17.
- Raskolnikov? Da. Dar ce este? A venit.... A intrat chiar acum, l-am văzut.... Ce este?
- Atunci, te rog foarte mult să rămâi aici cu noi şi să nu mă laşi între patru ochi cu această..... domnişoară. E o nimica toată, dar s-ar putea născoci Dumnezeu ştie ce. Nu vreau ca Raskolnikov să transmită acolo.... Pricepi ce-ţi spun?
- Înţeleg, înţeleg, se învioră deodată Lebeziatnikov. Da, ai tot dreptul... Fireşte, după părerea mea personală, teama dumitale este exagerată, dar... ai tot dreptul... Mă rog, rămân aici. Am să stau la fereastră şi n-am să vă stingheresc... După părerea mea, ai tot dreptul.
Piotr Petrovici se întoarse pe divan, se aşeză în faţa Soniei, o privi atent şi deodată luă un aer extrem de serios, chiar oarecum sever, de parcă ar fi vrut să spună: "Să nu cumva să-ţi închipui nu ştiu ce, domnişoară". Sonia se ruşină de-a binelea.
- În primul rând, Sofia Semionova, te rog să mă scuzi faţă de mult stimata dumitale mamă... E mama dumitale? Katerina Ivanovna ţine locul mamei dumitale, daca nu mă înşel? începu Piotr Petrovici cât se poate de serios, dar destul de blând.
Se vedea că avea intenţiile cele mai bune.
- Da, într-adevăr, îmi ţine loc de mamă, se pripi, speriată, Sonia.
- Atunci, te rog să mă scuzi în faţa ei, fiindcă, din motive care nu depind de mine, mă văd silit să lipsesc; n-am să vin la plăcinte... adică la praznic, cu toate că mama dumitale a avut amabilitatea să mă poftească.
- Bine, am să-i spun chiar acum, şi Sonecika se ridică iute de pe scaun.
- Asta încă nu e tot, o opri Piotr Petrovici surâzând în faţa naivităţii şi a lipsei ei de cunoaştere a bunelor maniere, mă cunoşti prea puţin, draga Sofia Semionovna, dacă-ţi închipui ca pentru un motiv atât de neînsemnat şi care nu mă priveşte decât pe mine, mi-aş fi îngăduit să deranjez şi să chem la mine o persoană ca dumneata. Am un alt scop.
Sonia se aşeză în grabă. Bancnotele cenuşii, filigranate, care zăceau pe masă, îi jucară din nou în faţa ochilor, dar ea-şi luă iute privirea de la bani şi o ridică spre Piotr Petrovici; i se păru deodată că tocmai pentru ea era grozav de urât să se uite la banii altuia. Îşi opri privirea pe lornionul de aur, pe care Piotr Petrovici îl ţinea în mâna stângă, şi totodată pe inelul mare, masiv şi foarte frumos, de aur, cu piatră galbenă, pe care-l purta pe degetul mijlociu, apoi îşi luă ochii şi de la acest inel şi, nemaiştiind ce să facă, sfârşi prin a-şi aţinti privirea drept în ochii lui Piotr Petrovici. Acesta tăcu, apoi urmă şi mai grav decât înainte:
- Ieri, am avut ocazia să schimb în treacăt două vorbe cu nefericita Katerina Ivanovna. A fost de ajuns ca să-mi dau seama că e într-o stare nefirească, dacă pot să mă exprim astfel.....
- Da..... nefirească..... se grăbi să-i țină isonul, Sonia.
- Sau mai simplu şi mai pe înţeles: că este bolnavă.
- Da, mai simplu şi mai pe în..... este bolnavă.
- Aşa. Şi atunci, dintr-un sentiment de umanitate şi... şi, cum s-ar zice, din compătimire, aş dori să-i fiu de folos pe cât posibil, fiindcă prevăd de pe acum soarta tragică şi inevitabilă ce o aşteaptă. Mi se pare că întreaga această familie sărmană depinde acum numai şi numai de dumneata?
- Îmi daţi voie să vă întreb, se ridică deodată Sonia, ce-aţi binevoit să-i spuneţi ieri despre posibilitatea de a obţine pensia? Pentru că dânsa mi-a spus că dumneavoastră v-aţi oferit să-i obţineţi pensia. Este adevărat?
- Câtuşi de puţin, este chiar absurd, dintr-un anumit punct de vedere. Am făcut numai aluzia că, fiind văduva unui funcţionar mort în serviciu - şi dacă ar avea protecţie - ar putea sa capete un ajutor temporar. Dar mi se pare că răposatul dumitale părinte nu numai că nu are stagiul necesar, dar nici nu era în serviciu în ultima vreme. Într-un cuvânt, chiar dacă ar fi existat o speranţă, e cât se poate de efemeră, pentru că propriu-zis, în cazul de faţă, nu există niciun drept pentru obţinerea ajutorului temporar... Şi dânsa s-a şi gândit la pensie, he-he! Tare-i iute, cuconiţa!
- Da, s-a gândit la pensie.... Crede uşor şi e bună, din bunătate crede tot ce i se spune şi.... şi.... şi mintea ei.... Da.... mă scuzaţi, zise Sonia, dând să plece.
- Mai stai, te rog, n-ai auzit încă ce vreau să-ţi spun.
- Da, n-am auzit.... murmură Sonia.
- Atunci ia loc.
Sonia se ruşină şi mai tare şi se aseză pentru a treia oară.
- Văzând situaţia asta nenorocită, cu copilaşi minori, aş dori - după cum am mai spus - să-i fiu de folos pe cât îmi este cu putinţă, adică pe cât sunt în măsură s-o fac, cum s-ar zice. De pildă, s-ar putea organiza o listă de subscripţie în folosul ei, sau vreo tombolă... sau altceva în acest gen, aşa procedează în astfel de cazuri oamenii apropiaţi sau chiar străinii, care doresc să ajute pe cineva. Tocmai despre asta aveam intenţia să-ţi vorbesc. Asta s-ar putea face.
- Da, e bine..... Dumnezeu să vă.... îngână Sonia, privindu-l ţintă.
- S-ar putea..... dar asta mai târziu... adică am putea să începem chiar astăzi. O să ne vedem deseară, o să ne înţelegem şi o să punem bazele, cum s-ar zice. Treci pe la mine pe la orele şapte. Sper ca şi Andrei Semionovici va asista la convorbirea noastră... Dar... mai există o împrejurare despre care ar trebui să discutăm în prealabil cu multă luare-aminte. Tocmai de aceea te-am chemat aici, Sofia Semionovna. Şi anume, părerea mea este că nu putem da banii în mâna Katerinei Ivanovna, că ar fi chiar primejdios s-o facem; dovada este praznicul pe care-l dă astăzi. Neavând, cum s-ar zice, un codru de pâine pentru ziua de mâine şi... neavând, sa zicem, încălţăminte şi toate celelalte, ea cumpără rom de Jamaica, ba chiar vin de Madera şi... şi... cafea. Am văzut cu ochii mei. Mâine iarăşi totul are să cadă pe capul dumitale, totul până la ultima bucăţică de pâine; asta-i ceva absurd. Şi de aceea, după părerea mea, lista de subscripţie trebuie făcută în ăşă fel, că nefericită văduvă, cum s-ar zice, nici să nu ştie despre aceşti bani, ci să ştii, de pildă, numai dumneata... E drept ce spun?
- Nu ştiu. Numai astăzi este aşa... o singură dată în viaţă... tare dorea să-l pomenească, să-i cinstească memoria... e foarte inteligentă... Dar, cum doriţi dumneavoastră, eu am să vă fiu foarte, foarte... ei toţi au să vă fie... şi Dumnezeu are să vă... şi orfanii...
Sonia nu isprăvi, o polidiră lacrimile.
- Aşa. Te rog deci să ţii seama de ceea ce ţi-am spus; iar acum, binevoieşte să primeşti în interesul rudei dumitale, pentru primele nevoi, personal de la mine, o sumă de care pot dispune. Şi aş dori foarte, foarte mult ca numele meu să nu fie pomenit. Aşa.... am şi eu unele griji, cum s-ar zice, şi mai mult, nu sunt în stare....
Şi Piotr Petrovici îi întinse Soniei o bucată de zece ruble, pe care o desfăcu cu toată luarea-aminte. Sonia luă banii, se aprinse la faţă, sări în picioare, murmură ceva şi căută să se retragă cât mai iute. Piotr Petrovici o conduse solemn până la uşă. Ea se repezi, în sfârşit, afară, emoţionată; istovită şi grozav de tulburată, se înapoie la Katerina Ivanovna.
Tot timpul cât a durat această scenă, Andrei Semionovici a stat la fereastră sau a umblat prin odaie, nevoind să întrerupă discuţia; dar după ce Sonia plecă, el se apropie deodată de Piotr Petrovici şi-i întinse solemn mâna.
- Am auzit şi am văzut tot, zise el, apăsând mai ales pe cuvântul văzut. Este nobil, adică am vrut să spun: este uman! Ai vrut să eviţi recunoştinţa, am văzut! Şi cu toate că, mărturisesc, nu sunt de acord din principiu cu binefacerile individuale, căci ele nu numai că nu nimicesc radical răul, ci, dimpotrivă, îl nutresc chiar, cu toate acestea, nu pot să nu recunosc că am privit gestul dumitale cu multă plăcere, da, da, îmi place.
- E o nimica toată! murmură Piotr Petrovici, cam tulburat şi căutând parcă să ghicească ceva în gândurile lui Lebeziatnikov.
- Nu, nu e o nimica toată! Un om jignit şi furios ca dumneata, după povestea de aseară şi, în acelaşi timp, capabil să se gândească la nefericirea altora, un atare om... chiar daca prin acţiunea lui săvârşeşte o greşeală socială, cu toate acestea... merită tot respectul! Nu m-am aşteptat de la dumneata, Piotr Petrovici, cu atât mai mult, cu cât, după convingerile dumitale... O, cât de mult te mai încurcă în viaţă aceste convingeri! Cât te tulbură, bunăoară, insuccesul de ieri! perora bunul Andrei Semionovici, simţindu-se din nou grozav de atras spre Piotr Petrovici. Ce nevoie ai, spune şi dumneata, nobilul şi scumpul meu Piotr Petrovici, tocmai de aceasta căsătorie, de această căsătorie legitimă? La ce foloseşte în căsnicie tocmai această stare legitimă? Daca vrei, bate-mă, dar eu mă bucur, mă bucur grozav că această căsătorie a dat greş, că eşti liber, că încă nu eşti cu desăvârşire pierdut pentru omenire, mă bucur nespus... Vezi: am spus tot!
- Fiindcă, cu amorul dumitale liber, nu doresc să port coarne şi să dădăcesc copiii altuia, iată pentru ce am nevoie de căsătorie legitimă, zise Lujin, numai ca să răspundă ceva.
Părea preocupat şi chiar dus pe gânduri.
- Copii? Ai atins problema copiilor? Andrei Semionîci tresări ca un cal de luptă care aude trompeta militară. Copiii sunt o problemă socială şi o problemă de cea mai mare importanţă, sunt de acord; dar problema copiilor se va soluţiona altfel. Unii neagă cu desăvârşire problema copiilor, ca şi orice altă aluzie la familie. O să vorbim despre copii mai târziu, acum să ne ocupăm de coarne! Mărturisesc că este punctul meu slab. Aceasta expresie urâtă de husar, această expresie puşkiniană este de neconceput în lexiconul viitorului. Şi apoi, ce înseamnă coarne? O, ce rătăcire! Care coarne? Pentru ce coarne? Ce nerozie! Dimpotrivă, tocmai în dragostea liberă ele nu vor exista! Coarnele nu sunt altceva decât urmarea firească a oricărei căsătorii legitime, o îndreptare, cum s-ar zice, un protest, aşa încât în acest sens nu sunt câtuşi de puţin înjositoare... Şi dacă vreodată - presupunând că aş putea să comit această absurditate - aş încheia o căsătorie legitimă, afurisitele dumitale coarne au să mă bucure nespus. O să-i spun atunci soţiei mele: "Draga mea, până azi te-am iubit numai, de acum înainte te stimez pentru că ai ştiut să protestezi". Râzi? Râzi pentru că nu eşti în stare să te rupi de prejudecăţi! Pe dracu', înţeleg foarte bine de ce este atât de neplacut să fii înşelat într-o căsătorie legitimă; dar asta nu este decât urmarea ticăloasă a unui fapt ticălos, care înjoseşte atât o parte cât şi cealaltă. Iar atunci când coarnele se pun deschis, ca în amorul liber, atunci ele nu mai există, ele sunt de neconceput, şi-şi pierd până şi denumirea de coarne. Dimpotrivă, soţia dumitale îţi va dovedi astfel cât de mult te stimează, considerându-te incapabil să te împotriveşti fericirii sale, şi atât de format, încât să nu te răzbuni pe ea din pricina noului ei bărbat. Pe dracu', uneori visez că dacă o să mă mărit vreodată, ptiu! adică dacă o să mă însor (liber sau legal, nu contează) mi se pare că eu singur o să-i aduc neveste-mii un amant, dacă o să văd că trece prea mult timp şi că nu-şi ia unul: „Draga mea, o să-i spun, eu te iubesc, dar pe deasupra vreau ca tu să mă stimezi - poftim!" E just ce spun?...
Piotr Petrovici chicotea, dar fără prea mare chef. Aproape că nu-l asculta. Se gândea la altceva, şi până şi Lebeziatnikov sfârşi prin a observa acest lucru. Piotr Petrovici părea tulburat, îşi freca mâinile, cădea pe gânduri. Toate acestea Andrei Semionîci şi le aminti şi le înţelese mai târziu..
Capitolul II.
Cum s-a născut în mintea zdruncitată a Katerinei Ivanovna ideea acestui praznic absurd, ar fi greu de spus. Costase aproape zece ruble din cele douăzeci şi ceva pe care i le dăduse Raskolnikov pentru înmormântare.
Poate că ea se simţea obligată să cinstească „cum se cuvine" memoria răposatului, ca să ştie toţi chiriaşii, şi mai ales Amalia Ivanovna, că el „n-a fost mai rău decât alţii, ba chiar mai bun", şi că nimeni nu are dreptul să se „mândrească" în faţa lor. Poate că rolul cel mai important l-a jucat acea mândrie a săracului datorită căreia, când se pune problema unor obiceiuri obligatorii pentru toată lumea în viaţa noastră de toate zilele, mulţi oameni sărmani îşi ies din piele şi-şi cheltuiesc ultimul ban economisit cu trudă numai ca să nu fie „mai prejos ca alţii" şi ca aceşti alţii să „nu-i condamne". Poate că ea voia cu această ocazie, tocmai în clipa când fusese părăsită de toţi, să le arate acestor „chiriaşi păcătoşi şi de nimic" nu numai că „ştie să trăiască şi sa primească lumea", dar că fusese crescută pentru altă soartă, că fusese crescută ,,într-o casă nobilă, s-ar putea spune aristocratică, de colonel!" şi, desigur, nu ca să măture singură pe jos sau să spele noaptea cârpele copiilor.
La aceste paroxisme de orgoliu şi mândrie ajung uneori oamenii cei mai săraci şi mai frânţi de nevoi; ele se transformă câteodată într-o necesitate imperioasă, de nestăvilit.
Iar pe lângă toate acestea, Katerina Ivanovna nu era o fiinţă pe care s-o frângă nevoile, adică s-o sperie şi să-i supună voinţa - nu. În afară de aceasta, Sonecika spunea, pe drept cuvânt, că biata femeie îşi pierde minţile.
Ce-i drept, asta nu se putea afirma încă sus şi tare, dar era vădit că, în ultima vreme, în tot anul acesta trecut, biată ei minte fusese prea încercata ca să nu se rătăcească. Pe de altă parte, medicii sunt de părere că procesul tuberculos acut contribuie la slăbirea facultăţilor mintale.
Băuturi multe şi de deosebite feluri nu erau, şi Madera lipsea; Piotr Petrovici exagerase lucrurile; totuşi, băuturile nu lipseau. Era şi votcă, şi rom, şi vin de Lisabona, toate de cea mai proastă calitate, dar în cantitate suficientă.
Din gustări, în afara de colivă, mai erau trei sau patru feluri (între altele şi plăcinte), toate pregătite în bucătăria Amaliei Ivanovna, şi pe deasupra, s-au pus doua Samovare pentru ceaiul şi punciul care trebuiau servite după-masă.
Cumpărăturile fuseseră făcute de Katerina Ivanovna personal, cu ajutorul unui chiriaş, un polonez prăpădit, care, Dumnezeu ştie de ce, se pripăşise pe lângă madam Lipevehsel, şi care s-a pus imediat la dispoziţia Katerinei Ivanovna. O zi întreagă - în ajun şi în dimineaţa înmormântării - omul acesta alergase de-i sfârâiau călcîiele, cu limba scoasă de un cot, cu o râvnă pe care nu pierdea nici un prilej s-o învedereze. Pentru toate fleacurile se ducea mereu s-o întrebe pe Katerina Ivanovna, alergase chiar s-o caute în piaţă, şi-i spunea întruna: pani borunjina. Până la urmă o plictisi rău de tot, deşi la început spusese singură că s-ar fi prăpădit fără „acest om serviabil şi mărinimos".
Katerina Ivanovna avea obiceiul de a împodobi pe primul venit în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare, de a-l lăuda peste măsură, aşa că unii se simţeau chiar prost, de-a născoci, spre lauda acestuia, felurite împrejurări şi situaţii care nu existau decât în închipuirea ei, dar în care credea cu toată sinceritatea, că apoi, deodată, să se simtă dezamăgită, să-l facă de două parale şi să-l dea afară pe omul în faţa căruia, literalmente, se prosternase cu câteva ceasuri mai înainte.
De felul ei era veselă, îngăduitoare, şi râdea uşor, dar necontenitele nenoroace şi insuccese o făcuseră să ceară şi să dorească cu atâta înverşunare ca toată lumea să trăiască în pace şi bucurie şi să nu cuteze să trăiască altfel, încât cea mai mică disonanţă, cea mai infima abatere o aducea într-o stare de frenezie, şi nu era nevoie decât de o clipă că, după cele mai strălucite speranţe şi fantezii, să înceapă deodată să blesteme soarta, să rupă şi să spargă tot ce-i cădea în mână, şi să se dea cu capul de pereţi.
Amalia Ivanovna, de asemenea, ajunsese dintr-o data la mare cinste şi căpătă o importanţă extraordinară în ochii Katerinei Ivanovna, poate numai din pricină că se oferise cu draga inimă să ia parte la toate pregătirile praznicului, luând asupra ei aşezarea mesei, grija şerveţelelor, a veselei etc, etc. şi prepararea gustărilor în propria sa bucătărie.
Plecând la cimitir, Katerina Ivanovna îi dădu depline puteri şi o lasă să-i ţină locul, iar Amalia Ivanovna se arătă vrednică de aceasta cinste: masa era pusă destul de cuviincios; desigur, vesela, furculiţele, cuţitele, paharele, păhărelele, ceştile erau de diferite mărimi şi forme, împrumutate de la chiriaşi, dar la ora hotărâtă se aflau rânduite fiecare la locul lor, şi Amalia Ivanovna, simţind că-şi făcuse datoria, îi întâmpină pe cei ce se întorceau de la cimitir cu oarecare mândrie, gătită cu o bonetă de doliu, cu panglici noi şi rochie neagră. Această mândrie, deşi meritată, nu fu pe placul Katerinei Ivanovna: „S-ar putea crede că fără dânsa n-aş fi ştiut să pun masa!" De asemenea, nu-i plăcu nici boneta cu panglicile ei noi: „Nu cumva proasta asta de nemţoaică se mândreşte că este proprietăreasă şi că s-a îndurat din milă să dea o mână de ajutor sărmanilor ei chiriaşi? Din milă! Auzi dumneata! La tatăl Katerinei Ivanovna, fost colonel şi aproape guvernator, se dădeau uneori mese de câte patruzeci de persoane, şi o Amalie Ivanovna oarecare, sau mai bine zis Ludvigovna, n-ar fi fost primită nici la bucătărie..."
De altfel, Katerina Ivanovna nu voia să-şi dea pe faţă deocamdată sentimentele, deşi în sufletul ei îşi promisese că o va pune la locul ei pe Amalia Ivanovna chiar astăzi, căci altfel şi-ar lua nasul la purtare; iar până atunci hotărî să se poarte cu răceală.
O altă neplăcere îi spori de asemenea enervarea: la înmormântare, dintre toţi chiriaşii poftiţi, în afară de polonezul acela nenorocit, care apucase să meargă şi la cimitir, nu venise aproape nimeni; iar la pomană, adică la masă, sosiră cei mai sărăci şi mai puţin importanţi, mulţi dintre ei chiar cu chef şi atât de neglijent îmbrăcaţi, aproape rufoşi. Cei mai în vârstă sau mai serioşi lipseau, de parcă s-ar fi înţeles anume. Piotr Petrovici, bunăoară, chiriaşul cel mai de seamă şi, s-ar putea spune, cel mai serios, nu venise, deşi cu o seară mai înainte Katerina Ivanovna spusese minuni despre el la toată lumea, adică Amaliei Ivanovna, Polecikăi, Soniei şi polonezului, cum că este omul cel mai nobil, cel mai mărinimos, cu legături extraordinare, prieten cu primul ei soţ, primit în casa tatălui ei, şi care îi promisese să întrebuinţeze toate mijloacele ca să-i obţină o pensie serioasă. E de ţinut minte că atunci când Katerina Ivanovna lăuda legăturile şi averea cuiva, o făcea cu totul dezinteresat, fără vreun calcul personal, fără gândul să tragă din asta vreun folos oarecare, o făcea din toată inima, din plăcerea de a lăuda şi a da mai multă greutate persoanei lăudate.
După Lujin şi, probabil, „urmându-i exemplul" nu veni nici „ticălosul acela de Lebeziatnikov".
"Ce şi-o fi închipuit? A fost invitat numai din milă, pentru că locuieşte în aceeaşi camera cu Piotr Petrovici şi e prietenul lui, aşa ca nu se putea sa nu-l poftească şi pe el".
Lipsea, de asemenea, şi o doamnă din lumea bună, cu "fata ei răscoaptă", care, deşi nu şedea în casa Amaliei Ivanovna decât de doua săptămâni, se şi plânsese de câteva ori că le supăra gălagia şi ţipetele care vin din odaia familiei Marmeladov, mai ales atunci când răposatul se întorcea beat, ceea ce, fireşte, Amalia Ivanovna adusese la cunoştinţa Katerinei Ivanovna, în timpul unei certe, când o ameninţase cu evacuarea şi uriaşe cât o ţinea gura că Maremeladovii strică liniştea "chiriaşilor nobili, cărora nu le ajung nici până la gleznă".
Katerina Ivanovna îşi propusese să le poftească anume pe aceasta cucoană şi pe fiica ei cărora, aşa-zis, "nu le ajungea nici până la glezna", cu atât mai mult cu cât, atunci când se întâlneau întâmplător, doamna îşi întorcea cu trufie capul; îşi propusese să o poftească tocmai ca să-i arate ca "este însufleţită de gânduri şi sentimente mult mai nobile şi că le invită fără să ţină seama de purtarea lor răutăcioasă", şi apoi să vadă şi dumnealor ca ea, Katerina Ivanovna, n-a trăit totdeauna aşa cum trăieşte acum. Era hotărâtă să explice toate acestea la masă, pomenind totodată şi despre tatăl ei care a fost guvernator, ca apoi să spună, în treacăt, că unele persoane puteau să nu se ostenească să-i întoarcă spatele când se întâlneau cu ea, fiindcă această purtare este cât se poate de nelalocul ei. N-a venit nici grasul locotenent-colonel (de fapt căpitan de stat-major în rezervă), şi n-a venit fiindcă, încă de dimineaţa, zăcea "motoşit".
Într-un cuvânt, nu erau de faţă decât: polonezul, un nenorocit de conţopist îmbrăcat într-un frac soios, care avea o mulţime de puncte negre pe obraz, nu ştia să deschidă gura şi mirosea urât; un bătrânel surd şi aproape orb, care făcuse cândva serviciu la poştă şi pentru care, din timpuri imemoriale, plătea cineva, nu se ştia de ce, chiria la Amalia Ivanovna. Apoi un locotenent la pensie, beat, care, de fapt, nici nu făcuse armata, şi fusese funcţionar la intendenţă; acesta a intrat râzând tare, aşa cum nu se face în lumea buna, şi "închipuiţi-vă" - era fără jiletcă! Unul se aşeză de-a dreptul la masă, fără măcar s-o salute pe Katerina Ivanovna şi, în sfârşit, un oarecare, neavând haine, sosi în halat, dar asta era atât de necuviincios, încât prin stăruinţele Amaliei Ivanovna şi ale polonezului, individul fu scos afară.
Polonezul adusese cu el şi alţi doi polonezi, care nici nu locuiseră vreodată la Amalia Ivanovna şi pe care nimeni nu-i mai văzuse în casa ei.
Toate acestea o impresionară rău şi o enervară pe Katerina Ivanovna.
"Pentru cine se făcuseră toate pregătirile?"
Până şi copiii, ca să fie destul loc, nu fuseseră aşezaţi la masa, care şi aşa, ocupa toată camera, ci într-un colţ, pe o ladă; cei doi mai mici - pe o bancă, iar Polecika, fiind mai mare, trebuia să vadă de ei, să le dea de mâncare şi să le şteargă năsucurile "ca unor copii de familie buna". Într-un cuvânt, văzând acestea toate, Katerina Ivanovna nu se putu împiedica de a-şi întâmpina musafirii cu şi mai mult ifos ca de obicei, şi chiar cu trufie. Le aruncă o privire foarte severă unora şi îi pofti de sus să ia loc la masă. Socotind-o, cine ştie de ce, pe Amalia Ivanovna responsabilă de lipsă invitaţilor principali, începu să se poarte cu ea atât de băţos, încât Amalia Ivanovna observă numaidecât şi se simţi extrem de jignită. Acest început nu prevestea nimic bun. În cele din urmă, toată lumea luă loc în jurul mesei.
Raskolnikov sosise aproape în clipa când familia se întorsese de la cimitir. Katerina Ivanovna se bucurase văzându-l, în primul rând fiindcă el era singurul "oaspe cult" şi "peste doi ani, avea să ocupe catedra de profesor universitar la Universitatea oraşului" şi, în al doilea rând, pentru că el îşi ceruse imediat scuze, cu mult respect, că n-a putut să vină la cimitir, cu toată marea lui dorinţă. Se năpustise deci asupra lui, îl aşezase alături, în stânga ei (în dreapta luase loc Amalia Ivanovna) şi, cu toată agitaţia şi grija ca mâncarea să fie servită cum trebuie şi toată lumea să aibă de ajuns, cu toată tusea chinuitoare, care o zguduia şi o făcea să se sufoce într-una şi care parcă se înrăise şi mai mult în ultimele două zile, îi vorbea mereu în şoaptă, grăbindu-se să reverse asupra lui tot ceea ce i se adunase în suflet şi toată indignarea îndreptăţită pentru praznicul nereuşit; din când în când, totuşi, trecea de la indignare la râsul cel mai vesel, nestăvilit chiar, atunci când îşi bătea joc de musafiri şi mai ales de proprietareasă.
- Numai pupăza e de vină! înţelegeţi despre cine vorbesc, da, da, despre ea! şi Katerina Ivanovna arătă cu capul spre gazda ei. Priviţi-o: cască ochii, simte că vorbim despre ea, dar nu pricepe o iotă şi se zgâieşte de-i ies ochii din cap. Uf, ce mai bufniţă! Ha-ha-ha!... Khe-khe-khe! Aş vrea să ştiu şi eu ce vrea să dovedească cu boneta ei? Khe-khe-khe! Aţi observat: ar vrea cu tot dinadinsul să facă aşa, încât lumea să-şi închipuie că mă protejează şi-mi face mare cinste stând la masă cu mine. O rugasem, ca pe o persoană de treabă, să poftească la praznic oameni mai cumsecade şi, mai ales, pe cei care l-au cunoscut pe răposat, şi priviţi pe cine mi-a adus: nişte bufoni, nişte bădărani! Uitaţi-vă numai la individul acela cu mutră plină de bube: adevărată broască râioasă! Şi polonezii aceia... ha-ha-ha! Khe-khe-khe! Nimeni nu i-a văzut niciodată aici, cel puţin eu nu i-am văzut în viaţă mea; pentru ce au venit, spuneţi-mi şi mie, vă rog? Stau unul lângă altul, că înşiraţi pe o aţă, liniştiţi. Hei, panie, strigă ea unuia dintre polonezi, ai luat blinele? Mai ia. Bea şi bere, bere! Nu vrei votcă? Priviţi: a sărit în sus, se înclină, uitaţi-vă, uitaţi-vă, trebuie să fie lihniţi de foame, săracii! Să mănânce, nu-i nimic. Cel puţin ei nu fac gălagie, doar că... zău, mă cam tem pentru argintăria gazdei!... Amalia Ivanovna, i se adresă ea aproape cu glas tare, dacă dispare vreo linguriţă, să ştii că eu nu răspund, te previn de pe acum! Ha-ha-ha! se porni pe râs, întorcându-se din nou spre Raskolnikov şi, mulţumită de ieşirea ei, arătă cu capul spre gazdă. N-a înţeles, iarăşi n-a înţeles! Şade gură-cască, priviţi; o bufniţă, o adevărată bufniţă împopoţonată cu panglici noi, ha-ha-ha!
Râsul se transformă din nou într-o tuse chinuitoare, care ţinu cel puţin cinci minute. Câteva picături de sânge îi colorară batista, borboane de sudoare îi apărură pe frunte. Arătă în tăcere sângele lui Raskolnikov şi de îndată ce reîncepu să respire mai uşor, îi şopti din nou, însufleţită şi cu pete roşii în obraji:
- Gândiţi-vă, i-am dat sarcina cea mai delicată, se poate spune: de a o invita pe doamna aceea şi pe fiica doamnei, înţelegeţi despre cine vorbesc? Trebuia să procedeze cu mult tact şi fineţe, dar ea a făcut în aşa fel, încât proasta aceea, venită nu ştiu de unde, această creatură arogantă, această provincială înfumurată numai pentru că e văduva unui maior oarecare şi a venit sa umble după pensie, să-şi rupă pingelele prin ministere, fiinţa asta, care la cincizeci şi cinci de ani îşi căneşte sprâncenele şi se sulemeneşte (asta o ştie toată lumea)... da, şi această fandosită nu numai că n-a binevoit să vină, dar nici n-a trimis măcar scuze, aşa cum cere, în astfel de ocazii, cea mai elementară bună creştere! Nu pricep de ce n-a venit Piotr Petrovici? Dar unde este Sonia? Unde a plecat? A, iat-o în sfârşit! Unde ai fost, Sonia? Ciudat, până şi la înmormântarea tatălui tău nu poţi să fii punctuală. Rodion Romanici, fă-i loc lângă dumneata. Uite locul tau, Sonecika... ia ce vrei. Ia piftie, e mai bună. Acuşi au să aducă blinelele. Copiii au căpătat mâncare? Polecika, aveţi tot ce vă trebuie? Khe-khe-khe! Bine, bine! Fii cuminte, Lenia, iar tu, Kolea, nu mai da din picioruşe; stai cum i se cuvine unui băieţel de familie bună. Ce zici, Sonecika?
Sonia se grăbi numaidecât să-i trasmită scuzele lui Piotr Petrovici, căutând să vorbească cât mai tare, ca toată lumea să audă şi întrebuinţând expresiile cele mai alese şi mai respectuoase, anume inventate şi rotunjite de ea, ca venind din partea lui Piotr Petrovici. Adăugă că acesta o rugase stăruitor să spună că va veni, de îndată ce va avea posibilitatea, ca să discute afaceri între patru ochi cu dânsa, şi să se înţeleagă ce s-ar putea face şi întreprinde mai târziu etc, etc.
Sonia ştia că asta o va potoli şi o va linişti pe Katerina Ivanovna, că ea se va simţi măgulită şi, mai ales, că mândria ei va fi satisfăcută. Se aşeză alături de Raskolnikov, pe care-l salută, grăbită, şi îi aruncă în treacăt o privire iute şi plină de interes. Dar în tot timpul mesei parcă se feri să se uite la el, sau să-i vorbească. Părea oarecum distrată, cu toate că era numai ochi şi urechi, ca să facă totul pe placul Katerinei Ivanovna. Nici ea, nici Katerina Ivanovna nu erau în doliu, fiindcă nu aveau rochii negre; Sonia purta o rochiţă cafenie, iar Katerina Ivanovna, singura rochie pe care o avea, o rochie de stambă de culoare închisă, cu dungi. Scuzele lui Piotr Petrovici prinseră de minune. Katerina Ivanovna le ascultă, plina de importanţă, şi se informă cu gravitate cum o duce cu sănătatea Piotr Petrovici. Apoi, îi şopti cu glas tare lui Raskolnikov că ar fi fost într-adevăr ciudat ca un om atât de serios şi respectabil ca Piotr Petrovici să vină „într-o societate atât de stranie", cu tot devotamentul lui faţă de familie şi vechea prietenie cu tatăl ei.
- Tocmai de aceea îți sunt deosebit de recunoscătoare, Rodion Romanovici, că n-ai disprețuit casa și masa noastră chiar în aceste împrejurări, adăugă ea aproape tare. De altfel, sunt convinsă că numai deosebita dragoste pe care ai purtat-o sărmanului meu răposat te-a îndemnat să te ții de cuvânt.
Își roti din nou cu mândrie și demnitate privirile asupra musafirilor și îl întrebă tare, peste masă, pe bătrânul surd dacă mai dorește friptură și dacă i s-a dat vin de Lisabona. Bătrânelul nu răspunse și multă vreme nu putu să priceapă ce i se cere, deși vecinii, ca să râdă, îl trăgeau de mânecă. El își rotea privirile cu gura căscată, fapt care spori și mai mult ilaritatea comesenilor.
- Ce tembel! Ia priviți, ia priviți! Pentru ce l-au adus aici? Cât despre Piotr Petrovici, am fost totdeauna sigură de sentimentele lui, urmă Katerina Ivanovna către Raskolnikov. El, desigur, nu seamănă defel.... (zise ea răspicat, cu un glas tare, întorcându-se cu un aer atât de sever spre Amalia Ivanovna, că aproape o băgă în sperieți) cu fandositele dumitale, pe care tatăl meu nu le-ar fi luat nici ca bucătărese, iar răposatul meu soț, firește, dacă le-ar fi făcut cinstea de a le primi, ar fi făcut-o numai din nesecata lui bunătate.
- Da, îl plăcea să bea, îi plăcea, plăcea! strigă deodată ofițerul de intendență la pensie, golind al doisprezecelea pahar de votcă.
- Răposatul avea într-adevăr această slăbiciune, asta o ştie toată lumea, se repezi la el Katerina Ivanovna, dar era un om bun, cu suflet nobil, şi-şi respecta familia; numai ca în bunătatea lui se încredea prea mult în diverşi indivizi vicioşi şi numai Dumnezeu ştie cu cine n-a băut, chiar cu oameni care nu meritau să-i sărute tălpile! Închipuieşte-ţi, Rodion Romanici, am găsit în buzunarul lui un cocoşel de turtă dulce: venea spre casă beat mort şi totuşi nu-şi uitase copiii.
- Cocoșel? Ai binevoit să spui: cocoșel? strigă ofițerul de intendență.
Katerina Ivanovna nu catadicsi să răspundă. Căzu pe gânduri și oftă.
- Dumneata crezi, desigur, ca toţi ceilalţi, că mă purtam prea aspru cu el, urma dânsa, vorbindu-i lui Raskolnikov. Nu este aşa! Mă respecta, mă respecta foarte mult! Ce suflet bun! Şi cât de rău îmi părea uneori de el! Câteodata şedea într-un ungher, mă privea şi deodată simţeam ca mi se face aşa de tare milă de el, că aş fi vrut să-l mângâi, dar mă gândeam: „Am să-l mângâi şi el are sa se îmbete"; numai cu asprimea îl puteam ţine în frâu.
- Da, da, de multe ori l-ați tras de păr, de nenumărate ori, o întrerupse același ofițer, turnând pe gât încă un păhărel.
- Pentru unii proști n-ar strica să pun mâna pe măturoi, nu numai să-l trag de păr. Nu vorbesc despre răposat! i-o reteză Katerina Ivanovna.
Petele roșii de pe obrajii ei se aprindeau din ce în ce mai tare, pieptul i se zbuciuma. Încă o clipă și scandalul ar fi izbucnit. Comesenii chicoteau, unii se distrau de minune pe socoteala ei, alții îl înghionteau pe ofițer, cineva îi șoptea nu știu ce la ureche. Lumea era dispusă să-i ațâțe pe unul împotriva celuilalt.
- Permiteți-mi să vă întreb, despre ce anume vorbiți? întrebă ofițerul. Adică la..... care persoane distinse.... ați binevoit să vă referiți acum?.... Adică, nu, nu trebuie! Fleacuri! Văduvă! Vădu-vioară! Te iert.... Passe! și mai înghiți un pahar.
Raskolnikov şedea şi asculta tăcut, dezgustat. Mânca numai din politeţe, abia atingând bucatele, cu care Katerina Ivanovna îi umplea într-una farfuria, şi tot numai ca să nu o jignească. O cerceta atent pe Sonia. Dar fata părea tot mai neliniştită şi mai îngrijorată; presimţea că masa nu avea să se sfârşească în linişte şi urmărea cu groază enervarea crescândă a Katerinei Ivanovna. Ştia, între altele, că motivul pentru care cele două cucoane din provincie răspunseseră cu atâta dispreţ la invitaţia Katerinei Ivanovna fusese ea, Sonia.
Auzise chiar din gura Amaliei Ivanovna, însăşi, că mama se simţise jignită de această invitaţie şi întrebase: "Cum aş putea s-o aşez pe fie-mea alături de domnişoara aceea?"
Ghicise că şi Katerina Ivanovna aflase aceste vorbe, iar jignirea adusă Soniei era pentru ea mai mult decât o jignire personală sau o insultă adusă copiilor sau memoriei tatălui ei, într-un cuvânt, era o jignire de moarte, şi Sonia ştia că mama ei vitregă nu se va simţi liniştită "până nu le va arăta acestor fandosite că ele amândouă"... etc, etc... Parcă anume, cineva îi trimise de la celălalt capăt al mesei o farfurie cu două inimi străpunse cu o săgeată, făcute din miez de pâine neagră.
Katerina Ivanovna se aprinse numaidecât şi spuse cu glas tare, aşa ca să audă toţi, că acela care le trimisese era "un măgar beat".
Amalia Ivanovna, care presimţea de asemenea că masa nu se va sfârşi în linişte şi totodată era jignita până în adâncul inimii de atitudinea trufaşă a Katerinei Ivanovna, ca să risipească impresia neplacută şi să se ridice în opinia comesenilor, începu, nitam-nisam, să povestească cum un cunoscut de-al ei, "Karl de la farmaci", a mers noaptea cu un birjar şi că "birjarul vrut să omoare la el şi Karl forte, forte mult rugat să nu omorât la el şi plâns şi împreunat mâinile şi speriat grozav şi de spaimă inima străpuns la el".
Katerina Ivanovna zâmbi, dar pe loc făcu observaţia că Amalia Ivanovna n-ar trebui să spună anecdote pe ruseşte. Amalia Ivănovna se simţi şi mai jignită şi obiectă că, jnein Vater aus Berlin, om forte, forte important era şi umblat numai cu mâinile prin buzunare". Katerina Ivanovna, care râdea foarte uşor, se porni pe râs, aşa că Amalia Ivanovna începu să-şi piardă răbdarea şi abia se mai stăpâni.
- Ce pupăză! îi şopti Katerina Ivanovna lui Raskolnikov, aproape bine dispusă. A vrut să spună că taică-său umbla cu mâinile în buzunare şi a ieşit că-şi vâra mâinile prin buzunarele altora, khi-khi! Ai observat, Rodion Romanovici, că toţi aceşti străini care locuiesc la Petersburg, adică mai ales nemţii, care vin la noi nu ştiu de unde, sunt mai proşti ca noi? Spune şi dumneata, dacă e cu putinţă să povestească cineva astfel: "Karl de la farmaci de spaimă inima străpuns la el" şi că fricosul, în loc să-l lege burduf pe birjar, "mâinile împreunat şi plâns şi rugat forte"? Of, ce proastă! Şi ea este convinsă că e foarte mişcător, nici nu bănuieşte măcar cât e de proastă! După părerea mea, ofiţerul acela de intendenţă, deşi e beat mort, e mult mai deştept ca ea; cel puţin vezi de la început că e un beţivan şi un chefliu, că şi-a băut minţile, pe când ăştilalţi sunt cu toţii oameni aşezaţi, serioşi... Uitaţi-vă la ea ce se mai zgâieşţe la noi. S-a înfuriat! S-a înfuriat! Ha-ha-ha! Khe-khe-khe!
Foarte bine dispusă, Katerina Ivanovna începu să vorbească înflăcărat, să dea fel de fel de amănunte şi să facă planuri cum, cu pensia pe care o va căpăta, va pleca în oraşul ei natal şi va deschide acolo un pension pentru fete de familii aristocratice. Acest lucru nu-i fusese comunicat lui Raskolnikov de Katerina Ivanovna şi ea se cufundă în cele mai atrăgătoare amănunte. Nu se ştie cum, în mâinile ei apăru deodată "diploma de merit" despre care îi vorbise lui Raskolnikov răposatul Marmeladov, explicându-i în berărie că soţia lui, Katerina Ivanovna, la ieşirea din pension, a dansat cu şalul "în faţa guvernatorului şi a altor persoane de vază". Această diplomă trebuia pesemne să certifice acum dreptul pe care-l avea Katerina Ivanovna să deschida ea însăşi un pension; dar fusese pregătită mai ales cu scopul de a le face praf pe cele două "fandosite", în cazul când ele ar fi venit la masă, şi să dovedească clar cum "Katerina Ivanovna se trăgea dintr-o familie aleasă, s-ar putea spune chiar aristocratică, şi că e fiică de colonel şi, desigur, mult mai presus de unele aventuriere care s-au înmulţit la noi în ultima vreme".
Diploma de merit începu să circule printre musafirii beţi, lucru pe care Katerina Ivănovna nu-l împiedica, fiindcă în ea era într-adevăr trecut en toutes lettres că este fiica unui consilier de curte şi cavaler al nu ştiu cărui ordin şi deci, într-adevăr, aproape fiică de colonel.
Aprinzându-se, Katerina Ivanovna începu să vorbească amănunţit despre traiul minunat şi liniştit pe care-l vor duce în oraşul T..., despre profesorii de liceu pe care îi va pofti să dea lecţii în pensionul ei, despre un bătrânel respectabil, francezul Mangau, cu care învăţase la institut limba franceză, şi care îşi trăia ultimele zile în T... El, desigur, se va învoi să vina la dânsa pentru un salariu cât se poate de convenabil.
Apoi, ajunse la Sonia "care va pleca împreuna cu mine la T... şi mă va ajuta în toate". Dar aici cineva din capătul mesei pufni în râs.
Katerina Ivănovna, deşi căuta să se prefacă dispreţuitoare, că nu bagă în seamă râsul ce se stârnise în jurul mesei, îşi ridică anume glasul şi începu să vorbească cu însufleţire despre incontestabilele calităţi ale Soniei Semionovna de a-i fi un bun ajutor, "despre blândeţea, răbdarea, spiritul de abnegaţie, nobleţea şi cultura ei"; apoi o mângâie pe obraz şi, ridicându-se de pe scaun, o sărută cu înduioşare de două ori.
Sonia roşi, iar pe Katerina Ivanovna o podidiră lacrimile, apoi spuse despre ea însăşi că este "o proastă cu nervii slabi, şi tare obosită, că de altminteri masa s-a sfârşit şi ar fi timpul sa se servească ceaiul".
În clipa asta, Amalia Ivanovna, profund jignită de faptul ca nu luase deloc parte la conversaţie şi că n-o asculta nimeni, găsi momentul să facă o ultimă încercare, comunicându-i cu durere ascunsă Katerinei Ivanovna o observaţie cât se poate de rezonabilă şi profund gândită, şi anume că în viitorul pension trebuie să se dea o atenţie deosebită rufăriei curate a domnişoarelor (die Wasche), că "trebui fost una doamnă bun die Dame care văzut bine rufărie" şi "ca toţi tinere domnişoare noaptea nici un roman ascuns nu citit".
Katerina Ivanovna, care într-adevăr era foarte obosită şi necăjită şi care se săturase până peste cap de acest praznic, "o puse la punct" imediat spunând că "vorbeşte alandala" şi nu înţelege nimic, că grija pentru die Wasche este treaba îngrijitoarei şi nu a directoarei unui pension aristocratic; în ce priveşte observaţia despre lectura romanelor ea este de-a dreptul necuviincioasă, aşa că o roagă pe Amalia Ivanovna să tacă din gură.
Aceasta se aprinse şi, înfuriindu-se, zise că ea "vrut numai bine", că dânsa "vrut chiar forte, forte mult bine" şi că totuşi "de mult das Geld, adică banii pentru chirii nu primit".
Katerina Ivanovna i-o reteză scurt, zicându-i că minte cu neruşinare spunând că "vrut mult bine" când încă ieri, în timp ce răposatul zăcea pe masă, o chinuise pentru neplata chiriei.
Amalia Ivanovna observă cu multă judecată că "poftise die Damen, dar că die Danien nu venit fiindcă sunt die Damen aus casă nobilă şi nu pot veni într-o casă nenobilă".
Katerina Ivanovna obiectă numaidecât că Amalia Ivanovna, fiind o ţoapă, nu poate judeca ce înseamnă să fii sau să nu fii de familie bună.
Amalia Ivanovna nu se mai putu stăpâni şi strigă sus şi tare că, jnein Vater aus Berlin, om forte, forte important şi umblat cu amândouă mâinile prin buzunar şi tot făcut: puf, puf; şi ca să arate cum a fost Vater-al ei, Amalia Ivanovna sări de pe scaun, îşi vârî mîinile în buzunare, îşi umflă obrajii şi începu sa sufle ca nişte foaie când vrei să aţâţi focul, însoţită de râsetele zgomotoase ale tuturor chiriaşilor, care, presimţind că se pregăteşte o păruială, o aprobau anume.
Atunci Katerina Ivanovna, pierzându-şi orice stăpânire de sine, zise "răspicat", ca să audă toată lumea, că nu crede că Amalia Ivanovna să fi avut vreun Vater, că Amalia Ivanovna nu este decât o ţoapă beată şi că, desigur, fusese pe vremuri bucătăreasă, sau poate chiar ceva mai rău.
Amalia Ivanovna roşi ca un rac şi ţipă cu voce ascuţită că poate Katerina Ivanovna "nu avut defel Vater", dar că ea "avut Vater aus Berlin, care uite aşa surtuc lung purtat şi într-una făcut: puf, puf, puf!"
Katerina Ivanovna răspunse cu dispreţ că originea ei este cunoscută de toată lumea şi că în diploma ei de merit scrie cu litere de tipar că tatăl ei a fost colonel; cât despre tatăl Amaliei Ivanovna (dacă într-adevăr a avut vreodată un tată) trebuie să fi fost vreun mahalagiu oarecare, un finlandez care vindea lapte; dar că e de crezut mai curând că nici nu a avut tată, fiindcă nici azi nu se ştie care este numele ei: Ivanovna sau Ludvigovna?
Scoasă din fire şi izbind cu pumnul în masă, Amalia Ivanovna zbieră ca pe ea o cheamă Amal Ivan şi nu Ludvigovna, că Vater-ul ei se numea "Johann şi el a fost Biirgermeister" pe când Vater-ul Katerinei Ivanovna "nu a fost niciodată primar".
Katerina Ivanovna se sculă de pe scaun şi spuse aspru, cu mare linişte (deşi foarte palidă şi cu pieptul zbuciumat), că dacă Amalia Ivanovna îşi va permite o singura dată "să-l pună pe Vater-aşul ei nenorocit pe aceeaşi treapta cu tatăl ei, atunci ea, Katerina Ivanovna, are să-i smulgă boneta din cap şi are să i-o calce în picioare".
Auzind acestea, Amalia Ivanovna începu să alerge prin odaie, zbierând cât o ţinea gura că ea este stăpână în casă şi Katerina Ivanovna musai "în acest clipă din cas plecat", apoi se repezi să strângă de pe masă linguriţele de argint.
Se stârni zarvă mare; copiii începură să plângă. Sonia încercă s-o reţină pe Katerina Ivanovna; dar când Amalia Ivanovna strigă ceva despre condicuţă, Katerina Ivanovna o împinse pe Sonia la o parte şi se năpusti la Amalia Ivanovna, ca să-şi aducă îndată la îndeplinire ameninţarea cu privire la boneta.
În clipa aceea, uşa se deschise şi Piotr Petrovici Lujin apăru în prag. Îşi roti privirea severă asupra întregii adunări. Katerina Ivanovna se repezi la el.
Capitolul III.
- Piotr Petrovici, strigă ea, luaţi-mi apărarea! Explicaţi-i acestei făpturi fără minte că nu are voie sa se poarte astfel cu o doamnă de familie bună, căzută în nenorocire, că are să dea seama înaintea tribunalului... am să mă duc la generalul guvernator... Are să dea seama... în amintirea ospitalităţii tatălui meu, apăraţi-i pe orfani!
- Permiteţi doamnă... Daţi-mi voie, daţi-mi voie, doamnă, căută s-o îndepărteze Piotr Petrovici, după cum ştiţi prea bine, n-am avut cinstea să-l cunosc pe tatăl dumneavoastră... dar, daţi-mi voie, doamnă! (Cineva râse tare.) Nu doresc câtuşi de puţin să iau parte la veşnicele dumneavoastră certuri cu Amalia Ivanovna... Am venit pentru o chestiune personală... doresc să am o explicaţie imediată cu fiica dumneavoastră vitregă, cu Sofia... Ivanovna... Aşa mi se pare că se numeşte? Daţi-mi voie să trec...
Şi, ocolind-o pe Katerina Ivanovna, Piotr Petrovici se îndreptă spre celălalt colţ al camerei, unde se afla Sonia.
Katerina Ivanovna rămase stană de piatră. Nu-i intra în cap cum de a putut Piotr Petrovici să uite ospitalitatea tatălui ei. O dată ce născocise această ospitalitate, credea în ea ca într-un lucru sfânt. O izbise tonul preocupat, rece, aproape ameninţător şi plin de dispreţ al lui Piotr Petrovici. Şi, apoi, toată lumea se potolise treptat o dată cu venirea lui. Acest om "serios şi ocupat" contrasta prea vădit cu restul oaspeţilor; fiecare înţelegea că numai un motiv foarte important şi cu totul excepţional putuse să-l aducă pe acest om în mijlocul unei asemenea societăţi; aşa că aşteptau cu toţii să vadă ce are să se întâmple.
Raskolnikov, care stătea lângă Sonia, îi făcu loc lui Piotr Petrovici sa treacă; acesta nici nu păru să-l vadă. Peste o clipă, răsări în prag şi Lebeziatnikov, dar nu intra în camera, rămase la uşa, ascultând cu deosebit interes şi chiar cu uimire, fără sa izbutească sa înţeleagă ceva.
- Iertaţi-mă că vă tulbur adunarea, dar este vorba despre ceva foarte important, zise Piotr Petrovici, fără să se adreseze cuiva în mod special, prezenţa publicului chiar îmi convine. Amalia Ivanovna, vă rog cu tot respectul, în calitate de gazdă, să daţi atenţie convorbirii pe care o voi avea cu Sofia Ivanovna. Sofia Ivanovna, urma el, întorcându-se către Sonia, care era extrem de mirată şi chiar mai dinainte speriată, de pe masa din odaia prietenului meu Andrei Semionovici Lebeziatnikov, imediat după plecarea dumitale, a dispărut o bancnotă de o sută de ruble care-mi aparţinea. Dacă într-un fel sau altul ştii sau îmi poţi arăta unde se află această bancnotă, îţi dau cuvântul meu de onoare, şi iau drept martori pe toţi cei de faţă, că lucrurile se vor sfârşi aici. În caz contrar, mă voi vedea silit să recurg la măsuri mult mai drastice şi atunci... să nu dai vina pe alţii!
În odaie se făcu o tăcere absolută. Până şi copiii, care plângeau, amuţiră. Sonia, palidă ca o moartă, îl privea pe Lujin şi nu putea să răspundă niciun cuvânt. Părea că tot nu pricepe ce i se spune. Aşa se scurseră câteva clipe.
- Ei? întrebă Lujin, privind-o fix.
- Nu ştiu.... Nu ştiu nimic.... rosti, în sfârşit, cu glas stins, Sonia.
- Nu? Nu ştii nimic? repetă Lujin şi tăcu din nou câteva clipe. Gândeşte-te bine, domnişoară, începu el cu asprime, dar parcă tot căutând s-o convingă, gândeşte-te, sunt dispus să-ţi mai dau răgaz ca să te gândeşti. Vezi bine că dacă n-aş fi fost sigur de cele ce spun, eu, cu experienţa mea, fireşte n-aş fi îndrăznit să te învinuiesc atât de deschis; căci pentru o învinuire ca asta, deschisă şi publică, dar mincinoasă, sau chiar numai greşită, răspund şi eu într-o anumită măsură. Eu ştiu acest lucru. Azi-dimineaţă am schimbat, pentru nevoile mele, câteva bilete de bancă de cinci la sută, în valoare totală de aproximativ trei mii de ruble. Decontul e notat în portofelul meu. După ce am venit acasă - martor mi-e Andrei Semionovici - am început să număr banii şi, după ce am numărat doua mii trei sute, i-am strâns în portofel, iar portofelul l-am pus în buzunarul lateral al surtucului. Pe masa au rămas circa cinci sute de ruble în bancnote, printre care trei de câte o sută de ruble fiecare. În clipa aceea ai venit dumneata (chemată de mine) şi tot timpul cât ai stat la mine ai părut foarte tulburată, aşa ca, în timp ce vorbeam, de vreo trei ori te-ai sculat de pe scaun şi ai încercat să pleci, deşi nu isprăvisem de vorbit. Andrei Semionovici poate să confirme acest lucru. Probabil nici dumneata, domnişoară, nu vei refuza să confirmi că te-am chemat prin intermediul lui Andrei Semionovici numai şi numai ca să discut situaţia nenorocită în care a rămas ruda dumitale Katerina Ivanovna (la care n-am putut să vin ca să asist la praznic) şi cât de bine ar fi să organizăm în folosul ei o listă de subscripţie, sau o tombolă, sau ceva de genul acesta. Mi-ai mulţumit şi chiar te-au trecut lacrimile (povestesc aşa cum a fost, în primul rând ca să-ţi amintesc tot şi, în al doilea rând, ca să-ţi arăt că niciun amănunt nu s-a şters din memoria mea). Apoi am luat de pe masă o hârtie de zece ruble şi ţi-am dat-o ca un prim ajutor pentru ruda dumitale. Toate acestea le-a văzut şi Andrei Semionovici. Apoi te-am condus la uşă - dumneata păreai foarte încurcată - după plecarea dumitale am mai stat de vorbă vreo zece minute cu Andrei Semionovici, apoi dânsul a plecat, iar eu m-am întors la masă şi la banii care se aflau pe ea, cu scopul să-i număr şi să-i pun deoparte, aşa cum intenţionasem să fac în momentul venirii dumitale. Spre mirarea mea, am constatat că o hârtie de o sută de ruble lipsea. Binevoieşte acum să judeci: nu-l pot bănui, fireşte, pe Andrei Semionovici - mi-ar fi ruşine să mă gândesc numai, la una ca asta. Nu pot greşi, fiindcă, cu o clipă înainte de venirea dumitale, am isprăvit toate socotelile şi am găsit totalul exact. Trebuie să admiţi că, amintindu-mi de tulburarea dumitale şi de graba dumitale de a pleca, precum şi de faptul că ai ţinut câteva clipe mâinile pe masă, ţinând seama pe de altă parte de poziţia dumitale socială şi de năravurile care decurg din ea, m-am văzut cu groază silit să-mi opresc bănuiala asupra dumitale - o bănuială evident crudă, dar justă! Adaug şi repet că deşi sunt absolut convins, învinuirea pe care ţi-o aduc comportă şi un anumit risc pentru mine. Iar, după cum vezi, dacă n-am lăsat lucrurile baltă, e ca sunt revoltat şi trebuie să-ţi spun de ce: numai şi numai din pricina negrei dumitale nerecunoştinţe, domnişoară! Cum? Eu te poftesc în interesul bietei dumitale rude, eu îţi ofer un ajutor - pe cât îmi e cu putinţă - îţi dau zece ruble, şi dumneata, pe loc, mă răsplăteşti printr-o astfel de faptă! Nu, prea e urât! Trebuie să-ţi dau o lecţie! Judecă şi dumneata situaţia; ca adevărat prieten (un prieten mai bun ca mine nici nu ai putea găsi în clipa de faţă), te rog, dă-ţi seama ce ai făcut! Altfel voi fi necruţător! Aşadar?!
- N-am luat nimic de la dumneavoastră, şopti, îngrozită, Sonia, mi-aţi dat zece ruble, poftim luaţi-le. Sonia trase batista din buzunar, desfăcu nodul, scoase hârtia de zece ruble şi i-o întinse lui Lujin.
- Şi nu vrei să mărturiseşti nimic despre suta de ruble? rosti el cu insistenţă şi dojană, fără să ia banii.
Sonia îşi roti privirile prin odaie. Toată lumea se uita la ea cu priviri îngrozitoare, toţi aveau feţele ameninţătoare, severe, ironice şi răutăcioase. Se uită la Raskolnikov... cu braţele încrucişate pe piept, el părea că o străpunge cu privirea lui arzătoare.
- O, Doamne! se smulse din pieptul fetei.
- Amalia Ivanovna, trebuie să anunţăm poliţia şi de aceea vă rog frumos să trimiteţi deocamdată după portar, rosti domol şi aproape blajin, Lujin.
- Gott der Barmherzige! Eu ştiu totdeauna că ea a furat! îşi împreună mâinile Amalia Ivanovna.
- Ştiaţi, vasăzică! sări imediat Lujin. Prin urmare, aţi avut prilejul să constataţi acest lucru şi altă dată. Vă rog, stimată Amalia Ivanovna, să nu uitaţi ce aţi spus acum; de altfel, avem martori.
Imediat se stârniră discuţii cu glas tare. Toată lumea începu să se foiască.
- Cu-um? strigă deodată Katerina Ivanovna, dezmeticindu-se, şi se repezi la Lujin. Cum? Dumneata o învinuieşti de furt? Pe Sonia? Ah, ticăloşilor! Şi, aruncându-se la Sonia, o strânse ca într-o menghină în braţele ei uscate. Sonia! Cum ai îndrăznit să iei de la el zece ruble?! Prostuţo! Adă-i încoace! Adă aici aceste zece ruble - poftim!
Şi, smulgând din mâna Soniei hârtia, Katerina Ivanovna o mototoli şi o azvârli cu toata puterea drept în faţa lui Lujin. Ghemotocul îl lovi în ochi şi ricoşă pe jos. Amalia Ivanovna se repezi să ridice banii. Piotr Petrovici se înfurie.
- Ţineţi-o pe nebuna asta! strigă el.
Între timp, alături de Lebeziatnikov, mai apărură şi alte figuri, printre care şi cele două doamne din provincie.
- Cum? Nebună? Eu sunt nebună? Nerodule! ţipa strident Katerina Ivanovna. Eşti un prost, un clănţău de judecătorie, un om josnic! Auzi dumneata, Sonia, Sonia i-a luat banii! Sonia este o hoaţă! Mai degrabă ţi-ar da ea ţie, neghiobule! Şi Katerina Ivanovna izbucni într-un râs isteric. Aţi văzut ce prost e? se repezea ea de la unul la altul, arătându-l pe Lujin. Cum? Şi tu? tresări ea, zărind-o deodată pe gazdă. Şi tu, cârnăţăreaso, susţii că ea „furat", tu picior prusac, ticălos, cu crinolină! Şi dumneata! Ah, dumneata! Dumneata! Păi Sonia n-a părăsit odaia asta; de când a venit de la tine, ticălosule, s-a aşezat alaturi de Rodion Romanovici! Căutaţi-o! Dacă n-a ieşit din odaie, atunci banii trebuie să fie la dânsa! Caută-i, Caută-i! Dar dacă nu-i găseşti, iartă-mă, drăguţule, ai sa răspunzi! Am să alerg până la împărat, până la ţarul milostiv, am să mă arunc la picioarele lui, chiar acum, astăzi! Sunt văduvă! Or să mă lase la el! Crezi că n-or să mă lase? Minţi, am să ajung până la el! Am să ajung! Ţi-ai făcut socoteala că e blândă şi bună, da? Pe asta ţi-ai întemeiat speranţele? În schimb eu, frăţioare, eu nu mă las! Pe mine nu mă sperii! Ai să-ţi frângi gâtul cu mine! Hai, caută! Caută, n-auzi? Caută!
Şi, turbată, Katerina Ivanovna, îl zgâlţâia şi-l trăgea pe Lujin spre Sonia.
- Sunt gata.... dar te rog să te potoleşti, cucoană! Văd prea bine că nu te sperii!... Dar ce-i asta?... Ce înseamnă asta?... murmura Lujin. Asta trebuie s-o facă poliţia... Cu toate că şi aşa avem destui martori... Sunt gata... Dar, în orice caz, e cam greu pentru un bărbat... Din pricină sexului... Dar poate cu ajutorul Amaliei Ivanovna... Totuşi, aşa nu se face... Cum vine asta?
- Pune pe cine vrei! S-o percheziţioneze cine vrea! ţipă Katerina Ivanovna. Sonia, întoarce-ţi buzunarele! Poftim! Iată! Priveşte, bestie, e gol, a avut o batist[ înăuntru şi buzunarul e gol, vezi! Iată şi celalalt, iată! Vezi?! Vezi?!
Şi Katerina Ivanovna nu întoarse, ci de-a dreptul smulse afară amândouă buzunarele unul după altul. Deodată, din buzunarul al doilea, cel din dreapta, sări o hârtie şi, descriind o curbă în aer, căzu la picioarele lui Lujin. Toată lumea văzu aceasta, mulţi nu-şi putură stăpâni un strigăt de uimire.
Piotr Petrovici se aplecă, apucă hârtia cu două degete, o ridică aşa ca s-o vadă toată lumea şi o desfăcu.
Era o hârtie de o sută de ruble strânsă în opt.
Piotr Petrovici, cu braţul întins, arătă hârtia celor de faţă.
- Hoaţ! Afar din cas! Polis! Polis! zbiera Amalia Ivanovna. Trebuie Sibir trimis! Afară!
Se auziră exclamaţii. Raskolnikov tăcea şi nu-şi lua ochii de la Sonia, doar din când în când, pentru o clipă, îşi muta fulgerător privirea asupra lui Lujin.
Sonia, neclintită de la locul ei, părea inconştienta; era mai mult buimăcită decât mirată. Deodată, tot sângele îi năvăli în obraji; scoase un geamăt şi-şi ascunse faţa în mâini.
- Nu-i adevărat! N-am luat nimic! Nu ştiu nimic! strigă ea sfâşietor şi se aruncă în braţele Katerinei Ivanovna.
Aceasta o strânse tare, parcvă voind s-o apere cu pieptul ei.
- Sonia! Sonia! Eu nu cred! Tu vezi că eu nu cred, strigă dânsa (deşi lucrul părea evident), legănând-o în braţe ca pe un copil, sărutând-o fără încetare, căutând să-i prinda mâinile şi lipindu-şi buzele de ele cu febrilitate. Tu, hoaţă! Ce oameni proşti! Doamne! Sunteţi nişte proşti, nişte proşti, ţipa ea, adresându-se tuturora, nu ştiţi ce inimă de aur are, ce fată este Sonia! Ea - o hoaţă! Ea! Mai curând şi-ar vinde ultima rochie, ar umbla desculţă şi v-ar da vouă, dacă aţi fi la ananghie, iată ce suflet are! A căpătat condicuţa pentru că-mi mureau copiii de foame, s-a vândut pentru noi!... Vai! Răposate, răposate! Vezi? Vezi tu oare? Iată praznicul tău! Doamne! Ci apăraţi-o careva, de ce staţi toţi şi nu faceţi nicio mişcare? Rodion Romanovici! Nici măcar dumneata nu-i iei apărarea? Şi dumneata crezi? Dacă-i vorba pe aşa, atunci voi toţi, toţi, toţi, toţi nu faceţi cât degetul ei cel mic! Doamne! Apăra-ne tu!
Gemetele bietei femei ofticoase şi părăsite de toată lumea făcură o profundă impresie asupra celor de faţă. Era atâta jale, atâta suferinţă în obrazul acela răvăşit de durere, uscat de boală, în buzele crăpate, cu sângele închegat pe ele, în glasul care ţipa răguşit, în plânsul cu hohote ca al unui copil, în ruga aceea copilarească, încrezătoare şi totuşi deznădajduită de a fi apărată, că li se făcu mila tuturora de biata femeie. Cel puţin Piotr Petrovici se grăbi să se înduioşeze.
- Doamnă! Doamnă! exclamă el emfatic. Asta nu vă atinge deloc! Nimeni n-a îndrăznit să vă învinuiască de premeditare sau de complicitate, cu atât mai mult cu cât dumneavoastră aţi fost aceea care aţi descoperit furtul, întorcându-i buzunarele, prin urmare n-aţi bănuit nimic. Sunt foarte, foarte dispus dacă mizeria, cum s-ar zice, a împins-o pe Sonia Semionovna să... dar de ce n-ai vrut să mărturiseşti, domnişoară? Ţi-a fost ruşine? E primul pas? Poate că te-ai pierdut cu firea? E de înţeles, da, de înţeles... Totuşi, de ce să faci un lucru atât de urât? Domnilor, se adresă el celor de faţă, domnilor! Îmi pare foarte rău, mă simt înduioşat cum s-ar zice, şi de aceea sunt gata s-o iert chiar şi acum, cu toate că am fost insultat personal. Domnişoară, ruşinea de acum să-ţi servească drept lecţie pentru viitor, spuse el către Sonia, cât despre urmărire, treacă de la mine! Ajunge!
Piotr Petrovici se uita pe furiș la Raskolnikov. Privirile lor se încrucișară. Privirea arzătoare a lui Raskolnikov părea că ar vrea să-l facă scrum. Katerina Ivanovna încă parcă nu auzise nimic; ea o strângea în brațe și o săruta nebunește pe Sonia. Copiii o împresurară de asemenea, agățându-se cu mânuțele de rochia ei, iar Polecika - fetița nu pricepuse exact despre ce era vorba - părea că se îneacă de-a dreptul în șiroaiele de lacrimi și, spărgându-și pieptul de plâns, își ascundea obrăjiorul drăgălaș, umflat de lacrimi, în umărul Soniei.
- Câtă josnicie! răsună deodată în ușă un glas puternic.
Piotr Petrovici se întoarse iute.
- Câtă josnicie! repetă Lebeziatnikov, privindu-l țintă în ochi.
Piotr Petrovici parcă tresări. Asta o observară toți. (Și-și amintiră mai târziu.)
Lebeziatnikov intră în odaie.
- Și dumneata ai îndrăznit să mă pui martor? întrebă el, apropiindu-se de Piotr Petrovici.
- Ce înseamnă asta, Andrei Senionovici? Despre ce vorbești? bâigui Lujin.
.....................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu