22.
- Din ceea de mi-ai povestit fiind pe jumătate beat, spuse tăios Raskolnikov, m-am convins că nu numai că n-ai renunţat la intenţiile dumitale ticăloase cu privire la sora mea, dar chiar că eşti preocupat de ele mai mult decât oricând. Sunt informat că astăzi dimineaţa sora mea a primit o scrisoare. Dumneata ai avut vreme să pui ceva la cale... şi chiar dacă, între timp, ţi-ai găsit în drum o nevastă, asta nu înseamnă nimic. Vreau să mă încredinţez cu ochii mei...
Despre ce voia să se încredinţeze cu ochii lui, e greu de spus şi, desigur, nici el nu ştia prea bine.
- Aşa! Vrei poate să chem poliţia?
- Cheam-o!
Rămăseseră din nou unul în faţa celuilalt. În cele din urmă, Svidrigailov îşi schimbase expresia feţei. Văzând că Raskolnikov nu s-a speriat deloc de ameninţările lui, îşi luă aerul cel mai vesel şi prietenos.
- Ce om! Anume n-am deschis vorba despre afacerea dumitale, cu toate că, fireşte, ard de curiozitate. Este un caz fantastic. Voiam sa amân discuţia pe alta dată, dar, zău, dumneata eşti în stare să scoţi din sărite şi pe un mort... Hai să mergem, deşi îţi spun dinainte: intru acasă numai pentru o clipă, ca să iau bani; apoi îmi încui locuinţa, iau o birja şi mă duc să-mi petrec toată seara la Ostroave. Ce nevoie ai să te ţii de mine, spune şi dumneata?
- Deocamdată te însoţesc până acasă, dar nu mă duc la dumneata, ci la Sofia Semionovna, să-i cer scuze că n-am fost la înmormântare.
- Fă cum doreşti, dar Sofia Semionovna nu este acasă. E plecată să-i ducă pe copii la o bătrânică, o veche prietenă de a mea şi epitroapă a nu ştiu cărui orfelinat. Am fermecat-o pe această doamnă, plătind o sumă pentru cei trei puişori ai Katerinei Ivanovna şi, în afară de aceasta, am făcut şi o danie pentru orfelinatul ei; în sfârşit, i-am spus povestea Sofiei Semionovna, în toate amănuntele, fără să ascund nimic. I-a făcut o impresie extraordinară. Şi de aceea a fost poftită Sofia Semionovna să se prezinte chiar azi la hotelul X, unde bătrâna cucoană locuieşte temporar când vine de la ţară.
- N-are a face, am sa trec totuşi pe la dânsa.
- Cum vrei, dar eu nu te însoţesc în această seară; ce rost are? Uite că am ajuns. Ascultă, eu sunt sigur că mă priveşti cu suspiciune numai fiindcă până acum am fost delicat, nu te-am plictisit şi n-am încercat să te descos... pricepi ce vreau să spun? Acest lucru ţi s-a părut neobişnuit; sunt gata să pun rămăşag că aşa este! Să mai fii delicat după asta!
- Socoti delicat sa tragi cu urechea la uşă?
- A, despre asta vorbeşti? râse Svidrigailov. M-ar fi mirat nespus dacă, după toate câte au fost, ai fi trecut peste acest amănunt. Ha! ha! Deşi am înţeles câte ceva din cele ce i-ai îndrugat atunci Sofiei Semionovna, spune-mi, totuşi, ce înseamnă asta? Poate că sunt un retrograd şi nu pricep nimic. Lămureşte-mă, te rog, dragul meu! Luminează-mi mintea cu teoriile cele noi!
- N-ai putut să auzi nimic, minţi!
- Nu despre asta, nu despre asta vorbesc (cu toate că eu într-adevăr am auzit ceva), nu, eu mă refer la faptul că dumneata te indignezi într-una! Schiller din sufletul dumitale se revoltă. Şi acum poftim - e împotriva celor care ascultă pe la uşi! Dacă-i aşa, atunci du-te şi spune acolo unde se cuvine că uite ce s-a întâmplat cu dumneata, cum ţi-a cam dat greş teoria. Iar dacă crezi că pe la uşi nu-i voie să asculţi, dar pe bătrâne e voie să le loveşti în cap cu ce se nimereşte, după bunul dumitale plac, atunci fugi cât mai iute în America! Fugi, tinere! Poate că mai este timp. Sincer îţi spun. N-ai bani? Îţi dau eu de drum.
- Nici nu mă gândesc, îl întrerupse Raskolnikov cu dezgust.
- Înţeleg (de altfel, nu te obosi, daca nu vrei, poţi să nu răspunzi). Înţeleg ce fel de probleme îţi pui: morale, nu-i aşa? Problema omului şi a cetăţeanului? La dracu', ce nevoie ai de ele acum? He-he! Fiindcă tocmai eşti cetăţean şi om? Dacă-i aşa, atunci trebuia să ţi le pui mai înainte şi să nu te apuci de o treabă care te depăşeşte; acum n-are rost sau, dacă e aşa, împuşcă-te! Sau nu te atrage?
- Mi se pare ca dumneata vrei să mă enervezi anume ca să-ţi întorc spatele şi să plec...
- Om ciudat ce eşti, uite ca am ajuns, poftim sus pe scara. Uite, acolo, este intrarea Sofiei Semionovna şi vezi şi dumneata că nu-i nimeni acasă! Nu mă crezi? întreabă-l pe Kapernaumov - ea le lasă cheia când pleacă. Uite-o şi pe madam Kapernaumov. Cum? (E cam surdă.) A plecat? Unde? Ai auzit? Nu, n-are să vină până seara târziu. Şi acum, hai la mine. Doar ai vrut să vii la mine? Poftim, suntem în locuinţa mea. Madame Reslih nu este acasă. Femeia asta se agită mereu, dar este de treabă, te încredinţez... Ţi-ar putea fi de folos dacă ai fi ceva mai rezonabil. Şi acum uite: iau din biroul meu un bilet de cinci la sută (priveşte câte am!), ăsta are să se duca astăzi la zaraf. Ai văzut? Acum nu mai am pentru ce să-mi pierd vremea aici. Încui biroul, încui locuinţa şi iată-ne pe scară. Dacă vrei, hai să luam o birja! Eu mă duc la Ostroave. Nu te atrage o mică plimbare? Iau trăsura până la Elaghin. Cum? Refuzi? Nu mai poţi? De ce să nu mergem? Are să plouă, dar nu-i nimic, tragem coviltirul...
Svidrigailov se şi urcase în trăsură.
Raskolnikov socoti că, cel puţin pentru moment, bănuielile lui nu erau întemeiate. Fără să răspundă un cuvânt, îi întoarse spatele şi-o luă înapoi spre Sennaia. Dacă ar fi întors măcar o dată capul, ar fi văzut că Svidrigailov, după ce făcu o sută de paşi cu trăsura, plăti birjarului şi coborî pe trotuar. Dar el nu se întoarse, nu văzu nimic şi coti după colţ.
Un adânc dezgust îl îndemna sa se depărteze cât mai mult de Svidrigailov.
„Cum de am putut măcar o clipă să aştept ceva de la acest ticălos grosolan, de la acest om stricat, libidinos şi mârşav?", exclamă el fără voie.
Ce-i drept, această condamnare o rostise cam pripit și ușuratic. Era ceva în Svidrigailov, în felul lui de a fi, original și oarecum misterios.
În privința Duniei, Raskolnikov rămase adânc convins că Svidrigailov nu renunțase la ea. Dar era prea greu, prea de neîndurat să se gândească la acest lucru!
Ca întotdeauna când rămânea singur, după douăzeci de paşi, se cufunda într-o adâncă visare. Se urcă pe pod, se opri lângă parapet şi-şi aţinti ochii asupra apei.
În aceeaşi clipă, puţin mai încolo se afla Avdotia Romanovna.
Urcându-se pe pod, trecuse pe dinaintea ei fără s-o vada. Iar Dunecika încă nu-l văzuse niciodată astfel pe stradă şi-l privea mirată, aproape speriată.
Se opri, neştiind ce să facă: să-l strige sau nu?
Deodată, îl zări pe Svidrigailov, care se apropia grăbit, venind dinspre Sennaia. Dar Svidrigailov părea că se apropie cu grijă, făcând pe misteriosul.
Nu urcă pe pod - se opri mai la o parte, pe trotuar, căutând să facă în așa fel ca Raskolnikov să nu-l vadă. O zărise pe Duniă şi începu să-i facă semne. I se păru că o roagă să nu-şi strige fratele, să-l lase în pace, şi că o cheamă la el.
Aşa şi făcu. Se depărtă încet de Raskolnikov şi îl ajunse pe Svidrigailov.
- Să mergem mai iute, şopti acesta. N-aş vrea ca Rodion Romanovici să afle despre întâlnirea noastră. Vă previn că am stat împreună într-un tractir din apropiere, unde m-a găsit singur, şi abia am putut să scap de el! Nu ştiu de unde ştie despre scrisoarea mea către dumneavoastră şi bănuieşte ceva. Bineînţeles, nu dumneavoastră i-aţi spus. Dar dacă nu i-aţi spus dumneavoastră, atunci cine?
- Am cotit după colţ, îl întrerupse Dunia. Acum fratele meu nu ne mai poate vedea. Vă spun hotărât că mai departe n-am să merg. Spuneţi aici tot ce aveţi de spus; toate acestea pot fi spuse şi în stradă.
- În primul rând ceea ce am eu de spus nu poate fi spus în stradă; în al doilea rând, trebuie s-o ascultaţi pe Sofia Semionovna; în al treilea rând, am să vă arăt unele documente... Şi, în sfârşit, dacă nu acceptaţi să intraţi la mine, refuz să vă dau orice explicaţie şi plec. Totodată, vă rog să nu uitaţi că unsecret foarte interesant al iubitului dumneavoastră frate se află cu desăvârşire în mâinile mele.
Dunia se opri şovăitoare, uitându-se pătrunzător la Svidrigailov.
- De ce vă temeţi? spuse acesta liniştit. Oraşul nu-i sat. Şi până şi la ţară mi-aţi făcut mai mult rău mie decât dumneavoastră, așa că aici...
- Aţi prevenit-o pe Sofia Semionovna?
- Nu, nu i-am spus niciun cuvânt şi nici nu sunt cu totul sigur că este acasă. De altfel, cred că este acasă. Azi şi-a înmormântat ruda; nu-i o zi să se ducă în vizită. Până una-alta, n-aş vrea să vorbesc nimănui despre toate acestea şi chiar mă căiesc într-o oarecare măsură că v-am dezvăluit dumneavoastră ce ştiu. Orice imprudenţă, în astfel de cazuri, este echivalentă cu un denunţ. Locuiesc aici, în casa de care ne apropiem. Uitaţi-vă: acesta este portarul casei noastre - mă cunoaşte foarte bine; poftim, mă salută... vede că vin cu o doamnă şi, desigur a şi avut timpul să vă privească faţa, iar acest lucru ar putea să vă liniştească, dacă vă temeţi atât de mult de mine şi mă suspectaţi. Iertaţi-mă că vă spun toate acestea atât de brutal. Stau cu chirie aici. De Sofia Semionovna mă desparte un singur perete; dânsa de asemenea a subînchiriat la nişte locatari. Tot etajul acesta este plin de chiriaşi. Şi atunci, de ce vă temeţi ca un copil? Ce este atât de spăimântător în mine?
Obrazul lui Svidrigailov se strâmbă într-un zâmbet îngăduitor; dar, de fapt, nu avea deloc chef să zâmbească. Inima îi bătea cu putere și suflarea i se tăia. Vorbea anume foarte tare ca să-şi ascundă emoţia; dar Dunia nu observă nimic deosebit; prea o enervase observaţia că se teme ca un copil, ca să mai bage de seamă altceva.
- Cu toate că ştiu că sunteţi un om... fără onoare, nu mă tem defel. Arătaţi-mi drumul, zise ea, în aparenţă foarte liniştită, dar faţa îi era palidă.
Svidrigailov se opri în faţa locuinţei Soniei.
- Daţi-mi voie să întreb dacă este acasă. Nu este. Păcat! Dar ştiu că trebuie să se întoarcă foarte repede. Dacă a ieşit, atunci nu s-a putut duce decât la o doamnă, în privinţa orfanilor la care ţine. Le-a murit mama. M-am ocupat şi eu de chestiunea asta şi i-am dat o mână de ajutor. Dacă Sofia Semionovna nu se înapoiază în zece minute, am s-o trimit la dumneavoastră chiar astăzi, dacă vreţi; iată şi locuinţa mea. Aici sunt cele două odăi pe care le ocup. Dincolo, după uşă, șade gazda mea, doamna Reslih. Acum uitaţi-vă aici, am să vă arăt documentele cele mai importante: uşa din dormitorul meu duce la aceste două odăi absolut goale, care sunt de închiriat. Priviţi... va rog să vă uitaţi cu cea mai mare atenţie.
Svidrigailov ocupa două odăi mobilate, destul de încăpătoare. Dunecika se uita, neîncrezătoare, în jurul ei, dar nu văzu nimic deosebit nici în mobilierul camerelor, nici în împărţirea lor, cu toate că ar fi putut să observe, de pilda, că locuinţa lui Svidrigailov era situată între două apartamente oarecum nelocuite. Intrarea la el nu era de-a dreptul din galerie, ci prin două camere ale gazdei, aproape goale.
După ce descuie uşa din dormitor, încuiată cu cheia, Svidrigailov îi arătă încă o cameră goală care era de închiriat. Dunecika se opri în prag, neînţelegînd de ce este poftită să o cerceteze, dar Svidrigailov se grăbi s-o lămurească.
- Uitaţi-vă, aici în această a doua cameră mai mare. Observaţi uşa aceasta încuiată cu cheia. Lângă ea se afla un scaun, unul singur în cele două odăi goale: l-am adus din apartamentul meu, ca să-mi fie mai la îndemână să ascult. Dincolo, în dosul uşii, se află masa Sofiei Semionovna; acolo a stat dânsa de vorbă cu Rodion Romanovici. Iar eu am stat dincoace şi am ascultat; două seri de-a rândul am stat pe scaun şi am ascultat de fiecare data câte două ceasuri şi, fireşte, am putut sa aflu câte ceva, nu-i aşa?
- Aţi tras cu urechea la uşă?
- Da, am ascultat la uşă; acum să mergem la mine; aici nu avem pe ce să şedem.
O conduse pe Avdotia Romanovna înapoi în prima odaie care-i servea drept salon, şi o pofti să ia loc pe scaun. El se aşeză la capătul celălalt al mesei, la o distanţă de cel puţin un stânjen, dar pesemne că în ochii lui ardea din nou acea flacără care o mai speriase odată pe Dunecika.
Ea tresări fără să vrea şi, deşi voia sa se arate foarte stăpână pe sine, se uita încă o dată, bănuitoare, de jur împrejur. În cele din urmă, îşi dădu seama de izolarea apartamentului. Vru să întrebe dacă cel puţin gazda era acasă, dar nu întrebă... din mândrie. Şi apoi, o suferinţă infinit mai mare decât teama pentru ea însăşi îi umplea sufletul şi îi chinuia inima.
- Iată scrisoarea dumneavoastră, începu dânsa, punând-o pe masă. Este cu putinţă ce scrieţi aici? Faceţi aluzie la o crimă pe care pretindeţi că ar fi săvârşit-o fratele meu. Aluzia este prea limpede ca să mai daţi înapoi. Să ştiţi însă că am mai auzit despre acesta poveste absurdă şi că nu cred nimic, nici un cuvânt. Este o bănuială mârșavă și ridicolă; cunosc și cauzele care au creat-o. Dumneavoastră mi-ați promis dovezi: vorbiți! Dar să știți dinainte că nu vă cred! Nu cred nimic!....
Dunecika spuse toate acestea foarte repede și o clipă tot sângele îi năvăli în obraji.
- Dacă n-aţi crede nimic, aţi fi riscat oare să veniţi singură la mine? Pentru ce aţi venit? Din simplă curiozitate?
- Nu mă chinuiţi, vorbiţi odată!
- N-am ce spune, sunteţi o fată curajoasă! Credeam, în adevăr, că o să-l rugaţi pe domnul Razumihin să vă însoţească până aici. Dar nu l-am zărit nici cu dumneavoastră, nici prin preajma noastră, m-am uitat bine, asta dovedeşte curaj şi înseamnă că aţi vrut să-l menajaţi pe Rodion Romanovici. De altfel tot ce faceţi este divin... Cât despre fratele dumneavoastră, ce v-aş putea spune? L-aţi văzut adineauri. Cum v-a părut?
- Doar nu vă întemeiaţi numai pe asta?
- Nu, nu numai pe asta, ci pe propriile lui vorbe. A venit de două ori la rând seara, aici, la Sofia Semionovna. V-am arătat unde au şezut ei. A mărturisit totul fetei. Este un ucigaş. A ucis o bătrână, văduva unui funcţionar, cămătăreasă, la care el însuşi amaneta unele obiecte: a ucis-o şi pe sora ei, o precupeaţa cu numele Lizaveta, care a intrat întâmplător în casă în clipa aceea. Le-a ucis pe amândouă cu toporul pe care-l adusese cu el. Le-a ucis ca să le jefuiască, şi le-a jefuit; a luat banii şi unele obiecte de valoare... Toate acestea le-a spus cuvânt cu cuvânt Sofiei Semionovna. Numai ea îi cunoaşte secretul, dar n-are nici un amestec în acest asasinat; dimpotrivă, în timpul mărturisirii lui s-a îngrozit ca şi dumneavoastră acum. Dar fiţi pe pace, ea n-are să-l trădeze.
- E cu neputinţă! şoptiră slab buzele palide, ca împietrite, ale Duniei, care se înăbuşea. E cu neputinţa, n-avea nici un motiv, nici cel mai mic motiv... Este o minciună! O minciună.
- A jefuit, acesta este motivul. A luat bani şi obiecte. Ce-i drept, după cum a mărturisit singur, nu s-a folosit nici de bani, nici de obiectele acelea, şi le-a ascuns sub o piatră unde zac şi acum. Dar asta numai fiindcă n-a cutezat să se folosească de ele.
- Dar este verosimil ca el sa fure, să jefuiască? E cu putinţă ca el să se fi gândit la una ca asta? strigă Dunecika, sărind de pe scaun. Doar l-aţi cunoscut, l-aţi văzut. Poate el fi un hoţ? Părea că-l implora pe Svidrigailov: uitase cu totul frica ei.
- Această categorie, Avdotia Romanovna, cuprinde mii şi milioane de varietăţi. În genere, un hoţ fură şi ştie că este un ticălos; eu însă am auzit despre un om foarte de treabă care a jefuit poşta; cine ştie, poate că fratele dumneavoastră a crezut cu adevărat ca face un lucru mare. Bineînţeles, eu însumi n-aş fi crezut, după cum nu credeţi nici dumneavoastră toată istoria asta, dacă mi s-ar fi povestit. Dar am auzit-o chiar din gura lui. El i-a explicat Sofiei Semionovna toate motivele, iar ei nu-i venea să-şi creada urechilor, dar până la urma s-a convins, fiindcă i le spunea chiar el.
- Şi care sunt... aceste motive?
- Este o poveste lungă, Avdotia Romanovna. Cum să vă spun, este vorba de o anumita teorie, aceeaşi teorie după care eu, bunăoară, socot că fărădelegile izolate sunt admisibile daca ţelul este bun. Un singur rău şi o sută de fapte bune! Apoi, firește, este dureros pentru un tânăr plin de merite şi cu un orgoliu nemaipomenit sa ştie că dacă ar avea numai trei mii de ruble, cariera lui, tot viitorul, tot scopul vieţii lui s-ar schimba; şi el nu are aceste trei mii de ruble. Adăugaţi pe deasupra enervarea provocată de foame, de locuinţa strâmtă, de zdrenţele pe care le poartă, de înţelegerea clară a „superbei" sale situaţii sociale şi, totodată a poziţiei surorii şi mamei lui. Dar cel mai mare rol l-au jucat desigur orgoliul, mândria si vanitatea; Dumnezeu ştie, poate că având numai însuşiri bune... Să nu credeţi cumva că-l învinuiesc, eu nu-l învinuiesc defel, şi nici nu e treaba mea. A fost la mijloc şi o teorie a lui proprie - o teorie după care oamenii se împart, vedeţi dumneavoastră, în material uman, adică oameni de rând, şi în oameni deosebiţi, adică oameni cărora le este permis orice, care prin esenţa lor superioara nu se supun legilor, ci, dimpotrivă, ei făuresc aceste legi pentru ceilalţi, adică pentru materialul uman, pentru pleavă. O teorie oarecare: une theorie comme une autre. Îl pasiona grozav personalitatea lui Napoleon, adică, propriu-zis, îl pasiona faptul că mulţi oameni geniali nu ţin seama de răul izolat, ci trec peste el fără să stea pe gânduri. Mi se pare că şi-a închipuit că este un om genial - adică a fost sigur de acest lucru un timp. A suferit grozav şi mai suferă şi acum la gândul că a ştiut să făurească o teorie, dar n-a fost în stare să treacă limita fără să stea pe gânduri şi că, deci, nu este un om genial. Şi asta, desigur, este grozav de umilitor pentru un tânăr ambiţios, mai ales în secolul nostru...
- Dar remuşcările, conştiinţa? Îi refuzaţi aşadar orice simţ moral? Poate el fi aşa?
- Eh, Avdotia Romanovna, acum toate s-au încurcat, adică, de fapt, niciodată n-a fost prea multă ordine pe lume. Ruşii noştri sunt, în general, oameni cu sufletul larg, larg ca şi ţara lor, şi extrem de înclinaţi spre tot ce e fantastic şi dezordonat; dar e mare bucluc să ai sufletul larg, când nu eşti totodată şi genial. Vă aduceţi aminte cât am discutat pe aceasta tema între patru ochi, după masa de seară, pe terasa din gradină?... Dumneavoastră mă dojeneaţi tocmai pentru aceasta largheţă de suflet. Cine ştie, poate că în vreme ce noi discutam acolo, el zăcea aici şi-şi desăvârşea teoria. La noi, în societatea cultă, nu exista tradiţii sacre din cale-afară, Avdotia Romanovna; doar poate câte unul şi le formează din cărți... sau deduce câte ceva din letopiseţe. Dar asta o fac mai ales oamenii de ştiinţă, care, între noi fie vorba, sunt nişte nătăfleţi, aşa că unui om de lume nici nu-i șade bine să se ia după ei. De altfel, îmi cunoaşteţi părerile; nu învinuiesc absolut pe nimeni. Eu sunt un trântor şi rămân ca atare. Şi despre asta am vorbit de nenumărate ori. Am avut chiar şi fericirea să vă trezesc interesul cu părerile mele... Sunteţi foarte palidă, Avdotia Romanovna!
- Cunosc această teorie. Am citit articolul lui publicat într-o revistă, vorbeşte despre oamenii cărora le este totul permis... Mi l-a adus Razumihin...
- Domnul Razumihin? Articolul fratelui dumneavoastră? Publicat într-o revistă? Există un asemenea articol? N-am ştiut. Trebuie sa fie interesant. Dar unde plecaţi, Avdotia Romanovna?
- Vreau s-o văd pe Sofia Semionovna, rosti Dunecika cu glasul stins. Cum să ajung la dânsa? Poate că s-a întors; vreau neapărat s-o văd chiar acum. Să-mi...
Avdotia Romanovna nu isprăvi; răsuflarea i se tăie.
- Sofia Semionovna n-are să se înapoieze până la noapte. Aşa cred eu. Trebuia să vină foarte repede, iar dacă nu, atunci foarte târziu.....
- A, va să zică, minți! Văd.... ai mințit!.... ai mințit! Nu te cred! Nu te cred! strigă Dunecika într-un acces de furie, pierzându-și stăpânirea de sine.
Aproape leșinată, se prăbuși pe scaunul pe care Svidrigailov se grăbi să-l împingă spre ea.
- Avdotia Romanovna, ce-i cu dumneavoastră, veniţi-vă în fire! Poftim apă. Luaţi o înghiţitură...
O stropi cu apă. Dunecika tresări şi-şi reveni.
- Efectul a fost prea puternic! murmură că pentru el Svidrigailov, încruntându-se. Avdotia Romanovna, liniştiţi-vă! Să ştiţi că el are prieteni. O să-l salvăm, o să-l scoatem din încurcătură. Vreţi să-l duc în străinătate? Am bani; în trei zile îi fac rost de bilet. Cât despre faptul că a ucis, fratele dumitale are sa facă o mulţime de fapte bune, care au să şteargă tot. Nu va faceţi griji. Poate încă să ajungă un om mare. Ce-i cu dumneavoastră? Cum vă simţiţi?
- Om hain. Îţi baţi joc de mine. Lasă-mă...
- Unde? Unde plecaţi?
- Vreau să mă duc la el. Unde este? Ştii unde este? De ce uşa asta este încuiată? Am intrat prin ea şi acum este încuiată cu cheia. Când ai avut timp s-o încui?
- Nu trebuie să se audă în toată casa ce vorbim noi aici. Nu-mi bat joc defel; m-am săturat numai să folosesc acest limbaj. Unde să va duceţi aşa cum sunteţi acum? Vreţi să-l împingeţi la pierzanie? O să-l faceţi să se înfurie şi are să se predea. Trebuie sa ştiţi că este urmărit, că i s-a dat de urmă. N-o sa faceţi altceva decât să-l trădaţi. Staţi puţin: l-am văzut şi am stat de vorbă cu el chiar adineauri: mai poate fi salvat... Staţi, aşezaţi-vă, să ne gândim împreună. V-am chemat tocmai ca să vedem împreună ce-i de făcut. Dar aşezaţi-vă odată!
- Cum ai putea să-l salvezi? Oare mai poate fi salvat?
Dunia se aşeza.
Svidrigailov îşi apropie scaunul.
- Toate acestea depind de dumneavoastră, numai de dumneavoastră, începu el în şoaptă; ochii îi scânteiau şi de emoţie se încurca şi rostea cu greu unele cuvinte.
Dunia se depărtă, îngrozită.
El tremura de asemenea.
- Dumneavoastră... un singur cuvânt şi e salvat! Eu... am să-l salvez. Am bani, am prieteni. Am să-l trimit imediat în străinătate, am să-i scot un paşaport, două paşapoarte. Unul pentru el, unul pentru mine. Am prieteni; cunosc mulţi oameni influenţi... Vreţi? Am să scot un paşaport şi pentru dumneavoastră... şi pentru mama dumneavoastră... ce nevoie aveţi de Razumihin? Şi eu vă iubesc... Vă iubesc ca un nebun... Lăsaţi-mă să vă sărut tivul rochiei, lăsaţi-mă, vă rog! Nu pot să-i aud foşnetul! Porunciţi-mi: fă asta - şi am să fac! Am să fac tot ce vreţi. Am să fac imposibilul. Credinţa dumneavoastră are să fie credinţa mea. Am să fac tot, tot ce vreţi! Nu vă uitaţi aşa la mine, nu vă uitaţi! Mă ucideţi...
Începuse să delireze. Părea ameţit, de parcă ar fi băut.
Dunia sări la uşă şi începu s-o zgâlţâie.
- Deschide! Deschide! strigă ea, sperând ca o va auzi cineva din casă. Deschideţi odată! Ah! Nu e nimeni aici?
Svidrigailov se scula, se dezmetici. Un zîmbet răutăcios şi batjocoritor i se ivi pe buzele tremurânde.
- Nu este nimeni acasă, rosti el încet, cu pauze. Gazda a plecat şi nu are niciun rost să ţipaţi, să vă enervaţi degeaba.
- Unde este cheia? Deschide numaidecât, om josnic ce eşti!
- Am pierdut cheia şi nu o pot găsi.
- Așa? Dar asta-i siluire! strigă Dunia, albă ca o moartă, şi se repezi într-un colţ, unde se baricadă cu o măsuţă ce i se nimerise la-ndemână.
Nu mai ţipa; îl sfredelea cu privirea pe călaul ei şi-i urmărea cu luare-aminte fiecare mişcare. Svidrigailov sta în faţa ei, la celalalt capăt al odăii, fără să se clintească. Îşi recăpătase stăpânirea de sine, cel puţin în aparenţă, dar faţa îi rămăsese palidă, şi zâmbea batjocoritor ca şi mai înainte.
- Aţi rostit cuvântul „siluire", Avdotia Romanovna. Dacă este vorba de „siluire", va puteţi închipui ca mi-am luat toate măsurile. Sofia Semionovna nu este acasă, până la Kapernaumov este foarte departe: cinci camere încuiate. În sfârşit, sunt de două ori mai puternic decât dumneavoastră şi, în afară de aceasta, nu am de ce mă teme fiindcă nu vă puteţi plânge; doar n-o să vreţi să vă trădaţi fratele! Şi apoi, nici nu v-ar crede nimeni: în ce scop o fată ar putea sa vină singură acasă la un bărbat care trăieşte singur? Aşa că, chiar dacă l-aţi jertfi pe fratele dumneavoastră, tot n-aţi dovedi nimic. Siluirea este foarte greu de dovedit, Avdotia Romanovna.
- Ticălosule! şopti Dunia, indignată.
- Fie, dar ţineţi seama, vă rog, că până acum n-am făcut decât să judec din punctul de vedere al ipotezei dumneavoastră. După părerea mea personală, aveţi toata dreptatea: siluirea este o mârşăvie. Am spus tot ce am spus numai ca să vă liniştesc conştiinţa dumneavoastră, în caz că... consimţiţi de bunăvoie să vă salvaţi fratele, aşa cum v-am propus... S-ar putea spune că v-aţi supus împrejurărilor, să zicem forţei, daca nu putem evita acest cuvânt. Gândiţi-vă bine; soarta fratelui şi a mamei sunt în mâinile dumneavoastră. Iar eu am să fiu robul dumneavoastră... toată viaţa... am să aştept aici...
Svidrigailov se aşeză pe divan la vreo opt paşi de Dunia.
Pentru ea nu exista nicio îndoială că hotărârea lui era nestrămutată. Şi apoi, îl cunoştea bine... Deodată, ea scoase din buzunar un revolver, ridică cocoşul şi lăsă mâna înarmata pe măsuţa.
Svidrigailov sări în sus.
- Aha! Aşa va să zică! strigă el uluit, zâmbind cu răutate. Ei, asta schimbă cu totul lucrurile! Îmi uşuraţi nespus situaţia, Avdotia Romanovna! De unde aţi luat revolverul? Nu cumva vi l-a dat domnul Razumihin? Ba! E revolverul meu! Un vechi prieten! Cât l-am căutat... Prin urmare, lecţiile de tir, pe care am avut cinstea să vi le dau la ţară, n-au fost pierdute degeaba!
- Nu este revolverul tău, ci al Marfei Petrovna, pe care tu ai ucis-o, bestie! Tu n-ai avut nimic al tău în casa aceea. L-am luat când am început să bănuiesc de ce eşti în stare. Îndrăzneşte să faci un pas şi-ţi jur că am să te ucid!
Dunia, în culmea furiei, ţinea revolverul gata sa tragă.
- Şi fratele? Întreb din pură curiozitate, zise Svidrigailov, fără să se clintească de la locul lui.
- Denunţă-l, dacă vrei! Nu înainta, că trag! Ţi-ai otrăvit soţia, o ştiu, tu însuţi eşti un ucigaş!...
- Sunteţi absolut sigură ca eu am otrăvit-o pe Marfa Petrovna?
- Da! Tu însuţi mi-ai dat a înţelege mai de mult; mi-ai vorbit despre otravă... ştiu ca ţi-ai procurat... aveai totul pregătit. Numai tu ai făcut-o... ticălosule!
- Chiar dacă ar fi adevărat, aş fi făcut-o numai pentru tine, ar fi fost numai din pricina ta.
- Minți! Te-am urât totdeauna! Totdeauna!
- Eh! Avdotia Romanovna! Ați uitat pesemne cum, în zelul dumneavoastră moralizator, vă aplecați spre mine cu priviri galeșe.... Vă citeam în ochi, vă amintiți, într-o seară cu lună plină?.... Cânta privighetoarea....
- Minți!
Mânia fulgeră ochii Duniei.
- Minți, clevetitorule!
- Mint? Fie, mint! Am minţit. Nu trebuie niciodată să pomeneşti femeilor despre lucruri de acest fel.
Zâmbi.
- Ştiu că ai să tragi, fiară mică şi frumoasă! Hai, trage!
Dunia ridică revolverul; albă ca o moartă, cu buza de jos tremurândă, cu ochii mari negri care ardeau ca focul, îl privea hotărâtă, calculând distanţa şi aşteptând prima mişcare.
Niciodată încă Svidrigailov n-o văzuse atât de frumoasă. Flacăra ce-i strălucea în ochi, în clipa când ridica revolverul, îl arse parcă şi inima i se strânse de durere. Făcu un pas înainte şi glonţul porni; îi lunecă prin păr şi se izbi de peretele din spatele lui. Svidrigailov se opri şi râse încet:
- A înţepat viespea! Ţinteşte drept în cap... Ce-i asta? Sânge?
Scoase batista ca să şteargă sângele care se prelingea în şuviţă subţire pe tâmpla lui dreaptă; glonţul, pesemne, îi atinsese uşor pielea craniului.
Dunia lăsă revolverul jos, şi-l privea, nu îngrozită, ci năucă. Părea că nu înţelege ce a făcut şi ce se petrece!
- Nu-i nimic, aţi greşit ţinta! Trageţi din nou, aştept, rosti încet Svidrigailov, tot zâmbind, dar veselia lui avea ceva sinistru. Daca întârziaţi, am să vă apuc înainte de a fi avut timp să ridicaţi cocoşul!
Dunecika tresari, trase cocosul şi ridică din nou revolverul.
- Lăsaţi-mă! se rugă ea, deznădajduită. Vă jur că am sa trag din nou... Am... să vă ucid...
- Da... la trei paşi nu se poate da greş, dar dacă nu mă ucideţi... atunci...
Ochii lui Svidrigailov scânteiara și el făcu încă doi paşi înainte.
Dunecika trase: glonţul nu porni!
- Aţi încărcat neglijent. Nu-i nimic! Mai aveţi o capsulă, îndreptaţi-o, am să aştept.
Stătea la doi paşi de ea şi aştepta, învaluind-o într-o privire plină de hotărâre sălbatică, pătimaşă, aprinsă şi apăsătoare.
Dunia înţelese că mai bine ar muri decât s-o lase să plece... Şi... desigur, ea are să-l omoare acum, la doi paşi... Deodată azvârli revolverul.
- L-ai aruncat! rosti Svidrigailov, mirat şi răsuflă adânc.
Părea că inima lui scăpase dintr-o strânsoare grozavă, şi poate că nu era numai groaza de moarte, pe care nici nu ştia dacă o simţise în acel moment, ci un alt sentiment, mai dureros si mai întunecat, pe care nu era în stare să-l definească.
Se apropie de Dunia şi o luă uşor de mijloc. Ea nu se împotrivi, dar, tremurând ca o frunză în bătaia vântului, îl privi implorându-l.
El voi să spună ceva, dar buzele i se strâmbau fără să poată rosti un cuvânt.
- Lasă-mă! imploră Dunia.
Svidrigailov tresări: îl tutuise cu alt glas decât mai înainte.
- Va să zică nu mă iubeşti? întrebă el încet.
Dunia clătină din cap.
- Şi... n-ai putea?... Niciodată?... şopti el, disperat.
- Niciodată! răspunse tot în șoaptă Dunia.
Se scurse o clipă; o luptă tăcută şi cumplită se dădea în sufletul lui. Se uita la ea cu o privire ce nu poate fi redată în cuvinte. Apoi, deodată, îşi luă braţul de pe talia ei, se întoarse, se apropie iute de fereastră şi rămase acolo.
Se mai scurse o clipă.
- Poftim cheia.
O scoase din buzunarul stâng al pardesiului şi o puse pe masă, la spatele lui, fără sa se uite, fără să se întoarcă spre Dunia.
- Luaţi-o și plecaţi cât mai iute!...
Privea stăruitor pe fereastră.
Dunia se apropie și luă cheia.
- Mai repede! Mai repede! repetă Svidrigailov, fără să se mişte şi fără să se întoarcă.
Dar acest ,,mai repede" suna ca o ameninţare.
Dunia înţelese, apucă cheia, se repezi la uşă, o descuie și dădu buzna afară. Peste un minut alerga ca o nebuna, fără să-şi dea seama ce e cu ea, de-a lungul canalului, în direcţia podului K.
Svidrigailov rămase la fereastră vreo trei minute; în sfârşit, se întoarse, se uită în jurul lui şi-şi trecu încet mâna peste frunte. Un zâmbet ciudat îi strâmba faţa, un zâmbet jalnic, trist, slab, zâmbetul deznădejdii.
Sângele care se închegase îi murdări mâna; se uită cu mânie la acest sânge, apoi muie prosopul în apă şi-şi spălă tâmpla. Privirea lui se opri deodată pe revolverul azvârlit de Dunia, căzut lângă uşă. Il ridică şi-l cercetă.
Era un revolver mic de buzunar, de tip vechi, cu trei gloanţe, mai avea două încărcături şi o capsulă. Se mai putea trage o dată.
După o clipă de gândire, Svidrigailov vârî revolverul în buzunar, îşi luă pălaria şi ieşi.
Capitolul VI.
Toată seara, până la ora zece, și-o petrecu prin diverse cloace și tractire, trecând dintr-unul într-altul. Cine ştie de unde rasări şi Katia, care cânta acum un cântec trivial despre unul „ticălos si tiran - care pe Katia o săruta".
Svidrigailov îi dădu de băut şi ei, şi flaşnetarului, şi cântareţilor, şi chelnerilor, şi la doi conţopisti nenorociţi. Cu aceştia se încurcase, de fapt, fiindcă amândoi aveau nasul strâmb: unul îl avea strâmbat spre dreapta, celălalt spre stânga, ceea ce îi stârnise mirarea.
Cei doi îl atrasera până la urmă într-o grădină de vară, unde le plati şi lor intrarea. Toată vegetaţia grădinii se compunea dintr-un brăduţ subţirel, de trei ani, şi trei tufe. Tot acolo se afla o „haltă", de fapt un debit de băuturi spirtoase, dar unde puteai să comanzi şi ceai; afară de asta, se mai găseau câteva măsuţe şi scaune verzi. Un cor ca vai de lume şi un neamţ beat, din Munchen, un fel de paiaţă cu nasul roşu, dar plouat din cale-afară, înveseleau publicul. Cei doi conţopişti se luară la ceartă şi apoi chiar la bătaie cu alţi conţopişti.
Svidrigailov fu ales judecător.
Îi judeca de mai bine de un sfert de oră, dar tot grupul ţipa aşa de tare, că era absolut imposibil să înţelegi ceva. Pricepu până la urmă ca unul dintre ei furase nu se ştie ce şi chiar izbutise să vânda acel obiect şterpelit unui ovrei pripăşit în local, iar după ce îl vânduse, refuzase să împartă câştigul cu tovarăşul lui. Până la urmă s-a constatat că obiectul furat era o linguriţa care aparţinea „haitei".
Cei de la „haită” îi observară lipsa și cazul luă o întorsătură destul de serioasă.
Svidrigailov plăti linguriţa, se sculă şi plecă. Era aproape zece seara. În tot acest răstimp el nu băuse nicio picătură de vin şi nu comandase pentru el decât un pahar cu ceai, dar şi asta o făcuse numai de ochii lumii.
Seara era înăbuşitoare şi mohorâtă. Nori negri se grămădiseră pe tot cerul, şi pe la zece izbucni furtuna; ploaia turna cu găleata. Apa nu cădea în picături, ci şiroia în şuvoaie ce biciuiau pământul. Fulgerele brăzdau cerul în fiece clipă şi puteai să numeri până la cinci până se stingeau.
Svidrigailov ajunse acasă ud leoarcă, încuie uşa, deschise biroul, scoase banii şi rupse două-trei hârtii. Apoi vârî banii în buzunar, vru să-şi schimbe hainele, dar se uită pe fereastră, ascultă cum răpăie ploaia şi renunţă, îşi luă pălaria şi ieşi fără să încuie. Se duse de-a dreptul la Sonia.
Fata era acasă. Nu era singură: în jurul ei se adunaseră patru dintre copilaşii lui Kapernaumov. Sofia Semionovna le dădea ceai. Ea îl întâmpină pe Svidrigailov tăcută şi respectuoasă, privi cu mirare hainele lui ude, dar nu spuse nici un cuvânt. Copiii fugiră din odaie, îngroziţi la culme.
Svidrigailov se aşeză la masă şi o rugă pe Sonia să ia loc lîngă el. Timidă, fata se pregăti să-l asculte.
- Sofia Semionovna, s-ar putea să plec în America, zise Svidrigailov. Şi cum ne vedem poate pentru ultima oară am venit să dau unele dispoziţii. Ai văzut-o astăzi pe doamna aceea? Ştiu ce ţi-a spus, nu-i nevoie să-mi povesteşti.
Sonia se foi pe scaun şi roşi.
- Lumea asta are o mentalitate specială. În ceea ce priveşte pe surioarele şi pe frăţiorul matale, i-am căpătuit, şi banii pe care i-am destinat lor au fost predaţi pentru fiecare în parte, contra chitanţă, cui trebuie, pe mâini sigure. Ia aceste chitanţe, să le ai la dumneata pentru orice întâmplare. Poftim! Aşa, acum cu asta am isprăvit. Iată aici trei bilete de bancă de cinci la sută, în valoare de trei mii de ruble. Ia-le pentru dumneata, pentru dumneata personal, şi să rămână între noi, să nu ştie nimeni, orice ai auzi mai târziu. O să ai nevoie de ei, Sofia Semionovna, fiindcă să trăieşti cum ai trăit - nu e bine şi apoi, acum nu ar mai avea nici un rost!
- Mi-aţi făcut atât de mult bine şi mie, şi orfanilor, şi răposatei, se grăbi Sonia, că dacă nu v-am mulţumit destul până acum să nu... credeţi că...
- Lasă, lasă.
- Cât despre banii aceştia, Arkadi Ivanovici, vă mulţumesc foarte mult, dar eu nu mai am nevoie de ei de acum înainte. Dacă sunt singură, am să mă pot întreţine oricând, să nu o luaţi ca o nerecunoştinţa; fiindcă sunteţi atât de generos, atunci banii aceştia...
- Nu, nu, Sofia Semionovna, banii aceştia sunt pentru dumneata şi te rog să nu mai vorbim despre asta, fiindcă sunt foarte grăbit. O să ai nevoie de ei. Rodion Romanovici nu are decât două căi de ales: sau un glonte în cap, sau drumul Vladimirului.
Sonia îl privi îngrozită şi începu să tremure.
- Nu te speria, ştiu tot chiar din gura lui şi nu-s palavragiu din fire; n-am să spun nimănui. Dumneata l-ai sfătuit foarte bine atunci să se ducă să se predea singur. E mult mai bine pentru el. Dacă îi rămâne Vladimirul şi o ia pe această cale, dumneata ai să-l urmezi, nu-i aşa? Iar dacă-i aşa, atunci vei avea nevoie de bani. O să ai nevoie de ei chiar pentru dânsul. Pricepi? Dacă ţi-i dau dumitale e ca şi cum i-aş da lui. Şi apoi, dumneata ai promis să-i achiţi tot Amaliei Ivanovna, am auzit. Ce-i asta, Sofia Semionovna, de când îţi tot iei aşa de necugetat fel de fel de obligaţii şi de îndatoriri? Katerina Ivanvovna i-a rămas datoare nemţoaicei şi nu dumneata, aşa că nu te priveşte. Aşa nu se poate trăi pe lume. Şi acum, dacă cineva are să te întrebe ceva de mine - fie mâine, fie poimâine - de mine sau despre mine (şi au să te întrebe negreşit), să nu pomeneşti niciun cuvânt că am fost la dumneata şi nici banii să nu-i arăţi şi nici să nu spui că ţi i-am dat, sa nu spui nimănui. Şi acum, la revedere!
Svidrigailov se ridică.
- Salută-l din partea mea pe Rodion Romanovici. Iar până ună-alta, ţine banii la domnul Razumihin. Îl cunoşti pe domnul Razumihin? Îl cunoşti, desigur. Nu-i băiat rău. Du-i banii mâine... sau cu primul prilej. Iar până atunci, ascunde-i bine.
Sonia sări de pe scaun şi-l privea, speriată. Tare ar fi vrut să-i spună ceva, să-l întrebe, dar în primele clipe nu îndrăzni şi nici nu ştia cum să înceapă.
- Dar cum... cum o să plecaţi pe ploaia asta?
- Ei, când un om se hotăreşte să plece în America, nu se sperie de ploaie, he-he! Rămâi cu bine, Sofia Semionovna. îţi doresc să trăieşti mult, o să mai aibă şi alţii nevoie de dumneata. Da... şi să-i spui domnului Razumihin că-i trimit salutul meu. Chiar aşa să-i spui: „Arkadi Ivanovici Svidrigailov vă salută". Neapărat.
Svidrigailov ieşi, lasând-o pe Sonia înmărmurită, speriată, prada unei bănuieli nelămurite şi apăsătoare. În această seara, pe la douăsprezece, Svidrigailov mai făcu o vizită excentrică și neașteptată.
........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu