23.
Raskolnikov intră în odaie și se aseză, frânt, pe un scaun.
- Mă simt slab, Dunia; sunt foarte obosit: și tocmai acum, în clipa asta, aș fi vrut să fiu deplin stăpân pe mine.
Aruncă o privire neîncrezătoare spre ea.
- Unde ai fost toată noaptea?
- Nu-mi aduc aminte; vezi tu, surioară, am vrut să iau o hotărâre definitivă și am umblat mereu pe lângă apa Nevei; asta îmi aduc aminte. Am vrut să isprăvesc, dar.... nu m-am putut hotărî.... șopti el, uitându-se din nou cu neîncredere la Dunia.
- Slavă ție, Doamne! Tocmai de asta ne-a fost frică nouă, Sofiei Semionovna și mie! Prin urmare încă nu ți-ai pierdut încrederea în viață. Slavă ție, Doamne, slavă ție, Doamne!
Raskolnikov zâmbi amar.
- Nu cred, dar am plâns adineori, îmbrățisând-o pe mama; nu cred, dar am rugat-o să se roage pentru mine. Dumnezeu știe cum face asta, Dunecika, eu nu mă pricep.
- Ai fost la mama? I-ai spus? strigă Dunia, îngrozită. Te-ai putut hotărî să-i spui?
- Nu, nu i-am spus..... de-a dreptul; dar ea a înţeles multe lucruri. Te-a auzit ăiurând noaptea trecuta. Sunt convins că înţelege pe jumătate. Poate că am făcut rău că m-am dus la ea. Nici nu ştiu măcar pentru ce m-am dus. Sunt un om josnic, Dunia.
- Un om josnic, dar uite că eşti gata să-ţi primeşti suferinţa! Te duci, nu-i aşa?
- Mă duc. Chiar acum. Da. Ca să scap de ruşinea asta am vrut să mă înec, Dunia, dar m-am gândit, pe când stăteam lângă apă, că dacă m-am socotit până acum un om puternic, atunci ruşinea asta nu trebuie să mă sperie, zise el, luându-i-o înainte. Asta-i mândrie, nu-i așa, Dunia?
- Da, Rodea.
Un fulger trecu prin ochii lui stinşi; părea că-i face plăcere că şi-a păstrat mândria.
- Tu nu crezi că m-am speriat pur şi simplu de apă? întrebă el cu un zâmbet hâd, privind-o drept în faţă.
- O, Rodea, ajunge! strigă cu amărăciune Dunia.
Urma o tăcere de câteva minute.
Raskolnikov sta cu capul în piept cu ochii aţintiţi în pământ; Dunecika îl privea cu durere de la celalalt capăt al mesei.
Deodată, el se sculă.
- E târziu, a venit momentul. Mă duc să mă predau. Dar nu ştiu pentru ce fac asta.
Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii Dunecikăi.
- Plângi surioara? Dar mâna mi-o poţi întinde?
- Te-ai îndoit vreodată?
Ea-l strânse tare în braţe.
- Oare tu, ducându-te să-ţi primeşti osânda, nu-ţi speli pe jumătate crima? strigă ea, îmbrăţişându-l şi sărutându-l.
- Crima? Care crimă? tresări el, cuprins deodată de mânie. Am ucis un păduche scârbos, răufăcător, o bătrână cămătăreasă, de care nimeni nu avea nevoie, pe care dacă o ucizi ar trebui să ţi se ierte patruzeci de păcate; baba aceea, care sugea vlaga din oamenii sărmani, şi asta înseamnă crimă? Nu mă gândesc la ea şi nu mă gîndesc sa spăl aceasta crimă. De ce-mi repetă toată lumea: „crimă, crimă"? Abia acum văd toătă absurditatea laşităţii mele, abia acum, după ce m-am hotărât să accept aceasta ruşine inutilă! Numai josnicia sufletului meu şi neputinţa mea m-au împins la aceasta hotărâre şi poate pentru avantajul... pe care l-a propus Porfiri...
- Frate, frate, ce tot vorbeşti?! Ai vărsăt sânge! strigă Dunia, deznădăjduită.
- Sânge pe care-l varsă toată lumea, urmă el aproape cu frenezie. Sânge care se varsă şi s-a vărsat de când lumea şi pământul, care curge în şuvoaie, ca şampania, şi pentru care unii sunt încununaţi la Capitoliu şi numiţi mai târziu binefăcătorii lumii. Priveşte mai cu luare-aminte lucrurile, înainte să le judeci! Şi eu am dorit binele oamenilor şi aş fi făcut sute, mii de fapte bune în locul acestei unice prostii, care nici măcar o prostie nu este, ci o neîndemânare, deoarece ideea în sine n-a fost chiar atât de stupidă cum pare, după ce a dat greş (când dai greş, totul pare o nerozie!)... Prin nerozia asta n-am vrut decât să-mi câştig independenţa, să fac primul pas, să obţin mijloace, apoi izbânda, incomparabil mai mare decât fapta în sine, ar fi şters totul... Dar eu, eu am dat greş de la primul pas, n-am rezistat fiindcă sunt un ticălos! Iată unde-i vina! Nu-mi pot însuşi părerea voastră; dacă aş fi reuşit, aş fi fost încununat cu lauri, pe când aşa, mă aşteaptă ocna!
- Dar asta-i altceva, cu totul altceva! Frate, gândeşte-te ce spui!
- A! E altă formă, o formă care, din punct de vedere estetic, nu este prea frumoasă! N-am să înţeleg niciodată de ce a aruncă în oameni cu bombe, a-i omorî în asediu reglementar este o formă mai respectabilă? Teama de estetică este primul indiciu al neputinţei!... Niciodată, niciodată n-am simţit-o mai bine ca acum, şi înţeleg mai puţin ca oricând care este crima mea! Niciodată, niciodată n-am fost mai puternic şi mai convins ca acum!...
Sângele îi coloră obrazul palid, istovit. Dar, rostind ultima exclamaţie, ochii lui se întâlniră din întâmplare cu ochii Duniei şi citi atâta durere în ei, că se dezmetici fără voie. Simţi cât de nefericite vor fi bietele femei din pricina lui. Totuşi, din cauza lui...
- Dunia, draga mea! Dacă am vreo vina, iartă-mă (cu toate că nu merit iertare, dacă sunt într-adevăr vinovat). Rămâi cu bine! Să nu ne certam! E timpul să plec, de mult e timpul. Nu veni după mine, te implor. Trebuie să mai trec... Du-te şi stai cu mama. Te rog mult! Este ultima mea mare rugăminte pe care ţi-o fac. Nu te depărta de ea nicio clipă; am lăsat-o în prada unei nelinişti pe care nu cred s-o poată îndura; ori o să moară, ori o să-şi piarda minţile. Rămâi cu ea! Şi Razumihin are să fie cu voi; i-am spus... Nu plânge pentru mine: am să caut să fiu curajos şi cinstit toata viaţa, cu toate că sunt un ucigaş. Poate că ai să-mi mai auzi numele. N-am să vă fac de ruşine, ai să vezi; am sa dovedesc încă... dar acum, la revedere, se grăbi el să încheie, observând la ultimele lui vorbe şi promisiuni o expresie ciudată în ochii Duniei. De ce plângi? Nu plânge, nu mai plânge; nu ne despărţim pentru totdeauna!... Ah, da! Stai, am uitat!...
Se apropie de masă, luă o carte groasă, plină de praf, o deschise și scoase din ea o miniatură, o acuarelă pictată pe fildeş. Era portretul fiicei gazdei lui, al fostei lui logodnice, moartă acum, al acelei fete stranii, care voia să plece la mănăstire. O clipa privi trăsăturile expresive, bolnăvicioase, sărută portretul şi-l întinse Duniei.
- Mult am vorbit despre toate acestea cu dânsa, numai cu dânsa... rosti el visător. Am încredinţat sufletului ei multe din cele ce s-au înfăptuit acum atât de monstruos. Nu te nelinişti, se întoarse el către Dunia, era revoltată de aceste idei aşa cum eşti şi tu, şi mă bucur că nu mai este în viaţă. Principalul este că de acum înainte toate or să meargă altfel, totul din ce a fost o să se frângă! strigă el deodată, întorcându-se la durerea lui. Totul, totul, dar oare sunt eu gata? Doresc acest lucru? Se zice că aceasta încercare este necesară pentru mine! Aşa să fie? La ce bun aceste încercări absurde? Oare am sa fiu mai înţelept după douăzeci de ani de ocnă, strivit de suferinţă, idiotizat, neputincios de bătrâneţe? Şi la ce sa mai trăiesc atunci? Iar eu primesc să duc o asemenea viaţă? O, am simţit că sunt un laş, am ştiut sigur azi-dimineaţă, în zori, pe când stăteam pe malul Nevei!
În sfârşit, amândoi ieşiră din odaie.
Numai iubirea pentru fratele ei îi dădea Duniei putere în acest ceas greu.
Se despărţiră în stradă; ea porni în direcţie opusă, dar după cincizeci de paşi se întoarse să-l mai privească o dată.
Îl mai putu zări.
Ajuns în colţul străzii, se întoarse şi el: pentru ultima oară privirile lor se încrucişară; dar, văzând că ea se uita la el, Raskolnikov avu un gest de nerăbdare şi, înciudat, îi făcu semn să plece, apoi dadu brusc colţul.
,,Sunt rău, văd bine, gândi el peste o clipă, ruşinat de gestul înciudat pe care-l făcuse Duniei. Dar de ce m-or fi iubind atâta, dacă nu merit?! O, dacă eram singur, dacă nimeni nu m-ar fi iubit şi nici eu n-aş fi iubit pe nimeni! Atunci nimic nu s-ar fi întâmplat! Ar fi interesant de ştiut dacă în cei cincisprezece-douăzeci de ani, care vor urma, sufletul meu se va potoli într-atât, încât să scâncesc smerit în faţa oamenilor, numindu-mă, când trebuie şi când nu trebuie, tâlhar? Da, da, întocmai! Pentru asta mă trimit ei la ocnă, de asta au ei nevoie... Uite-i cum mişună pe stradă încolo şi încoace, şi fiecare dintre ei este din firea lui un ticălos şi un tâlhar; mai rău încă: este un idiot! Dar să încerce numai să nu mă trimită la ocnă şi ei toţi au să turbeze de nobilă indignare! O, cât îi urăsc pe toți!”
Raskolnikov se adânci în gândurile lui:
„Care este procesul care-l va face pe el să se supună tuturora, fără să mai stea să judece, să se supună, convins că aşa trebuie sa fie? De ce nu? Fireşte, aşa trebuie să se întâmple! Oare douăzeci de ani de apăsare necontenită nu-l vor frânge definitiv? Apa sapă pietrele. Pentru ce, pentru ce atunci să mai trăiesc, pentru ce mă duc, dacă ştiu că toate se vor întâmpla întocmai, ca la carte, şi nu altfel?!"
De ieri îşi punea poate pentru a suta oară această întrebare şi totuşi mergea înainte.
Capitolul VIII.
Când intră în odaia Soniei, afară se înnopta. Toată ziua Sonia îl îl aşteptase, pradă unei nelinişti grozave. Mai întâi aşteptase împreună cu Dunia. Aceasta venise încă de dimineaţă, aducându-şi aminte de cuvintele lui Svidrigailov că Sonia „ştie".
N-o să redăm amănuntele convorbirii celor două femei; vom spune numai că au plâns împreună şi au legat prietenie.
Dunia a rămas după această întâlnire cel puţin cu mângâierea că fratele ei nu va fi singur; la ea, la Sonia, se dusese el mai întâi să-şi descarce sufletul; la ea s-a dus când a simţit nevoia de a se mărturisi unui om; iar ea îl va urma oriunde l-ar trimite soarta. Fără s-o fi întrebat, Dunia era sigură de asta. Se uita la Sonia cu un fel de evlavie, ceea ce la început o ruşină pe aceasta până la lacrimi, căci ea se socotea nedemnă să-şi ridice ochii asupra Duniei.
De la întâlnirea lor în odaia lui Raskolnikov, chipul frumos al tinerei fete, care o salutase cu deosebită politeţe, i se întipărise în suflet pentru toată viaţa, ca o vedenie minunată, de neatins.
La urmă, Dunecika, nemaiputând îndura această aşteptare, hotărî sa plece să-şi aştepte fratele la el acasă, gândindu-se că poate are să treacă mai întâi pe la locuinţa lui.
Rămasa singură, pe Sonia o cuprinse groaza ca nu cumva el să-şi pună capăt vieţii. De acelaşi lucru se temea şi Dunia. Cât fuseseră împreună, căutaseră să-şi dea una alteia argumentele cele mai bune şi convingătoare că nu se poate întâmpla acest lucru şi izbutiseră să se mai liniştească. Dar după ce se despărţiră, amândouă nu se mai gândeau la altceva.
Sonia îşi aduse aminte ca Svidrigailov îi spusese aseară că Raskolnikov nu avea decât două drumuri: Siberia sau... Ştia, pe de altă parte, că este orgolios şi că nu crede în Dumnezeu...
„Este cu putinţă să se resemneze el să trăiască numai din laşitate, de frica morţii?" se gândea ea cu deznădejde.
Soarele asfinţea.
Sonia sta tristă în faţa ferestrei şi privea drept înainte; dar nu zărea decât peretele nevăruit, orb, al casei vecine. În sfârşit, când nici nu se mai îndoia că nefericitul îşi pusese capăt zilelor, Raskolnikov intra în odaie.
Un strigăt de fericire îi izbucni din piept. Dar după ce îl privi mai cu luare-aminte, deodată păli.
- Ei da! zise Raskolnikov, zâmbind ironic. Am venit după crucea ta, Sonia. Tu m-ai trimis la răscruce de drumuri; de ce atunci te sperii acum, când a sosit clipa?
Sonia îl privi cu mirare. Îi părea ciudat tonul lui; un fior rece îi străbătu trupul, dar după o clipă îşi dădu seama că şi tonul şi vorbele erau prefăcute.
Îi vorbea, uitându-se într-un colţ, ca şi cum s-ar fi temut s-o privească în faţa.
- Vezi, Sonia, am judecat că aşa are sa fie poate mai bine. Este o împrejurare la mijloc... Dar ar fi prea lung de povestit şi n-are rost. Ştii numai ce mă înfurie? Mă înfurii când mă gândesc la mutrele acelea imbecile, bestiale, care or să mă înconjoare, or să caşte ochii la mine, or să-mi pună întrebări stupide, la care va trebui să răspund, or să ma arate cu degetul... Ptiu! Ştii, eu n-am să mă duc la Porfiri Petrovici, m-am săturat de el. Am să mă duc mai bine la prietenul meu Dinamita. Ce are să se mai mire! Ce impresie am să produc! Dar ar trebui să am mai mult sânge rece; prea sunt iritabil în ultima vreme. Mă crezi: aproape că am ameninţat-o cu pumnul, adineauri, pe sora mea, numai că s-a întors ca să se mai uite o dată la mine. Starea asta este o adevărată pacoste! Iată unde am ajuns! Ei, unde-i crucea ta?
Părea tulburat la culme. Nu putea sta locului o clipă, nici să-şi fixeze atenţia asupra unui obiect oarecare; gândurile îi săreau de la una la alta, pierdea şirul; îi tremurau uşor mâinile.
Sonia scoase în tăcere din sertar două cruci, una de chiparos, cealaltă de aramă, îşi făcu cruce, apoi făcu şi deasupra lui şi-i atârnă de gât cruciuliţa de chiparos.
- Asta înseamnă că-mi iau crucea, he-he! Ca şi cum n-aş fi suferit până acum! Cruciuliţa de chiparos, adică o cruciuliţă cum poarta oamenii simpli; cea de aramă, a Lizavetei, ţi-o păstrezi ţie; arată-mi-o! Va să zică o purta în clipa... aceea? Cunosc alte două cruciuliţe asemănătoare, de argint, şi o iconiţă. Le-am aruncat pe pieptul bătrânei, atunci. Pe acelea ar fi trebuit sa le pun acum, da... Dar îndrug vrute şi nevrute şi uit ceea ce este mai important: sunt cam zăpăcit!... Vezi, Sonia, am venit anume pentru un lucru, am venit să te anunţ, ca să ştii tu... Şi asta-i tot... Numai pentru asta am venit. (Hm, am crezut că o să spun mai mult.) Doar tu ai vrut sa mă duc să stau la închisoare şi să ţi se împlinească dorinţa. De ce plângi? Şi tu plângi? Încetează, ajunge, ah, ce greu îmi este!
Simţirea se născuse totuşi în sufletul lui; inima i se strânse, privind-o pe Sonia.
„Asta, asta de ce plânge? se gândea el. Ce sunt eu pentru dânsa? De ce plânge, de ce se îngrijeşte de mine, de parcă ar fi mama sau Dunia? Are să-mi fie dadacă!"
- Fă-ţi cruce, roagă-te măcar o dată, îl rugă Sonia cu glas tremurător, sfios.
- O, fie, am să mă rog cât pofteşti! Din toată inima, Sonia, din toată inima... Ar fi vrut totuşi să spună altceva.
Îşi făcu cruce de câteva ori.
Sonia luă un şal şi-şi acoperi capul. Era acea broboadă verde, de lână, despre care pomenise cândva Marmeladov, „broboada familiei" lor.
Raskolnikov se gândi în treacăt la acest lucru, dar nu întrebă. Într-adevăr, se simţea cam zăpăcit şi foarte tulburat. Asta îl neliniştea. Deodată îl miră faptul ca Sonia vrea să meargă cu el:
- Ce faci? Unde te duci? Rămâi, rămâi! Vreau să fiu singur! strigă el, iritat şi înspăimântat şi aproape furios porni spre uşă. Ce rost are să merg cu suită? mormăi el, ieşind.
Sonia rămase în mijlocul camerei. Nici nu-şi luase măcar rămas bun de la ea, parca ar fi uitat-o de pe acum; sufletul lui era plin de îndoială şi de revoltă.
„Oare totul s-a încheiat? Trebuie neapărat s-o fac? se întrebă el, coborând scara. Nu e chip să mai dau înapoi, să se dreagă lucrurile și.... să nu mă duc chiar acolo?”
Totuşi, mergea înainte, simţind deodată că nu mai avea niciun rost să-şi pună întrebări. După ce ieşi în stradă, îşi aduse aminte că nu-şi luase rămas bun de la Sonia, că ea a rămas în mijlocul camerei, cu broboada ei verde pe cap, ca ţintuită pe loc, în urma vorbelor lui răstite şi se opri. Dar, în aceeaşi clipă, un gând îi străbătu fulgerător mintea, de parcă ar fi pândit momentul să-l doboare cu totul.
„Pentru ce, pentru ce am venit la ea? I-am spus că am treabă cu ea; ce treabă? N-am avut nicio treabă! Să-i declar că mă duc: ei, şi? Mare nevoie! Nu cumva o iubesc? Doar n-o iubesc... N-o iubesc? Am repezit-o adineauri ca pe un câine! Ori am avut într-adevăr nevoie de crucea ei? O, cât de jos am căzut! Nu, am avut nevoie de lacrimile ei, trebuia să văd cum se sperie, să văd cum o doare inima şi cât suferă! Trebuia să mă agăţ de ceva, să amân, să văd un om! Şi eu am îndrăznit să am încredere în mine, să visez lucruri mari, eu, un nemernic, un cerşetor, un ticălos?!"
Mergea de-a lungul canalului şi nu mai avea mult de mers. Dar, ajuns lângă pod, se opri şi deodată coti pe pod, luând-o spre Sennaia. Se uita cu nesaţ la stânga şi la dreapta, cerceta încordat fiecare obiect şi nu-şi putea concentra atenţia; toate îi scăpau.
„Peste o săptămână, peste o lună am să trec iar, dus cu duba închisorii, peste podul acesta; oare cu ce ochi voi privi atunci canalul? Am să mai ţin minte că m-am uitat la el? îi trecu prin minte. Uite, firma de acolo! Am sa mai citesc atunci, ca acum, aceste litere? Aici scrie Asociaţie, ce bine ar fi să nu uit acest A, litera A, şi să mă uit la acest A peste o lună. Ce am sa simt şi ce am să gândesc atunci?... Doamne, cât de meschine sunt toate aceste... preocupări ale mele! Fireşte, ar fi interesant... într-un fel... (ha-ha-ha! la ce ma gândesc!) sunt ca un copil, fac pe fanfaronul cu mine însumi; şi de ce m-aş ruşina de gândurile mele? Uf, ce îmbulzeală! Uite, grăsunul de colo - trebuie să fie neamţ - care m-a ghiontit adineauri; ştie el oare pe cine a împins cu cotul? Femeia asta cu copilul de mână, care cere de pomană, mă crede poate mai fericit decât dânsa. Ar trebui să-i dau un ban, aşa, pentru ciudaţenia acestui fapt. Uite un pitac, a mai rămas în buzunar, de unde? Ia... ia-l, maică!"
- Să-ţi răsplatească Dumnezeu! se auzi glasul tânguitor al cerşetoarei.
Intră în Sennaia. Îl supăra, tare îl supăra că se lovea mereu de oameni, totuşi mergea tocmai acolo unde vedea mulţimea mai deasa. Ar fi dat orice ca sp rămână singur, dar simţea că nu ar fi putut îndura nicio clipă. În mulţime făcea scandal un beţiv; voia neapărat să joace şi tot cădea pe o parte. Lumea se înghesuia în jurul lui.
Raskolnikov îşi croi drum prin gloată, câteva clipe se uită la beţiv şi deodată începu să râdă tare, scurt, sacadat. Peste o clipă uită de beţiv şi nici nu-l mai vedea, deşi se uita la el. Se depărtă fără să-şi mai dea seama unde se afla şi, ajuns în mijlocul pieţei, o pornire ciudată îl îmboldi, stăpânindu-l trup şi suflet. Îşi aminti de vorbele Soniei:
,,Du-te la răscruce de drumuri, închină-te în faţa oamenilor, sărută pamântul faţă de care ai păcătuit şi spune cu glas tare lumii întregi: Sunt un ucigaş!"
Tresări, aducându-şi aminte de aceste cuvinte. Şi atât de tare îl apăsa durerea şi neliniştea fără leac din ultima vreme, şi mai ales din ultimele ceasuri, că se repezi, ca spre o ieşire, spre acest nou simţământ, lăsându-se cu totul în voia lui. Era ca o criză; parca i se aprinsese o scânteie în inimă şi acum ardea tot. I se muia firea şi-l podidiră lacrimile. Căzu în genunchi pe locul unde stătea.
Îngenunchiat în mijlocul pieţei, se închină până la pământ şi sărută cu bucurie pământul noroios. Se sculă şi se închină pentru a doua oară.
- Ian te uită cât e de beat! spuse un flăcău lângă el.
Cineva râse tare.
- Pleacă la Ierusalim, fraţilor, îşi ia rămas bun de la copii, de la glie, salută pe toată lumea, sărută capitala ţării, îşi lipeşte buzele de pământul Sankt-Petesburgului, adăugă un târgoveţ beat.
- Băiat tânăr! se amestecă un al treilea.
- De familie bună! observă un glas de om aşezat.
- Azi nu mai poţi şti care-i de familie bună şi care nu.
Toate aceste vorbe şi observaţii îl împiedicară pe Raskolnikov şi cuvintele: „am ucis", care poate erau gata să iasă din gură lui, rămaseră nerostite.
Îndură liniştit toate strigătele şi, fără sa se uite înapoi, porni drept înainte prin ulicioară, spre secţia de poliţie.
Îi răsări o nălucă pe drum, dar se aşteptase s-o întâlnească şi de aceea nu se miră. În clipa când îngenunchease în Sennaia şi se închinase pentru a doua oara până la pământ, o zărise la vreo cincizeci de paşi de el, în stânga, pe Sonia. Ea se ascundea de privirile lui după una dintre barăcile de lemn care se aflau în piaţă; prin urmare, îl însoţea în drumul lui dureros!
Raskolnikov simţi şi înţelese în clipa aceea, o dată pentru totdeauna, că de acum încolo Sonia îl va urma până la moarte, fie şi la capătul pământului, oriunde l-ar arunca soarta. Inima i se răsuci în piept... dar - iată-l ajuns la locul fatal...
Intră în curte destul de îmbărbătat. Trebuia să urce la etajul doi.
„Cât urc, se gândi el, mai am timp să mă răzgândesc."
Se amăgea, spunându-şi că până în ultima clipă ar mai putea da înapoi. Acelaşi gunoi, aceleaşi coji de ouă pe scara în spirală; ca şi prima data, aceleaşi uşi deschise pe palier, aceleaşi bucătarii din care venea fum şi miros greu.
Raskolnikov nu mai dăduse pe acolo din ziua aceea. Genunchii îi amorţeau şi abia îl ţineau picioarele în timp ce urca treptele. Se opri pentru o clipă să răsufle, să-şi revină, să intre ca un om.
„Dar pentru ce? Pentru ce? se întrebă el deodată. Daca trebuie să beau paharul până la fund, oare nu-i totuna? Cu cât are să fie mai amar, cu atât mai bine."
Văzu în închipuire chipul lui Ilia Petrovici Dinamită...
„Să mă duc oare chiar la el? Nu s-ar putea să mă duc la altcineva? Nu s-ar putea sa mă duc la Nikodim Fomici? Să mă întorc din drum şi să mă duc la el acasă? Cel puţin, totul s-ar petrece ca în familie... Nu, nu! La Dinamită, la Dinamită! Dacă trebuie să golesc cupa, s-o golesc pe nerăsuflate, până la fund."
Cu mâinile şi picioarele reci ca gheaţa, aproape inconştient, deschise uşa secţiei de poliţie.
De data aceasta era foarte puţină lume înăuntru, un portar şi un om din popor. Paznicul nici măcar nu-şi scoase capul din cuşcă.
Raskolnikov trecu înainte.
„Poate că s-ar putea să nu spun nimic", îi trecu prin cap.
Un conţopist oarecare, cu surtuc civil, se pregătea să scrie ceva pe birou. În colţ stătea alt conţopist. Zametov lipsea. Nikodim Fomici nu era pesemne nici el acolo.
- Nu e nimeni? întreba Raskolnikov, întorcându-se spre conţopistul de la birou.
- Cu cine doriţi să vorbiţi?
- A-a-a-a! De auzit nu se aude, de văzut nu se vede, dar de simţit se simte miros de creştin.... cum zice povestea.... am uitat! Respectele mele! strigă deodată o voce cunoscută.
Raskolnikov tresări.
În faţa lui stătea Dinamită; ieşise deodată din altă odaie.
"Aşa a fost sortit, se gândi Raskolnikov; ce caut aici?"
- Aţi venit la noi? Ce vânt vă aduce? urmă să strige Ilia Petrovici.
Era, pare-se, cât se poate de bine dispus, chiar un pic surescitat.
- Dacă veniţi cu treabă, e cam devreme. Eu am venit întâmplător... De altfel, dacă pot să vă fiu de folos... Mărturisesc... cum vă?... Cum? Iertaţi-mă...
- Raskolnikov.
- Raskolnikov! V-aţi putut închipui că v-am uitat numele? Vă rog să nu credeţi că sunt chiar atât de... Rodion Ro... Ro... Rodionici, aşa mi se pare?
- Rodion Romanovici.
- Da, da, da! Rodion Romanovici, Rodion Romanovici! Tocmai asta am vrut să spun! Am întrebat mereu de dumneavoastră. Mărturisesc că mi-a părut foarte rău, sincer rău că ne-am purtat atunci cu dumneata cam... Mi s-a spus mai târziu că sunteţi un tânăr literat, un om de ştiinţă chiar... cum s-ar zice la primii paşi pe această cale... O, Doamne! Care literat sau om de ştiinţă n-a dus la început o viaţă cam originală? Şi eu şi soţia mea admirăm literatura, soţia mea o adoră chiar!... Literatura şi arta! Poţi fi de familie bună, dar tot restul îl obţii numai prin talent, cunoştinţe, inteligenţă, geniu! Pălăria - bunăoară - ce înseamnă o pălarie? Pălăria este un moft; pot s-o cumpăr de la Timermann; dar ceea ce se ascunde sub pălarie, ceea ce acoperă pălăria, asta n-o pot cumpăra nicăieri!... Mărturisesc că am vrut să vin la dumneavoastră, să mă explic, dar m-am gândit că poate... Ia te uită! Nici nu v-am întrebat măcar! Aveţi vreo treabă? Se zice că v-a venit familia?
- Da, mama mea şi sora mea.
- Am avut cinstea s-o întâlnesc pe surioara dumneavoastră; este o persoană fermecătoare şi foarte instruită. Mărturisesc că mi-a părut foarte rău că ne-am înfierbântat aşa amândoi, atunci. Ce caz! Eu din pricina leşinului v-am privit atunci cu alţi ochi - asta s-a lămurit mai apoi în chipul cel mai strălucit! Cruzime şi fanatism! Vă înţeleg indignarea. Poate că în legătură cu venirea familiei, vă schimbaţi locuinţa?
- N-u-u-nu, am venit aşa... Am venit sa întreb... am crezut că-l voi găsi pe Zametov...
- Ah, da! V-aţi împrietenit, am auzit. Zametov nu mai este la noi, n-o să-l găsiţi. Da, Aleksandr Grigorievici ne-a părăsit. De ieri nu mai face parte din cadrele noastre; s-a "transferat... şi transferându-se, s-a certat cu toţi... oarecum nepoliticos... Un băieţandru uşuratic, nimic altceva; dădea speranţe; dar vezi, aşa se întâmplă cu tineretul nostru strălucit! Nu ştiu exact, mi se pare că voia să dea un examen, dar ştiţi cum se întâmplă la noi, vorbeşte omul, vorbeşte, face pe grozavul şi cu asta se isprăveşte examenul! Bineînţeles, nu-i nicio asemănare între Zametov şi dumneavoastră, sau domnul Razumihin, prietenul dumneavoastră! Cariera dumneavoastră este ştiinţa, neizbânzile n-o să vă întoarcă din cale; pentru dumneata, toate frumuseţile vieţii, s-ar putea spune, nihil est! Ascet! Monah! Sihastru!... Pentru dumneavoastră nu există decât cartea, pana după ureche, cercetările ştiinţifice - iată unde vă zboară gândul! Şi eu, într-o oarecare măsură... aţi citit însemnările lui Livingstone?
- Nu.
- Eu le-am citit. De altfel, astăzi sunt foarte mulţi nihilişti: e şi de înţeles; ce vremuri trăim, vă întreb? Vă vorbesc aşa... de la om la om... dumneavoastră, fireşte, nu sunteţi nihilist! Răspundeţi sincer, sincer de tot!
- N-nu...
- Puteţi vorbi cu mine absolut sincer, fără rezervă, cum aţi vorbi cu dumneavoastră înşivă! Una-i slujba, alta-i... aţi crezut că am să spun prietenia? Nu, n-aţi ghicit. Nu prietenia, ci sentimentul uman şi de dragoste pentru Cel-de-Sus. Pot fi persoană oficială în exerciţiul funcţiunii, dar sunt dator să mă simt totdeauna cetăţean şi om, şi sa răspund... Aţi pomenit adineauri de Zametov. Zametov este un scandalagiu în stil franţuzesc, când a băut un pahar de şampanie sau de vin de Don, în vreun local dubios; iată cine este Zametov! Iar eu, poate, cum s-ar zice, ard de râvnă şi sentimente înalte, în slujba pe care o ocup. De altminteri, am un grad, o situaţie, o oarecare importanţă socială! Sunt însurat şi am copii. Îmi îndeplinesc datoria de om şi de cetăţean, iar el, cine este el, dacă-mi îngădui întrebarea? Mă adresez dumneavoastră, ca unui om înnobilat de cultură. Şi apoi, poftim, şi moaşele astea s-au înmulţit în zilele noastre peste măsură!
Raskolnikov ridică sprâncenele, mirat. Cuvintele lui Ilia Petrovici, care vădit abia se sculase de la masă, îi sunau în urechi ca nişte vorbe goale. Unele le înţelegea totuşi, de bine, de rău, într-o anumita măsură; îl privea întrebător pe Dinamită şi nu ştia cum se vor isprăvi toate acestea.
- Vorbesc despre fetele acelea cu părul tuns... urmă volubil Ilia Petrovici. Le-am poreclit cu de la mine putere „moaşe", şi găsesc porecla foarte potrivită. He-he! Se bagă la medicină, învaţă anatomia; spuneţi şi dumneavoastră, dacă mă îmbolnăvesc, am să chem vreodată o fata să mă trateze? He-he!
Ilia Petrovici rîdea, încântat de spiritele lui.
- Să zicem că setea după instrucţiune este nestăvilită; dar te-ai instruit şi ajunge. Pentru ce să întrecem măsura? De ce să insultăm persoanele de treabă, cum face ticălosul de Zametov. Pentru ce m-a insultat, va întreb? Uite, şi sinuciderile s-au înmulţit grozav în ultima vreme; nici nu vă puteţi închipui cât s-au înmulţit. Toţi indivizii aceştia mănâncă tot ce au, până la ultimul ban, şi apoi se sinucid. Fetişcane, băieţăndri, bătrâni îşi pun capăt zilelor... Azi-dimineaţă, ni s-a anunţat sinuciderea unui individ care abia a sosit în capitală. Nil Pavlici! Auzi, Nil Pavlici! Cum îl cheamă pe gentlemanul acela a cărui sinucidere ne-a fost anunţată adineauri, acela care s-a împuşcat în Petersburgskaia?
- Svidrigailov, răspunse cineva cu glas răguşit şi nepăsător, din odaia de alături.
Raskolnikov tresări.
- Svidrigailov? Svidrigailov s-a împuşcat? strigă el.
- Cum? îl cunoşti pe Svidrigailov?
- Da... îl cunosc... A venit nu de mult...
- Da, da, a venit de curând, şi-a pierdut soţia, un chefliu, un stricat, şi deodată se împuşcă, şi încă atât de scandalos că nici nu-ţi poţi închipui... a lăsat în carnetul lui de note câteva cuvinte, că moare în depline facultăţi mintale şi roagă că nimeni să nu fie învinuit de moartea lui. Se zice că omul ăsta a avut parale. Va să zică, l-ai cunoscut?
- Da... l-am cunoscut... sora mea a fost guvernantă la ei în casă..
- Da, da, da! Prin urmare ne poţi comunica unele lucruri. Şi dumneata n-ai bănuit nimic?
- L-am văzut ieri... el... bea vin... şi eu n-am bănuit nimic.
Raskolnikov simţea ca şi cum s-ar fi prăbuşit ceva pe umerii lui şi-l apasă la pământ.
- Iarăşi parcă ai pălit. E un aer atât de închis la noi...
- Da, trebuie să plec, mormăi Raskolnikov, să mă iertaţi că v-am deranjat...
- Vai de mine, cu cea mai mare plăcere! Mi-ai făcut mare plăcere şi sunt bucuros să...
Ilia Petrovici îi întinse mâna.
- Am vrut numai... am venit la Zametov...
- Înţeleg, înţeleg, mi-aţi făcut plăcere.
- Eu... îmi pare bine... la revedere, zâmbi Raskolnikov.
Ieşi, clătinându-se. I se învârtea capul. Nu-şi simţea picioarele. Coborî scara, sprijinindu-se cu mâna dreaptă de zid. I se păru că un portar, cu un registru sub braţ, îl îmbrânci suind scara spre secţie; că un căţel lătra din răsputeri cu un etaj mai jos, ca o femeie aruncă cu făcăleţul după căţel şi strigă ceva. Coborî şi ieşi din curte. Acolo, nu departe de intrare, stătea, palidă, mai mult moartă decât vie, Sonia şi se uita la el cu o privire sălbatică.
El se opri în faţa ei. Ceva bolnav şi chinuit se răsfrânse pe chipul fetei, o adâncă deznădejde. Îşi împreună mâinile.
Un zâmbet hâd, de om pierdut, strâmbă gura lui Raskolnikov. Rămase o clipă în faţa Soniei, zâmbi din nou, se întoarse şi porni iarăşi sus, spre secţie.
Ilia Petrovici se aşezase la locul lui şi răsfoia nişte hârtii. În faţa lui stătea acel mujic care îl îmbrâncise pe Raskolnikov pe scară.
- A-a-a! Te-ai întors? Ai uitat ceva?... Dar ce ai?
Raskolnikov, cu buzele albe şi privirea fixă, se apropie încet de masă, se sprijini cu mâna, voi să spună ceva, dar nu izbuti; nu se auzeau decât nişte sunete nearticulate.
- Ţi s-a făcut rău! Ia loc, şezi! Apă!
Raskolnikov se aşeza pe scaun, dar nu-şi luă ochii de la Ilia Petrovici, foarte neplăcut surprins. Amândoi se priviră o clipă în tăcere, aşteptând ceva. Cineva aduse apă.
- Eu... începu Raskolnikov.
- Poftim apă.
Raskolnikov dădu la o parte mâna care-i întindea paharul, şi rosti încet, cu pauze, dar foarte clar:
- Eu am ucis-o cu toporul şi am jefuit-o pe bătrâna văduvă de arhivar şi pe sora ei.
Ilia Petrovici căscă gura. Din toate părţile se aduna lume.
Raskolnikov îşi repetă depoziţia...
EPILOG
Capitolul I.
Siberia. Pe malul unui râu mare şi pustiu se înalţă un oraş, unul dintre centrele administrative ale Rusiei; în oraş exista o fortăreaţă, în fortăreaţă - o închisoare.
În această închisoare se afla de nouă luni un deţinut Rodion Raskolnikov, condamnat la muncă silnică cu deportare. Din ziua crimei a trecut aproape un an şi jumătate.
Procesul lui a decurs fără prea mari greutăţi. Criminalul îşi menţinea depoziţia cu hotărâre, precizie şi claritate, nu încurca declaraţiile, nu căuta circumstanţe atenuante, nu denatura faptele şi nu uita nici cele mai mici amănunte. El a descris în întregime şi amănunţit cum a săvârşit crima; a explicat misterul amanetului (plăcuţa de lemn cu fâşia de metal), care s-a găsit în mâna bătrânei ucise; a povestit cum a luat de la victimă cheile, a descris aceste chei, sipetul şi lucrurile care-l umpleau; enumera chiar unele obiecte pe care le văzuse înăuntru; lămuri enigma asasinatului Lizavetei; povesti cum venise şi bătuse la uşă Koh, apoi studentul, repetă tot ce vorbiseră ei; istorisi cum el, criminalul, fugise jos pe scară, cum auzise ţipetele lui Mikolka şi Mitka; cum s-a ascuns în apartamentul gol, cum s-a întors acasă şi, în încheiere, a arătat piatra de lângă poarta unei curţi de pe bulevardul Voznesenski, sub care au fost găsite obiectele furate şi punga.
Într-un cuvânt, cazul era limpede.
Anchetatorii şi judecătorii se mirau grozav că el ascunsese obiectele şi banii sub piatră, fără să se folosească de ele, şi mai ales că, nu numai caănu-şi amintea detaliat de obiectele pe care le furase, dar nu le ştia bine nici numărul.
Faptul că n-a deschis niciodată punga, şi habar n-avea câţi bani se aflau înăuntru, le-a părut neverosimil (în pungă se aflau trei sute şaptesprezece ruble de argint şi trei bancnote de douăzeci de copeici fiecare; fiindcă zăcuseră multă vreme sub piatră, câteva bilete, cele mai mari, care se aflau deasupra, se deterioraseră aproape de tot). Mult timp au încercat să afle de ce inculpatul minte numai în această privinţă, pe când în toate celelalte mărturiseşte de bunăvoie şi spune numai adevărul.
În sfârşit, unii anchetatori (psihologi) au admis că era totuşi posibil că el să nu se fi uitat în pungă şi s-o fi ascuns sub piatra fără să se fi uitat ce conţine, dar din aceasta împrejurare ei au dedus că însăşi crima n-a putut fi săvârşită decât într-o stare de nebunie temporară, că, ziceau ei, era un caz de boală, de monomanie a asasinatului şi a jafului, că criminalul a ucis şi a jefuit fără scop şi fără să se gândească la foloasele materiale pe care ar fi putut să le tragă din acţiunea lui.
Tocmai atunci apăruse o teorie nouă, foarte la modă, despre alienarea mintală temporară, care, în vremurile noastre, este atât de des atribuita diverşilor criminali.
În afara de aceasta, starea de ipohondrie, de care Raskolnikov suferea de multă vreme, a fost atestata de mulţi martori, de doctorul Zosimov, de foştii lui colegi de facultate, de gazda şi servitoarea ei. Toate acestea au dus la concluzia că Raskolnikov nu era întru totul un ucigaş, un tâlhar şi un jefuitor de rând, şi că la mijloc se ascunde altceva.
Spre marele necaz al celor care susţineau acest punct de vedere, criminalul aproape n-a încercat să se apere; la întrebările definitive: ce anume l-a îndemnat să comită asasinatul şi ce l-a făcut să jefuiască, el a răspuns cât se poate de limpede, cu cea mai brutală sinceritate, că motivul crimei a fost proasta lui situaţie materială, sărăcia şi neputinţa de a ieşi din impas, dorinţa să-şi consolideze primii paşi în viaţă, speranţa că va izbuti să-şi facă o carieră cu ajutorul a cel puţin trei mii de ruble, pe care credea ca le va găsi la victima lui. Se hotărâse să ucidă fiindcă este uşuratic şi laş, şi pe deasupra înrăit de lipsuri şi insuccese.
La întrebarea ce anume l-a făcut să se predea, a răspuns deschis că se căia sincer. Toate acestea erau prea brutale, prea de-a dreptul spuse...
..................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu