Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!
Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!
Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!
marți, 24 ianuarie 2017
luni, 23 ianuarie 2017
320 de pisici negre, Rodica Ojog-Braşoveanu
....................................................................................
5.
În fața șefului său, colonelul Nasta, încercă din răsputeri să-și stăpânească enervarea. Îi explică cât de poate de reverențios că el personal a albit rezolvând două dosare Melania Lupu.
- Am adus-o de mână până la arestul Miliției, am ascultat cheia răsucindu-se în broască şi numai după aceea mi-am văzut de treabă. Nu mi-a trecut prin minte şi nu mi-a cerut nimeni, căci probabil aş fi făcut-o şi pe asta, să mă culc la uşă. Dacă ăia au fost atât de căscaţi încât şi...
- Calm, îl opri colonelul zâmbind. Ştii bine că băieţii n-au nicio vină. Oricine ar fi oprit ambulanţa văzând un om prăbuşit de-a curmezişul străzii. E o capcană clasică, veche de când lumea şi care rămâne în continuare valabilă.
- Foarte bine, eu nu vreau să tai capul nimănui, dar vă rog să încredinţaţi cazul altcuiva.
Colonelul îşi ridică sprâncenele. Surâdea constant.
- De ce, dragul meu?
Cristescu avu dintr-o dată sentimentul că Nasta se amuză copios, că-şi înfige unghiile în carne - ţinea mâinile sub birou - ca să nu izbucnească în hohote de râs. Încercă să-şi închipuie cum ar fi privit el chestiunea din alt unghi decât al protagonistului şi căpătă convingerea că nu se înşală. "O babă nebună şi fantastică! I-a pus gând rău nefericitului..." Şi ar fi pariat discret pe şansele fiecăruia.
- Pentru că... Îi venea greu să-şi tempereze glasul şi repetă: Pentru că m-am săturat! Gata! Mi-ajunge! Nu mă simt în stare să-i ţin piept bătrânei!
- Auzi, când eram mic mi-era frică de Baba Cloanţa...
- Ei bine, mie a trebuit să-mi albească părul ca să încerc acelaşi sentiment subtil.
- Şi cu cât mă gândeam mai mult la ea, continuă colonelul, cu atât mă simţeam mai înspăimântat. Linişteşte-te şi-ai să vezi cât de copilăreşti sunt toate aceste temeri. Ai de înfruntat o bătrână, ceva mai năstruşnică decât altele, pe care o investeşti cu mult extraordinar. Smulge-i penele şi-ai să constaţi că ai în faţă o simplă infractoare.
Cristescu clocotea. Urechile îi vâjâiau şi urmărea greu cuvintele colonelului.
"Pene... o simplă infractoare... Asta-i culmea! Încă puţin şi-o să-mi spună că de fapt nu e decât o bătrânică sărmană care, după ce se strecoară doi ani prin toate capcanele codului penal în timp ce eu consum, aşa, cam la o vadră de antinevralgice, diazepam şi cyclobarbital, evadează graţios în mai puţin de patruzeci şi opt de ore de la arestare. Ce mare lucru, domnule, să nu exagerăm!"
- Fireşte, spuse crispat, sunt dispus să-mi ajut fără rezerve colegul pe care-l veţi însărcina cu această chestiune.
- Vioara a doua? A, nu, dragul meu, în nici un caz! Scoate-ţi din cap asemenea idei!
- Mi-aş putea îngădui să vă întreb de ce?
- Dar e foarte simplu, râse colonelul, şi o ştie toată lumea în afară de dumneata, probabil. Ai devenit specialistul nostru nr. 1 în problema Melania Lupu.
10.
Locotenentul Azimioară nu se simțea tocmai sigur în legătură cu atitudinea pe care urma s-o ia. Îl văzuse pe Cristescu intrând ca o vijelie la şef şi era încredinţat că ar putea reproduce discuţia până la ultima replică. În cele din urmă, adoptă o expresie diurnă aşteptându-l, ca de obicei, în spatele mesei cafenii pe care cineva, poate predecesorul său, zgâriase un cap de elefant. De urechile clăpăuge spânzurau cercei şi, după toane, locotenentul îi colora cu carioca roşu sau verde.
Maiorul mormăi un salut şi îşi azvârli nervos mapa pe birou.
- Ce părere ai?
Azimioară ridică filozofic din umeri. "Asta-i situaţia."
- Trebuie să recunoşti că-i fenomenală! Eram fericit, domnule, înţelegi, fericit, citeam, ascultam ploaia şi mă gândeam ce stofă de costum să-mi iau pentru primăvară, asta era în capul meu ca preocupare majoră, şi-mi pică Melania cu altă dandana! Dar nu orice fel de dandana. Nu! Una formidabilă, ca să-mi ia piuitul. Pe cuvânt, am impresia c-o face înadins. "Nenorocitul ăla de Cristescu s-o fi plictisind, săracul. Ia să mă ocup eu puţin de el..." Îţi vine să râzi, nu-i aşa?
Locotenentul dădu repede din cap.
- Nu.
- Foarte prost! Înseamnă că n-ai umor, deşi circulă zvonul prin minister că-l învârteşti pe Sordi în jurul degetului mic. Dă-mi o hartă.
Îşi aplecă trupul zvelt deasupra mesei şi începu să traseze cu stiloul linii şi cercuri.
- Ăsta-i itinerarul ambulanţei. Aici a intervenit accidentul. Hm, un singur bec, şi pe ăla au avut grijă să-l aranjeze. Ambulanţa a fost găsită la Facultatea de Medicină. Din punctul unde ne aflăm, asta înseamnă cincisprezece kilometri. Dacă prietena noastră Melania nu goneşte acum pe o şosea în afara Bucureştiului sau nu zboară într-un Boeing spre Boston, unde a auzit ea că duc lipsă de gangsteri, atunci se află undeva în acest perimetru.
Încercui cu roşu cartierul Operetei, Rahova, Călăraşi, Moşilor şi Rosetti. Se uită la Azimioară.
- Simplu, nu? Doar vreo cincizeci şi şapte de străzi. Ceva noroc însă tot avem, mormăi. Am scăpat de Cotroceni, Drumul Taberei, Titan.
- Poftim?
- Există o psihologie a evadatului. Se ascunde cât poate mai departe de locul unde şi-a abandonat ghiuleaua care-i atârna de picior. Mă rog, vorba vine! Fii sigur că n-au parcat ambulanţa vizavi de ascunzătoarea bătrânei. Deşi, când ai de-a face cu Melania, poţi să arunci la coş toate teoriile. Cu îndrăzneala ei, nu m-ar mira să se fi strecurat în podul ministerului, în apartamentul meu sau al dumitale, ştiind că acolo n-o s-o căutăm.
Locotenentul îşi scoase blocnotesul.
- Deci instituim posturi fixe şi mobile de supraveghere în cartierele pe care le-aţi enunţat.
- Bineînţeles! Şi tot bineînţeles, va fi inutil. Îţi dai seama că n-o să iasă la promenadă mâine dimineaţă. Mobilizăm pentru moment opt oameni.
Azimioară zâmbea politicos. Maiorul exagera, dar îl prefera aşa decât în starea de deprimare pe care o încercase cu cinci zile în urmă, când mai căuta probe împotriva Melaniei.
- Întrebări discrete, reluă Cristescu, nimic forţat. Nici un amănunt nu-i de prisos. În momentul de faţă, orice fapt neobişnuit remarcat de vecini este important. Vrei să mă întrebi ceva? Ai aerul că dai târcoale unei oale cu smântână. Surâse: Sunt supărat pe Melania, nu pe tine, aşa că nu văd de ce trebuie să mă menajezi.
- E o chestie aici... Când Dumnezeu a avut timp să-şi aranjeze evadarea? Pentru că avem de-a face cu o acţiune organizată.
- Categoric! La asta mă gândesc de când am primit vestea cea bună... N-o să mă facă nimeni să cred că a combinat totul dinainte şi că s-a lăsat arestată numai ca să-mi joace mie o festă, ştergând-o din puşcărie. Martorii vorbesc de trei complici. Aproape că mi-aş da o mână să ştiu în ce scop au eliberat-o. Pentru că în privinţa aceasta cel puţin, eu nu am nici un dubiu. Pe Melania ne-au subtilizat-o nu ca s-o ascundă de-acum şi până la capătul zilelor într-un apartament oarecare, unde să i se reînnoiască provizia de dulciuri. Au eliberat-o pentru că au nevoie de ea. Şi au nevoie de ea în vederea unei lovituri unice. Femeia asta şi-a vârât în cap să mă facă knock out din trei în trei zile şi nu se lasă cu una, cu două. În acest sens, ceea ce am vizionat noi până acum, dragule, e doar primo tempo. Preludiul modest al unei afaceri năucitoare cum n-am văzut, n-am întâlnit şi n-am auzit noi, bunii şi străbunii, şi n-or s-o întâlnească, vadă etcetera nici copiii noştri. O afacere bombă şi care, evident, nu putea să aibă altă vedetă decât pe Melania Lupu!
CAPITOLUL VI
HOȚII DE PISICI
1.
La opt dimineața bătrâna încă dormea.
Emilia își făcu o toaletă sumară şi prepară cafeaua, pe care o bău în picioare, lângă fereastră. Privi strada prin dantela subţire a perdelei şi i se păru că totul e în regulă. Gospodine, poştaşul, trecători fără importanţă.
"Omul gri, ăsta e periculos", îi atrăsese atenţia Ned. "Individul care seamănă cu mii de alţi indivizi, despre care nu poţi să spui absolut nimic şi care e de obicei îmbrăcat în cenuşiu. Îl întâlneşti de cinci ori pe zi, şi tot de cinci ori îţi spui că îl vezi pentru prima oară, asta dacă în general îl observi. Când vei constata că un asemenea specimen sună la uşă sub cel mai nevinovat pretext din lume, sau că dă târcoale prin împrejurimi, vei putea paria pe ultimul dumitale ban că eşti filată. Unele poliţii recurg acum la agentul flash. Haine excentrice, comportare stridentă, tocmai pentru a deruta printr-o abatere radicală de la imaginea copoiului clasic. Pot fi folosiţi însă o singură dată. În sfârşit, nu am de gând să-ţi ţin un curs..."
Englezul apăru după o oră, cu un carton enorm de prăjituri şi o pungă de bomboane.
Emilia îi făcu loc să intre, zâmbind sarcastică.
- Încerci s-o mituieşti?
- Încerc tot ce e posibil. De vreme ce tot mă aflu aici, vreau să epuizez orice şansă.
- Există vreuna?
Ned ridică din umeri.
- Ce face?
- Doarme.
- Bine. Se aşeză comod, scoţând pachetul de ţigări. Ce s-a întâmplat aseară, după plecarea noastră?
- Bărbatul care a pocnit-o cu bastonul era un tip vânjos...
- Adică?
- Am petrecut cele mai năucitoare ceasuri din viaţa mea. Împlinesc treizeci şi opt de ani...
- Timp în care ai avut prilejul să vezi destule, râse Morton.
Emilia aruncă o privire spre uşa dormitorului şi începu să vorbească înfierbântat.
- Nu ştiam ce să mai cred! Am înnebunit eu, aţi răpit-o pe ea dintr-un ospiciu sau visez! Nu exagerez un cuvânt, crede-mă. Întâi a dat drumul la televizor, dar fără să deschidă sonorul. "De ce?" o întreb. "Încerc să-mi închipui singură ce au oamenii aceştia să-şi spună. Născocesc o grămadă de replici nostime şi asta mă distrează mai grozav decât izbutea s-o facă domnul Novelli însuşi" - un artist de acum o mie de ani, explică fata. "E un exerciţiu de imaginaţie care mă înviorează şi-l recomand tuturor prietenilor mei."
- Splendid!
Englezul râdea.
În obrajii Emiliei se iviseră pete roşii. Scoase un zgomot înfundat şi reluă din ce în ce mai montată:
- La radio se transmitea Lacul lebedelor.
A început să danseze prin odaie fără niciun fel de jenă, în timp ce eu o priveam înlemnită. Jur că în clipa aia se credea star internaţional, primă balerină la Opera din Leningrad sau Paris. "Citesc multă admiraţie în ochii dumneavoastră. Adevărul e că am temperament de dansatoare şi multă aplicaţie, dar împrejurările nu m-au favorizat."
- Ascultă, nu şi-a bătut joc de dumneata?
- Aş fi preferat din toată inima decât să ştiu că am de-a face cu o nebună furioasă. Când am auzit-o că începe să vorbească singură, de fapt să-şi vorbească, mi-a venit s-o rup la fugă. Trebuia s-o auzi: "Draga mea, mi-e teamă că ai răcit. Ce-ai prefera să-ţi povestesc astă-seară, fetiţo?"
- Cum adică?
- Aşa cum îţi spun. Şi-a povestit ei înseşi, de la cap la coadă, Scufiţa Roşie şi Purceluşul neascultător. Cu interpretare, bineînţeles. Lupul şuiera, purceluşul guiţa, pădurea foşnea, bunicuţa croşeta, iar mie îmi vâjâiau creierii.
- Nu cumva dumitale-ţi povestea?
- Nici pomeneală! Mi-a spus că încă nu suntem destul de bune prietene pentru asta, dar nu exclude posibilitatea în perspectivă. Pe la unsprezece, m-am ţinut de perete să nu vin de-a rostogolul. A îngenuncheat lângă pat şi a început să se roage pentru sănătatea motanului, implorând pe Doamne-Doamne - textual - să intervină într-un fel, pentru ca cei doi domni amabili să-l regăsească cât mai repede.
- Mda, făcu Ned pe gânduri, neobişnuit în orice caz.
- Recunoaşte că merita să vii la Bucureşti numai ca să cunoşti specimenul.
- Să nu ne pripim, Emilia. După patruzeci de ani, oamenii deprind unele ciudăţenii. Mătuşa mea, de pildă, are o rentă de o mie de lire. A cheltuit acum câţiva ani venitul pe o lună întreagă pentru a-şi vindeca papagalul, deşi cu aceiaşi bani ar fi putut să-şi procure unul teafăr şi cu vreo sută de ani mai tânăr.
- În cazul acesta s-ar putea să vă înţelegeţi bine împreună. Mi se pare că s-a sculat.
Un cap cu bucle albe, ciufulite, se ivi în prag şi dispăru aproape instantaneu.
- Oh, se auzi glasul bătrânei, de ce nu m-ai avertizat, draga mea? Nu sunt obişnuită cu vizite atât de matinale.
- Ce spune?
- Nu primeşte oaspeţi neanunţaţi, şi nu înainte de cinci după-amiază.
Morton mestecă o înjurătură între dinţi, apoi începu să râdă. Cea mai mare greşeală ar fi fost să se enerveze.
- Ei bine, de data asta va face o excepţie.
- Nu sunt deloc sigură. Am impresia că n-ai înţeles mare lucru din ce ţi-am spus.
Melania îşi reluă tirul. Glasul se strecură subţirel prin crăpătura îngustă a uşii.
- Dacă dumnealui ar fi dispus să întoarcă puţin capul, aş putea trece în baie.
- O.K., spuse Ned, mutându-se la fereastră. Fiţi fără grijă.
Paşi uşori traversară în fugă încăperea şi se auzi cheia întoarsă de două ori în broască.
- Isuse! Doar nu şi-o fi închipuind că am să dau năvală peste ea!
Emilia Plopeanu ridică din umeri şi luă din vestibul paltonul şi geanta.
- În locul dumitale... În sfârşit, nu obişnuiesc să dau sfaturi. Mă duc să fac câteva cumpărături. Lipsesc cel mult o jumătate de ceas.
Englezul rămase lângă fereastră. În stradă, două măturătoare, în veste portocalii cu dungi, sporovăiau sprijinite de tulumbă.
2.
Trebui să aștepte până Melania își ispărvi micul dejun.
Când dădu cu ochii de dulciuri, obrajii bătrânei înfloriră şi Ned avu impresia că e într-adevăr impresionată. Îi mulţumi cu multă graţie, apoi îşi scuză ţinuta necorespunzătoare.
- Îmi dau seama cât e de neconvenabil să primeşti pe cineva în capot, dar poate că circumstanţele speciale în care mă aflu mă vor face mai puţin vinovată în ochii dumneavoastră.
- Sunt în măsură să înţeleg situaţia.
Spre surpriza lui, găsea că are farmec şi chiar un soi de sex-appeal. Un sex-appeal de esenţă specială, plin de subtilitate, din ce în ce mai greu de întâlnit.
Femeia modernă, sigură de ea, cu pachetul de ţigări, bricheta şi permisul de conducere în poşetă, îl pierduse. Melania aţâţa pe planuri lipsite de vulgaritate. Îşi învăluia făptura delicată în mister, izbutea să mai roşească şi să fie pudică, dar mai ales stimula duioşia partenerului, dorinţa tandră de a o ocroti. Cele mai sigure nade care pot înlănţui un bărbat.
- Ce veşti îmi aduceţi? întrebă bătrâna.
În ochii albaştri pâlpâia speranţa şi totodată frica de a nu fi dezamăgită.
Morton îşi încreţi fruntea.
- Nu înţeleg.
- Aţi uitat ce v-am rugat aseară?
- Vă referiţi la... hm... la...
- Prietenul meu Mirciulică, desigur. Nu cred că există corespondent pentru acest nume în limba engleză, dar dacă vă e greu să-l pronunţaţi îi puteţi spune Tommy, şi eu voi şti despre cine este vorba.
Ned se agăţă de fotoliu şi respiră adânc. Trebui să facă un efort, să se gândească cu toate puterile la Fecioara de aur pentru a găsi un răspuns.
- Mi-e teamă, doamnă, că în privinţa aceasta n-am înaintat prea mult.
- Din cauză că nu lucraţi organizat, suspină Melania. Când cauţi o persoană dispărută, te informezi în primul rând asupra semnalmentelor, obiceiurilor, a locurilor pe care obişnuieşte să le frecventeze şi a duşmanilor. Dumneavoastră v-aţi apucat să umblaţi după o pisică prin Bucureşti fără nicio metodă.
"Doamne, Melania, numai nu începe să râzi! Ştiu că figura dumnealui reflectă tot ce poate fi mai hazliu, dar asta nu te îndreptăţeşte să faci prostii. Întâi, că ţii enorm să-l ai pe Mirciulică lângă tine. În al doilea rând, trebuie să ter-gi-ver-sezi lucrurile până te acomodezi cât de cât cu povestea Fecioarei de aur sau până găseşti o idee."
Englezul aprinse ţigara. Trase câteva fumuri, privind-o în adâncul ochilor.
- Bine, doamnă. Comunicaţi-mi amănuntele şi veţi avea motanul în douăzeci şi patru de ore.
"Ce prostuţ e, draga mea! Îşi închipuie că te va putea păcăli punându-ţi în poale primul pisic vagabond prins sub un gard."
Îşi netezi poalele capotului şi începu enumerarea pe un ton didactic:
- Întâi şi-ntâi, trebuie să ştiţi că e negru. Un negru-intens, fără cea mai mică nuanţă de roşcat, n-are nicio pată, iar ochii nu sunt verzi, aşa cum te-ai putea aştepta, ci chihlimbarii. Coada şi-o târâie mereu şi acesta a fost un motiv veşnic de nemulţumire pentru mine. Umblă întotdeauna singur, dar dacă se va întâmpla să-l întâlniţi totuşi în compania cuiva, va trebui să fiţi foarte atent. Nu se înhăitează cu oricine, iar singura slăbiciune pe care i-o cunosc sunt pisicuţele blonde de vârstă mijlocie şi bineînţeles Lilica, logodnica. Mănâncă cu plăcere dulciuri şi poate consuma fără să se ameţească două degetare de alcool...
"Ceva mai mult decât două degetare, draga mea, dacă ar fi să spui adevărul, dar nu trebuie să-l com-pro-miţi."
- Cred că mi-aţi oferit o fişă completă.
- Încă n-am terminat. Îi place să se uite la televizor şi are prieteni pe strada Toamnei. Bătrâna îşi coborî pleoapele. A mai dispărut de două ori şi de fiecare dată acolo l-am găsit. Ah, să nu uit! Nu trebuie să spui pis, pis când îl chemi, ci cuţu, cuţu. În fond, este singura lui curiozitate.
- Am înţeles. Având asemenea date mi se pare imposibil să nu-l găsim. Îşi închipui mutra şefului, elveţianul cu părul alb, a lui Gino sau a lui Gris-Gris în clipa când ar afla că el, Ned, umblă pe acoperişurile Bucureştiului după un motan alcoolic şi cult. Probabil nu le va povesti niciodată. Schiţă un zâmbet larg, plin de încredere. Aţi mai reflectat la Madona de aur?
Melania Lupu îl măsură surprinsă.
- Dar v-am spus, domnule! Curios, gândurile tinerilor de azi aleargă şi se împrăştie mai repede ca argintul viu. Credeţi că glumesc? Sunt incapabilă să meditez departe de prietenul meu. Aşa m-am obişnuit şi nu v-am ascuns că mă simt prea îngrijorată ca să mă pot concentra asupra altor probleme!
Englezul ridică din umeri.
- Stimată doamnă, aş vrea să lămurim dintru bun început o chestiune. Eu îndeplinesc oficiul de intermediar. Pentru transportul soţiei lui George Popa şi al Madonei la Paris, voi primi o anumită sumă. În consecinţă, primul interesat rămâneţi dumneavoastră. Vă avertizez că duminică e ultima zi pe care o petrec în Bucureşti.
- Sunt dezolată. Dacă între timp aveţi o noutate cât de neînsemnată despre Mirciulică, vă rog să-mi telefonaţi.
Se ridică şi-i întinse mâna. Ned clătină capul.
"Iată-mă şi concediat!"
Se simţea furios, abaterile de la program îl agasau întotdeauna, dar îşi dădea seama că, în mod ciudat, nu-i supărat pe bătrână.
3.
Libelula îi râse pur și simplu în nas, fără să-și ascundă satisfacția că Melania reușise să-i „fenteze”. Intrase în birou cu o expresie de triumf și-ți venea să crezi că socoteşte evadarea bătrânei drept o victorie personală. Era de ajuns însă pentru maior ca să-şi dea seama de inocenţa hoaţei. Dacă Libelula s-ar fi făcut vinovată de cea mai mică complicitate, atitudinea ei ar fi fost alta. În primul rând i-ar fi oferit un recital complet de exclamaţii, simulând surpriza unei veşti într-adevăr ieşite din comun. Nu în fiecare zi se consumă asemenea evenimente.
Cristescu reflectă încă o dată la un fenomen ce nu înceta să-l surprindă: repeziciunea cu care se răspândeau ştirile în penitenciare. Prin ce canale misterioase se împrăştiau informaţiile din toate domeniile, politic, administrativ, economic, cum se aflau evenimentele dintr-o închisoare în alta situată la o depărtare de cinci sute de kilometri, va rămâne probabil o enigmă până la sfârşit. Constatase, discutând cu deţinuţii, că aceştia erau uneori atât de avizaţi în legătură cu ceea ce se petrecea "afară", încât ţi-ai fi putut închipui că sunt abonaţi la toate cotidianele, iar acolo unde doresc un plus de documentare n-au decât să dea un telefon.
Maiorul o expedie pe hoaţă, cerând să fie adusă Olga Tudor, a doua parteneră de celulă a Melaniei. Presta simple formalităţi, căci nu nădăjduia un singur moment să obţină cel mai mic amănunt util din asemenea interogatorii.
În isprăvile Melaniei Lupu nu găseai niciodată complici, iar martorii erau tot atât de inutili ca şi stropitul străzilor după o ploaie torețială.
4.
- Cine v-a informat despre evadarea bătrânei?
Olga Tudor avu o mică tresărire. Un surâs ostenit îi destinse trupul.
- E bizar în ce împrejurări ți se ridică uneori vălul de pe ochi. Sunt cam de aceeași vârstă cu..... „bătrâna”.
- Scuzați-mă.
- N-are niciun fel de importanță. Mi-a spus Libelula.
- De unde știa?
- Fata asta știe totul. Își petrece a cincea sau a șasea vacanță la dumneavoastră, așa că nu-i de mirare.
Cristescu răsfoi dosarul Olgăi Tudor.
- Vă aflați la prima încălcare a legii.
- Da.
- ....trafic de infulență.... presiune asupra judecătorului în cauză.... Da! Ținându-se seama şi de lipsa de antecedente, veţi scăpa probabil cu un an.
- Aşa cred.
Maiorul închise cu zgomot dosarul şi-l împinse spre colţul mesei. Îi căută ochii.
Erau foarte frumoşi, verzi, cu gene dese, şi nu-ţi trebuia multă imaginaţie ca să-ţi dai seama de flacăra lor de acum douăzeci sau treizeci de ani.
- Sunteţi dispusă să mă ajutaţi?
- Nu văd de ce n-aş face-o. Femeia aceasta nu înseamnă nimic pentru mine. Am impresia însă că greşiţi.
- În ce sens?
- Nu cunosc nimic despre munca dumneavoastră, în afară de ceea ce se afirmă în filme sau cărţi, prostii probabil. Bănuiesc că-i căutaţi pe organizatorii evadării, or, după părerea mea, ei n-au ce căuta aici. Autorul combinaţiei nu putea fi un deţinut. E elementar.
- Nici complice?
- Eventual.
- Autorul mă interesează, deocamdată, mai puţin. Prin intermediari voi ajunge şi la el. Nimeni nu face din senin 39 temperatură. Cineva i-a înmânat Melaniei Lupu substanţa care a provocat în mod artificial starea neobişnuită atât de îngrijorătoare, încât impunea spitalizarea imediată.
Olga Tudor ridică din umeri.
- Despre aşa ceva nu ştiu nimic. N-am văzut-o înghiţind nimic, cu excepţia ceaiului de dimineaţă, cunoaşteţi desigur obiceiurile casei. În afara subofiţerului de serviciu n-a pătruns nimeni în celula noastră.
Cristescu se interesă într-o doară:
- N-aţi remarcat nimic neobişnuit în comportarea Libelulei?
- Nu i-am acordat o atenţie specială, fata aceasta mă plictiseşte. Vă pot însă garanta că şi ea o vedea pe bătrână prima oară în viaţă. De altfel...
Maiorul îşi ridică privirea.
- De altfel?
- Libelula ar fi folosit în primul rând ea prilejul de a evada. Se aşteaptă la o condamnare de cel puţin cinci ani. Or, asemenea perspectivă nu-i deloc veselă.
Cristescu, străfulgerat de-o idee, îşi prinse bărbia între degete. Se uită atent la figura femeii şi rosti rar:
- Dumneavoastră veţi căpăta doar un an.
- Nu văd legătura.
- Ştiind la ce pedeapsă vă puteţi aştepta, aţi fi acceptat o propunere de evadare?
Maiorul avu impresia că descifrează în ochii Olgăi Tudor o înfruntare ciudată. Şi glasul suna plin de îndrăzneală.
- Nu. Un an înseamnă mult la vârsta mea, dar, în definitiv, nu e totuşi altceva decât un singur an. La capătul lui, voi reintra în obişnuit şi voi uita totul. Evadând, ar însemna să mă condamn la o existenţă de teroare pentru tot restul vieţii.
- Aşa mă gândeam şi eu. Logic, deci, respingând propunerea, puteaţi ceda altcuiva şansa.
- Nu cred că vă aşteptaţi la un răspuns sincer, râse Olga Tudor. Vi-l voi da totuşi. N-aş fi acceptat să ajut un criminal sau un tâlhar. În rest, principiile mele sunt destul de tolerante. Făcu o pauză. La evadarea Melaniei Lupu n-aş fi participat însă în niciun caz.
- De ce?
- E prea nătângă şi mă surprinde că încă n-aţi pus mâna pe ea. O veţi prinde probabil în următoarele douăsprezece sau şaisprezece ceasuri şi din primul minut vă va pune la dispoziţie toate amănuntele care vă interesează, inclusiv numele complicilor.
5.
În camera sa de la etajul șaptesprezece, Morton își făcea bilanțul.
„Mă aflu de trei zile la București. Am izbutit o evadare simplă și caut un motan negru printre două milioane de locuitori, sute de mii de locuinţe şi poate tot atâtea pisici. Pare absurd, isteric, de un ridicol perfect, dar asta-i realitatea. Cunosc încăpăţânările bătrânilor. Dacă nu-i aduc animalul, va refuza în continuare să-mi ofere cel mai slab indiciu despre Madonă. Emilia şi Nicolaescu sunt de părere că bătrâna ar trebui zgâlţâită. N-am fost niciodată adeptul unei politici de forţă, iar pe femeia asta n-o pot brutaliza. E suficient să se uite la mine ca să-mi lege mâinile, şi apoi orice insistenţă i-ar da de bănuit. Voi aduna la întâmplare câţiva cotoi negri cu ochi galbeni. Din nenorocire, sezonul nu-i grozav. În noiembrie, şi mai ales pe ploaie, pisicile nu ies la plimbare. Îmi acord încă patru zile pentru a găsi fecioara. La urma urmelor, mi-am îngăduit o fantezie de o săptămână. Indiferent de rezultat, luni mă întorc la Londra."
Ned sări sprinten din pat şi începu să se îmbrace.
6.
Vlăduț Tolea era un bărbat conștiincios. În şcoală învăţa greu, dar cu perseverenţă, nu ieşea din cuvântul mamei, o doctoriţă văduvă care-l idolatriza, iar când îşi punea ceva în minte, nu se lăsa cu una, cu două.
Imediat după repetiţie cumpără o jumătate de kilogram de parizer, tranşat subţire, şi urcă la volanul Volkswagenului achiziţionat cu prilejul unui turneu în R.F.G. Îşi propuse pentru început o raită în cartierul semnalat de Melania Lupu, urmând apoi să investigheze Rahova, Antim, Arionoaei etcetera, străzi vechi cu căsuţe de zestre ridicate pe la 1900, geamuri scunde la câteva palme de pământ şi grădiniţe firave, străjuite de bolovani rotunzi, daţi cu var. Locuinţe de bunici cu candele, vin de smochine făcut în casă şi pisici dolofane cuibărite între ghivecele de la fereastră, odăi cu miros de bătrâneţe, valeriană şi praf pentru gândaci.
Prin faţa ochilor îi trecu apartamentul lui, un vis vechi care azi - era superstiţios şi atinse mascota de pe parbriz - începea să se realizeze. Desenase planurile, cunoştea repartizarea odăilor, mobilele în amănunt. Baia va avea faianţă turcoaz şi perdele de plastic argintiu, în hol x-uri de piele şi un bar chinezesc de lac, pe toaleta din dormitor un vas de cobalt cu trandafiri. Ştia până şi bibelourile din vitrină, distanţa dintre carpete, câte umeraşe va cumpăra pentru ca hainele să nu stea unele peste altele în dulapuri.
La ei acasă, odăile erau pline de cârpele maică-sii. Decât să scoată de pe acelaşi umeraş o fustă, o jachetă şi o rochie ca să ajungă în sfârşit la bluza căutată şi-apoi să le pună la loc, prefera să le înşire pe scaune şi fotolii. Va da, o dată la două săptămâni, recepţii selecte...
Vlăduţ Tolea frână. Făcu semn unei doamne în vârstă să treacă, zâmbindu-i luminos. Bătrâna ajunse pe celălalt trotuar şi privi în urma maşinii.
"Ce tânăr amabil.”
7.
„Să fiu al dracului dacă mă duc să caut mâţe pe timpul ăsta mizerabil! Auzi pentru ce se deplasează idiotul ăla din Londra! Fenomenal! Dacă baba nu-şi bate joc de noi, mă împuşc!"
Buzele lui Mirel Nicolaescu se împletiră dispreţuitor. Îşi răsuci trupul gros căutându-şi locul în mindirul aşternut direct pe duşumea. Observă un gândac care i se căţăra pe mânecă şi-l expedie cu un bobârnac undeva în odaia aproape goală. Hainele atârnau în cuie. Pe o ladă răsturnată rămăsese o jumătate de pâine şi coji de salam.
Economistul închise ochii.
"Vrânceanca de la parter are o lighioană neagră. Scormoneşte mereu în crematoriu. Îi ard una la bilă, o vâr în plasă şi se cheamă că n-am venit cu mâna goală."
8.
Amândouă țineau câte o carte pe genunchi, dar de fapt nu citeau.
Emilia Plopeanu se uita pe fereastră. De când se ştia privise ploaia dindărătul unui geam. Acasă, despărţită de ceilalţi fraţi, la cămin, singură între zece colege, la birou, într-o excursie ieftină...
Geamuri cu perdele de aţică, confecţionate de maică-sa, geamul de la cămin, plin cu rujuri, pufuri murdare, sutiene puse la uscat, un borcan învelit în hârtie grasă şi nelipsita oglindă de buzunar plesnită, geamul de la birou cu iaurtul lui Chiriacescu şi gustarea de ora zece a doamnei Matei, geamul lat al Chaussonului de care-şi propteşte nasul. Priveliştile gonesc, alunecă. Totdeauna fusese la fel. Ea, o fereastră şi ploaia. Mereu toamnă...
Simţi privirea Melaniei Lupu şi încercă să ia o atitudine degajată. Nu-i păsa de nimeni, dar momentele de slăbiciune o umileau. Bătrâna surâdea blajin.
"Ştii ce-i lipseşte, draga mea? Un bărbat. Când femeile nu au geniu, acesta rămâne remediul in-fai-li-bil pentru stările proaste. Doar dacă nu sunt croite strâmb. Te-ar dispreţui grozav ştiind ce gândeşti, îşi închipuie că e o fiinţă superioară, care caută satisfacţii de altă natură. Mititica se înşală. Bărbaţii trec pe lângă ea fără s-o vadă, şi a ajuns să-şi imagineze că ea nu-i vede pe ei..."
Bătrâna întoarse pagina cu un suspin. N-o interesa inima sinuoasă a Daphnei Adeane, "o personalitate stranie care te-a fascinat în tinereţe... Acum trebuie să meditezi la planurile tale, draga mea. Madona de aur merită interesul tău, dar de-o-cam-da-tă nu ai de ce să te agăţi. Sper că adresa Olgăi Tudor se află în cartea de telefon. O vizită la domiciliul ei mi se pare in-dis-pen-sa-bi-lă, fetiţo. Poate că vei găsi acolo unele indicii. Pentru început însă, trebuie să te debarasezi de domnişoara Emilia şi sunt sigură că ai să descoperi un truc convenabil. Nu uita să-i telefonezi lui Florence. Despre proba maiorului Cristescu nu e cazul să-ţi amintesc. Trebuie s-o distrugi înainte de-a avea timp să se dezmeticească. Da, fetiţa mea, ai foarte multe probleme la care eşti obligată să chibzuieşti."
Luă o bomboană din punga adusă de Ned. Declară timid, mototolind celofanul în palmă:
- Nu-mi place să văd pe cineva plictisindu-se în preajma mea deşi, bineînţeles, fiecare e liber să facă ce pofteşte. N-aţi vrea să jucăm "Popa-prostul"?
9.
Cristescu ținea receptorul între ureche şi umăr. Completă cu un S pătrăţelul gol.
"Corsar! Asta era!"
- Ce faci? întrebă colonelul.
- Cu permisiunea dumneavoastră, dezleg cuvinte încrucişate. N-am mai încercat chestia asta din liceu şi găsesc că mă deconectează.
- Şi Melania?
- Jubilează.
- Ce intenţionezi?
- Nimic. Aştept.
- Ce?
- Să-mi trimită salutări. Dacă Melania nu vrea s-o găsim, nu o găsim decât dacă mobilizăm un milion de inşi care să scotocească într-un milion de case în acelaşi timp. Şi nu e exclus ca în momentul ăla, bătrâna să se plimbe cu tramvaiul sau să facă o vizită la Monumentul eroului necunoscut.
- În consecinţă?
- În consecinţă, aştept să fure Palatul Telefoanelor sau să umfle clădirea Miliţiei de pe Calea Victoriei!
- Nu eşti în cea mai bună dispoziţie.
- Cum aţi dedus?
- Trebuie să înţeleg că practic nu mai e nimic de făcut?
- Exact.
- Mda... Azimioară are veşti interesante.
Maiorul părea sceptic.
- De pildă?
- Nu ascund că par îndeajuns de ciudate. S-au semnalat în câteva ceasuri circa treizeci de răpiri...
- Bărbaţi sau femei?
- Motani.
- Cum?!
- Negri.
Maiorul se stăpâni să nu ţipe.
- Scuzaţi-mă, dar e cel mai prost banc pe care l-am auzit în viaţa mea.
- Nu te enerva, băiete! Ţi-am spus că pare ciudat, dar nu-i un banc.
- A căpiat şi Azimioară?
- Nu, deşi locuieşte împreună cu soacră-sa. I-ai atras atenţia să ţi se aducă la cunoştinţă orice fapt neobişnuit. Face şi el ce poate.
- Probabil se poartă pe undeva blană a la Pompadour sau cotoi frezat nuanţămahon şi-au intrat şmecherii în acţiune.
- Lui Azimioară nu-i iese din cap că motanul Melaniei era negru şi că părea foarte îngrijorată de soarta lui. Pe urmă, consideră chestia îndeajuns de smintită ca să-i aparţină.
- Hm! Aici nu se înşală. Şi-acum ce să facem? Vi se pare serios să trimit ofiţeri de miliţie, eventual de la căpitan în sus, să caute mâţele dispărute?
- Exact în sensul acesta voiam să te consult. În problema Melaniei Lupu n-ai contracandidat, râse colonelul.
Cristescu rămase cu receptorul în mână.
"Mi-era teamă să nu dispară turnul Televiziunii şi, când colo, se evaporă treizeci de pisici. Hotărât, n-o să ştiu niciodată ce-i în capul ei.”
10.
„Cine-și închipuie că vânătoarea de pisici e o chestie simplă”, gândi Ned Morton, „nu are simțul realității”.
.....................................................................................
5.
În fața șefului său, colonelul Nasta, încercă din răsputeri să-și stăpânească enervarea. Îi explică cât de poate de reverențios că el personal a albit rezolvând două dosare Melania Lupu.- Am adus-o de mână până la arestul Miliției, am ascultat cheia răsucindu-se în broască şi numai după aceea mi-am văzut de treabă. Nu mi-a trecut prin minte şi nu mi-a cerut nimeni, căci probabil aş fi făcut-o şi pe asta, să mă culc la uşă. Dacă ăia au fost atât de căscaţi încât şi...
- Calm, îl opri colonelul zâmbind. Ştii bine că băieţii n-au nicio vină. Oricine ar fi oprit ambulanţa văzând un om prăbuşit de-a curmezişul străzii. E o capcană clasică, veche de când lumea şi care rămâne în continuare valabilă.
- Foarte bine, eu nu vreau să tai capul nimănui, dar vă rog să încredinţaţi cazul altcuiva.
Colonelul îşi ridică sprâncenele. Surâdea constant.
- De ce, dragul meu?
Cristescu avu dintr-o dată sentimentul că Nasta se amuză copios, că-şi înfige unghiile în carne - ţinea mâinile sub birou - ca să nu izbucnească în hohote de râs. Încercă să-şi închipuie cum ar fi privit el chestiunea din alt unghi decât al protagonistului şi căpătă convingerea că nu se înşală. "O babă nebună şi fantastică! I-a pus gând rău nefericitului..." Şi ar fi pariat discret pe şansele fiecăruia.
- Pentru că... Îi venea greu să-şi tempereze glasul şi repetă: Pentru că m-am săturat! Gata! Mi-ajunge! Nu mă simt în stare să-i ţin piept bătrânei!
- Auzi, când eram mic mi-era frică de Baba Cloanţa...
- Ei bine, mie a trebuit să-mi albească părul ca să încerc acelaşi sentiment subtil.
- Şi cu cât mă gândeam mai mult la ea, continuă colonelul, cu atât mă simţeam mai înspăimântat. Linişteşte-te şi-ai să vezi cât de copilăreşti sunt toate aceste temeri. Ai de înfruntat o bătrână, ceva mai năstruşnică decât altele, pe care o investeşti cu mult extraordinar. Smulge-i penele şi-ai să constaţi că ai în faţă o simplă infractoare.
Cristescu clocotea. Urechile îi vâjâiau şi urmărea greu cuvintele colonelului.
"Pene... o simplă infractoare... Asta-i culmea! Încă puţin şi-o să-mi spună că de fapt nu e decât o bătrânică sărmană care, după ce se strecoară doi ani prin toate capcanele codului penal în timp ce eu consum, aşa, cam la o vadră de antinevralgice, diazepam şi cyclobarbital, evadează graţios în mai puţin de patruzeci şi opt de ore de la arestare. Ce mare lucru, domnule, să nu exagerăm!"
- Fireşte, spuse crispat, sunt dispus să-mi ajut fără rezerve colegul pe care-l veţi însărcina cu această chestiune.
- Vioara a doua? A, nu, dragul meu, în nici un caz! Scoate-ţi din cap asemenea idei!
- Mi-aş putea îngădui să vă întreb de ce?
- Dar e foarte simplu, râse colonelul, şi o ştie toată lumea în afară de dumneata, probabil. Ai devenit specialistul nostru nr. 1 în problema Melania Lupu.
10.
Locotenentul Azimioară nu se simțea tocmai sigur în legătură cu atitudinea pe care urma s-o ia. Îl văzuse pe Cristescu intrând ca o vijelie la şef şi era încredinţat că ar putea reproduce discuţia până la ultima replică. În cele din urmă, adoptă o expresie diurnă aşteptându-l, ca de obicei, în spatele mesei cafenii pe care cineva, poate predecesorul său, zgâriase un cap de elefant. De urechile clăpăuge spânzurau cercei şi, după toane, locotenentul îi colora cu carioca roşu sau verde.
Maiorul mormăi un salut şi îşi azvârli nervos mapa pe birou.
- Ce părere ai?
Azimioară ridică filozofic din umeri. "Asta-i situaţia."
- Trebuie să recunoşti că-i fenomenală! Eram fericit, domnule, înţelegi, fericit, citeam, ascultam ploaia şi mă gândeam ce stofă de costum să-mi iau pentru primăvară, asta era în capul meu ca preocupare majoră, şi-mi pică Melania cu altă dandana! Dar nu orice fel de dandana. Nu! Una formidabilă, ca să-mi ia piuitul. Pe cuvânt, am impresia c-o face înadins. "Nenorocitul ăla de Cristescu s-o fi plictisind, săracul. Ia să mă ocup eu puţin de el..." Îţi vine să râzi, nu-i aşa?
Locotenentul dădu repede din cap.
- Nu.
- Foarte prost! Înseamnă că n-ai umor, deşi circulă zvonul prin minister că-l învârteşti pe Sordi în jurul degetului mic. Dă-mi o hartă.
Îşi aplecă trupul zvelt deasupra mesei şi începu să traseze cu stiloul linii şi cercuri.
- Ăsta-i itinerarul ambulanţei. Aici a intervenit accidentul. Hm, un singur bec, şi pe ăla au avut grijă să-l aranjeze. Ambulanţa a fost găsită la Facultatea de Medicină. Din punctul unde ne aflăm, asta înseamnă cincisprezece kilometri. Dacă prietena noastră Melania nu goneşte acum pe o şosea în afara Bucureştiului sau nu zboară într-un Boeing spre Boston, unde a auzit ea că duc lipsă de gangsteri, atunci se află undeva în acest perimetru.
Încercui cu roşu cartierul Operetei, Rahova, Călăraşi, Moşilor şi Rosetti. Se uită la Azimioară.
- Simplu, nu? Doar vreo cincizeci şi şapte de străzi. Ceva noroc însă tot avem, mormăi. Am scăpat de Cotroceni, Drumul Taberei, Titan.
- Poftim?
- Există o psihologie a evadatului. Se ascunde cât poate mai departe de locul unde şi-a abandonat ghiuleaua care-i atârna de picior. Mă rog, vorba vine! Fii sigur că n-au parcat ambulanţa vizavi de ascunzătoarea bătrânei. Deşi, când ai de-a face cu Melania, poţi să arunci la coş toate teoriile. Cu îndrăzneala ei, nu m-ar mira să se fi strecurat în podul ministerului, în apartamentul meu sau al dumitale, ştiind că acolo n-o s-o căutăm.
Locotenentul îşi scoase blocnotesul.
- Deci instituim posturi fixe şi mobile de supraveghere în cartierele pe care le-aţi enunţat.
- Bineînţeles! Şi tot bineînţeles, va fi inutil. Îţi dai seama că n-o să iasă la promenadă mâine dimineaţă. Mobilizăm pentru moment opt oameni.
Azimioară zâmbea politicos. Maiorul exagera, dar îl prefera aşa decât în starea de deprimare pe care o încercase cu cinci zile în urmă, când mai căuta probe împotriva Melaniei.
- Întrebări discrete, reluă Cristescu, nimic forţat. Nici un amănunt nu-i de prisos. În momentul de faţă, orice fapt neobişnuit remarcat de vecini este important. Vrei să mă întrebi ceva? Ai aerul că dai târcoale unei oale cu smântână. Surâse: Sunt supărat pe Melania, nu pe tine, aşa că nu văd de ce trebuie să mă menajezi.
- E o chestie aici... Când Dumnezeu a avut timp să-şi aranjeze evadarea? Pentru că avem de-a face cu o acţiune organizată.
- Categoric! La asta mă gândesc de când am primit vestea cea bună... N-o să mă facă nimeni să cred că a combinat totul dinainte şi că s-a lăsat arestată numai ca să-mi joace mie o festă, ştergând-o din puşcărie. Martorii vorbesc de trei complici. Aproape că mi-aş da o mână să ştiu în ce scop au eliberat-o. Pentru că în privinţa aceasta cel puţin, eu nu am nici un dubiu. Pe Melania ne-au subtilizat-o nu ca s-o ascundă de-acum şi până la capătul zilelor într-un apartament oarecare, unde să i se reînnoiască provizia de dulciuri. Au eliberat-o pentru că au nevoie de ea. Şi au nevoie de ea în vederea unei lovituri unice. Femeia asta şi-a vârât în cap să mă facă knock out din trei în trei zile şi nu se lasă cu una, cu două. În acest sens, ceea ce am vizionat noi până acum, dragule, e doar primo tempo. Preludiul modest al unei afaceri năucitoare cum n-am văzut, n-am întâlnit şi n-am auzit noi, bunii şi străbunii, şi n-or s-o întâlnească, vadă etcetera nici copiii noştri. O afacere bombă şi care, evident, nu putea să aibă altă vedetă decât pe Melania Lupu!
CAPITOLUL VI
HOȚII DE PISICI
1.
La opt dimineața bătrâna încă dormea.
Emilia își făcu o toaletă sumară şi prepară cafeaua, pe care o bău în picioare, lângă fereastră. Privi strada prin dantela subţire a perdelei şi i se păru că totul e în regulă. Gospodine, poştaşul, trecători fără importanţă.
"Omul gri, ăsta e periculos", îi atrăsese atenţia Ned. "Individul care seamănă cu mii de alţi indivizi, despre care nu poţi să spui absolut nimic şi care e de obicei îmbrăcat în cenuşiu. Îl întâlneşti de cinci ori pe zi, şi tot de cinci ori îţi spui că îl vezi pentru prima oară, asta dacă în general îl observi. Când vei constata că un asemenea specimen sună la uşă sub cel mai nevinovat pretext din lume, sau că dă târcoale prin împrejurimi, vei putea paria pe ultimul dumitale ban că eşti filată. Unele poliţii recurg acum la agentul flash. Haine excentrice, comportare stridentă, tocmai pentru a deruta printr-o abatere radicală de la imaginea copoiului clasic. Pot fi folosiţi însă o singură dată. În sfârşit, nu am de gând să-ţi ţin un curs..."
Englezul apăru după o oră, cu un carton enorm de prăjituri şi o pungă de bomboane.
Emilia îi făcu loc să intre, zâmbind sarcastică.
- Încerci s-o mituieşti?
- Încerc tot ce e posibil. De vreme ce tot mă aflu aici, vreau să epuizez orice şansă.
- Există vreuna?
Ned ridică din umeri.
- Ce face?
- Doarme.
- Bine. Se aşeză comod, scoţând pachetul de ţigări. Ce s-a întâmplat aseară, după plecarea noastră?
- Bărbatul care a pocnit-o cu bastonul era un tip vânjos...
- Adică?
- Am petrecut cele mai năucitoare ceasuri din viaţa mea. Împlinesc treizeci şi opt de ani...
- Timp în care ai avut prilejul să vezi destule, râse Morton.
Emilia aruncă o privire spre uşa dormitorului şi începu să vorbească înfierbântat.
- Nu ştiam ce să mai cred! Am înnebunit eu, aţi răpit-o pe ea dintr-un ospiciu sau visez! Nu exagerez un cuvânt, crede-mă. Întâi a dat drumul la televizor, dar fără să deschidă sonorul. "De ce?" o întreb. "Încerc să-mi închipui singură ce au oamenii aceştia să-şi spună. Născocesc o grămadă de replici nostime şi asta mă distrează mai grozav decât izbutea s-o facă domnul Novelli însuşi" - un artist de acum o mie de ani, explică fata. "E un exerciţiu de imaginaţie care mă înviorează şi-l recomand tuturor prietenilor mei."
- Splendid!
Englezul râdea.
În obrajii Emiliei se iviseră pete roşii. Scoase un zgomot înfundat şi reluă din ce în ce mai montată:
- La radio se transmitea Lacul lebedelor.
A început să danseze prin odaie fără niciun fel de jenă, în timp ce eu o priveam înlemnită. Jur că în clipa aia se credea star internaţional, primă balerină la Opera din Leningrad sau Paris. "Citesc multă admiraţie în ochii dumneavoastră. Adevărul e că am temperament de dansatoare şi multă aplicaţie, dar împrejurările nu m-au favorizat."
- Ascultă, nu şi-a bătut joc de dumneata?
- Aş fi preferat din toată inima decât să ştiu că am de-a face cu o nebună furioasă. Când am auzit-o că începe să vorbească singură, de fapt să-şi vorbească, mi-a venit s-o rup la fugă. Trebuia s-o auzi: "Draga mea, mi-e teamă că ai răcit. Ce-ai prefera să-ţi povestesc astă-seară, fetiţo?"
- Cum adică?
- Aşa cum îţi spun. Şi-a povestit ei înseşi, de la cap la coadă, Scufiţa Roşie şi Purceluşul neascultător. Cu interpretare, bineînţeles. Lupul şuiera, purceluşul guiţa, pădurea foşnea, bunicuţa croşeta, iar mie îmi vâjâiau creierii.
- Nu cumva dumitale-ţi povestea?
- Nici pomeneală! Mi-a spus că încă nu suntem destul de bune prietene pentru asta, dar nu exclude posibilitatea în perspectivă. Pe la unsprezece, m-am ţinut de perete să nu vin de-a rostogolul. A îngenuncheat lângă pat şi a început să se roage pentru sănătatea motanului, implorând pe Doamne-Doamne - textual - să intervină într-un fel, pentru ca cei doi domni amabili să-l regăsească cât mai repede.
- Mda, făcu Ned pe gânduri, neobişnuit în orice caz.
- Recunoaşte că merita să vii la Bucureşti numai ca să cunoşti specimenul.
- Să nu ne pripim, Emilia. După patruzeci de ani, oamenii deprind unele ciudăţenii. Mătuşa mea, de pildă, are o rentă de o mie de lire. A cheltuit acum câţiva ani venitul pe o lună întreagă pentru a-şi vindeca papagalul, deşi cu aceiaşi bani ar fi putut să-şi procure unul teafăr şi cu vreo sută de ani mai tânăr.
- În cazul acesta s-ar putea să vă înţelegeţi bine împreună. Mi se pare că s-a sculat.
Un cap cu bucle albe, ciufulite, se ivi în prag şi dispăru aproape instantaneu.
- Oh, se auzi glasul bătrânei, de ce nu m-ai avertizat, draga mea? Nu sunt obişnuită cu vizite atât de matinale.
- Ce spune?
- Nu primeşte oaspeţi neanunţaţi, şi nu înainte de cinci după-amiază.
Morton mestecă o înjurătură între dinţi, apoi începu să râdă. Cea mai mare greşeală ar fi fost să se enerveze.
- Ei bine, de data asta va face o excepţie.
- Nu sunt deloc sigură. Am impresia că n-ai înţeles mare lucru din ce ţi-am spus.
Melania îşi reluă tirul. Glasul se strecură subţirel prin crăpătura îngustă a uşii.
- Dacă dumnealui ar fi dispus să întoarcă puţin capul, aş putea trece în baie.
- O.K., spuse Ned, mutându-se la fereastră. Fiţi fără grijă.
Paşi uşori traversară în fugă încăperea şi se auzi cheia întoarsă de două ori în broască.
- Isuse! Doar nu şi-o fi închipuind că am să dau năvală peste ea!
Emilia Plopeanu ridică din umeri şi luă din vestibul paltonul şi geanta.
- În locul dumitale... În sfârşit, nu obişnuiesc să dau sfaturi. Mă duc să fac câteva cumpărături. Lipsesc cel mult o jumătate de ceas.
Englezul rămase lângă fereastră. În stradă, două măturătoare, în veste portocalii cu dungi, sporovăiau sprijinite de tulumbă.
2.
Trebui să aștepte până Melania își ispărvi micul dejun.
Când dădu cu ochii de dulciuri, obrajii bătrânei înfloriră şi Ned avu impresia că e într-adevăr impresionată. Îi mulţumi cu multă graţie, apoi îşi scuză ţinuta necorespunzătoare.
- Îmi dau seama cât e de neconvenabil să primeşti pe cineva în capot, dar poate că circumstanţele speciale în care mă aflu mă vor face mai puţin vinovată în ochii dumneavoastră.
- Sunt în măsură să înţeleg situaţia.
Spre surpriza lui, găsea că are farmec şi chiar un soi de sex-appeal. Un sex-appeal de esenţă specială, plin de subtilitate, din ce în ce mai greu de întâlnit.
Femeia modernă, sigură de ea, cu pachetul de ţigări, bricheta şi permisul de conducere în poşetă, îl pierduse. Melania aţâţa pe planuri lipsite de vulgaritate. Îşi învăluia făptura delicată în mister, izbutea să mai roşească şi să fie pudică, dar mai ales stimula duioşia partenerului, dorinţa tandră de a o ocroti. Cele mai sigure nade care pot înlănţui un bărbat.
- Ce veşti îmi aduceţi? întrebă bătrâna.
În ochii albaştri pâlpâia speranţa şi totodată frica de a nu fi dezamăgită.
Morton îşi încreţi fruntea.
- Nu înţeleg.
- Aţi uitat ce v-am rugat aseară?
- Vă referiţi la... hm... la...
- Prietenul meu Mirciulică, desigur. Nu cred că există corespondent pentru acest nume în limba engleză, dar dacă vă e greu să-l pronunţaţi îi puteţi spune Tommy, şi eu voi şti despre cine este vorba.
Ned se agăţă de fotoliu şi respiră adânc. Trebui să facă un efort, să se gândească cu toate puterile la Fecioara de aur pentru a găsi un răspuns.
- Mi-e teamă, doamnă, că în privinţa aceasta n-am înaintat prea mult.
- Din cauză că nu lucraţi organizat, suspină Melania. Când cauţi o persoană dispărută, te informezi în primul rând asupra semnalmentelor, obiceiurilor, a locurilor pe care obişnuieşte să le frecventeze şi a duşmanilor. Dumneavoastră v-aţi apucat să umblaţi după o pisică prin Bucureşti fără nicio metodă.
"Doamne, Melania, numai nu începe să râzi! Ştiu că figura dumnealui reflectă tot ce poate fi mai hazliu, dar asta nu te îndreptăţeşte să faci prostii. Întâi, că ţii enorm să-l ai pe Mirciulică lângă tine. În al doilea rând, trebuie să ter-gi-ver-sezi lucrurile până te acomodezi cât de cât cu povestea Fecioarei de aur sau până găseşti o idee."
Englezul aprinse ţigara. Trase câteva fumuri, privind-o în adâncul ochilor.
- Bine, doamnă. Comunicaţi-mi amănuntele şi veţi avea motanul în douăzeci şi patru de ore.
"Ce prostuţ e, draga mea! Îşi închipuie că te va putea păcăli punându-ţi în poale primul pisic vagabond prins sub un gard."
Îşi netezi poalele capotului şi începu enumerarea pe un ton didactic:
- Întâi şi-ntâi, trebuie să ştiţi că e negru. Un negru-intens, fără cea mai mică nuanţă de roşcat, n-are nicio pată, iar ochii nu sunt verzi, aşa cum te-ai putea aştepta, ci chihlimbarii. Coada şi-o târâie mereu şi acesta a fost un motiv veşnic de nemulţumire pentru mine. Umblă întotdeauna singur, dar dacă se va întâmpla să-l întâlniţi totuşi în compania cuiva, va trebui să fiţi foarte atent. Nu se înhăitează cu oricine, iar singura slăbiciune pe care i-o cunosc sunt pisicuţele blonde de vârstă mijlocie şi bineînţeles Lilica, logodnica. Mănâncă cu plăcere dulciuri şi poate consuma fără să se ameţească două degetare de alcool...
"Ceva mai mult decât două degetare, draga mea, dacă ar fi să spui adevărul, dar nu trebuie să-l com-pro-miţi."
- Cred că mi-aţi oferit o fişă completă.
- Încă n-am terminat. Îi place să se uite la televizor şi are prieteni pe strada Toamnei. Bătrâna îşi coborî pleoapele. A mai dispărut de două ori şi de fiecare dată acolo l-am găsit. Ah, să nu uit! Nu trebuie să spui pis, pis când îl chemi, ci cuţu, cuţu. În fond, este singura lui curiozitate.
- Am înţeles. Având asemenea date mi se pare imposibil să nu-l găsim. Îşi închipui mutra şefului, elveţianul cu părul alb, a lui Gino sau a lui Gris-Gris în clipa când ar afla că el, Ned, umblă pe acoperişurile Bucureştiului după un motan alcoolic şi cult. Probabil nu le va povesti niciodată. Schiţă un zâmbet larg, plin de încredere. Aţi mai reflectat la Madona de aur?
Melania Lupu îl măsură surprinsă.
- Dar v-am spus, domnule! Curios, gândurile tinerilor de azi aleargă şi se împrăştie mai repede ca argintul viu. Credeţi că glumesc? Sunt incapabilă să meditez departe de prietenul meu. Aşa m-am obişnuit şi nu v-am ascuns că mă simt prea îngrijorată ca să mă pot concentra asupra altor probleme!
Englezul ridică din umeri.
- Stimată doamnă, aş vrea să lămurim dintru bun început o chestiune. Eu îndeplinesc oficiul de intermediar. Pentru transportul soţiei lui George Popa şi al Madonei la Paris, voi primi o anumită sumă. În consecinţă, primul interesat rămâneţi dumneavoastră. Vă avertizez că duminică e ultima zi pe care o petrec în Bucureşti.
- Sunt dezolată. Dacă între timp aveţi o noutate cât de neînsemnată despre Mirciulică, vă rog să-mi telefonaţi.
Se ridică şi-i întinse mâna. Ned clătină capul.
"Iată-mă şi concediat!"
Se simţea furios, abaterile de la program îl agasau întotdeauna, dar îşi dădea seama că, în mod ciudat, nu-i supărat pe bătrână.
3.
Libelula îi râse pur și simplu în nas, fără să-și ascundă satisfacția că Melania reușise să-i „fenteze”. Intrase în birou cu o expresie de triumf și-ți venea să crezi că socoteşte evadarea bătrânei drept o victorie personală. Era de ajuns însă pentru maior ca să-şi dea seama de inocenţa hoaţei. Dacă Libelula s-ar fi făcut vinovată de cea mai mică complicitate, atitudinea ei ar fi fost alta. În primul rând i-ar fi oferit un recital complet de exclamaţii, simulând surpriza unei veşti într-adevăr ieşite din comun. Nu în fiecare zi se consumă asemenea evenimente.
Cristescu reflectă încă o dată la un fenomen ce nu înceta să-l surprindă: repeziciunea cu care se răspândeau ştirile în penitenciare. Prin ce canale misterioase se împrăştiau informaţiile din toate domeniile, politic, administrativ, economic, cum se aflau evenimentele dintr-o închisoare în alta situată la o depărtare de cinci sute de kilometri, va rămâne probabil o enigmă până la sfârşit. Constatase, discutând cu deţinuţii, că aceştia erau uneori atât de avizaţi în legătură cu ceea ce se petrecea "afară", încât ţi-ai fi putut închipui că sunt abonaţi la toate cotidianele, iar acolo unde doresc un plus de documentare n-au decât să dea un telefon.
Maiorul o expedie pe hoaţă, cerând să fie adusă Olga Tudor, a doua parteneră de celulă a Melaniei. Presta simple formalităţi, căci nu nădăjduia un singur moment să obţină cel mai mic amănunt util din asemenea interogatorii.
În isprăvile Melaniei Lupu nu găseai niciodată complici, iar martorii erau tot atât de inutili ca şi stropitul străzilor după o ploaie torețială.
4.
- Cine v-a informat despre evadarea bătrânei?
Olga Tudor avu o mică tresărire. Un surâs ostenit îi destinse trupul.
- E bizar în ce împrejurări ți se ridică uneori vălul de pe ochi. Sunt cam de aceeași vârstă cu..... „bătrâna”.
- Scuzați-mă.
- N-are niciun fel de importanță. Mi-a spus Libelula.
- De unde știa?
- Fata asta știe totul. Își petrece a cincea sau a șasea vacanță la dumneavoastră, așa că nu-i de mirare.
Cristescu răsfoi dosarul Olgăi Tudor.
- Vă aflați la prima încălcare a legii.
- Da.
- ....trafic de infulență.... presiune asupra judecătorului în cauză.... Da! Ținându-se seama şi de lipsa de antecedente, veţi scăpa probabil cu un an.
- Aşa cred.
Maiorul închise cu zgomot dosarul şi-l împinse spre colţul mesei. Îi căută ochii.
Erau foarte frumoşi, verzi, cu gene dese, şi nu-ţi trebuia multă imaginaţie ca să-ţi dai seama de flacăra lor de acum douăzeci sau treizeci de ani.
- Sunteţi dispusă să mă ajutaţi?
- Nu văd de ce n-aş face-o. Femeia aceasta nu înseamnă nimic pentru mine. Am impresia însă că greşiţi.
- În ce sens?
- Nu cunosc nimic despre munca dumneavoastră, în afară de ceea ce se afirmă în filme sau cărţi, prostii probabil. Bănuiesc că-i căutaţi pe organizatorii evadării, or, după părerea mea, ei n-au ce căuta aici. Autorul combinaţiei nu putea fi un deţinut. E elementar.
- Nici complice?
- Eventual.
- Autorul mă interesează, deocamdată, mai puţin. Prin intermediari voi ajunge şi la el. Nimeni nu face din senin 39 temperatură. Cineva i-a înmânat Melaniei Lupu substanţa care a provocat în mod artificial starea neobişnuită atât de îngrijorătoare, încât impunea spitalizarea imediată.
Olga Tudor ridică din umeri.
- Despre aşa ceva nu ştiu nimic. N-am văzut-o înghiţind nimic, cu excepţia ceaiului de dimineaţă, cunoaşteţi desigur obiceiurile casei. În afara subofiţerului de serviciu n-a pătruns nimeni în celula noastră.
Cristescu se interesă într-o doară:
- N-aţi remarcat nimic neobişnuit în comportarea Libelulei?
- Nu i-am acordat o atenţie specială, fata aceasta mă plictiseşte. Vă pot însă garanta că şi ea o vedea pe bătrână prima oară în viaţă. De altfel...
Maiorul îşi ridică privirea.
- De altfel?
- Libelula ar fi folosit în primul rând ea prilejul de a evada. Se aşteaptă la o condamnare de cel puţin cinci ani. Or, asemenea perspectivă nu-i deloc veselă.
Cristescu, străfulgerat de-o idee, îşi prinse bărbia între degete. Se uită atent la figura femeii şi rosti rar:
- Dumneavoastră veţi căpăta doar un an.
- Nu văd legătura.
- Ştiind la ce pedeapsă vă puteţi aştepta, aţi fi acceptat o propunere de evadare?
Maiorul avu impresia că descifrează în ochii Olgăi Tudor o înfruntare ciudată. Şi glasul suna plin de îndrăzneală.
- Nu. Un an înseamnă mult la vârsta mea, dar, în definitiv, nu e totuşi altceva decât un singur an. La capătul lui, voi reintra în obişnuit şi voi uita totul. Evadând, ar însemna să mă condamn la o existenţă de teroare pentru tot restul vieţii.
- Aşa mă gândeam şi eu. Logic, deci, respingând propunerea, puteaţi ceda altcuiva şansa.
- Nu cred că vă aşteptaţi la un răspuns sincer, râse Olga Tudor. Vi-l voi da totuşi. N-aş fi acceptat să ajut un criminal sau un tâlhar. În rest, principiile mele sunt destul de tolerante. Făcu o pauză. La evadarea Melaniei Lupu n-aş fi participat însă în niciun caz.
- De ce?
- E prea nătângă şi mă surprinde că încă n-aţi pus mâna pe ea. O veţi prinde probabil în următoarele douăsprezece sau şaisprezece ceasuri şi din primul minut vă va pune la dispoziţie toate amănuntele care vă interesează, inclusiv numele complicilor.
5.
În camera sa de la etajul șaptesprezece, Morton își făcea bilanțul.
„Mă aflu de trei zile la București. Am izbutit o evadare simplă și caut un motan negru printre două milioane de locuitori, sute de mii de locuinţe şi poate tot atâtea pisici. Pare absurd, isteric, de un ridicol perfect, dar asta-i realitatea. Cunosc încăpăţânările bătrânilor. Dacă nu-i aduc animalul, va refuza în continuare să-mi ofere cel mai slab indiciu despre Madonă. Emilia şi Nicolaescu sunt de părere că bătrâna ar trebui zgâlţâită. N-am fost niciodată adeptul unei politici de forţă, iar pe femeia asta n-o pot brutaliza. E suficient să se uite la mine ca să-mi lege mâinile, şi apoi orice insistenţă i-ar da de bănuit. Voi aduna la întâmplare câţiva cotoi negri cu ochi galbeni. Din nenorocire, sezonul nu-i grozav. În noiembrie, şi mai ales pe ploaie, pisicile nu ies la plimbare. Îmi acord încă patru zile pentru a găsi fecioara. La urma urmelor, mi-am îngăduit o fantezie de o săptămână. Indiferent de rezultat, luni mă întorc la Londra."
Ned sări sprinten din pat şi începu să se îmbrace.
6.
Vlăduț Tolea era un bărbat conștiincios. În şcoală învăţa greu, dar cu perseverenţă, nu ieşea din cuvântul mamei, o doctoriţă văduvă care-l idolatriza, iar când îşi punea ceva în minte, nu se lăsa cu una, cu două.
Imediat după repetiţie cumpără o jumătate de kilogram de parizer, tranşat subţire, şi urcă la volanul Volkswagenului achiziţionat cu prilejul unui turneu în R.F.G. Îşi propuse pentru început o raită în cartierul semnalat de Melania Lupu, urmând apoi să investigheze Rahova, Antim, Arionoaei etcetera, străzi vechi cu căsuţe de zestre ridicate pe la 1900, geamuri scunde la câteva palme de pământ şi grădiniţe firave, străjuite de bolovani rotunzi, daţi cu var. Locuinţe de bunici cu candele, vin de smochine făcut în casă şi pisici dolofane cuibărite între ghivecele de la fereastră, odăi cu miros de bătrâneţe, valeriană şi praf pentru gândaci.
Prin faţa ochilor îi trecu apartamentul lui, un vis vechi care azi - era superstiţios şi atinse mascota de pe parbriz - începea să se realizeze. Desenase planurile, cunoştea repartizarea odăilor, mobilele în amănunt. Baia va avea faianţă turcoaz şi perdele de plastic argintiu, în hol x-uri de piele şi un bar chinezesc de lac, pe toaleta din dormitor un vas de cobalt cu trandafiri. Ştia până şi bibelourile din vitrină, distanţa dintre carpete, câte umeraşe va cumpăra pentru ca hainele să nu stea unele peste altele în dulapuri.
La ei acasă, odăile erau pline de cârpele maică-sii. Decât să scoată de pe acelaşi umeraş o fustă, o jachetă şi o rochie ca să ajungă în sfârşit la bluza căutată şi-apoi să le pună la loc, prefera să le înşire pe scaune şi fotolii. Va da, o dată la două săptămâni, recepţii selecte...
Vlăduţ Tolea frână. Făcu semn unei doamne în vârstă să treacă, zâmbindu-i luminos. Bătrâna ajunse pe celălalt trotuar şi privi în urma maşinii.
"Ce tânăr amabil.”
7.
„Să fiu al dracului dacă mă duc să caut mâţe pe timpul ăsta mizerabil! Auzi pentru ce se deplasează idiotul ăla din Londra! Fenomenal! Dacă baba nu-şi bate joc de noi, mă împuşc!"
Buzele lui Mirel Nicolaescu se împletiră dispreţuitor. Îşi răsuci trupul gros căutându-şi locul în mindirul aşternut direct pe duşumea. Observă un gândac care i se căţăra pe mânecă şi-l expedie cu un bobârnac undeva în odaia aproape goală. Hainele atârnau în cuie. Pe o ladă răsturnată rămăsese o jumătate de pâine şi coji de salam.
Economistul închise ochii.
"Vrânceanca de la parter are o lighioană neagră. Scormoneşte mereu în crematoriu. Îi ard una la bilă, o vâr în plasă şi se cheamă că n-am venit cu mâna goală."
8.
Amândouă țineau câte o carte pe genunchi, dar de fapt nu citeau.
Emilia Plopeanu se uita pe fereastră. De când se ştia privise ploaia dindărătul unui geam. Acasă, despărţită de ceilalţi fraţi, la cămin, singură între zece colege, la birou, într-o excursie ieftină...
Geamuri cu perdele de aţică, confecţionate de maică-sa, geamul de la cămin, plin cu rujuri, pufuri murdare, sutiene puse la uscat, un borcan învelit în hârtie grasă şi nelipsita oglindă de buzunar plesnită, geamul de la birou cu iaurtul lui Chiriacescu şi gustarea de ora zece a doamnei Matei, geamul lat al Chaussonului de care-şi propteşte nasul. Priveliştile gonesc, alunecă. Totdeauna fusese la fel. Ea, o fereastră şi ploaia. Mereu toamnă...
Simţi privirea Melaniei Lupu şi încercă să ia o atitudine degajată. Nu-i păsa de nimeni, dar momentele de slăbiciune o umileau. Bătrâna surâdea blajin.
"Ştii ce-i lipseşte, draga mea? Un bărbat. Când femeile nu au geniu, acesta rămâne remediul in-fai-li-bil pentru stările proaste. Doar dacă nu sunt croite strâmb. Te-ar dispreţui grozav ştiind ce gândeşti, îşi închipuie că e o fiinţă superioară, care caută satisfacţii de altă natură. Mititica se înşală. Bărbaţii trec pe lângă ea fără s-o vadă, şi a ajuns să-şi imagineze că ea nu-i vede pe ei..."
Bătrâna întoarse pagina cu un suspin. N-o interesa inima sinuoasă a Daphnei Adeane, "o personalitate stranie care te-a fascinat în tinereţe... Acum trebuie să meditezi la planurile tale, draga mea. Madona de aur merită interesul tău, dar de-o-cam-da-tă nu ai de ce să te agăţi. Sper că adresa Olgăi Tudor se află în cartea de telefon. O vizită la domiciliul ei mi se pare in-dis-pen-sa-bi-lă, fetiţo. Poate că vei găsi acolo unele indicii. Pentru început însă, trebuie să te debarasezi de domnişoara Emilia şi sunt sigură că ai să descoperi un truc convenabil. Nu uita să-i telefonezi lui Florence. Despre proba maiorului Cristescu nu e cazul să-ţi amintesc. Trebuie s-o distrugi înainte de-a avea timp să se dezmeticească. Da, fetiţa mea, ai foarte multe probleme la care eşti obligată să chibzuieşti."
Luă o bomboană din punga adusă de Ned. Declară timid, mototolind celofanul în palmă:
- Nu-mi place să văd pe cineva plictisindu-se în preajma mea deşi, bineînţeles, fiecare e liber să facă ce pofteşte. N-aţi vrea să jucăm "Popa-prostul"?
9.
Cristescu ținea receptorul între ureche şi umăr. Completă cu un S pătrăţelul gol.
"Corsar! Asta era!"
- Ce faci? întrebă colonelul.
- Cu permisiunea dumneavoastră, dezleg cuvinte încrucişate. N-am mai încercat chestia asta din liceu şi găsesc că mă deconectează.
- Şi Melania?
- Jubilează.
- Ce intenţionezi?
- Nimic. Aştept.
- Ce?
- Să-mi trimită salutări. Dacă Melania nu vrea s-o găsim, nu o găsim decât dacă mobilizăm un milion de inşi care să scotocească într-un milion de case în acelaşi timp. Şi nu e exclus ca în momentul ăla, bătrâna să se plimbe cu tramvaiul sau să facă o vizită la Monumentul eroului necunoscut.
- În consecinţă?
- În consecinţă, aştept să fure Palatul Telefoanelor sau să umfle clădirea Miliţiei de pe Calea Victoriei!
- Nu eşti în cea mai bună dispoziţie.
- Cum aţi dedus?
- Trebuie să înţeleg că practic nu mai e nimic de făcut?
- Exact.
- Mda... Azimioară are veşti interesante.
Maiorul părea sceptic.
- De pildă?
- Nu ascund că par îndeajuns de ciudate. S-au semnalat în câteva ceasuri circa treizeci de răpiri...
- Bărbaţi sau femei?
- Motani.
- Cum?!
- Negri.
Maiorul se stăpâni să nu ţipe.
- Scuzaţi-mă, dar e cel mai prost banc pe care l-am auzit în viaţa mea.
- Nu te enerva, băiete! Ţi-am spus că pare ciudat, dar nu-i un banc.
- A căpiat şi Azimioară?
- Nu, deşi locuieşte împreună cu soacră-sa. I-ai atras atenţia să ţi se aducă la cunoştinţă orice fapt neobişnuit. Face şi el ce poate.
- Probabil se poartă pe undeva blană a la Pompadour sau cotoi frezat nuanţămahon şi-au intrat şmecherii în acţiune.
- Lui Azimioară nu-i iese din cap că motanul Melaniei era negru şi că părea foarte îngrijorată de soarta lui. Pe urmă, consideră chestia îndeajuns de smintită ca să-i aparţină.
- Hm! Aici nu se înşală. Şi-acum ce să facem? Vi se pare serios să trimit ofiţeri de miliţie, eventual de la căpitan în sus, să caute mâţele dispărute?
- Exact în sensul acesta voiam să te consult. În problema Melaniei Lupu n-ai contracandidat, râse colonelul.
Cristescu rămase cu receptorul în mână.
"Mi-era teamă să nu dispară turnul Televiziunii şi, când colo, se evaporă treizeci de pisici. Hotărât, n-o să ştiu niciodată ce-i în capul ei.”
10.
„Cine-și închipuie că vânătoarea de pisici e o chestie simplă”, gândi Ned Morton, „nu are simțul realității”.
.....................................................................................
vineri, 20 ianuarie 2017
320 de pisici negre, Rodica Ojog-Braşoveanu
..................................................................................
4.
Părăsise Bucureștiul hărțuit de poliție, noaptea, cu o motocicletă. Rucsacul atârna greu, din cauza podoabelor acelea ciudate. George pomenea mereu de un tezaur al piraţilor, însă Olga nu ştiuse niciodată adevărul, deşi îşi dăduse seama de valoarea lor. Rubine enorme, smaralde cât migdala înfipte în paftale şi capete de tigri, cercei lungi ca nişte candelabre cu perle, şi ametiste, şi alexandrite, brăţări, colane grele, ciorchini grei din granate şi peruzele şi lapislazuli şi...
Pusese mâna pe şaua de piele.
- Ia-mă cu tine, George.
- Doi oameni care trec frontiera clandestin au mai puţine şanse decât unul singur. Te chem imediat ce se liniştesc lucrurile.
- Minţi, George!
Începuse să râdă.
- Nu fi bleagă! Eşti singura femeie care a contat vreodată pentru mine. Dovadă, ţi-am încredinţat Madona. Ai grijă de ea.
Olga se uită la becul care lumina gălbui celula. Pâlpâia slab şi femeia avu sentimentul că e gata să se stingă.
Madona! În toate cărţile poştale, expediate din Amsterdam, Nisa sau Hong-Kong, îi amintea de "dama blondă". După fuga lui îi schimbase ascunzătoarea.
Nimănui pe lume nu i-ar fi trecut prin gând s-o caute acolo... De aceea îi propunea să evadeze.
George voia Madona.
"Ei bine, n-o vei avea!"
6.
Melania, simulând o respirație ușoară și regulată, o privea printre gene.
„Oare ce o frământă? Recunoaște, fetițo, că ești din cale afară de curioasă s-o afli.”
7.
La șase și jumătate dimineața, subofiţerul de pază le aduse trei căni fumegânde şi trei bucăţi groase de pâine.
Melania cercetă curioasă conţinutul ceştii şi exclamă dezamăgită:
- Pot afirma înainte de a-l gusta că acest ceai nu este preparat cum trebuie. I se adresă subofiţerului aiurit: Am să vă spun un secret, domnule. Când apa clocoteşte, presari înăuntru, presari, nu azvârli dintr-o dată, reţineţi, vă rog, o linguriţă de ceai chinezesc, laşi să clocotească un minut şi numai după aceea adaugi, atâta cât poţi strânge între degete, ceai verde indian. După trei minute şi jumătate, se serveşte, dar nu în pahare, ci în ceaşcă de porţelan pentru a-i concentra aroma şi culoarea. O bunătate, vă asigur.
Libelula începu să chicotească.
Bărbatul se scărpină uluit după ureche, mutându-se de pe un picior pe celălalt. Bătrânei i se păru că descifrează în toate astea un semn de încurajare şi continuă senină:
- Se poate consuma cu biscuiţi săraţi, dar eu prefer brioşele calde cu unt şi dulceaţă de fragi.
Omul clătină din cap, păru să-şi amintească brusc că are familie şi ieşi de-a-ndăratelea din celulă.
- Nu cred să fi reţinut mare lucru, suspină Melania trecându-şi degetele prin buclele de la ceafă. Şi e de ajuns să uiţi cel mai mic amănunt ca să strici totul.
- Aş da mult, râse Libelula, să fim împreună când...
Se auzi din nou zăvorul. Melania se ridică în picioare cu obrajii îmbujoraţi.
- Cu siguranţă domnul acela amabil de la Miliţie şi-a amintit că-l aştept. N-am să uit să pun un cuvânt bun şi pentru dumneavoastră.
Subofiţerul de pază îi făcu semn Libelulei. Era chemată la interogatoriu.
Sângele fugi de pe chipul Melaniei.
- Sunteţi sigur că nu pe mine m-a invitat?
- Cine?
- Domnul acela simpatic care m-a însoţit. Vă rog să-i spuneţi că nu obişnuiesc să insist, presupun că-i foarte ocupat, dar credeţi-mă, mi se usucă ciclamele.
Paznicul se holbă.
- Ce ciclame?
- Roşii. Le-am primit de la Şerbănică, soţul prietenei mele Florence, la aniversarea lui Mirciulică. Explică: Mirciulică e motanul meu, cel mai inteligent exemplar din cartier.
Omul în uniformă închise uşa suspect de repede.
8.
- Fumezi? o întrebă Olga Tudor.
„E epuizată, dar în mod evident calmă", observă Melania. "Asta înseamnă că a izbutit să ia o hotărâre."
- N-am încercat. Mi-a fost teamă că-mi dă un aer prea... independent.
Glasul îi tremura ca şi cum ar fi făcut eforturi să vorbească.
Olga Tudor avu impresia că e gata să plângă. Trase câteva fumuri fără să spună nimic. Se uită la zidul văruit pe care cineva zgâriase cu lingura: 12.V.73 - Traian Săpunelu... Individului i se păruse probabil că ajunsese într-un punct turistic interesant.
Pe obrazul Melaniei scăpă o lacrimă.
- Adevărul e, scânci, că nu ştiu ce să mai cred. Aştept de paisprezece ore şi fusese vorba doar de una sau două. Aşa, poate să mă mai uite o săptămână!
- De, spuse Olga Tudor cu bărbia sprijinită în palmă, e posibil.
- Dumneavoastră ce mă sfătuiţi?
Olga întoarse capul. "Trebuie să fie cam de aceeaşi vârstă cu mine. O nenorocită slabă de minte vârâtă în bucluc de nişte şnapani."
Îi veni pe neaşteptate o idee. Se uită la bătrână cu ochi strălucitori: "La urma urmelor, de ce nu?"
- Dacă vrei, şopti cu voce şuierătoare, poţi scăpa chiar azi. Se întoarse cu spatele spre uşă şi scoase capsula din ureche.
- Dar bineînţeles că vreau, bâlbâi Melania. Numai că nu ştiu cum să procedez. Domnul acela amabil...
- Dă-l dracului! Avem puţin timp la dispoziţie. Înghiţi pilula asta şi într-o jumătate de oră faci febră mare. Aici n-au decât infirmerie. Te vor transporta la spital. Pe drum vei fi eliberată, totul e aranjat dinainte.
Melania coborî pleoapele, ascunzându-şi satisfacţia.
"Te felicit, draga mea, nu te-ai înşelat. Vasăzică asta era... O ocazie nebănuită. Hm, fii sigură că nu o face de dragul tău. Încă nu-mi dau seama despre ce poate fi vorba. O farsă nostimă sau... Deocamdată-i greu de ghicit. Ar fi in-te-re-sant să afli însă de ce nu profită ea însăşi de această posibilitate. Ai grijă, Melania, nu te pripi."
- Dacă înţeleg bine, dumneavoastră vorbiţi despre o evadare, nu-i aşa? Am văzut un film. Doi tineri, unul negru şi unul alb, fugeau printr-o pădure legaţi de un lanţ. Să vedeţi cum a fost! Mergeau amândoi într-o maşină şi deodată...
Olga Tudor scrâşni:
- Trebuie să te hotărăşti repede.
- Nu sunt sigură că e politicos...
- Ce anume?
- De vreme ce i-am făgăduit domnului acela amabil de la Miliţie că-l aştept... Ştiţi, n-aş vrea să-l dezamăgesc.
- Dimpotrivă! Îi faci o surpriză. Cum ajungi acasă, îi dai un telefon şi o să râdeţi grozav.
- O glumă, vasăzică... Ce idee neaşteptată! se veseli bătrâna, bătând din palme. Dar nu am numărul dumnealui.
- Îl ceri la informaţii.
Privirile Olgăi Tudor scăpărau.
"O să se bucure al dracului George! Atâta aş vrea! Să-i văd faţa când o să dea ochi cu cretina asta... Nu, iubitule! N-o să ai Madona! Am să-mi fac anul de puşcărie, dar în tine o să crape fierea."
- Ce spui? Încerci? Domnul de la Miliţie va fi încântat.
Melania îşi înghiţi surâsul.
"Mă întreb realmente pe cine trebuie să încânte povestea asta..."
- Da...
Îşi muşcă buzele.
"Nu te grăbi, Melania, femeia nu-i deloc proastă."
- Ce-ar fi s-o împărţim în două? Ne-am distra straşnic împreună.
- Împărţită îşi pierde efectul. Ei?
- Am multă încredere în dumneavoastră. Cred, cred că voi lua pastila aceea drăgălaşă.
Când Libelula se întoarse, o găsi pe Melania întinsă în aşternut.
Obrajii Olgăi Tudor dogoreau de o satisfacţie suspectă.
- Ce-i cu dumneata? S-ar zice că ai primit o decoraţie.
- Îmi plac decoraţiile, ciripi Melania. Soţul meu, colonelul, avea o cutie întreagă. Uneori mi le agăţam şi eu şi atunci mă credeam generalul Suvorov.
Îi era din ce în ce mai frig şi simţea că-şi pierde cunoştinţa.
"Doamne, numai de n-aş vorbi în delir..."
- N-am întâlnit încă pe cineva mai scrântit, spuse Libelula.
Olga Tudor trase adânc aer în piept.
- Îi e rău. Trebuie să anunţăm garda.
CAPITOLUL V
O SURPRIZĂ PENTRU MAIORUL CRISTESCU
1.
Șoferul ambulanței aprinse faza lungă.
- Infectă ceață! Să vezi accidente azi....
- Acum o oră, spuse milițianul, s-a ciocnit un camion cu o Dacie.
- Unde?
- Pe Ilie Pintilie. Turismul intrase în depăşire şi n-a văzut tramvaiul. Ăla s-a speriat...
Melania Lupu, întinsă pe targă, le auzea vag glasurile. Parcă veneau din altă odaie. Tânărul în halat alb, asistent medical sau poate medic, se uita pe fereastră. Răsucea o ţigară între degete fără s-o aprindă. Pe buzunarul de la piept erau brodate cu albastru câteva litere pe care bătrâna nu le putea desluşi. Miliţianul întoarse capul.
- Cum se simte?
- Abia respiră. E prăbuşită rău.
Şoferul începu să râdă.
- Aveam o babă în sat, una Lisaveta. Cei mai ai dracului mardeiaşi nu-i dădeau atât de lucru şefului de post ca aia. Albise omul de răul ei! Fura, descânta, aiurea muierile cu bobii...
Un surâs înflori buzele Melaniei.
"Prima victorie, draga mea.....”
2.
Ned își privi ceasul. În zece minute se va ivi ambulanța. Calculase timpul parcurgând itinerariul în aceeași dimineață.
O femeie tânără cu un cățel în lesă intră într-o curte. Mirel Nicolaescu se apropie.
- Ce zici, şefule, nu-i dăm drumul?
Morton înclină scurt capul. Întinse pistoletul, ochind becul care se balansa pe cablu. Se auzi un şuierat uşor, apoi cioburile de sticlă risipindu-se pe caldarâm.
Nicolaescu rânji.
- Ca-n Texas!
Englezul îi făcu semn balerinului. Tolea îşi muşcă buzele până la sânge. Nu-şi putea stăpâni mâinile. Avea sentimentul că vor s-o ia la goană. Smulse pălăria din capul lui Nicolaescu, azvârlind-o în mijlocul străzii.
- Calm, suflă Ned întinzându-i plosca deşurubată.
Tolea răsturnă lichidul roşu, vâscos, pe obrajii şi hainele economistului.
Nicolaescu se strâmbă.
- Ţoalele mi le plătiţi, băieţi!
Ned privea încordat spre capătul străzii, ţinând manşeta ridicată deasupra ceasului-cronometru.
- Acum!
Mirel Nicolaescu părăsi fără chef trotuarul. După câţiva paşi, se opri uitându-se în jur. Se culcă pe asfalt de-a curmezişul.
- Poate dă dracului ăla peste mine!
Două faruri puternice ţâşniră brusc, măturând întunericul de pe stradă.
3.
Șoferul frână.
- Ei drăcie! Un accident.
Sanitarul luă mâna lui Nicolaescu.
- Trăieşte. Apucă-l de picioare. Ai grijă..... nu trebuie zguduit.
- Fii liniştit! Eu pe porcii ăştia care se cară şi te lasă în mijlocul drumului, după ce te-au aranjat, i-aş spânzura! Zdravăn bărbat! Trage la vreo sută de kile...
În aceeaşi clipă, miliţianul simţi o lovitură surdă în ceafă. Încercă să se agaţe de portieră. Înainte de a-şi pierde cunoştinţa, văzu trupul şoferului întins pe caldarâm.
Sanitarul primi lovitura în tâmplă.
- Ce facem cu ăştia? întrebă Tolea.
- Rămân aici.
Morton urcă la volanul ambulanţei şi apăsă pe accelerator.
Melania crăpă încet pleoapele.
"Sunt trei bărbaţi, draga mea, complet străini pentru tine. Fireşte, căci n-ai circulat niciodată printre apaşi. O doamnă în vârstă de la Brăila, care croşeta doar cu lână albastră, afirma că au mult pitoresc..."
4.
Maiorul Cristescu se simţea literalmente în vacanţă. Văzuse două filme de dimineaţă, hoinărise pe Calea Victoriei şi dejunase admirabil la Continental.
Nu era un gurmand, dar îi făcea plăcere o masă îngrijită, într-un cadru mai puţin obişnuit. Serviciul de condimente, sosierele, meniul corect ortografiat, florile, denumirile excentrice - şalău a la Victor Hugo cu sos bearnez - îi dădeau o senzaţie secretă de aventură.
"Clătite cu jeleu Bruxelles, pe cuvântul meu, sună grozav!"
Maiorul fu mai puţin fermecat după ce le consumă, în schimb savură din plin satisfacţia de a folosi şervetele de pânză. Nevastă-sa avea vreo douăsprezece, dar nu le folosea decât în ocazii extraordinare. De pildă, când primea vizita unor oameni străini şi de obicei indiferenţi maiorului, pe care ţinea să-i epateze. Cu acelaşi prilej scotea din vitrină paharele de cristal şi ceştile din porţelan chinezesc. Le manevra însă cu atâta spaimă gospodărească, urmărea atât de aprig mişcarea fiecărei piese pe faţa de masă, încât nenorociţii nu mai îndrăzneau să le ia în mână.
Cristescu, plictisit, se consola cu ideea că probabil oaspeţii procedează la fel la ei acasă. Ce i se părea însă cel mai ciudat, şi aici nu putea descifra cu nici un preţ logica nevesti-sii, era faptul că la a doua vizită, comorile acelea nu mai părăseau vitrina.
Atunci, şervetele de hârtie şi paharele ieftine cumpărate cu duzina pe Lipscani deveneau destul de bune pentru musafiri.
La şase se întorsese acasă într-o dispoziţie minunată. Făcuse o baie şi, după ce răsfoise programul TV, luase din bibliotecă o carte la întâmplare. Era singur, înfăşurat în pledul favorit, galben, cu firul lung, aparatul de radio torcea în surdină şi se simţea fericit.
"...En garde! D'Artagnan trase spada. Într-o clipă, Porthos şi Aramis ajunseră lângă el. De ajuns, copii! strigă Contele de Treville..."
Maiorul îşi ridică ochii de pe pagină. Citise cartea într-o vară, în scurtele răgazuri pe care i le îngăduise o corigenţă la chimie. Avea cincisprezece ani şi toate fotografiile lui Judy Garland...
Întinse mâna după receptor. Îl suna probabil nevastă-sa de la Piteşti. Îşi luase o săptămână vacanţă şi maiorul spera din tot sufletul că n-o să se certe prea curând cu soră-sa. Recunoscu surprins şi cu o zvâcnire de satisfacţie glasul colonelului Nasta.
- Eşti singur?
- Da.
- Unde te afli?
Cristescu ridică surprins din umeri.
- Lângă aparat.
- Trage scaunul şi aşază-te. Valeriană ai în casă?
- Ce s-a întâmplat? Se întoarce nevastă-mea?
- Nu sunt eu ăla care să dea veşti proaste.
- Atunci?
Vocea colonelului bubui ca un clopot:
- Melania Lupu a evadat.
5.
Ambulanţa opri în faţa locuinţei puse la dispoziţie de către balerin. Englezul şi Mirel Nicolaescu o transportară pe Melania.
Tolea urcă la volan.
- Abandoneaz-o iute şi cât mai departe, suflă Ned. În orice caz în afara cartierului.
Economistul apăsă pe butonul ascensorului rânjind.
- Îți închipui că sticleții or să scotocească fiecare casă?
- Fiecare centimetru de pământ.
- Hai să fim serioși!
Morton surâse. Lucra cu ageamii. Și o sută aveau importanța lor acuma.
- Poliția știe că n-am avut posibilitatea să ajungem prea departe. Ştie, de asemenea, că nu vom îndrăzni să oprim primul taxi cu o bolnavă şi cu dumneata astfel machiat. Cronometrând timpul necesar pentru parcurgerea drumului între locul accidentului şi locul unde vor găsi ambulanţa, vor fixa o medie ipotetică - mijlocul itinerarului.
- Oxford? întrebă Nicolaescu.
- Nu, Sing-Sing. Din acest punct, vor trasa pe hartă cercuri concentrice. Într-unul din cercuri se situează obligatoriu sediul nostru. Peste un ceas, întreg perimetrul va musti de agenţi.
Economistul trimise un bobârnac caracteristic pălăriei pentru a o lăsa pe ceafă.
- Eu aş raţiona altfel. Că, de pildă, din ambulanţă ne-am transbordat în maşina unui complice care aştepta la locul convenit.
- Transferul unui tip însângerat şi al unei doamne în vârstă, evident bolnavă, dintr-o ambulanţă într-un turism ar atrage atenţia. Nu-mi permit să cred că au ajuns la concluzii jignitoare despre noi. Hello, Emilia! Totul e în ordine?
Fata îi aştepta cu uşa deschisă. Era palidă.
- V-am văzut pe geam. Nu-mi vine să cred că aţi reuşit.
Închise repede în urma lor. Simţi pornirea instinctivă de a pune şi zăvorul.
Întrebă, încercând să-şi stăpânească nervozitatea:
- Mai trăieşte? După cum arată...
- Nu-ţi fă griji, surâse Ned.
Vehicula o linişte odihnitoare, dădea senzaţia că jucase bridge toată seara la clubul milionarilor londonezi.
- Dă-le băieţilor ceva de băut.
- Cum a mers?
- Ca-n Mannix, spuse Nicolaescu. O clipă am crezut că-s în Frisco, pe cinstea mea! Se îndreptă spre baie aruncând din mers lui Morton: Eşti bun, coane!
Emilia umplu paharele. Mâna îi tremura.
- N-ai niciun motiv să fii neliniştită, spuse englezul zâmbindu-i cald.
- Aş vrea să-l văd şi pe Tolea aici.
6.
Nicolaescu ieși din baie cu un pachet sub braț. Se schimbase și își spălase hainele. Întâlni privirea încețoșată a Melaniei Lupu și exclamă jovial:
- Sărut mâinile! Ce mai faceți?
- Bună seara. Cred.... cred că nu mă simt chiar atât de bine.
Părea mai șubredă ă decât oricând, palidă şi cu trupul mic pierdut în fotoliul adânc.
"Ce echipă ciudată, draga mea! Un domn englez, cu figură aristocratică, o mutră de Carul cu Bere şi o fată bătrână. E de ajuns să-i vezi punctele negre de pe nas şi gulerul bluzei ca să-ţi dai seama de aceasta. Ai grijă, Melania, nici unul dintre ei nu este nătâng."
- Vă veţi reveni în curând, spuse Ned.
- Sper. Numai că acum... sunt atât de zăpăcită! Nu, mulţumesc, nu beau nimic în afară de vin tonic, căci doctorul m-a găsit mult prea anemică. Aş mânca însă o bomboană, deşi seara prefer orezul cu lapte.
Cei trei îşi azvârliră priviri iuţi. Mirel Nicolaescu începu să râdă. Îşi împleti degetele peste pântecele mare, pregătindu-se să savureze un spectacol interesant.
- Îmi place! Orez cu lapte, un iepuraş şi oliţa de noapte. Good night, baby!
Ned îşi strânse buzele. "Elefantul ăsta se crede spiritual." Strecură o privire ascuţită bătrânei.
Avea figura ofilită, dar încă gingaşă, un surâs eteric, trupul zvelt. În tinereţe fusese probabil ceea ce se numeşte genul bibelou. Atitudinea ei îl deruta.
Dădea impresia că nu sesizează situaţia. Se aşeză alături, azvârlind în joc tot farmecul de care dispunea.
- Vin din partea soţului dumneavoastră, George Popa.
"Doamna aceea se numea Olga Tudor, draga mea. Nici gând să te înşeli. Înseamnă că sunt divorţaţi. Nu te avânta, Melania! Orice cuvânt te poate trăda şi nu-i încă momentul să le spui cum te cheamă. Recunoaşte sincer, mori de cu-rio-zi-ta-te să afli ce voiau să obţină de la Olga Tudor."
Surâse stângaci:
- Oh, într-adevăr... E frumos din partea lui că s-a gândit la mine. Ce face George? Mai suferă şi azi de colită? Mereu am fost îngrijorată pentru stomacul lui. N-am văzut încă pe nimeni înghiţind atâta muştar şi sos tartar. Servanta noastră umplea sosierele de două ori pe zi şi nu înceta să se mire.
Ned o cercetă descumpănit. Nu ştia ce să spună.
- Natural... Oricine s-ar fi mirat.
- Dumneavoastră, suspină Melania, ca prieten, n-ar trebui să i-o îngăduiţi.
- Ce anume?
- Să înghită atâta muştar şi sos tartar.
Mirel Nicolaescu emise trei hohote ostentative de râs. Ned şuieră:
- Ce-ar fi să-ţi continui gargara în baie?
- Lăsaţi-l să râdă, interveni senină Melania Lupu. Sunt obişnuită.
- Poftim?!
- Adevărul e că eu am mult umor şi oamenii nu se pot stăpâni în prezenţa mea. E de ajuns să spun un singur cuvânt pentru ca ei să se prăpădească de râs. Atitudinea aceasta nu mă jigneşte deloc.
Englezul respiră adânc şi îşi îndreptă spinarea. Se uită la Emilia Plopeanu. O fixa pe bătrână cu o expresie impenetrabilă. Economistul oscila între stupoare şi amuzamentul gras. Se auziră câteva bătăi în uşă şi Emilia se repezi să deschidă.
- Aşteptaţi musafiri? întrebă Melania.
- O persoană care a participat la evadarea dumneavoastră, sublinie Ned, încercând să readucă discuţia pe făgaşuri normale.
- Oh, ce drăguţ.
- Evadare pusă la cale de...
- Dar am înţeles, îl întrerupse bătrâna. George n-a încetat o singură clipă să se gândească la mine. Am simţit lucrul acesta mereu şi nu m-a lăsat indiferentă.
Vlăduţ Tolea irupse în odaie. Era emoţionat, obrajii îi ardeau. Ned îi zâmbi.
- A mers bine, nu? Se poate constata pe figura dumitale.
- Unde ai lăsat-o? întrebă Mirel Nicolaescu.
- Lângă Facultatea de Medicină. L-am luat după aia pe 118 până la Favorit. De-acolo am venit cu un Getax.
- Bravo, bărbate, ai stofă!
Melania Lupu îi întinse mâna cu o mişcare spontană, plină de farmec.
- Am aflat ce-aţi făcut pentru mine. Vă sunt foarte recunoscătoare, domnule!
Balerinul o privi fâstâcit.
"Un gigolo micuţ, draga mea", gândi Melania Lupu dând amabilă din cap. "Nici dumnealui nu e un profesionist, dacă se sizezi ce vreau să spun. Singura persoană cu experienţă rămâne englezul. Poţi paria că pulsul lui nu depăşeşte şaizeci de bătăi. E dintre bărbaţii aceia care nu trebuie să întrebe ce are de făcut."
Vlăduţ Tolea îşi trecu degetele prin părul buclat.
- Nu credeam s-o scoatem la capăt.
- Acelaşi lucru l-am spus şi eu, râse Emilia.
Trăsăturile îi erau destinse acum, dar asta n-o făcea mai frumoasă.
Melania Lupu scânci:
- Am sentimentul că miros a şoarece.
- Baia se află alături, îi propuse Ned.
- E o idee grozavă.
Emilia o ajută să se ridice.
- V-am pregătit un halat şi o periuţă nouă de dinţi.
Bătrâna dădu din cap recunoscătoare.
"Nu ea le-a pregătit, mă întreb chiar dacă foloseşte periuţa în afara zilelor când are oră la dentist... În fine, altceva trebuie să reţii, Melania. După toate aparenţele, nu vei părăsi această locuinţă atât de repede.”
7.
Auzeau apa și, din când în când, obiecte de toaletă deplasate pe etajera de sticlă.
- Cum vi se pare? întrebă Morton.
Economistul privi conţinutul paharului în zare.
- Complet ramolită.
- Dumitale, Emilia?
- Tâmpită, şi remarcabil de bine crescută. Ţi-a făcut altă impresie?
Ned schiţă un gest vag.
- Un număr nou, în orice caz.
Îi amintea în chip straniu de mătuşile lui, Isabel şi Dorothy. Le vizita o dată pe an, de Sfântul Cristofor, în micul lor apartament din Chelsea. Momentul cel mai important al zilei îl constituia întorsul pendulei, o piesă urâtă şi pretenţioasă, care aparţinuse unui unchi, funcţionar superior în Guineea. Miercuri seara mergeau la club unde rulau filme documentare. Urmăreau cu satisfacţie imagini din Polinezia, Hawaii sau Venezuela, şi asta le dădea senzaţia că voiajează. Aveau o grămadă de prietene care le semănau în mod surprinzător. Olga Tudor s-ar fi putut asocia perfect acestui grup. Aceeaşi minte de păsărică, aceleaşi maniere, la fel de neîndemânatică şi de "alt secol". Pe nici una însă n-ar fi văzut-o ascunzând o madonă de aur sub patul ei. Morton începea să se îndoiască serios de propriile presupuneri. Oare George Popa ar fi cutezat să-şi încredinţeze secretul, secretul vieţii sale, în fond, unei astfel de femei?
Melania se întoarse înfăşurată într-un halat albastru, matlasat, cu mânecile largi.
Arăta înviorată, în jurul ei plutea un parfum de săpun fin. Îşi ciupise uşor obrajii şi bărbia.
- Nu este o minciună, suspină aşezându-se pe canapea, o baie te reconfortează neaşteptat de mult. Îmi lipseşte foarte puţin ca să fiu cu adevărat mulţumită.
- Suntem la dispoziţia dumneavoastră, se hilizi Mirel Nicolaescu, nu trebuie decât să deschideţi gura.
Melania se întoarse către el vrăjită.
- Adevărat? Nu-mi amintesc să fi întâlnit persoane tinere atât de gentile. Ştiţi, nu am pretenţii nesăbuite. În primul rând, aş dori o cutie cu dulciuri. Dar poate că n-ar trebui să abuzez din prima seară. M-aş mulţumi cu câteva fursecuri cu nucă şi puţină frişcă.
Ned râse încetişor. Mătuşa Isabel prefera cake cu fructe glasate, iar Dorothy tortul de castane inundat în sirop de coacăze. Uitase într-un rând şi se simţiseră îngrozitor de dezamăgite. Hotărî să accepte jocul, la urma urmelor n-avea nimic mai bun de făcut, şi se interesă:
- Există vreo cofetărie prin apropiere?
Vlăduţ Tolea sări în picioare.
- Da, mă duc eu.
- Stai să vezi ce mai vrea, îl opri Nicolaescu.
- Domnul e foarte prevenitor, ciripi bătrâna. Într-adevăr, ar mai fi ceva... De fapt, reprezintă dorinţa mea cea mai fierbinte.
Economistul vru să spună ceva, dar Ned îl opri. În ochii albaştri, ca două pansele decolorate, ai Melaniei Lupu se iviră lacrimi.
- Vorbiţi, doamnă.
- Am fost despărţită de cel mai bun prieten al meu. Când m-au arestat... oh, găsesc că este multă cruzime în acest gest.
- Ce?! sări Mirel Nicolaescu. Mai scoatem unul de la pârnaie?
- Dacă reţin bine, domnişoara Libelula, cu care am împărţit apartamentul acolo... folosea cuvântul în sens de închisoare.
- Pârnaie, la gros, la întristare, pripon, la mititica, la răcoare, pension sau Sorbona, răsfiră competent economistul.
- Nu vă faceţi probleme domnilor, Mirciulică e în libertate.
Englezul o privea încordat.
- Cine-i... nu izbutise să reţină numele, în sfârşit, persoana?
- Motanul meu.
Mirel Nicolaescu, cu o expresie tâmpă, întrebă din nou:
- Cine?!
- Motanul meu. Alaltăieri a împlinit şase ani, spuse Melania surprinsă că nu se sesizează lucruri atât de simple. Îmi lipseşte mai mult decât şi-ar putea închipui cineva. Când m-au arestat, tocmai îl sărbătoream împreună cu Lilica.
- Asta cine mai e?
- Prietena lui Mirciulică, pisica unor vecini. Cârni din nas. Nu mi-a făcut o impresie prea bună, dar sunt hotărâtă să nu mă amestec în viaţa lor. Important, nu-i aşa, e că ei doi se înţeleg.
Tolea o privea tâmpit. Ceilalţi trei rămăseseră încremeniţi.
Englezul îşi reveni primul. Se interesă politicos:
- Unde se află acum?
- Aş fi fericită s-o ştiu. Dar dacă m-aţi ajuta puţin...
Plângea de-a binelea. Emilia Plopeanu se ridică agasată şi împinse cu zgomot scaunul sub masă.
- Încep să mă simt ridicolă.
- De ce, dragă? Economistul, umflat de râs, se tolăni comod în fotoliu. Dimpotrivă, povestea devine din ce în ce mai captivantă. Căutăm un motan şi o madonă.
Ned interveni hotărât:
- Aş vrea să trecem la afacerile noastre. Sunt mandatarul soţului dumneavoastră într-o problemă de maximă importanţă. Când a părăsit România, v-a lăsat în depozit, expresia îi aparţine, o statuie de aur care o reprezintă pe Sfânta Maria.
Îi cercetă figura. Dacă bătrâna nu auzise niciodată de Madonă, era mai bine s-o ştie de la început. Reflectă că, în locul lui Popa, el personal nu i-ar fi vorbit niciodată despre statuie. Mai exista însă posibilitatea ca, presat de evenimente, încolţit, individul să nu fi avut altă soluţie. Când îţi lipsesc sitarii, mănânci mierle... Ned continuă pe acelaşi ton energic:
- Soţul dumneavoastră doreşte să-i aduceţi Madona de aur.
Îi întinse câteva rânduri scrise de Gris-Gris, cel mai abil plastograf contemporan.
Francezul imitase fără cusur caligrafia lui George Popa, având ca model una din ilustratele interceptate de Morton.
Dragă Olga, citi bătrâna.
A sosit în sfârşit momentul să ne revedem. Ani de zile am aşteptat clipa asta. Domnul Ned Morton, prietenul meu, a aranjat astfel lucrurile ca tu şi fetiţa noastră blondă să puteţi ajunge cu bine la Paris. Te rog să-i acorzi toată încrederea. Sunt nerăbdător să te îmbrăţişez, George.
Melania răsuci hârtia între degete.
"Vasăzică asta era, draga mea. O Madonă de aur... Extraordinar ce nebuni sunt oamenii! Tare mi-e teamă însă că şi tu vei fi la fel de nebună pentru a ponta cel puţin câteva jetoane pe jocul lor. Cum îşi închipuie că va putea scoate peste graniţă aşa ceva? Trebuie să te gândeşti bine, Melania, şi pentru asta ai nevoie de Mirciulică şi de linişte."
- A trecut atâta vreme de-atunci...
- Nu înţeleg, făcu Ned.
- Cum mi-aş putea aduce aminte, aşa, dintr-o dată?
- Doar nu pretindeţi că aţi uitat unde aţi ascuns statuia?
- Închipuiţi-vă.
- Doamnă!
Melania oftă spăşită.
- Mă obligaţi să fac mărturisiri care nu mă avantajează. Acum doi ani am avut un mic accident. Un domn foarte bine, cu studii temeinice la liceul seral, m-a confundat cu nevastă-sa, deşi între mine şi ea există o diferenţă apreciabilă de vârstă.
- Şi?
- Bastonul pe care trebuia să-l primească ea în moalele capului, din ce motiv anume îmi scapă, l-am simţit eu.
- Şi?! repetă Morton.
- Din clipa aceea, n-aş putea afirma că memoria mea e la fel de fidelă ca înainte.
- Exasperant!
Bătrâna izbucni în lacrimi.
- În viata mea n-am fost insultată în felul acesta. Şi nu văd de ce-aş merita-o.
Ned se întoarse spre ceilalţi uimit. Economistul uitase să tragă din ţigară şi scrumul sta agăţat gata să cadă. Tolea îi întinse maşinal scrumiera.
- Nimeni nu şi-a permis până acum să pună la îndoială afirmaţiile mele.
- Dar bine, doamnă, nici...
- Nu vreau să mai aud un cuvânt, suspină, întinzând braţele spre Nicolaescu. Mă pun sub protecţia dumneavoastră, domnule. Sunt sigură că aţi înţeles situaţia.
Economistul, luat prin surprindere, bâlbâi buimac:
- Da, fireşte... cum să nu...
- Trebuie să mă odihnesc. Toată ziua nu m-am simţit deloc bine. Poate că de vină e medicamentul acela. Stăruie zăpăceala în mintea mea.
Ned îi făcu semn Emiliei şi trecură în bucătărie.
8.
- Numai la o chestie ca asta nu mă așteptam, suflă fata. Doamne Sfinte, e imbecilă!
- De acord, dar nu putem inventa alta. Las-o să se odihnească. În fond, pentru o singură zi, am realizat destul. Să nu ne pripim. Dormi aici şi n-o slăbeşti o clipă din ochi. Bineînţeles, nu părăseşte casa, nu telefonează nicăieri. Ce-ai făcut cu serviciul?
- Am rezolvat. De mâine dimineaţă intru în concediu.
Morton îi prinse braţul cu căldură.
- Slavă Domnului, cel puţin pe dumneata mă pot bizui.
Trecu în vestibul şi îşi îmbrăcă raglanul. Melania refuză să-i întindă mâna şi îşi ţuguie buzele, abia stăpânindu-şi lacrimile. Fu în schimb extrem de afabilă cu Nicolaescu şi Tolea.
- Dacă l-aţi găsi pe Mirciulică... Ah, nici nu ştiţi cât v-aş fi de recunoscătoare!
Se despărţiră în faţa blocului. Ned declară sec:
- Mi-e tare teamă că, înainte de Madonă, va trebui să căutăm pisica aceea afurisită, oricât de absurd ni s-ar părea. Noapte bună.
Dispăru după primul colț.
9.
Maiorul părăsi locuința într-o stare de agitație neobișnuită. Degetele îi tremurau în timp ce-și încheia nasturii cămăşii, iar şireturile nu-i dăduseră niciodată atâta bătaie de cap.
"Muşchetarii" alunecaseră pe covor şi, înainte de a stinge lumina, Cristescu expedie cartea sub pat cu o lovitură furioasă de bombeu.
....................................................................................
4.
Părăsise Bucureștiul hărțuit de poliție, noaptea, cu o motocicletă. Rucsacul atârna greu, din cauza podoabelor acelea ciudate. George pomenea mereu de un tezaur al piraţilor, însă Olga nu ştiuse niciodată adevărul, deşi îşi dăduse seama de valoarea lor. Rubine enorme, smaralde cât migdala înfipte în paftale şi capete de tigri, cercei lungi ca nişte candelabre cu perle, şi ametiste, şi alexandrite, brăţări, colane grele, ciorchini grei din granate şi peruzele şi lapislazuli şi...Pusese mâna pe şaua de piele.
- Ia-mă cu tine, George.
- Doi oameni care trec frontiera clandestin au mai puţine şanse decât unul singur. Te chem imediat ce se liniştesc lucrurile.
- Minţi, George!
Începuse să râdă.
- Nu fi bleagă! Eşti singura femeie care a contat vreodată pentru mine. Dovadă, ţi-am încredinţat Madona. Ai grijă de ea.
Olga se uită la becul care lumina gălbui celula. Pâlpâia slab şi femeia avu sentimentul că e gata să se stingă.
Madona! În toate cărţile poştale, expediate din Amsterdam, Nisa sau Hong-Kong, îi amintea de "dama blondă". După fuga lui îi schimbase ascunzătoarea.
Nimănui pe lume nu i-ar fi trecut prin gând s-o caute acolo... De aceea îi propunea să evadeze.
George voia Madona.
"Ei bine, n-o vei avea!"
6.
Melania, simulând o respirație ușoară și regulată, o privea printre gene.
„Oare ce o frământă? Recunoaște, fetițo, că ești din cale afară de curioasă s-o afli.”
7.
La șase și jumătate dimineața, subofiţerul de pază le aduse trei căni fumegânde şi trei bucăţi groase de pâine.
Melania cercetă curioasă conţinutul ceştii şi exclamă dezamăgită:
- Pot afirma înainte de a-l gusta că acest ceai nu este preparat cum trebuie. I se adresă subofiţerului aiurit: Am să vă spun un secret, domnule. Când apa clocoteşte, presari înăuntru, presari, nu azvârli dintr-o dată, reţineţi, vă rog, o linguriţă de ceai chinezesc, laşi să clocotească un minut şi numai după aceea adaugi, atâta cât poţi strânge între degete, ceai verde indian. După trei minute şi jumătate, se serveşte, dar nu în pahare, ci în ceaşcă de porţelan pentru a-i concentra aroma şi culoarea. O bunătate, vă asigur.
Libelula începu să chicotească.
Bărbatul se scărpină uluit după ureche, mutându-se de pe un picior pe celălalt. Bătrânei i se păru că descifrează în toate astea un semn de încurajare şi continuă senină:
- Se poate consuma cu biscuiţi săraţi, dar eu prefer brioşele calde cu unt şi dulceaţă de fragi.
Omul clătină din cap, păru să-şi amintească brusc că are familie şi ieşi de-a-ndăratelea din celulă.
- Nu cred să fi reţinut mare lucru, suspină Melania trecându-şi degetele prin buclele de la ceafă. Şi e de ajuns să uiţi cel mai mic amănunt ca să strici totul.
- Aş da mult, râse Libelula, să fim împreună când...
Se auzi din nou zăvorul. Melania se ridică în picioare cu obrajii îmbujoraţi.
- Cu siguranţă domnul acela amabil de la Miliţie şi-a amintit că-l aştept. N-am să uit să pun un cuvânt bun şi pentru dumneavoastră.
Subofiţerul de pază îi făcu semn Libelulei. Era chemată la interogatoriu.
Sângele fugi de pe chipul Melaniei.
- Sunteţi sigur că nu pe mine m-a invitat?
- Cine?
- Domnul acela simpatic care m-a însoţit. Vă rog să-i spuneţi că nu obişnuiesc să insist, presupun că-i foarte ocupat, dar credeţi-mă, mi se usucă ciclamele.
Paznicul se holbă.
- Ce ciclame?
- Roşii. Le-am primit de la Şerbănică, soţul prietenei mele Florence, la aniversarea lui Mirciulică. Explică: Mirciulică e motanul meu, cel mai inteligent exemplar din cartier.
Omul în uniformă închise uşa suspect de repede.
8.
- Fumezi? o întrebă Olga Tudor.
„E epuizată, dar în mod evident calmă", observă Melania. "Asta înseamnă că a izbutit să ia o hotărâre."
- N-am încercat. Mi-a fost teamă că-mi dă un aer prea... independent.
Glasul îi tremura ca şi cum ar fi făcut eforturi să vorbească.
Olga Tudor avu impresia că e gata să plângă. Trase câteva fumuri fără să spună nimic. Se uită la zidul văruit pe care cineva zgâriase cu lingura: 12.V.73 - Traian Săpunelu... Individului i se păruse probabil că ajunsese într-un punct turistic interesant.
Pe obrazul Melaniei scăpă o lacrimă.
- Adevărul e, scânci, că nu ştiu ce să mai cred. Aştept de paisprezece ore şi fusese vorba doar de una sau două. Aşa, poate să mă mai uite o săptămână!
- De, spuse Olga Tudor cu bărbia sprijinită în palmă, e posibil.
- Dumneavoastră ce mă sfătuiţi?
Olga întoarse capul. "Trebuie să fie cam de aceeaşi vârstă cu mine. O nenorocită slabă de minte vârâtă în bucluc de nişte şnapani."
Îi veni pe neaşteptate o idee. Se uită la bătrână cu ochi strălucitori: "La urma urmelor, de ce nu?"
- Dacă vrei, şopti cu voce şuierătoare, poţi scăpa chiar azi. Se întoarse cu spatele spre uşă şi scoase capsula din ureche.
- Dar bineînţeles că vreau, bâlbâi Melania. Numai că nu ştiu cum să procedez. Domnul acela amabil...
- Dă-l dracului! Avem puţin timp la dispoziţie. Înghiţi pilula asta şi într-o jumătate de oră faci febră mare. Aici n-au decât infirmerie. Te vor transporta la spital. Pe drum vei fi eliberată, totul e aranjat dinainte.
Melania coborî pleoapele, ascunzându-şi satisfacţia.
"Te felicit, draga mea, nu te-ai înşelat. Vasăzică asta era... O ocazie nebănuită. Hm, fii sigură că nu o face de dragul tău. Încă nu-mi dau seama despre ce poate fi vorba. O farsă nostimă sau... Deocamdată-i greu de ghicit. Ar fi in-te-re-sant să afli însă de ce nu profită ea însăşi de această posibilitate. Ai grijă, Melania, nu te pripi."
- Dacă înţeleg bine, dumneavoastră vorbiţi despre o evadare, nu-i aşa? Am văzut un film. Doi tineri, unul negru şi unul alb, fugeau printr-o pădure legaţi de un lanţ. Să vedeţi cum a fost! Mergeau amândoi într-o maşină şi deodată...
Olga Tudor scrâşni:
- Trebuie să te hotărăşti repede.
- Nu sunt sigură că e politicos...
- Ce anume?
- De vreme ce i-am făgăduit domnului acela amabil de la Miliţie că-l aştept... Ştiţi, n-aş vrea să-l dezamăgesc.
- Dimpotrivă! Îi faci o surpriză. Cum ajungi acasă, îi dai un telefon şi o să râdeţi grozav.
- O glumă, vasăzică... Ce idee neaşteptată! se veseli bătrâna, bătând din palme. Dar nu am numărul dumnealui.
- Îl ceri la informaţii.
Privirile Olgăi Tudor scăpărau.
"O să se bucure al dracului George! Atâta aş vrea! Să-i văd faţa când o să dea ochi cu cretina asta... Nu, iubitule! N-o să ai Madona! Am să-mi fac anul de puşcărie, dar în tine o să crape fierea."
- Ce spui? Încerci? Domnul de la Miliţie va fi încântat.
Melania îşi înghiţi surâsul.
"Mă întreb realmente pe cine trebuie să încânte povestea asta..."
- Da...
Îşi muşcă buzele.
"Nu te grăbi, Melania, femeia nu-i deloc proastă."
- Ce-ar fi s-o împărţim în două? Ne-am distra straşnic împreună.
- Împărţită îşi pierde efectul. Ei?
- Am multă încredere în dumneavoastră. Cred, cred că voi lua pastila aceea drăgălaşă.
Când Libelula se întoarse, o găsi pe Melania întinsă în aşternut.
Obrajii Olgăi Tudor dogoreau de o satisfacţie suspectă.
- Ce-i cu dumneata? S-ar zice că ai primit o decoraţie.
- Îmi plac decoraţiile, ciripi Melania. Soţul meu, colonelul, avea o cutie întreagă. Uneori mi le agăţam şi eu şi atunci mă credeam generalul Suvorov.
Îi era din ce în ce mai frig şi simţea că-şi pierde cunoştinţa.
"Doamne, numai de n-aş vorbi în delir..."
- N-am întâlnit încă pe cineva mai scrântit, spuse Libelula.
Olga Tudor trase adânc aer în piept.
- Îi e rău. Trebuie să anunţăm garda.
CAPITOLUL V
O SURPRIZĂ PENTRU MAIORUL CRISTESCU
1.
Șoferul ambulanței aprinse faza lungă.
- Infectă ceață! Să vezi accidente azi....
- Acum o oră, spuse milițianul, s-a ciocnit un camion cu o Dacie.
- Unde?
- Pe Ilie Pintilie. Turismul intrase în depăşire şi n-a văzut tramvaiul. Ăla s-a speriat...
Melania Lupu, întinsă pe targă, le auzea vag glasurile. Parcă veneau din altă odaie. Tânărul în halat alb, asistent medical sau poate medic, se uita pe fereastră. Răsucea o ţigară între degete fără s-o aprindă. Pe buzunarul de la piept erau brodate cu albastru câteva litere pe care bătrâna nu le putea desluşi. Miliţianul întoarse capul.
- Cum se simte?
- Abia respiră. E prăbuşită rău.
Şoferul începu să râdă.
- Aveam o babă în sat, una Lisaveta. Cei mai ai dracului mardeiaşi nu-i dădeau atât de lucru şefului de post ca aia. Albise omul de răul ei! Fura, descânta, aiurea muierile cu bobii...
Un surâs înflori buzele Melaniei.
"Prima victorie, draga mea.....”
2.
Ned își privi ceasul. În zece minute se va ivi ambulanța. Calculase timpul parcurgând itinerariul în aceeași dimineață.
O femeie tânără cu un cățel în lesă intră într-o curte. Mirel Nicolaescu se apropie.
- Ce zici, şefule, nu-i dăm drumul?
Morton înclină scurt capul. Întinse pistoletul, ochind becul care se balansa pe cablu. Se auzi un şuierat uşor, apoi cioburile de sticlă risipindu-se pe caldarâm.
Nicolaescu rânji.
- Ca-n Texas!
Englezul îi făcu semn balerinului. Tolea îşi muşcă buzele până la sânge. Nu-şi putea stăpâni mâinile. Avea sentimentul că vor s-o ia la goană. Smulse pălăria din capul lui Nicolaescu, azvârlind-o în mijlocul străzii.
- Calm, suflă Ned întinzându-i plosca deşurubată.
Tolea răsturnă lichidul roşu, vâscos, pe obrajii şi hainele economistului.
Nicolaescu se strâmbă.
- Ţoalele mi le plătiţi, băieţi!
Ned privea încordat spre capătul străzii, ţinând manşeta ridicată deasupra ceasului-cronometru.
- Acum!
Mirel Nicolaescu părăsi fără chef trotuarul. După câţiva paşi, se opri uitându-se în jur. Se culcă pe asfalt de-a curmezişul.
- Poate dă dracului ăla peste mine!
Două faruri puternice ţâşniră brusc, măturând întunericul de pe stradă.
3.
Șoferul frână.
- Ei drăcie! Un accident.
Sanitarul luă mâna lui Nicolaescu.
- Trăieşte. Apucă-l de picioare. Ai grijă..... nu trebuie zguduit.
- Fii liniştit! Eu pe porcii ăştia care se cară şi te lasă în mijlocul drumului, după ce te-au aranjat, i-aş spânzura! Zdravăn bărbat! Trage la vreo sută de kile...
În aceeaşi clipă, miliţianul simţi o lovitură surdă în ceafă. Încercă să se agaţe de portieră. Înainte de a-şi pierde cunoştinţa, văzu trupul şoferului întins pe caldarâm.
Sanitarul primi lovitura în tâmplă.
- Ce facem cu ăştia? întrebă Tolea.
- Rămân aici.
Morton urcă la volanul ambulanţei şi apăsă pe accelerator.
Melania crăpă încet pleoapele.
"Sunt trei bărbaţi, draga mea, complet străini pentru tine. Fireşte, căci n-ai circulat niciodată printre apaşi. O doamnă în vârstă de la Brăila, care croşeta doar cu lână albastră, afirma că au mult pitoresc..."
4.
Maiorul Cristescu se simţea literalmente în vacanţă. Văzuse două filme de dimineaţă, hoinărise pe Calea Victoriei şi dejunase admirabil la Continental.
Nu era un gurmand, dar îi făcea plăcere o masă îngrijită, într-un cadru mai puţin obişnuit. Serviciul de condimente, sosierele, meniul corect ortografiat, florile, denumirile excentrice - şalău a la Victor Hugo cu sos bearnez - îi dădeau o senzaţie secretă de aventură.
"Clătite cu jeleu Bruxelles, pe cuvântul meu, sună grozav!"
Maiorul fu mai puţin fermecat după ce le consumă, în schimb savură din plin satisfacţia de a folosi şervetele de pânză. Nevastă-sa avea vreo douăsprezece, dar nu le folosea decât în ocazii extraordinare. De pildă, când primea vizita unor oameni străini şi de obicei indiferenţi maiorului, pe care ţinea să-i epateze. Cu acelaşi prilej scotea din vitrină paharele de cristal şi ceştile din porţelan chinezesc. Le manevra însă cu atâta spaimă gospodărească, urmărea atât de aprig mişcarea fiecărei piese pe faţa de masă, încât nenorociţii nu mai îndrăzneau să le ia în mână.
Cristescu, plictisit, se consola cu ideea că probabil oaspeţii procedează la fel la ei acasă. Ce i se părea însă cel mai ciudat, şi aici nu putea descifra cu nici un preţ logica nevesti-sii, era faptul că la a doua vizită, comorile acelea nu mai părăseau vitrina.
Atunci, şervetele de hârtie şi paharele ieftine cumpărate cu duzina pe Lipscani deveneau destul de bune pentru musafiri.
La şase se întorsese acasă într-o dispoziţie minunată. Făcuse o baie şi, după ce răsfoise programul TV, luase din bibliotecă o carte la întâmplare. Era singur, înfăşurat în pledul favorit, galben, cu firul lung, aparatul de radio torcea în surdină şi se simţea fericit.
"...En garde! D'Artagnan trase spada. Într-o clipă, Porthos şi Aramis ajunseră lângă el. De ajuns, copii! strigă Contele de Treville..."
Maiorul îşi ridică ochii de pe pagină. Citise cartea într-o vară, în scurtele răgazuri pe care i le îngăduise o corigenţă la chimie. Avea cincisprezece ani şi toate fotografiile lui Judy Garland...
Întinse mâna după receptor. Îl suna probabil nevastă-sa de la Piteşti. Îşi luase o săptămână vacanţă şi maiorul spera din tot sufletul că n-o să se certe prea curând cu soră-sa. Recunoscu surprins şi cu o zvâcnire de satisfacţie glasul colonelului Nasta.
- Eşti singur?
- Da.
- Unde te afli?
Cristescu ridică surprins din umeri.
- Lângă aparat.
- Trage scaunul şi aşază-te. Valeriană ai în casă?
- Ce s-a întâmplat? Se întoarce nevastă-mea?
- Nu sunt eu ăla care să dea veşti proaste.
- Atunci?
Vocea colonelului bubui ca un clopot:
- Melania Lupu a evadat.
5.
Ambulanţa opri în faţa locuinţei puse la dispoziţie de către balerin. Englezul şi Mirel Nicolaescu o transportară pe Melania.
Tolea urcă la volan.
- Abandoneaz-o iute şi cât mai departe, suflă Ned. În orice caz în afara cartierului.
Economistul apăsă pe butonul ascensorului rânjind.
- Îți închipui că sticleții or să scotocească fiecare casă?
- Fiecare centimetru de pământ.
- Hai să fim serioși!
Morton surâse. Lucra cu ageamii. Și o sută aveau importanța lor acuma.
- Poliția știe că n-am avut posibilitatea să ajungem prea departe. Ştie, de asemenea, că nu vom îndrăzni să oprim primul taxi cu o bolnavă şi cu dumneata astfel machiat. Cronometrând timpul necesar pentru parcurgerea drumului între locul accidentului şi locul unde vor găsi ambulanţa, vor fixa o medie ipotetică - mijlocul itinerarului.
- Oxford? întrebă Nicolaescu.
- Nu, Sing-Sing. Din acest punct, vor trasa pe hartă cercuri concentrice. Într-unul din cercuri se situează obligatoriu sediul nostru. Peste un ceas, întreg perimetrul va musti de agenţi.
Economistul trimise un bobârnac caracteristic pălăriei pentru a o lăsa pe ceafă.
- Eu aş raţiona altfel. Că, de pildă, din ambulanţă ne-am transbordat în maşina unui complice care aştepta la locul convenit.
- Transferul unui tip însângerat şi al unei doamne în vârstă, evident bolnavă, dintr-o ambulanţă într-un turism ar atrage atenţia. Nu-mi permit să cred că au ajuns la concluzii jignitoare despre noi. Hello, Emilia! Totul e în ordine?
Fata îi aştepta cu uşa deschisă. Era palidă.
- V-am văzut pe geam. Nu-mi vine să cred că aţi reuşit.
Închise repede în urma lor. Simţi pornirea instinctivă de a pune şi zăvorul.
Întrebă, încercând să-şi stăpânească nervozitatea:
- Mai trăieşte? După cum arată...
- Nu-ţi fă griji, surâse Ned.
Vehicula o linişte odihnitoare, dădea senzaţia că jucase bridge toată seara la clubul milionarilor londonezi.
- Dă-le băieţilor ceva de băut.
- Cum a mers?
- Ca-n Mannix, spuse Nicolaescu. O clipă am crezut că-s în Frisco, pe cinstea mea! Se îndreptă spre baie aruncând din mers lui Morton: Eşti bun, coane!
Emilia umplu paharele. Mâna îi tremura.
- N-ai niciun motiv să fii neliniştită, spuse englezul zâmbindu-i cald.
- Aş vrea să-l văd şi pe Tolea aici.
6.
Nicolaescu ieși din baie cu un pachet sub braț. Se schimbase și își spălase hainele. Întâlni privirea încețoșată a Melaniei Lupu și exclamă jovial:
- Sărut mâinile! Ce mai faceți?
- Bună seara. Cred.... cred că nu mă simt chiar atât de bine.
Părea mai șubredă ă decât oricând, palidă şi cu trupul mic pierdut în fotoliul adânc.
"Ce echipă ciudată, draga mea! Un domn englez, cu figură aristocratică, o mutră de Carul cu Bere şi o fată bătrână. E de ajuns să-i vezi punctele negre de pe nas şi gulerul bluzei ca să-ţi dai seama de aceasta. Ai grijă, Melania, nici unul dintre ei nu este nătâng."
- Vă veţi reveni în curând, spuse Ned.
- Sper. Numai că acum... sunt atât de zăpăcită! Nu, mulţumesc, nu beau nimic în afară de vin tonic, căci doctorul m-a găsit mult prea anemică. Aş mânca însă o bomboană, deşi seara prefer orezul cu lapte.
Cei trei îşi azvârliră priviri iuţi. Mirel Nicolaescu începu să râdă. Îşi împleti degetele peste pântecele mare, pregătindu-se să savureze un spectacol interesant.
- Îmi place! Orez cu lapte, un iepuraş şi oliţa de noapte. Good night, baby!
Ned îşi strânse buzele. "Elefantul ăsta se crede spiritual." Strecură o privire ascuţită bătrânei.
Avea figura ofilită, dar încă gingaşă, un surâs eteric, trupul zvelt. În tinereţe fusese probabil ceea ce se numeşte genul bibelou. Atitudinea ei îl deruta.
Dădea impresia că nu sesizează situaţia. Se aşeză alături, azvârlind în joc tot farmecul de care dispunea.
- Vin din partea soţului dumneavoastră, George Popa.
"Doamna aceea se numea Olga Tudor, draga mea. Nici gând să te înşeli. Înseamnă că sunt divorţaţi. Nu te avânta, Melania! Orice cuvânt te poate trăda şi nu-i încă momentul să le spui cum te cheamă. Recunoaşte sincer, mori de cu-rio-zi-ta-te să afli ce voiau să obţină de la Olga Tudor."
Surâse stângaci:
- Oh, într-adevăr... E frumos din partea lui că s-a gândit la mine. Ce face George? Mai suferă şi azi de colită? Mereu am fost îngrijorată pentru stomacul lui. N-am văzut încă pe nimeni înghiţind atâta muştar şi sos tartar. Servanta noastră umplea sosierele de două ori pe zi şi nu înceta să se mire.
Ned o cercetă descumpănit. Nu ştia ce să spună.
- Natural... Oricine s-ar fi mirat.
- Dumneavoastră, suspină Melania, ca prieten, n-ar trebui să i-o îngăduiţi.
- Ce anume?
- Să înghită atâta muştar şi sos tartar.
Mirel Nicolaescu emise trei hohote ostentative de râs. Ned şuieră:
- Ce-ar fi să-ţi continui gargara în baie?
- Lăsaţi-l să râdă, interveni senină Melania Lupu. Sunt obişnuită.
- Poftim?!
- Adevărul e că eu am mult umor şi oamenii nu se pot stăpâni în prezenţa mea. E de ajuns să spun un singur cuvânt pentru ca ei să se prăpădească de râs. Atitudinea aceasta nu mă jigneşte deloc.
Englezul respiră adânc şi îşi îndreptă spinarea. Se uită la Emilia Plopeanu. O fixa pe bătrână cu o expresie impenetrabilă. Economistul oscila între stupoare şi amuzamentul gras. Se auziră câteva bătăi în uşă şi Emilia se repezi să deschidă.
- Aşteptaţi musafiri? întrebă Melania.
- O persoană care a participat la evadarea dumneavoastră, sublinie Ned, încercând să readucă discuţia pe făgaşuri normale.
- Oh, ce drăguţ.
- Evadare pusă la cale de...
- Dar am înţeles, îl întrerupse bătrâna. George n-a încetat o singură clipă să se gândească la mine. Am simţit lucrul acesta mereu şi nu m-a lăsat indiferentă.
Vlăduţ Tolea irupse în odaie. Era emoţionat, obrajii îi ardeau. Ned îi zâmbi.
- A mers bine, nu? Se poate constata pe figura dumitale.
- Unde ai lăsat-o? întrebă Mirel Nicolaescu.
- Lângă Facultatea de Medicină. L-am luat după aia pe 118 până la Favorit. De-acolo am venit cu un Getax.
- Bravo, bărbate, ai stofă!
Melania Lupu îi întinse mâna cu o mişcare spontană, plină de farmec.
- Am aflat ce-aţi făcut pentru mine. Vă sunt foarte recunoscătoare, domnule!
Balerinul o privi fâstâcit.
"Un gigolo micuţ, draga mea", gândi Melania Lupu dând amabilă din cap. "Nici dumnealui nu e un profesionist, dacă se sizezi ce vreau să spun. Singura persoană cu experienţă rămâne englezul. Poţi paria că pulsul lui nu depăşeşte şaizeci de bătăi. E dintre bărbaţii aceia care nu trebuie să întrebe ce are de făcut."
Vlăduţ Tolea îşi trecu degetele prin părul buclat.
- Nu credeam s-o scoatem la capăt.
- Acelaşi lucru l-am spus şi eu, râse Emilia.
Trăsăturile îi erau destinse acum, dar asta n-o făcea mai frumoasă.
Melania Lupu scânci:
- Am sentimentul că miros a şoarece.
- Baia se află alături, îi propuse Ned.
- E o idee grozavă.
Emilia o ajută să se ridice.
- V-am pregătit un halat şi o periuţă nouă de dinţi.
Bătrâna dădu din cap recunoscătoare.
"Nu ea le-a pregătit, mă întreb chiar dacă foloseşte periuţa în afara zilelor când are oră la dentist... În fine, altceva trebuie să reţii, Melania. După toate aparenţele, nu vei părăsi această locuinţă atât de repede.”
7.
Auzeau apa și, din când în când, obiecte de toaletă deplasate pe etajera de sticlă.
- Cum vi se pare? întrebă Morton.
Economistul privi conţinutul paharului în zare.
- Complet ramolită.
- Dumitale, Emilia?
- Tâmpită, şi remarcabil de bine crescută. Ţi-a făcut altă impresie?
Ned schiţă un gest vag.
- Un număr nou, în orice caz.
Îi amintea în chip straniu de mătuşile lui, Isabel şi Dorothy. Le vizita o dată pe an, de Sfântul Cristofor, în micul lor apartament din Chelsea. Momentul cel mai important al zilei îl constituia întorsul pendulei, o piesă urâtă şi pretenţioasă, care aparţinuse unui unchi, funcţionar superior în Guineea. Miercuri seara mergeau la club unde rulau filme documentare. Urmăreau cu satisfacţie imagini din Polinezia, Hawaii sau Venezuela, şi asta le dădea senzaţia că voiajează. Aveau o grămadă de prietene care le semănau în mod surprinzător. Olga Tudor s-ar fi putut asocia perfect acestui grup. Aceeaşi minte de păsărică, aceleaşi maniere, la fel de neîndemânatică şi de "alt secol". Pe nici una însă n-ar fi văzut-o ascunzând o madonă de aur sub patul ei. Morton începea să se îndoiască serios de propriile presupuneri. Oare George Popa ar fi cutezat să-şi încredinţeze secretul, secretul vieţii sale, în fond, unei astfel de femei?
Melania se întoarse înfăşurată într-un halat albastru, matlasat, cu mânecile largi.
Arăta înviorată, în jurul ei plutea un parfum de săpun fin. Îşi ciupise uşor obrajii şi bărbia.
- Nu este o minciună, suspină aşezându-se pe canapea, o baie te reconfortează neaşteptat de mult. Îmi lipseşte foarte puţin ca să fiu cu adevărat mulţumită.
- Suntem la dispoziţia dumneavoastră, se hilizi Mirel Nicolaescu, nu trebuie decât să deschideţi gura.
Melania se întoarse către el vrăjită.
- Adevărat? Nu-mi amintesc să fi întâlnit persoane tinere atât de gentile. Ştiţi, nu am pretenţii nesăbuite. În primul rând, aş dori o cutie cu dulciuri. Dar poate că n-ar trebui să abuzez din prima seară. M-aş mulţumi cu câteva fursecuri cu nucă şi puţină frişcă.
Ned râse încetişor. Mătuşa Isabel prefera cake cu fructe glasate, iar Dorothy tortul de castane inundat în sirop de coacăze. Uitase într-un rând şi se simţiseră îngrozitor de dezamăgite. Hotărî să accepte jocul, la urma urmelor n-avea nimic mai bun de făcut, şi se interesă:
- Există vreo cofetărie prin apropiere?
Vlăduţ Tolea sări în picioare.
- Da, mă duc eu.
- Stai să vezi ce mai vrea, îl opri Nicolaescu.
- Domnul e foarte prevenitor, ciripi bătrâna. Într-adevăr, ar mai fi ceva... De fapt, reprezintă dorinţa mea cea mai fierbinte.
Economistul vru să spună ceva, dar Ned îl opri. În ochii albaştri, ca două pansele decolorate, ai Melaniei Lupu se iviră lacrimi.
- Vorbiţi, doamnă.
- Am fost despărţită de cel mai bun prieten al meu. Când m-au arestat... oh, găsesc că este multă cruzime în acest gest.
- Ce?! sări Mirel Nicolaescu. Mai scoatem unul de la pârnaie?
- Dacă reţin bine, domnişoara Libelula, cu care am împărţit apartamentul acolo... folosea cuvântul în sens de închisoare.
- Pârnaie, la gros, la întristare, pripon, la mititica, la răcoare, pension sau Sorbona, răsfiră competent economistul.
- Nu vă faceţi probleme domnilor, Mirciulică e în libertate.
Englezul o privea încordat.
- Cine-i... nu izbutise să reţină numele, în sfârşit, persoana?
- Motanul meu.
Mirel Nicolaescu, cu o expresie tâmpă, întrebă din nou:
- Cine?!
- Motanul meu. Alaltăieri a împlinit şase ani, spuse Melania surprinsă că nu se sesizează lucruri atât de simple. Îmi lipseşte mai mult decât şi-ar putea închipui cineva. Când m-au arestat, tocmai îl sărbătoream împreună cu Lilica.
- Asta cine mai e?
- Prietena lui Mirciulică, pisica unor vecini. Cârni din nas. Nu mi-a făcut o impresie prea bună, dar sunt hotărâtă să nu mă amestec în viaţa lor. Important, nu-i aşa, e că ei doi se înţeleg.
Tolea o privea tâmpit. Ceilalţi trei rămăseseră încremeniţi.
Englezul îşi reveni primul. Se interesă politicos:
- Unde se află acum?
- Aş fi fericită s-o ştiu. Dar dacă m-aţi ajuta puţin...
Plângea de-a binelea. Emilia Plopeanu se ridică agasată şi împinse cu zgomot scaunul sub masă.
- Încep să mă simt ridicolă.
- De ce, dragă? Economistul, umflat de râs, se tolăni comod în fotoliu. Dimpotrivă, povestea devine din ce în ce mai captivantă. Căutăm un motan şi o madonă.
Ned interveni hotărât:
- Aş vrea să trecem la afacerile noastre. Sunt mandatarul soţului dumneavoastră într-o problemă de maximă importanţă. Când a părăsit România, v-a lăsat în depozit, expresia îi aparţine, o statuie de aur care o reprezintă pe Sfânta Maria.
Îi cercetă figura. Dacă bătrâna nu auzise niciodată de Madonă, era mai bine s-o ştie de la început. Reflectă că, în locul lui Popa, el personal nu i-ar fi vorbit niciodată despre statuie. Mai exista însă posibilitatea ca, presat de evenimente, încolţit, individul să nu fi avut altă soluţie. Când îţi lipsesc sitarii, mănânci mierle... Ned continuă pe acelaşi ton energic:
- Soţul dumneavoastră doreşte să-i aduceţi Madona de aur.
Îi întinse câteva rânduri scrise de Gris-Gris, cel mai abil plastograf contemporan.
Francezul imitase fără cusur caligrafia lui George Popa, având ca model una din ilustratele interceptate de Morton.
Dragă Olga, citi bătrâna.
A sosit în sfârşit momentul să ne revedem. Ani de zile am aşteptat clipa asta. Domnul Ned Morton, prietenul meu, a aranjat astfel lucrurile ca tu şi fetiţa noastră blondă să puteţi ajunge cu bine la Paris. Te rog să-i acorzi toată încrederea. Sunt nerăbdător să te îmbrăţişez, George.
Melania răsuci hârtia între degete.
"Vasăzică asta era, draga mea. O Madonă de aur... Extraordinar ce nebuni sunt oamenii! Tare mi-e teamă însă că şi tu vei fi la fel de nebună pentru a ponta cel puţin câteva jetoane pe jocul lor. Cum îşi închipuie că va putea scoate peste graniţă aşa ceva? Trebuie să te gândeşti bine, Melania, şi pentru asta ai nevoie de Mirciulică şi de linişte."
- A trecut atâta vreme de-atunci...
- Nu înţeleg, făcu Ned.
- Cum mi-aş putea aduce aminte, aşa, dintr-o dată?
- Doar nu pretindeţi că aţi uitat unde aţi ascuns statuia?
- Închipuiţi-vă.
- Doamnă!
Melania oftă spăşită.
- Mă obligaţi să fac mărturisiri care nu mă avantajează. Acum doi ani am avut un mic accident. Un domn foarte bine, cu studii temeinice la liceul seral, m-a confundat cu nevastă-sa, deşi între mine şi ea există o diferenţă apreciabilă de vârstă.
- Şi?
- Bastonul pe care trebuia să-l primească ea în moalele capului, din ce motiv anume îmi scapă, l-am simţit eu.
- Şi?! repetă Morton.
- Din clipa aceea, n-aş putea afirma că memoria mea e la fel de fidelă ca înainte.
- Exasperant!
Bătrâna izbucni în lacrimi.
- În viata mea n-am fost insultată în felul acesta. Şi nu văd de ce-aş merita-o.
Ned se întoarse spre ceilalţi uimit. Economistul uitase să tragă din ţigară şi scrumul sta agăţat gata să cadă. Tolea îi întinse maşinal scrumiera.
- Nimeni nu şi-a permis până acum să pună la îndoială afirmaţiile mele.
- Dar bine, doamnă, nici...
- Nu vreau să mai aud un cuvânt, suspină, întinzând braţele spre Nicolaescu. Mă pun sub protecţia dumneavoastră, domnule. Sunt sigură că aţi înţeles situaţia.
Economistul, luat prin surprindere, bâlbâi buimac:
- Da, fireşte... cum să nu...
- Trebuie să mă odihnesc. Toată ziua nu m-am simţit deloc bine. Poate că de vină e medicamentul acela. Stăruie zăpăceala în mintea mea.
Ned îi făcu semn Emiliei şi trecură în bucătărie.
8.
- Numai la o chestie ca asta nu mă așteptam, suflă fata. Doamne Sfinte, e imbecilă!
- De acord, dar nu putem inventa alta. Las-o să se odihnească. În fond, pentru o singură zi, am realizat destul. Să nu ne pripim. Dormi aici şi n-o slăbeşti o clipă din ochi. Bineînţeles, nu părăseşte casa, nu telefonează nicăieri. Ce-ai făcut cu serviciul?
- Am rezolvat. De mâine dimineaţă intru în concediu.
Morton îi prinse braţul cu căldură.
- Slavă Domnului, cel puţin pe dumneata mă pot bizui.
Trecu în vestibul şi îşi îmbrăcă raglanul. Melania refuză să-i întindă mâna şi îşi ţuguie buzele, abia stăpânindu-şi lacrimile. Fu în schimb extrem de afabilă cu Nicolaescu şi Tolea.
- Dacă l-aţi găsi pe Mirciulică... Ah, nici nu ştiţi cât v-aş fi de recunoscătoare!
Se despărţiră în faţa blocului. Ned declară sec:
- Mi-e tare teamă că, înainte de Madonă, va trebui să căutăm pisica aceea afurisită, oricât de absurd ni s-ar părea. Noapte bună.
Dispăru după primul colț.
9.
Maiorul părăsi locuința într-o stare de agitație neobișnuită. Degetele îi tremurau în timp ce-și încheia nasturii cămăşii, iar şireturile nu-i dăduseră niciodată atâta bătaie de cap.
"Muşchetarii" alunecaseră pe covor şi, înainte de a stinge lumina, Cristescu expedie cartea sub pat cu o lovitură furioasă de bombeu.
....................................................................................
Abonați-vă la:
Postări (Atom)