriată, şi rămase dreaptă în faţa lui. Privirea aţintită asupra lui era plină de groază şi de o nemărginită durere. Şi numai după această privire el înţelese imediat că ea ştie tot.
- Ce să fac, să intru sau să plec? întrebă el, şovăind.
..........................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu