7-9
Încerca să-și amintească ce făcea joi seara, săptămâna trecută, acasă la ea în Melbourne, când încă era soția lui Will și verișoara lui Felicity. Făcea brioșe cu mere, și-a amintit ea.Lui Liam îi plăceau la ceaiul de dimineață la școală. Apoi ea și Will se uitaseră la televizor, fiecare cu laptopul lui pe genunchi. Ea avea de completat niște facturi din urmă. El lucra la campania pentru siropul de tuse. Au mai citit puțin, fiecare din cartea lui, apoi s-au dus la culcare. Stai. Nu. Ba da. Da. Categoric a fost așa. Au făcut sex.
Rapid, plăcut și absolut satisfăcător: ca o brioșă. Desigur, nu se compara cu sexul făcut în holul apartamentului lui Connor. Dar așa e într-o căsnicie. Căsnicia era ca o brioșă caldă cu mere. Probabil că el se gândise la Felicity când făcuseră sex.
Gândul ăsta a lovit-o brutal, ca o palmă peste față.
El fusese deosebit de tandru când au făcut dragoste în seara aceea, și-a amintit ea. S-a simțit dezmierdată. Când de fapt el nu o dezmierda, ci o compătimea. Poate chiar se întreba dacă asta era ultima dată când erau împreună ca soț și soție.
Durerea i s-a răspândit instantaneu în tot corpul. Și-a strâns mai mult picioarele în jurul lui Connor și s-a lipit de el de parcă ar fi vrut să se facă tot una cu corpul lui. Când au ajuns la următorul semafor, Connor a întins mâna în spate și a mângâiat-o pe coapsă, făcând-o să simtă instantaneu o plăcere sexuală care a străbătut-o ca un curent. I-a trecut prin minte că durerea pe care o simțea din cauza lui Will și a lui Felicity îi intensifica fiecare senzație, astfel încât orice era plăcut, cum ar fi goana motocicletei și mâna lui Connor pe coapsa ei, i se părea și mai plăcut. Joia trecută ducea o viață liniștită, așezată, fără tristeți. Joia asta i se părea ca pe vremea adolescenței: extraordinar de dureroasă și neașteptat de frumoasă.
Dar indiferent cât de tare suferea, nu voia să fie acasă, în Melbourne, gătind, uitându-se la televizor și scriind facturi. Voia să fie aici, să zboare cu această motocicletă, cu inima bătându-i de emoție, făcând-o să simtă că trăiește.
Era trecut de ora nouă seara, iar Cecilia și John-Paul stăteau în foișorul de lângă piscină, în curtea din spatele casei. Aici era singurul loc unde puteau să stea de vorbă fără să-i audă nimeni.
Fetele lor aveau un talent incredibil să audă lucruri pe care n-ar fi trebuit să le audă. De unde stătea ea, Cecilia le vedea prin ferestrele franțuzești chipurile iluminate de licărul imaginilor de la televizor.
Regula era că în prima seară a vacanței școlare aveau voie să stea până târziu ca să se uite la filme și să mănânce popcorn.
Cecilia și-a mutat privirea de la fete la apa cu reflexe albastre din piscina cu formă neregulată, puternic iluminată subacvatic: simbolul perfect al serenității din zona suburbană. Mai puțin sunetul acela intermitent și anormal, ca suspinul gâtuit al unui bebeluș, care venea dinspre filtrul bazinului. Se auzea chiar în clipa asta.
Cecilia îi spusese de-acum câteva săptămâni lui John-Paul să se uite la el, până să plece la Chicago; n-avusese timp să se ocupe, dar și dacă ea ar fi chemat pe altcineva să vină să-l repare, el s-ar fi înfuriat. Asta ar fi arătat o lipsă de încredere în abilitățile lui.
Bineînțeles că până la urmă, când va catadicsi să se uite la el, nu va putea să-l repare, iar ea tot va trebui să aducă pe altcineva. Era enervant. Păcat că nu intra și asta în programul lui de răscumpărare a păcatelor: Să fac imediat ce-mi cere soția mea pentru ca ea să nu se mai simtă ca o pisăloagă.
Își dorea enorm să se afle aici doar ca să se certe cu John-Paul din cauza blestematului de filtru. Chiar și o ceartă zdravănă, cu orgolii rănite, ar fi de preferat în locul acestui permanent sentiment de groază. Îl simțea în tot corpul, în stomac, în piept, chiar și în gură îi simțea gustul oribil. Oare cum îi afecta sănătatea?
Și-a dres vocea.
- Trebuie să-ți spun ceva.
Voia să-i spună că Rachel zisese astăzi că găsise o nouă probă.
Oare cum va reacționa el? Se va speria? Va fugi? Va deveni un fugar?
Rachel nu mai apucase să-i spună exact despre ce fel de probă era vorba fiindcă tocmai atunci Cecilia vărsase ceaiul și, de panicată ce era, nu s-a mai gândit s-o întrebe pe urmă. Ar fi trebuit s-o întrebe, își dădea seama acum. Poate ar fi fost bine să știe. Nu se descurca prea bine în noua ei postură de soție de criminal.
Rachel n-avea cum să știe pe cine anume incrimina această probă, altfel nu i-ar fi spus Ceciliei. Nu? Era atât de greu să gândească limpede.
- Ce anume? a întrebat John-Paul.
Stătea vizavi de ea, pe banca de lemn, îmbrăcat în blugi și un pulover cu mâneci lungi, pe care i-l cumpăraseră fetele de Ziua Tatălui anul trecut. S-a aplecat în față, cu mâinile atârnându-i fără vlagă între genunchi. Vocea îi suna puțin ciudat. Era ca atunci când răspundea uneia dintre fete în felul acela blând, dar teribil de încordat, când simțea că se apropie o migrenă și spera că poate, totuși, n-o să-l lovească.
- Începe să te cuprindă migrena? a întrebat ea.
El a clătinat din cap.
- N-am nimic.
- Bine. Uite, astăzi, când am fost la parada pălăriilor, am văzut...
- Dar tu te simți bine?
- Sunt bine, a spus ea nerăbdătoare.
- N-arăți bine deloc. Pari foarte bolnavă. Parcă eu te-aș fi îmbolnăvit. Vocea îi tremura. Pentru mine n-a contat decât să vă fac fericite pe tine și pe fete, și uite că acum te -am pus în această situație intolerabilă.
- Da, a spus Cecilia.
Și-a înfipt unghiile în stinghiile băncuței și s-a uitat la fetele ei ale căror chipuri s-au destins simultan într-un râset provocat de ceva amuzant la televizor. Intolerabilă, ai spus bine.
- Astăzi, la serviciu, m-am gândit toată ziua cum să îndrept lucrurile. Cum să fac să-ți fie bine.
S-a ridicat de la locul lui și s-a așezat lângă ea. Cecilia simțea căldura binefăcătoare a trupului lui lângă al ei.
- E clar că nu știu cum să fac să-ți fie bine. Chiar nu știu. Dar voiam să-ți spun doar atât: dacă vrei să mă predau, am s-o fac. N-am să-ți cer să porți și tu această povară, dacă nu poți.
I-a luat mâna și i-a strâns-o.
- Am să fac orice vrei tu să fac, Cecilia. Dacă vrei să mă duc la poliție sau la Rachel Crowley, atunci asta am să fac. Dacă vrei să plec, dacă nu mai suporți să trăiești cu mine în aceeași casă, atunci am să plec. Am să le spun fetelor că ne separăm pentru că... nu știu ce-am să le spun, dar am să iau vina asupra mea, bineînțeles.
Cecilia și-a dat seama că John-Paul tremura din tot corpul. Îi simțea mâna transpirată peste a ei.
- Deci ești pregătit să mergi la închisoare. Cum rămâne cu claustrofobia ta?
- Va trebui să mă ocup de ea, a spus el.
Palma i-a transpirat și mai mult.
- Oricum, există doar în imaginația mea. Nu e nimic real.
Ea i-a îndepărtat mâna cu un neașteptat sentiment de repulsie și s-a ridicat în picioare.
- Atunci de ce ai așteptat până acum? De ce nu te-ai predat încă dinainte să te cunosc?
El a ridicat mâinile neputincios și s-a uitat la ea cu o figură chinuită, rugătoare.
- Chiar nu știu ce să-ți răspund, Cecilia. Am încercat să explic. Îmi pare rău...
- Și acum îmi spui că eu trebuie să iau o decizie. Tu nu mai ai nicio treabă. Acum e răspunderea mea dacă Rachel va afla sau nu adevărul!
Și-a amintit de firimitura albastră de la gura lui Rachel și s-a cutremurat dezgustată.
- Nu este dacă nu vrei să fie!
John-Paul era pe punctul de a izbucni în lacrimi.
- Am încercat să-ți ușurez situația.
- Tu nu vezi că-mi arunci mie în cârcă totul? a strigat Cecilia, dar furia ei începuse să se risipească și un imens val de disperare îi lua locul.
Nu conta că John-Paul era dispus să-și recunoască vina. Chiar nu mai conta. Ea era deja răspunzătoare. Din clipa în care deschisese scrisoarea aceea, devenise și ea răspunzătoare.
S-a lăsat să cadă pe o altă bancă în cealaltă parte a foișorului.
- Astăzi m-am întâlnit cu Rachel Crowley, a spus ea. Am trecut pe la ea să-i las comanda Tupperware. Zicea că are probe noi despre ucigașul lui Janie.
John-Paul a ridicat capul surprins.
- N-are cum. Nu există nimic. Nicio dovadă.
- Îți spun doar ce mi-a zis ea.
- Înțeleg, a spus John-Paul.
S-a clătinat puțin, cuprins de amețeală, și a închis ochii. Apoi i-a deschis din nou.
- Atunci poate că altcineva va lua o decizie în locul nostru, în locul meu.
Cecilia s-a gândit bine la ce-i spusese Rachel. Parcă zisese: „Am găsit ceva care dovedește cine a omorât-o pe Janie”.
- Dacă dovada pe care a găsit-o ea incriminează pe altcineva? a spus deodată Cecilia.
- În cazul ăsta, va trebui să mă predau, a spus John-Paul fără ezitare. Evident că asta am să fac.
- Evident, a repetat Cecilia.
- Doar că mi se pare puțin probabil, a spus John-Paul.
Părea epuizat.
- Nu crezi? După atâția ani.
- Așa e, a răspuns Cecilia.
L-a văzut că a ridicat capul și s-a întors să se uite la fete. În liniștea aceea, zgomotul filtrului se auzea și mai tare. Nu semăna cu sunetul scos de un bebeluș care se îneacă. Semăna cu respirația șuierătoare a unei ființe monstruoase, cum ar fi un căpcăun din coșmarul unui copil, care se strecura în preajma casei lor.
- Am să mă uit la filtrul ăla mâine, a spus John-Paul, fără să-și ia privirea de la fete lui.
Cecilia nu spunea nimic. Stătea și respira o dată cu căpcăunul.
42.
- S-ar zice că asta este a doua întâlnire, cea decisivă, a spus Tess.
Ea și Connor stăteau pe un zid scund, din cărămidă, cu fața spre plaja Dee Why, și beau ciocolată caldă în pahare de plastic.
Motocicleta era parcată în spatele lor, iar părțile ei cromate străluceau în lumina lunii. Noaptea era rece, dar lui Tess îi era bine în jacheta mare din piele pe care i-o împrumutase Connor. Mirosea a aftershave.
- Da, și de regulă lucrurile merg de minune, a spus Connor.
- Doar că tu ai marcat de la prima întâlnire, a spus Tess. Așa că, știi, nu mai e nevoie să-ți irosești tot farmecul ca să mă seduci.
Vorbea ciudat, parcă intrase în pielea altcuiva: a unei fete obraznice și tupeiste. De fapt, parcă încerca să fie Felicity și nu-i reușea prea bine. Senzațiile înălțătoare și magice pe care le simțise pe motocicletă dispăruseră și acum se simțea penibil. Era prea mult. Clar de lună, motocicletă, jachetă de piele și ciocolată caldă. Era îngrozitor de romantic. Nu îi plăcuseră niciodată momentele romantice clasice. O făceau să izbucnească în râs.
Connor s-a întors și s-a uitat la ea cu o figură extrem de serioasă.
- Deci tu spui că aseară a fost o primă întâlnire.
Ochii lui cenușii o priveau serioși. Spre deosebire de Will, Connor nu râdea foarte mult. De aceea, rarele ocazii când râdea din toată inima erau cu atât mai prețioase. Ia aminte, Will: calitate, nu cantitate.
- Oh, ce să zic? a spus Tess.
Oare el credea că era o întâlnire de dragoste?
- Nu știu. Adică...
Connor i-a pus mâna pe braț.
- Glumeam. Stai liniștită. Ți-am spus. Mă bucur să petrec timpul cu tine.
Tess a băut puțin din ciocolata fierbinte și a schimbat subiectul.
- Ce-ai făcut în după-amiaza asta? După școală?
Connor a făcut ochii mici, căutând un răspuns, apoi a ridicat din umeri.
- Am făcut o cursă de alergări, am ieșit la o cafea cu Ben și prietena lui și, ah, da, am fost la psiholog. Mă duc joia după-amiază. La ora șase. Lângă cabinetul ei este un restaurant indian. Întotdeauna mănânc un curry după aceea. Terapie și un excelent curry cu carne de miel. Nu știu de ce tot îți povestesc despre terapia pe care o fac.
- I-ai spus despre mine terapeutei tale? a întrebat Tess.
- Bineînțeles că nu.
Connor a zâmbit.
- Ba i-ai spus.
Tess l-a împuns încet cu degetul.
- Bine, i-am spus. Scuze. Era o noutate. Îmi place să mă dau interesant în fața ei.
Tess a pus paharul cu ciocolată caldă pe zid, lângă ea.
- Și ce-a zis?
El s-a uitat la ea.
- Se vede că n-ai fost niciodată la psiholog. Ei nu spun nimic. Spun doar lucruri de genul: „Și cum te-a făcut să te simți?” sau: „De ce crezi că ai făcut asta?”
- Pun pariu că n-a fost de acord în privința mea, a spus Tess.
Se și vedea prin ochii terapeutei: o fostă iubită care i-a frânt inima cu mulți ani în urmă reapare brusc în viața lui chiar în momentul în care căsnicia ei trece printr-o criză. Tess simțea nevoia să se apere.
Dar eu nu îl amăgesc. E un bărbat matur. În fine, poate vom ajunge undeva. Este adevărat că eu nu m-am mai gândit la el după ce ne-am despărțit, dar poate că m-aș îndrăgosti de el. De fapt, poate chiar acum mă îndrăgostesc de el. Știu că este foarte tulburat din cauză că prima lui iubită a fost omorâtă. Nu vreau să-l rănesc. Sunt un om bun.
Nu era ea un om bun? Începea să-și dea vag seama de un lucru aproape jenant, legat de felul cum își trăise viața până atunci. Nu cumva se baricadase, poate chiar din meschinărie și răutate, și se izolase de oameni, ascunzându-se în spatele unui paravan convenabil - timiditatea ei, „anxietatea ei socială”?
Când simțea că cineva încerca să-i ofere prietenia, cu greu răspundea la telefoane și e-mailuri, iar oamenii renunțau până la urmă și Tess răsufla ușurată. Dacă ar fi fost o mamă mai bună, o mamă mai sociabilă, l-ar fi putut ajuta pe Liam să cultive prietenia cu alți copii în afară de Marcus. Dar nu, ea își văzuse mai departe de treaba ei, stând nas în nas cu Felicity, hlizindu-se amândouă la un pahar de vin și arătându-i pe alții cu degetul.
Ea și Felicity nu-i suportau pe cei prea slabi, prea dichisiți, prea bogați sau prea intelectuali. Râdeau de oamenii care aveau antrenor personal și cățeluși, de oamenii care postau pe Facebook comentarii prea elevate sau cu greșeli de ortografie, de oamenii care foloseau expresia „Acum sunt foarte bine poziționat” și oamenii care întotdeauna „se implicau” - oameni asemeni Ceciliei Fitzpatrick.
Tess și Felicity stăteau și priveau viața de pe margine, zâmbind zeflemitor la jucători. Dacă Tess ar fi avut un cerc de prieteni mai larg, poate că Will nu s-ar fi îndrăgostit de Felicity. Sau cel puțin ar fi avut la dispoziție o „gamă” mult mai largă din care să-și aleagă o amantă.
Când a dat de necaz, Tess n-a avut nicio prietenă pe care s-o sune. Nici măcar una. De aceea se purta așa cu Connor. Avea nevoie de un prieten.
- Mă încadrez în tipar, nu-i așa? a spus brusc Tess. Tu alegi mereu femei nepotrivite. Eu sunt o altă femeie nepotrivită.
- Mmm, a spus Connor. În afară de asta, nici măcar n-ai adus păscuțe calde așa cum ai promis.
A dat peste cap paharul de carton și a băut restul de ciocolată caldă. Apoi l-a pus alături, pe bordură, și s-a dat mai aproape de ea.
- Mă folosesc de tine, a spus Tess. Sunt un om rău.
El i-a pus o mână caldă pe ceafă și a tras-o atât de aproape, încât ea i-a simțit respirația mirosind a ciocolată. I-a luat paharul din mână, iar ea nu s-a opus.
- Mă folosesc de tine ca să nu mă mai gândesc la soțul meu, i-a explicat ea.
Voia ca el să înțeleagă.
- Tess. Iubito. Crezi că eu nu știu?
Apoi a sărutat-o atât de intens și de pasional, încât ea a simțit că alunecă, plutește, cade în spirală tot mai jos, mai jos, mai jos, ca Alice în Țara Minunilor.
6 aprilie 1984
Janie nu știa că și băieții roșesc. Fratele ei, Rob, roșea, dar evident că el nu putea fi considerat băiat în adevăratul sens al cuvântului.
Nu știa că un băiat ca John-Paul Fitzpatrick - inteligent, frumos, elev la o școală privată - poate să roșească. Era după-amiaza târziu și lumina zilei începea să se schimbe, făcând ca totul să apară neclar și umbrit, dar ea tot a văzut că John-Paul era îmbujorat la față. Chiar și urechile, a observat ea, erau de un roz transparent.
Tocmai îi recitase micul ei discurs, cum că ea se întâlnea cu „un alt băiat” și acesta voia ca ea să fie „ăă, prietena lui”. Așa că nu mai putea să se vadă cu John-Paul, deoarece băiatul celălalt voia „să oficializeze” relația.
Așa i se păruse ei, că ar fi mai bine să prezinte lucrurile ca și când era vina lui Connor, ca și când el o punea să se despartă de John- Paul, dar acum, văzându-l pe John-Paul roșu la față, se întreba dacă nu cumva fusese o greșeală să-i spună că exista un alt băiat. Ar fi putut să dea vina pe tatăl ei. Ar fi putut să spună că era prea speriată pentru că el aflase că ea se întâlnea cu un băiat.
Dar o parte din ea a vrut ca acesta să știe că mai era curtată și de altcineva.
- Dar Janie, a spus John-Paul cu o voce pițigăiată, ca de fată, de parcă mai avea puțin și începea să plângă. Eu credeam că ești prietena mea.
Janie era îngrozită. S-a înroșit la față, cuprinsă de compasiune, apoi și-a întors privirea spre balansoare și s-a pomenit că începe să râdă pe înfundate. Avea acest obicei prost de a râde atunci când era agitată, când chiar nu se găsea nimic de râs în situația respectivă. De exemplu, așa se întâmplase o dată, pe vremea când avea treisprezece ani, când directorul școlii intrase la ei în clasă cu o figură sobră și tristă, el care, de obicei, avea o expresie jovială pe chip, și le spusese că a murit soțul profesoarei de geografie. Janie fusese șocată și -i păruse rău, dar pe urmă izbucnise în râs.
Inexplicabil. Toată clasa s-a întors spre ea cu priviri acuzatoare, iar ei i-a venit să intre în pământ de rușine.
John-Paul s-a repezit la ea. Primul ei gând a fost că el voia să o sărute - avea această tehnică ciudată, dar remarcabilă - iar ea a fost încântată și emoționată. El nu avea de gând s-o lase s-o rupă cu el.
Nu avea de gând să accepte una ca asta!
Dar chiar atunci mâinile lui au prins-o de gât. Ea a încercat să-i spună „Mă doare, John-Paul”, dar nu putea să vorbească și dorea să lămurească această cumplită neînțelegere, să explice că, de fapt, ea îl plăcea pe el mai mult decât pe Connor, că nu voise să-i rănească sentimentele, că ea dorea să fie prietena lui, și a încercat să-i transmită asta din priviri, uitându-se fix în ochii lui, în ochii lui frumoși, și pentru o secundă i s-a părut că a sesizat la el o schimbare, că el înțelesese consternat acest lucru, și a simțit că mâinile lui i-au dat drumul, dar iată că se întâmpla altceva; se întâmpla ceva rău și neobișnuit cu corpul ei, și în clipa aceea și-a adus aminte ca prin vis că astăzi mama ei trebuia s-o ia de la școală și s-o ducă la doctor, iar ea uitase cu totul și se dusese acasă la Connor. Mama ei se va înfuria rău de tot.
Ultimul gând perfect articulat a fost: Oh, fir-ar să fie!
Pe urmă n-au mai fost alte gânduri, doar neputință și o panică zdrobitoare.
Vinerea Mare
43.
- Suc! A cerut Jacob.
- Ce vrei, scumpule? a șoptit Lauren.
Suc, a spus Rachel în gând. Vrea suc. Ce, ești surdă?
Abia se luminase, iar Rachel, Rob și Lauren stăteau și tremurau într-un mic cerc în parcul Wattle Valley, frecându-și mâinile și tropăind ca să se încălzească, în timp ce Jacob își făcea de lucru învârtindu-se printre picioarele lor. Era încotoșmănat într-un hanorac cu glugă care lui Rachel i se părea prea mic pentru el, îl făcea să stea cu brațele depărtate ca un om de zăpadă.
Cum era de așteptat, Lauren purta un trenci, deși părul prins în coadă de cal nu arăta impecabil ca de obicei - îi scăpau câteva șuvițe din elastic - și arăta obosită. Avea în mână un singur trandafir roșu care lui Rachel i s-a părut o alegere stupidă. Arăta ca trandafirii aceia puși în niște tuburi lungi de plastic pe care tinerii îi ofereau prietenelor lor de Ziua Sfântului Valentin.
Rachel venise cu un buchețel din flori de măzăriche culese din grădina ei, legat cu o fundă de catifea verde cum obișnuia Janie să poarte când era mititică.
- Lași florile în locul unde a fost găsită? Lângă tobogan? o întrebase cândva Marla.
- Da, Marla, le las acolo să fie călcate de sute de piciorușe, îi spusese Rachel.
- Ah, da, te-ai gândit bine, spusese Marla fără să se supere.
Nici măcar nu era același tobogan. Tot echipamentul de fier, vechi și demodat, fusese înlocuit cu altul modern, demn de era spațială, exact ca în parcul din apropierea casei unde Rachel îl ducea pe Jacob, iar pământul era acoperit cu un material cauciucat pe care săltai ca un astronaut când mergeai. - Suc! a cerut din nou Jacob.
- Nu înțeleg, scumpule.
Lauren și-a dat coada peste umăr cu o mișcare a capului.
- Vrei să-ți deschei puțin haina?
Pentru numele lui Dumnezeu! Rachel a oftat. Nu că ar fi simțit vreodată prezența lui Janie când venea aici. Nu putea să și-o imagineze aici, nu înțelegea cum de venise ea aici. Niciunul dintre prietenii lui Janie nu știau ca ea să fi venit vreodată în acest parc.
Bineînțeles că fusese adusă aici de un băiat. Un băiat pe nume Connor Whitby. Probabil că el voise să facă sex cu ea și Janie spusese nu. Trebuia să fi făcut sex cu el. A fost vina lui Rachel că insistase atâta pe tema asta, de parcă pierderea virginității ar fi fost un eveniment important. Să mori era un eveniment mult, mult mai important. Ar fi trebuit să-i spună: „Fă sex cu cine vrei, Janie. Doar ai grijă să te protejezi”.
Ed nu a vrut niciodată să meargă în parcul unde a fost găsită.
- Ce rost are? zicea el. E prea târziu să merg acolo, nu crezi? Ea nu este acolo, nu?
Ai mare dreptate, Ed.
Dar Rachel avea impresia că îi era datoare lui Janie să vină în fiecare an cu buchețelul ei de flori, să se scuze că nu a fost acolo, să fie acolo acum, să-și imagineze ultimele ei clipe, să cinstească locul în care fusese ultima dată în viață, locul unde respirase pentru ultima dată. Măcar dacă Rachel ar fi fost acolo s-o vadă în acele ultime clipe prețioase, să-i soarbă din priviri acele mâini și picioare ridicol de lungi, frumusețea neobișnuită a chipului ei ascuțit. A fost un gând prostesc pentru că, dacă Rachel ar fi fost acolo, ar fi fost ocupată să-i salveze viața, dar tot își dorea să fi fost acolo, chiar dacă nu putea să schimbe finalul.
Poate că Ed avusese dreptate. Era inutil să vină aici în fiecare an.
Era cu atât mai inutil în acest an când Rob, Lauren și Jacob stăteau aici ca niște oameni care așteptau să se întâmple ceva, să înceapă spectacolul.
- Suc! a spus Jacob.
- Îmi pare rău, scumpule, nu înțeleg ce spui, a spus Lauren.
- Vrea suc, a spus Rob pe un ton atât de aspru, încât lui Rachel aproape că i-a părut rău de Lauren.
Rob semăna cu Ed când devenea morocănos. Bărbații din familia Crowley erau niște morocănoși.
- N-avem, băiete. Poftim. Ți-am adus sticla cu apă. Bea puțină apă.
- Nu bem suc, Jakey, a spus Lauren. Nu-ți face bine la dinți.
Jacob a apucat sticla de apă cu mânuțele lui durdulii, a dat capul pe spate și a băut însetat, uitându-se la Rachel cu o privire care spunea: Să nu-i spunem că beau suc de fiecare dată când vin la tine.
Lauren și-a strâns mai bine cordonul trendului și s-a întors spre Rachel s-o întrebe:
- De obicei spui ceva? Sau ăă...
- Nu, doar mă gândesc la ea, a răspuns Rachel pe un ton sec, sinonim cu taci dracului din gură.
În niciun caz nu-și va arăta sentimentele în fața lui Lauren.
- Putem să plecăm imediat. E foarte rece. Să nu răcească Jacob.
Era ridicol că l-au adus pe Jacob aici. În această zi. În acest parc.
Poate că pe viitor va face altceva ca să comemoreze moartea lui Janie. Să meargă la mormântul ei așa cum au făcut de ziua ei de naștere.
Trebuia doar să treacă de această zi interminabilă și pe urmă, gata, scăpa pentru încă un an. Să mergem mai departe. Să se scurgă minutele. Să ajungem mai repede la miezul nopții.
- Vrei să spui ceva, iubitule? l-a întrebat Lauren pe Rob.
Rachel era cât pe ce să zică „bineînțeles că nu”, dar s -a oprit la timp. S-a uitat la Rob și a văzut că acesta ridicase privirea spre cer, lungindu-și gâtul ca un curcan, strângând din dinții lui albi și puternici, cu mâinile încleștate stângaci peste abdomen de parcă îl durea ceva.
El n-a fost aici, și-a dat Rachel seama. N-a fost în parcul ăsta de când a fost găsită. A făcut un pas spre el, dar Lauren a ajuns înaintea ei și l-a luat de mână.
- Nu-i nimic, a murmurat ea. Ești bine. Respiră, dragul meu. Respiră.
Rachel privea neajutorată cum această tânără, pe care ea n-o cunoștea prea bine, îl consola pe fiul ei, pe care nici ea nu-l cunoștea prea bine. Se uita cum Rob s-a sprijinit de soția lui și s-a gândit ce puțin știa ea, dacă dorise vreodată să știe, despre suferința fiului ei.
Oare o trezea pe Lauren din somn din cauza coșmarurilor care nu-i dădeau pace? Îi povestea pe întuneric, cu glas scăzut, despre sora lui?
Rachel a simțit o mână pe genunchi și s-a uitat în jos.
- Bunico, a spus Jacob, făcându-i semn.
- Ce este?
S-a aplecat, iar el a făcut mâna pâlnie la urechea ei.
- Suc, a șoptit el. Te rog!
Familia Fitzpatrick a dormit până târziu. Cecilia s-a trezit prima.
S-a întins să-și ia iPhone-ul de pe noptieră și a văzut că era ora 09:30. Lumina cenușie a dimineții se revărsa prin ferestrele dormitorului.
Vinerea Mare și Ziua Cadourilor erau două zile prețioase din an când nu aveau programat nimic. Mâine va fi ocupată până peste cap cu pregătirile pentru masa de Paște, dar astăzi nu aveau musafiri, nu aveau teme de făcut, nu aveau de ce să se grăbească, nu aveau nici măcar de făcut cumpărături. Aerul era rece, în pat era cald.
John-Paul a omorât-o pe fata lui Rachel Crowley. Gândul i s-a cuibărit în piept, apăsând-o pe inimă. Niciodată nu va mai sta în pat dimineața, în Vinerea Mare, liniștită și fericită că nu avea nimic de făcut și nu trebuia să se ducă niciunde, pentru că tot restul vieții ei va rămâne întotdeauna ceva nefăcut.
Stătea în pat întoarsă cu spatele spre John-Paul. Simțea greutatea caldă a brațului cu care el o ținea de mijloc. Soțul ei. Soțul ei, criminalul. Oare ea ar fi trebuit să știe? Ar fi trebuit să ghicească?
Coșmarurile, migrenele, momentele în care el era atât de încăpățânat și de ciudat. N-ar fi avut nicio importanță, dar într-un fel o făcea să se simtă neglijentă. „Așa e el”, își spunea ea.
Rememora momente din căsnicia ei în lumina a ceea ce știa acum.
De exemplu, și-a adus aminte că el refuzase ca ei să mai încerce să facă un al patrulea copil. „Hai să mai facem un băiat”, îi spusese Cecilia când Polly era încă mică, știind că amândoi ar fi fost la fel de fericiți chiar dacă până la urmă vor avea patru fete. N-a înțeles niciodată încăpățânarea cu care el a refuzat să se mai gândească măcar. Probabil că era încă un exemplu de autoflagelare. Probabil că el își dorise cu disperare un băiat.
Gândește-te la altceva. Poate că ar trebui să se scoale și să înceapă să gătească pentru duminică. Cum se va descurca ea cu atâția oaspeți, atâtea conversații, atâta bucurie în preajmă? Mama lui John- Paul va sta în fotoliul preferat, tronând plină de ea, deși cunoștea secretul. „S-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă”, spusese ea.
Dar probabil că lui Rachel i părea ca ieri.
Cecilia a tresărit aducându-și aminte că Rachel spusese că astăzi era comemorarea morții lui Janie. Oare John-Paul știa? Probabil că nu. Niciodată nu ținea minte datele. Nu-și amintea nici când era aniversarea căsătoriei lor dacă nu-i spunea ea. De ce și-ar aduce aminte ziua când a omorât o fată?
- Iisuse Cristoase, a spus ea încet când i-au revenit simptomele noii ei maladii: amețeală și durere de cap.
Trebuia să se ridice din pat. Trebuia să scape cumva de toate astea. A vrut să dea așternutul la o parte și a simțit brațul lui John-Paul oprind-o.
- Vreau să mă ridic, a spus ea fără să se întoarcă spre el.
- Cum crezi că ne vom descurca financiar? a întrebat el suflându-i în ceafă.
Avea vocea răgușită, parcă ar fi fost groaznic de răcit.
- Dacă mă duc la... fără salariul meu? Ar trebui să vindem casa, nu?
- Ne-am descurca noi, a răspuns Cecilia scurt.
Ea avea grijă de banii familiei. Întotdeauna avusese. Din fericire pentru el, John-Paul putea să uite de plata facturilor și a ratelor bancare.
- Chiar crezi?
Părea să se îndoiască. Familia Fitzpatrick era relativ înstărită și John-Paul crescuse cu convingerea că el va ajunge să aibă o situație materială mai bună decât majoritatea cunoscuților lui. Dacă aveau bani, el credea bineînțeles că proveneau de la el. Cecilia nu îl păcălise în mod deliberat în legătură cu câți bani câștigase ea în ultimii ani, doar că nu avusese ocazia să-i spună.
- Mă gândeam că dacă nu sunt eu aici, am putea apela la unul dintre băieții lui Pete să vină să facă ce nu poți tu. Cum ar fi să curețe canalizarea. Este foarte important. Nu poți să stai așa, Cecilia. Mai ales când au loc incendii de vegetație. Va trebui să fac o listă. Mă tot gândesc la unele lucruri.
Ea stătea nemișcată. Inima îi bătea puternic. Cum se poate așa ceva? Era absurd. Imposibil. Nu-i venea să creadă că stăteau în pat și vorbeau despre faptul că John-Paul se va duce la închisoare.
- Îmi doream ca eu să le învăț pe fete să conducă mașina, a spus el cu glas gâtuit. Trebuie să știe cum să procedeze când carosabilul e ud. Tu nu știi cum să frânezi când asfaltul e ud.
- Ba știu, a protestat Cecilia.
S-a răsucit cu fața la el și a văzut că plângea cu suspine, iar pielea obrajilor i se boțise în cute urâte și cărunte. El a întors capul ca să-și îngroape fața în pernă, parcă pentru a-și ascunde lacrimile.
- Știu că n-am niciun drept. N-am niciun drept să plâng. Dar nu-mi vine să cred că n-am să le mai văd în fiecare dimineață.
Nici Rachel Crowley nu-și va mai vedea niciodată fiica.
Doar că ea nu avea o inimă de piatră. Partea din el pe care ea o iubea cel mai mult era partea care le iubea pe fiicele lui. Copiii lor îi legaseră așa cum rareori se întâmpla în alte cupluri. Să stea și să povestească despre fetele lor - să se amuze pe seama lor, să se întrebe ce vor face când vor fi mari - era una dintre cele mai mari plăceri pe care i le oferea căsnicia ei. Se căsătorise cu John-Paul pentru că știuse ce fel de tată va fi.
- Ce vor crede despre mine? a zis el acoperindu-și fața cu mâinile. Mă vor urî.
- Liniștește-te, a spus Cecilia.
Era insuportabil.
- Totul va fi bine. Nu se va întâmpla nimic. Nu se va schimba nimic.
- Nu știu de ce, dar acum, după ce am spus -o cu voce tare și ai aflat și tu, după atâția ani, mi se pare atât de real, mai real ca niciodată. E astăzi, să știi.
Și-a șters nasul cu dosul mâinii și s-a uitat la ea.
- Asta e ziua. Îmi amintesc în fiecare an. Urăsc toamna. Dar anul ăsta mi se pare mai șocant ca niciodată. Nu-mi vine să cred că eu am fost ăla. Nu-mi vine să cred ce i-am făcut copilului altcuiva. Iar acum fetele mele, fetele mele... fetele mele trebuie să plătească.
Remușcarea îi chinuia tot trupul, ca o durere insuportabilă. Toate instinctele ei îi spuneau să aline această durere, să-l salveze, să facă ceva pentru ca durerea să înceteze. L-a tras spre ea și îl ținea în brațe ca pe un copil, șoptindu-i să se liniștească:
- Șșșș! Lasă, nu-i nimic. Totul o să fie bine. Este imposibil să apară probe noi după atâția ani. Probabil că Rachel se înșală. Haide, respiră adânc.
El și-a ascuns fața în umărul ei și ea a simțit cum i se udă cămașa de noapte de lacrimile lui.
- Totul va fi bine, i-a spus ea.
Știa că n-avea cum să fie așa, dar în timp ce mângâia părul cărunt al lui John-Paul, tuns militărește la ceafă, a înțeles în sfârșit un lucru despre ea.
Ea nu-i va cere niciodată să mărturisească.
Se pare că tot ce făcuse ea, când vomitase la canal și plânsese în cămară, fusese de fațadă, pentru că atâta timp cât nu era acuzat altcineva, ea va păstra secretul. Cecilia Fitzpatrick, care întotdeauna se oferea prima voluntar, care niciodată nu stătea deoparte când trebuia făcut ceva, care întotdeauna aducea caserole de mâncare și își rupea din timpul ei, care știa diferența dintre bine și rău, era pregătită să-și întoarcă privirea în altă parte. Putea - și chiar asta va face - să lase altă mamă să sufere.
Bunătatea ei avea o limită. Ar fi putut să-și trăiască viața bine- mersi, fără să știe unde era acea limită, dar acum știa exact unde se află.
44.
- Nu te zgârci la unt! A insistat Lucy. Păscuțele trebuie servite cu unt din belșug. N-ai învățat nimic de la mine?
- Dar tu n-ai auzit de colesterol? a întrebat Tess, punând totuși mâna pe cuțitul de întins untul.
Tess, mama ei și Liam stăteau la soare în curtea din spate, beau ceai și mâncau păscuțe prăjite. Lucy avea un halat matlasat roz peste cămașa de noapte, iar Tess și Liam erau îmbrăcați în pijamale.
Ziua începuse cu o vreme mohorâtă, potrivită pentru Vinerea Mare, dar se răzgândise brusc și se hotărâse să-și etaleze totuși culorile toamnei. Bătea un vânticel rece și jucăuș, iar soarele arunca văpăi printre frunzișul stejarului roșu din grădină.
- Mamă? a spus Liam cu gura plină.
- Mmm?
Tess stătea cu fața la soare și cu ochii închiși. Se simțea liniștită și somnoroasă. Aseară făcuse din nou sex în apartamentul lui Connor după ce s-au întors de pe plajă. A fost și mai spectaculos decât în seara dinainte. Se pricepea să facă niște chestii... absolut extraordinare. Oare citise vreo carte în sensul ăsta? Will sigur n-o citise.
Era curios că săptămâna trecută sexul era pentru ea doar o distracție plăcută, semiregulată, la care nu stătea să se gândească.
Iar acum, săptămâna asta, o absorbea cu totul, de parcă era tot ce conta în viață, de parcă aceste momente dintre partidele de sex erau irelevante, nu însemnau viață adevărată.
Simțea că începe să devină dependentă de Connor, de arcuirea buzei lui superioare, de umerii lui lați, de...
- Mamă! a strigat-o Liam din nou.
- Da.
- Când vin...
- Termină ce ai în gură.
- Când vin tati și Felicity? De Paște?
Tess a deschis ochii și s-a uitat la maică-sa care a ridicat din sprâncene.
- Nu știu sigur, i-a spus ea lui Liam. Trebuie să vorbesc cu ei. S-ar putea să aibă de lucru.
- Nu se poate să lucreze de Paște! Vreau să ciocnesc cu tati iepurele meu de ciocolată.
Inventaseră un obicei oarecum violent de a începe duminica de Paște cu ceremonia ciocnirii unui iepuraș de ciocolată. Will și Liam se distrau copios când vedeau caverna din fața bietului iepuraș.
- Vedem noi, a spus Tess.
Habar n-avea ce vor face de Paște. Avea vreun rost să joace rolul unei familii fericite de dragul lui Liam? Nu erau în stare să se prefacă atât de bine. El și-ar da imediat seama. Nimeni nu aștepta asta de la ea, nu?
Doar dacă l-ar invita pe Connor. Să stea pe genunchii lui ca o adolescentă ca să-i dovedească fostului ei prieten că l-a ales pe atletul musculos al școlii? Ar putea să-l roage să vină cu motocicleta. Cu el ar putea să ciocnească Liam iepurele de ciocolată.
El s-ar descurca mai bine decât Will.
- Îl sunăm pe tati mai târziu, i-a spus ea lui Liam.
Deja starea de liniște îi dispăruse.
- Hai să-l sunăm acum! a strigat Liam și a dat fuga în casă.
- Nu! a spus Tess, dar el plecase deja.
- Vai de mine, a oftat mama ei, punând jos păscuța.
- Nu știu ce să fac, a spus Tess, dar Liam s-a întors alergând și i- a întins telefonul mobil. Chiar când să i-l dea ei, aparatul a scos un bip semnalând că primise un sms.
- E un mesaj de la tati? a întrebat Liam.
Tess a înhățat telefonul panicată.
-Nu. Nu știu. Stai să văd.
Mesajul era de la Connor. Mă gândesc la tine. Xx
Tess a zâmbit.
Imediat cum l-a citit, telefonul a scos încă un bip.
- Cred că ăsta e de la tati! a spus Liam care stătea în fața ei și sărea pe vârful picioarelor ca un jucător de fotbal.
Tess a citit mesajul. Era tot de la Connor. E o zi potrivită ca să înălțăm un zmeu. Dacă vrei să vii cu Liam la terenul de sport. Aduc eu zmeul! (Te înțeleg dacă nu ți se pare o idee bună.)
- Nu sunt de la tata, i-a spus Tess lui Liam. Sunt de la domnul Whitby. Îl știi. Noul tău profesor de sport.
Liam părea indiferent. Lucy a început să tușească.
- Domnul Whitby, a repetat Tess. L-ai văzut la...
- De ce îți trimite ție sms-uri? a întrebat Liam.
- Liam, ai de gând să-ți termini păscuța? a întrebat Lucy.
- Domnul Whitby este un vechi prieten de-al meu, a spus Tess. Îți amintești că ne-am întâlnit cu el în secretariatul școlii? Îl știu de mulți ani. Dinainte să te naști tu.
- Tess, a spus maică-sa pe un ton de avertisment.
- Ce? a întrebat Tess iritată.
De ce să nu-i spună lui Liam despre Connor că era un prieten vechi? Ce rău era în asta?
- Îl cunoaște și tati? a întrebat Liam.
Copiii păreau atât de neștiutori în privința relațiilor dintre adulți și o dată te pomeneai că ziceau ceva de genul ăsta, ceva care arăta că, până la un anumit nivel, înțelegeau totul.
- Nu, a spus Tess. Asta era înainte să-l cunosc pe tatăl tău. În fine, domnul Whitby a trimis un sms ca să ne spună că are un zmeu grozav. Și întreba dacă tu și cu mine vrem să mergem la terenul de sport ca să-l înălțăm.
- Ha? a exclamat furios Liam de parcă l-ar fi trimis să-și facă ordine în cameră.
- Tess, draga mea, chiar crezi că este... știi tu.
Mama lui Tess a pus mâna paravan la gură ca să nu vadă Liam și i-a transmis mișcându-și buzele: „Potrivit?”
Tess n-a luat-o în seamă. Nu va permite să se simtă vinovată din cauza asta. De ce ea și Liam să stea azi acasă și nu să facă nimic în timp ce Will și Felicity făceau dracu’ știe ce făceau? Oricum, voia să-i demonstreze terapeutei, acea prezență critică invizibilă din viața lui Connor, că Tess nu era o femeie rănită și disperată care se folosea de Connor pentru sex. Ea era un om bun. Era cumsecade.
- Are un zmeu nemaipomenit, a improvizat ea. S-a gândit că poate vrei să dai o tură cu el, atâta tot.
Tess s-a uitat spre maică-sa.
- Încearcă să fie prietenos fiindcă suntem nou-veniți la școala asta.
Apoi s-a întors spre Liam.
- Mergem să ne întâlnim cu el? Doar o jumătate de oră?
- Bine, a spus Liam fără nicio tragere de inimă. Dar mai întâi vreau să-l sun pe tati.
- După ce te îmbraci, a spus Tess. Du-te și pune-ți blugii. Și șapca de rugby. E mai rece decât credeam.
- Bine, a spus Liam și a plecat cu o figură pleoștită.
Tess a început să tasteze un mesaj de răspuns către Connor: Ne vedem la terenul de sport într-o jumătate de oră. xx.
Chiar înainte să-l trimită a șters săruturile. Ca să nu creadă terapeuta că încerca să-l amăgească. Apoi s-a gândit la toate săruturile reale de aseară. Ridicol. Putea la fel de bine să-l sărute și într-un sms. A adăugat trei săruturi și a dat să trimită mesajul, dar s-a întrebat dacă nu cumva suna prea romantic și a lăsat doar un sărut, însă și așa era prea puțin, dat fiind că el îi trimisese două, părea că ea voia să sugereze ceva. A făcut „nț” cu voce tare, a tastat din nou al doilea sărut și a trimis mesajul. Când a ridicat ochii din telefon, a văzut că maică-sa se uita la ea.
- Ce? a întrebat ea.
- Ai grijă, a spus mama ei.
- Adică ce vrei să spui?
Tess și-a dat seama că abordase acel ton agresiv pe care îl avea în adolescență.
- Vreau să spun să nu mergi prea departe și pe urmă să nu poți să te mai întorci, a zis maică-sa.
Tess s-a uitat spre ușă ca să se asigure că Liam era în camera lui.
- N-am de ce să mă mai întorc! E clar că ceva n-a mers bine deloc în căsnicia noastră...
- Prostii! a întrerupt-o maică-sa pe un ton vehement. Aiureli! Astea sunt prostii pe care le citești în revistele pentru femei. În viață se întâmplă altfel. Oamenii mai fac și greșeli. Suntem făcuți să fim atrași unii de alții. Nu înseamnă neapărat că mergea prost căsnicia ta. V-am văzut pe tine și pe Will împreună. Știu cât de mult vă iubiți.
- Dar, mamă, Will s-a îndrăgostit de Felicity. Nu a fost vorba doar de un sărut dat la beție la o petrecere cu colegii de serviciu. Se iubesc.
Și-a examinat încruntată mâinile și a adăugat cu glas scăzut:
- Și poate că și eu m-am îndrăgostit de Connor.
- Ei și? Oamenii se îndrăgostesc și se despart tot timpul. Eu m- am îndrăgostit de ginerele lui Beryl chiar acum două săptămâni. Nu înseamnă că mergea prost căsnicia ta.
I.ucy a luat o îmbucătură din păscuța caldă și a continuat să vorbească cu gura plină.
- Sigur, acum lucrurile stau foarte prost.
Tess a izbucnit în râs și a ridicat palmele.
- Vezi bine. Nu se mai poate.
- Doar dacă sunteți dispuși amândoi să lăsați orgoliile la o parte.
- Nu-i vorba doar de orgoliile noastre, a spus Tess iritată.
Era ridicol. Maică-sa nu pricepea. Auzi, ginerele lui Beryl, zău așa!
- Oh, Tess, draga mea, la vârsta ta nu poate fi vorba decât despre orgoliu.
- Și ce vrei să spui? Că ar trebui să-mi las orgoliul la o parte și să-l implor pe Will să se întoarcă la mine?
Lucy și-a dat ochii peste cap.
- Bineînțeles că nu. Eu îți spun doar să nu arzi toate punțile în urma ta aruncându-te cu capul înainte într-o relație cu Connor. Trebuie să te gândești la Liam. El...
Tess era în culmea furiei.
- Mă gândesc la Liam! spuse ea, făcând o pauză. Dar tu și cu tata v-ați gândit la mine când v-ați despărțit?
Maică-sa s-a uitat la ea cu un surâs umil.
- Poate că nu atât cât ar fi trebuit.
A ridicat ceașca de ceai ca s-o ducă la gură și a pus-o la loc.
- Uneori privesc în urmă la ce-a fost și mă gândesc, Doamne, am luat sentimentele prea în serios. Totul era în alb și negru. Am rămas fiecare pe poziția lui și asta a fost. Nu ne-am mai clintit. Tess, orice s-ar întâmpla, nu fi încăpățânată. Pregătește -te să fii puțin mai... flexibilă.
- Flexibilă, a repetat Tess.
Maică-sa a ridicat o mână ca să-i facă semn să tacă și a înclinat puțin capul.
- A sunat cineva la ușă?
- N-am auzit, a spus Tess.
- Mamă! Bunico!
Ușa din spatele casei s-a deschis vijelios și Liam a sărit în curte, îmbrăcat tot în pijama și radiind de bucurie.
- Uite cine a venit!
A ținut ușa larg deschisă și, cu gestul teatral al unei gazde dintr-un concurs televizat, a strigat:
- Ta-daaa!
Pe ușă a intrat o femeie blondă atrăgătoare. Timp de o fracțiune de secundă, Tess nici n-a recunoscut-o și a admirat efectul produs de această prezență elegantă în peisajul cu frunze de toamnă. Purta un cardigan tricotat scurt și gros, de culoare albă, cu nasturi maro din lemn, o curea din piele maro, blugi strânși pe picior și cizme.
- Felicity! a strigat Liam bucuros.
45.
- Rămâi cu mama ta și relaxează-te, i-a spus Lauren lui Rob. Eu am să aduc niște păscuțe calde și cafea. Domnu’ Jacob, vino cu mine.
Rachel s-a așezat comod pe o canapea cu perne lângă sobă. Era confortabilă. Canapeaua era moale exact cât trebuie, ceea ce era de așteptat. Mulțumită gusturilor impecabile ale lui Lauren, în căsuța lor frumos renovată, cu două dormitoare, totul era pus la punct.
La cafeneaua unde Lauren propusese inițial să meargă cu toții fusese închis, spre marea ei supărare.
- Ieri am telefonat ca să verific încă o dată la ce oră deschid, spusese ea când au văzut pe ușă plăcuța pe care scria „închis”.
Rachel a observat cu interes că ea aproape își ieșise din fire, dar reușise să-și revină și propusese să meargă cu toții la ei acasă. Ei locuiau mai aproape, iar lui Rachel nu-i venise în minte niciun motiv ca să-i refuze fără să pară necioplită.
Rob s-a așezat în fața ei într-un fotoliu cu dungi alb-roșii și a căscat. Rachel a simțit că-i vine și ei să caște și imediat s-a așezat mai dreaptă. Nu voia să înceapă să moțăie ca o babă în casa lui Lauren.
S-a uitat la ceas. Era puțin trecut de ora opt. Mai rămâneau multe ore de îndurat până la sfârșitul zilei. Pe vremea asta, cu douăzeci și opt de ani în urmă, Janie mânca ultimul mic dejun din viața ei.
Probabil o jumătate de biscuit cu cereale Weetbix. Nu-i plăcuse niciodată să mănânce la micul dejun.
Rachel și-a trecut palma peste țesătura canapelei.
- Ce veți face cu toată mobila asta frumoasă când vă mutați la New York? l-a întrebat ea pe Rob pe un ton colocvial, relaxat.
Uite că putea să discute despre apropiata mutare la New York chiar în ziua în care comemora moartea lui Janie. Oh, da, sigur că putea.
Rob a răspuns abia după câteva momente. Stătea cu ochii plecați și privea în gol. Rachel era pe punctul să-l strige când el în sfârșit a răspuns:
- Am putea să închidem casa mobilată, a spus el de parcă îi era greu să vorbească. Încă ne mai gândim la toate operațiunile astea logistice.
- Da, îmi imaginez că aveți multe pe cap, a spus Rachel cu glas jovial.
Da, Rob, e nevoie de multe operațiuni logistice ca să-l duci pe nepotul meu la New York. Și-a înfipt unghiile în stofa canapelei ca într-un animal gras, cu blana moale, pe care îl agresa.
- Mamă, tu o visezi pe Janie? a întrebat Rob.
Rachel s-a uitat surprinsă la el. A dat drumul la stofa canapelei.
- Da, a spus ea. Dar tu?
- Într-un fel, a spus Rob. Am coșmaruri în care sunt strangulat. Cred că visez că sunt Janie. Mereu se întâmplă la fel. Mă trezesc simțind că nu mai am aer. Visele sunt întotdeauna mai urâte în perioada asta a anului. Toamna. Lauren s-a gândit că dacă merg în parc cu tine... poate... mă ajută. Să înfrunt realitatea. Nu știu. Nu mi-a plăcut deloc să fiu acolo. Mi se pare o abordare greșită. E clar că nici ție nu-ți place să fii acolo. Dar mie mi s-a părut foarte greu. Să mă gândesc prin ce a trecut. Cât de speriată trebuie să fi fost. Doamne!
A ridicat privirea în tavan și figura i s-a crispat. Rachel și-a adus aminte că Ed făcea exact la fel când se lupta să-și stăpânească lacrimile.
Și Ed a avut coșmaruri. Rachel se trezea noaptea și-l auzea strigând întruna: „Fugi, Janie! Fugi! Pentru Dumnezeu, fugi, scumpa mea!”
- Îmi pare rău. N-am știut că ai coșmaruri, a spus Rachel.
Cu ce ar fi putut ea să-l ajute?
Rob și-a recompus figura calmă.
- Sunt doar vise. Nu sunt cine știe ce. Dar, mamă, n-ar trebui să te duci singură în parc în fiecare an. Îmi pare rău că nu am venit de fiecare dată până acum cu tine. Ar fi trebuit s-o fac.
- Scumpul meu, dar te-ai oferit, a spus Rachel. Nu-ți amintești? De multe ori. Și întotdeauna am spus nu. Era treaba mea. Tatăl tău credea că sunt nebună. El nu s-a dus niciodată în parcul ăla. Nici măcar n-a trecut cu mașina pe aceeași stradă.
Rob și-a șters nasul cu dosul mâinii și a oftat.
- Îmi pare rău, a spus el. Ai zice că, după atâția ani...
S-a oprit brusc.
Din bucătărie se auzea vocea lui Jacob care cânta melodia din filmul de desene animate Bob Constructorul. Cânta și Lauren cu el.
Rob asculta, zâmbind cu drag. Mirosul de păscuțe calde se simțea până în cameră.
Rachel îi studia chipul. Era un tată bun. Un tată mai bun decât fusese tatăl lui. Așa era în ziua de azi - toți bărbații păreau să fie niște tați mai buni - doar că Rob fusese dintotdeauna un băiat sensibil.
De mic fusese o ființă afectuoasă. Când îl lua din pătuț după ce se trezea din somn, el se ghemuia la pieptul ei și chiar o bătea cu mânuța pe spate, parcă pentru a-i mulțumi că l-a luat în brațe.
Fusese cel mai vesel și mai drăgălaș bebeluș. Își aducea aminte că Ed îi spunea, fără să se supere: „Pentru Dumnezeu, femeie, copilul ăsta ți-a sucit mințile”.
I se părea ciudat să și-l amintească pe Rob când era mic, parcă deschidea o carte foarte îndrăgită pe care n-o mai citise de ani de zile. Rareori se sinchisea să rememoreze amintiri cu Rob. Dar întotdeauna căuta să dezgroape noi și noi amintiri despre copilăria lui Janie, ca și când copilăria lui Rob nu conta, pentru că el oricum trăia.
- Erai cel mai frumos copilaș, i-a spus ea lui Rob. Mă opreau oamenii pe stradă ca să mă complimenteze. Ți-am mai spus asta?
Probabil de o sută de ori.
Rob a scuturat încet din cap.
- Nu mi-ai spus-o niciodată, mamă.
- Nu? s-a mirat Rachel. Nici măcar când s-a născut Jacob?
- Nu.
Chipul lui căpătase o expresie de uimire.
- Ar fi trebuit să-ți spun, a zis mama lui. A oftat. Probabil că ar fi trebuit să fac și multe alte lucruri.
Rob s-a aplecat în față, cu coatele sprijinite pe genunchi.
- Și zici că eram tare drăgălaș, da?
- Erai superb, dragul meu, a spus Rachel. Și încă ești, desigur.
Rob a pufnit pe nas.
- Nu zău!
Dar tot nu și-a putut ascunde zâmbetul de încântare care i-a luminat chipul, iar Rachel și-a mușcat buza de jos, regretând că îl dezamăgise de atâtea ori.
- Am adus păscuțe calde!
Lauren a intrat aducând un platou superb cu păscuțe perfect prăjite și unse cu unt din belșug, pe care l-a așezat în fața lor.
- Stai să te ajut, s-a oferit Rachel.
- Nici gând, a spus Lauren peste umăr în timp ce se întorcea în bucătărie. Nici tu nu mă lași să te ajut când venim noi pe la tine.
- Ah!
Rachel s-a simțit ciudat de expusă. Crezuse întotdeauna că Lauren nu observa manevrele ei sau că nici măcar nu-și dădea seama ce fel de persoană e. Se gândea că vârsta ei era un scut care o proteja de privirile celor tineri.
În sinea ei își spunea mereu că n-o lăsa pe Lauren s-o ajute pentru că voia să fie soacra perfectă, dar, de fapt, atunci când nu lași o femeie să te ajute, e ca și cum ai ține-o la distanță, ca și cum i -ai da de înțeles că nu face parte din familie sau i-ai spune: „Nu-mi placi atât de mult încât să te las să intri în bucătăria mea”.
Lauren a reapărut cu o altă tavă pe care aducea trei cești de cafea.
Cafeaua va fi perfectă, preparată exact cum îi plăcea lui Rachel: fierbinte, cu două cuburi de zahăr. Lauren era nora perfectă. Rachel era soacra perfectă. Câtă antipatie se ascundea sub această perfecțiune!
Dar Lauren câștigase. New Yorkul era asul ei. Îl jucase bine. Bravo.
- Unde este Jacob? a întrebat Rachel.
- Desenează, a spus Lauren, așezându-se.
A dus cana la gură și i-a aruncat lui Rob o privire ironică.
- Să sperăm că nu pe pereți.
Rob i-a zâmbit și Rachel a întrezărit o altă imagine din lumea privată a căsniciei lor. Părea să fie o căsnicie reușită, atât cât putea să fie o căsnicie.
Oare Janie ar fi plăcut-o pe Lauren? Oare Rachel ar fi fost o soacră afurisită, așa cum sunt soacrele de obicei, dacă Janie ar fi trăit? Era imposibil să-și imagineze. Lumea în care trăia Lauren era foarte diferită de lumea în care trăise Janie. Părea imposibil ca Lauren să fi existat dacă ar fi trăit Janie.
S-a uitat la nora sa și a observat că i se desprinseseră câteva șuvițe din părul blond prins în coadă de cal. Avea aproape aceeași nuanță de blond ca și Janie. Părul lui Janie era mai blond. Poate că și ei i s-ar mai fi închis la culoare o dată cu vârsta.
Încă de a doua zi dimineață după ce a murit Janie, când s-a trezit și i-a năvălit în minte realitatea oribilă a celor întâmplate, Rachel își imaginase obsesiv o altă viață care se desfășura în paralel cu a ei, cu viața ei reală, cea care i-a fost furată, cea în care Janie era caldă în patul ei.
Dar, pe măsură ce treceau anii, îi venea din ce în ce mai greu să și-o imagineze. Lauren stătea chiar în fața ei și era vie, sângele îi curgea prin vene, pieptul i se ridica și i se cobora în timp ce respira.
- Te simți bine, mamă? a întrebat Rob.
- Mă simt bine, a răspuns Rachel.
A vrut să ia ceașca de cafea și și-a dat seama că nu avea putere nici să ridice brațul.
Uneori simțea o suferință și o durere profundă, primordială; alteori, furie, dorință nebună de a-și înfige ghearele, de a lovi și de a ucide; alteori, exact ca acum, doar o senzație surdă de apatie, care se instala domol, sufocant, ca o ceață deasă.
Se simțea îngrozitor de tristă.
46.
- Bună, a spus Felicity.
Tess i-a zâmbit. Fără să vrea. Ca atunci când spui automat mulțumesc unui polițist care îți dă o amendă usturătoare pentru depășirea vitezei legale. Automat s-a simțit fericită s -o vadă pe Felicity pentru că ținea la ea, iar ea arăta foarte bine, și pentru că se întâmplaseră atâtea în ultimele zile și avea atâtea să-i povestească.
În secunda următoare și-a amintit și a simțit din nou șocul trădării. Tess abia s-a abținut să nu se repeadă la Felicity, s-o doboare la pământ, s-o zgârie, s-o lovească cu pumnii și s-o muște.
Dar o femeie cumsecade și educată ca Tess nu se comportă așa, mai ales în fața unui copil aflat la o vârstă la care era ușor impresionabil.
Așa că n-a făcut nimic din toate astea, doar și-a lins degetele unse de la păscuțele cu unt și s-a tras mai pe marginea scaunului, aranjându-și mai bine bluza de pijama.
- Ce cauți aici? a întrebat ea.
- Îmi pare rău că...
Lui Felicity i-a pierit vocea. A tușit încercând să și-o dreagă și a spus pe un ton răgușit:
- ...am apărut așa, fără să te anunț.
- Da, poate că ar fi fost mai bine dacă ai fi dat un telefon, a spus Lucy.
Tess știa că mama ei se străduia să pară dură, dar se vedea că se zăpăcise și ea. În ciuda tuturor lucrurilor pe care le spusese despre Felicity, Tess știa că Lucy își iubea nepoata.
- Ce-ți mai face glezna? a întrebat-o Felicity pe Lucy.
- Vine și tati? a întrebat Liam.
Tess a ridicat capul. Felicity s-a uitat la ea, apoi și-a mutat repede privirea în altă parte. Foarte bine. Întreab-o pe Felicity. Felicity trebuie să știe ce planuri are Will.
- Vine și el în curând, i-a spus Felicity lui Liam. Eu nu pot să stau prea mult. Am vrut să discut mai întâi cu mama ta niște lucruri, apoi trebuie să plec. De fapt, ăă, eu plec ceva mai departe.
- Unde? a întrebat Liam.
- Plec în Anglia, a spus Felicity. Plec într-o plimbare grozavă. O plimbare peste ocean, așa se cheamă. Apoi mă duc în Spania și America... în fine, voi fi plecată foarte mult timp.
- Te duci la Disneyland? a întrebat Liam.
Tess s-a uitat mirată la Felicity.
- Nu pricep.
Pleca și Will cu ea în această aventură romantică?
Pe gâtul lui Felicity apăruseră pete roșii de supărare.
- Putem să discutăm noi două?
Tess s-a ridicat în picioare.
- Vino.
- Vin și eu, a spus Liam.
- Nu, l-a oprit Tess.
- Tu rămâi aici cu mine, dragule, a spus Lucy. Hai să mâncăm niște ciocolată.
Tess s-a dus cu Felicity în vechiul ei dormitor. Era singura cameră a cărei ușă avea încuietoare.
Au rămas în picioare lângă pat, uitându-se una la alta. Tess simțea că îi bate inima ca un ciocan. Nu știuse că poți să te uiți o viață întreagă la oamenii pe care îi iubești și de fapt să nu-i vezi, parcă dinadins ți-ai acoperi ochii, până în clipa aceea, când numai dacă te uitai la persoana respectivă și ți se făcea frică.
- Care-i treaba? a întrebat Tess.
- S-a terminat, a spus Felicity.
- S-a terminat?
- De fapt, nu a început niciodată. Imediat după ce tu și Liam ați plecat, pur și simplu s-a...
- N-a mai fost atât de palpitant?
- Pot să mă așez? a întrebat Felicity. Îmi tremură picioarele.
Și lui Tess îi tremurau picioarele. A ridicat din umeri.
- Sigur. Ia loc.
N-aveau unde să se așeze decât pe pat sau pe jos. Felicity s-a așezat pe podea. Și-a încrucișat picioarele și s-a sprijinit cu spatele de servantă. S-a așezat și Tess, cu spatele rezemat de pat.
- A rămas același covor.
Felicity a mângâiat covorul albastru cu alb.
- Da.
Tess se uita la Felicity, la picioarele ei subțiri și la mâinile cu încheieturi fine. Și-a amintit de fetița grasă care stătuse de atâtea ori în exact aceeași poziție pe vremea copilăriei lor. De ochii frumoși, verzi și migdalați, care străluceau pe chipul ei durduliu. Tess știuse dintotdeauna că în ea stătea ascunsă o prințesă din povești. Poate că lui Tess tocmai lucrul acesta îi plăcuse, că stătea ascunsă.
- Arăți superb, a spus Tess.
Nu știa de ce, dar trebuia s-o spună.
- Lasă asta, a zis Felicity.
- Nu încercam să insinuez ceva.
- Știu.
Au stat câteva minute fără să spună nimic.
- Povestește-mi, a zis Tess într-un târziu.
- Nu e îndrăgostit de mine, a spus Felicity. Nu cred că a fost vreodată îndrăgostit de mine. A fost o pasiune trecătoare. O chestie absolut jalnică. Mi-am dat seama imediat. După ce ați plecat tu și Liam, mi-am dat seama că nu se va întâmpla nimic.
- Bine, dar...
Tess a ridicat mâinile nedumerită. A simțit că o cuprinde un val de umilință. Tot ce se întâmplase săptămâna trecută i se părea atât de stupid.
- Pentru mine n-a fost doar o pasiune trecătoare, a spus Felicity uitându-se la ea. Din partea mea a fost dragoste adevărată. Îl iubesc. Îl iubesc de ani de zile.
- Chiar așa? a întrebat Tess indiferentă, deși nu era o surpriză pentru ea.
Nu chiar. Poate că știuse dintotdeauna. De fapt, poate chiar îi plăcuse când simțise că Felicity era îndrăgostită de Will, pentru că asta îl făcuse pe Will să fie cu atât mai dezirabil, și pentru că n-avea ce să se întâmple. Era exclus ca Will să simtă o atracție sexuală față de Felicity. Oare Tess n-o văzuse niciodată pe verișoara ei așa cum era ea în realitate? Fusese la fel ca toți ceilalți care nu văzuseră nimic dincolo de obezitatea lui Felicity?
- Cred că a fost groaznic pentru tine în toți anii ăștia, să stai atâta timp împreună cu noi, a spus ea.
Parcă până atunci avusese impresia că sentimentele lui Felicity erau amortizate de grăsime, crezuse că Felicity știa foarte bine și accepta faptul că niciun bărbat normal n-avea cum s-o iubească! Și cu toate astea, Tess ar fi omorât pe oricine ar fi spus una ca asta.
- Așa am simțit eu, a zis Felicity încrețind între degete materialul blugilor. Știam că el mă considera doar o prietenă. Știam că Will mă place. Ba chiar că mă iubea, ca pe o soră. Era de-ajuns să stau în preajma lui.
- Ar fi trebuit să... a început Tess.
- Ce? Să-ți spun? Cum puteam să-ți spun? Și ce puteai tu să faci? Poate doar să-ți pară rău de mine. Eu ar fi trebuit să plec și să-mi văd de viața mea, nu să rămân lângă tine, ca un aghiotant gras și devotat.
Tess s-a simțit atinsă.
- Eu nu te-am considerat niciodată așa!
- Nu spun că așa m-ai considerat tu. Mai degrabă așa mă vedeam eu: aghiotantul tău. Nu eram suficient de slabă ca să am o viață adevărată. Pe urmă am început să slăbesc și am observat că bărbații se uită după mine. Ca orice feministă convinsă, știu că n -ar trebui să ne placă să fim privite ca un obiect, dar când n-ai trecut niciodată prin chestia asta, este ca, nu știu cum să-ți spun, ca un drog. Îmi plăcea. Mă simțeam puternică. Era ca în filmele alea când supereroul își descoperă puterile. Apoi m-am gândit că poate acum l-aș putea face pe Will să se uite la mine, așa cum se uitau alți bărbați... și pe urmă, ei bine, pe urmă...
S-a oprit. Fusese absorbită să-și spună povestea și uitase că pentru Tess nu era tocmai plăcut s-o asculte. Tess stătuse doar câteva zile fără să poată vorbi cu Felicity, în timp ce verișoara sa stătuse atâția ani fără să poată să-i împărtășească cea mai mare frământare a ei.
- Și pe urmă s-a uitat la tine, a continuat Tess în locul ei. Ți-ai încercat superputerile și au funcționat.
Felicity i-a răspuns cu o ridicare din umeri simpatică, autocritică.
Ciudat cât de diferite îi erau gesturile acum. Tess era convinsă că până atunci nu mai văzuse la ea acest gest care aducea a cochetărie franțuzească.
- Cred că Will s-a simțit atât de prost că era puțin atras de mine, încât s-a convins singur că era îndrăgostit de mine, a spus Felicity. După ce tu și Liam ați plecat, totul s-a schimbat. Cred că i-am devenit indiferentă în clipa în care ai ieșit pe ușă.
- În clipa în care am ieșit pe ușă, a repetat Tess.
- Mda.
- Aiurea.
Felicity a tresărit.
- Este adevărat.
- Nu, nu este.
Părea că Felicity încerca să-l absolve pe Will de toată vina, să dea de înțeles că el avusese o scurtă rătăcire, ca și cum ceea ce se întâmplase nu se deosebea cu nimic de un sărut dat la beție, la o petrecere cu colegii de serviciu.
Tess și-a adus aminte ce față albă ca de mort avusese Will luni seara. El nu era atât de prost și de superficial. Sentimentele față de Felicity fuseseră îndeajuns de reale pentru ca el să înceapă demolarea vieții lui de până atunci.
A fost vorba de Liam, s-a gândit ea. În momentul când Tess a plecat, luându-l și pe Liam cu ea, Will a înțeles în sfârșit ce sacrifica. Dacă nu era un copil la mijloc, această conversație n-ar mai avea loc.
El o iubea pe Tess, probabil că da, dar acum era îndrăgostit de Felicity și oricine știa care sentiment era mai puternic. Nu era o luptă dreaptă. De aceea se destrămau căsniciile. De aceea, dacă țineai la căsnicia ta, ridicai o baricadă în jurul tău, al sentimentelor și gândurilor tale. Nu lăsai să-ți fugă ochii în altă parte. Nu zăboveai la încă un pahar. Te țineai departe de flirturi. Nici măcar nu încercai. La un moment dat, Will alesese să o privească pe Felicity cu ochii unui bărbat liber. Acela a fost momentul când o trădase pe Tess.
- Evident, nu îți cer să mă ierți, a spus Felicity.
Ba da, îmi ceri să te iert, s-a gândit Tess. Dar n-am s-o fac.
- Fiindcă aș fi putut s-o fac, a spus Felicity. Vreau să știi lucrul ăsta. Dintr-un motiv sau altul, pentru mine este foarte important să știi că eu nu m-am jucat. Mă simțeam groaznic, dar nu atât de groaznic încât să n-o fi făcut. N-ar fi fost o problemă pentru mine.
Tess s-a uitat la ea consternată.
- Vreau să fiu sinceră cu tine până la capăt, a spus Felicity.
- Mersi.
Felicity a lăsat privirea în jos.
- În fine. M-am gândit că cel mai bine pentru mine ar fi să plec din țară, cât mai departe cu putință. Așa că tu și Will puteți să vă rezolvați problema. El a vrut să vorbească primul cu tine, dar eu am crezut că ar fi mai potrivit dacă...
- Și el unde este acum? a întrebat Tess.
Vocea ei căpătase o notă stridentă. Faptul că Felicity știa unde era Will și ce făcea el o înfuria.
- A rămas în Sydney? Ați venit împreună?
- Da, am venit împreună, dar... a dat să răspundă Felicity.
- Probabil că a fost traumatizant pentru amândoi. Ultimele voastre clipe petrecute împreună. V-ați ținut de mână în avion?
După cum a clipit Felicity, indiscutabil așa era.
- Așa ați făcut, da? a întrebat Tess.
Își și imagina. Agonia. Îndrăgostiții nefericiți care se agățau unul de altul, întrebându-se dacă n-ar fi mai bine să fugă, să zboare la Paris, sau să facă ceea ce trebuia, să aleagă plictisul. Tess era plictisul.
- Nu-l vreau, i-a spus ea lui Felicity.
Nu suporta postura de nevastă neinteresantă și înșelată. Voia ca Felicity să știe că Tess O’Leary nu era nicidecum neinteresantă.
- Poți să-l păstrezi tu. Păstrează-l! Eu m-am culcat cu Connor Whitby!
Felicity a rămas cu gura căscată.
- Serios?
- Serios.
Felicity a oftat.
- Păi, Tess, asta înseamnă că... nu știu ce să zic.
Felicity și-a rotit privirea prin cameră căutându-și cuvintele, apoi s-a uitat din nou la Tess.
- Acum trei zile ziceai că nu vrei ca Liam să crească cu părinții divorțați. Ziceai că îți vrei bărbatul înapoi. M-ai făcut să mă simt cea mai îngrozitoare persoană din lume. Și acum îmi spui că te-ai combinat cu un fost iubit, în timp ce eu și Will niciodată nu am... Doamne!
A lovit cu pumnul în tăblia patului, roșie la față de supărare, cu ochii arzând de furie.
Injustețea, sau poate justețea, vorbelor lui Felicity au uluit-o pe Tess.
- Nu mai face pe virtuoasa.
I-a tras lui Felicity un ghiont în coapsa suplă cât a putut de tare, așa cum fac copiii în autobuz. Asta a făcut-o să se simtă ciudat de bine. A înghiontit-o din nou, mai tare.
- Chiar ești cea mai îngrozitoare persoană din lume. Crezi că m- aș fi uitat la Connor dacă tu și cu Will n-ați fi făcut marele anunț?
- Nici tu n-ai pierdut vremea, nu-i așa? Și nu mă mai lovi, ce dracu’!
Tess i-a mai dat un ghiont, să se sature, apoi s-a potolit. Niciodată nu mai simțise o dorință atât de mare de a lovi pe cineva. Cu siguranță niciodată nu cedase în fața unei astfel de dorințe. Părea că se lepădase de tot formalismul care făcea din ea un adult acceptat social. Săptămâna trecută fusese o mamă de școlar și o femeie de afaceri. Acum făcea sex prin holuri și își lovea verișoara. Ce mai urma?
A tras adânc aer în piept. Deci asta era ceea ce se cheamă un moment de furie. Nu știuse niciodată ce aprigă poate fi această furie.
- În fine, a spus Felicity. Will vrea să rezolve situația, iar eu plec din țară. Așa că n -ai decât să faci ce vrei.
- Mersi, a spus Tess. Mulțumesc foarte mult. Îți mulțumesc pentru tot.
Simțea aproape fizic cum furia i se scurge din corp, lăsând-o fără vlagă, detașată.
O clipă au tăcut amândouă.
- Mai vrea un copil, a spus Felicity.
- Nu-mi spune tu mie ce vrea el.
- Chiar vrea să mai faceți un copil.
- Presupun că ți-ar fi plăcut să-i fi făcut tu unul, a spus Tess.
Lui Felicity i s-au umplut ochii de lacrimi.
- Da. Îmi pare rău, dar să știi că da.
- Pentru Dumnezeu, Felicity. Nu mă face să-mi pară rău de tine. Nu e cinstit. De ce trebuia să te îndrăgostești tocmai de bărbatul meu? De ce nu te-ai îndrăgostit de bărbatul altcuiva?
- Noi nu ne vedeam niciodată cu altcineva, a spus Felicity izbucnind în râs în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji.
Și-a șters nasul cu dosul mâinii. Avea dreptate.
- El nu crede că poate să-ți ceară să mai treci printr-o nouă sarcină, știind cât de rău ți-a fost cu Liam, a spus Felicity. Dar poate că n-o să fie la fel de rău la a doua sarcină, nu? Fiecare sarcină e diferită, nu? Ar trebui să mai faci un copil.
- Chiar crezi că acum vom face un copil și cu asta, gata, vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți ? a întrebat Tess. Un copil nu repară o căsnicie. Nici măcar nu știam că am o căsnicie care avea nevoie de reparații.
- Știu, dar mă gândeam că...
- Nu din cauză că mi-ar fi rău nu mi-am dorit eu un copil, i-a spus ea lui Felicity. Din cauza oamenilor.
- A oamenilor?
- A celorlalte mame, a profesorilor, a oamenilor. N-am știut că a avea un copil implică atâta socializare. Să vorbești tot timpul cu alți oameni.
- Ei și?
Felicity părea de-a dreptul stupefiată.
- Sufăr de o boală. Am făcut un test psihologic dintr-o revistă. Am...
Tess a coborât vocea.
- Sufăr de anxietate socială.
- Nu-i adevărat, a contrazis-o Felicity.
- Ba da! Am făcut testul...
- Tu îți pui singură diagnostice pe baza unui test dintr-o revistă?
- Era Readers Digest, nu Cosmopolitan. Și așa este! Nu suport să cunosc oameni noi. Mă simt rău. Am palpitații. Nu-mi plac petrecerile.
- Multora nu le plac petrecerile. Revino-ți!
Tess a rămas surprinsă. Se așteptase să audă compasiune din partea ei.
- Ești timidă, a spus Felicity. Nu ești o extrovertită cu gura mare. Dar oamenii te plac. Oamenii chiar te plac. Tu n-ai observat niciodată? Zău așa, Tess, tu crezi că ai fi avut atâția iubiți dacă ai fi așa timidă și anxioasă? Ai avut treizeci de iubiți până la vârsta de douăzeci și cinci de ani.
Tess și-a dat ochii peste cap.
- Ba n-am avut atâția.
Cum putea să-i explice lui Felicity că anxietatea ei era ca un animăluț ciudat, iute ca argintul viu, de care ea era obligată să aibă grijă? Uneori era cuminte și maleabil, în alte zile o lua razna, alerga în cercuri, îi făcea scandal în urechi. Dar la întâlnirile cu băieții, lucrurile stăteau altfel. Întâlnirile cu băieții aveau un set de reguli clare. Putea să se ducă la întâlniri.
Prima întâlnire cu un băiat nu fusese niciodată o problemă pentru ea. (Câtă vreme o invita el, desigur. Ea n-a invitat niciodată pe nimeni.) Dar când tipul respectiv o invita să-i cunoască familia și prietenii, atunci anxietatea își arăta colții.
- Și apropo, dacă sufereai de „anxietate socială”, mie de ce nu mi-ai spus? a întrebat-o Felicity, convinsă că ea știa tot ce era de știut despre Tess.
- N-am știut cum să-i zic, a spus Tess. N-am știut cum să descriu această senzație până acum câteva luni.
Și pentru că tu făceai parte din falsa mea identitate. Pentru că noi două ne prefăceam că nu ne păsa ce credeau alții despre noi, că noi le eram superioare tuturor. Dacă aș fi recunoscut în fața ta ce simțeam, ar fi trebuit să recunosc nu doar faptul că îmi păsa ce credeau ceilalți despre mine, ci și că îmi păsa mult prea mult.
- Știi ceva? Eu am intrat într-o sală de aerobic îmbrăcată într-un tricou mărimea XXL.
Felicity s-a aplecat spre ea și a privit-o cu îndârjire.
- Oamenii nu se puteau uita la mine. O dată am văzut că o tipă i-a făcut semn cu cotul prietenei ei ca să se uite la mine și pe urmă le-a umflat râsul pe amândouă. L-am auzit pe un tip spunând: „Fiți atenți ce vițea”. Așa că, Tess O’Leary, nu-mi vorbi mie de anxietate socială.
În ușa camerei s-au auzit niște bătăi cu pumnul.
- Mamă! Felicity! a strigat Liam. De ce ați încuiat ușa? Lăsați-mă să intru!
- Pleacă, Liam! i-a strigat Tess.
- Nu! Încă nu v-ați împăcat?
Tess și Felicity s-au uitat una la alta. Felicity a zâmbit vag și Tess s-a uitat în altă parte.
Din celălalt capăt al casei s-a auzit vocea lui Lucy:
- Liam, vino înapoi! Ți-am spus s-o lași pe mama ta în pace!
Deplasându-se mai greu cu cârjele, Lucy nu reușise să-l oprească.
Felicity s-a ridicat în picioare.
- Trebuie să plec. Am un avion la ora 14:00. Mă conduc ai mei la aeroport. Mama e într-o stare... Tata nici nu vorbește cu mine.
Tess, care rămăsese așezată pe covor, a ridicat privirea spre ea.
- Tu chiar pleci astăzi?
S-a gândit o clipă la afacerea lor ca la o plantă mică și fragilă: la clienții pe care se luptaseră din greu ca să-i câștige, la tot zbuciumul lor pentru profit sau din cauza pierderilor, la fișierul în Excel cu „comenzi în derulare” pe care îl studiau în fiecare dimineață. Acesta era sfârșitul firmei TWF Advertising? Cum rămânea cu visurile lor? Cu toată papetăria?
- Da, a spus Felicity. Asta ar fi trebuit să fac de-acum mulți ani.
Tess s-a ridicat și ea în picioare.
- Nu te iert, să știi.
- Știu, a răspuns Felicity. Nici eu nu-mi cer iertare.
- Mamă! a țipat Liam.
- Ai puțină răbdare, Liam! a strigat Felicity.
A apucat-o pe Tess de braț și i-a spus la ureche:
- Să nu-i spui lui Will despre Connor.
A urmat un moment stânjenitor când s-au îmbrățișat, apoi Felicity s-a întors și a deschis ușa.
47.
- Nu mai avem unt, a anunțat Isabel uitându-se în frigider. Și nici margarina.
S-a întors spre mama ei și s-a uitat la ea așteptând un răspuns.
- Ești sigură ? a întrebat Cecilia.
Cum era posibil așa ceva? Ea nu uita niciodată nici măcar un fir de ață. Sistemul ei de lucru era infailibil. Frigiderul și cămara erau perfect aprovizionate.
Uneori John-Paul îi telefona în drum spre casă și o întreba dacă avea nevoie „să ia lapte sau altceva” și ea îi răspundea întotdeauna „Ah, nu!”
- Dar nu trebuie să mâncăm păscuțe calde? a întrebat Esther. Întotdeauna mâncăm păscuțe la micul dejun în Vinerea Mare.
- Putem să le mâncăm și fără, a spus John-Paul.
A mângâiat-o pe Cecilia pe spate cu vârful degetelor, cum făcea de obicei când trecea pe lângă ea, și s-a dus să se așeze la masa din bucătărie.
- Mama voastră face niște păscuțe atât de bune, încât nici nu au nevoie de unt.
Cecilia s-a uitat la el. Era palid și tremura puțin, parcă abia își revenea după o răceală zdravănă, și părea într-o dispoziție afectivă fragilă.
