Rea de plată, George Coşbuc

Ea vine de la moară;
Şi jos în ulicioară
Punându-şi sacul, iacă
Nu-l poate ridica.
- "Ţi-l duc eu!" - "Cum?" - "Pe plată!"
Iar ea, cuminte fată,
Se şi-nvoieşte-ndată.
De ce-ar şi zice ba?

Eu plec cu sacu-n spate.
La calea jumătate
Cer plata, trei săruturi.
Dar uite, felul ei:
Stă-n drum şi să socoate,
Şi-mi spune câte toate,
Că-s scump, că ea nu poate,
Că prea sunt multe trei!

Cu două se-nvoieşte,
Iar unul mi-l plăteşte,
Cu altul să-mi rămâie
Datoare pe-nserat.
Dar n-am să-l văd cât veacul!
Şi iată-mă, săracul,
Să-i duc o poştie sacul
P-un singur sărutat!

Soacra cu trei nurori, Ion Creangă

    Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte.

        O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban.
        Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stânga celei bătrâneşti. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lângă sine, în casa bătrânească, şi a nu orândui nimic pentru împărţeală până aproape de moartea sa. Aşa făcu; şi-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: "Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea, fie-i ţărna uşoară!, aşa a făcut cu mine. Şi bărbatu-meu, Dumnezeu să mi-l ierte!, nu s-a putut plânge că l-am înşelat sau i-am risipit casa;… deşi câteodată erau bănuiele… şi mă probozea… dar acum s-au trecut toate!"
        Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie şi câştigau mulţi bani. Celui mai mare îi venea vremea de însurat, şi baba, simţind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă; şi în cincişase sate, abia-abia putu nimeri una după placul ei: nu prea tânără, naltă şi uscăţivă, însă robace şi supusă. Feciorul nu ieşi din hotărârea maică-sa, nunta se făcu şi baba îşi luă cămaşa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare şi să tot cârtească de toate cele.
        După ce s-a sfârşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba începu să pună la cale viaţa nurori-sa. Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc în cui. "De ce mi-am făcut cleşte? ca să nu mă ard", zicea ea. Apoi se suie iute în pod şi coboară de acolo un ştiubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa, nişte chite de cânepă şi vreo două dimerlii de păsat.
        – Iată ce am gândit eu, noro, că poţi lucra nopţile. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai; şi când a veni barbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costiţe de porc, de cele afumate, din pod, şi, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-i mai odihni, ia furca în brâu, şi până mâine dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de tors, penele de strujit şi mălaiul de pisat. Eu mă las puţin, că mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastră. Dar tu să ştii că eu dorm iepureşte; şi pe lângă işti doi ochi, mai am unul la ceafă, care şede purure deschis şi cu care văd, şi noaptea şi ziua, tot ce se face prin casă. Ai înţeles ce ţi-am spus?
        – Da, mămucă. Numai ceva de mâncare…
        – De mâncare? O ceapă, un usturoi ş-o bucată de mămăligă rece din poliţă sunt destul pentru o nevastă tânără ca tine… Lapte, brânză, unt şi ouă de-am putea sclipui să ducem în târg ca să facem ceva parale; căci casa s-a mai îngreuiat cu un mâncău şi eu nu vreau să-mi pierd comândul.
        Apoi, când înseră, baba se culcă în pat, cu faţa la perete, ca să n-o supere lumina de la opaiţ, mai dând a înţelege nurori-sa că are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse îndată, şi habar n-avea de ce face noră-sa. Pe când soacra horăia, dormind dusă, blajina noră migăia prin casă; acuşi la strujit pene, acuşi îmbăla tortul, acuşi pisa mălaiul şi-l vântura de buc. Şi dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece şi-şi spăla faţa, ca nu cumva s-o vadă neadormita soacră şi să-i bănuiască. Aşa se munci biata noră până după miezul nopţii; dar, despre ziuă, somnul o doborî, şi adormi şi ea între pene, caiere, fusele cu tort şi bucul de mălai. Baba, care se culcase odată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap şi începu a trânti ş-a plesni prin casă, încât biata noră, care de-abia aţipise, de voie, de nevoie, trebui să se scoale, să sărute mâna soacrei şi să-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la brazdă, şi baba era mulţumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câteva zile, cărăuşii sosesc, şi tânăra nevastă, văzându-şi bărbăţelul, mai uită din cele necazuri!
        Nu trece mult, şi baba pune la cale şi pe feciorul cel mijlociu, şi-şi ia un suflet de noră întocmai după chipul şi asemănarea celei dintâi, cu deosebire numai că aceasta era mai în vârstă şi ceva încrucişată, dar foc de harnică.
        După nuntă, feciorii se duc iarăşi în cărăuşie şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură şi, cum înserează, se culcă, spunând nurorilor să fie harnice şi dându-le de grijă ca nu cumva să adoarmă, că le vede ochiul cel neadormit.
        Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul soacră-sa cel atoatevăzător, şi aşa, una pe alta se îndemnau la treabă, şi lucrul ieşea gârlă din mâinile lor. Iară soacra huzurea de bine.
        Dar binele, câteodată, aşteaptă şi rău. Nu trece tocmai mult, şi vine vremea de însurat şi feciorului cel mic. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiţă nedespărţită de nurori… de aceea şi chitise una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chiteşte, ce-i şi cum se nimereşte. Într-o bună dimineaţă, feciorul mamei îi şi aduce o noră pe cuptor. Baba se scarmănă pe cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face, şi, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, şi pace bună!
        După nuntă, bărbaţii din nou se duc la treaba lor şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. Baba iarăşi le dă de lucru cu măsură şi, cum vine seara, se culcă după obicei. Cele două nurori, văzând pe cea mai tânără codindu-se la treabă, îi zic:
        – Da’ nu te tot codi, că mămuca ne vede.
        – Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? Noi să lucrăm, şi ea să doarmă?!
        – Nu căuta că horăieşte, zise cea mijlocie, mămuca are la ceafă un ochi neadormit, cu care vede tot ce facem, ş-apoi tu nu ştii cine-i mămuca, n-ai mâncat niciodată moarea ei.
        – La ceafă? vede toate? n-am mâncat moarea ei? Bine că mi-am adus aminte… Dar ce mâncăm noi, fetelor hăi?
        – Ia, răbdări prăjite, dragă cumnăţică… Iar dacă eşti flămândă, ia şi tu o bucată de mămăligă din colţar şi cu nişte ceapă şi mănâncă.
        – Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu n-a mâncat aşa bucate! Da’ slănină nu-i în pod? unt nu-i? ouă nu sunt?
        – Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt ale mămucăi.
        – Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ş-al nostru şi ce-i al nostru e ş-al ei. Fetelor hăi! S-a trecut de şagă. Voi lucraţi, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării, ştii cole, ceva mai omeneşte; ş-acuşi vă chem şi pe voi.
        – Doamne, ce vorbă ţi-a ieşit din gură! ziseră cele două. Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne zvârlă baba pe drum?
        – Las’ dacă v-a durea capul! Când v-a întreba pe voi, să daţi vina pe mine şi să lăsaţi să vorbesc eu pentru toate.
        – Apoi dar… dăă! fă cum ştii; numai să nu ne bagi şi pe noi în belea.
        – Hai, fetelor, tăceţi, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, şi mi-e dragă gâlceava. Şi iese cântând:
                                Vai, săracul omul prost,
                                Bun odor la cas-a fost!
        Nu trece nici un ceas la mijloc, ş-un cuptor de plăcinte, câţiva pui pârpâliţi în frigare şi prăjiţi în unt, o străchinoaie de brânză cu smântână şi mămăliguţa erau gata. Apoi iute cheamă şi pe celelalte două în bordei, şi se pun la masă cu toatele.
        – Hai, fetelor, mâncaţi bine şi pe Domnul lăudaţi, că eu mă reped în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele aceste mai bine pe gât.
        După ce-au mâncat ş-au băut bine, le-au venit a cânta, ca rusului din gura gârliciului:
                                Soacră, soacră, poamă acră,
                                De te-ai coace cât te-ai coace,
                                Dulce tot nu te-i mai face;
                                De te-ai coace toată toamna,
                                Eşti mai acră decât coarna;
                                De te-ai coace-un an ş-o vară,
                                Tot eşti acră şi amară;
                                Ieşi afară ca o pară;
                                Intri-n casă ca o coasă;
                                Şezi în unghi ca un junghi.
        Ş-au mâncat, ş-au băut, ş-au cântat până au adormit cu toatele pe loc.
        Când se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. Iese afară speriată, dă încolo, dă pe dincolo, şi când intră în bordei, ce să vadă? bietele nurori jeleau pe soacră-sa… Pene împrăştiate pe jos, fărmături, blide aruncate în toate părţile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloşie mare!
        – Da’ ce-i acolo? strigă baba înspăimântată. Nurorile atunci sar arse în picioare; şi cele mari încep a tremura de frică, cum e varga, şi lasă capul în jos de ruşine. Iar cea cu pricina răspunde:
        – Da’ bine, mămucă, nu ştii c-au venit tătuca şi cu mămuca, şi le-am făcut de mâncare, şi le-am scos un cofăiel de vin, şi de aceea ne-am chefăluit şi noi oleacă. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.
        – Şi m-au văzut cuscrii cum dormeam?
        – D-apoi cum să nu te vază, mămucă?!
        – Ş-apoi de ce nu m-aţi sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă mănânce!
       – D-apoi dă, mămucă, fetele aceste au spus că d-ta vezi tot; şi de aceea am gândit că eşti mânioasă pe tătuca şi pe mămuca, de nu te scoli. Şi ei erau aşa de mâhniţi, de mai nu le-a ticnit mâncarea.
        – Ei, lasă, ticăloaselor, că vă voi dobzăla eu de acum înainte!
        Şi de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. Când îşi aducea ea aminte de puicile cele nadolence şi boghete, de vinişorul din cramă, de risipa ce s-a făcut cu munca ei, şi c-au văzut-o cuscrii dormind aşa lăfăiată, cum era, crăpa de ciudă şi rodea în nurori, cum roade cariul în lemn.
        Se lehămetiseră până şi cele două de gura cea rea a babei; şi cea mai tânără găsi acum prilej să-i facă pe obraz şi să orânduiască totodată şi moştenirea babei prin o diată nemaipomenită până atunci, şi iată cum:
        – Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de hârca de babă.
        – Ei, cum?
        – Să faceţi cum v-oi învăţa eu, şi habar să n-aveţi.
        – Ce să facem? întrebă cea mai mare.
        – Ia, să dăm busta în casă la babă, şi tu s-o iei de cânepa dracului şi s-o trăsneşti cu capul de peretele cel despre răsărit, cât îi putea; tot aşa să faci şi tu cu capul babei, de peretele cel despre apus, ş-apoi ce i-oi mai face şi eu, veţi vedea voi.
        – D-apoi când or veni ai noştri?
        – Atunci, voi să vă faceţi moarte-n păpuşoi, să nu spuneţi nici laie, nici bălaie. Oi vorbi eu şi cu dânşii, şi las’ dacă va fi ceva!
        Se înduplecară şi cele două, intrară cu toatele în casă; luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai şugubaţă decât cele două, trânteşte baba în mijlocul casei ş-o frământă cu picioarele, ş-o ghigoseşte ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piper, aşa că limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, aşezară baba într-un aşternut curat, ca să-şi mai aducă aminte de când era mireasă; şi după aceasta începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-şi da ghiont una alteia şi a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi şi câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba şi de întrecut, s-o vâre în groapă pe biata babă.
        Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!
        Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârţâind nişte care: bărbaţii veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinare şi, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în gâtul bărbaţilor şi încep a-i lua cu vorba şi a-i dezmierda care de care mai măgulitor.
        – Da’ ce face mămuca? întrebară cu toţii deodată când dejugau boii.
        – Mămuca, le luă cea mai tânără vorba din gură, mămuca nu face bine ce face; are de gând să ne lase sănătate, sărmana.
        – Cum? ziseră barbaţii înspăimântaţi, scăpând resteiele din mână.
        – Cum? Ia, sunt vreo cinci-şase zile de când a fost să ducă viţeii la suhat, şi un vânt rău pesemne a dat peste dânsa, sărmana! ielele i-au luat gura şi picioarele.
        Fiii se reped atunci cu toţii în casă la patul mâne-sa; dar biata babă era umflată cât o butie şi nici nu putea bleşti măcar din gură; simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. Şi, văzându-i, îşi mişcă puţin mâna şi arătă la nora cea mare şi la peretele despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie şi peretele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără şi jos în mijlocul casei; după aceea de-abia putu aduce puţin mâna spre gură şi îndată căzu într-un leşin grozav.
        Toţi plângeau şi nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tânără zise, prefăcându-se că plânge şi ea:
        – Da’ nu înţelegeţi ce vrea mămuca?
        – Nu, ziseră ei.
        – Biata mămucă lasă cu limbă de moarte: că fratele cel mare să ia locul şi casa cea despre răsărit; cel mijlociu, cea despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să rămânem aici, în casa bătrânească.
        – Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său.
        Atunci ceilalţi, nemaiavând încotro şovăi, diata rămase bună făcută.
        Baba muri chiar în acea zi, şi nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cu cinste mare, şi toate femeile din sat şi de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori şi ziceau: "Ferice de dânsa c-a murit, că ştiu că are cine-o boci!"

"E într-adevăr fericit şi stăpân pe sine cel ce aşteaptă ziua de mâine fără nelinişti.''
                                                 Seneca

Zâmbeşte, Ion Minulescu

Când ţi se pare atât de greu,
S-asculţi cum lumea te bârfeşte,
Atunci, ascultă sfatul meu.... Zâmbeşte!

Şi când cel ce-l iubeşti curat
Nepăsător te părăseşte,
Nu te uita că e-ngâmfat.... Zâmbeşte!

Păstrează-mă în ochii tăi
Să fiu mereu cu tine.
Azi te iubesc mai mult ca ieri
Şi mai puţin ca mâine.

Şi dacă totuşi mă iubeşti
Păstrează-mi amintirea.
Şi nu uita că într-o zi
Ţi-am dăruit IUBIREA!

Crimă şi predeapsă, Dostoievski

................................................................
                                            24.

                         Totuşi, sentinţa a fost mai blândă decât s-ar fi putut bănui, judecând după gravitatea faptei, fiindcă criminalul nu numai că refuza să se apere, dar parcă dorea cu tot dinadinsul să se învinuiască tot mai rău. S-a ţinut seama de toate împrejurările ciudate şi speciale ale cazului. Starea bolnăvicioasă şi mizeria criminalului înainte de săvârşirea crimei erau absolut neîndoielnice. Faptul că el nu s-a folosit de roadele jafului a fost trecut parte pe seama remuşcărilor, parte pe seama stării nu tocmai perfecte a facultăţilor mintale, în momentul crimei. Faptul că o ucisese din întâmplare pe Lizaveta servea chiar în sprijinul acestei presupuneri: omul comite două asasinate şi, în acelaşi timp, uita uşa deschisă!
    În sfârşit, faptul că s-a predat singur, tocmai atunci când justiţia fusese indusă în eroare prin falsa mărturie a unui fanatic cu mintea rătăcită de spaimă (Nikolai) şi când împotriva adevăratului criminal nu numai că nu existau indicii precise, dar nici măcar bănuieli (Porfiri Petrovici s-a ţinut de cuvânt pe deplin), au contribuit de asemenea la uşurarea sorţii învinuitului.
    Cu totul pe neaşteptate au fost descoperite şi alte fapte, care de asemenea au pledat în favoarea acuzatului.
    Astfel, fostul student Razumihin, a dezgropat, nu se ştie cum,  şi a reuşit să aducă toate dovezile că criminalul Raskolnikov, pe vremea studenţiei, a ajutat din puţinii bani pe care-i avea pe un fost coleg de facultate, sărac şi bolnav de tuberculoză, pe care aproape că l-a întreţinut o jumătate de an. Iar după moartea acestuia, a îngrijit de tatăl bătrân şi bolnav al colegului său mort (care, muncind aproape de la vârsta de treisprezece ani, fusese singurul sprijin al acestui nefericit părinte), l-a internat într-un spital şi când a murit l-a înmormântat.
    Toate aceste informaţii au avut o influenţă binefăcătoare asupra destinului său. Fosta lui gazdă, văduva Zarniţina, mama logodnicei sale moarte, a declarat că încă pe vremea când stăteau în casa de la Cinci Colţuri, noaptea, a luat foc casa şi Raskolnikov, punându-şi viaţa în primejdie, a salvat dintr-un apartament în flăcări doi copilaşi; cu acest prilej s-a ales cu arsuri destul de grave. Acest fapt a fost cercetat cu de-amănuntul şi confirmat de numeroşi martori.
    Pe scurt, ţinându-se seama de faptul că criminalul s-a predat singur şi de alte circumstanţe atenuante, procesul s-a încheiat cu o condamnare la opt ani muncă silnică cu deportare.
    Încă de la începutul procesului, mama lui Raskolnikov a căzut la pat. Dunia şi Razumihin găsiră mijlocul s-o scoată din Petesburg pe tot timpul cât a ţinut procesul. Razumihin a ales un orăşel în apropiere de Petesburg, cu legătură de cale ferată, ca să poate urmări îndeaproape toate fazele procesului şi, în acelaşi timp, să se vadă cât mai des cu Avdotia Romanovna.
    Boala Pulheriei Aleksandrovna era o ciudată boală de nervi, însoţită de alienare mintala, cel puţin parţială, dacă nu totală. Întorcându-se de la ultima ei întâlnire cu fratele sau, Dunia o găsise bolnavă, cu febră mare şi delirând. În aceeaşi seară, ea se înţelese cu Razumihin ce să-i răspundă mamei când va întreba de fiul ei şi chiar născoci împreună cu el o întreagă poveste despre plecarea lui Raskolnikov departe, la graniţa Rusiei, unde era trimis într-o misiune particulară, care îi va aduce, în sfârşit, bani şi renume.
    Ceea ce i-a mirat însă, era că Pulheria Aleksandrovna nu le-a pus nicio întrebare şi nu i-a descusut în această privinţă nici atunci, nici mai târziu. Dimpotrivă, născocise ea însăşi o întreagă poveste cu plecarea neaşteptată a fiului ei; cu lacrimi în ochi, ea povestise că venise să-şi ia rămas bun de la dânsa; totodată, făcea aluzie că numai ea ştie multe lucruri tainice, de mare importanţă: spunea că Rodea are mulţi duşmani, foarte puternici, aşa că este nevoit chiar să se ascundă. În ceea ce priveşte cariera lui viitoare, o vedea sigură şi strălucită, în clipa când vor trece unele împrejurări neprielnice; îl încredinţa pe Razumihin ca fiul ei va ajunge odată un mare om de stat, fapt care se vede din articolul ce dovedeşte cu prisosinţă extraordinarul lui talent literar.
    Recitea întruna acest articol, uneori chiar cu glas tare; mai - mai că dormea cu revista în pat şi totuşi nu întreba unde se afla Rodea, deşi faptul că ceilalţi evitau să vorbească despre acest lucru ar fi trebuit să-i trezească bănuielile. Până la urma, aceasta tăcere ciudată a Pulheriei Aleksandrovna începu chiar să-i sperie. De pildă, ea nu se plângea niciodată că nu primeşte scrisori de la el, cu toate că pe vremuri, în orăşelul lor, trăise numai cu speranţa şi în veşnica aşteptare de a primi cât mai iute veşti de la iubitul ei Rodea. Acest lucru era atât de inexplicabil, încât Dunia se îngrijora; uneori se gândea că mama ei presimte că s-a întâmplat ceva îngrozitor fiului ei şi se teme să întrebe, ca să nu afle ceva şi mai îngrozitor.
    În orice caz, Dunia vedea limpede ca Pulheria Aleksandrovna nu mai este în toate minţile.
    Totuşi, de două ori, ea singură a adus vorba despre el într-aşa fel, încât n-a fost cu putinţă să-i răspundă fără să pomenească unde se afla Rodea; iar după răspunsurile primite, care nu puteau fi decât încurcate şi şovăielnice, ea s-a întristat grozav, a rămas posomorâtă, tăcută, şi această stare a ţinut mult timp. Dunia îşi dădu seama, în sfârşit, că minciunile şi născocirile nu prindeau şi că era mai bine să treacă cu totul sub tăcere anumite puncte; dar îşi dadea seama din ce în ce mai limpede, şi acum era chiar sigură, că biata mamă bănuieşte ceva groaznic. între altele, Dunia îşi aduse aminte de vorbele fratelui ei, care-i spusese că mamă-sa auzise unele lucruri spuse de ea prin somn în noaptea care a urmat după scena cu Svidrigailov; ce-o fi prins ea din vorbele fiicei sale, scăpate în delir? De multe ori, după câteva zile sau chiar săptămâni de tăcere ursuză, posomorâtă şi lacrimi mute, bolnava se însufleţea, cuprinsă de-o exaltare nervoasă, şi începea deodată să vorbească cu glas tare, aproape fără întrerupere, despre fiul ei, despre speranţele ei, despre viitor... Fanteziile ei erau foarte ciudate. Cei din jur n-o contraziceau, îi cântau în strună (uneori ea singură vedea poate clar că i se cântă în strună numai pentru a o mângâia) şi totuşi nu contenea să vorbească...
    Cinci luni după ce criminalul şi-a mărturisit vina, s-a dat sentinţa.
    Razumihin îl vizita la închisoare de câte ori era permis. Sonia, de asemenea. Apoi a sosit clipa despărţirii; Dunia îi jura fratelui ei că această despărţire nu va fi lungă; Razumihin făcu acelaşi lucru. În mintea tânără şi înflacărată a lui Razumihin încolţise un proiect foarte hotărât: în următorii patru-cinci ani să câştige şi să pună deoparte ceva bani, şi apoi să se mute în Siberia, unde pământul era bogat în toate privinţele, iar oameni care să muncească şi bani erau puţini; se vor stabili în oraşul în care va fi Rodea şi... vor începe împreună o viaţă nouă. Luându-şi rămas bun, toţi au plâns.
    În ultimele zile, Raskolnikov a fost îngândurat, întreba mereu de mama lui şi era foarte îngrijorat din pricina ei. Era cu gândul numai la ea, plin de durere, si acest lucru o neliniştea pe Dunia. Aflând amănunte despre starea mamei sale, Raskolnikov se posomori adânc. Cu Sonia era foarte tăcut. Cu ajutorul banilor pe care îi lăsase Svidrigailov, Sonia îşi făcuse de mult pregătirile că să urmeze lotul de arestaţi cu care urma să plece Raskolnikov. Nici unul dintre ei nu pomenea niciodată despre acest lucru, dar amândoi ştiau că aşa va fi.
    În ultima zi, când îşi luă rămas bun de la ai lui, Raskolnikov zâmbi ciudat la încredinţările înflăcărate ale surorii lui şi ale lui Razumihin cu privire la viitorul lor fericit, după ce el îşi va fi ispăşit pedeapsa, căci presimţea că boala mamei lui o va duce în scurt timp în mormânt.
    În sfârşit, avu loc plecarea lui şi a Soniei.
    Două luni mai târziu, Dunia s-a măritat cu Razumihin. A fost o nuntă tristă şi discretă.  Printre invitaţi se aflau Porfiri Petrovici şi Zosimov. În ultimul timp, totul vădea în Razumihin un om care a luat o hotărâre energică. Dunia credea orbeşte că el îşi va aduce la îndeplinire toate planurile şi nici nu se putea să nu creadă; omul acesta dovedea o voinţa de fier; s-a reînscris la facultate ca să isprăvească studiile; amândoi îşi făceau planuri de viitor; erau hotărâţi ca peste cinci ani să se mute în Siberia; până atunci îşi puneau toată nădejdea în Sonia...
    Pulheria Aleksandrovnă binecuvântă cu bucurie căsătoria fiicei ei cu Razumihin; dar după nuntă rămase parcă şi mai tristă, si mai îngrijorată. Ca să-i facă placere, Razumihin îi vorbi, între altele, despre purtarea frumoasă a lui Raskolnikov faţă de acel student şi de tatăl bătrân al acestuia, despre faptul că Rodea a salvat acum un an doi copilaşi dintr-un incendiu, şi apoi a zăcut în pat din pricina arsurilor. Aceste povestiri o aduseră pe Pulheria Aleksandrovna, şi aşa bolnavă de nervi, într-o stare de exaltare. Nu mai vorbea decât despre aceste fapte ale lui Rodea, le împărtăşea şi oamenilor de pe stradă (deşi Duniă o însoţea totdeauna). În vehiculele de transport, în magazine, dacă punea mâna pe un ascultător, aducea vorba despre fiul ei, despre articolul lui, povestea cum l-a ajutat pe un student şi s-a ales cu arsuri grave în timpul unui incendiu etc, etc.
    Dunecika nu ştia cum s-o oprească. Această stare de exaltare, în afară că o obosea pe bolnavă, era primejdioasă şi fiindcă s-ar fi putut întâmpla ca cineva să-şi aducă aminte de numele lui Raskolnikov din procesul penal şi să înceapă să vorbească despre el, ceea ce ar fi putut dezlanţui o catastrofă. Pulheria Aleksandrovnă află adresa mamei celor doi copilaşi salvaţi de la incendiu şi voi neapărat să-i facă o vizită.
    În cele din urmă, neliniştea ei ajunse la culme. Uneori, începea deodată să plângă, făcea mereu febră si delira. Într-o dimineaţă, spuse hotărât că, după socotelile ei, Rodea trebuia să vină în curând, deoarece ea-şi aminteşte că, luându-şi rămas bun de la dânsa, i-a spus că trebuia să-l aştepte exact peste nouă luni. Se apucă să strângă în casă şi să se pregătească să-l întâmpine, i-a îngrijit şi aşezat odaia pe care i-o destină (propria ei odaie), a curăţat mobila, a spălat, a pus la ferestre perdele noi etc. Dunia era alarmată, dar nu spunea nimic, şi chiar o ajuta să pregătească odaia fratelui ei. După o zi agitată, plină de închipuirile cele mai fanteziste, de visuri de fericire şi de lacrimi, noaptea i-a fost rău tare, cu febră si delir, şi dimineaţa s-a declarat congestia cerebrală.
    Peste două săptămâni, Pulheria Aleksandrovna s-a prăpădit. În delir îi scăpau unele cuvinte, din care se putea deduce că bănuia mult mai mult despre soarta groaznică a fiului ei decât s-ar fi putut crede.
    Raskolnikov nu ştiu multă vreme despre moartea mamei lui, deşi era în corespondenţă cu familia chiar de la începutul şederii în Siberia, prin intermediul Soniei; aceasta scria punctual o dată pe lună la Petersburg, pe adresa lui Razumihin, şi primea tot atât de punctual răspuns la scrisorile ei.
    La început, epistolele Soniei îi păreau Duniei şi lui Razumihin cam seci şi nesatisfăcătoăre; dar mai târziu ajunseră la concluzia că mai bine nici nu se putea scrie, fiindcă, la urma urmei, găseau în ele datele cele mai complete şi exacte ale existenţei sărmanului lor frate.
    Scrisorile Soniei erau pline de lucrurile cele mai obişnuite, de descrierile cele mai simple şi precise ale vieţii de ocnaş a lui Raskolnikov. Nu vorbea niciodată despre speranţele ei, nu încerca să ghicească ce va fi în viitor, nu descria propriile ei sentimente. În loc să încerce să lămurească starea lui sufletească şi, în general, viaţa lui lăuntrică, ea se mărginea numai la fapte, adică le comunica vorbele lui, ştiri amănunţite despre starea sănătăţii, ce dorinţe şi-a exprimat când a fost să-l vadă, ce a rugat-o, ce a întrebat, ce însărcinări i-a dat etc. Toate acestea erau relatate foarte amănunţit. Şi astfel chipul nefericitului frate se desprindea de la sine, se contura clar şi precis; nu putea fi vorba de nicio greşeală, fiindcă nu erau decât fapte directe, simple.
    Din toate aceste ştiri, Dunia şi soţul ei nu puteau desprinde decât prea puţine lucruri îmbucurătoare, mai ales la început.
    Sonia scria că Raskolnikov este veşnic posomorât, puţin vorbăreţ, că ştirile pe care i le comunică, de câte ori primeşte o scrisoare, aproape nu-l interesează; că uneori întreabă de mama lui; şi că atunci când ea, simţind că el bănuieşte adevărul, i-a spus, în sfârşit, tot, spre marea ei mirare, ştirea morţii mamei lui nu i-a făcut o impresie prea puternică, cel puţin aşa i s-a părut după înfăţişarea lui. Între altele, ea scria că, deşi el s-a zăvorât în sine însuşi şi pare străin de tot ce-l înconjoară, a acceptat noua lui viaţă, deschis şi cu simplitate; că înţelege perfect situaţia, nu aşteaptă în viitorul apropiat nimic mai bun, nu nutreşte nici o speranţă deşartă (ceea ce ar fi atât de uşor de înţeles în situaţia lui), că nu-l miră nimic în ambianţa aceea atât de nouă şi atât de puţin asemănătoare cu cea de altădată. Scria că e sănătos. Se duce la lucru, nu se fereşte de muncă, dar nici nu arată mare râvnă. Este absolut nepăsător faţă de mâncarea ce i se dă, dar că această mâncare, în afară de duminici şi zilele de sărbătoare, este atât de proastă, încât, în cele din urmă, a primit cu placere de la ea, Sonia, ceva bani ca să bea zilnic ceai; cât despre toate celelalte, a rugat-o să nu-i ducă grija, fiindcă a asigurat-o că nu-i place să se ocupe cineva de el. Mai târziu, Sonia a comunicat că n-a văzut niciodată camera comună pe care o împarte cu ceilalţi deţinuţi şi, în general, interiorul închisorii, dar că deduce că acolo trebuie să fie mare înghesuială, urât şi nesănătos; că Rodea doarme pe priciul comun, aşternut cu o pătură de pâslă, şi că altceva nu vrea să-şi procure. Că duce o viaţă simplă şi sărăcăcioasă, nu din principiu sau după un plan conceput de mai înainte, ci pur şi simplu din nepăsare şi lipsă de grijă pentru soarta lui.
    Sonia mărturisea sincer că, mai ales la început, vizitele ei nu numai că nu-i făceau deloc plăcere, dar chiar îl iritau, că aproape nu vorbea cu ea şi uneori se purta grosolan; pînă la urmă, însă s-a obişnuit cu aceste vizite, care au ajuns să-i fie aproape necesare, aşa că s-a simţit foarte trist când ea s-a îmbolnăvit şi n-a putut să vină să-l vadă câteva zile. În zilele de sărbătoare se văd la poarta închisorii său la corpul de gardă, unde el este adus pentru câteva minute; în cursul săptămânii se ducea să-l vadă la locul de muncă, unde ea putea să intre, fie prin ateliere sau în fabricile de cărămizi, fie în şurile de pe malul Irtişului.
    Despre ea, Sonia scria că a reuşit să facă unele cunoştinţe şi chiar să găsească protecţie; că face croitorie şi, cum în oraş nu există aproape nicio croitoreasă, e apreciată în multe case; numai despre faptul că, datorită ei, şi Raskolnikov a început să fie protejat de superiorii lui, care-i uşurează munca şi altele, Sonia n-a scris nimic. Apoi a sosit ştirea (Dunia observase o oarecare nelinişte şi îngrijorare în ultimele ei scrisori) că Raskolnikov se ţine departe de toţi ceilalţi, că ocnaşii nu l-au îndrăgit; că tace zile întregi şi este din ce în ce mai palid. Apoi, în ultima scrisoare, Sonia le scrise că el s-ă îmbolnăvit destul de grav şi zace în spital, în salonul pentru deţinuţi...

                                                                 Capitolul II.

                           Era bolnav de multă vreme; dar nu grozăviile vieţii de ocnaş, nu munca, nu hrana, nu capul ras, nu hainele vărgăte îl frânseseră, nu! Ce-i păsa lui de toate aceste chinuri şi suferinţe? Dimpotrivă, era mulţumit să muncească; prin oboseala fizică câştiga cel puţin câteva ore de somn liniştit. Şi ce însemna pentru el zeama lungă cu gândaci care i se dadea drept mâncare? În viaţa lui de student, adeseori n-avusese nici atât. Hainele lui erau călduroase şi potrivite cu felul de viaţă. Cătuşele nu le simţea. Să se ruşineze de capul lui ras,de haina lui vărgată? Dar în faţa cui? În faţa Soniei? Sonia se temea de el, cum ar fi putut să-i fie ruşine de ea?
    Atunci ce era? Totuşi îi era ruşine până şi de Sonia, pe care o chinuia din pricina asta, purtându-se cu ea dispreţuitor şi brutal. Dar nu-i era ruşine  nici de capul lui ras, nici de cătuşe; mândria lui fusese crunt rănită şi el din asta se îmbolnăvise. O, cât de fericit s-ar fi simţit dacă s-ar fi putut învinui singur! Atunci ar fi îndurat tot, până şi ruşinea şi ocara. Dar oricât de aspru se judeca, cugetul lui înrăit nu găsea în trecutul lui nicio vină deosebită, nu-şi imputa decât că a dat greş, ceea ce i se poate întâmpla oricui. Îi era ruşine să se vadă pe el, Raskolnikov, pierdut prosteşte, fară leac, fără nădejde, fără rost, învins de destinul orb, şi că trebuia să se supună, să se încline în faţa „absurdităţii" acestei sentinţe, dacă voia să-şi recapete cât de cât liniştea.
    O nelinişte fără scop şi fără rost în prezent, o necontenită jerfire de sine, stearpă, fără folos în viitor - iată ce-i rezerva viaţa. Ce mângâiere poate fi că peste opt ani nu va avea decât treizeci şi doi de ani şi că la vârsta asta se poate reîncepe o viaţă nouă? Pentru ce să trăiască? Ce să apere? La ce să năzuiască? Să trăiască numai ca să trăiască? Dar de totdeauna a fost gata să-şi dea viaţa pentru o idee, pentru o speranţă, chiar şi pentru o iluzie. Niciodată nu i-a fost de ajuns numai să trăiască; întotdeauna a dorit mai mult. Poate că numai datorită puterii pe care o aveau dorinţele lui se socotise cândva un om căruia îi este permis mai mult decât altora.
    Măcar să-i fi trimis soarta remuşcarea, o remuşcare arzătoare, care zdrobeşte inima, care alungă somnul, o remuşcare ale cărei chinuri cumplite te fac să vrei sa te spânzuri ori să te îneci! O, cât de fericit ar fi fost atunci! Suferinţa şi lacrimile - sunt şi ele viaţă. Dar el nu simţea nicio remuşcare pentru crima săvârşită.
    Cel puţin ar fi putut să fie furios pe prostia lui, aşa cum fusese altădată pe faptele stupide şi odioase care l-au dus la închisoare. Dar acum, la ocnă, în libertate, a cântărit şi şi-a judecat faptele de odinioară, şi nu le-a mai găsit atât de stupide şi de odioase cum i se păruseră atunci.
    "În ce, în ce a fost ideea mea mai proastă decât alte idei şi teorii care mişună şi se ciocnesc între ele pe lume, de când exista acest pământ? se întreba el. Ajunge să priveşti acest lucru dintr-un punct de vedere independent, larg, dezbărat de prejudecăţile actuale şi atunci, fireşte, ideea mea n-are să mai pară atât de... ciudată. O, voi cei deştepţi, aşa-numiţi oameni emancipaţi, voi cugetători de cinci parale, de ce vă opriţi la mijlocul drumului!"
    "De ce oare, fapta mea le pare atât de urâtă? se întrebă el. Fiindcă este o fărădelege? Dar ce înseamnă fărădelege? Cugetul meu este liniştit. Fireşte, am săvârşit o crimă penală; fireşte, am trecut peste litera legii şi am vărsat sânge; bine, fie şi aşa, n-aveţi decât să-mi tăiaţi capul... şi gata! În cazul acesta, fireşte, mulţi dintre binefăcătorii omenirii, care n-au moştenit puterea, ci au pus singuri mâna pe ea, ar fi trebuit să fie executaţi de la primul pas. Dar oamenii aceia au mers până la capăt şi de aceea ei au dreptate, iar eu n-am fost în stare şi, prin urmare, n-am avut dreptul să-mi permit să fac acest pas".
    Era singurul punct în care îşi recunoştea vina: în faptul că a fost slab şi s-a predat singur.
    Suferea şi la gândul: de ce nu s-a omorât atunci? De ce, în loc să se arunce în râu, a preferat să se predea? Oare atât de puternică este dorinţa de a trăi şi e atât de greu s-o învingi? Dar Svidrigailov, care se temea de moarte, a învins-o totuşi...
    Se chinuia, punându-şi mereu această întrebare, şi nu putea să înţeleagă că, dacă nu se aruncase atunci în râu, e că poate presimţise că în sufletul şi în convingerile lui este o adâncă eroare. Nu înţelegea că în această presimţire poate încolţea o nouă concepţie de viaţă, începutul unei renaşteri, semnul învierii lui.
    Admitea mai curând că se supusese forţei brutale a instinctului, fiind prea slab şi nemernic pentru ca să i se poată împotrivi. Se uita la tovarăşii lui de ocnă şi se minuna: cât de mult iubeau viata, cât o preţuiau! I se părea că tocmai la închisoare viaţa e mai iubită, mai preţuită, mai scumpă decât în libertate. Ce chinuri cumplite, câtă suferinţă n-au îndurat unii dintre ei, de pildă, vagabonzii! Să fi avut atâta preţ pentru ei o rază de soare, pădurea neumblată, un şipoţel cu apă rece într-un desiş necunoscut de nimeni, pe care un vagabond şi-l însemnase în minte cu ani în urmă, şi pe care visează să-l revadă ca pe o ibovnică, pe care-l vede în somn înconjurat de iarbă verde, cu o păsărică ciripind într-un tufiş? Privind din ce în ce mai atent, vedea şi alte exemple şi mai inexplicabile.
    În închisoare, în mediul ce-l înconjura, desigur, multe lucruri îi scăpau şi, de altmiteri, nici nu voia să vadă nimic. Trăia cu ochii în pământ; găsea nesuferit, dezgustător să privească viaţa în faţă. Dar până la urmă, multe lucruri, a căror existenţa nici nu o bănuise până atunci, îi treziră mirarea şi, fără să vrea, începu să le observe. Dar ceea ce-l mira mai ales, din ce în ce mai mult, era prăpastia înfiorătoare, de nestrăbătut, care-l despărţea de toţi oamenii aceia. Ai fi zis că ei şi el nu făceau parte din acelaşi neam. Se priveau cu duşmănie şi neîncredere. Cunoştea şi înţelegea cauzele generale ale acestei duşmănii; dar niciodată înainte n-ar fi admis că aceste cauze erau, într-adevăr, atât de profunde şi atât de puternice. În închisoare se aflau deportaţi poliţiei polonezi. Aceştia se uitau la toată lumea ca la o gloată incultă, o gloată de robi, şi o priveau de sus, cu dispreţ; dar Raskolnikov nu putea împărtăşi felul lor de a vedea; îşi dădea seama că aceşti oameni inculţi erau în unele privinţe mai deştepţi decât polonezii aceia. Se aflau în închisoare şi ruşi care, de asemenea,  dispreţuiau poporul - un fost ofiţer şi doi seminarişti; Raskolnikov vedea limpede greşeala lor.
    Şi, totuşi, el nu era iubit, lumea se ferea de el. Până la urmă, începură chiar să-l urască - pentru ce? Nu ştia. Era dispreţuit, batjocorit, şi cei mai mari criminali, erau mult mai vinovaţi decât el, râdeau de crima lui.
    - Boierule, ziceau unii, de ce ai pus mâna pe topor?! Treabă boierească-i asta?
    În a doua săptămână a postului mare îi veni rândul să se spovedească împreună cu toţi cei din baraca lui. S-a dus la biserică, într-o zi, n-ar fi ştiut să spună din ce, s-a iscat o ceartă şi toţi s-au năpustit asupra lui.
    - Necredinciosule! Nu crezi în Dumnezeu! strigau ei. Ar trebui să te ucidem.
    Niciodată nu vorbise cu ei despre Dumnezeu şi despre credinţă, şi totuşi ei voiau să-l omoare ca pe un ateu; tăcu şi nu le răspunse nimic. Un ocnaş se repezi la el, turbat de furie; Raskolnikov îl aşteptă liniştit, tăcut, fără să se clintească, fără să-i tresară un muşchi pe obraz. Gardianul se aruncă la timp între ei - o clipă să fi întârziat, ar fi curs sânge.
    O altă întrebare îi părea, de asemenea, de nerezolvat: de ce o îndrăgiseră cu toţii pe Soniă? Ea nu încerca să se dea bine pe lângă ei; o întâlneau rar, doar când şi când, la locul de muncă, când venea să-l vadă o clipă. Şi cu toate acestea o cunoşteau toţi, cunoşteau şi faptul că ea l-a urmat pe el, ştiau cum trăieşte, unde stă. Sonia nu le dădea bani, nu le făcea niciun serviciu deosebit. Numai o singură dată, de Crăciun, a adus în dar, pentru toţi - plăcinte şi colaci. Dar, încetul cu încetul, între ei şi Sonia s-au stabilit relaţii mai strânse; ea scria familiilor lor şi expedia scrisorile. Rudele lor, venind în oraş, îi lăsau - după indicaţia lor - obiecte şi chiar bani. Soţiile şi ibovnicele o cunoşteau şi se duceau la ea. Când Sonia venea să-l vadă la locul lui de muncă sau întâlnea grupul de deţinuţi care se ducea la lucru, toţi îşi scoteau şepcile, toţi o salutau:
    „Măicuţa Sofia Semionovna, măicuţa noastră bună", spuneau aceşti ocnaşi brutali, înfieraţi, acestei fiinţe firave şi micuţe.
    Ea le zâmbea.
    Le era drag până şi mersul ei, îşi întorceau capul ca s-o privească din urmă, să vadă cum merge, şi o lăudau; o lăudau până şi pentru faptul că este atât de mică; aproape nu ştiau pentru ce s-o mai laude. Se duceau la ea după sfaturi şi leacuri când erau bolnavi.
    Raskolnikov zăcu în spital până la sfârşitul postului şi săptămâna luminată. Aproape întremat, îşi aminti de visurile lui pe când zăcuse cu febră mare şi în delir.
    I se părea mereu că lumea întreagă este osândită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită şi nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toţi, în afară de câţiva aleşi.
    Apăruseră nişte trichine noi, nişte vietăţi microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Acestea erau, de fapt, nişte spirite înzestrate cu raţiune şi voinţă. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau şi-şi pierdeau minţile.
    Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenţi şi atât de sigur de adevărul lor ca cei atinşi de boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se înţelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi se chinuia, uitându-se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi-şi frângea mâinile. Oamenii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu ştiau pe cine şă condamne şi pe cine să achite. Se omorau între ei într-o furie absurdă. Se adunau în armate, dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame, rândurile se desfăceau, ostaşii se năpusteau unii împotriva celorlalţi, se împungeau, se tăiau, se sfârtecau şi se mâncau între ei.
    În oraşe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemaţi toţi, dar cine chema şi pentru ce chema nu ştia nimeni, şi toţi erau alarmaţi. Oamenii părăsiseră meşteşugurile cele mai obişnuite, fiindcă fiecare îşi propunea ideile, reformele şi nu puteau să cadă la o înţelegere între ei; agricultura era părăsită. Ici-colo, oamenii se adunau grămadă, se învoiau să întreprindă o acţiune comună, jurau să nu se mai despartă, dar o clipă după aceea îşi uitau făgăduielile şi începeau imediat cu totul altceva decât ceea ce propuseră, se învinuiau reciproc, se băteau, se omorau. Casele luau foc, începuse şi foametea. Toţi şi toate se prăpădeau. Ciuma se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decât câţiva oameni curaţi la suflet, oameni aleşi, destinaţi să dea naştere unei noi omeniri, şă reînnoiască viaţa, să purifice pământul; dar nimeni nu-i lua în seamă nicăieri pe aceşti oameni, nimeni nu le auzea vorba şi glasul.
    Ce-l chinuia pe Raskolnikov era că visul acesta absurd lăsase în mintea lui urme adânci, care stăruiau, şi că nu se putea scutura de spaimele acestui coşmar apăsător.
    Săptămâna Paştilor trecuse; zilele erau călduroase, senine, zile de primăvară. În salonul deţinuţilor ferestrele erau deschise (ferestrele cu gratii, sub care se plimba santinela) .
    În tot timpul bolii lui, Sonia nu putuse să-l viziteze în salon decât de două ori; de fiecare dată trebui să scoată o autorizaţie specială, ceea ce era foarte greu de obţinut. Dar ea venea mereu în curtea spitalului, sub fereastră, mai ales pe înserate, uneori numai ca să stea câteva clipe în ogradă şi măcar de departe să se uite la fereastra salonului.
    Într-o după-amiază, Raskolnikov, aproape cu totul însănătoşit, adormi; când se trezi, se apropie întâmplător de fereastră şi, deodată, o zări pe Sonia lângă poarta spitalului; stătea pe loc şi parca aştepta ceva. Văzând-o, Raskolnikov simţi o săgeată în inimă; tresari şi se depărta cât mai iute.
    A doua zi, Sonia nu veni, a treia zi de asemenea:
    Raskolnikov îşi dădu seama că o aşteaptă cu îngrijorare.
    În sfârşit, ieşi din spital şi se întoarse la baracă, unde află de la ceilalţi deţinuţi ca Sofia Semionovna este bolnavă la pat şi nu iese din casă.
    Foarte îngrijorat, Raskonikov trimise pe cineva să întrebe cum îi merge. Află repede că boala nu este gravă.
    Sonia, la rândul ei, văzându-l îngrijorat şi că îi este dor de ea, îi trimise un bileţel scris cu creionul, în care îi spunea că se simte mai bine, că nu e vorba decât de o simplă răceală, foarte uşoară, şi că are să vină cât de curând, să-l vadă la lucru.
    Citind biletul, inima îi bătu puternic şi dureros.
    Era iarăşi o zi caldă şi senină. Dimineaţa devreme, pe la şase, porni la lucru pe malul râului, unde fusese instalat într-o şură un cuptor de ars alabastrul pe care deţinuţii îl pisau. Fură trimişi să lucreze acolo numai trei condamnaţi. Unul dintre ei îl luă pe soldatul de escortă şi plecă la fortăreaţă după nişte scule; altul începu să spargă lemne şi să le pună pe foc.
    Raskolnikov ieşi din şură pe malul apei, se aşeză pe butucii stivuiţi lângă şură şi începu să privească râul lat şi pustiu. De pe malul înalt se deschidea o privelişte întinsă. De foarte departe, de dincolo de râu, veneau slabe sunete de cântec. Acolo, în stepa fără margini, scăldată în soare, ca nişte puncte negre, abia se zăreau iurtele nomazilor. Acolo era libertate, acolo trăiau alţi oameni, care nu semănau deloc cu cei de pe malul acesta, acolo parca însuşi timpul se oprise în loc, de pe vremea lui Avraam şi a turmelor lui. Raskolnikov şedea neclintit, cu ochii aţintiţi la priveliştea din zare; gândurile se topeau încet într-o visare, într-o contemplare; nu se mai gândea la nimic, dar un dor nelamurit îl neliniştea şi-i apăsa pieptul.
    Deodată, Sonia răsări în faţa lui. Se apropie încet şi se aşeză lângă el. Era încă foarte devreme, se mai simţea frigul dimineţii.  Sonia purta vechiul ei paltonaş sărăcăcios şi şăluţul verde.  Se vedea după obrazul ei slăbuț, palid și tras, că abia se ridicase din pat după boală. Ea îi zâmbi cu dragoste şi bucurie şi, ca de obicei,îi întinse cu sfială mâna.
    Îi întindea totdeauna cu sfială mâna, şi uneori nu i-o întindea defel, ca şi cum s-ar fi temut să nu i-o respingă. El părea că-i strânge mâna totdeauna cu dezgust, o întâmpina cu ciudă şi uneori tăcea îndarătnic tot timpul vizitei. Pe Sonia o cuprindea teama şi pleca, copleşită de durere. Dar acum mâinile lor rămaseră strâns unite; el îi aruncă în treacăt o privire, nu rosti nici o vorbă şi-şi lăsă ochii în pământ. Erau singuri, nu-i vedea nimeni. Soldatul de escortă se întorsese într-altă parte.
    Deodată, n-ar fi ştiut cum s-a întâmplat, dar parcă o putere nevăzută l-a aruncat la picioarele ei. Plângea şi îi îmbrăţişa genunchii, în prima clipă ea se sperie grozav, faţa ei păli ca de moarte. Sări în sus şi-l privi, tremurând. Dar aproape numaidecât înţelese tot. În ochii ei se aprinse o fericire fără margini, înţelese că nu mai era nicio îndoială că el o iubea, o iubea nemăsurat: că, în sfârşit, sosise clipa...
    Voiau să vorbească şi nu puteau, le erau ochii plini de lacrimi. Amândoi erau palizi şi slabi; dar pe chipurile acestea bolnăvicioase şi palide străluceau zorile unor preschimbări depline, ale învierii şi renaşterii lor la o viaţă nouă.
    Îi regenerase dragostea, inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viaţă pentru inima celuilalt.
    Hotărâră să aştepte şi să rabde. Mai rămâneau şapte ani şi până atunci - câtă suferinţă cumplită, câtă fericire nemărginita!
    Dar el înviase şi ştia acest lucru, îl simţea cu întreaga lui fiinţă renăscută la viaţă, iar ea- ea nu trăia decât prin el!
    În seara aceleiaşi zile, după ce fură încuiate porţile barăcilor, Raskolnikov sta întins pe patul comun şi se gândea la ea. În ziua aceea îi părea că toţi ocnaşii, foştii lui duşmani, îl priveau altfel, încercase să intre în vorbă cu ei şi ei îi răspunseseră prietenoşi. Îşi aminti toate acestea, dar nu se miră, aşa trebuia sa fie; oare nu trebuiau acum să se schimbe toate?
    Se gândea la ea.
    Îşi aminti cât o chinuise, cât îi sfâşiase inima; vedea în închipuire obrăjorul ei palid, slăbuţ; dar aceste amintiri aproape nu-l mai făceau sa sufere; ştia că va răscumpăra toate suferinţele ei cu dragostea lui nemăsurată.
    Şi apoi, ce însemnau toate acestea, toate suferinţele din trecut?
    În bucuria primelor clipe de renaştere la viaţă, totul, chiar crima lui, condamnarea şi deportarea în Siberia îi păreau acum ceva exterior, străin de el; aproape se îndoia că toate acestea i se întâmplaseră în adevăr lui. De altfel, în seara aceea nu izbutea să se gândească mai adânc, să se concentreze asupra unui singur lucru; nu era în stare să raţioneze; simţea, şi nimic mai mult. Viaţa înlocuise judecata; în conştiinţa lui se născuse ceva nou.
    Sub perna lui se găsea Evanghelia. O luă fără gând. Cartea era a ei, aceeași din care îi citise cândva despre învierea lui Lazăr. La început, crezuse că Sonia are să-l bată la cap cu religia, are să aducă mereu vorba despre Evanghelie şi să-l cicălească să ia cărți sfinte. Dar, spre marea lui mirare, ea nu-i vorbise niciodată despre toate acestea şi nici măcar nu-i propusese să-i aducă Evanghelia. I-o ceruse el singur, cu puţin înainte de a se îmbolnăvi, şi ea i-o adusese fără o vorbă.
    Dar nici n-o deschisese de atunci.
    N-o deschise nici acum, dar un gând îi trecu prin minte, ca un fulger:
    „Oare poate, acum, credinţa ei să nu fie şi credinţa mea? Sentimentele, năzuinţele ei, cel puţin..."
    Sonia se simţi şi ea toată ziua agitată, iar noaptea se îmbolnăvi din nou. Dar era atât de fericită că aproape se temea de fericirea ei! Şapte ani, numai şapte ani! La începutul fericirii lor, erau gata să ia amândoi aceşti şapte ani drept şapte zile: Raskolnikov nu ştia că viaţa nouă nu se capătă de pomană, că trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism...
    Dar aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci.
    Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri - cea scrisa aici s-a sfârşit.

Crimă şi predeapsă, Dostoievski

..................................................................
                                                        23.

                        - Am stat toată ziua la Sofia Semionovna; te-am așteptat amândouă. Am crezut că ai să vii neapărat acolo.
    Raskolnikov intră în odaie și se aseză, frânt, pe un scaun.
    - Mă simt slab, Dunia; sunt foarte obosit: și tocmai acum, în clipa asta, aș fi vrut să fiu deplin stăpân pe mine.
    Aruncă o privire neîncrezătoare spre ea.
    - Unde ai fost toată noaptea?
    - Nu-mi aduc aminte; vezi tu, surioară, am vrut să iau o hotărâre definitivă și am umblat mereu pe lângă apa Nevei; asta îmi aduc aminte. Am vrut să isprăvesc, dar.... nu m-am putut hotărî.... șopti el, uitându-se din nou cu neîncredere la Dunia.
    - Slavă ție, Doamne! Tocmai de asta ne-a fost frică nouă, Sofiei Semionovna și mie! Prin urmare încă nu ți-ai pierdut încrederea în viață. Slavă ție, Doamne, slavă ție, Doamne!
    Raskolnikov zâmbi amar.
    - Nu cred, dar am plâns adineori, îmbrățisând-o pe mama; nu cred, dar am rugat-o să se roage pentru mine. Dumnezeu știe cum face asta, Dunecika, eu nu mă pricep.
    - Ai fost la mama? I-ai spus? strigă Dunia, îngrozită. Te-ai putut hotărî să-i spui?
    - Nu, nu i-am spus..... de-a dreptul; dar ea a înţeles multe lucruri. Te-a auzit ăiurând noaptea trecuta. Sunt convins că înţelege pe jumătate. Poate că am făcut rău că m-am dus la ea. Nici nu ştiu măcar pentru ce m-am dus. Sunt un om josnic, Dunia.
    - Un om josnic, dar uite că eşti gata să-ţi primeşti suferinţa! Te duci, nu-i aşa?
    - Mă duc. Chiar acum. Da. Ca să scap de ruşinea asta am vrut să mă înec, Dunia, dar m-am gândit, pe când stăteam lângă apă, că dacă m-am socotit până acum un om puternic, atunci ruşinea asta nu trebuie să mă sperie, zise el, luându-i-o înainte. Asta-i mândrie, nu-i așa, Dunia?
    - Da, Rodea.
    Un fulger trecu prin ochii lui stinşi; părea că-i face plăcere că şi-a păstrat mândria.
    - Tu nu crezi că m-am speriat pur şi simplu de apă? întrebă el cu un zâmbet hâd, privind-o drept în faţă.
    - O, Rodea, ajunge! strigă cu amărăciune Dunia.
    Urma o tăcere de câteva minute.
    Raskolnikov sta cu capul în piept cu ochii aţintiţi în pământ; Dunecika îl privea cu durere de la celalalt capăt al mesei.
    Deodată, el se sculă.
    - E târziu, a venit momentul. Mă duc să mă predau. Dar nu ştiu pentru ce fac asta.
    Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii Dunecikăi.
    - Plângi surioara? Dar mâna mi-o poţi întinde?
    - Te-ai îndoit vreodată?
    Ea-l strânse tare în braţe.
    - Oare tu, ducându-te să-ţi primeşti osânda, nu-ţi speli pe jumătate crima? strigă ea, îmbrăţişându-l şi sărutându-l.
    - Crima? Care crimă? tresări el, cuprins deodată de mânie. Am ucis un păduche scârbos, răufăcător, o bătrână cămătăreasă, de care nimeni nu avea nevoie, pe care dacă o ucizi ar trebui să ţi se ierte patruzeci de păcate; baba aceea, care sugea vlaga din oamenii sărmani, şi asta înseamnă crimă? Nu mă gândesc la ea şi nu mă gîndesc sa spăl aceasta crimă. De ce-mi repetă toată lumea: „crimă, crimă"? Abia acum văd toătă absurditatea laşităţii mele, abia acum, după ce m-am hotărât să accept aceasta ruşine inutilă! Numai josnicia sufletului meu şi neputinţa mea m-au împins la aceasta hotărâre şi poate pentru avantajul... pe care l-a propus Porfiri...
    - Frate, frate, ce tot vorbeşti?! Ai vărsăt sânge! strigă Dunia, deznădăjduită.
    - Sânge pe care-l varsă toată lumea, urmă el aproape cu frenezie. Sânge care se varsă şi s-a vărsat de când lumea şi pământul, care curge în şuvoaie, ca şampania, şi pentru care unii sunt încununaţi la Capitoliu şi numiţi mai târziu binefăcătorii lumii. Priveşte mai cu luare-aminte lucrurile, înainte să le judeci! Şi eu am dorit binele oamenilor şi aş fi făcut sute, mii de fapte bune în locul acestei unice prostii, care nici măcar o prostie nu este, ci o neîndemânare, deoarece ideea în sine n-a fost chiar atât de stupidă cum pare, după ce a dat greş (când dai greş, totul pare o nerozie!)... Prin nerozia asta n-am vrut decât să-mi câştig independenţa, să fac primul pas, să obţin mijloace, apoi izbânda, incomparabil mai mare decât fapta în sine, ar fi şters totul... Dar eu, eu am dat greş de la primul pas, n-am rezistat fiindcă sunt un ticălos! Iată unde-i vina! Nu-mi pot însuşi părerea voastră; dacă aş fi reuşit, aş fi fost încununat cu lauri, pe când aşa, mă aşteaptă ocna!
    - Dar asta-i altceva, cu totul altceva! Frate, gândeşte-te ce spui!
    - A! E altă formă, o formă care, din punct de vedere estetic, nu este prea frumoasă! N-am să înţeleg niciodată de ce a aruncă în oameni cu bombe, a-i omorî în asediu reglementar este o formă mai respectabilă? Teama de estetică este primul indiciu al neputinţei!... Niciodată, niciodată n-am simţit-o mai bine ca acum, şi înţeleg mai puţin ca oricând care este crima mea! Niciodată, niciodată n-am fost mai puternic şi mai convins ca acum!...
    Sângele îi coloră obrazul palid, istovit. Dar, rostind ultima exclamaţie, ochii lui se întâlniră din întâmplare cu ochii Duniei şi citi atâta durere în ei, că se dezmetici fără voie. Simţi cât de nefericite vor fi bietele femei din pricina lui. Totuşi, din cauza lui...
    - Dunia, draga mea! Dacă am vreo vina, iartă-mă (cu toate că nu merit iertare, dacă sunt într-adevăr vinovat). Rămâi cu bine! Să nu ne certam! E timpul să plec, de mult e timpul. Nu veni după mine, te implor. Trebuie să mai trec... Du-te şi stai cu mama. Te rog mult! Este ultima mea mare rugăminte pe care ţi-o fac. Nu te depărta de ea nicio clipă; am lăsat-o în prada unei nelinişti pe care nu cred s-o poată îndura; ori o să moară, ori o să-şi piarda minţile. Rămâi cu ea! Şi Razumihin are să fie cu voi; i-am spus... Nu plânge pentru mine: am să caut să fiu curajos şi cinstit toata viaţa, cu toate că sunt un ucigaş. Poate că ai să-mi mai auzi numele. N-am să vă fac de ruşine, ai să vezi; am sa dovedesc încă... dar acum, la revedere, se grăbi el să încheie, observând la ultimele lui vorbe şi promisiuni o expresie ciudată în ochii Duniei. De ce plângi? Nu plânge, nu mai plânge; nu ne despărţim pentru totdeauna!... Ah, da! Stai, am uitat!...
    Se apropie de masă, luă o carte groasă, plină de praf, o deschise și scoase din ea o miniatură, o acuarelă pictată pe fildeş. Era portretul fiicei gazdei lui, al fostei lui logodnice, moartă acum, al acelei fete stranii, care voia să plece la mănăstire. O clipa privi trăsăturile expresive, bolnăvicioase, sărută portretul şi-l întinse Duniei.
    - Mult am vorbit despre toate acestea cu dânsa, numai cu dânsa... rosti el visător. Am încredinţat sufletului ei multe din cele ce s-au înfăptuit acum atât de monstruos. Nu te nelinişti, se întoarse el către Dunia, era revoltată de aceste idei aşa cum eşti şi tu, şi mă bucur că nu mai este în viaţă. Principalul este că de acum înainte toate or să meargă altfel, totul din ce a fost o să se frângă! strigă el deodată, întorcându-se la durerea lui. Totul, totul, dar oare sunt eu gata? Doresc acest lucru? Se zice că aceasta încercare este necesară pentru mine! Aşa să fie? La ce bun aceste încercări absurde? Oare am sa fiu mai înţelept după douăzeci de ani de ocnă, strivit de suferinţă, idiotizat, neputincios de bătrâneţe? Şi la ce sa mai trăiesc atunci? Iar eu primesc să duc o asemenea viaţă? O, am simţit că sunt un laş, am ştiut sigur azi-dimineaţă, în zori, pe când stăteam pe malul Nevei!
    În sfârşit, amândoi ieşiră din odaie.
    Numai iubirea pentru fratele ei îi dădea Duniei putere în acest ceas greu.
    Se despărţiră în stradă; ea porni în direcţie opusă, dar după cincizeci de paşi se întoarse să-l mai privească o dată.
    Îl mai putu zări.
    Ajuns în colţul străzii, se întoarse şi el: pentru ultima oară privirile lor se încrucişară; dar, văzând că ea se uita la el, Raskolnikov avu un gest de nerăbdare şi, înciudat, îi făcu semn să plece, apoi dadu brusc colţul.
    ,,Sunt rău, văd bine, gândi el peste o clipă, ruşinat de gestul înciudat pe care-l făcuse Duniei. Dar de ce m-or fi iubind atâta, dacă nu merit?! O, dacă eram singur, dacă nimeni nu m-ar fi iubit şi nici eu n-aş fi iubit pe nimeni! Atunci nimic nu s-ar fi întâmplat! Ar fi interesant de ştiut dacă în cei cincisprezece-douăzeci de ani, care vor urma, sufletul meu se va potoli într-atât, încât să scâncesc smerit în faţa oamenilor, numindu-mă, când trebuie şi când nu trebuie, tâlhar? Da, da, întocmai! Pentru asta mă trimit ei la ocnă, de asta au ei nevoie... Uite-i cum mişună pe stradă încolo şi încoace, şi fiecare dintre ei este din firea lui un ticălos şi un tâlhar; mai rău încă: este un idiot! Dar să încerce numai să nu mă trimită la ocnă şi ei toţi au să turbeze de nobilă indignare! O, cât îi urăsc pe toți!”
    Raskolnikov se adânci în gândurile lui:
    „Care este procesul care-l va face pe el să se supună tuturora, fără să mai stea să judece, să se supună, convins că aşa trebuie sa fie? De ce nu? Fireşte, aşa trebuie să se întâmple! Oare douăzeci de ani de apăsare necontenită nu-l vor frânge definitiv? Apa sapă pietrele. Pentru ce, pentru ce atunci să mai trăiesc, pentru ce mă duc, dacă ştiu că toate se vor întâmpla întocmai, ca la carte, şi nu altfel?!"
    De ieri îşi punea poate pentru a suta oară această întrebare şi totuşi mergea înainte.

                                                           Capitolul VIII.

                               Când intră în odaia Soniei, afară se înnopta. Toată ziua Sonia îl îl aşteptase, pradă unei nelinişti grozave. Mai întâi aşteptase împreună cu Dunia. Aceasta venise încă de dimineaţă, aducându-şi aminte de cuvintele lui Svidrigailov că Sonia „ştie".
    N-o să redăm amănuntele convorbirii celor două femei; vom spune numai că au plâns împreună şi au legat prietenie.
    Dunia a rămas după această întâlnire cel puţin cu mângâierea că fratele ei nu va fi singur; la ea, la Sonia, se dusese el mai întâi să-şi descarce sufletul; la ea s-a dus când a simţit nevoia de a se mărturisi unui om; iar ea îl va urma oriunde l-ar trimite soarta. Fără s-o fi întrebat, Dunia era sigură de asta. Se uita la Sonia cu un fel de evlavie, ceea ce la început o ruşină pe aceasta până la lacrimi, căci ea se socotea nedemnă să-şi ridice ochii asupra Duniei.
    De la întâlnirea lor în odaia lui Raskolnikov, chipul frumos al tinerei fete, care o salutase cu deosebită politeţe, i se întipărise în suflet pentru toată viaţa, ca o vedenie minunată, de neatins.
    La urmă, Dunecika, nemaiputând îndura această aşteptare, hotărî sa plece să-şi aştepte fratele la el acasă, gândindu-se că poate are să treacă mai întâi pe la locuinţa lui.
    Rămasa singură, pe Sonia o cuprinse groaza ca nu cumva el să-şi pună capăt vieţii. De acelaşi lucru se temea şi Dunia. Cât fuseseră împreună, căutaseră să-şi dea una alteia argumentele cele mai bune şi convingătoare că nu se poate întâmpla acest lucru şi izbutiseră să se mai liniştească. Dar după ce se despărţiră, amândouă nu se mai gândeau la altceva.
    Sonia îşi aduse aminte ca Svidrigailov îi spusese aseară că Raskolnikov nu avea decât două drumuri: Siberia sau... Ştia, pe de altă parte, că este orgolios şi că nu crede în Dumnezeu...
    „Este cu putinţă să se resemneze el să trăiască numai din laşitate, de frica morţii?" se gândea ea cu deznădejde.
    Soarele asfinţea.
    Sonia sta tristă în faţa ferestrei şi privea drept înainte; dar nu zărea decât peretele nevăruit, orb, al casei vecine. În sfârşit, când nici nu se mai îndoia că nefericitul îşi pusese capăt zilelor, Raskolnikov intra în odaie.
    Un strigăt de fericire îi izbucni din piept. Dar după ce îl privi mai cu luare-aminte, deodată păli.
    - Ei da! zise Raskolnikov, zâmbind ironic. Am venit după crucea ta, Sonia. Tu m-ai trimis la răscruce de drumuri; de ce atunci te sperii acum, când a sosit clipa?
    Sonia îl privi cu mirare. Îi părea ciudat tonul lui; un fior rece îi străbătu trupul, dar după o clipă îşi dădu seama că şi tonul şi vorbele erau prefăcute.
    Îi vorbea, uitându-se într-un colţ, ca şi cum s-ar fi temut s-o privească în faţa.
    - Vezi, Sonia, am judecat că aşa are sa fie poate mai bine. Este o împrejurare la mijloc... Dar ar fi prea lung de povestit şi n-are rost. Ştii numai ce mă înfurie? Mă înfurii când mă gândesc la mutrele acelea imbecile, bestiale, care or să mă înconjoare, or să caşte ochii la mine, or să-mi pună întrebări stupide, la care va trebui să răspund, or să ma arate cu degetul... Ptiu! Ştii, eu n-am să mă duc la Porfiri Petrovici, m-am săturat de el. Am să mă duc mai bine la prietenul meu Dinamita. Ce are să se mai mire! Ce impresie am să produc! Dar ar trebui să am mai mult sânge rece; prea sunt iritabil în ultima vreme. Mă crezi: aproape că am ameninţat-o cu pumnul, adineauri, pe sora mea, numai că s-a întors ca să se mai uite o dată la mine. Starea asta este o adevărată pacoste! Iată unde am ajuns! Ei, unde-i crucea ta?
    Părea tulburat la culme. Nu putea sta locului o clipă, nici să-şi fixeze atenţia asupra unui obiect oarecare; gândurile îi săreau de la una la alta, pierdea şirul; îi tremurau uşor mâinile.
    Sonia scoase în tăcere din sertar două cruci, una de chiparos, cealaltă de aramă, îşi făcu cruce, apoi făcu şi deasupra lui şi-i atârnă de gât cruciuliţa de chiparos.
    - Asta înseamnă că-mi iau crucea, he-he! Ca şi cum n-aş fi suferit până acum! Cruciuliţa de chiparos, adică o cruciuliţă cum poarta oamenii simpli; cea de aramă, a Lizavetei, ţi-o păstrezi ţie; arată-mi-o! Va să zică o purta în clipa... aceea? Cunosc alte două cruciuliţe asemănătoare, de argint, şi o iconiţă. Le-am aruncat pe pieptul bătrânei, atunci. Pe acelea ar fi trebuit sa le pun acum, da... Dar îndrug vrute şi nevrute şi uit ceea ce este mai important: sunt cam zăpăcit!... Vezi, Sonia, am venit anume pentru un lucru, am venit să te anunţ, ca să ştii tu... Şi asta-i tot... Numai pentru asta am venit. (Hm, am crezut că o să spun mai mult.) Doar tu ai vrut sa mă duc să stau la închisoare şi să ţi se împlinească dorinţa. De ce plângi? Şi tu plângi? Încetează, ajunge, ah, ce greu îmi este!
    Simţirea se născuse totuşi în sufletul lui; inima i se strânse, privind-o pe Sonia.
    „Asta, asta de ce plânge? se gândea el. Ce sunt eu pentru dânsa? De ce plânge, de ce se îngrijeşte de mine, de parcă ar fi mama sau Dunia? Are să-mi fie dadacă!"
    - Fă-ţi cruce, roagă-te măcar o dată, îl rugă Sonia cu glas tremurător, sfios.
    - O, fie, am să mă rog cât pofteşti! Din toată inima, Sonia, din toată inima... Ar fi vrut totuşi să spună altceva.
    Îşi făcu cruce de câteva ori.
    Sonia luă un şal şi-şi acoperi capul. Era acea broboadă verde, de lână, despre care pomenise cândva Marmeladov, „broboada familiei" lor.
    Raskolnikov se gândi în treacăt la acest lucru, dar nu întrebă. Într-adevăr, se simţea cam zăpăcit şi foarte tulburat. Asta îl neliniştea. Deodată îl miră faptul ca Sonia vrea să meargă cu el:
    - Ce faci? Unde te duci? Rămâi, rămâi! Vreau să fiu singur! strigă el, iritat şi înspăimântat şi aproape furios porni spre uşă. Ce rost are să merg cu suită? mormăi el, ieşind.
    Sonia rămase în mijlocul camerei. Nici nu-şi luase măcar rămas bun de la ea, parca ar fi uitat-o de pe acum; sufletul lui era plin de îndoială şi de revoltă.
    „Oare totul s-a încheiat? Trebuie neapărat s-o fac? se întrebă el, coborând scara. Nu e chip să mai dau înapoi, să se dreagă lucrurile și.... să nu mă duc chiar acolo?”
    Totuşi, mergea înainte, simţind deodată că nu mai avea niciun rost să-şi pună întrebări. După ce ieşi în stradă, îşi aduse aminte că nu-şi luase rămas bun de la Sonia, că ea a rămas în mijlocul camerei, cu broboada ei verde pe cap, ca ţintuită pe loc, în urma vorbelor lui răstite şi se opri. Dar, în aceeaşi clipă, un gând îi străbătu fulgerător mintea, de parcă ar fi pândit momentul să-l doboare cu totul.
    „Pentru ce, pentru ce am venit la ea? I-am spus că am treabă cu ea; ce treabă? N-am avut nicio treabă! Să-i declar că mă duc: ei, şi? Mare nevoie! Nu cumva o iubesc? Doar n-o iubesc... N-o iubesc? Am repezit-o adineauri ca pe un câine! Ori am avut într-adevăr nevoie de crucea ei? O, cât de jos am căzut! Nu, am avut nevoie de lacrimile ei, trebuia să văd cum se sperie, să văd cum o doare inima şi cât suferă! Trebuia să mă agăţ de ceva, să amân, să văd un om! Şi eu am îndrăznit să am încredere în mine, să visez lucruri mari, eu, un nemernic, un cerşetor, un ticălos?!"
    Mergea de-a lungul canalului şi nu mai avea mult de mers. Dar, ajuns lângă pod, se opri şi deodată coti pe pod, luând-o spre Sennaia. Se uita cu nesaţ la stânga şi la dreapta, cerceta încordat fiecare obiect şi nu-şi putea concentra atenţia; toate îi scăpau.
    „Peste o săptămână, peste o lună am să trec iar, dus cu duba închisorii, peste podul acesta; oare cu ce ochi voi privi atunci canalul? Am să mai ţin minte că m-am uitat la el? îi trecu prin minte. Uite, firma de acolo! Am sa mai citesc atunci, ca acum, aceste litere? Aici scrie Asociaţie, ce bine ar fi să nu uit acest A, litera A, şi să mă uit la acest A peste o lună. Ce am sa simt şi ce am să gândesc atunci?... Doamne, cât de meschine sunt toate aceste... preocupări ale mele! Fireşte, ar fi interesant... într-un fel... (ha-ha-ha! la ce ma gândesc!) sunt ca un copil, fac pe fanfaronul cu mine însumi; şi de ce m-aş ruşina de gândurile mele? Uf, ce îmbulzeală! Uite, grăsunul de colo - trebuie să fie neamţ - care m-a ghiontit adineauri; ştie el oare pe cine a împins cu cotul? Femeia asta cu copilul de mână, care cere de pomană, mă crede poate mai fericit decât dânsa. Ar trebui să-i dau un ban, aşa, pentru ciudaţenia acestui fapt. Uite un pitac, a mai rămas în buzunar, de unde? Ia... ia-l, maică!"
    - Să-ţi răsplatească Dumnezeu! se auzi glasul tânguitor al cerşetoarei.
    Intră în Sennaia. Îl supăra, tare îl supăra că se lovea mereu de oameni, totuşi mergea tocmai acolo unde vedea mulţimea mai deasa. Ar fi dat orice ca sp rămână singur, dar simţea că nu ar fi putut îndura nicio clipă. În mulţime făcea scandal un beţiv; voia neapărat să joace şi tot cădea pe o parte. Lumea se înghesuia în jurul lui.
    Raskolnikov îşi croi drum prin gloată, câteva clipe se uită la beţiv şi deodată începu să râdă tare, scurt, sacadat. Peste o clipă uită de beţiv şi nici nu-l mai vedea, deşi se uita la el. Se depărtă fără să-şi mai dea seama unde se afla şi, ajuns în mijlocul pieţei, o pornire ciudată îl îmboldi, stăpânindu-l trup şi suflet. Îşi aminti de vorbele Soniei:
    ,,Du-te la răscruce de drumuri, închină-te în faţa oamenilor, sărută pamântul faţă de care ai păcătuit şi spune cu glas tare lumii întregi: Sunt un ucigaş!"
    Tresări, aducându-şi aminte de aceste cuvinte. Şi atât de tare îl apăsa durerea şi neliniştea fără leac din ultima vreme, şi mai ales din ultimele ceasuri, că se repezi, ca spre o ieşire, spre acest nou simţământ, lăsându-se cu totul în voia lui. Era ca o criză; parca i se aprinsese o scânteie în inimă şi acum ardea tot. I se muia firea şi-l podidiră lacrimile. Căzu în genunchi pe locul unde stătea.
    Îngenunchiat în mijlocul pieţei, se închină până la pământ şi sărută cu bucurie pământul noroios. Se sculă şi se închină pentru a doua oară.
    - Ian te uită cât e de beat! spuse un flăcău lângă el.
    Cineva râse tare.
    - Pleacă la Ierusalim, fraţilor, îşi ia rămas bun de la copii, de la glie, salută pe toată lumea, sărută capitala ţării, îşi lipeşte buzele de pământul Sankt-Petesburgului, adăugă un târgoveţ beat.
   - Băiat tânăr! se amestecă un al treilea.
   - De familie bună! observă un glas de om aşezat.
   - Azi nu mai poţi şti care-i de familie bună şi care nu.
   Toate aceste vorbe şi observaţii îl împiedicară pe Raskolnikov şi cuvintele: „am ucis", care poate erau gata să iasă din gură lui, rămaseră nerostite.
    Îndură liniştit toate strigătele şi, fără sa se uite înapoi, porni drept înainte prin ulicioară, spre secţia de poliţie.
    Îi răsări o nălucă pe drum, dar se aşteptase s-o întâlnească şi de aceea nu se miră. În clipa când îngenunchease în Sennaia şi se închinase pentru a doua oara până la pământ, o zărise la vreo cincizeci de paşi de el, în stânga, pe Sonia. Ea se ascundea de privirile lui după una dintre barăcile de lemn care se aflau în piaţă; prin urmare, îl însoţea în drumul lui dureros!
   Raskolnikov simţi şi înţelese în clipa aceea, o dată pentru totdeauna, că de acum încolo Sonia îl va urma până la moarte, fie şi la capătul pământului, oriunde l-ar arunca soarta. Inima i se răsuci în piept... dar - iată-l ajuns la locul fatal...
   Intră în curte destul de îmbărbătat. Trebuia să urce la etajul doi.
   „Cât urc, se gândi el, mai am timp să mă răzgândesc."
   Se amăgea, spunându-şi că până în ultima clipă ar mai putea da înapoi. Acelaşi gunoi, aceleaşi coji de ouă pe scara în spirală; ca şi prima data, aceleaşi uşi deschise pe palier, aceleaşi bucătarii din care venea fum şi miros greu.
   Raskolnikov nu mai dăduse pe acolo din ziua aceea. Genunchii îi amorţeau şi abia îl ţineau picioarele în timp ce urca treptele. Se opri pentru o clipă să răsufle, să-şi revină, să intre ca un om.
   „Dar pentru ce? Pentru ce? se întrebă el deodată. Daca trebuie să beau paharul până la fund, oare nu-i totuna? Cu cât are să fie mai amar, cu atât mai bine."
   Văzu în închipuire chipul lui Ilia Petrovici Dinamită...
   „Să mă duc oare chiar la el? Nu s-ar putea să mă duc la altcineva? Nu s-ar putea sa mă duc la Nikodim Fomici? Să mă întorc din drum şi să mă duc la el acasă? Cel puţin, totul s-ar petrece ca în familie... Nu, nu! La Dinamită, la Dinamită! Dacă trebuie să golesc cupa, s-o golesc pe nerăsuflate, până la fund."
   Cu mâinile şi picioarele reci ca gheaţa, aproape inconştient, deschise uşa secţiei de poliţie.
   De data aceasta era foarte puţină lume înăuntru, un portar şi un om din popor. Paznicul nici măcar nu-şi scoase capul din cuşcă.
   Raskolnikov trecu înainte.
   „Poate că s-ar putea să nu spun nimic", îi trecu prin cap.
   Un conţopist oarecare, cu surtuc civil, se pregătea să scrie ceva pe birou. În colţ stătea alt conţopist. Zametov lipsea. Nikodim Fomici nu era pesemne nici el acolo.
   - Nu e nimeni? întreba Raskolnikov, întorcându-se spre conţopistul de la birou.
   - Cu cine doriţi să vorbiţi?
   - A-a-a-a! De auzit nu se aude, de văzut nu se vede, dar de simţit se simte miros de creştin.... cum zice povestea.... am uitat! Respectele mele! strigă deodată o voce cunoscută.
    Raskolnikov tresări.
    În faţa lui stătea Dinamită; ieşise deodată din altă odaie.
    "Aşa a fost sortit, se gândi Raskolnikov; ce caut aici?"
    - Aţi venit la noi? Ce vânt vă aduce? urmă să strige Ilia Petrovici.
    Era, pare-se, cât se poate de bine dispus, chiar un pic surescitat.
    - Dacă veniţi cu treabă, e cam devreme. Eu am venit întâmplător... De altfel, dacă pot să vă fiu de folos... Mărturisesc... cum vă?... Cum? Iertaţi-mă...
    - Raskolnikov.
    - Raskolnikov! V-aţi putut închipui că v-am uitat numele? Vă rog să nu credeţi că sunt chiar atât de... Rodion Ro... Ro... Rodionici, aşa mi se pare?
    - Rodion Romanovici.
    - Da, da, da! Rodion Romanovici, Rodion Romanovici! Tocmai asta am vrut să spun! Am întrebat mereu de dumneavoastră. Mărturisesc că mi-a părut foarte rău, sincer rău că ne-am purtat atunci cu dumneata cam... Mi s-a spus mai târziu că sunteţi un tânăr literat, un om de ştiinţă chiar... cum s-ar zice la primii paşi pe această cale... O, Doamne! Care literat sau om de ştiinţă n-a dus la început o viaţă cam originală? Şi eu şi soţia mea admirăm literatura, soţia mea o adoră chiar!... Literatura şi arta! Poţi fi de familie bună, dar tot restul îl obţii numai prin talent, cunoştinţe, inteligenţă, geniu! Pălăria - bunăoară - ce înseamnă o pălarie? Pălăria este un moft; pot s-o cumpăr de la Timermann; dar ceea ce se ascunde sub pălarie, ceea ce acoperă pălăria, asta n-o pot cumpăra nicăieri!... Mărturisesc că am vrut să vin la dumneavoastră, să mă explic, dar m-am gândit că poate... Ia te uită! Nici nu v-am întrebat măcar! Aveţi vreo treabă? Se zice că v-a venit familia?
    - Da, mama mea şi sora mea.
    - Am avut cinstea s-o întâlnesc pe surioara dumneavoastră; este o persoană fermecătoare şi foarte instruită. Mărturisesc că mi-a părut foarte rău că ne-am înfierbântat aşa amândoi, atunci. Ce caz! Eu din pricina leşinului v-am privit atunci cu alţi ochi - asta s-a lămurit mai apoi în chipul cel mai strălucit! Cruzime şi fanatism! Vă înţeleg indignarea. Poate că în legătură cu venirea familiei, vă schimbaţi locuinţa?
    - N-u-u-nu, am venit aşa... Am venit sa întreb... am crezut că-l voi găsi pe Zametov...
    - Ah, da! V-aţi împrietenit, am auzit. Zametov nu mai este la noi, n-o să-l găsiţi. Da, Aleksandr Grigorievici ne-a părăsit. De ieri nu mai face parte din cadrele noastre; s-a "transferat... şi transferându-se, s-a certat cu toţi... oarecum nepoliticos... Un băieţandru uşuratic, nimic altceva; dădea speranţe; dar vezi, aşa se întâmplă cu tineretul nostru strălucit! Nu ştiu exact, mi se pare că voia să dea un examen, dar ştiţi cum se întâmplă la noi, vorbeşte omul, vorbeşte, face pe grozavul şi cu asta se isprăveşte examenul! Bineînţeles, nu-i nicio asemănare între Zametov şi dumneavoastră, sau domnul Razumihin, prietenul dumneavoastră! Cariera dumneavoastră este ştiinţa, neizbânzile n-o să vă întoarcă din cale; pentru dumneata, toate frumuseţile vieţii, s-ar putea spune, nihil est! Ascet! Monah! Sihastru!... Pentru dumneavoastră nu există decât cartea, pana după ureche, cercetările ştiinţifice - iată unde vă zboară gândul! Şi eu, într-o oarecare măsură... aţi citit însemnările lui Livingstone?
    - Nu.
    - Eu le-am citit. De altfel, astăzi sunt foarte  mulţi nihilişti: e şi de înţeles; ce vremuri trăim, vă întreb? Vă vorbesc aşa... de la om la om... dumneavoastră, fireşte, nu sunteţi nihilist! Răspundeţi sincer, sincer de tot!
    - N-nu...
    - Puteţi vorbi cu mine absolut sincer, fără rezervă, cum aţi vorbi cu dumneavoastră înşivă! Una-i slujba, alta-i... aţi crezut că am să spun prietenia? Nu, n-aţi ghicit. Nu prietenia, ci sentimentul uman şi de dragoste pentru Cel-de-Sus. Pot fi persoană oficială în exerciţiul funcţiunii, dar sunt dator să mă simt totdeauna cetăţean şi om, şi sa răspund... Aţi pomenit adineauri de Zametov. Zametov este un scandalagiu în stil franţuzesc, când a băut un pahar de şampanie sau de vin de Don, în vreun local dubios; iată cine este Zametov! Iar eu, poate, cum s-ar zice, ard de râvnă şi sentimente înalte, în slujba pe care o ocup. De altminteri, am un grad, o situaţie, o oarecare importanţă socială! Sunt însurat şi am copii. Îmi îndeplinesc datoria de om şi de cetăţean, iar el, cine este el, dacă-mi îngădui întrebarea? Mă adresez dumneavoastră, ca unui om înnobilat de cultură. Şi apoi, poftim, şi moaşele astea s-au înmulţit în zilele noastre peste măsură!
    Raskolnikov ridică sprâncenele, mirat. Cuvintele lui Ilia Petrovici, care vădit abia se sculase de la masă, îi sunau în urechi ca nişte vorbe goale. Unele le înţelegea totuşi, de bine, de rău, într-o anumita măsură; îl privea întrebător pe Dinamită şi nu ştia cum se vor isprăvi toate acestea.
    - Vorbesc despre fetele acelea cu părul tuns... urmă volubil Ilia Petrovici. Le-am poreclit cu de la mine putere „moaşe", şi găsesc porecla foarte potrivită. He-he! Se bagă la medicină, învaţă anatomia; spuneţi şi dumneavoastră, dacă mă îmbolnăvesc, am să chem vreodată o fata să mă trateze? He-he!
    Ilia Petrovici rîdea, încântat de spiritele lui.
    - Să zicem că setea după instrucţiune este nestăvilită; dar te-ai instruit şi ajunge. Pentru ce să întrecem măsura? De ce să insultăm persoanele de treabă, cum face ticălosul de Zametov. Pentru ce m-a insultat, va întreb? Uite, şi sinuciderile s-au înmulţit grozav în ultima vreme; nici nu vă puteţi închipui cât s-au înmulţit. Toţi indivizii aceştia mănâncă tot ce au, până la ultimul ban, şi apoi se sinucid. Fetişcane, băieţăndri, bătrâni îşi pun capăt zilelor... Azi-dimineaţă, ni s-a anunţat sinuciderea unui individ care abia a sosit în capitală. Nil Pavlici! Auzi, Nil Pavlici! Cum îl cheamă pe gentlemanul acela a cărui sinucidere ne-a fost anunţată adineauri, acela care s-a împuşcat în Petersburgskaia?
    - Svidrigailov, răspunse cineva cu glas răguşit şi nepăsător, din odaia de alături.
    Raskolnikov tresări.
    - Svidrigailov? Svidrigailov s-a împuşcat? strigă el.
    - Cum? îl cunoşti pe Svidrigailov?
    - Da... îl cunosc... A venit nu de mult...
    - Da, da, a venit de curând, şi-a pierdut soţia, un chefliu, un stricat, şi deodată se împuşcă, şi încă atât de scandalos că nici nu-ţi poţi închipui... a lăsat în carnetul lui de note câteva cuvinte, că moare în depline facultăţi mintale şi roagă că nimeni să nu fie învinuit de moartea lui. Se zice că omul ăsta a avut parale. Va să zică, l-ai cunoscut?
    - Da... l-am cunoscut... sora mea a fost guvernantă la ei în casă..
    - Da, da, da! Prin urmare ne  poţi comunica unele lucruri. Şi dumneata n-ai bănuit nimic?
    - L-am văzut ieri... el... bea vin... şi eu n-am bănuit nimic.
    Raskolnikov simţea ca şi cum s-ar fi prăbuşit ceva pe umerii lui şi-l apasă la pământ.
    - Iarăşi parcă ai pălit. E un aer atât de închis la noi...
    - Da, trebuie să plec, mormăi Raskolnikov, să mă iertaţi că v-am deranjat...
    - Vai de mine, cu cea mai mare plăcere! Mi-ai făcut mare plăcere şi sunt bucuros să...
    Ilia Petrovici îi întinse mâna.
    - Am vrut numai... am venit la Zametov...
    - Înţeleg, înţeleg, mi-aţi făcut plăcere.
    - Eu... îmi pare bine... la revedere, zâmbi Raskolnikov.
    Ieşi, clătinându-se. I se învârtea capul. Nu-şi simţea picioarele. Coborî scara, sprijinindu-se cu mâna dreaptă de zid. I se păru că un portar, cu un registru sub braţ, îl îmbrânci suind scara spre secţie; că un căţel lătra din răsputeri cu un etaj mai jos, ca o femeie aruncă cu făcăleţul după căţel şi strigă ceva. Coborî şi ieşi din curte. Acolo, nu departe de intrare, stătea, palidă, mai mult moartă decât vie, Sonia şi se uita la el cu o privire sălbatică.
    El se opri în faţa ei. Ceva bolnav şi chinuit se răsfrânse pe chipul fetei, o adâncă deznădejde. Îşi împreună mâinile.
    Un zâmbet hâd, de om pierdut, strâmbă gura lui Raskolnikov. Rămase o clipă în faţa Soniei, zâmbi din nou, se întoarse şi porni iarăşi sus, spre secţie.
    Ilia Petrovici se aşezase la locul lui şi răsfoia nişte hârtii. În faţa lui stătea acel mujic care îl îmbrâncise pe Raskolnikov pe scară.
    - A-a-a! Te-ai întors? Ai uitat ceva?... Dar ce ai?
    Raskolnikov, cu buzele albe şi privirea fixă, se apropie încet de masă, se sprijini cu mâna, voi să spună ceva, dar nu izbuti; nu se auzeau decât nişte sunete nearticulate.
    - Ţi s-a făcut rău! Ia loc, şezi! Apă!
    Raskolnikov se aşeza pe scaun, dar nu-şi luă ochii de la Ilia Petrovici, foarte neplăcut surprins. Amândoi se priviră o clipă în tăcere, aşteptând ceva. Cineva aduse apă.
    - Eu... începu Raskolnikov.
    - Poftim apă.
    Raskolnikov dădu la o parte mâna care-i întindea paharul, şi rosti încet, cu pauze, dar foarte clar:
    - Eu am ucis-o cu toporul şi am jefuit-o pe bătrâna văduvă de arhivar şi pe sora ei.
    Ilia Petrovici căscă gura. Din toate părţile se aduna lume.
    Raskolnikov îşi repetă depoziţia...

                                                               EPILOG
                                                             Capitolul I.

                           Siberia. Pe malul unui râu mare şi pustiu se înalţă un oraş, unul dintre centrele administrative ale Rusiei; în oraş exista o fortăreaţă, în fortăreaţă - o închisoare.
    În această închisoare se afla de nouă luni un deţinut Rodion Raskolnikov, condamnat la muncă silnică cu deportare. Din ziua crimei a trecut aproape un an şi jumătate.
    Procesul lui a decurs fără prea mari greutăţi. Criminalul îşi menţinea depoziţia cu hotărâre, precizie şi claritate, nu încurca declaraţiile, nu căuta circumstanţe atenuante, nu denatura faptele şi nu uita nici cele mai mici amănunte. El a descris în întregime şi amănunţit cum a săvârşit crima; a explicat misterul amanetului (plăcuţa de lemn cu fâşia de metal), care s-a găsit în mâna bătrânei ucise; a povestit cum a luat de la victimă cheile, a descris aceste chei, sipetul şi lucrurile care-l umpleau; enumera chiar unele obiecte pe care le văzuse înăuntru; lămuri enigma asasinatului Lizavetei; povesti cum venise şi bătuse la uşă Koh, apoi studentul, repetă tot ce vorbiseră ei; istorisi cum el, criminalul, fugise jos pe scară, cum auzise ţipetele lui Mikolka şi Mitka; cum s-a ascuns în apartamentul gol, cum s-a întors acasă şi, în încheiere, a arătat piatra de lângă poarta unei curţi de pe bulevardul Voznesenski, sub care au fost găsite obiectele furate şi punga.
    Într-un cuvânt, cazul era limpede.
    Anchetatorii şi judecătorii se mirau grozav că el ascunsese obiectele şi banii sub piatră, fără să se folosească de ele, şi mai ales că, nu numai caănu-şi amintea detaliat de obiectele pe care le furase, dar nu le ştia bine nici numărul.
    Faptul că n-a deschis niciodată punga, şi habar n-avea câţi bani se aflau înăuntru, le-a părut neverosimil (în pungă se aflau trei sute şaptesprezece ruble de argint şi trei bancnote de douăzeci de copeici fiecare; fiindcă zăcuseră multă vreme sub piatră, câteva bilete, cele mai mari, care se aflau deasupra, se deterioraseră aproape de tot). Mult timp au încercat să afle de ce inculpatul minte numai în această privinţă, pe când în toate celelalte mărturiseşte de bunăvoie şi spune numai adevărul.
    În sfârşit, unii anchetatori (psihologi) au admis că era totuşi posibil că el să nu se fi uitat în pungă şi s-o fi ascuns sub piatra fără să se fi uitat ce conţine, dar din aceasta împrejurare ei au dedus că însăşi crima n-a putut fi săvârşită decât într-o stare de nebunie temporară, că, ziceau ei, era un caz de boală, de monomanie a asasinatului şi a jafului, că criminalul a ucis şi a jefuit fără scop şi fără să se gândească la foloasele materiale pe care ar fi putut să le tragă din acţiunea lui.
    Tocmai atunci apăruse o teorie nouă, foarte la modă, despre alienarea mintală temporară, care, în vremurile noastre, este atât de des atribuita diverşilor criminali.
    În afara de aceasta, starea de ipohondrie, de care Raskolnikov suferea de multă vreme, a fost atestata de mulţi martori, de doctorul Zosimov, de foştii lui colegi de facultate, de gazda şi servitoarea ei. Toate acestea au dus la concluzia că Raskolnikov nu era întru totul un ucigaş, un tâlhar şi un jefuitor de rând, şi că la mijloc se ascunde altceva.
    Spre marele necaz al celor care susţineau acest punct de vedere, criminalul aproape n-a încercat să se apere; la întrebările definitive: ce anume l-a îndemnat să comită asasinatul şi ce l-a făcut să jefuiască, el a răspuns cât se poate de limpede, cu cea mai brutală sinceritate, că motivul crimei a fost proasta lui situaţie materială, sărăcia şi neputinţa de a ieşi din impas, dorinţa să-şi consolideze primii paşi în viaţă, speranţa că va izbuti să-şi facă o carieră cu ajutorul a cel puţin trei mii de ruble, pe care credea ca le va găsi la victima lui. Se hotărâse să ucidă fiindcă este uşuratic şi laş, şi pe deasupra înrăit de lipsuri şi insuccese.
    La întrebarea ce anume l-a făcut să se predea, a răspuns deschis că se căia sincer. Toate acestea erau prea brutale, prea de-a dreptul spuse... 
..................................................................

Tâlharul pedepsit, Tudor Arghezi

Într-o zi, prin asfinţit,
Şoaricele a-ndrăznit
Să se creadă în putere
A pradă stupul de miere.

El intrase pe furiş,
Strecurat pe urdiniş,
Se gândea că o albină-i
Slabă, mică şi puţină,
Pe când el, hoţ şi borfaş,
Lângă ea-i un uriaş.

Nu ştiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Şi-şi pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una.

Roiul, cum de l-a zărit
C-a intrat, l-a copleşit.
Socoteală să-i mai ceară
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,
De la bot până la coadă
Tăbărate mii, grămadă,
Şi l-au strâns cu meşteşug,
Încuiat ca-ntr-un coşciug.

Nu ajunge, vream să zic,
Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună

Crimă şi predeapsă, Dostoievski

..........................................................................
                                                23.

                          Ploaia nu încetase.
    Ud până la piele, el intră la unsprezece  şi douăzeci de minute în modestul apartament al părinţilor logodnicei sale din strada a treia din Vasilievski Ostrov, pe bulevardul Malîi. Bătu mult la uşă şi la început stârni mare nedumerire; dar Arkadi Ivanovici, când voia, putea fi un om cuceritor, aşa încât prima bănuială, de altfel, foarte îndreptăţită, a celor doi părinţi chibzuiţi ai logodnicei lui - că Arkadi Ivanovici trebuie să se fi întrecut cu băutura - căzu de la sine.
    Părintele bolnav fu scos cu căruciorul în întâmpinarea musafirului de însăşi inimoasa şi chibzuita mamă care, după cum îi era obiceiul, trecu numaidecât la unele întrebări ocolite.
    Această femeie nu punea niciodată întrebări directe, ci întotdeauna începea cu zâmbete, îşi freca mâinile şi abia după aceea, dacă voia să afle neapărat şi sigur, de pildă: când ar dori Arkadi Ivanovici să fixeze nunta, se informă, plină de o curiozitate arzătoare, despre Paris, despre viaţa de la curtea regelui Franţei şi numai apoi, treptat ajungea şi la Vasilievski Ostrov.
    În alt moment, acest procedeu ar fi fost privit cu respect, dar de data aceasta Arkadi Ivanovici se arăta grozav de nerăbdator şi-şi exprimă dorinţa expresă de a-şi vedea logodnica, cu toate că i se spusese de la început că s-a culcat.
    Bineînţeles, logodnica apăru pe dată.
    Arkadi Ivanovici îi anunţă de-a dreptul că o afacere foarte importantă îl sileşte să lipsească o bucata de vreme din Petersburg şi că îi adusese cincisprezece mii de ruble în bani de argint şi în diverse hârtii de valoare, şi o roagă să primească aceşti bani, deoarece de mult avusese de gând să-i facă acest mic dar înainte de nuntă. Legătura logică între acest dar, plecarea anunţată şi nevoia de a veni în acest scop la miez de noapte, când ploua cu cofa, fireşte, nu reieşea din explicaţiile lui, care totuşi fură bine primite. Părinţii nu arătară aproape nici o mirare faţa de aceste ciudaţenii şi fură foarte sobri în exclamări şi întrebări, în schimb, manifestară cea mai fierbinte recunoştinţă, la care chibzuita mamă adaugă şi câteva lacrimi.
    Arkadi Ivanovici se ridică, râse, îşi sărută logodnica, o mângâie pe obrăjori, repetă că se va înapoia curând şi, observând în ochişorii ei, în dosul curiozităţii copilareşti, o întrebare mută, dar serioasă, o mai sărută o dată şi se gândi cu adevărată ciuda că darul va fi pus de-a dreptul sub lacăt şi păstrat de cea mai chibzuită mamă.
    Ieşi, lasându-i pe toţi într-o stare de surescitare nemaipomenită. Dar mărinimoasă mamă limpezi numaidecât, în şoaptă grăbită, unele nedumeriri mai mari, spunând că Arkadi Ivanovici este un om important, cu afaceri şi cu legaturi considerabile, că este foarte bogat şi face tot ce-i trece prin cap, îi vine o idee şi pleacă, îi vine altă idee şi dă nişte bani, aşa că nu au de ce se mira. Fireşte, era cam ciudat să-l vezi atât de ud, dar englezii, de pildă, sunt şi mai excentrici, şi apoi, toţi aceşti oameni din societatea înaltă nu ţin seama de cele ce s-ar putea spune despre ei şi nu se sinchisesc de nimeni. Se prea poate că umblă astfel îmbrăcat, ca să arate că nu-i pasă de nimeni. Şi principalul este să nu sufle nici o vorbă nimănui despre toate acestea, fiindcă Dumnezeu ştie ce poate să mai iăsă, iar banii trebuie ascunşi cât mai degrabă şi încuiaţi; desigur, este foarte bine că Fedosia a stat tot timpul la bucătărie şi, mai ales, nu trebuie şă se spună nimic, nimic acelei pramatii de Reslih etc, etc. Şuşotiră până la ora două după miezul nopţii.
    De altfel, logodnica plecă să se culce cu mult înainte, mirată şi puţin întristată.
    Iar Svidrigailov, exact la miezul nopţii, trecea podul spre Petersburgskaia.
    Ploaia încetase, dar vântul tot mai vuia încă. Tremură de frig şi o clipă se uită cu o anume curiozitate la apa neagră din Malaia Neva. Dar, foarte curând, îi păru că era prea rece în apropierea apei; se întoarse şi porni spre bulevardul N. Mergea de mult pe acest bulevard nesfârşit, poate de o jumătate de ceas, alunecând uneori, din pricina întunericului, pe trotuarul de lemn, fără să înceteze de-ă căută ceva pe partea dreaptă a străzii. Acolo, spre capătul bulevardului, observase, trecând nu demult, un hotel, care, după cât îşi amintea, purtă firma „Adrianopol", sau ceva de felul ăsta. Nu-şi greşise socoteala: hotelul, situat într-un loc atât de părăsit, atrăgea atenţia numaidecât, aşa că nu se putea să nu-l găseşti chiar pe întuneric.
    Era o clădire lungă, de lemn, înnegrită, în care, cu toată ora târzie, se mai zăreau lumini şi se observa oarecare mişcare.
    Intră şi ceru unui servitor zdrenţăros, pe care-l întâlni pe coridor, să-i dea o cameră. Zdrenţărosul îl cântări din ochi, se dezmetici şi-l conduse la o cămăruţă îndepărtată, strâmtă şi înăbuşitoare, din celălalt capăt al coridorului, într-un ungher de sub scară. Alta nu avea: toate erau ocupate. Zdrenţărosul îl privi întrebător.
    - Ceai este? întreba Svidrigailov.
    - Este.
    - Ce mai aveţi?
    - Friptură de viţel, votcă, gustări.
    - Adă viţel şi ceai.
    - Altceva nu doriţi? întreba, nedumerit, zdrenţărosul.
    - Nimic, nimic.
    Zdrenţărosul se îndepărtă, foarte dezamăgit.
    „Frumos locşor trebuie să fie... se gândi Svidrigailov. Cum se face că n-am ştiut de el? Iar eu trebuie sa am aerul unui om care se întoarce de la cafe-chantant şi care a şi avut o aventură pe drum. M-ar intersa să ştiu ce fel de oameni trag aici şi rămân peste noapte?"
    Aprinse lumânarea şi-şi inspectă odaia.
    Era o vizuină cu o singură fereastră, atât de mică şi de scundă, încât un om de statura lui abia putea sta în picioare în ea; patul era neînchipuit de murdar; masa de brad, vopsită, şi un scaun ocupau tot spaţiul liber. Pereţii păreau a fi din scânduri, cu tapetul jerpelit, atât de colbăit şi de rupt, încât culoarea (galbenă) mai putea fi deosebită, dar desenul- nu. O parte din tavan pornea oblic, ca la mansardă, dar aici era vorba de o scară.
    Svidrigailov puse lumânarea pe masă, se aşeză pe pat şi rămase pe gânduri. O şoaptă ciudată, neîntreruptă, care creştea uneori până la ţipăt, venind din colivia de alături, îi atrase, în sfârşit, atenţia.
    Şoapta nu încetase o clipă de când intrase în odaie. Trase cu urechea. Cineva se certa sau dojenea, aproape plângând, pe altcineva, dar nu se auzea decât un singur glas.
    Svidrigailov se sculă, acoperi flacăra cu mâna şi în perete străluci numaidecât o crăpătură îngustă; el se apropie şi privi.
    În odaia care era niţel mai mare decât a lui se aflau doi indivizi. Unul, fără surtuc, cu părul foarte creţ, cu faţă roşie, aprinsă, era oratorul; cu picioarele larg desfăcute, ca să-şi menţină echilibrul, şi lovindu-şe cu pumnul în piept îl dojenea patetic pe celalălt, spunându-i că este un cerşetor fără nici o situaţie, că l-a smuls din mocirlă, că poate să-l gonească când pofteşte, dar că toate acestea nu le vede decât Cel-de-Sus. Prietenul dojenit şedea pe scaun şi avea aerul unui om care ar vrea şi nu poate să strănute. Din când în când, se uita cu o privire tulbure de berbec la orator, dar se vedea că nu avea nici cea mai mică idee despre ce vorbeşte şi probabil că nici măcar nu auzea nimic. Pe masă ardea un muc de lumânare, se afla o carafă de votcă aproape goală, pahare, pâine, castraveţi şi văşăria ceaiului de mult băut.
    Svidrigailov privi atent toată scena, apoi se depărtă nepăsător de crăpătură şi se aşeză din nou pe păt.
    Zdrenţărosul, care se întoarse cu ceai şi cu friptură de viţel, nu se putu împiedica să nu-l întrebe încă o dată dacă nu mai doreşte ceva şi, după ce primi răspunsul negativ, se depărta definitiv.
    Svidrigailov se repezi la ceai şi bău tot paharul, ca să se încălzească, dar nu putu să înghită nicio îmbucătură de viţel, fiindcă îşi pierduse cu desăvârşire pofta de mâncare din pricina febrei ce începea să crească în el. Îşi scoase pardesiul, se înveli cu plapuma şi se culcă.
    Îi era ciudă: „Tot era mai bine să fiu sănătos acum", se gândi el şi zâmbi.
    Aerul din odaie era înăbuşitor, luminarea pâlpâia slab, afară vuia vântul, într-un colţ se auzea un şoarece; de altminteri, toată odaia mirosea a şoareci şi parcă a piele.
    Sta lungit în pat, într-un fel de somnolenţă: gândurile roiau nedesluşite. Ar fi vrut să se agaţe de unul singur.
    „Sub fereastră trebuie sa fie o grădină, se gândi el, vuiesc pomii; tare nu-mi place zgomotul copacilor noaptea, pe furtună şi pe întuneric- ce senzaţie neplacută!"
    Îşi aminti că trecuse adineauri prin faţa parcului Petrovski şi avusese aceeaşi impresie apăsătoare. Apoi îşi aminti de pod, de Malaia Neva, şi simţi că i se face frig, ca şi adineauri când stătuse în apropierea apei.
    „Niciodată în viaţa mea nu mi-a plăcut apa, nici măcar în peisaje, se gândi el, şi deodată un gând ciudat îl făcu să zâmbească: Cred că acum n-ar trebui să-mi pese nici de estetică, nici de confort, şi totuşi, tocmai acum m-am făcut pretenţios ca un animal care-şi alege neapărat locul... într-un asemenea prilej. Trebuia să ocolesc adineauri spre Petrovski! Dar, vezi Doamne, mi s-a părut că-i întuneric, frig, he-he! Mai-mai că-mi caut senzaţii plăcute!... De ce n-am stins lumânarea? (Suflă în lumânare.) Vecinii s-au culcat, se gândi el, nemaivăzând lumină în crăpătura de adineauri. Uite, Marfa Petrovna, acum ar trebui să poftești, e întuneric, locul e prielnic și momentul excepțional. Și iacă, tocmai acum nu vii....”
    Îşi aminti deodată cum adineauri, cu o oră înainte de a-şi aduce la îndeplinire planul împotriva Dunecikăi, îl sfătuise pe Raskolnikov să încredinţeze paza ei lui Razumihin.
    „Oi fi spus-o ca să mă aţâţ singur, după cum a ghicit Raskolnikov. Ce poamă e şi Raskolnikov ăsta! Multe a pătimit. Ar putea sa ajungă mare pramatie cu timpul, când o să-i mai iasă gărgăunii din cap; astăzi însă prea vrea să trăiască! În privinţa asta, oamenii de teapa lui sunt tare ticăloşi. Eh, lua-l-ar dracii, la urma urmelor, facă ce-o vrea, ce-mi pasă mie!"
    Nu putea să adoarmă. Puţin câte puţin chipul Dunecikăi, aşa cum o văzuse cu câteva ore mai înainte, răsări în faţa lui şi deodată simţi că se cutremură.
    „Nu, trebuie să las toate acestea deoparte, se gândi el, dezmeticindu-se, trebuie să mă gândesc la altceva. Ciudat şi ridicol; n-am urât niciodată pe nimeni din cale-afară, nici măcar n-am avut vreodată dorinţa să mă răzbun pe cineva, ceea ce este un semn rău, un semn foarte rău! Nu mi-a plăcut să mă cert, nu mă înfierbântam, şi ăsta de asemenea e un semn rău! Câte nu i-am promis adineauri, ptiu, drace! Poate că totuşi m-ar fi acceptat până la urma..."
    Tăcu şi scrâşni din dinţi: chipul Dunecikăi răsări din nou, întocmai aşa cum o văzuse când ea, după ce trăsese întâia oară, se speriase grozav, lăsase revolverul jos şi, mai mult moartă decât vie, îl privea, aşa că ar fi avut de două ori timpul să pună mâna pe ea şi ea nici braţul nu şi l-ar fi ridicat să se apere, dacă el singur nu i-ar fi adus aminte. Îşi aminti că în clipa aceea i se făcuse milă de ea, i se strânsese inima...
    „Eh, la dracu'! Iarăşi aceleaşi gânduri, acum trebuie să mă lepăd de ele, de toate..."
    Începea să aţipească: tremurul nervos încetase. Deodată, trecu ceva pe braţul şi pe piciorul lui, sub plapumă. Tresari:
    „Ei, drace, nu cumva e un şoarece? se gândi. Am lasat mâncarea pe masă..."
    Tare nu avea chef să se dezvelească, să se scoale, să-i fie iar frig, dar deodată trecu iarăşi ceva neplăcut peste picioarele lui; smulse plapuma şi aprinse lumânarea. Cuprins de un frison, se aplecă să vadă patul: nu văzu nimic, scutură plapuma şi un şoarece căzu pe cearceaf. Se repezi să-l prindă; dar şoarecele nu voia să fugă din pat, alerga de colo-colo în zigzag, îi aluneca printre degete, trecea peste braţul lui şi, în sfârşit, se ascunse sub pernă; el aruncă perna jos şi, în aceeaşi clipă, simţi că ceva îi intră în sân, se mişca pe trupul lui, pe spinare, sub cămaşă.
    Începu să tremure nervos şi se trezi. În odaie era întuneric, iar el zăcea în pat, învelit cu plapuma ca şi mai înainte; afară, la geam, vuia vântul.
    „Ce porcărie!" gândi el cu necaz.
    Se sculă şi se aşeză pe marginea patului, cu spatele la fereastră.
    „Mai binesă nu dorm deloc", hotărî el.
    De la fereastră venea o adiere rece şi umedă; fără să se ridice, trase plapuma pe umeri şi se înfăşură în ea. Nu aprinse lumânarea. Nu se gândea la nimic şi nici nu voia să se gândească, dar nălucirile răsăreau una după alta; îi treceau fulgerător prin minte fărâme de gânduri, fără legătură între ele. Era pe jumătate treaz, pe jumătate adormit.
    Fie frigul, fie întunericul, fie umezeala sau vântul care şuiera la geam şi legăna copacii trezeau în mintea lui o nostalgie infinită, o închipuire fantastică; avea numai viziuni de flori. Îi părea că vede în faţa ochilor o privelişte minunată, în zi de sărbătoare, luminoasă, caldă, aproape arzătoare, de Sfânta Treime. În mijlocul straturilor de flori se ridica un cottage elegant de ţară, în stil englezesc; terasa era îmbrăcată în plante agăţătoare şi plină de trandafiri; scara largă, însorită, e aşternută cu un covor bogat, şi la fiecare treaptă, în amândouă părţile scării, sunt vase chinezeşti cu flori rare. Observă mai ales buchetele de narcise albe şi gingaşe, care-şi plecau capetele pe lujerele înalte şi groase, de un verde-închis, cu mireasmă îmbătătoare, în vase cu apă, la ferestre. Ar fi vrut să nu se mai depărteze de ele, dar sui scara şi pătrunse într-un salon mare şi înalt şi iarăşi zări pretutindeni, la ferestre, în faţa uşilor deschise care dădeau pe o terasă, pe terasă însăşi, peste tot, numai flori. Duşumelele erau presărate cu iarbă proaspăt cosită, numai mireasmă; ferestrele erau larg deschise, un aer uşor, proaspăt şi răcoros adia în odaie, păsărelele ciripeau în grădină; iar în mijlocul salonului, pe masa acoperită cu atlaz alb, se afla un sicriu. Sicriul acesta era îmbrăcat pe dinăuntru cu brocart şi împodobit cu volanăşe albe. Ghirlande de flori îl înconjurau din toate părţile. Acoperită toată cu flori, zăcea în el o fetiţă în rochie albă de tul, cu braţele încrucişate pe piept, ca sculptate în marmură. Dar părul ei blond-auriu era despletit şi ud; o cunună de trandafiri îi împodobea capul. Profilul sever şi încremenit părea de asemenea cioplit în marmură, iar zâmbetul de pe buzele-i albe era atât de mustrător, plin de o durere nemărginită, care nu mai avea nimic copilăresc.
    Svidrigailov cunoştea fetiţa; nici icoane, nici lumânări aprinse nu erau în preajma sicriului, nu se auzeau nici rugăciuni. Fetiţa aceasta era o sinucigaşă - a murit înecată. Nu avea decât paisprezece ani, dar s-ă aruncat singură în braţele morţii, fiindcă i-a fost inima zdrobită de o jignire care a îngrozit şi a zdruncinat mintea ei de copil, a acoperit de ruşine nemeritată sufletul ei curat de înger batjocorit cu brutalitate şi i-a smuls un ultim strigăt de deznădejde care s-a stins neauzit de nimeni, în vuietul vântului, întuneric, frig, într-o noapte întunecoasă şi umedă de dezgheţ...
    Svidrigailov se trezi, se scula din pat şi se apropie de fereastră. Găsi, bâjbâind, mânerul şi deschise geamul. Vântul se năpusti turbat în odaiţa lui strâmtă şi-i învălui faţa şi pieptul, acoperit numai de cămaşă, cu un fel de promoroacă rece. Sub fereastră se afla parcă o grădină, un fel de grădină - restaurant de vară; probabil că aici, ziua, cântă lăutari şi se serveşte ceai la măsuţe.
    Dar acum, din copaci şi de pe tufe zburau până în odaie picături reci, era întuneric ca într-o hrubă şi obiectele abia se puteau desluşi ca nişte pete negre.
    Svidrigailov, aplecat pe fereastră, sprijinindu-se cu coatele de pervaz, scrută vreo cinci minute bezna. În plină noapte răsunară una după alta două lovituri de tun.
    „Aha, semnalul! Creşte apa, se gândi el; spre dimineaţă are să năvălească acolo unde străzile sunt mai joase, are să umple pivniţele şi caturile de jos, au să iasă afară guzganii şi, în ploaie şi vânt, oamenii uzi au să înceapă să-şi care mizeria în caturile de sus... Dar cât să fie ceasul? Abia îşi pusese întrebareamcă, în apropiere, ţăcănind şi parcă grăbindu-se din răsputeri, pendula bătu de trei ori. Ehe, peste o oră are să se lumineze de ziuă! Ce mai aştept? Trebuie să ies, să mă duc de-a dreptul în parcul Petrovski, să aleg o tufă mai măre, scăldată de ploaie, ună pe care ajunge s-o atingi cu umărul şi milioane de stropi îţi cad pe cap..."
    Închise fereastra, aprinse lumânarea, îşi puse haina, pardesiul, pălăria şi ieşi din odaie cu lumânarea în mână, ca să-l caute pe zdrenţărosul adormit undeva într-un ungher, printre boarfe şi mucuri de lumânări, să-i plătească odaia şi să plece...
    „E momentul cel mai bun, nici nu s-ar putea alege unul mai bun!"
    Umblă ce umblă pe coridorul îngust și lung, fără să întâlnească pe nimeni, și se pregătea tocmai să strige cu glas tare, când zări într-un colț întunecos, între un  dulap vechi și ușă, un obiect ciudat care părea viu.
    Se aplecă cu lumânarea în mână și văzu un copil: o fetiță de cel mult cinci ani, cu o rochiță udă ca o cârpă de spălat pe jos, care tremura și plângea.  Nu părea speriată de Svidrigailov, dar îl privea cu un fel de uluire prostească în ochii mari și negri, smiorcăindu-se în răstimpuri, aşa cum fac copiii care, după ce au plâns mult, s-au potolit și mai suspină numai din când în când. Obrăjorul fetiţei era palid şi tras: era îngheţată de frig, dar....
    "Cum de a ajuns aici? S-a ascuns pesemne în colţul ăsta şi n-a dormit toată noaptea."
    Încercă s-o descoasă. Fetiţa se învioră şi începu să îndruge iute-iute în limba ei copilărească. Spunea ceva despre ,,mămisica", spunea că ,,mămisica ale s-o bată" şi despre o cană care s-a „spalt". Nu-i mai tăcea guriţa; cu chiu, cu vai, din cele ce spunea, se putea deduce că este un copil nedorit, pe care mama, vreo bucătăreasă a hotelului, veşnic beată, o bate de o stinge şi de care copilul se teme de moarte; că fetiţa spărsese o cană şi că se speriase atât de tare, încât fugise încă de cu seară; se ascunsese pe afară şi stătuse multă vreme în ploaie; în sfârşit, se strecurase în coridor şi se aciuase în dosul dulapului acela, unde şezuse toata noaptea, plângând şi tremurând de umezeală, de frica întunericului şi de groază că are să fie bătută rău pentru toate cele câte le făcuse. Svidrigailov o luă în braţe, se întoarse cu ea în odaia lui, o aşeză pe pat şi începu să o descalţe. N-avea ciorapi. Ghetuţele erau rupte şi atât de ude, de părea ar fi stat toată noaptea într-o băltoacă. O dezbrăcă, o culcă în pat, o înveli şi o înfăşură cu cap cu tot în plapumă. Fetiţa adormi imediat. După ce isprăvi cu toate acestea, Svidrigailov se mohorî şi căzu din nou pe gânduri.
    "Cine m-a pus să mă amestec? se gândi deodată, cu un sentiment de mânie. Ce prostie!
    Înciudat, luă lumânarea ca să se ducă în căutarea zdrenţurosului, să-l descopere cu orice preţ şi să plece cât mai iute.
    „Eh, pitcoacea asta! se gândi el, blestemând, gata să deschidă uşă, dar se întoarse să se mai uite o dată la ea, să vadă dacă doarme. Ridică uşurel plapuma. Fetiţa dormea un somn greu si fericit. Se încălzise sub plapumă şi obrajii ei palizi începuseră sa se rumenească. Dar, lucru ciudat, roşeaţa părea mai puternică şi mai vie decât o roşeaţă obişnuită de copil.
    „Are friguri", se gândi Svidrigailov; copila era roşie de parcă i-ar fi dat cineva să bea un pahar întreg de vin. Buzele roşii ard, răsuflarea e fierbinte, dar ce-i asta? i se păru deodată că genele lungi, negre, tresar şi clipesc, se ridică şi printre ele se strecoară o privire vicleană, ageră, o privire îmbietoare, câtuşi de puţin candidă, ca şi cum fetiţa n-ar dormi, ci s-ar preface numai. Chiar aşa şi este: buzele tresar, schiţează un zâmbet; colţurile guriţei tremură de parcă ar încerca să-şi stăpânească râsul. Dar iată că a încetat să se ferească; râde, râde deschis; ceva neobrăzat, obscen, se oglindeşte pe această mutrişoară care nu mai are nimic copilăros; este chipul vicios al femeii de stradă, al prostituatei franceze.
    Fără să se mai ascundă, ochii se deschid larg; îl cercetează cu o privire neruşinată, plină de foc, îl cheamă, râd... Ceva nespus de hidos şi de jignitor e în râsul, în ochii, în toată înfăţişarea obscenă a acestui copil.
    „Cum, o fetiţă de cinci ani?!... şopti Svidrigailov, sincer îngrozit. Ce-i... ce-i asta?"
    Fetiţa se întoarce către el, cu obrajorul în flacări, îi întinde braţele...
    „Ah, blestemato!" strigă îngrozit, Svidrigailov şi ridică braţul s-o lovească...
    Dar în aceeaşi clipă se trezi.
    Era tot culcat în pat, înfăşurat ca şi mai înainte în plapumă; lumânarea nu era aprinsă, afară se luminase de-a binelea.
    "Am avut visuri rele toată noaptea asta!"
    Se sculă, furios, simţind că e frânt de oboseală; îl dureau toate oasele. Afară era ceaţă şi nu se mai vedea nimic. Se făcuse ora cinci; dormise prea mult! Se ridică, îşi puse haina şi pardesiul, care erau încă ude. Pipăi în buzunar revolverul, îl trase afară, îndreptă capsula; apoi se aşeză, scoase din buzunar un carneţel şi pe prima pagină, cea pe care o observă imediat toata lumeă, scrise cu litere mari câteva rânduri. Le reciti şi rămase adâncit în gânduri, cu coatele pe masă.
    Revolverul şi carneţelul zăceau alături, lângă cotul lui.
    Muştele, trezite din somn, mişunau pe friptura neatinsă, rămasă tot acolo, pe masă. Le privi multă vreme, apoi, cu mâna dreaptă, liberă, încercă să prindă una. Se chinui mult timp, dar nu izbuti s-o prindă.
    În sfârşit, dându-şi seama de ce lucru interesant se ocupă, se dezmetici, tresări, se scula şi porni hotărât afară din odaie. Peste o clipă se afla în stradă.
     O ceaţă deasă, lăptoasă, învăluia oraşul. Svidrigailov porni pe trotuarul de lemn, alunecos şi murdar, spre Malaia Neva. I se părea că şi vede apa râului crescută mult peste noapte. Petrovski Ostrov, cărările umede, iarba udă, copacii şi tufişurile ude şi, în sfârşit, tufa aceea... înciudat, începu să se uite la case, doar-doar s-o gândi la altceva. Nu era nici un trecător, nici un birjar de-a lungul bulevardului. Triste şi murdare îl priveau căsuţele de lemn, vopsite în galben violent, cu obloanele închise. Frigul şi umezeala îl pătrundeau până la os şi simţi că-l apucă din nou frisoanele. Din când în când, zărea băcănii, chioşcuri de zarzavat şi citea cu atenţie firmele. Trotuarul de lemn se isprăvi. Ajunse în dreptul unei case mari de piatră. Un căţeluş murdar, răzbit de frig, cu coada între picioare, îi taie drumul. Un individ beat, îmbrăcat într-o manta, zăcea cu faţa în jos, de-a curmezişul trotuarului.
    Îl privi şi merse mai departe. În stânga se ivi un foişor înalt.
   „Stai!... se gândi el. Uite locul, ce sa mă mai duc la Petrovski? Cel puţin aici am un martor oficial..."
    Acest gând îl făcu aproape să zâmbească şi coti în strada X. Aici se afla o casă mare cu foişor. În faţa porţii mari, închise, sprijinindu-se cu umărul de ea, stătea un omuleţ înfăşurat într-o manta soldaţească şi având pe cap o cască grecească, de aramă, ca a lui Ahile. Văzându-l ca se apropie, omuleţul îi aruncă o privire piezişă, adormită. Pe obrazul lui se citea eterna tristeţe morocănoasă, care s-a întipărit atât de amar pe toate figurile evreieşti, fără excepţie. Cei doi, Svidrigailov şi Ahile, se cercetară câteva clipe în tăcere. În sfârşit, Ahile socoti o încălcare a ordinei faptul că un om, care nu era beat, stă la trei paşi de el, îl priveşte ţintă şi nu spune o vorbă.
    - Şi ce causi matale aisea? întrebă el, fără să se mişte şi fără să schimbe poziţia.
    - Nimic, frăţioare, bună ziua! răspunse Svidrigailov.
    - Tresi mai departe.
    - Eu, frăţioare, plec în ţări străine.
    - În sări străine?
    - În America!
    - În America?
    Svidrigailov scoase revolverul şi ridică cocoşul. Ahile ridică sprâncenele.
    - Se glumă-i asta? Aise nu-i locul.
    - Şi de ce asta?
    - Pentru că nu-i locul.
    - Ei, frăţioare, n-are a face. Locul e bun; dacă au să te întrebe, să spui că am plecat în America.
    Îşi lipi revolverul de tâmpla dreaptă.
    - Aisea nu se poate, aisea nu-i locul!  tresări Ahile, făcând ochii tot mai mari.
    Svidrigailov apăsă pe trăgaci....

                                                       Capitolul VII.

                              În aceeaşi zi, dar spre seară, pe la orele şapte, Raskolnikov se apropie de locuinţa mamei şi surorii lui - acea locuinţa în casa lui Bakaleev pe care le-o găsise Razumihin. Intrarea era de-a dreptul din stradă. Raskolnikov venea, încetinind din ce în ce pasul şi parcă şovăind încă dacă să intre sau nu. Dar nu s-ar fi înapoiat pentru nimic în lume: hotărârea lui era nestrămutată.
    „De altminteri încă nu ştiu nimic, se gândea el, şi s-au obişnuit cu ciudăţeniile mele..."
    Hainele lui erau îngrozitor de murdare, rupte, jerpelite şi ude, după o noapte întreagă de stat afară, în ploaie. Obrazul îi era aproape sluţit de oboseală, de frig, de istovire fizică şi de lupta cu el însuşi, care ţinea de mai bine de douăzeci de ore.
    Toata noaptea o petrecuse singur, Dumnezeu ştie unde. Dar cel puţin, acum, era hotărât. Bătu la uşă; îi deschise mama. Dunecika nu era acasă. Până şi servitoarea lipsea în clipa aceea.
    Pulheria Aleksandrovna îşi pierdu graiul de uimire şi fericire; apoi îl apuca de mână şi-l trase în odaie.
    - Ai venit, în sfârşit! începu ea, bâlbâindu-se de bucurie. Nu te supăra, Rodea, că te întâmpin ca o proastă, cu lacrimi în ochi; nu plâng, râd. Crezi că plâng? Nu, mă bucur, dar am un nărav caraghios: una-două îmi curg lacrimile. De la moartea tatălui tau plâng pentru toate celea. Şezi, dragul meu, eşti obosit, de bună seamă; văd eu ca eşti obosit. Vai, ce te-ai murdărit!
    - Am umblat ieri pe ploaie, mamă... începu Raskolnikov.
    - Nu, nu!... tresări Pulheria Aleksandrovna, întrerupându-l. Ai crezut că am să mă apuc numaidecât să te descos, după obiceiul meu muieresc de altădată? Nu te nelinişti; eu înţeleg, înţeleg tot acum; am învăţat să mă port aşa cum se poartă lumea aici, şi zău că este mult mai bine. Am judecat o dată pentru totdeauna: pot eu să înţeleg gândurile tale şi să-ţi cer socoteală? Pe tine cine ştie ce treburi şi planuri te frământă, în capul tău se nasc poate unele idei, şi eu să te tulbur într-una cu întrebările mele? Eu, vezi... Ah, Doamne! Ce mă tot învârtesc ca o zăpăcită?... Eu, Rodea, am citit articolul tău publicat în revistă, îl citesc pentru a treia oară, mi l-a adus Dmitri Prokofici. Când l-am văzut, am ţipat de uimire; ce proastă sunt, m-am gândit, iată ce-l  preocupă; iată unde este dezlegarea enigmei! El poate tocmai are o idee nouă, o suceşte şi o răsuceşte în minte, şi eu îl chinuiesc, îi bat capul. Îl citesc, dragul meu, şi, fireşte, multe lucruri îmi scapă; nici nu-i de mirare, aşa şi trebuie sa fie: cum pot eu să înţeleg?
    - Arată-mi-l şi mie, mamă. Raskolnikov luă revista, privi în treacăt articolul şi, deşi sentimentul care-l cuprinse nu se potrivea deloc cu starea lui sufletească şi cu situaţia în care se găsea, simţi acea senzaţie ciudată, înviorătoare şi plăcută pe care o încearcă autorul când îşi vede întâia operă tipărită, mai ales când autorul are numai douăzeci şi trei de ani. Dar asta nu ţinu decât o clipă.
    Citi câteva rânduri, se încruntă şi o durere cumplită îi strânse inima. Toată lupta launtrică din ultimele luni i se perindă prin faţă într-o clipă. Azvârli articolul pe masă, cu dezgust şi ciudă.
    - Dar oricât de proastă sunt, Rodea, îmi pot da seama că tu foarte curând ai să ajungi printre oamenii de frunte, daca nu cumva cel mai mare savant de la noi. Şi ei au îndrăznit să te creada nebun! Ha-ha-ha! Nici nu ştii că ei aşa au crezut! Ah, bieţi viermi, deu nde sa înţelegeţi voi ce înseamnă adevărata inteligenţă?! Până şi Dunecika a fost cât pe-aici să le dea crezare; ce zici de asta? Răposatul taică-tău de două ori a trimis la ziare, mai întâi nişte versuri (mai păstrez şi acum caietul şi am să ţi-l arăt într-o zi), apoi o nuvelă întreagă (i-am cerut chiar voie s-o copiez), şi cât ne-am rugat lui Dumnezeu să fie primite - dar nu le-au primit! Cu şase sau şapte zile în urmă, Rodea, m-am omorât cu firea, uitându-mă la hainele tale, la felul în care trăieşti, ce mănânci, cum eşti îmbrăcat! Acum însă văd că am fost o proastă, fiindcă tu, cum ai să vrei, ai să-ţi faci rost de toate dintr-o dată, ai să-ţi faci rost prin inteligenţa şi talentul tău. Înseamnă ca deocamdată nu ţii la asta şi că eşti preocupat de lucruri mult, mult mai importante...
    - Dunia nu este acasă, mamă?
    - Nu, Rodea. Pleacă mereu şi mă lasă singură. Mulţumesc lui Dmitri Prokofici că vine să mai stea cu mine, şi-mi tot vorbeşte de tine. Te iubeşte şi te respectă. N-aş putea să spun despre soră-ta că ar fi  nerespectuoasă. Nu mă plâng. Ea are caracterul ei, eu îl am pe al meu; are acum secretele ei; eu însă n-am niciun fel de secrete. Eu, bineînţeles, sunt convinsă că Dunia este foarte deşteaptă şi că, în afară de asta, ne iubeşte mult pe mine şi pe tine... totuşi, nu ştiu unde au să duca toate acestea. Tu, Rodea, m-ai făcut fericită, fiindcă ai venit acum, iar ea te-a pierdut cu plimbările ei; are să vină şi eu am să-i spun: „În lipsa ta a fost fratele tau aici, şi tu pe unde mi-ai umblat?" Să nu mă răsfeţi din cale-afară, Rodea; dacă poţi - vino, dacă nu- ce să-i faci, am să te aştept. Tot am să ştiu că ţii la mine, şi mie îmi ajunge. Am să-ţi citesc operele, am să aud despre tine de la toată lumea, din când în când ai să vii şi tu să mă vezi, ce-aş putea dori mai mult? Astăzi ai venit ca să-ţi mângâi mama, văd eu...
    Pulheria Aleksandrovna izbucni deodată în lacrimi.
    - Iarăşi! Nu te uita la mine, femeie proastă! Vai, Doamne, de ce stau? strigă ea, sărind de la locul ei. Am cafea şi nici nu te-am tratat măcar! Iată ce înseamnă egoismul bătrânesc! Acuşi, acuşi!
    - Lasă, mamă, nu stau mult. N-am venit pentru cafea. Te rog, ascultă-mă.
    Pulheria Aleksandrovna se apropie, sfioasă.
    - Mamă, orice s-ar întâmpla cu mine, orice ai auzi despre mine, orice ţi s-ar spune despre mine, ai să mă iubeşti, aşa cum mă iubeşti acum? întrebă el din toată inima, fără să aibă timp să se gândească, să-şi cântărească vorbele.
    - Rodea, Rodea, ce-i cu tine? Cum poţi să mă întrebi una ca asta? Şi cine ar îndrăzni să-mi spună ceva rău despre tine? Nici n-aş crede; oricine ar fi, l-aş da afară.
    - Am venit să te încredinţez că te-am iubit mereu şi mă bucur, mă bucur nespus că suntem singuri, că Dunecika lipseşte, adaugă el cu acelaşi avânt. Am venit să-ţi spun că, deşi poate ai să te simţi nenorocită, fiul tău te iubeşte acum mai mult decât pe el însuşi şi că n-ai avut dreptate să te îndoieşti de iubirea lui. Niciodată n-am să încetez de a te iubi.... Şi acum, ajunge; am crezut că înainte de toate trebuia să te încredinţez acest lucru....
    Pulheria Aleksandrovna îl îmbrăţişă în tăcere, îl strânse la pieptul ei, plângând încetişor.
    - Nu ştiu ce-i cu tine, Rodea, zise ea, în sfârşit. Până azi am crezut că te plictisim, dar acum văd că te aştepţi la o mare durere şi ca de aceea eşti atât de trist. Am simţit asta de mult, Rodea. Iartă-mă că ţi-o spun; nu mă gândesc decât la asta şi nu dorm nopţile. Noaptea trecută sora ta a delirat şi te-a tot pomenit în delirul ei. Am auzit câte ceva, dar n-am înţeles nimic. Toată dimineaţa m-am foit prin casă, ca un osândit înainte de execuţie; presimţeam că mă aşteaptă ceva şi iată că m-a ajuns! Rodea, Rodea, unde te duci? Pleci undeva?
    - Plec, mamă.
    - Aşa am crezut şi eu! Dar şi eu aş putea să plec cu tine, dacă este nevoie. Şi Dunia; ea te iubeşte, te iubeşte foarte mult; şi Sofia Semionovna ar putea să vină cu noi, dacă aşa trebuie; vezi, o primesc cu plăcere, ca pe fiica mea. Dmitri Prokofici are să ne dea o mână de ajutor sa ne facem bagajele... dar... unde... pleci?
    - Adio, mamă.
    - Cum? Chiar azi? strigă ea, de parcă-l pierdea pentru totdeauna.
    - Nu pot să mai rămân, e timpul sa plec, trebuie...
    - Şi eu nu pot să te însoţesc?
    - Nu, dar îngenunchează şi roagă-te lui Dumnezeu pentru mine. Poate că are să-ţi asculte ruga...
    - Vino atunci să te binecuvântez, să-ţi fac cruce! Uite aşa, uite aşa. Doamne-Dumnezeule!
    Da, era fericit, era fericit că nu găsise pe nimeni acasă, că rămăsese singur cu maică-sa. Părea ca după tot răstimpul acesta înfiorător, inima lui se muia, în sfârşit. Căzu în genunchi în faţa ei, îi sărută picioarele şi, îmbrăţişaţi, plânseră amândoi. Ea nu se mai mira şi nu-l descosea. Înţelesese de mult ca se petrece ceva groaznic cu fiul ei, şi că acum venise clipa cea grea.
    - Rodea, dragul meu, primul meu născut! spuse ea, suspinând. Eşti acum aşa cum erai copil; şi atunci tot aşa veneai la mine şi mă îmbrăţişai şi mă sărutai; odinioară, pe vremea când trăia taică-tu, şi eram necăjiţi, numai prezenţa ta ne mângâia, iar după ce l-am înmormântat pe taică-tu - de câte ori n-am plâns împreună, îmbrăţişaţi ca acum, pe mormântul lui! Dacă plâng de mult e că inima de mamă presimte nenorocirea. Cum te-am văzut atunci, în seara aceea când abia am sosit aici, am înţeles tot după privirea ta, şi mi s-a strâns inima, iar astăzi, când ţi-am deschis uşa şi m-am uitat la tine, m-am gândit: a sosit clipa cea grea. Rodea, Rodea, nu pleci chiar acum?
    - Nu.
    - Ai să mai vii?
    - Da... am să mai vin.
    - Rodea, nu te supăra, nici nu îndrăznesc să te întreb, nu îndrăznesc, dar spune-mi numai două vorbe, pleci departe?
    - Foarte departe.
    - Şi ce-i acolo, o să ai o slujba, te aşteaptă o carieră?
    - Ce-o da Dumnezeu.... roagă-te pentru mine, mamă....
    Raskolnikov porni spre uşă, dar ea se agăţă de braţul lui şi-l privi, disperată, drept în ochi. Faţa îi era crispată de groază.
    - Destul, mamă, zise Raskolnikov, căindu-se  din toată inima că avusese ideea de a veni acolo.
    - Nu e pentru toată viaţa? Doar nu e pentru toata viaţa? Ai să mai vii, nu-i aşa? Ai să mai vii mâine?
    - Am să vin, am să vin, rămâi cu bine. Se smulse, în sfârşit.
    Afară,  înserarea era dulce, răcoroasă, senină; vremea se schimbase încă de dimineaţă. Raskolnikov porni spre casă; era grăbit. Ar fi vrut sa isprăvească tot ce avea de făcut înainte de asfinţitul soarelui. Şi până atunci trebuia să se mai vadă cu unii oameni. Urcând scara, observa că Nastasia, care pregătea samovarul, ridicase capul şi-l urmărea cu privirea.
    „Nu cumva este cineva la mine?" se întrebă el.
    Se gândi cu dezgust la Porfiri.
    Dar, deschizând uşa odăii lui, o zări pe Dunecika. Şedea singură, cufundată în gândurile ei, şi părea că-l aşteaptă de multă vreme.
    Raskolnikov se opri în prag.
    Ea se sculă de pe divan, speriată, şi rămase dreaptă în faţa lui. Privirea aţintită asupra lui era plină de groază şi de o nemărginită durere. Şi numai după această privire el înţelese imediat că ea ştie tot.
    - Ce să fac, să intru sau să plec? întrebă el, şovăind.
..........................................................................