Secretul soțului, Liane Moriarty

...................................................

                      5-9

           Cecilia crezuse că așa era el, conștiincios față de comunitate. Crezuse că era ceva ce aveau în comun ei doi, când, de fapt, John-Paul pe care ea avusese că-l cunoaște nici măcar nu exista.

   Era o invenție. Întreaga lui viață era o piesă de teatru: un șir de fapte bune dedicate Domnului pentru ca să-l mântuiască.
   El zicea că munca în folosul comunității era o chestiune delicată, fiindcă ce se făcea el dacă începea să-i placă? De exemplu, îi plăcea să se ofere voluntar la stingerea incendiilor de pădure - camaraderia, glumele, adrenalina - dar oare plăcerea pe care o simțea el cântărea mai mult decât eforturile lui în slujba comunității? Mereu făcea astfel de calcule, întrebându-se ce-ar mai aștepta Dumnezeu de la el, cât ar mai avea de plătit. Desigur, știa că nimic din toate astea nu era de ajuns și că probabil va ajunge în iad când va muri.
   Vorbește serios, s-a gândit Cecilia. Chiar crede că va ajunge în iad, de parcă iadul este un loc fizic, nu o idee abstractă. Vorbea despre Dumnezeu într-un mod frapant de familiar. Ei nu erau genul ăla de catolici. Ei erau catolici și atât. Sigur, se duceau la biserică, dar Doamne ferește, nu erau habotnici. Nu pomeneau de Dumnezeu în discuțiile lor de zi cu zi.
   Doar că, desigur, asta nu era o discuție de zi cu zi.
   El a continuat să vorbească. Nu mai termina. Cecilia se gândea la o legendă urbană despre un vierme exotic care trăiește în corp și singurul mod de a scăpa de el era să te înfometezi, apoi să pui o farfurie cu mâncare caldă în dreptul gurii și să aștepți ca viermele să simtă mirosul de mâncare, să se descolăcească încet și s-o ia pe gâtlej în sus. Vocea lui John-Paul era ca viermele acela: ceva lung și dezgustător ce nu se mai sfârșea ieșindu-i din gură.
   Îi spunea că pe măsură ce fetele au crescut, sentimentele lui de vinovăție și de regret au devenit aproape insuportabile. Coșmarurile, migrenele, episoadele de depresie pe care se străduia din greu să le ascundă, toate erau din cauza a ceea ce făcuse.
   - Acum câteva luni Isabel a început să-mi amintească de Janie, a spus John-Paul. Felul în care își purta părul. Mă tot uitam la ea. Era groaznic. Îmi imaginam mereu că cineva îi face un rău lui Isabel, la fel cum eu... cum eu i-am făcut lui Janie. O copilă nevinovată. Trebuia să trec și eu prin aceeași suferință prin care au trecut părinții ei. Trebuia să-mi imaginez că moare. Plângeam. La duș. În mașină. Plângeam în hohote.
   - Esther te-a văzut plângând înainte să pleci la Chicago, i-a spus Cecilia. La duș.
   - Da?
   John-Paul a clipit surprins.
   A urmat un minunat moment de liniște în care el a stat să reflecteze.
   Foarte bine, s-a gândit Cecilia, gata. A terminat de vorbit. Slavă Domnului! Simțea o epuizare fizică și psihică cum nu mai trăise decât atunci când născuse.
   - Am renunțat la sex, a spus John-Paul.
   Pentru numele lui Dumnezeu!
   Voia ca ea să știe că în noiembrie anul trecut, el încerca să găsească noi metode de a se pedepsi și așa a decis să renunțe la sex timp de șase luni. Îi era rușine că nu se gândise la asta mai demult. Era una dintre cele mai mari plăceri din viața lui. Asta aproape că-l ucisese. Își făcuse griji că ea ar putea să creadă că avea pe altcineva, deoarece el nu putea să-i spună adevăratul motiv.
   - Oh, John-Paul, a oftat Cecilia în întuneric.
   Această perpetuă căutare a mântuirii în care el pornise de atâta amar de vreme, părea atât de prostească, de copilărească, absolut inutilă și, ca de obicei, nesistematică.
   - Am invitat-o pe Rachel Crowley la petrecerea cu pirați a lui Polly, a spus Cecilia amintindu-și, minunându-se ce persoană inocentă fusese, proasta de ea, cu doar câteva ore în urmă. În seara asta am dus-o acasă cu mașina. Am vorbit despre Janie. Mă credeam grozavă...
   Vocea i s-a gâtuit.
   L-a auzit pe John-Paul cum oftează adânc, cutremurându-se.
   - Îmi pare rău, a spus el. Știu că repet asta întruna. Știu că n-are niciun rost.
   - Nu-i nimic, a spus ea și era cât pe ce să râdă, pentru că era o minciună.
   Ăsta era ultimul lucru de care își aducea aminte, după care probabil că amândoi au căzut într-un somn adânc, ca după o beție.
   - Ești bine? a întrebat-o acum John-Paul. Te simți bine?
   Ea i-a simțit mirosul neplăcut al respirației de dimineață. Și ea își simțea gura uscată. O durea capul. Se simțea mahmură, abătută și rușinată, de parcă amândoi petrecuseră o noapte dezgustătoare de dezmăț.
   Și-a apăsat fruntea cu două degete și a închis ochii, nemaiputând să-l privească. O durea ceafa. Probabil dormise într-o poziție incomodă.
   - Crezi că mai poți...
   El s-a oprit și a tușit convulsiv ca să-și curețe gâtul. În cele din urmă a vorbit în șoaptă.
   - Mai poți să rămâi cu mine?
   Ea l-a privit în ochi și a văzut în ei o groază primară, pură.
   Oare o singură faptă te definea pentru totdeauna? O singură faptă rea comisă în adolescență putea să contracareze douăzeci de ani de căsnicie, o căsnicie reușită, douăzeci de ani în care ai fost un tată bun și un soț bun? Dacă ucizi, ești un criminal. Așa stăteau lucrurile pentru ceilalți. Pentru niște străini. Pentru oamenii despre care citești în ziare. Cecilia era convinsă de lucrul ăsta, dar oare în cazul lui John-Paul se aplicau alte reguli? Și dacă da, de ce?
   Un lipăit de pași mici și iuți s-a auzit de pe hol și deodată un trupușor cald s-a catapultat peste ei în pat.
   - ’Neața, mami, a spus Polly strecurându-se vioaie între ei.
   Și-a îndesat capul în perna Ceciliei. Șuvițe din părul ei negru-albăstrui o gâdilau pe Cecilia la nas.
   - Bună, tati.
   Cecilia s-a uitat la fiica ei cea mică de parcă o vedea pentru prima dată: tenul perfect, genele lungi, ochii albaștri și strălucitori. Totul la ea era delicat și pur.
   Ochii injectați ai Ceciliei i-au întâlnit pe cei ai lui John-Paul și atunci au înțeles perfect. Iată de ce. 
   - Bună, Polly, au răspuns amândoi într-un glas.

                                           21.

         Liam a spus ceva ce Tess nu a reușit să audă, i-a dat drumul de mână și s-a oprit exact în fața intrării în școala St Angela’s.
   Șuvoiul de părinți și copii și-a deviat cursul ca să depășească obstacolul apărut brusc în calea lor și acum trecea ocolindu-i. Tess s-a aplecat lângă el și cineva a lovit-o din greșeală cu cotul în ceafă.
   - Ce este? a întrebat ea frecându-se la cap.
   Se simțea crispată și surescitată. Aici, ca și în Melbourne, era la fel de neplăcut să vină să-l aducă pe Liam la școală. Era ca un fel de iad pentru una ca ea. Oameni, peste tot numai oameni.
   - Vreau acasă, a spus Liam cu capul plecat în pământ. Vreau la tati.
   - Ce-ai zis? a întrebat Tess, deși auzise.
   A încercat să-l ia de mână.
   - Mai întâi, hai să ne dăm amândoi la o parte.
   Se așteptase la asta. Până acum totul mersese suspect de bine, curios de bine. Liam se arătase neobișnuit de optimist în legătură cu această bruscă și neașteptată schimbare de școală. „Ce adaptabil e”, se minunase mama lui Tess, dar Tess știuse că asta se datora mai mult problemelor pe care el le avea la fosta lui școală decât bucuriei de a merge la una nouă.
   Liam o trăgea de braț, iar ea a trebuit să se aplece din nou.
   - Tu, cu tati și Felicity n-ar trebui să vă mai certați, a spus el, făcând mâna pâlnie la urechea lui Tess.
   Respirația lui era caldă și mirosea a pastă de dinți.
   - Cere-ți scuze. Spui că n-ai vrut. Așa putem să ne întoarcem acasă.
   Tess a simțit că-i stă inima în loc.
   Proasto. Ce proastă ești. Chiar crezuse că putea să-l păcălească pe Liam? Întotdeauna o surprinsese cât de bine înțelegea ce se întâmplă în jurul lui.
   - Bunica poate să vină să stea cu noi în Melbourne, a spus Liam. Putem să avem și acolo grijă de ea până i se vindecă piciorul.
   Culmea! Asta nu-i trecuse prin cap lui Tess. De parcă viața ei în Melbourne și viața mamei ei în Sydney se desfășurau pe două planete diferite.
   - Au scaune cu rotile și la aeroport, a spus Liam cu un aer solemn și chiar atunci rucsacul unei fetițe i-a șters fața, prinzându-i colțul ochiului.
   Chipul i s-a schimonosit și din frumoșii lui ochi aurii au început să curgă lacrimi.
   - Scumpule, a spus Tess neajutorată, aproape să izbucnească și ea în lacrimi. Nu-i nevoie să mergi la școala asta. A fost o idee prostească...
   - Hei, bună dimineața, Liam. Tocmai mă întrebam dacă ești aici!
   Era țăcănita de directoare. S-a lăsat pe vine lângă Liam cu ușurința unui copil. Probabil că face yoga, s-a gândit Tess. Un băiețel de aceeași vârstă cu fiul ei a trecut pe lângă ea și a mângâiat-o drăgăstos pe părul creț și grizonant de parcă ar fi fost câinele școlii, nu directoarea.
   - Bună, Miss Applebee!
   - Bună dimineața, Harrison! a spus Trudy ridicând o mână și șalul i-a alunecat de pe umeri. 
   - Scuzați-ne. Am produs aici un mic ambuteiaj... a dat să spună Tess, dar Trudy doar a zâmbit vag în direcția ei, și-a aranjat șalul cu o mână și și-a îndreptat din nou atenția spre Liam.
   - Știi ce am făcut eu împreună cu învățătoarea ta, doamna Jeffers, ieri după-amiază?
   Băiatul a ridicat din umeri și și-a șters neglijent lacrimile de pe obraz.
   - Am transformat sala ta de clasă într-o planetă, a spus ea cu ochii strălucind. Vânătoarea de ouă de Paști are loc în spațiul cosmic.
   Liam și-a tras nasul și a părut extrem de neîncrezător.
   - Cum? a zis el. Cum ați făcut asta?
   - Vino să vezi.
   Trudy s-a ridicat în picioare și l-a luat pe Liam de mână.
   - Spune-i pa-pa lui mami. Poți să-i spui după-amiază câte ouă ai descoperit în cosmos.
   Tess l-a sărutat pe creștetul capului.
   - Bine, atunci. Să ai o zi minunată și nu uita că am să...
   - E o navă spațială, desigur. Ghicești cine va zbura cu ea? a spus Trudy luându-l cu ea, iar Tess a văzut că Liam s-a uitat la directoare cu o față luminată brusc de o rază de speranță, după care a fost înghițit de o mare de uniforme în carouri alb-albastre.
   Tess s-a întors să plece. Avea un ciudat sentiment de ușurare pe care îl simțea de fiecare dată când îl lăsa pe copil în grija altcuiva, ca și cum gravitația ar fi dispărut. Ce să facă ea acum? Ce-i va spune copilului când se va întoarce astăzi de la școală? Nu putea să mintă și să-i spună că nu s-a întâmplat nimic, dar nici nu putea să-i spună adevărul, nu? Tati și Felicity se iubesc. Tati ar trebui să mă iubească cel mai mult pe mine. Așa că sunt foarte supărată pe ei. Mă simt foarte tristă.
   Probabil că adevărul era întotdeauna cea mai bună soluție.
   Ea se grăbise să acționeze. Își zisese în sinea ei că făcea totul pentru Liam. În realitate, l-a smuls pe copil din casa lui, de la școala lui și din existența lui pentru că așa a vrut ea să facă. A vrut să fie cât mai departe de Will și Felicity, iar acum fericirea lui Liam depindea de o femeie ciudată, cu părul creț, pe nume Trudy Applebee.
   Poate că ar fi bine ca Liam să învețe acasă până se va rezolva situația. La majoritatea materiilor l-ar putea ajuta ea. La engleză, geografie. Ar fi amuzant! Dar la matematică... Aici nu se pricepea.
   Când erau la școală, Felicity o ajuta pe Tess la matematică, iar acum cădea tot în sarcina ei să-l ajute și pe Liam. Chiar de curând verișoara ei spusese că abia așteaptă să redescopere ecuația de gradul patru când Liam va fi la liceu, iar Tess și Will s-au uitat unul la altul, au ridicat din umeri și au râs. Felicity și Will se comportaseră atât de firescl Tot timpul. Au păstrat numai pentru ei micul lor secret.
   Tocmai ieșise din curtea școlii și se întorcea acasă la mama ei, când a auzit o voce din spate.
   - Bună dimineața, Tess.
   Era Cecilia Fitzpatrick care a apărut brusc lângă ea, mergând în aceeași direcție, cu cheile mașinii zornăind într-o mână. I s-a părut că mergea ciudat, parcă șchiopăta.
   Tess a inspirat adânc pregătindu-se să răspundă.
   - ’Neața!
   - Ce faci, l-ai adus pe Liam la noua lui școală? a întrebat Cecilia.
   Purta niște ochelari de soare care au scutit-o pe Tess de privirea ei insistentă. Și vorbea ca și când ar fi fost răcită.
   - S-a descurcat bine? Întotdeauna e puțin mai greu la început.
   - Ei, nu chiar atât de bine, dar Trudy...
   Tess s-a oprit nedumerită când a observat cum era încălțată Cecilia. Într-un picior purta un balerin negru, iar în celălalt o sanda aurie cu toc. Nu era de mirare că mergea ciudat. S-a făcut că nu observă și a continuat să vorbească.
   - Dar Trudy s-a purtat cu el minunat.
   - Oh, da. Rar găsești pe cineva ca Trudy, să fii sigură, în fine, uite și mașina mea, a spus Cecilia arătând spre un vehicul alb care avea inscripționat pe uși numele firmei Tupperware. Am uitat că Polly are astăzi sport. Eu niciodată nu... în fine, am uitat, așa că trebuie să mă întorc să-i aduc adidașii de-acasă. Polly e îndrăgostită de profesorul de sport, așa că o să se supere pe mine dacă întârzii. 
   - Connor, a spus Tess. Connor Whitby. El e profesorul ei de sport.
   Tess s-a gândit la el cum stătea cu casca sub braț când s-au întâlnit azi-noapte în stația de benzină. 
   -Da, așa este. Toate fetițele sunt îndrăgostite de el. Și jumătate dintre mame.
  - Serios?
   - Bună dimineața, Tess. Bună, Cecilia.
   Era Rachel Crowley, secretara școlii, care venea din sens opus, purtând în picioare niște adidași albi, iar în sus o fustă și o cămașă de mătase elegantă. Tess s-a întrebat dacă exista cineva care, de câte ori o vedea pe Rachel, să nu se gândească la Janie Crowley și la ce i s-a întâmplat în parcul acela. Nu-ți venea să crezi că Rachel fusese cândva o femeie obișnuită și că trecuse printr-o tragedie care a șocat pe toată lumea.
   Rachel s-a oprit în fața lor. Altă conversație. Nu se mai termina o dată. Părea obosită și palidă, iar părul ei alb nu mai era la fel de frumos coafat ca ieri, când s-a întâlnit Tess cu ea.
   - Mulțumesc din nou pentru că m-ai dus acasă, i s-a adresat ea Ceciliei.
   Apoi a zâmbit către Tess.
   - Aseară am fost la o petrecere Tupperware de-a Ceciliei și am băut cam mult. De-asta am venit azi
pe jos, a spus ea arătând spre pantofii de sport din picioare. Rușinos, nu-i așa?
   A urmat un moment jenant în care nimeni nu zicea nimic. Tess fusese convinsă că Cecilia va vorbi prima, dar aceasta părea că se uită atentă undeva în depărtare și în mod neobișnuit, aproape bizar, a tăcut.
   - S-ar zice că a fost o seară pe cinste, a spus Tess până la urmă.
   Vocea i-a răsunat prea tare și prea entuziastă. De ce nu putea să vorbească și ea ca o persoană normală?
   - Să știi că da.
   Rachel s-a uitat ușor mirată la Cecilia care tot nu zicea nimic, așa că și-a întors din nou atenția spre Tess.
   - Ai reușit să-l duci pe Liam în clasa lui?
   - Miss Applebee l-a luat sub aripa ei ocrotitoare, a spus Tess.
   - Asta-i bine, a spus Rachel. O să se descurce el. Trudy acordă o atenție deosebită nou-veniților. Ei, dar cred că e timpul să-mi încep și eu ziua de muncă. Mă duc să scap de ciubotele astea. Pa-pa, fetelor.
   - Îți doresc o zi...
   Vocea Ceciliei a ieșit răgușită și ea a tușit ca să și-o dreagă.
   - Îți doresc o zi minunată, Rachel.
   - Și ție la fel.
   Rachel a plecat spre școală.
   - Oh, Doamne! A făcut Cecilia ducându-și mâna la gură. Cred că-mi vine să...
   S-a uitat agitată în jurul ei, căutând parcă ceva.
   - Fir- ar!
   Brusc s-a chircit lângă rigolă și a început să vomite.
   Aoleu, s-a gândit Tess în timp se sunetele oribile nu mai încetau.
   Nu voia să o vadă pe Cecilia Fitzpatrick vomitând într-o rigolă. Era din cauza mahmurelii după cheful de aseară? O toxiinfecție alimentară? Oare ar trebui să se chircească lângă ea și să-i țină părul la spate așa cum se ajută prietenele în toaletele din cluburi după ce au băut prea multă tequila? Așa cum făceau cândva ea și Felicity? Sau ar trebui să o frece ușurel pe spate, cu mișcări circulare, așa cum îi făcea lui Liam când îi era rău? Sau măcar să spună câteva vorbe liniștitoare, pline de compasiune, dacă tot era de față, ca să arate că-i pasă? Nu doar să stea aici și să se uite oripilată în altă parte. Dar nici n-o cunoștea bine pe femeia asta.
   Când era însărcinată cu Liam, Tess suferise îngrozitor din cauza grețurilor matinale care la ea durau toată ziua. I se întâmplase de nenumărate ori să vomite în locuri publice și atunci nu-și dorea decât să fie lăsată în pace. Oare s-o șteargă frumușel din loc? Dar nu putea s-o abandoneze așa pe biata femeie.
   S-a uitat disperată în jurul ei să vadă dacă mai era vreo mamă prin apropiere, una din acelea care știu ce să facă într-o astfel de situație. Cu siguranță că Cecilia avea zeci de prietene la școală, dar dintr-odată strada era pustie și liniștită.
   La un moment dat i-a venit o idee genială: șervețele de hârtie.
   Gândul că putea să-i ofere Ceciliei ceva folositor și adecvat a umplut-o de un sentiment ridicol de asemănător cu bucuria. A cotrobăit prin geantă și a găsit un pachețel cu șervețele de hârtie nedesfăcut și o sticlă cu apă.
   „Parcă ai fi un cercetaș”, îi spusese Will la începutul relației lor, văzând-o că scoate din geantă o mică lanternă după ce el scăpase cheile mașinii pe o stradă întunecată, când se întorceau acasă de la film.
  „Dacă am rămâne pe o insulă pustie, am putea sta liniștiți mulțumită genții lui Tess”, spusese Felicity pentru că, bineînțeles, Felicity fusese și ea acolo, în seara aceea, își amintea bine. Dar când nu era și Felicity cu ei?
   - Vai de mine, a spus Cecilia.
   Apoi s-a îndreptat de spate, s-a așezat epuizată pe bordură și s-a șters cu mâna la gură.
   - Ce penibil.
   - Poftim.
   Tess i-a întins șervețelele.
   - Te simți bine? Să fi fost de la... mâncare?
   Tess a observat că Ceciliei îi tremurau rău mâinile și că se albise la față.
  - Nu știu.
   Cecilia și-a suflat nasul și a ridicat ochii spre Tess.
   Avea niște cearcăne vineții și urme de rimei pe pleoape. Arăta oribil.
   - Îmi cer scuze. Trebuie să pleci. Probabil că ai o mulțime de treburi de făcut.
   - Dar chiar nu am nimic de făcut, a spus Tess. Absolut nimic. A desfăcut dopul sticlei. Vrei puțină apă?
   - Mulțumesc.
   Cecilia a luat sticla și a băut. A dat să se ridice în picioare și s-a clătinat amețită. Tess abia a apucat s-o prindă de braț ca să nu cadă.
   -  Scuze, scuze, a spus Cecilia aproape suspinând.
   - N-ai de ce.
   Tess a sprijinit-o.
   - Chiar n-ai de ce. Cred că ar fi bine să te duc eu acasă.
   - Oh, nu, nu, ești foarte amabilă, dar acum mă simt bine.
   - Ba nu te simți bine, a spus Tess. Am să te duc eu acasă. Tu te bagi în pat și eu am să mă întorc la școală ca să-i aduc fiicei tale adidașii.
   - Nu pot să cred că iar am uitat afurisiții ăia de adidași ai lui Polly, a spus Cecilia.
   Era atât de supărată pe ea însăși de parcă ar fi pus în pericol viața lui Polly.
  - Haide, vino, a spus Tess.
   A luat cheile din mâna Ceciliei care nu s-a opus și, îndreptând telecomanda spre mașina pe care scria Tupperware, a apăsat butonul de deblocare. Se simțea cuprinsă de un neobișnuit sentiment de eficiență și hotărâre.
   - Îți mulțumesc pentru asta.
   Cecilia s-a sprijinit din greu pe brațul lui Tess care a ajutat-o să urce în mașină pe scaunul din dreapta.
   - Nu-i nicio problemă, a spus Tess pe un ton energic și pragmatic, total diferit de tonul ei obișnuit, apoi a închis portiera și a trecut pe partea cealaltă ca să urce la volan.
   Câtă amabilitate și ce spirit civic din partea ta! a răsunat vocea lui Felicity în mintea ei. Nu mai lipsește decât să te înscrii în comitetul de părinți!
   Mai du-te dracului, Felicity, a spus Tess în sinea ei și a răsucit cheia în contactul mașinii cu o mișcare scurtă și abilă din încheietura mâinii.

                                        22.

       Ce-o fi avut Cecilia azi-dimineață? Nu era deloc în apele ei, reflecta Rachel în timp ce intra în școală, simțindu-se ciudat în încălțămintea cu talpă plată care îi făcea mersul elastic și totodată rușinată că purta adidași în loc de obișnuiții ei pantofi cu toc.
   Simțea că transpirase la subsuori și la rădăcina părului, însă mersul pe jos până la serviciu chiar o revigorase. Dimineață, înainte să plece de-acasă, se gândise o clipă să cheme un taxi fiindcă se simțea epuizată după noaptea trecută. Stătuse trează ore în șir după ce plecase Rodney Bellach, rulând în minte la nesfârșit filmulețul cu Janie și Connor. De fiecare dată când își amintea de el, chipul lui Connor devenea din ce în ce mai malefic în memoria ei. Rodney doar s-a arătat precaut pentru că nu voia ca ea să-și facă speranțe prea mari.
   Acum era bătrân și-și mai pierduse din agerime. Dar dacă un polițist (sau polițistă!) tânăr și dezghețat va vedea înregistrarea, va înțelege imediat care sunt implicațiile și va lua măsuri ferme. Ce să facă dacă se va întâlni cu Connor Whitby astăzi la școală?
   Să-l înfrunte? Să-l acuze? Numai cât se gândea și o cuprindea amețeala. Cu siguranță că emoțiile ei vor crește până la cer: durere, furie, ură.
   A tras adânc aer în piept. Nu, nu, n-o să-l înfrunte. Ea voia ca totul să fie făcut așa cum trebuie și nu voia să-l prevină sau să spună ceva care ar putea s-o coste pierderea verdictului de vinovăție. Cum ar fi ca el să scape grație unei subtilități juridice pentru că ea n-a putut să-și țină gura. A cuprins-o subit un sentiment nu chiar de fericire, de altceva. De speranță? De satisfacție? Da, era satisfacție, pentru că făcea ceva pentru Janie. Asta era.
   Trecuse atâta timp de când nu mai putea să facă ceva, orice, pentru fiica ei: să intre în camera ei într-o noapte friguroasă ca să mai pună o pătură peste umerii aceia osoși (lui Janie îi era mereu frig), să-i facă un sendviș cu brânză și murături cum îi plăcea ei (cu mult unt - Rachel încerca pe furiș s-o îngrașe), să aibă grijă să-i spele de mână hainele delicate, să-i dea o bancnotă de zece dolari fără un motiv anume. De ani de zile simțea nevoia de a face din nou ceva pentru Janie, să fie iar mama ei, să aibă iar grijă de ea măcar puțin și iată că, în sfârșit, acum avea această ocazie. Pun eu mâna pe el, scumpa mea. Nu mai durează mult.
   Telefonul mobil a început să-i sune în geantă și ea a scotocit după el, grăbită să răspundă înainte să intre enervanta căsuță vocală.
   Probabil că era Rodney! Cine altcineva să sune la ora asta matinală? Are deja noutăți? Dar precis era prea devreme, n-avea cum să fie el.
   - Alo?
   Văzuse numele chiar înainte să răspundă. Rob, nu Rodney. Acel „Ro” îi dăduse o clipă de speranță.
   - Mamă? Totul e bine?
   A încercat să nu-l nedreptățească pe Rob, supărându-se că era el și nu Rodney.
   - E foarte bine, dragule. Eram în drum spre serviciu. Ce e?
   Rob s-a lansat într-o lungă poveste, iar Rachel și-a continuat drumul spre secretariatul școlii. A trecut pe lângă o sală cu elevi de clasa întâi și a auzit prin ușă râsetele zglobii ale copiilor. A aruncat o privire înăuntru și a văzut-o pe șefa ei, Trudy Applebee, trecând glonț printre rândurile de bănci, cu un braț întins în aer ca un supererou, în timp ce învățătoarea și-a acoperit ochii cu mâna și a început să chicotească neajutorată.
   Razele acelea de lumină albă care jucau prin clasă proveneau cumva de la un proiector de lumini stroboscopice? Cu siguranță că băiețelul lui Tess O’Leary nu se va plictisi în prima lui zi de școală. În schimb Trudy, care trebuia să lucreze la raportul pentru Ministerul Educației... Rachel a oftat. O va mai lăsa până la ora zece și atunci se va duce după ea s-o convingă să se întoarcă la birou.
   - Ne-am înțeles, da? a spus Rob. Vii și tu duminică la părinții lui Lauren?
   - Ce este? a întrebat Rachel.
  A intrat în birou și a pus geanta pe masă.
   - Mă gândeam că poate aduci un tort Pavlova. Dacă vrei.
   - Să aduc un tort unde? Când? a întrebat ea neînțelegând la ce se referea Rob.
   L-a auzit pe acesta cum oftează adânc.
   - În duminica de Paște. La masă. La părinții lui Lauren. Știu că am spus că vom veni la tine la masă, dar e imposibil să împăcăm pe toată lumea. Am fost atât de ocupați cu pregătirile pentru New York. De-aia ne-am gândit că dacă vii tu la ei, putem să ne vedem toți o dată.
   Familia lui Lauren. Întotdeauna mama lui Lauren tocmai mersese cu o seară mai înainte la un spectacol de balet, de operă sau de teatru și, indiferent de ce era, fusese, pur și simplu, extraordinar sau excelent. Tatăl lui Lauren, avocat pensionar, schimba respectuos câteva amabilități cu Rachel, apoi brusc o abandona cu o figură nedumerită, dar politicoasă, de parcă nu-și dădea seama cine era ea.
   Întotdeauna aveau și pe cineva străin la masă, vreo figură fermecătoare și neobișnuită, care monopoliza discuția povestind la nesfârșit despre călătoria fascinantă pe care tocmai a făcut-o în India sau Iran, și tuturor în afară de Rachel li se părea extrem de captivant. Rachel nu înțelegea de unde tot continuau să răsară astfel de musafiri exotici, fiindcă ea niciodată nu văzuse de două ori pe vreunul dintre ei. Parcă erau angajați ca oratori special invitați cu ocazia respectivă.
   - Bine, a spus Rachel resemnată.
   Îl va lua pe Jacob și se va juca cu el în grădină. Suporta orice dacă îl avea pe Jacob.
   - Nu-i nimic. Am să aduc un tort Pavlova.
   Rob era înnebunit după tortul făcut de ea. Dragul de el. Probabil că n-a observat niciodată că tortul strâmb făcut de Rachel era oarecum tolerat printre celelalte platouri cu mâncăruri mult mai rafinate de pe masă.
   - Apropo, Lauren voia să știe dacă vrei să-ți mai aducă fursecuri, sau cum se cheamă, din acelea de care ți-am adus data trecută.
   - E foarte drăguț din partea ei, dar mie mi s-au părut puțin cam dulci, a spus Rachel.
   - Și a mai zis să te întreb dacă te-ai distrat la petrecerea Tupperware de aseară.
   Probabil că Lauren observase invitația Mariei pe frigider când l-a luat luni pe Jacob. Abureli. Iată cât mă interesează viața bătrânei mele soacre!
   - A fost foarte bine, a zis Rachel.
   Să-i spună de filmulețul video? Oare l-ar necăji? L-ar încânta?
   Avea dreptul să știe. Uneori se simțea stânjenită știind cât de puțin îi păsase de suferința lui Rob, că nu-și dorea decât ca el s-o lase în pace, să se ducă la culcare, să se uite la televizor, s-o lase să plângă în liniște.
   - Cam plictisitor, nu, mamă?
   - Ba a fost frumos. De fapt, când am ajuns acasă...
   - Hei! Ieri, înainte să mă duc la serviciu, i-am făcut lui Jacob poză pentru pașaport. Să vezi cum a ieșit. Dulce foc.
   Janie nu avusese în viața ei un pașaport. În schimb Jacob, la vârsta de numai doi ani, avea un pașaport cu care putea să plece din țară oricând.
   - Abia aștept s-o văd, a spus Rachel.
   Nu-i va spune lui Rob despre înregistrarea video. Era mult prea ocupat cu viața lui importantă și itinerantă ca să-și mai bată capul cu deschiderea unei anchete în cazul uciderii surorii lui.
   A urmat un moment de tăcere. Rob nu era prost.
   - Nu am uitat de ziua de vineri, a spus el. Știu că în perioda asta a anului îți este întotdeauna foarte greu. De fapt, că tot a venit vorba de ziua de vineri...
   Părea că așteaptă ca ea să spună ceva. Oare acesta era motivul pentru care îi telefonase?
   - Da, a spus ea nerăbdătoare. Ce e cu ziua de vineri?
   - Lauren a vrut să discute cu tine data trecută. Este ideea ei. Adică nu. Nu este a ei. Este ideea mea. Doar că ea a zis ceva care m-a făcut să mă gândesc că am putea... în fine, știu că întotdeauna te duci în parc. În parcul acela. Știu că de obicei te duci singură. Dar eu mă gândeam că poate ar fi bine să vin și eu. Cu Lauren și Jacob, dacă se poate.
  - Dar n-am nevoie...
   - Știu că tu nu ai nevoie să venim cu tine, a întrerupt-o Rob.
   Vorbea neobișnuit de răspicat.
   - Doar că de data asta eu aș vrea să merg acolo. Pentru Janie. Să-i arăt că...
   Rachel a auzit că i s-a schimbat vocea. El și-a dres glasul și a continuat pe un ton mai grav.
   - Și după aceea, există o cafenea drăguță aproape de gară. Lauren zicea că e deschisă și în Vinerea Mare. După aceea am putea să luăm micul dejun acolo. A tușit și s-a grăbit să adauge: sau măcar să bem o cafea.
   Rachel și-o imagina pe Lauren în parc, solemnă și elegantă. Ar veni îmbrăcată într-un trenci de culoarea untului, strâns cu cordon în talie, cu părul ei mătăsos prins într-o coadă de cal lăsată mai pe ceafă ca să nu i se bălăngăne, rujată cu o culoare neutră, nu foarte aprinsă, ar spune și ar face numai ce trebuie, când trebuie, transformând „comemorarea morții surorii soțului ei” într-un alt eveniment social bifat cu grijă în agenda ei.
   - Cred că aș prefera să... a dat ea să spună, dar și-a adus aminte cum lui Rob i se blocase vocea mai devreme.
   Totul era orchestrat de Lauren, cu siguranță, dar poate că era un lucru pe care Rob simțea nevoia să-l facă. Poate că el avea nevoie să facă acel lucru mai mult decât avea nevoie Rachel să fie singură.
   - Bine, a spus ea. Nicio problemă din partea mea. De obicei eu merg acolo foarte devreme, pe la ora șase, dar și Jacob se trezește cum se luminează de ziuă, nu?
   - Da! Se trezește! Deci, vom fi acolo. Mulțumesc, înseamnă că...
   - Să știi că am o zi foarte încărcată, așa că nu te supăra, dar...
   Vorbeau deja de prea mult timp. Probabil că Rodney încercase s-o sune și telefonul ei suna ocupat.
   - La revedere, mamă, a spus Rob cu tristețe în glas.

                                          23.

          Casa Ceciliei era frumoasă, primitoare și luminoasă datorită ferestrelor imense prin care se vedeau curtea din spate, perfect îngrijită și piscina.
   Pe pereți atârnau fotografii de familie drăguțe și amuzante, și desene înrămate de-ale copiilor. Totul strălucea de atâta ordine și curățenie, dar nu în maniera aceea excesiv d e formală, sobră. Canapelele arătau moi și confortabile, iar rafturile erau pline cu cărți și bibelouri interesante. Peste tot erau numai lucruri de-ale fetelor Ceciliei: echipamente de sport, un violoncel, o pereche de papuci de balet, dar toate erau puse exact la locul lor.
   Semăna cu o casă scoasă la vânzare pe care agentul imobiliar ar lăuda-o ca fiind „căminul ideal”.
   - Îmi place grozav demult casa ta, i-a spus Tess Ceciliei în timp ce aceasta o conducea în bucătărie.
   - Mulțumesc, este... oh!
   Cecilia s-a oprit brusc la ușa bucătăriei.
   - Scuză-mă pentru dezordine!
   - Cred că glumești, a spus Tess, care venea în urma ei.
   Pe tejgheaua din bucătărie se vedeau câteva castroane pentru micul dejun, un pahar cu suc de mere băut pe jumătate și lăsat pe cuptorul cu microunde, iar pe masă o cutie cu fulgi de cereale Sultana Bran și un mic teanc de cărți.
   Tess a rămas stupefiată când a văzut-o pe Cecilia cum a început să alerge de colo-colo prin bucătărie ca o tornadă. În câteva secunde a băgat castroanele în mașina de spălat vase, a pus cerealele într-o cămară imensă și acum lustruia chiuveta cu un prosop de hârtie.
   - În dimineața asta am întârziat neobișnuit demult, a explicat Cecilia în timp ce freca chiuveta de parcă viața ei depindea de ea. În mod normal eu nu pot să plec de-acasă dacă nu e totul perfect. Știu că sunt ridicolă. Sora mea spune că am o boală. Cum îi zice? Tulburare obsesiv-compulsivă. Exact. TOC.
   Tess s-a gândit că sora ei s-ar putea să aibă dreptate.
   - Ar trebui să te odihnești, a spus ea.
   - Ia un loc. Vrei un ceai? O cafea? a întrebat Cecilia agitată. Am brioșe, fursecuri...
   S-a oprit, și-a apăsat mâna pe frunte și o clipă a închis ochii.
   - Oh, Doamne! Asta e, ah, ce ziceam?
   - Cred că ar trebui să mă lași pe mine să-ți fac un ceai.
   - Mi-ar prinde bine...
   Cecilia și-a tras un scaun ca să se așeze, apoi s-a oprit înmărmurită când a observat cum era încălțată.
   - M-am încălțat cu un pantof de-un fel și unul de altfel, a spus ea stupefiată.
   - Nu cred că a observat nimeni, a zis Tess.
   Cecilia s-a așezat pe scaun și a pus coatele pe masă, apoi i-a aruncat lui Tess un zâmbet jalnic, aproape spășit.
   - La St Angela’s am reputația că sunt exact opusul a ceea ce vezi.
   - Fii liniștită, a spus Tess.
   A umplut cu apă un ibric lustruit-lună și a observat că a lăsat câțiva stropi pe chiuveta perfect curată a Ceciliei.
   - Am să păstrez secretul.
   Îngrijorată să nu se interpreteze că ea considera nelalocul lui comportamentul Ceciliei, Tess a schimbat repede subiectul.
   - Cumva una dintre fetele tale scrie o lucrare despre Zidul Berlinului? a întrebat ea arătând spre teancul de cărți de pe masă.
   - Fiica mea Esther citește despre el pentru că o interesează, a răspuns Cecilia. Devine obsesiv de interesată de tot felul de subiecte. Vrând-nevrând, ne specializăm și noi, ceilalți. Uneori e cam obositor. În fine.
   A inspirat adânc și brusc s-a întors spre Tess de parcă amândouă s-ar fi aflat la un dineu și Cecilia ar fi decis că era timpul să intre în vorbă cu ea și nu cu invitatul din cealaltă parte a ei.
   - Tess, tu ai fost la Berlin?
   Tonalitatea vocii ei era nefirească. Oare avea să i se facă iarăși rău? Cumva Cecilia lua medicamente? Era bolnavă mintal?
   - Nu.
   Tess a deschis ușa cămării ca să caute plicurile de ceai și a făcut ochii mari când a văzut mulțimea de recipiente Tupperware frumos etichetate, de toate formele și dimensiunile. Arăta ca în reclamele din reviste.
  - Am fost în Europa de câteva ori, dar verișoara mea Felicity...
   S-a oprit. Era cât pe ce să spună că pe verișoara Felicity n-o interesa Germania, prin urmare nu fusese nici ea acolo, însă pentru prima dată a frapat-o cât de aiurea era ce voise ea să zică. De parcă propriile ei impresii despre Germania n-aveau nicio importanță.
   (Chiar așa, care erau impresiile ei despre Germania?)
   A văzut o tavă cu pliculețe de ceai frumos rânduite.
   - Măiculiță! Ai de toate felurile! Ce ceai preferi?
   - Oh, Earl Grey, simplu, fără zahăr. Zău așa, lasă -mă pe mine, te rog!
   Cecilia a dat să se ridice în picioare.
   - Stai acolo, a spus Tess pe un ton aproape poruncitor, de parcă o cunoștea pe Cecilia de când lumea.
   Dacă Cecilia se comporta altfel decât de obicei, așa avea să facă și Tess. S-a așezat la loc pe scaun.
   „Oare lui Polly i-or fi trebuind adidașii imediat?” i-a venit în minte lui Tess. „Să mă întorc repede la școală ca să-i duc?”
   Cecilia a tresărit.
   - Iar am uitat că Polly are sport! Am uitat complet!
   Tess a zâmbit când a văzut-o pe Cecilia atât de îngrozită. Parcă era pentru prima dată în viața ei când uita să facă unele lucruri.
   - Abia la ora zece vor ieși pe terenul de sport, a spus Cecilia încet.
   - În cazul ăsta am să rămân să beau un ceai cu tine, a spus Tess.
   A înhățat o cutie scumpă și nedesfăcută cu fursecuri cu ciocolată din cămara cu minuni a Ceciliei, ușor intrigată de propria ei cutezanță. Măcar să știe o treabă, zău așa.
   - Vrei și un fursec?

                                               24.

           Cecilia se uita la Tess cum duce ceașca de ceai la gură (folosise alte cești, nu cele pe care le folosea Cecilia pentru musafiri) și îi zâmbește fără să aibă habar ce monolog înfiorător se desfășura în mintea ei.
   Tess, vrei să știi ce am aflat azi-noapte? Soțul meu a omorât-o pe Janie Crowley. Da! Uau, pe bune! Da, exact, pe fiica lui Rachel Crowley, doamna aceea drăguță cu părul alb și privire tristă, cea care a trecut pe lângă noi azi-dimineață, care m-a privit direct în ochi și mi-a zâmbit. Așa că, Tess, sinceră să fiu, am cam dat de belea, vorba maică-mii. O mare belea.
   Ce-ar zice Tess dacă Cecilia ar spune aceste cuvinte cu voce tare?
   Cecilia crezuse că Tess era o femeie misterioasă, sigură pe sine, care nu simțea nevoia să umple pauzele de conversație, dar acum își dădea seama că s-ar putea să fie timidă. De câte ori întâlnea privirea Ceciliei, parcă o înfrunta, și avea grijă să stătea cu spatele drept, ca un copil care se comportă frumos când se află în vizită.
   Fusese foarte amabilă că o ajutase pe Cecilia și o condusese acasă după incidentul umilitor de la rigolă. Oare de-aici înainte Cecilia avea să vomite de fiecare dată când se va întâlni cu Rachel Crowley? Fiindcă atunci chiar că ar fi o problemă.
   Tess a înclinat ușor capul ca să se uite la cărțile despre Zidul Berlinului.
   - Întotdeauna mi-a plăcut să citesc despre tentativele de evadare.
   - Și mie, a spus Cecilia. Despre cele reușite.
   A deschis o carte la secțiunea de fotografii din mijloc.
   - Vezi această familie?
   A arătat cu degetul spre o fotografie alb-negru în care se vedeau un bărbat tânăr, o femeie și patru copii mici, îmbrăcați sărăcăcios.
   - Omul acesta a deturnat un tren. L-au poreclit Harry Ghiulea. A trecut cu trenul în viteză peste bariere. Conductorul îi spunea „Tovarășe, ai înnebunit?” Toți au trebuit să se bage pe sub scaune ca să nu fie împușcați. Poți să-ți imaginezi? Nu că ești în locul lui, ci al ei. Al mamei. Mă tot gândesc la treaba asta. Patru copii întinși pe jos. Gloanțele le zburau pe deasupra capetelor. Ea le spunea o poveste născocită pe loc doar ca să le distragă atenția. Zicea că niciodată până atunci nu inventase o poveste pentru ei. Nici eu nu le-am spus vreodată copiilor mei o poveste inventată de mine. Nu am imaginație. Pun pariu că tu le spui copiilor tăi povești inventate de tine, așa-i?
   - Uneori, a răspuns Tess rozându-și unghia degetului mare.
   Vorbesc prea mult, s-a gândit Cecilia, apoi și-a dat seama că spusese „copiii tăi”, deși Tess avea un singur copil, și se întreba dacă ar trebui să se corecteze, dar dacă Tess își dorea cu disperare încă un copil și nu putea să-l aibă din cine știe ce motiv?
   Tess a întors cartea spre ea și s-a uitat la fotografie.
   - Cred că asta arată de ce suntem în stare pentru a câștiga libertatea. Noi o aveam de-a gata.
   - Eu cred că, dacă aș fi fost soția lui, aș fi spus nu, a zis Cecilia.
   Vorbea pe un ton agitat de parcă chiar s-ar fi confruntat cu o astfel de alegere. Făcea un efort conștient să-și calmeze vocea.
   - Eu nu cred că aș fi fost suficient de curajoasă. Aș fi zis: „Nu merită. Ce contează că suntem închiși în spatele zidului, măcar suntem în viață. Măcar copiii noștri trăiesc. Moartea e un preț mult prea mare pentru libertate”.
   Care era prețul libertății lui John-Paul? Rachel Crowley? Ea era prețul? Pacea ei sufletească? Pacea sufletească pe care ar căpăta-o dacă în sfârșit ar afla ce se întâmplase cu fiica ei și de ce, și dacă vinovatul era pedepsit? Cecilia era și-acum furioasă pe o educatoare care o dată o făcuse pe Isabel să plângă. Bine că Isabel nici măcar nu-și mai aducea aminte. Dar Rachel, ea oare cum s-o fi simțind?
   Cecilia a simțit că i se întoarce iar stomacul pe dos. A pus ceașca de ceai pe masă.
   - Te-ai albit de tot la față, a spus Tess.
   - Cred că am făcut o viroză, a spus Cecilia. Soțul meu mi-a dat un virus. Un virus extrem de urât. Ha!
   Spre groaza ei, și-a dat seama că a râs cu voce tare.
   - Sau altceva. Am făcut ceva, asta-i sigur.

                                        25.

           În timp ce se îndrepta spre școală cu mașina Ceciliei ca să-i ducă lui Polly pantofii de sport, Tess și-a dat seama că dacă Polly avea sport astăzi, înseamnă că și Liam avea sport, pentru că erau amândoi în aceeași clasă, nu?
   Și bineînțeles că el nu era echipat pentru sport. Nimeni nu-i spusese lui Tess că astăzi aveau ora de sport. Sau poate că i se spusese, dar ea nu reținuse. Se întreba dacă să treacă pe la mama ei ca să ia adidașii lui Liam. Nu se hotăra ce să facă. Nimeni nu-ți spune niciodată că a fi mamă înseamnă să iei mereu un milion de decizii mărunte. Tess se considerase mereu o persoană foarte hotărâtă până să-l aibă pe Liam.
   Ei bine, era trecut de ora zece. Mai bine să nu riște să ajungă prea târziu cu adidașii lui Polly. Părea să conteze foarte mult pentru Cecilia, iar Tess nu voia s-o dezamăgească. Biata femeie chiar se simțea foarte rău.
   Cecilia îi spusese să-i ducă lui Polly adidașii în clasă sau să-i dea profesorului de sport.
   - Probabil că îl vei găsi pe Connor Whitby pe terenul de sport, zisese ea. Așa ar fi cel mai simplu.
  - Îl cunosc pe Connor, s-a pomenit Tess spunând. Am fost prieteni cândva. Cu ani în urmă. O poveste de demult, desigur.
   Îi venea să intre în pământ de ciudă când și-a amintit de partea cu „povestea de demult”. De ce spusese chestia asta? O remarcă fără rost și total tâmpită.
   Cecilia se arătase foarte impresionată.
   - Acum e cel mai râvnit burlac din St Angela’s. Nu-i spun lui Polly că ai fost prietena lui pentru că sigur te omoară dacă află.
   Apoi o apucase iar hlizeala aceea ciudată, pe un ton ascuțit, și spusese că îi pare foarte rău, dar trebuie să se ducă imediat să se întindă în pat.

        Când l-a găsit Tess, Connor tocmai așeza cu grijă niște mingi de baschet în centrul fiecărei fâșii dintr-o imensă parașută multicoloră, întinsă pe terenul de sport.
   Purta un tricou alb cu pantaloni de trening de culoare neagră și arăta mai puțin impresionant decât aseară, la stația de benzină. În lumina soarelui i se vedeau mai bine ridurile adânci din jurul ochilor.
  - Bună, din nou, a spus el zâmbind când ea i-a întins adidașii. Pentru Liam, presupun.
  M-ai sărutat prima oară când stăteam pe o bancă, s-a gândit Tess.
   - Nu, sunt pentru Polly Fitzpatrick. Cecilia nu se simte bine și m-am oferit să-i aduc eu în locul ei. Liam nu are la el echipamentul de sport. Sper că n-ai să-l pedepsești, nu?
   Iar făcea chestia asta. Adoptase tonul acela ușor seducător. Oare de ce flirta cu el? Pentru că tocmai își amintise de primul lor sărut? Pentru că Felicity nu-l plăcuse niciodată? Deoarece căsnicia ei era pe
cale să se destrame, iar ea simțea o nevoie acută să-și demonstreze că era încă atrăgătoare? Pentru că era supărată? Pentru că era tristă? Pentru că de ce nu, ce mama dracului?
   - Am să mă port frumos cu el.
   Connor a așezat pantofiorii lui Polly la marginea parașutei.
   - Lui Liam îi place sportul?
   - Îi place să alerge, a spus Tess. Aleargă așa, fără un motiv anume.
   S-a gândit la Will. Era un microbist înrăit și când Liam era mic, îi spunea cu atâta încântare cum îl va lua cu el la meciurile de fotbal, numai că până acum copilul nu arătase niciun pic de interes pentru pasiunea lui Will. Tess își dădea seama că în sinea lui era probabil amarnic de dezamăgit, deși el făcuse haz pe tema asta. O dată se uitau amândoi la televizor, la un meci de fotbal, și Tess l-a auzit pe
Liam zicând: „Tati, hai să ieșim pe -afară să alergăm’.”
   Will, căruia nu-i plăcea deloc să alerge, a oftat cu o resemnare comică, iar o clipă mai târziu televizorul era închis și ei amândoi alergau în cerc prin curtea din spatele casei.
   Nu o va lăsa pe Felicity să distrugă această relație. Nu va permite ca Liam să ajungă într-o bună zi să se simtă incomod în conversațiile cu un tată care nici măcar nu-l cunoaște.
   - Îi pare bine că merge la o nouă școală? a întrebat Connor.
   - Credeam că da, a spus Tess jucându-se cu cheile mașinii Ceciliei. Dar dimineață a fost supărat. Îi este dor de tatăl lui. Eu și tatăl lui suntem... mă rog, am făcut greșeala să cred că Liam n-a observat unele lucruri.
   - Te surprind cu istețimea lor, a zis Connor.
   A scos încă două mingi de baschet dintr-un sac și stătea cu ele la piept.
   - Apoi te surprind cu naivitatea lor. Nu știu dacă asta te face să te simți mai bine, dar să știi că este o școală excelentă. N-am lucrat în nicio altă școală unde să li se acorde copiilor atâta atenție. Și aici e meritul directoarei. E ea cam nebună, dar copiii sunt pe primul loc.
   - Probabil că e ceva cu totul diferit de meseria de contabil, a spus Tess privind cum parașuta în culori primare vii se unduia lin în adierea vântului.
   - Ha! Ne-am cunoscut pe vremea când eram contabil, a spus Connor și i-a zâmbit cu prietenie și afecțiune, ca și cum o plăcea cum nu se poate mai mult după atâta timp. Cum de-am uitat?
   Plaja din Clontarf, și-a amintit deodată Tess. Acolo m-ai sărutat prima oară. A fost bine pentru un prim sărut.
   - A trecut mult timp de-atunci, a spus ea.
   Inima începuse să-i bată mai tare.
   - Îmi amintesc foarte puține lucruri.
   Îmi amintesc foarte puține lucruri. Nici măcar n-avea sens.
   - Zău? a zis Connor.
   S-a așezat pe vine și a pus o minge pe fâșia roșie a parașutei. Când s-a ridicat din nou în picioare, i-a aruncat o privire.
   - Eu îmi amintesc foarte multe.
   Ce voia să spună? Că își amintea multe despre relația lor sau doar că își amintea multe din anii ’90?
   -  Cred că ar trebui să plec, a spus ea.
   L-a privit în ochi, apoi s-a uitat repede în altă parte de parcă ar fi făcut ceva inacceptabil.
   - Te las să-ți faci treaba.
   - Bine, a spus Connor jucând în mâini mingea de baschet. Mai rămâne valabil să ieșim la o cafea? 
   - Sigur că da, a spus Tess zâmbind în direcția lui. Distracție plăcută... la dat cu parașuta sau la ce vrei tu să faci acolo.
   - Mersi. Și promit să am grijă de Liam.
   Ea plecase deja, dar între timp și-a adus aminte cât de mult îi plăcea lui Felicity să urmărească meciurile de fotbal împreună cu Will. Uite un lucru pe care ei doi îl aveau în comun. Un interes comun. Tess stătea și citea o carte, iar ei țipau amândoi uitându-se la televizor. S-a întors spre Connor.
   - Hai mai bine la un pahar, a spus ea și de data asta nu și-a mai ferit privirea de a lui.
   Parcă era un contact fizic.
   - Vreau să zic în loc de cafea.
   Connor a mutat cu piciorul una dintre mingile așezate pe parașută.
   - Ce-ai zice să ieșim diseară?

                                                26.

         Cecilia stătea pe jos în cămară și plângea, strângându-și genunchii la piept cu brațele. A întins mâna după rola de șervete de bucătărie de pe raftul de jos, a rupt unul și și-a suflat furioasă nasul.
   Nici măcar nu-și mai aducea aminte de ce intrase în cămară.
   Poate că intrase numai ca să-și calmeze mintea contemplând recipientele Tupperware. Formele geometrice clare, plăcute, care se îmbinau perfect. Capacele albastre care se închideau etanș pentru a păstra totul proaspăt și savuros. Nu era nimic putred în cămara Ceciliei.
   A simțit un ușor miros de ulei de susan. Mereu avea grijă să șteargă sticla cu ulei de susan și totuși persista un ușor iz. Poate că ar trebui s-o arunce, dar lui John-Paul îi plăcea la nebunie puiul cu susan preparat de ea.
   Cui îi pasă ce-i plăcea lui John-Paul? Balanța nu va mai fi niciodată dreaptă în căsnicia lor. De-aici încolo ea va deține supremația și va avea ultimul cuvânt pentru tot restul vieții.
   La ușă a sunat cineva și Cecilia a icnit speriată. Poliția, s-a gândit ea.
   Dar n-avea cum să vină poliția acum, după atâția ani, doar pentru că Cecilia știa. Te urăsc pentru asta, John-Paul Fitzpatrick, a spus în sinea ei în timp ce se ridica în picioare. Simțea că o doare ceafa. A luat sticla cu ulei de susan și a aruncat-o la gunoi în timp ce se îndrepta spre ușa de la intrare.
   Nu era poliția. Era mama lui John-Paul. Cecilia a clipit dezorientată.
   - Erai la baie? a întrebat Virginia. Tocmai mă pregăteam să mă așez pe o treaptă. Începuseră să mă lase picioarele.
   Specialitatea Virginiei era să găsească motive ca să te facă să te simți prost măcar un pic. Avea cinci fii și cinci nurori, iar Cecilia era singura noră pe care Virginia nu reușise nici măcar o dată s-o facă să verse lacrimi de furie și supărare. Și asta se datora încrederii neștirbite pe care nora sa o avea în propria ei capacitate de soție, mamă și gospodină. Hai să te văd, Virginia, își zicea ea în sinea ei în timp ce soacra își plimba privirea peste tot, de la cămășile lui John- Paul călcate impecabil la plintele fără fir de praf din casa Ceciliei.
   Virginia „trecea” pe la Cecilia în fiecare miercuri, după cursul de tai chi, ca să bea împreună un ceai și să mănânce ceva proaspăt preparat. „Cum suporți?” o căinau cumnatele pe Cecilia, dar adevărul era că pe ea n-o deranja atât de mult. Era ca și când săptămânal lua parte la o luptă cu scop nedefinit din care Cecilia simțea că în general ieșea învingătoare.
   Dar nu și azi. Azi nu mai găsise puterea necesară.
   - Ce-i cu mirosul ăsta? a întrebat Virginia în timp ce-i întindea obrazul să fie sărutată. E cumva ulei de susan?
   - Da, a spus Cecilia mirosindu-și mâinile. Vino și ia loc. Am să pun ibricul pe foc.
   - Nu-mi place deloc mirosul de susan, a spus Virginia. E foarte asiatic, nu crezi?
   S-a instalat la masă și a început să se uite prin bucătărie să vadă dacă era ceva murdar sau nelalocul lui.
   - Ce-a mai făcut John-Paul aseară? Mi-a telefonat de dimineață. Ce bine că s-a grăbit să se întoarcă mai devreme decât era planificat. Probabil că fetele sunt fericite. Doar sunt fetele lui tati, toate trei, nu-i așa? Dar nu mi-a venit să cred când am auzit că trebuia să se ducă la serviciu în dimineața asta după ce abia s-a întors aseară! Probabil că diferența de fus orar l-a dat peste cap. Bietul de el.
   John-Paul și-ar fi dorit să rămână astăzi acasă. „Nu vreau să te las singură după toate astea”, spusese el. „Nu mă mai duc la serviciu. Putem să discutăm. Putem să discutăm în continuare.”
   Cecilia nu-și putea imagina ceva mai rău decât să stea să mai discute. Ea insistase ca el să plece la serviciu, practic îl dăduse afară pe ușă. Simțea nevoia să stea departe de el. Trebuia să se gândească.
   El o căutase la telefon toată dimineața, lăsându-i mesaje disperate. Oare își făcea griji că ea ar putea să se ducă la poliție și să spună ce știa?
   - John-Paul este foarte conștiincios când vine vorba de muncă, i-a spus ea soacrei ei în timp ce prepara ceaiul.
   Dac-ai știi ce-a făcut prețiosul de fiu-tău. Numai dacă aiști.
   A simțit privirea ageră a Virginiei ațintită asupra ei. Nu puteai s - o păcălești pe Virginia. Asta era greșeala pe care o făceau cumnatele Ceciliei. Își subestimau dușmanul.
   - Nu arăți prea bine, a spus Virginia. Ești sfârșită. Probabil frântă de oboseală, nu-i așa? Te înhami la prea multe. Am auzit că aseară ai avut o prezentare. Am stat de vorbă cu Marla la tai chi și mi-a spus că a fost un mare succes. Se pare că toată lumea s-a cam amețit de la băutură. Mi-a zis că tu ai dus-o acasă pe Rachel Crowley.
   - Rachel este foarte drăguță, a spus Cecilia.
   I-a așezat Virginiei dinainte ceașca de ceai și câteva fursecuri asortate. (Slăbiciunea Virginiei. Îi conferea Ceciliei un avantaj.) Oare putea să vorbească despre ea fără să i se facă iarăși greață?
   - Am invitat-o la petrecerea cu pirați a lui Polly de sâmbăta viitoare.
   E tot ce-mi lipsea.
   - Da? s-a mirat Virginia.
   A urmat o pauză.
   - John-Paul știe treaba asta?
   - Da, a spus Cecilia. Știe.
   Ce ciudat că Virginia punea o astfel de întrebare. Știa foarte bine că John-Paul nu se implica în pregătirea petrecerilor pentru zilele de naștere. A pus laptele la loc în frigider și s-a întors să o privească pe Virginia.
   - De ce întrebi?
   Soacra s-a servit cu o prăjitură cu cremă de lămâie și cocos.
  - Nu l-a deranjat?
   - De ce să-l deranjeze?
   Cecilia a tras cu grijă un scaun și s-a așezat la masă. Avea senzația că cineva o străpunge cu degetul mare chiar în mijlocul frunții de parcă ar fi avut capul din plastilină. S-a uitat fix în ochii Virginiei. Avea ochii lui John-Paul. Cândva fusese o femeie extrem de frumoasă și niciodată n-a iertat-o pe una dintre nurorile ei pentru că nefericita n-a recunoscut-o într-o fotografie care atârna pe perete în sufrageria familiei.
   La început Virginia și-a mutat privirea în altă parte.
   - Mă gândeam că poate preferă ca fiica lui să nu aibă prea mulți necunoscuți invitați la petrecere.
   Vocea îi suna fals. A mușcat din prăjitură și a început să mestece nefiresc, parcă se prefăcea că mestecă.
   Știe, a fost gândul care a străfulgerat-o pe Cecilia. John-Paul a spus că nu mai știa nimeni altcineva. Era ferm convins că nu știa nimeni.
   Au tăcut amândouă câteva clipe. Cecilia auzea zumzetul produs de compresorul frigiderului. Simțea că inima îi bate nebunește.
   Virginia n-avea de unde să știe, nu? A înghițit în sec. Simțea o nevoie bruscă, involuntară, de aer.
   - Am vorbit cu Rachel despre fiica ei, a spus Cecilia părând că se sufocă. Despre Janie. În drum spre casă.
   S-a oprit și a tras aer în piept ca să se liniștească. Virginia pusese prăjitura jos și cotrobăia după ceva prin geantă.
   - Tu îți amintești de... când s-a întâmplat?
   - Îmi amintesc foarte bine, a spus Virginia. A scos un șervețel de hârtie din geantă și și-a suflat nasul. Ziarele au scris într-o frenezie. Au publicat pagini întregi cu fotografii. Au arătat chiar și o fotografie cu...
   A mototolit șervețelul în mână și și-a dres vocea.
   - Șiragul de mătănii. Crucifixul era făcut din sidef.
   Șiragul de mătănii. John-Paul a spus că mama lui îi împrumutase șiragul ei de mătănii pentru că el avea un examen în ziua aceea. Probabil că ea l-a recunoscut și n-a zis nimic, n-a pus niciodată întrebări, așa că nu a fost nevoită să audă răspunsul, dar a știut. Fără îndoială că a știut.
   Cecilia a simțit cum o cuprinde un fior rece și umed de la picioare în sus, ca atunci când te încearcă o răceală.
   - Dar asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă, a spus Virginia.
   - Da. Deși pentru Rachel trebuie să fie foarte dureros. Să nu știe. Să nu știe ce s-a întâmplat.
   S-au uitat una la alta. De data asta Virginia nu și-a mai ferit privirea. Cecilia îi vedea particulele mici de pudră portocalie adunate în șanțul ridurilor din jurul gurii.
   Afară se auzeau slab sunetele din împrejurimi, obișnuite în cursul săptămânii: trăncănitul papagalilor cacadu, ciripitul vrăbiilor, bâzâitul îndepărtat al unei suflante de frunze, zgomotul produs de portiera trântită a unei mașini.
   - Și dacă ar ști, tot nu s-ar schimba nimic, nu? N-ar aduce-o pe Janie înapoi, spuse Virginia, bătând-o ușurel pe braț pe Cecilia. Ai destule pe cap ca să-ți mai faci griji și din pricina asta. Familia ta este pe primul loc. Soțul tău și fetele tale. Ei sunt pe primul loc.
   - Da, desigur, a început Cecilia și s-a oprit brusc.
   Mesajul era cât se poate de clar. Păcatul se răspândise peste tot în jur și îi contamina casa. Mirosea ca uleiul de susan.
   Virginia a zâmbit dulce și a apucat din nou cu vârful degetelor prăjitura cu cremă de lămâie și cocos.
   - Dar nu-i nevoie să-ți spun eu asta, nu? Ești mamă. Ai face orice pentru copiii tăi, așa cum și eu aș face orice pentru ai mei.

                                           27.

            Ziua de școală se apropia de sfârșit și Rachel era ocupată să scrie buletinul informativ al școlii, degetele ei mișcându-se rapid peste tastatura calculatorului. De astăzi avem sushi la patiserie. Sănătos și gustos! Avem nevoie de mai mulți voluntari care să îmbrace cărțile de la bibliotecă. Nu uitați că mâine are loc Parada pălăriilor de Paște! Connor Whitby a fost pus sub acuzare pentru uciderea fiicei lui Rachel Crowley. Uraa! Îi transmitem lui Rachel cele mai calde urări. Postul de profesor de sport a fost scos la concurs.
   A apăsat cu degetul mic pe tasta Delete. Delete. Delete.
   Telefonul mobil a început să bâzâie și să vibreze pe birou, lângă monitorul calculatorului, iar ea l-a luat ca să răspundă.
   - Doamna Crowley, sunt Rodney Bellach.
   - Rodney, a spus Rachel. Ai vești bune pentru mine?
   - Nu chiar. De fapt voiam doar să vă informez că am dat caseta unui bun amic de la Cazuri de Omucideri Nerezolvate, a spus Rodney.
   Vorbea foarte prețios, parcă avusese grijă să-și scrie dinainte tot ce avea de spus.
   - Așa că se află pe mâini bune.
   - Asta-i bine, a spus Rachel. E un început! Vor redeschide cazul!
   - De fapt, doamnă Crowley, cazul lui Janie nici nu a fost închis, a spus Rodney. E încă deschis. Ce vreau să zic este că băieții vor viziona caseta. Cu siguranță se vor uita la ea.
   - Și îl vor chema pe Connor din nou la audieri? a întrebat Rachel.
   A apăsat mai tare telefonul pe ureche.
   - S-ar putea, a spus Rodney. Dar vă rog să nu vă faceți speranțe prea mari, doamnă Crowley. Vă rog frumos.
   S-a simțit dezamăgită ca în fața unui eșec personal, parcă i se spunea că tocmai picase un test. Nu a fost suficient de bună. Nu reușise s-o ajute pe fiica ei. O dezamăgise din nou.
   - Dar știți, asta este doar părerea mea. Băieții ăștia noi sunt mai tineri și mai deștepți decât mine. Săptămâna aceasta vă va contacta telefonic cineva de la Cazuri de Omucideri Nerezolvate să vă spună care este opinia lor.
   Când a pus telefonul jos și s-a întors la calculator, Rachel a simțit că i se umplu ochii de lacrimi. Și-a dat seama că toată ziua avusese un plăcut sentiment de anticipare, ca și când descoperirea casetei va declanșa o serie de evenimente care vor duce la ceva minunat, aproape că își imaginase că filmulețul acela avea să o aducă pe Janie înapoi. O parte mai naivă din mintea ei nu acceptase niciodată gândul că fiica ei fusese omorâtă. Sigur, într-o zi, o persoană respectabilă, cu autoritate, se va ocupa de problemă și o va rezolva.
   Poate că Dumnezeu era acea figură respectabilă, dreaptă, pe care ea o așteptase mereu să intervină. Oare atât de mult se amăgise? Chiar și în subconștient?
   Lui Dumnezeu nu-i păsa. Lui Dumnezeu nu-i păsa câtuși de puțin. Dumnezeu îi dăruise lui Connor Whitby liberul arbitru și Connor folosise acel liber arbitru pentru a o strangula pe Janie.
   Rachel și-a tras scaunul de la birou și s-a uitat pe fereastră, în curtea școlii. Avea o imagine de ansamblu de-aici, de sus, și putea să vadă tot ce se întâmpla jos. Se apropia ora de ieșire de la cursuri.
   Părinții așteptau risipiți prin curte: mici grupuri de mame prinse în conversație, ici-colo câte un tată mai retras care își verifica e-mailul de pe telefonul mobil. A văzut că unul dintre tați s-a dat repede la o parte ca să treacă cineva într-un scaun cu rotile. Era Lucy O’Leary.
   Tess, fiică-sa, împingea scaunul cu rotile. În timp ce Rachel le urmărea cu privirea, Tess s-a aplecat să audă ceva ce-i spunea mama ei, apoi și-a dat capul pe spate și a început să râdă. Părea că între cele două există un soi de complicitate tacită.
   Puteai să te împrietenești cu fiica ta adultă așa cum nu poți s-o faci cu fiul tău adult. Iată ce-i răpise Connor lui Rachel: toate legăturile viitoare pe care ea le-ar fi putut avea cu Janie.
   Nu sunt prima mamă care își pierde un copil, își tot repeta Rachel în primul an după moartea ei. Nu sunt prima. Nu voi fi nici ultima.
   Nu mai conta. Desigur.
   S-a auzit soneria care anunța sfârșitul orelor și câteva secunde mai târziu copiii au început să iasă din clase. Se auzea acel vacarm familiar de glasuri cristaline de copii: râsete, strigăte, țipete. Rachel l-a văzut pe micul O’Leary alergând spre bunica lui aflată în scaunul cu rotile. Era cât pe ce să cadă deoarece se chinuia să ducă în ambele mâini o construcție uriașă de carton acoperit cu folie de aluminiu.
   Tess s-a aplecat lângă scaunul cu rotile și toți trei se uitau cu atenție la bazaconia aceea - o navă spațială cumva? Fără îndoială că era opera lui Trudy Applebee. Dă-o-ncolo de programă școlară.
   Dacă Trudy hotăra că azi clasa întâi va face nave spațiale, atunci așa se întâmpla. Lauren și Rob vor rămâne până la urmă la New York. Jacob va vorbi cu accent american. Va mânca la micul dejun clătite.
   Rachel nu-l va vedea niciodată ieșind în fugă din școală și ținând în mâini un obiect acoperit cu folie de aluminiu. Poliția nu va face nimic cu caseta video. O vor pune la dosar. Probabil că nici nu aveau un videocasetofon ca s-o poată viziona.
   Rachel s-a întors în fața calculatorului și și-a lăsat mâinile fără vlagă peste tastatură. De douăzeci de ani aștepta ceva ce n-avea să se întâmple niciodată.

                                           28.

         Fusese o greșeală să-i propună să iasă la un pahar. Ce-o fi fost în capul ei?
   Barul era plin de tineri frumoși și beți. Tess se uita la ei întruna. Toți păreau a fi elevi de liceu, care ar fi trebuit să fie acasă să învețe, nu să umble seara prin oraș, să țipe și să urle cât îi ținea gura. Connor găsise o masă pentru amândoi, ceea ce fusese un noroc, dar se afla chiar lângă un șir de aparate de poker care scoteau flash-uri și bip-uri, iar după expresia de concentrare panicată de pe chipul lui se vedea clar că făcea eforturi s-o audă ce spune.
   Tess sorbea dintr-un pahar de vin nu prea grozav și simțea deja că începe s-o doară capul. I se umflaseră și picioarele de atâta mers pe jos după ce plecase de la Cecilia. Mergea o singură dată la cursul de body combat împreună cu Felicity, marți seara, dar se pare că nu mai reușea să găsească timp pentru exerciții fizice între programul de lucru, școală și toate activitățile lui Liam. Brusc și-a adus aminte că plătise o sută nouăzeci de dolari pentru un curs de arte marțiale pe care Liam trebuia să-l înceapă la Melbourne azi. În mă-sa de treabă!
   Chiar așa, ce căuta ea aici? Uitase ce proaste erau barurile din Sydney comparativ cu cele din Melbourne. De-aia nu se vedea nicio persoană cu vârsta peste treizeci de ani într-un loc ca ăsta. Dacă erai adult și locuiai pe coasta de nord, nu-ți rămânea decât să stai să bei la tine acasă și să te bagi în pat înainte de ora zece.
   Îi era dor de Melbourne. Îi era dor de Will. Îi era dor de Felicity. Îi era dor de viața ei.
   Connor s-a aplecat spre ea.
   - Liam are o coordonare foarte bună între mână și ochi, a strigat el.
   Pentru Dumnezeu, acum aveau o discuție ca între profesor și părinte?
   Când Tess îl luase după-amiază pe Liam de la școală, acesta părea în culmea fericirii și nu mai pomenise nimic despre Will sau Felicity. În schimb nu mai contenea să-i povestească despre faptul că el fusese cel mai bun vânător de ouă de Paște, că-i dăduse câteva ouă găsite de el și lui Polly Fitzgerald care urma să dea o petrecere cu pirați la care era invitată toată clasa, că la sport jucaseră un joc foarte amuzant cu o parașută, că a doua zi era o paradă a pălăriilor de Paște și că învățătoarea lor urma să se costumeze într-un ou de Paște! Tess nu-și dădea seama dacă farmecul noului sau cantitatea
de ciocolată îl făcea atât de fericit, dar cel puțin deocamdată lui Liam nu-i mai era dor de vechea lui viață.
   - Ți-a fost dor de Marcus? îl întrebase ea.
   - Nu prea, îi răspunsese Liam. Marcus era foarte rău.
   El refuzase să fie ajutat să-și facă o pălărie de Paște și își confecționase singur una frumoasă și trăsnită, dintr-o veche pălărie de paie de-a lui Lucy, pe care o împodobise cu flori de plastic și un iepure de jucărie. Apoi, la cină, mâncase tot din farfurie, cântase în baie și adormise liniștit pe la șapte și jumătate. Indiferent ce se întâmplase, el nu mai dorea să se întoarcă la școala din Melbourne.
   - O moștenește de la taică-său, a oftat Tess. Buna coordonare dintre mână și ochi.
   A luat o înghițitură zdravănă din vinul prost. Will n-ar aduce-o niciodată într-un astfel deloc. El cunoștea toate barurile bune din Melbourne: micuțe, elegante, cu lumină difuză, unde stăteau la o masă așezați față în față și vorbe au. Conversația nu lâncezea niciodată. Încă se mai făceau unul pe altul să râdă. Ieșeau în oraș o dată la două luni. Doar ei doi. Se duceau la un spectacol sau luau masa la un restaurant. Nu asta trebuia să faci? Să investești regulat în căsnicia ta „ieșiri în oraș”, unde să vă simțiți bine? (Tess nu suporta expresia asta.)
   Felicity rămânea să aibă grijă de Liam cât timp ei ieșeau în oraș.
   Întotdeauna stăteau să bea un pahar și cu ea când se întorceau acasă, și-i povesteau cum au petrecut seara. Uneori, dacă era prea târziu, ea rămânea să doarmă la ei și a doua zi dimineață luau micul dejun împreună.
   Da, Felicity făcuse parte integrantă din ieșirile lor în oraș.
   Oare când rămânea peste noapte în camera de oaspeți își dorea să fie în locul lui Tess? Cumva Tess, prin comportamentul ei, fusese fără să vrea cumplit de crudă cu Felicity?
   - Ce-ai zis? a întrebat Connor aplecându-se spre ea și uitându-se cu ochii mijiți.
   - Îl moștenește pe...
   - Buiaa!
   Dinspre unul din aparatele de poker s-a auzit o explozie de voci.
   - Ce tare! Ești supertare!
   O tânără frumușică (pe care Felicity ar fi considerat-o „curvuliță”) l-a lovit cu palma pe spate pe prietenul ei, în timp ce din aparat a început să cadă un torent de monede.
   - Buiaa, buiaa, buiaa!
   Un tânăr cu bustul solid, care se bătea cu pumnii în piept ca o gorilă, s-a mișcat brusc într-o parte și a dat peste Tess.
   - Ai grijă, prietene, a spus Connor.
   - Frate, scuze! Tocmai am câștigat...
   Băiatul s-a întors spre ei și s-a luminat la față instantaneu.
   - Domnu’ Whitby! Băieți, acesta este profesorul meu de sport din școala primară! A fost cel mai tare profesor de sport.
   Tânărul i-a întins mâna, iar Connor s-a ridicat în picioare și i-a strâns-o, uitându-se la Tess cu o privire jalnică.
   - Ce naiba mai faceți, domnule Whitby?
   Băiatul și-a îndesat mâinile în buzunarele blugilor și scutura încântat din cap uitându-se la Connor care era vizibil copleșit de un soi de emoție paternă.
   - Fac bine, Daniel, a spus Connor. Tu ce mai faci?
   Se pare că în momentul acela băiatului i-a venit o idee nemaipomenită.
   - Știți ce? Vreau să vă fac cinste, domnu’ Whitby. Mi-ar face mare plăcere, în pana mea. Pe bune. Scuzați limbajul. Cred că sunt cam afumat. Ce beți, domnu’ Whitby?
   - Daniel, mi-ar fi făcut mare plăcere, dar noi tocmai plecam.
   Connor a întins mâna spre Tess, iar ea și-a luat automat geanta, s-a ridicat de la masă și l-a luat de mână firesc, de parcă ar fi fost împreună de ani de zile.
   - Dânsa e doamna Whitby?
  Băiatul a măsurat-o pe Tess din cap până în picioare cu o privire extrem de încântată. S-a întors spre Connor, i-a făcut glumeț cu ochiul și a ridicat degetul mare de la mână în semn de OK. Apoi s-a întors spre Tess.
   - Doamnă Whitby, soțul dumneavoastră este o legendă. O legendă formidabilă. M-a învățat săritura în lungime, hochey, crichet și, și orice sport există în universul ăsta, și știți, arăt atletic, știu, și chiar sunt, dar s-ar putea să vă surprindă să aflați că nu am o coordonare prea bună, dar domnu’ Whitby, dânsul...
   - Prietene, trebuie să plecăm. Connor l-a bătut pe băiat pe umăr. Îmi pare bine că ne-am întâlnit.
   - Oh, și mie, frate. Și mie.
   Connor a condus-o pe Tess și au ieșit afară, în aerul serii minunat de liniștit.
   - Scuze, a spus el. Simțeam că înnebunesc înăuntru. Cred că nici nu mai aud bine. A mai apărut și acel fost elev care era deja beat și voia să-mi facă cinste... Ce chestie! Dar se pare că am rămas cu tine de mână.
   - Așa se pare.
   Tess O’Leary, ce naiba faci? Însă ea a continuat să-l țină de mână.
   Dacă Will a putut să se îndrăgostească de Felicity, dacă Felicity a putut să se îndrăgostească de Will, ar putea și ea să stea câteva clipe ținându-se de mână cu un fost iubit. De ce nu?
   - Îmi amintesc că întotdeauna mi-au plăcut enorm mâinile tale, a spus Connor.
   Apoi și-a dres vocea.
   - Presupun că e aproape nepotrivit ceea ce fac.
   - Știu și eu? a spus Tess.
   El și-a trecut degetul mare peste mâna ei - ușor, aproape imperceptibil.
   Ea uitase această senzație: felul în care îți explodau simțurile și ți se întețea pulsul, parcă te trezeai de-a binelea după un somn îndelungat. Uitase fiorul, dorința, senzația că te topești. Doar că așa ceva nu mai era posibil după zece ani de căsnicie. Toată lumea știa asta. Făcea parte din înțelegere. Iar ea acceptase înțelegerea. Nu fusese niciodată o problemă pentru ea. Nici măcar nu știuse că-i fusese dor de așa ceva. Și dacă vreodată îi trecuse prin cap, i se păruse ceva copilăresc, prostesc - niște „fluturași” - sau cum s-o fi zicând, cui îi pasă, ea avea de crescut un copil și de condus o afacere. Dar, Doamne Dumnezeule, uitase cât de puternică era această senzație. Cum făcea să nu mai conteze nimic altceva. Asta simțise Will alături de Felicity în timp ce Tess era ocupată cu banala viață conjugală.
   Connor a continuat să-și plimbe degetul ușor mai apăsat pe mâna ei și Tess a simțit un fior de dorință.
   Poate că singurul motiv pentru care nu-l înșelase pe Will a fost că ea nu avusese niciodată ocazia. De fapt, ea niciodată nu-și înșelase iubiții. Nu exista nimic condamnabil în istoria relațiilor ei sexuale.
Nu avusese niciodată o aventură de-o seară cu vreun băiat nepotrivit, nu se sărutase niciodată cu prietenul altcuiva nici când era beată, nu se trezise niciodată dimineața cu vreun regret, întotdeauna procedase corect. De ce? Pentru ce? Cui îi păsa?
   Tess a rămas cu privirea ațintită la degetul lui Connor și se uita hipnotizată și uimită cum îi mângâia ușor mâna.

       Iunie 1987, Berlin: președintele SUA, Ronald Reagan, a ținut un discurs în Berlinul de Vest și a spus:
   „Domnule Secretar General Gorbaciov, dacă doriți pace, dacă doriți prosperitate pentru Uniunea Sovietică și Europa de Est, dacă doriți liberalizare, veniți aici la această poartă! Domnule Gorbaciov, deschideți această poartă! Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!”
   Iunie 1987, Sydney: Andrew și Lucy O’Leary stăteau față în față la masa din bucătărie și vorbeau încet în timp ce fiica lor de zece ani dormea la etaj.
   - Nu-i vorba că nu pot să te iert, spunea Andrew. Este vorba despre faptul că mie nu-mi pasă. Nici măcar nu-mi pasă.
   - Am făcut-o doar ca să te uiți la mine, spunea Lucy.
   Dar ochii lui Andrew priveau deja dincolo de ea, spre ușă.

                                            29.

        -  De ce nu avem miel? a întrebat Polly. Întotdeauna aveam friptură de miel când venea tati acasă.
   Împungea nemulțumită cu furculița bucata de pește prea prăjit din farfurie.
   - De ce ai gătit pește la cină? a întrebat-o Isabel pe Cecilia. Tata urăște peștele.
   - Nu urăsc peștele, a spus John-Paul
   - Ba da, a spus Esther.
   - Bine, nu este mâncarea meu preferată, a spus JohnPaul. Dar este totuși foarte bun.
   - Hm, ba nu e foarte bun.
   Polly a pus furculița jos și a oftat.
   - Polly Fitzpatrick, unde-ți sunt bunele maniere? a întrebat John-Paul. Mama ta s-a obosit să gătească...
   - Lasă, a spus Cecilia, ridicând mâna.
   O clipă s-a făcut liniște la masă, toți așteptând ca ea să zică ceva. A pus furculița jos și a luat o înghițitură zdravănă de vin.
   - Credeam că ai renunțat la vin în Postul Mare, a spus Isabel.
   - M-am răzgândit, a spus Cecilia.
   - Nu se poate să te răzgândești!
   Polly era de-a dreptul indignată.
   - Toată lumea a avut o zi bună astăzi? a întrebat John-Paul.
   - În casa asta miroase a ulei de susan, a spus Esther adulmecând aerul.
   - Da, eu am crezut că vom avea la masă pui cu susan, a spus Isabel.
   - Peștele este bun pentru creier, a spus John-Paul. Ne face mai deștepți.
   - Atunci de ce eschimoșii nu sunt cei mai deștepți oameni din lume? a întrebat Esther.
   - Poate că sunt, a spus John-Paul.
   - Peștele ăsta are un gust oribil, a spus Polly.
   - A câștigat vreun eschimos premiul Nobel? a întrebat Esther.
   - Mamă, chiar că are un gust cam ciudat, a spus Isabel.
   Cecilia s-a ridicat în picioare și a început să adune farfuriile încă pline. Fetele au rămas cu gura căscată.
   - N-aveți decât să mâncați cu toții pâine prăjită.
   - Dar e foarte bun! a protestat John-Paul ținând cu vârful degetelor de marginea farfuriei. Mie chiar îmi plăcea.
   Cecilia i-a smuls farfuria din față.
   - Ba nu, nu-ți plăcea.
   Evita să se uite în ochii lui. Nu îl privise în ochi de când se întorsese acasă. Dacă ea se comporta normal, dacă lăsa lucrurile să continue la fel, nu însemna că trecea totul cu privirea? Că accepta? Că o trăda pe fiica lui Rachel Crowley?
   Dar nu exact asta hotărâse deja să facă? Adică să nu facă nimic? Așa că ce importanță avea dacă îl trata pe John-Paul cu răceală? Chiar credea că avea vreo importanță?
   Stai liniștită, Rachel, sunt foarte rea cu ucigașul fiicei tale. Nu i- am dat friptură de miel! Nu, nu!
   Paharul din fața ei se golise din nou. Doamne! Da’ repede s-a mai terminat. A luat sticla de vin de pe frigider și l-a umplut iar până sus.

          Tess și Connor stăteau întinși pe spate, respirând sacadat.
   - E bine, a spus Connor într-un sfârșit.
   - Chiar că bine, a răspuns Tess.
   - Se pare că suntem în hol, a zis Connor.
   - Așa se pare.
   - Aș vrea să ajungem măcar în sufragerie, a spus bărbatul.
   - Pare a fi un hol foarte drăguț, a spus Tess. Nu că l-aș vedea prea bine.
   Erau în apartamentul lui Connor și stăteau pe întuneric, întinși pe jos în holul de la intrare. Ea simțea sub spate un covoraș subțire și probabil scândurile parchetului. În apartament mirosea plăcut a usturoi și a detergent de rufe.
   Ea îl urmase la el acasă în mașina mamei ei. O sărutase la ușa securizată de la intrarea în bloc, apoi o sărutase din nou în casa scărilor și un timp îndelungat la ușa apartamentului, apoi cum a descuiat ușa, s-au repezit ca nebunii să-și scoată hainele unul de pe altul, izbindu-se de pereți, lucru pe care nu-l faci niciodată într-o relație de lungă durată fiindcă pare prea teatral și oricum nu merită să te deranjezi, mai ales dacă este ceva interesant la televizor.
   - Ar trebui să aduc un prezervativ, îi zisese Connor la ureche când ajunseseră la punctul culminant în timpul acțiunii.
   Dar Tess spusese:
   - Eu iau pilule. Tu nu pari să ai vreo boală, așa că, te rog, oh, Doamne, te rog, nu te opri.
   - Bine, spusese el și exact asta făcuse.
   Acum Tess își aranja hainele și se aștepta să se simtă rușinată. Era femeie măritată. Nu-l iubea pe acest bărbat. Singurul motiv pentru care se afla aici era că soțul ei se îndrăgostise de altcineva. În urmă cu doar câteva zile, un astfel de scenariu i s-ar fi părut hilar, de neconceput. Ar trebui să fie dezgustată de ea însăși. Ar trebui să se simtă murdară, dezmățată și păcătoasă, dar ea se simțea acum... veselă. Cu adevărat veselă. Aproape ridicol de veselă.
   S-a gândit la Will și Felicity, la figurile lor triste și serioase înainte ca ea să le arunce cafeaua rece în față. Și -a adus aminte că Felicity purta o bluză nouă, din mătase albă. Pata aia de cafea n-o să mai iasă la spălat în veci.
   Ochii ei începuseră să se obișnuiască cu întunericul, dar silueta lui Connor rămânea proiectată doar ca o umbră întinsă lângă ea. Îi simțea căldura trupului pe toată partea dreaptă. Era mai înalt, mai puternic și într-o formă fizică mult mai bună decât Will.
   S-a gândit la trupul scund, îndesat și păros al soțului său - atât de familiar și de drag, trupul unui membru al familiei, dar pentru ea întotdeauna sexy. Crezuse că Will era punctul final pe lista relațiilor ei sexuale.
   Crezuse că ea nu se va mai culca cu altcineva tot restul vieții. Și-a amintit de prima dimineață după ce ea și Will s-au logodit, când gândul ăsta i-a venit în minte pentru prima oară. Acel binefăcător sentiment de ușurare. Gata cu alte trupuri noi și necunoscute. Gata cu conversațiile jenante despre contracepție. Doar Will. El era tot ce avea ea nevoie, tot ce își dorea.
   Și iată că acum stătea întinsă pe jos, în holul casei unui fost iubit.
   „Viața e plină de surprize”, spunea bunica ei referindu-se de obicei la întâmplări deloc surprinzătoare, cum ar fi o răceală, prețul bananelor și așa mai departe.
   - De ce ne-am despărțit? l-a întrebat ea pe Connor.
  - Pentru că tu și Felicity ați hotărât să vă mutați la Melbourne, a spus Connor. Și pe mine nu m-ai întrebat dacă vreau să vin și eu. Așa că mi-am zis: asta e, se pare că m-a părăsit.
   Tess a tresărit.
   - Am fost groaznică? Se pare că m-am purtat groaznic.
   - Mi-ai frânt inima, a spus el patetic.
   - Serios?
   - Probabil. Ori tu, ori cealaltă fată cu care mă întâlneam cam tot pe-atunci și pe care o chema Teresa. Mereu vă încurc.
   Tess i-a dat un ghiont în coaste.
   - Mi-ai lăsat o amintire plăcută, a continuat el pe un ton mai serios. M-am bucurat când te-am revăzut zilele astea.
   - Și eu. Și eu m-am bucurat să te văd.
   - Mincinoaso. Păreai îngrozită.
   - Am fost surprinsă. Mai ai patul ăla cu saltea umplută cu apă? a întrebat ea ca să schimbe subiectul.
   - Din păcate, salteaua cu apă n-a mai apucat noul mileniu. Cred că îi provoca Teresei rău de mare.
   - Nu mai vorbi despre Teresa, a spus Tess.
   - Foarte bine. Vrei să ne mutăm într-un loc mai confortabil?
   - Mie mi-e bine și-aici.
   Au mai rămas așa câteva momente într-o tăcere convivială, apoi Tess a întrebat:
   - Hm, ce faci?
   - Vreau să văd dacă mai găsesc drumul pe-aici.
   - Mi se pare cam, nu știu, nepoliticos? Sexist? Oh. Oh, lasă.
   - Îți place, Teresa? Stai, cum ziceai că te cheamă?
   - Nu mai vorbi, te rog.

                                              30.

       Cecilia stătea lângă Esther pe canapea și se uitau pe YouTube la niște filmulețe despre noaptea rece și senină din noiembrie 1989, când a căzut Zidul Berlinului. Începea să fie și ea obsedată de Zidul acela.
   După ce plecase mama lui John-Paul, ea rămăsese la masa din bucătărie să citească dintr-o carte de-a lui Esther până s-a făcut ora să le ia pe fete de la școală. Avea atâtea lucruri de făcut - livrări de produse Tupperware, pregătiri pentru duminica de Paște, petrecerea piraților - dar faptul că citea despre Zidul Berlinului era o bună modalitate de a se preface că nu se gândea la ceea ce se gândea ea de fapt.
   Esther tocmai bea niște lapte cald. Cecilia bea al treilea - sau al patrulea? - pahar de sauvignon blanc. John-Paul o asculta pe Polly la citit. Isabel stătea la calculator în salon și descărca muzică pe iPod. Casa lor era o oază de viață casnică, scăldată în lumina intimă a veiozelor. Cecilia a adulmecat aerul. Mirosul de ulei de susan se răspândise parcă în toată casa.
   - Uite, mamă, a spus Esther lovind-o cu cotul ca s-o atenționeze.
   - Mă uit, a spus Cecilia.
   Ea își amintea că reportajul filmat pe care îl văzuse în 1989 arăta imagini mult mai zgomotoase. Își aducea aminte că erau o mulțime de oameni care dansau cocoțați pe Zid, agitând pumnul în aer.
   Parcă la un moment dat cânta David Hasselhoff. Dar în clipurile găsite de Esther era o atmosferă ciudat de liniștită, sinistră. Oamenii care ieșeau din Berlinul de Est păreau muți de uimire, exaltați, dar calmi, mișcându-se fără să se îmbrâncească. Bărbați și femei cu tunsori din anii ’80 beau șampanie direct din sticlă, dând capul pe spate și zâmbind la camerele de filmat. Strigau, se îmbrățișau și plângeau, mașinile claxonau, dar cu toții se comportau foarte bine, foarte frumos. Până și cei care loveau cu târnăcoapele în zid păreau să acționeze cu un soi de jubilare controlată, nu cu furie dezlănțuită.
   Cecilia se uita la o femeie cam de vârsta ei care dansa în horă alături de un bărbat cu barbă și jachetă din piele.
   - Mamă, de ce plângi? a întrebat Esther.
   - Pentru că îi văd atât de fericiți, a spus Cecilia.
   Pentru că au îndurat acest lucru inacceptabil. Pentru că femeia aceea a crezut probabil, ca atâția alții, că Zidul va fi dărâmat până la urmă, dar nu cât timp va trăi ea, că nu va apuca ziua aceea și totuși a apucat-o, iar acum dansa de bucurie.
   - Ce ciudat că tu întotdeauna plângi la lucruri fericite, a spus Esther.
   - Știu, a spus Cecilia.
   Finalurile fericite o făceau întotdeauna să plângă. Simțea o eliberare.
   - Vrei un ceai?
   John-Paul s-a ridicat de la masa din sufragerie în timp ce Polly a pus cartea deoparte. S-a uitat neliniștit la Cecilia. Toată seara ea fusese conștientă de privirile lui timide, rugătoare. Simțea că o scotea din minți.
   - Nu, a răspuns Cecilia tăios fără să-l privească.
   A simțit că fetele se uită la ea stupefiate.
   - Nu vreau ceai.

                                              31.

          - Mi-o amintesc pe Felicity, a spus Connor. Era simpatică. Isteață. Cam afurisită.
   Între timp se mutaseră în patul lui. Era un pat matrimonial cu saltea obișnuită și cu așternuturi din bumbac egiptean. (Ea uitase lucrul ăsta: cât de mult îi plăceau așternuturile de calitate, ca la hotel.)
   Connor încălzise pe aragaz niște paste pe care le gătise în seara precedentă și mâncau stând în pat.
   - Am putea să ne așezăm la masă ca oamenii civilizați, propusese Connor. Aș putea să fac o salată. Să pun șervete pentru fiecare.

....................................................

Copii eram noi amândoi, Mihai Eminescu

Copii eram noi amândoi,
Frate-meu şi cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam şi înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.

Şi el citea pe Robinson,
Mi-l povestea şi mie;
Eu zideam Turnul-Vavilon
Din cărţi de joc şi mai spuneam
Şi eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam
În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,
Din stuful des şi mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împreşurată.

Şi frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaşte nempăcat,
Să-i chem în bătălie -
Să vedem cine-i mai tare.

Şi împăratul broaştelor,
C-un oacoac de fală,
Primi – porunce ostirilor
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război.

Vai! multe broaşte noi am prins
- Îmi pare chiar pe rege -
Şi-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace.
Şi drumul broaştelor le-am dat.

Săltau cu bucurie,
Îbalt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.

Noi am pornit spre casă.
Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte -
Şi frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.

Motanul alb cel vistier,
Mânzac cel chior ministru -
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.

Şi împăratul milostiv
Mi-a dat şi de soţie,
Pe fiica lui cu râs lasciv
Şi ţapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.

Am mulţămit cu umil semn,
- Drept mantie-o prostire -
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mânăstire,
Într-un cotlonde sobă.

Şi ah! şi dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Şi de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.

Şi pe şură ne primblam
Peste stuf şi paie
Şi pe munţi ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărsileam alături.

Şi pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băţ.
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!

Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate -
Poate-s deschişi şi-n groapă!

Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albaştri
Luminează – un surâs
Din doi vineţi aştri
Sufletu-mi trezeşte.

Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?

Ah! îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!

Secretul soțului, Liane Moriarty

..............................................................

                           4-9

            Ea și Ed l-au cunoscut pe Connor la înmormântarea lui Janie.
   Acesta a dat mâna cu Ed și și-a lipit obrazul rece de obrazul lui Rachel. Connor a fost parte din coșmar, ireal și inoportun asemeni coșciugului. Câteva luni mai târziu, Rachel a descoperit acea fotografie cu ei doi împreună la petrecerea cuiva. El râdea de ceva ce-i spusese Janie.
   Apoi, mulți ani mai târziu, a obținut postul de la St Angela’s. Ea nici măcar nu l-a recunoscut decât abia atunci când i-a văzut numele pe cererea de angajare.
   - Nu știu dacă vă mai amintiți de mine, doamnă Crowley, i-a spus el la scurt timp după ce și-a început activitatea, când erau doar ei doi în birou.
   - Îmi amintesc, a spus ea cu răceală.
   - Încă mă mai gândesc la Janie, a spus el. Tot timpul.
   Ea n-a știut ce să-i răspundă. De ce te mai gândești la ea? Pentru că ai omorât-o?
   Avea în privire un soi de vinovăție, era convinsă. Nu era doar în imaginația ei. Ea lucra la școală ca secretară de cincisprezece ani.
   Connor avea privirea unui școlar trimis în biroul directoarei. Dar oare era un sentiment de vinovăție din cauza comiterii unei crime? Sau era altceva?
   - Sper că nu vă deranjează că lucrez aici, spusese el.
   - E absolut în regulă, spusese ea tăios și atunci a fost ultima dată când au vorbit despre asta.
   Ea se gândise la un moment dat să-și dea demisia. Faptul că lucra la fosta școală primară a lui Janie îi dăduse întotdeauna un sentiment dulce-amar. Fete cu picioare subțiri ca de căprioară treceau grăbite pe lângă ea în curtea școlii și ei i se părea că o vedea pe Janie; în după-amiezile călduroase de vară se uita la mamele care veneau să-și ia copiii de la școală și își amintea cum și ea, cu ani în urmă, îi lua pe Janie și Rob după școală și mergeau să mănânce înghețată; aveau fețișoarele îmbujorate.
   Janie era la liceu când a murit, așa că amintirile lui Rachel legate de St Angela’s nu erau alterate de moartea ei. Asta până a apărut Connor Whitby, huruind cu motocicleta lui îngrozitoare prin amintirile ei senine, în culori sepia.
   Până la urmă s-a încăpățânat să rămână. Îi plăcea munca ei. De ce să plece ea? Și mai ales, simțea că într-un fel era datoare față de Janie să nu dea bir cu fugiții, să dea piept în fiecare zi cu acest om și cu ce făcuse el.
   Dacă el ar fi omorât-o pe Janie, s-ar mai fi angajat în același loc în care lucra mama ei? Ar mai fi zis el „încă mă mai gândesc la ea”?
   Rachel a deschis ochii și a simțit acel nod de furie care îi stătea permanent în gât, ca atunci când nu reușea să înghită ceva. Era faptul că nu știa. Nu știa, fir-ar al dracului să fie!
   A mai lăsat să curgă apă rece. Apa din cadă era mult prea fierbinte.
   „Nu se știe ce s-a întâmplat”, spusese o femeie micuță, rafinată, la o întâlnire a grupului de sprijin pentru victimele omuciderii, unde Rachel și Ed se duseseră de câteva ori și unde stăteau pe niște scaune pliante, într-o sală rece pe undeva prin Chatswood, cu un pahar de plastic cu cafea instant în mâinile tremurânde. Fiul femeii fusese omorât în timp ce se întorcea acasă de la cursul de cricket. Nimeni nu auzise nimic. Nimeni nu văzuse nimic. „Nu se știe nimic, fir-ar al dracului să fie”, spunea ea.
   Câțiva din cercul de participanți au clipit ușor surprinși. Femeia avea o voce plăcută, cristalină; era ca și când ai fi auzit-o pe regină înjurând.
   - Scumpă doamnă, îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar și dacă ați ști, oricum nu v-ar ajuta cu nimic, a intervenit un bărbat scund și îndesat, cu fața roșie, a cărui fiică fusese omorâtă de un individ care fusese condamnat la închisoare pe viață.
   Rachel și Ed au prins amândoi o puternică aversiune față de bărbatul cu fața roșie și din cauza lui nu s-au mai dus la grupul de sprijin.
   Oamenii credeau că o tragedie te face mai înțelept, că automat te ridică la un nivel spiritual mai înalt, dar lui Rachel i se părea că de fapt se întâmpla exact invers. Tragedia te face meschin și dușmănos. Nu-ți oferă clarviziune și o înțelegere mai profundă a lucrurilor. N-a înțeles nimic despre viața asta, decât că viața este arbitrară și crudă, că unii criminali scapă nepedepsiți, în timp ce alții comit o greșeală neînsemnată și plătesc un preț imens.
   A ținut un prosopel de față sub jetul de apă rece, apoi l-a îndoit și l-a pus pe frunte ca unui pacient care avea febră.
   Șapte minute. Greșeala ei putea fi măsurată în minute.
   Marla era singura care știa. Ed n-a știut niciodată.
   Janie se plângea mereu că era obosită.
   „Fă mai multă gimnastică”, îi tot spunea Rachel. „Culcă-te mai devreme. Mănâncă mai mult!” Era atât de slabă și înaltă. Apoi începuse să se plângă de o difuză durere de șale. „Mamă, eu chiar cred că am făcut febră glandulară.” Rachel făcuse o programare la doctorița Buckley doar ca să-i spună lui Janie că n-avea nimic și că trebuia să facă tot ce-i spusese mama ei.
   De obicei, Janie lua autobuzul și venea acasă pe jos de la stația Wycombe Road. Planul era ca Rachel să o ia cu mașina de la liceu și s-o ducă direct la cabinetul doctoriței Buckley în Gordon. Îi amintise lui Janie de dimineață.
   Doar că Rachel întârziase șapte minute și când a ajuns la colțul străzii, Janie nu o aștepta acolo. A uitat, se gândea Rachel în timp ce bătea darabana cu degetele pe volanul mașinii. Sau s-a săturat să aștepte. Copila era nerăbdătoare și se purta de parcă Rachel era un mijloc de transport în comun care avea obligația să circule conform programului. Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile.
   Rachel n-a avut ce să facă decât să aștepte în mașină încă zece minute (nici ei nu-i plăcea să aștepte), apoi s-a dus acasă și a telefonat la cabinetul doctoriței Buckley să anuleze programarea.
   Nu era îngrijorată. Era scoasă din sărite. Rachel știa că Janie n- avea nimic. Ca de obicei, Rachel făcea programare la doctor, iar Janie nici nu se sinchisea să vină. Abia mult mai târziu, când Rob a întrebat cu gura plină în timp ce mânca un sendviș „Da’ unde-i Janie?”, Rachel a ridicat privirea spre ceasul din bucătărie și a simțit pentru prima dată un fior rece de teamă.
   Nimeni n-a văzut-o pe Janie așteptând în colțul străzii sau dacă a văzut-o cineva, n-a venit să spună. Rachel n-a știut niciodată ce diferență au făcut acele șapte minute.
   Ce a aflat până la urmă din ancheta poliției a fost că Janie s-a dus acasă la Connor Whitby pe la ora trei și jumătate și s-au uitat împreună la un film video (Nine to five cu Dolly Parton), apoi Janie a spus că avea treabă în Chatswood și Connor a condus-o până la stația de metrou. N-a mai văzut-o nimeni în viață. Nimeni nu-și amintea s-o fi văzut în metrou sau în altă parte în Chatswood.
   Trupul ei a fost găsit a doua zi dimineață de doi băieți de nouă ani care se plimbau cu bicicletele prin parcul Wattle Valley. Aceștia s-au oprit la locul de joacă și au găsit-o întinsă la baza toboganului.
   Avea sacoul de școală pus peste ea ca o pătură ca să-i țină cald și în mâini un șirag de mătănii. Fusese strangulată. Cauza morții a fost „asfixia traumatică”. Niciun semn de luptă. Nimic sub unghii. Nicio amprentă. Niciun fir de păr. Nicio urmă de ADN. Rachel a întrebat despre asta după ce a citit despre rezolvarea unor cazuri cu ajutorul testului ADN la sfârșitul anilor ’90. Niciun suspect.
   „Dar unde se ducea ea?” tot întreba Ed ca și când Rachel avea să- și amintească până la urmă dacă el continua s-o întrebe. „De ce se plimba prin parcul acela?”
   Uneori, după ce o întreba iar și iar, sfârșea prin a plânge în hohote de furie și frustrare. Rachel nu mai suporta. Nu mai voia să audă de durerea lui. Nu mai voia să știe de ea, s-o simtă, s-o împărtășească. Îi ajungea durerea ei. Cum s-o mai suporte și pe-a lui?
   Acum se întreba de ce n-au reușit să se apropie unul de altul ca să-și împărtășească durerea. Știa că se iubeau, dar când a murit Janie, niciunul n-a suportat să-l vadă pe celălalt plângând. Se sprijineau unul pe altul ca doi străini în cazul producerii unui dezastru natural, rigizi, consolându-se reciproc cu bătăi stângace pe umăr. Iar bietul Rob a fost prins la mijloc, un adolescent care încerca stângaci să facă totul bine, numai zâmbete false și jovialitate prefăcută. Nici nu era de mirare că a devenit agent imobiliar.
   Apa era deja prea rece.
   Rachel a început să tremure incontrolabil, parcă avea hipotermie.
   S-a prins cu mâinile de marginea căzii și a vrut să se ridice.
   N-a reușit. Avea să rămână aici toată noaptea. Brațele ei subțiri ca niște bețe, cu pielea albă ca de mort, nu mai aveau niciun pic de vlagă. Cum de trupul acesta neputincios, fragil, cu vene vizibile, fusese altădată atât de ferm și de puternic, cu pielea frumos bronzată?
   „Frumos bronz pentru luna aprilie”, îi spusese Toby Murphy în ziua aceea. „Ai făcut plajă, nu-i așa, Rachel?”
   De-asta întârziase șapte minute. A stat să flirteze cu Toby Murphy. Toby era însurat cu prietena ei, Jackie. Era instalator și avea nevoie de o secretară. Rachel venise la biroul lui pentru interviu și a stat acolo mai bine de-o oră ca să flirteze cu el. Toby era un fustangiu incorigibil, ea purta rochia cea nouă pe care Marla o convinsese să și-o cumpere, iar Toby se tot uita la picioarele ei dezgolite. Rachel nu l-ar fi înșelat niciodată pe Ed, iar Toby își adora soția, deci jurămintele lor de căsătorie nu erau în pericolul de a fi încălcate, însă cu toate astea, el se uita la picioarele ei și ei îi plăcea lucrul ăsta.
   Ed n-ar fi fost deloc încântat dacă ea ar fi obținut postul de la biroul lui Toby. Habar n-avea de interviu. Rachel simțea că el vedea în Toby un rival, în sensul că Toby era un meseriaș și Ed era reprezentant comercial la o companie farmaceutică, ocupație mai puțin masculină. Ed și Toby jucau tenis împreună, iar Ed pierdea mai tot timpul. Zicea că nu contează, dar Rachel își dădea seama că în sinea lui era ros de invidie.
   Deci cu atât mai urât din partea ei să se bucure de faptul că Toby se uita la picioarele ei.
   Păcatele ei din ziua aceea fuseseră atât de banale. Vanitate. Autoindulgență. O mică trădare față de Ed. O mică trădare față de Jackie Murphy. Dar poate că acele păcate mărunte și banale au fost cele mai rele. Cel care o omorâse pe Janie fusese un om bolnav la cap, un nebun, pe când Rachel era normală, conștientă, și știa foarte bine ce face când și-a tras rochia ceva mai sus de genunchi.
   Gelul de duș pe care îl turnase în cadă plutea la suprafața apei ca niște stropi de ulei, gras și vâscos. Rachel a încercat din nou să se ridice din cadă și n-a reușit.
   Poate era mai ușor dacă mai întâi lăsa să se scurgă apa.
   A scos dopul cu degetele de la picioare și obișnuitul zgomot al apei scurgându-se s-a auzit ca mugetul unui dragon. Lui Rob îi fusese întotdeauna teamă de scurgerea aceea. „Raah!” striga Janie făcându-și degetele ca niște gheare. Când s-a scurs toată apa, Rachel s-a întors invers, ca să se sprijine în mâini și în genunchi. Simțea că parcă i se zdrobeau rotulele.
   S-a ridicat pe jumătate ținându-se de marginea căzii, a trecut cu un picior peste, apoi cu celălalt. Gata, a ieșit, l-a venit inima la loc. Slavă Domnului. Nu și-a frânt niciun os.
   Probabil că a fost ultima dată când mai făcea baie și nu duș.
   S-a șters cu prosopul și a tras pe ea halatul agățat în cuierul din spatele ușii. Halatul era confecționat dintr-un material moale și frumos. Un alt cadou bine ales de Lauren. Rachel avea casa plină de cadouri bine alese de Lauren. De exemplu, paharul cu lumânarea aceea groasă, cu miros de vanilie, de pe dulapul din baie.
   „Un lumânăroi puturos”, i-ar fi spus Ed.
   Îi era dor de glumele lui Ed. Îi era dor să se certe cu el. Îi era dor să facă sex. Chiar și după ce a murit Janie au continuat să facă sex.
   Amândoi au fost surprinși de lucrul acesta, și dezgustați că trupurile lor încă reacționau la fel ca înainte, dar au continuat să-l facă.
   Îi era dor de toți: de mama ei, de tatăl ei, de soțul ei, de fiica ei.
   Absența fiecăruia se simțea ca o mică rană care o sâcâia. Moartea niciunuia dintre ei nu a fost dreaptă. Pe naiba cauze naturale, ucigașul lui Janie era vinovat pentru toate.
   Să nu îndrăznești, a fost gândul ciudat care i-a venit lui Rachel în minte când l-a văzut pe Ed prăbușindu-se în genunchi în vestibul într-o dimineață de februarie. Adică: Să nu îndrăznești să mă lași singură cu durerea asta. Și-a dat seama imediat că el a murit. I-au spus că a suferit un puternic atac cerebral, însă Ed și părinții ei muriseră de inimă rea. Doar inima lui Rachel a refuzat cu încăpățânare să facă ce trebuia și a continuat să bată. O făcea să -i fie rușine, tot așa cum dorința ei de sex o făcuse să se rușineze. A continuat să respire, să mănânce, să facă sex, să trăiască, în timp ce Janie putrezea în pământ.
   A șters cu palma oglinda acoperită de aburi și a privit reflexia estompată din spatele stropilor de apă. S-a gândit la cum a sărutat-o Jacob prinzând-o strâns de obraji cu mânuțele lui mici și grăsuțe, uitându-se în ochii ei cu ochii lui albaștri, mari și curați, și de fiecare dată se simțea recunoscătoare și uluită că un chip zbârcit ea al ei putea să stârnească atâta adorație.
   Doar ca să facă ceva, a împins încet paharul cu lumânarea groasă până când acesta a ajuns la marginea dulăpiorului, s-a răsturnat și a căzut pe pardoseală unde s-a făcut țăndări răspândind miros de vanilie.

                                        14.

             Cecilia făcea sex cu soțul ei. Era bine. Foarte bine. Extraordinar de bine! Făceau sex din nou. Uraaa!
   - Oh, Doamne! a spus John-Paul care era peste ea, cu ochii închiși.
   - Oh, Doamne! a spus și Cecilia satisfăcută.
   Era ca și când n-ar mai fi existat nicio problemă. Se băgaseră seara în pat și se întorseseră cu fața unul spre celălalt la fel de natural ca atunci când erau pentru prima dată împreună ca tineri îndrăgostiți, pe vremea când nici nu visau că vor ajunge vreodată să doarmă unul lângă altul fără ca mai înainte să fi făcut sex.
   - Doamne. Dumnezeule.
   Bărbatul și-a dat extaziat capul pe spate.
   Cecilia a scos un geamăt ca să-i arate că și ea era foarte satisfăcută.
   Sex. Foarte. Bun. Sex. Foarte. Bun. Repeta cuvintele în ritmul în care se mișcau trupurile lor. Ce-a fost asta? Și-a încordat auzul. A strigat-o una dintre fete? Nu. Nu-i nimic. Fir-ar a naibii de treabă. Uite că și-a pierdut concentrarea. Dacă se întâmplă asta fie și numai pentru o clipă, ai terminat. Acum trebuia s-o ia de la capăt. După părerea lui Miriam, sexul tantric era soluția. Acum se gândea la Miriam. Cu asta chiar că s-a terminat.
  - Oh, Doamne, oh Doamne!
   John-Paul nu părea să aibă probleme cu concentrarea.
   Fetele, care ar fi trebuit să doarmă demult, dar care abia atunci se pregăteau de culcare (mama Ceciliei nu respecta niciodată programul de somn), au fost în al nouălea cer când au văzut că tatăl lor se întorsese acasă mai devreme decât îl așteptau. Săriseră pe el, vorbind una peste alta, ca să-i povestească despre The Biggest Loser, despre Zidul Berlinului, despre tâmpenia pe care o spusese Harriet la balet acum două zile, despre cât pește le obligă mama lor să mănânce și câte și mai câte.
   Cecilia se uitase cu atenție la soțul său când acesta îi spusese lui Isabel să se întoarcă cu spatele pentru a-i admira noua tunsoare și nu observase nimic ciudat în felul cum o privea. Avea ochii încercănați de obosit ce era după zborul lung (stătuse în Auckland aproape toată ziua după ce reușise să găsească un zbor mai devreme, via Noua Zeelandă), dar părea fericit, mulțumit de el că le făcuse o surpriză. Nu arăta ca unul care plângea pe ascuns la duș.
   Și acum făceau sex! Super-sex! Totul era bine. N-avea de ce să-și facă griji. El nici măcar nu adusese vorba de scrisoare. N-avea cum să fie ceva important dacă el nici măcar nu pomenise de ea.
   - Foarte... tare.
   John-Paul s-a cutremurat de plăcere și s-a lăsat să cadă peste ea.
   - Ai zis cumva foarte tare? a întrebat Cecilia.
   - Da, a spus John-Paul. Asta arată satisfacție. Apropo, și tu...?
   - Sunt bine, a spus Cecilia. A fost foarte tare, omule.
   Cu siguranță că așa va fi data viitoare.
   Bărbatul a râs, s-a rostogolit de pe ea și a tras-o lângă el, înconjurând-o cu brațele și sărutând-o pe gât.
   - A trecut ceva timp, a observat Cecilia pe un ton neutru.
   - Știu, a spus John-Paul. De-asta am venit mai repede acasă. Brusc mi-a venit o poftă nebună.
   - La înmormântarea surorii Ursula m-am gândit numai la sex, a spus Cecilia.
   - Asta e, a spus el somnoros.
   - Acum câteva zile a fluierat după mine un șofer de camion. Încă sunt interesantă, să știi și tu.
   - N-am nevoie să-mi spună un amărât de șofer de camion că nevastă-mea e încă interesantă. Pun pariu că purtai pantalonii scurți pentru gimnastică.
   - Da. Cecilia a făcut o pauză. Și pe Isabel a fluierat-o cineva când era la cumpărături acum câteva zile.
   - Golan mucos, a spus John-Paul pe un ton destul de detașat. Arată mult mai tânără cu tunsoarea aia.
   - Știu. Nu-i spune.
   - Nu-s prost.
   Părea că e pe punctul să adoarmă.
   Totul era bine. Cecilia simțea că și respirația ei începea să devină egală. A închis ochii.
   - Zidul Berlinul, eh? a spus John-Paul.
   - Mda.
   - Mă săturasem de Titanic.
   - Și eu.
   Cecilia simțea cum încet-încet o biruie somnul. Totul a revenit la normal. Totul e așa cum trebuie. Am atâtea de făcut mâine.
   - Ce-ai făcut cu scrisoarea?
   Ochii ei s-au deschis brusc. Privea drept înainte prin întuneric.
   - Am pus-o la locul ei în mansardă. Într-o cutie de pantofi.
   Era o minciună. O minciună sfruntată care i-a scăpat de pe buze la fel de ușor ca o minciună nevinovată despre faptul că i-a plăcut un cadou sau o partidă de sex. Scrisoarea era în fișetul din birou.
   - Ai deschis-o?
   Vocea lui avea un ton ciudat. Era perfect treaz, dar se prefăcea că era somnoros și detașat. Ea simțea tensiunea ce emana din tot corpul lui ca un curent electric.
  - Nu, a zis ea prefăcându-se la fel de somnoroasă. Ai zis să n-o deschid... așa că n-am deschis-o.
   Brațele lui în jurul ei au părut să se relaxeze.
   - Mulțumesc. Mi-era jenă.
   - Nu te prosti.
   Respirația lui s-a domolit. Cecilia și-a lăsat și ea respirația să intre în același ritm.
  Mințise pentru că nu voia să piardă ocazia de a citi scrisoarea, dacă și când dorea s-o citească. Între ei exista acum o minciună în toată regula. Fir-ar să fie. Nu voia decât să uite de scrisoarea aia nenorocită.
   Era atât de obosită. Se va gândi la asta mâine.

          Era imposibil să-și dea seama cât timp dormise când s-a trezit iar, singură în pat.
   Cecilia s-a uitat cu ochii mijiți la ceasul digital. Fără ochelari nu vedea cât era ora.
   - John-Paul, a zis ea ridicându-se în coate.
   Nu se auzea niciun sunet din baia alăturată. În mod normal, el dormea dus după un zbor atât de lung cu avionul.
   S-a auzit un zgomot de deasupra.
   Ea s-a ridicat în capul oaselor, perfect trează, cu inima bătându-i în piept cu putere când și-a dat seama ce se întâmplă. El era în pod. Nu urca niciodată în pod. Ea văzuse cum i se strângeau broboanele de sudoare deasupra buzelor când a suferit un atac de claustrofobie.
   Înseamnă că voia cu disperare să pună mâna pe scrisoarea aceea dacă fusese în stare să urce acolo.
   Nu zisese el mai demult: „Ar trebui să fie o chestiune de viață și de moarte ca să mă vezi pe mine urcând acolo”?
   Oare scrisoarea era o chestiune de viață și de moarte?
   Cecilia n-a mai ezitat. A sărit din pat, a luat-o prin holul întunecat și a intrat în birou. A aprins veioza de pe masa de lucru, a deschis ușurel sertarul de sus al fișetului și a scos dosarul roșu pe care scria Testamente.
   S-a așezat în scaunul de piele, rotindu-se în el cu fața spre birou, și a deschis dosarul în ochiul de lumină galbenă reflectat de veioză.

       Pentru soția mea, Cecilia Fitzpatrick.
   Se va deschide numai la moartea mea.
   A deschis sertarul de sus și a scos de acolo cuțitul de desfăcut corespondența.
   De deasupra s-au auzit pași agitați și o bufnitură, ca și când ar fi căzut ceva. Părea disperat. Ea și-a dat seama că, pentru a se întoarce acum în Australia, el se dusese probabil direct la aeroport după ce au vorbit la telefon aseară.
   Pentru numele lui Dumnezeu, John-Paul, ce se întâmplă?
   Cu o singură mișcare rapidă și brutală, a deschis plicul. A scos scrisoarea scrisă de mână. Preț de o clipă, ochii ei nu au putut să focalizeze imaginea. Cuvintele parcă dansau în fața ei.

      fetița noastră Isabel
   îmi pare atât de rău să te las așa
   mi-ai dăruit mai multă fericire decât meritam

       S-a forțat s-o citească așa cum trebuie. De la stânga la dreapta.
   Propoziție cu propoziție.

                                           15.

             Tess s-a trezit brusc din somn și n-a mai adormit.
   S-a uitat la ceasul de pe noptieră și a căscat. Era abia ora 23:30. A aprins veioza și s-a întins pe spate cu capul pe pernă și ochii ațintiți în tavan.
   Se afla în vechea ei cameră, numai că aici nu mai rămăsese aproape nimic care să-i amintească de copilărie. Imediat ce Tess plecase din casa părintească, mama ei o transformase într-o elegantă cameră de oaspeți cu un confortabil pat matrimonial, cu noptiere și veioze de-o parte și de alta. Era fix pe dos de cum procedase mătușa Mary, care păstrase cu sfințenie dormitorul lui Felicity exact așa cum îl lăsase ea. Camera lui Felicity arăta ca un sit arheologic perfect conservat, cu posterele TV Week încă lipite pe pereți.
   Singura parte din dormitorul lui Tess care rămăsese neatinsă era tavanul. A urmărit cu privirea marginile ondulate ale cornișelor albe. Altădată obișnuia să stea întinsă în pat, cu privirea ațintită în tavan, frământându-se în legătură cu ce spusese la petrecerea din seara precedentă sau cu ce nu spusese sau cu ce-ar fi trebuit să spună. Pe vremea aceea petrecerile o îngrozeau. Și acum o îngrozeau. Pentru că nu știa cum să se comporte, să fie dezinvoltă, nu știa unde să se așeze. Dacă n-ar fi fost Felicity care întotdeauna era amatoare să meargă, ea nu s-ar fi dus niciodată. Stătea într-un colț cu verișoara sa care îi șoptea remarci critice și tăioase la adresa invitaților, făcând-o să râdă.
   Felicity fusese salvatoarea ei.
  Nu era adevărat?
   Astă-seară, când stătuse cu mama ei să bea un pahar de coniac și să mănânce o mulțime de bomboane de ciocolată („Așa m-am consolat eu când a plecat taică-tău”, i-a explicat Lucy. „E ca un leac.”), au discutat despre telefonul lui Felicity și Tess a zis:
   - Aseară ai ghicit că era vorba de Will și Felicity. Cum de-ai știut?
   - Felicity nu te-a lăsat niciodată să ai ceva doar al tău, i-a spus mama.
   - Cum așa?
   Tess era uluită, nu-i venea să creadă.
   - Nu-i adevărat.
   - Când tu ai vrut să studiezi pianul, a vrut și Felicity. Ai jucat netball, a jucat și ea. Când tu ai devenit prea bună la netball și ai depășit-o pe Felicity, brusc nu te-a mai interesat. Tu ai o carieră în publicitate. Ce surpriză! Și Felicity are o carieră în publicitate.
   - Oh, mamă, a spus Tess. Nu știu ce să zic. Vorbești de parcă toate au fost calculate. Pur și simplu, nouă ne plăcea să facem aceleași lucruri. În orice caz, să știi că Felicity este grafician! Eu am fost director de publicitate. Nu e același lucru.
   Ba era același lucru pentru mama ei care și-a strâns buzele ca și când știa ea mai bine, apoi a scurs din pahar și restul de coniac.
   - Știi ce, eu nu spun că a făcut-o intenționat. Dar te sufoca! Când te-am născut pe tine, îmi aduc aminte că i-am mulțumit lui Dumnezeu că n-am avut gemeni, că o să poți să-ți trăiești viața cum vrei tu, fără să te compari și să te iei la întrecere cu nimeni. Dar pe urmă, nu știu cum se face că tu și Felicity ați ajuns exact ca mine cu Mary, ca niște gemene. Mai rău ca niște gemene! Mă întrebam ce fel de om ai fi devenit dacă n-ar fi fost ea să-ți sufle mereu în ceafă, ce fel de prietene ți-ai fi făcut.
   - Prietene? Nu mi-aș fi făcut alte prietene! Eram prea timidă! Eram atât de timidă, încât mă simțeam handicapată. Nici acum nu sunt prea sociabilă.
   A fost cât pe ce să-i spună mamei ce diagnostic își pusese singură.
   - Din cauza lui Felicity ai rămas timidă, îi spusese mama. Ei îi convenea. Tu nu erai chiar atât de timidă.
   Acum Tess s-a foit, mișcându-și capul pe pernă. Era prea tare; îi lipsea perna ei de-acasă, din Melbourne. Oare era adevărat ce spusese maică-sa? Își petrecuse aproape toată viața într-o relație disfuncțională cu verișoara ei?
   S-a gândit la vara aceea oribilă și neobișnuit de fierbinte, când părinții ei au divorțat. Parcă își amintea de o boală îndelungată. Ea nu bănuise nimic. Sigur, părinții ei se înțelegeau din ce în ce mai puțin. Erau foarte diferiți. Dar erau mama și tatăl ei. Toți cei pe care îi cunoștea aveau o mamă și un tată care locuiau sub același acoperiș. Cercul ei de prieteni și rude era foarte restrâns, provincial și catolic. Cunoștea cuvântul „divorț”, dar îi suna precum „cutremur”. Nu era ceva care să i se întâmple ei vreodată.
   Însă la cinci minute după ce părinții ei au făcut acel mic anunț ciudat și emfatic, tatăl ei și-a pus hainele într-un geamantan pe care obișnuiau să-l ia în concedii și s-a mutat într-un apartament cu miros de mucegai, ticsit cu mobilă grosolană și bătrânicioasă, iar mama ei a purtat aceeași rochie veche și lălâie timp de opt zile la rând și se plimba prin casă râzând, plângând și bombănind: „Pa și puși, băiete!”
   Tess avea zece ani. Felicity a fost cea care a ajutat-o pe Tess să treacă de vara aceea, o ducea la piscina din oraș și stătea la soare, întinsă lângă ea pe ciment (iar lui Felicity, care avea pielea albă și frumoasă, nu-i plăcea deloc să facă plajă) cât voia Tess, i-a cumpărat din banii ei discul Greatest Hits doar ca s-o facă pe Tess să se simtă mai bine, îi aducea castroane de înghețată cu topping de ciocolată de fiecare dată când ea se așeza pe canapea și plângea.
   Pe Felicity a sunat-o Tess la telefon când și-a pierdut virginitatea, când și-a pierdut primul serviciu, când a fost părăsită pentru prima oară de un băiat, când Will i-a spus „Te iubesc”, când ea și Will s-au certat pentru prima dată, când el a cerut-o în căsătorie, când i s-a rupt apa, când Liam a făcut primii pași.
   Au împărțit amândouă tot ce-au avut de-a lungul vieții lor. Jucării. Biciclete. Prima casă de păpuși. (O aveau acasă la bunica lor.) Prima mașină. Primele apartamente. Prima vacantă în străinătate. Pe soțul lui Tess.
   Ea o lăsase pe Felicity să-l aibă și pe Will. Bineînțeles că da. Ea o lăsase pe Felicity să fie ca o mamă pentru Liam și tot ea o lăsase pe Felicity să fie ca o soție pentru Will. Își împărțise toată viața cu ea.
   Pentru că Felicity era bineînțeles prea grasă ca să-și găsească un soț și să aibă viața ei. Dar oare asta gândise Tess în subconștient? Sau crezuse că Felicity era prea grasă ca să aibă nevoie de o viață a ei? Apoi Felicity s-a lăcomit. L-a vrut pe Will numai pentru ea. Dacă în locul lui Felicity ar fi fost o altă femeie, Tess nu i-ar fi zis niciodată „consumă-ți aventura asta dezgustătoare și pe urmă dă- mi bărbatul înapoi”. Nici gând. Dar fiind vorba de Felicity, era... în regulă? Scuzabil? Asta voia să spună? Dacă tot ar împărți o periuță de dinți cu Felicity, ar putea s-o lase să-i folosească și soțul, nu? Dar tocmai de aceea trădarea era încă și mai rea. De un milion de ori mai rea.
   S-a rostogolit pe burtă și și-a înfundat fața în pernă. N-avea nicio importanță ce simțea ea față de Felicity. Trebuia să se gândească la Liam. („Dar cu mine cum rămâne?” se întreba ea mereu la vârsta de zece ani, când părinții ei s-au despărțit. „Eu n-am niciun cuvânt de spus?” Crezuse că era centrul universului pentru ei, apoi descoperise că n-avea niciun drept. Nicio putere.)
   Pentru copii nu există divorț liniștit. Așa citise în urmă cu doar câteva săptămâni, înainte să se întâmple toate astea. Chiar dacă despărțirea era absolut amiabilă, chiar dacă ambii părinți făceau eforturi imense, copiii tot sufereau.
   Mai rău ca niște gemene, îi spusese mama. Poate că avea dreptate.
   Tess a dat pătura la o parte și s-a dat jos din pat. Simțea nevoia să plece undeva, să iasă din casă, să fugă de gândurile ei. Will. Felicity.
   Liam. Will. Felicity. Liam.
   Va lua mașina mamei și va ieși la o plimbare. S-a uitat la pantalonii de pijama în dungi și la tricoul cu care era îmbrăcată. Să se schimbe? N-avea nimic de schimb. Nu-și adusese destule haine. Nu conta. Oricum nu va coborî din mașină. S-a încălțat cu niște balerini și s-a strecurat afară pe hol, încercând să-și adapteze ochii la întuneric. În casă era liniște. A aprins o veioză în sufragerie și i-a lăsat maică-sii un bilețel în caz că se trezea.
   Și-a luat portofelul și cheile mașinii din cuierul de după ușă, apoi s-a furișat afară inspirând adânc aerul plăcut și blând al nopții. A plecat cu mașina mamei pe autostrada Pacificului, cu geamurile deschise și radioul oprit. Coasta de nord a orașului Sydney era liniștită și pustie. Un bărbat cu o servietă în mână, care probabil venise cu trenul spre casă după ce lucrase până târziu, mergea grăbit pe trotuar.
   Probabil că o femeie n-ar merge singură noaptea de la gară până acasă. Tess și-a adus aminte că Will îi spusese o dată că nu suportă să meargă noaptea în spatele unei femei, că poate aceasta îi auzea
pașii și credea că e un criminal cu toporul în mână. „Îmi vine mereu să strig «Stați liniștită! Nu sunt un criminal!»” îi spusese el. „Eu aș fugi mâncând pământul dacă cineva mi-ar striga una ca asta”, îi spusese Tess. „Vezi, oricum am da-o noi, tot nu e bine” zisese el.
   De câte ori se întâmpla vreo nenorocire pe coasta de nord, ziarele foloseau expresia „înverzită coastă de nord a orașului Sydney” ca să pară fapta și mai odioasă.
   Tess s-a oprit la semafor, a aruncat o privire pe panoul de bord și a văzut că se aprinsese beculețul roșu al indicatorului de benzină.
   - Fir-ar să fie, a spus ea.
   La următorul colț de stradă era o stație de benzină frumos luminată. Va opri aici. A intrat pe platformă și a coborât din mașină. Nu era nimeni, doar un bărbat pe motocicletă în cealaltă parte a pompelor de benzină, care tocmai făcuse plinul și acum își aranja casca.
   A desfăcut bușonul rezervorului de benzină și a ridicat furtunul de alimentare.
  - Bună, a spus o voce de bărbat.
   Ea a tresărit și s-a întors să vadă cine e. Bărbatul venise cu motocicleta scoasă din viteză și se afla acum de cealaltă parte a mașinii ei. El și-a scos casca de pe cap. Tess nu vedea prea bine fiindcă luminile din stația de benzină îi băteau în ochi. Nu reușea să-i distingă trăsăturile, doar o față rotundă și înfiorător de albă.
   Ea s-a uitat repede să vadă dacă era cineva în interiorul stației de benzină, dar la casă nu era nimeni. Unde dracului era casierul? Tess și-a pus brațul peste pieptul fără sutien ca să se apere. I-a venit în minte un episod din Oprah pe care îl văzuse împreună cu Felicity, în care un polițist le învăța pe femei ce să facă dacă erau acostate. Trebuia să fii extrem de agresivă și să strigi ceva de genul: „Nu! Pleacă! Nu vreau scandal! Pleacă! Pleacă!” Câtva timp după aceea, ea și Felicity s-au distrat de mama focului țipând așa la Will de câte ori acesta intra în cameră.
   Tess și-a dres vocea și a încleștat pumnii ca la cursul de Body Combat. I-ar fi mult mai ușor să fie agresivă dacă ar purta sutien.
   - Tess, a spus bărbatul. Sunt eu. Connor. Connor Whitby.

                                                 16.

         Rachel s-a trezit dintr-un vis care s-a risipit înainte ca ea să-și dea seama despre ce a fost. Nu-și amintea decât sentimentul de panică.
   Ceva care avea legătură cu apa. Janie când era mică. Sau Jacob?
   S-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat la ceas. Era ora 01:30. În casă plutea un miros grețos de vanilie.
   Își simțea gura uscată de la alcoolul pe care îl băuse la petrecerea Tupperware. Părea că de atunci trecuseră ani, nu ore. S-a dat jos din pat. N-avea niciun rost să se culce la loc. Va sta trează până când în casă va pătrunde lumina cenușie a zorilor.
   Câteva momente mai târziu își montase scândura de călcat și butona telecomanda televizorului. Nu era nimic interesant de văzut. S-a dus la comoda televizorului, unde ținea toate casetele video.
   Vechiul videocasetofon era încă montat, așa că putea să vadă vechea ei colecție de filme. „Mamă, toate filmele astea ale tale se găsesc acum pe DVD”, îi spunea Rob îngrijorat, de parcă era ceva ilegal să folosești videocasetofonul. Și-a trecut degetul peste șirul de casete video, dar n-avea chef de Grace Kelly, Audrey Hepburn sau Cary Grant.
   A scos niște casete la întâmplare și a dat peste una pe al cărei cotor apăreau mai multe scrisuri de mână: al ei, al lui Ed, al lui Janie și al lui Rob. Tăiaseră și scriseseră deasupra titlurile emisiunilor pe măsură ce înregistrau una în locul alteia. Pentru copiii din ziua de azi, această bandă ar fi o relicvă. Acum ei „descarcă” emisiuni, parcă așa se zice. A pus banda deoparte și s-a amuzat uitându-se la titlurile emisiunilor pe care obișnuiau să le urmărească în anii ’80: The Sullivans, A Country Practice, Sons and Daughters. Se pare că Janie fusese ultima care o folosise. Sons and Daughters, notase ea cu scrisul ei ascuțit și neglijent.
   Culmea! Mulțumită acestei emisiuni câștigase concursul de aseară. Și-o amintea pe Janie întinsă pe podea în sufragerie, absorbită de serialul ăsta stupid, fredonându-i tema muzicală plângăcioasă. Cum era? Rachel aproape că auzea melodia răsunându-i în minte.
  Sub un impuls de moment, a băgat caseta în aparat și a apăsat butonul de pornire.
   S-a așezat pe vine și s-a uitat la finalul unui spot publicitar la margarină, cu imagini comice și învechite și sonorul specific reclamelor TV de altădată. Apoi a început Sons and Daughters. Rachel fredona melodia în gând, constatând cu surprindere că își aducea aminte toate cuvintele. Uite-o pe Pat Șobolanca, mai tânără și mai atrăgătoare decât și-o amintea Rachel. Pe ecran a apărut figura chinuită a personajului masculin principal, încruntându-se supărat. Încă mai apărea la televizor într-un film despre forțele de poliție. Viețile tuturor merseseră mai departe. Chiar și viața celor din Sons and Daughters. Biata Janie era singura care rămăsese pentru totdeauna în 1984.
   S-a ridicat ca să apese butonul Eject când deodată a auzit vocea lui Janie.
   - Merge?
   Lui Rachel i-a stat inima în loc. A rămas cu mâna în aer.
   Pe ecran a apărut chipul lui Janie care se uita la cameră cu o expresie veselă și ștrengărească. Era machiată cu creion dermatograf verde și foarte mult rimei. Avea și un mic coș pe o parte a nasului. Rachel credea că știa chipul fiicei ei pe de rost, dar uitase unele lucruri și nu știa că le uitase - cum ar fi dinții și nasul lui Janie. Nu că arătau extraordinar, dar erau dinții și nasul lui funie și acum îi vedea din nou. Caninul stâng era ușor mai înăuntru. Nasul era o idee mai lung. Cu toate astea, sau tocmai de aceea, ea era frumoasă, chiar mai frumoasă decât și-o amintea Rachel.
   Ei nu avuseseră niciodată o cameră video. Ed era de părere că nu merita să dea banii pe așa ceva. Singura înregistrare cu Janie era de la nunta unei prietene, când Janie fusese domnișoară de onoare.
   - Janie.
   Rachel a pus mâna pe ecranul televizorului.
   - Stai prea aproape de cameră, a spus o voce de băiat.
   Rachel a luat repede mâna.
   Janie s-a dat mai în spate. Purta niște blugi albaștri cu talia înaltă, cu o curea metalică argintie și o bluziță violet cu mâneci lungi.
   Rachel și-a adus aminte cum călca bluzița aceea violet. Mânecile erau greu de călcat deoarece aveau niște încrețituri complicate.
   Janie era într-adevăr frumoasă, semăna cu o pasăre delicată, poate o egretă, dar Doamne Dumnezeule, chiar atât de slabă fusese copila asta? Avea mâinile și picioarele ca niște fuse. Oare suferise de vreo boală? A avut anorexie? Cum de nu observase?
   Janie s-a așezat pe marginea unui pat. Se afla într-o cameră pe care Rachel n-o mai văzuse niciodată. Patul era acoperit cu o pătură cu dungi albastre și roșii. Pereții din spate aveau lambriuri de culoare maro-închis. Janie a lăsat bărbia în jos și s-a uitat spre cameră cu o figură prefăcut serioasă, ridicând în dreptul gurii un creion pe post de microfon.
   Bătrâna a izbucnit în râs, strângându-și mâinile ca într-o rugăciune. Uitase și lucrul acesta. Cum de uitase? Janie obișnuia să facă pe reportera în cele mai neobișnuite momente. Venea la bucătărie, lua un morcov în mână și zicea: „Spuneți-mi, doamnă Rachel Crowley, cum v-a mers azi? Nimic neobișnuit? Extraordinar?” Apoi ținea morcovul în fața lui Rachel, iar Rachel se apleca spre de morcov și zicea: „Nimic neobișnuit.”
   Bineînțeles că zicea nimic neobișnuit. Zilele ei erau mereu atât de obișnuite.
   - Bună seara, sunt Janie Crowley în transmisiune directă de la Turramurra unde stau de vorbă cu un tânăr pustnic pe nume Connor Whitby.
   Rachel a simțit că i se taie respirația. A întors capul și cuvântul
   „Ed” i-a rămas în gât nerostit. Vino. Trebuie să vezi ceva.
   Trecuseră ani de când nu mai făcea asta.
   Janie a vorbit din nou în creion.
   - Dacă ați putea veni puțin mai aproape, domnule Whitby, ca să vă vadă și telespectatorii.
   - Janie.
   - Connor, i-a replicat Janie imitându-i tonul.
   Un băiat cu pieptul lat și părul negru, îmbrăcat într-un tricou de rugby cu dungi galbene-albastre și pantaloni scurți, s-a mutat pe marginea patului până a ajuns lângă de Janie. S-a uitat în obiectiv, apoi a privit din nou în altă parte, stânjenit, de parcă ar fi văzut-o pe mama lui Janie peste treizeci de ani, uitându-se la ei din viitor.
   Connor avea trup de bărbat și chip de copil. Rachel a observat și câteva coșuri mărunte pe fruntea lui. Avea privirea aceea rezervată, speriată, nesățioasă, pe care o au majoritatea adolescenților. Parcă simțeau nevoia să dea cu pumnul în perete și totodată să fie îmbrățișați drăgăstos. Connor, cel de-acum treizeci de ani, nu se simțea în pielea lui la fel de confortabil ca astăzi. Nu știa ce să facă cu mâinile și picioarele. Își întinsese picioarele înainte și lovea cu palma în pumnul strâns.
   Rachel își auzea propria răsuflare întretăiată. Îi venea să se repeadă în televizor și s-o scoată pe Janie de-acolo. Oare ce căuta ea acolo? Probabil că era în camera lui Connor. Nu avea voie să intre singură în camera unui băiat. Ed ar face o criză dacă ar ști.
   Janie Crowley, domnișoară, vino imediat acasă!
   - De ce vrei neapărat să apar și eu? a întrebat Connor, întorcând din nou privirea spre camera de filmat. Nu se poate să stau în afara cadrului?
   - Nu se poate să dai un interviu fără să apari în cadru, a spus Janie. S-ar putea să am nevoie de înregistrarea asta când voi aplica pentru un post ca reporter la 60 de Minute.
   A zâmbit spre Connor, iar el i-a zâmbit la rândul lui: un zâmbet involuntar, se vedea că era topit după ea.
   Topit era cuvântul potrivit. Băiatul era topit după fiica ei.
   „Noi eram doar prieteni buni”, a declarat el la poliție. „Nu era iubita mea.” „Dar eu îi cunosc pe toți prietenii ei”, le-a spus Rachel polițiștilor. „Le cunosc și pe mamele lor.” A observat expresia rezervată și politicoasă de pe chipurile lor. Câțiva ani mai târziu, când în sfârșit s-a hotărât să scape de patul lui Janie, găsise un pachet cu pilule contraceptive sub saltea. N-o cunoscuse deloc pe fiica ei.
   - Așadar, Connor, povestește-mi despre tine.
   Janie i-a întins creionul.
   - Ce vrei să știi?
   - Păi, de exemplu, ai o iubită?
   - Nu știu, a spus Connor.
   S-a uitat la Janie cu o privire intensă și brusc a părut mult mai matur. Apoi s-a aplecat și a vorbit spre creion.
   - Am o iubită?
   - Depinde.
   Janie și-a răsucit pe deget părul prins în coadă de cal.
   - Tu ce ai de oferit? Care sunt punctele tale forte? Care sunt punctele tale slabe? Haide, trebuie să știi să te vinzi puțin, nu crezi?
   Acum era deja penibilă, obraznică și chiar antipatică. Oh, Janie, scumpo, încetează! Vorbește frumos. Nu poți să vorbești în felul ăsta cu el. Numai în filme adolescenții flirtau cu o senzualitate fermecătoare. În realitate, era oribil să-i vezi cum se jignesc unii pe alții.
   - Băi, Janie, dacă încă nu poți să-mi dai un răspuns clar, știi tu... îmi bag piciorul!
   Connor s-a ridicat de pe pat. Janie a izbucnit într-un mic râs disprețuitor și chipul i s-a încrețit ca al unui copil, însă băiatul a auzit doar râsul. El s-a dus direct spre camera de filmat. A întins mâna ca să acopere obiectivul.
   Rachel a întins mâna ca să-l oprească. Nu, nu-l închide. Nu mi-o lua pe Janie.
   Imaginea de pe ecran a înghețat și Rachel a tresărit ca pălmuită. Nemernicul. Criminalul.
   Era plină de adrenalină, de o ură care o scotea din minți. Păi asta era probă. O nouă probă după atâția ani!
   „Sunați-mă oricând, doamnă Crowley, dacă mai găsiți ceva. Poate să fie și miezul nopții, nu mă deranjați”, îi repetase sergentul Bellach de atâtea ori, încât devenise plictisitor.
   Nu-l sunase până acum. De data asta avea ceva pentru el. Îl vor prinde. Ea va sta în sfârșit într-o sală de tribunal și va asculta cum judecătorul îl va declara vinovat pe Connor Whitby.
   În timp ce forma numărul de telefon al sergentului Bellach, sălta de nerăbdare pe vârful picioarelor, iar imaginea cu chipul încrețit al fiicei sale îi stăruia în minte.

                                      17.

       - Connor, a spus Tess. Tocmai băgăm niște benzină.
   - Glumești, a spus Connor.
   Tess a stat un moment să-și revină.
   - M-ai speriat, a spus ea cu o urmă de iritare în glas deoarece se simțea jenată. Credeam că ești vreun criminal.
   A ridicat furtunul. Bărbatul stătea în continuare pe loc, fără să se miște, cu casca sub braț, și se uita la ea ca și când aștepta ceva. Hai, gata, am stat de vorbă destul, nu crezi? Încalecă pe motor și du-te. Tess prefera ca oamenii din trecutul ei să rămână în trecut. Foști iubiți, foști prieteni din școală, foști colegi - zău, ce rost aveau?
   Viața mergea mai departe. Lui Tess îi plăcea foarte mult să depene amintiri despre și nu împreună cu oamenii pe care i-a cunoscut cândva. A tras de furtunul pompei de benzină, zâmbind spre Connor cu reținere și încercând să-și aducă aminte cum se terminase relația lor. Când ea și Felicity s-au mutat în Melbourne? A fost unul dintre mulți alți iubiți pe care i-a avut. De regulă ea se despărțea de ei, înainte ca ei să apuce să se despartă de ea. Normal, după ce Felicity își bătea joc de ei. Întotdeauna se găsea un alt băiat care să le ia locul. Ea a pus asta pe seama faptului că era potrivit de atractivă și nu intimida prea mult. Spunea da oricui o invita în oraș. Nici nu i-ar fi trecut prin minte să spună nu.
   Și-a amintit că el fusese mai îndrăgostit decât ea - era prea matur și prea serios, se gândise ea. Tess era în primul an de studenție, avea doar nouăsprezece ani și, într-un fel, o uimise interesul profund pe care i-l arăta acest bărbat tăcut și mai în vârstă decât ea.
   Se poate să se fi purtat foarte urât cu el. În adolescență n-avusese deloc încredere în ea, o îngrijora mereu ce credeau alții despre ea și că puteau să o rănească, dar nu se gândea niciodată că poate și ea îi făcea pe alții să sufere.
   - Să știi că m-am gândit la tine, a spus Connor. După ce te-am văzut azi-dimineață la școală. Chiar mă întrebam dacă n-ai vrea să ne întâlnim să mai stăm și noi de vorbă. Poate să ieșim la o cafea?
   - Oh, a spus Tess.
   La o cafea cu Connor Whitby. I se părea ridicol de inoportun, ca atunci când Liam îi propunea să joace puzzle taman când ea avea probleme cu calculatorul sau de reparat o țeavă. Existența ei tocmai făcuse implozie! N-avea de gând să iasă la o cafea cu un fost iubit din tinerețe, simpatic, dar absolut neinteresant.
   Oare nu știa că ea era măritată? Și-a răsucit mâna pe furtunul pompei de benzină ca să i se vadă mai bine verigheta. Încă se simțea extrem de măritată.
   Se pare că revenirea ei acasă semăna cu deschiderea unui cont pe Facebook, ocazie cu care foștii iubiți, care acum aveau patruzeci de ani, apăreau precum gândacii de sub lemnărie, invitându-te la „un pahar”, întinzându-și antenele în speranța unei aventuri. Oare Connor era însurat? S-a uitat la mâinile lui să vadă dacă avea verighetă.
   - Nu e un rendez-vous, dacă la asta te gândești, a spus Connor.
   - Nu mă gândeam la asta.
   - Știu că ești căsătorită, nu-ți face griji. Nu știu dacă tu îți amintești de băiatul surorii mele, Benjamin. Tocmai a terminat facultatea și vrea să se angajeze la o firmă de publicitate. Lucrezi în domeniul ăsta, nu? Mă gândeam să profit de experiența ta profesională.
   Și-a mușcat interiorul obrazului.
   - Dar poate că nu m-am exprimat bine când am spus „să profit”.
   - Benjamin a terminat facultatea?
   Tess era uluită.
   - Cum așa? Parcă mai ieri era la grădiniță!
   În minte i-au revenit amintiri. Mai devreme nu știa cum îl cheamă pe nepotul lui Connor, nici măcar nu-și aducea aminte că avea unul. Iar acum și-a amintit brusc până și culoarea verde-pal în care erau zugrăviți pereții camerei lui Benjamin.
   - Era la grădiniță acum șaisprezece ani, a spus Connor. Acum s-a făcut de un metru optzeci, e foarte păros și are un cod de bare tatuat pe gât. Vorbesc serios. Chiar un cod de bare.
   - Îl duceam la grădina zoologică, s-a minunat Tess.
   - Se prea poate.
   - Sora ta dormea dusă.
   Tess și-a adus aminte de o femeie brunetă, cuibărită pe canapea.
   - Era bolnavă. Parcă era o mamă singură.
   Nu că Tess ar fi știut ce înseamnă asta pe vremea aceea. Ar fi trebuit să se ofere s-o ajute la cumpărături.
   - Ce mai face sora ta?
   - A, păi, a murit acum câțiva ani, a spus el părând că se scuză. A suferit un infarct. Avea doar cincizeci de ani. Era în formă și foarte sănătoasă, așa că a fost... un șoc pentru noi. Acum eu sunt tutorele lui Benjamin.
   - Doamne, Connor, îmi pare rău, a spus Tess înduioșată brusc.
   Lumea este un loc îngrozitor de trist. El fusese foarte apropiat de sora lui, parcă așa își amintea. Cum o chema? Lisa. Lisa o chema.
   - Ar fi minunat să ieșim împreună la o cafea, s-a grăbit ea să spună. Poți să-mi furi ideile. Ai pentru cine.
   Uite că nu era singura care suferea. Unora le murea cineva drag. Altora li se întâmpla ca soțul să se îndrăgostească de altcineva. În fond, o ieșire la o cafea cu cineva care n-avea absolut nicio legătură cu viața ei actuală ar fi o ocazie perfectă ca să mai uite de problemele ei. Connor Whitby nu era un tip care să te sperie.
   - Mă bucur, a spus Connor zâmbind.
   Tess nu-și amintea ca el să fi avut un zâmbet atât de atrăgător. El s-a pregătit să-și pună casca.
   - Am să te sun sau am să-ți trimit un e-mail.
   - OK. Vrei să-ți dau...
   Pompa de benzină a scos un clic, semn că rezervorul se umpluse, iar Tess a ridicat pistonul și l-a pus la loc.
   - Acum ești o mămică de la St Angela’s, a spus Connor. Te găsesc eu.
   - Ah, perfect.
   O mămică de la St Angela’s. Ea s-a simțit ciudat de expusă. S -a întors cu fața spre el, cu cheile mașinii și portofelul în mână.
   - Apropo, îmi plac pijamalele tale.
   Connor a măsurat-o cu privirea din cap până în picioare și a zâmbit.
   - Mersi, a spus Tess. Și mie îmi place motocicleta ta. Nu-mi amintesc s-o fi avut înainte.
   Nu cumva avea o amărâtă de berlină?
   - E criza vârstei de patruzeci de ani.
   - Cred că și soțul meu are una la fel, a spus Tess.
   - Sper că nu te costă prea mult, a spus Connor.
   Tess a ridicat din umeri. Ha-ha. S-a uitat din nou la motocicletă și a spus:
   - Când aveam șaptesprezece ani, maică-mea mi-a zis că-mi dă cinci sute de dolari dacă semnez un contract prin care să-i promit că niciodată n-am să mă urc pe motocicleta vreunui băiat.
   - Și l-ai semnat?
   - L-am semnat.
   - Și nu l-ai încălcat niciodată?
   - Nu.
   - Am patruzeci și patru de ani, a spus Connor. Nu mai sunt chiar un băiat.
   S-au uitat unul în ochii celuilalt. Cumva conversația asta devenea... un flirt? Ea și-a adus aminte când se trezea lângă el, într- o cameră cu pereții albi și o fereastră care dădea spre o arteră intens circulată. Parcă avea și un pat cu saltea umplută cu apă. Ea și Felicity au făcut mare haz pe tema asta. El purta la gât un medalion cu sfântul Christopher care se bălăngănea peste fața ei când făceau dragoste. Dintr-odată s-a simțit cuprinsă de scârbă. Groaznic. A fost o greșeală.
   Connor a părut să sesizeze această schimbare de dispoziție.
   - Bine, Tess. Am să te caut la telefon să stabilim când ieșim la cafea.
   Și-a pus casca pe cap, a turat motorul și, după ce a ridicat o mână acoperită cu mănușă neagră, a luat-o din loc, uruind.
   Tess s-a uitat după el și și-a amintit brusc că în patul acela ridicol, cu saltea umplută cu apă, avusese ea primul orgasm. De fapt, dacă stătea să se gândească, mai avuseseră loc și alte lucruri în premieră în patul acela. Salteaua făcea sloș, sloș. Sexul, mai ales pentru Tess care era o bună catolică, fusese ceva atât de vulgar, de murdar și de nou pe vremea aceea.
   Când a intrat în stația de benzină intens luminată, a ridicat privirea și s-a văzut într-o oglindă de supraveghere. A observat că era foarte îmbujorată.

                                         18.

             - Ai citit-o, a spus John-Paul.
   Cecilia s-a uitat la el de parcă nu-l mai văzuse până atunci. Un bărbat de patruzeci de ani care altădată arătase foarte bine și încă arăta, cel puțin în opinia ei. John-Paul era unul dintre acei bărbați cu figură onestă, care îți inspira încredere. Ai cumpăra o mașină la mâna a doua de la acesta. Maxilarul acela renumit, de Fitzpatrick.
   Toți băieții familiei Fitzpatrick aveau maxilare puternice. Avea un păr minunat, des și grizonant. Încă se mândrea cu părul lui. Îi plăcea să și-l aranjeze când îl usca după baie. Frații lui îl tachinau din pricina asta. Acum stătea în ușa biroului, îmbrăcat cu pantalonii scurți cu dungi alb-albastre și un tricou roșu. Era palid și transpirat la față de parcă suferea de o toxiinfecție alimentară.
   Ea nu-l auzise coborând din pod sau apropiindu-se pe hol. Nu știa de când era acolo în timp ce ea stătea pe scaun și își privea absentă mâinile pe care abia acum a observat că le ținea în poală împreunate angelic, ca o fetiță la biserică.
   - Am citit-o, a spus ea.
   A tras foaia de hârtie spre ea și a citit-o din nou, fără grabă, ca și când de data asta, avându-l pe John-Paul în față, acolo ar fi scris cu totul altceva.
   Scrisoarea era scrisă cu pix albastru pe o foaie de hârtie liniată. Se simțea rugoasă la pipăit, ca o hârtie Braille. Probabil că el apăsase tare cu pixul, încercând parcă să imprime adânc pe hârtie fiecare cuvânt. Nu folosise alineate și nici spații.
   
      Draga mea Cecilia,
   Dacă citești această scrisoare, înseamnă că am murit, ceea ce, în scris, sună melodramatic, dar presupun că toți murim la un moment dat. Tu ești acum în spital, împreună cu fetița noastră Isabel. S-a născut azi-dimineață devreme. Este de atât de frumoasă, de micuță și de fragilă. N-am simțit niciodată ceea ce am simțit în clipa când am ținut-o în brațe pentru prima oară. Sunt deja îngrozit că i se va întâmpla ceva. Și de aceea sunt nevoit să scriu această scrisoare.
   În cazul în care mi se întâmplă mie ceva, cel puțin am făcut asta. Cel puțin am încercat să îndrept lucrurile. Am băut câteva beri. S-ar putea să nu mai fiu coerent. Probabil că voi rupe scrisoarea asta.
   Cecilia, trebuie să-ți spun că atunci când aveam șaptesprezece ani am omorât-o pe Janie Crowley. Dacă părinții ei încă mai trăiesc, te rog pe tine să le spui că îmi pare rău și că a fost un accident. N-a fost ceva premeditat.
   Mi-am ieșit din fire. Aveam șaptesprezece ani și eram îngrozitor de naiv.
   Nu-mi vine să cred că eram eu. Am impresia că e un coșmar. Parcă aș fi fost drogat sau beat, dar nu eram. Eram perfect treaz. Dar mi-am ieșit din minți. Am avut o rătăcire, cum zic idioții ăia la rugby. Poate pare că încerc să mă justific, dar nu caut scuze. Am făcut acest lucru inimaginabil și nu pot să-l explic.
   Știu ce gândești, Cecilia, pentru că tu vezi totul în alb și negru. Te întrebi: de ce nu a recunoscut? Dar știi de ce nu puteam să merg la închisoare, Cecilia. Știi că nu puteam să fiu închis. Știu că sunt un laș.
   De aceea am încercat să mă sinucid când aveam optsprezece ani, dar n-am avut tăria să merg până la capăt. Te rog, spune-le lui Ed și lui Rachel Crowley că n-a trecut o zi. Fără ca eu să mă gândesc la fiica lor. Spune-le că s-a întâmplat atât de repede, Janie râdea cu câteva clipe mai devreme. A fost fericită până la sfârșit. Poate că sună oribil ceea ce spun. Chiar sună oribil. Nu le spune asta. A fost un accident, Cecilia. Janie mi-a spus că era îndrăgostită de un alt puști și apoi a râs de mine. Asta e tot ce a făcut ea.
   Eu mi-am pierdut mințile. Te rog să le spui soților Crowley că regret, regret din toată inima. Te rog să-i spui lui Ed Crowley că și eu sunt acum tată și înțeleg perfect fapta mea. Sentimentul de vinovăție a ros în mine ca un cancer, iar acum e mai rău ca niciodată, îmi pare rău că te las pe tine, Cecilia, să faci lucrul acesta, dar știu că ești suficient de puternică să îl faci.
   Vă iubesc enorm pe tine și pe fetița noastră, iar tu mi-ai dăruit mai multă fericire decât am meritat vreodată. Nu meritam nimic și am avut totul, îmi pare foarte rău.
       Cu toată dragostea mea,
       John-Paul

    Cecilia credea că mai simțise furie până atunci, în nenumărate rânduri, dar abia acum își dădea seama că habar n-avea cum e adevărata furie. Furia curată, ca un foc alb, mistuitor. Era un sentiment extraordinar, frenetic, înnebunitor. Simțea că putea să zboare. Putea să zboare prin cameră ca un demon și să zgârie cu ghearele până la sânge fața lui John-Paul.
   - Este adevărat? a întrebat ea.
   Era dezamăgită de tonul vocii ei. Era prea slab. Nu părea a fi tonul cuiva turbat de furie.
   - Este adevărat? a întrebat ea din nou, mai tare.
   Știa că era adevărat, dar dorința de a nu fi adevărat era atât de copleșitoare, încât simțea nevoia să întrebe. Voia să implore să nu fie adevărat.
   - Îmi pare rău, a spus el.
   Avea ochii injectați și îi rotea în cap ca un cal îngrozit.
   - Dar tu niciodată n-ai putea, a spus Cecilia. N-ai face-o. N-ai fi în stare.
   - Nu pot să-mi explic.
   - Tu nici măcar n-o cunoșteai pe Janie Crowley.
   S-a corectat.
   - Eu nici măcar nu știam că o cunoști. N-ai pomenit niciodată nimic despre ea.
   Bărbatul a început să tremure vizibil când a auzit-o rostind numele lui Janie. S-a prins cu mâinile de cadrul ușii. Felul cum tremura era mai șocant decât cuvintele pe care le scrisese.
   - Dacă ai fi murit, a spus ea. Dacă ai fi murit și eu aș fi găsit scrisoarea asta...
   S-a oprit. Simțea că se sufocă de atâta furie.
   - Cum ai putut să-mi lași mie așa ceva? Să mă lași pe mine să fac asta în locul tău? Te așteptai să apar la ușa lui Rachel Crowley și să-i spun... chestia asta?
   S-a ridicat în picioare, și-a acoperit fața cu mâinile și a început să se plimbe în cercuri. A observat fără să-i pese că era goală. Tricoul ei rămăsese la marginea patului după ce făcuseră sex, iar ea nu se obosise să-l caute.
   - În seara asta am dus-o pe Rachel cu mașina acasă! Am condus- o acasă! Am vorbit cu ea despre Janie! Chiar mă gândeam ce grozavă sunt că-i povestesc o amintire de-a mea despre Janie și în tot acest timp scrisoarea asta stătea aici.
   Și-a luat mâinile de pe față și s-a uitat la el.
   - John-Paul, dacă o găsea una dintre fetele noastre?
   Chiar acum o străfulgerase acest gând. Era atât de grav, de îngrozitor, încât trebuia s-o mai spună o dată.
   - Dacă o găsea una dintre fetele noastre?
   - Știu, a șoptit el.
   A intrat în cameră și s-a lipit cu spatele de perete, apoi s-a uitat la ea de parcă se afla în fața unui pluton de execuție.
   - Îmi pare rău.
   Ea a văzut că lui i-au cedat picioarele și s-a lăsat încet în jos până s-a așezat pe covor.
  - De ce să scrii așa ceva?
   Ea a ridicat scrisoarea de un colț și i-a dat drumul la loc.
   - Cum ai putut să scrii așa ceva?
   - Băusem foarte mult, apoi a doua zi am încercat s-o găsesc ca s- o rup.
   A ridicat spre ea ochii înlăcrimați.
   - Dar o rătăcisem. Am căutat-o de-am înnebunit. Probabil că atunci lucram la declarația de venituri și s-a rătăcit printre hârtii. Am crezut că o căutasem...
   - Încetează! a țipat ea.
   Nu mai suporta să-l audă vorbind ca un om neajutorat care se miră cum îi dispăreau lucrurile și apoi
apăreau, ca și când această scrisoare era ceva absolut obișnuit, o asigurare auto neplătită.
   John-Paul a dus un deget la buze.
   - Să nu trezești fetele, a spus el tremurând.
   Nervozitatea lui a făcut-o pe Cecilia să-i fie silă de el. Fii bărbat, voia ea să strige. Fă ca lucrul ăsta să dispară. Ia-l de-aici! Era ca o creatură dezgustătoare, pocită, odioasă, pe care el trebuia s-o distrugă. Era ca o cutie înfiorător de grea pe care John-Paul trebuia să o ia din brațele ei. Iar el nu făcea nimic.
   De pe hol s-a auzit o voce firavă:
   - Tati!
   Era Polly care se trezea cel mai des dintre toți. Întotdeauna îl striga pe tatăl ei. Nu pe Cecilia. Doar tatăl ei putea să alunge monștrii. Doar tata. Tatăl ei care omorâse o fată de șaptesprezece ani. Tatăl ei care era și el un monstru. Tatăl ei care păstrase atâția ani acest secret oribil, cumplit. Era ca și cum ea nu înțelesese nimic pe deplin până în acest moment.
   Șocul a sfârșit-o. Ea s-a prăbușit pe scaunul din piele neagră.
   - Tati!
   - Vin, Polly!
   John-Paul s-a ridicat încet în picioare, sprijinindu-se de perete. S- a uitat disperat la Cecilia, apoi a ieșit pe hol și s-a îndreptat spre camera lui Polly.
   Cecilia se concentra să respire. Inspirăm pe nări. Vedea chipul lui Janie când avea doisprezece ani. „E doar o defilare stupidă.” Expiră pe gură. O vedea pe Janie în fotografia alb-negru granulată care apăruse pe prima pagină a ziarelor, cu părul ei blond prins într-o coadă de cal ce-i cădea pe un umăr. Toate victimele criminalilor arătau exact ca niște victime ale unor criminali: frumoase, inocente și blestemate, parcă era ceva predestinat. Din nou inspirăm pe nări.
   O vedea pe Rachel Crowley lovindu-și ușor fruntea de geamul mașinii. Expirăm pe gură. Ce e de făcut, Cecilia? Ce e de făcut? Cum putea ea să rezolve lucrurile? Cum să le îndrepte? Ea știa să rezolve lucrurile. Repara lucrurile. Le punea în ordine. Nu trebuia decât să pui mâna pe telefon, să cauți pe internet, să completezi formularul potrivit, să vorbești cu cine trebuie, să faci o rambursare, să înlocuiești, să găsești un model mai bun.
   Doar că nimic din toate astea n-o va aduce pe Janie înapoi.
   Gândul îi revenea mereu la acel fapt îngrozitor, inamovibil, real, ca un zid imens peste care nu se poate trece.
   A început să rupă scrisoarea în bucățele mici.
   Să recunoască. John-Paul trebuia să recunoască. Asta era clar. Trebuia să spună adevărul. Să mărturisească tot. Să se curețe. Să se supună legii. Trebuia să meargă la închisoare. Trebuia să fie condamnat. Să fie pus după gratii. Dar nu putea să stea închis. Și-ar pierde mințile. Așa că ar avea nevoie de medicamente, de terapie.
   Ar găsi ea cu cine să vorbească. S-ar documenta. N-ar fi el primul deținut care suferă de claustrofobie. Oare celulele alea nu erau suficient de spațioase? Parcă aveau și teren de sport, nu?
   Claustrofobia nu te omoară. Doar îți dă senzația că nu m ai poți să respiri. Pe când două mâini puse în jurul gâtului pot să te omoare.
   El o strangulase pe Janie Crowley. Practic el își pusese mâinile în jurul gâtului ei firav de adolescentă și strânsese. Asta nu însemna că el era un om rău? Ba da. Răspunsul nu putea fi decât da. Soțul ei era un om rău.
   Continua să rupă scrisoarea, mărunțind-o în bucăți din ce în ce mai mici, până când i s-au risipit printre degete.
   Bărbatul său era un om rău. Prin urmare, trebuia să meargă la închisoare. Cecilia va fi soția unui pușcăriaș. Se întreba dacă există un club social pentru astfel de soții. Dacă nu există, va înființa ea unul. A început să râdă isteric, ca o nebună. Bineînțeles că așa va face! Ea era Cecilia! Ar fi președinta Asociației Soțiilor de Deținuți și ar organiza strângeri de fonduri pentru achiziționarea de aparate de aer condiționat care să fie montate în celulele bieților soți deținuți.
   Oare închisorile aveau aer condiționat? Sau doar școlile primare rămăseseră fără? Se imagina stând de vorbă cu celelalte soții în timp ce așteptau să treacă prin detectorul de metale. „Soțul tău pentru ce a fost închis? Oh, a jefuit o bancă? Serios? Al meu e pentru crimă. Da, a strangulat o fată. După aceea mergi la gimnastică, da?”
   - A adormit la loc, a spus John-Paul.
   Se întorsese în birou și stătea în picioare în fața ei, masându-și pomeții cu mișcări circulare, cum făcea de obicei când era foarte obosit.
   Nu arăta ca un om rău. Arăta ca soțul ei. Nebărbierit. Cu părul ciufulit. Cu cearcăne la ochi. Soțul ei. Tatăl copiilor ei. Dacă ar fi să mai omoare pe cineva, ce l-ar putea împiedica s-o facă? Ea tocmai îl lăsase să se ducă în camera lui Polly. Tocmai lăsase un criminal să intre în camera fiicei ei.
   Dar era John-Paull Tatăl lor. Era Tati.
   Cum puteau ei să le spună fetelor ce făcuse John-Paul?
   Tati se duce la închisoare.
   Pentru o clipă mintea i-a stat pe loc.
   Nu vor putea niciodată să le spună fetelor.
   - Îmi pare rău, a spus el.
   Întinsese brațele neajutorat ca și când ar fi vrut să o îmbrățișeze, dar erau separați de ceva imens, greu de trecut.
   - Iubito, îmi pare atât de rău.
   Cecilia și-a înfășurat brațele în jurul corpului ei gol. Tremura violent. Îi clănțăneau dinții. Am o cădere nervoasă, s-a gândit ea ușurată. Am să-mi pierd mințile, pentru că așa ceva e imposibil de reparat.
   Pur și simplu, nu se poate repara.

                                          19.

         - Poftim! Uite!
   Rachel a apăsat pe butonul de pauză și chipul furios al lui Connor Whitby a înghețat pe ecran. Era chipul unui monstru. Ochii lui arătau ca două găuri negre, malefici. Buzele erau întinse într-un rânjet turbat. Rachel văzuse înregistrarea de patru ori și de fiecare dată devenea din ce în ce mai convinsă. Era extraordinar de concludentă, se gândea ea. Dacă le-o arăta juraților, aceștia l-ar condamna pe loc.
   S-a întors spre fostul sergent Rodney Bellach care stătea pe canapea, aplecat în față, cu coatele pe genunchi, și l-a surprins acoperindu-și gura cu mâna ca să-și înăbușe un căscat.
   Normal, era miezul nopții. Sergentul Bellach - „Acum puteți să- mi spuneți simplu Rodney”, insista el - dormea dus când ea l-a sunat la telefon. Răspunsese soția lui și Rachel o auzise cum încerca să-l trezească. „Rodney. Rodney. Pe tine te caută!” Când în sfârșit a venit la telefon, avea vocea groasă și neclară de adormit ce era. „Vin imediat, doamnă Crowley”, spusese el până la urmă, după ce ea îi explicase despre ce era vorba și până să închidă el telefonul, Rachel o auzise pe soția lui întrebând: „Unde, Rodney? Vii imediat unde? De ce nu poate aștepta până dimineață?”
   Soția lui părea o bătrână pisăloagă.
   Probabil că putea să aștepte până dimineață, reflecta acum Rachel văzând că Rodney se lupta din răsputeri să-și reprime un căscat și mai mare și își freca ochii încețoșați cu dosul degetelor. Măcar atunci ar fi fost mai treaz. Chiar nu arăta bine deloc. Se pare că de curând fusese diagnosticat cu diabet de tip 2. Își modificase drastic dieta. Îi spusese toate astea în timp ce se așezau ca să se uite la înregistrarea video. „Am renunțat la tot ce conține zahăr”, îi spusese el cu amărăciune. „Gata cu înghețata la desert.”
   - Doamnă Crowley, a zis el într-un sfârșit. Eu înțeleg foarte bine de ce considerați dumneavoastră că aceasta dovedește că el a avut un motiv, dar sincer să fiu, eu nu cred că este suficient pentru a-i convinge pe băieți să redeschidă cazul.
   - El era îndrăgostit de ea! a spus Rachel. Era îndrăgostit de ea și ea îl respingea.
   - Fiica dumneavoastră era o fată foarte drăguță, a spus sergentul Bellach. Probabil că mulți băieți erau îndrăgostiți de ea.
   Rachel a rămas uluită. Cum de nu-și dăduse seama până acum că Rodney era atât de prost, atât de obtuz? Cumva diabetul îi afectase nivelul de inteligență? I se micșorase creierul din cauză că nu mai consuma înghețată?
   - Dar Connor nu era un băiat oarecare. El a fost ultimul care a văzut-o înainte să moară, a spus ea rar și răspicat pentru ca el să înțeleagă.
   - A avut un alibi.
   - Alibiul lui a fost maică-sa! a spus Rachel. Normal că ea a mințit!
   - Și concubinul mamei lui a susținut același lucru, a spus Rodney. Dar în primul rând a fost un vecin care l-a văzut pe Connor ducând gunoiul la ora cinci după-amiază. Vecinul a fost un martor foarte credibil. Avocat și tatăl a trei copii. Îmi amintesc fiecare detaliu din cazul lui Janie, doamnă Crowley. Vă asigur, dacă aș fi considerat că aveam ceva...
   - Privirea de om care minte? l-a întrerupt Rachel. Ai spus despre Connor că avea o privire de om care minte. Ei bine, ai avut dreptate! Ai avut perfectă dreptate!
   - Dar vedeți dumneavoastră, asta nu dovedește decât că ei au avut o mică ceartă.
   - O mică ceartă! a exclamat Rachel. Uită-te la fata băiatului! El a omorât-o! Știu că el a omorât-o! Mi-o spune inima și...
   A vrut să spună „trupul”, dar a renunțat ca să nu pară că e nebună. Totuși, era adevărat. Trupul ei îi spunea ce făcuse Connor. Ardea tot, ca atunci când avea febră. Era fierbinte până în vârful degetelor.
   - Bine, să văd ce pot să fac, doamnă Crowley, a spus Rodney. Nu promit că vom reuși, dar pot să vă promit că acest filmuleț va ajunge la cine trebuie.
   - Mulțumesc. E tot ce pot să-ți cer.
   Era o minciună. Putea să ceară și mai mult. Voia o mașină a poliției care să plece cu sirena pornită acasă la Connor Whitby chiar în clipa asta. Voia ca el să fie încătușat în timp ce un zdrahon de polițist cu figură sobră îi citește drepturile. Ah, da, și nu dorea ca polițistul să aibă grijă să -i protejeze capul când îl băgau în mașina poliției, pe bancheta din spate. Voia să vadă capul lui Connor izbit iar, și iar, și iar, până ajungea o masă însângerată.
   - Ce mai face nepoțelul dumneavoastră? Crește-crește?
   Rodney a luat de pe polița șemineului o fotografie de-a lui Jacob să se uite la ea în timp ce Rachel scotea caseta din videocasetofon.
   - Pleacă la New York, a spus Rachel dându-i caseta.
   - Vorbiți serios?
   Rodney a luat caseta și a pus la loc, cu grijă, fotografia lui Jacob.
   - Și nepoata mea cea mare pleacă la New York. Acum are optsprezece ani. Micuța Emily. A primit o bursă la o universitate de elită de la „Marele Măr”, parcă așa îi zic ei, nu? Mă întreb de ce-i zic așa?
   - Chiar nu știu, Rodney. Habar n-am, a spus Rachel cu un zâmbet plictisit și l-a condus la ușă.

       7 aprilie 1984
   În dimineața ultimei zile din viața ei, Janie Crowley stătea lângă Connor Whitby în autobuz.
   Se simțea ciudat de tensionată și încerca să se calmeze respirând încet și adânc, din diafragmă. Însă asta nu părea să o ajute.
   Liniștește-te, își spunea ea.
   - Vreau să-ți spun ceva, a zis ea.
   El n-a zis nimic. Niciodată nu zicea nimic, se gândea Janie. L-a privit cum își studiază mâinile pe care le ținea pe genunchi și a început să i le studieze și ea. Avea niște mâini foarte mari, a observat ea cu un frison de teamă ori de anticipare, ori ambele.
   Mâinile ei erau reci ca gheața. Mereu le avea reci. Și le-a strecurat sub pulover ca să și le încălzească.
   - M-am hotărât, a spus ea.
   Brusc el a întors capul și s-a uitat la ea. Autobuzul s-a înclinat la o curbă și trupurile lor s-au apropiat și mai mult, iar ochii li s-au întâlnit la doar câțiva centimetri distanță.
   - Spune, a zis el.

                           Miercuri
                              20.

        Alarma ceasului a trezit-o pe Cecilia la ora 06:30, smulgând-o din somn fără milă.
   Dormea pe-o parte, cu fața la John-Paul, iar ochii li s-au deschis simultan. Stăteau atât de aproape, încât nasurile lor mai aveau puțin și se atingeau.
   S-a uitat la vinișoarele roșii și subțiri din albul ochilor albaștri ai lui John-Paul, la porii de pe nas, la barba căruntă și nerasă de pe maxilarul lui puternic și ferm, de om onest.
   Cine era acest bărbat?
   Aseară s-au întors la culcare și au stat în pat pe întuneric, cu ochii în tavan, în timp ce el vorbea. Cât a mai vorbit! Nu fusese nevoie de insistențe pentru a obține informații. Ea n-a pus nicio întrebare. El a vrut să vorbească, să-i spună tot. Vorbea cu un glas scăzut și aprins, fără modulații, aproape monoton, doar că nu era nicidecum monoton ceea ce-i povestea. Pe măsură ce vorbea, glasul îi devenea tot mai răgușit. A fost un coșmar să stea pe întuneric și să-l asculte vorbind la nesfârșit în șoapte înfundate. A trebuit să-și muște buza ca să nu țipe la el Taci, taci o dată!
   Fusese îndrăgostit de Janie Crowley. Îndrăgostit nebunește. Obsedat chiar. Așa cum crezi că ești îndrăgostit atunci când ești adolescent.
   A cunoscut-o într-o zi la un Medonald’s din Hornsby, când completau niște formulare de angajare cu jumătate de normă. Janie l-a recunoscut de la școala primară unde merseseră amândoi, înainte ca el să se mute la o școală specială pentru băieți. Fuseseră în același an la St Angela’s, dar în clase diferite. De fapt, el nu și-o amintea deloc, deși îi suna cunoscut numele Crowley. Niciunul dintre ei nu a reușit să se angajeze la Medonald’s.
   Janie s-a angajat la curățătorie și John-Paul a găsit de lucru la un magazin de cartier, dar au avut o discuție extrem de interesantă despre Dumnezeu știe ce, iar ea i-a dat numărul ei de telefon și el a sunat-o a doua zi.
   El a crezut că ea era prietena lui. A crezut că își va pierde virginitatea cu ea. Totul trebuia să rămână secret pentru că tatăl lui Janie era un catolic înrăit și zicea că ea nu avea voie să aibă un iubit înainte să împlinească optsprezece ani. Relația lor, așa cum a fost ea, trebuia să rămână absolut secretă. Și asta o făcea cu atât mai palpitantă. Parcă erau niște agenți secreți. Dacă el o suna acasă și răspundea altcineva la telefon, regula era ca el să închidă. Nu se țineau niciodată de mână în public. Nu știau nici prietenii lor. Așa insistase Janie. O singură dată s-au dus împreună la un film și s-au ținut de mână pe întuneric. S-au sărutat într-un tren, într-un vagon gol. Stăteau în rotonda din parcul Wattle Valley, fumau și vorbeau despre planurile lor de a merge în Europa înainte să intre la facultate. Și asta a fost tot. Doar că el se gândea la ea zi și noapte. Îi scria poezii pe care îi era prea rușine să i le dea.
   Mie nu mi-a scris niciodată poezii, i-a trecut Ceciliei prin minte.
   În seara aceea, Janie i-a cerut să se întâlnească cu el în parcul Wattle Valley unde se întâlniseră de mai multe ori până atunci.
   Acolo era întotdeauna pustiu și era și rotonda unde puteau să stea și să se sărute. Ea i-a zis că voia să-i spună ceva. El a crezut că avea să-i spună că se va duce la centrul de planing familial și va lua pilula, discutaseră despre asta, când colo ea i-a spus că îi pare rău, dar este îndrăgostită de altcineva. John-Paul a rămas uluit. Șocat. El nu știa că avea un rival! I-a spus: „Dar eu credeam că ești prietena mea!”
   Iar ea a început să râdă. Părea atât de fericită, spunea John-Paul, atât de fericită că nu era prietena mea, iar el s-a simțit distrus, umilit și cuprins de o furie incredibilă. Mândria lui era mai presus de orice.
   Se simțea ca un prost și pentru asta îi venea s-o omoare.
   John-Paul a ținut morțiș ca Cecilia să știe lucrul acesta. Zicea că nu voia să se justifice, să caute circumstanțe atenuante sau să pretindă că a fost un accident - pentru că preț de câteva secunde el chiar a simțit dorința de a ucide.
   Nu-și amintea când s-a hotărât s-o apuce cu mâinile de gât. Dar își amintea momentul când brusc a devenit conștient că în mâinile lui era un gât firav de fată și și-a dat seama că nu era gâtul unui frate de-al lui. Rănea o fată. Își amintea că s-a gândit Ce naiba fac? Și și-a descleștat mâinile atât de repede, încât s-a simțit ușurat, fiindcă el era sigur că se oprise la timp, că n-o omorâse. Doar că ea era moale în brațele lui, cu ochii larg deschiși ațintiți undeva peste umărul lui, iar el și-a zis nu, așa ceva nu se poate. El credea că mânia lui nu durase decât o secundă, poate două secunde, în niciun caz atât cât s-o omoare.
   Nu-i venea să creadă. Nici acum. După atâția ani. Era încă șocat și îngrozit de ceea ce făcuse.
   Ea încă era caldă, dar el știa fără umbră de îndoială că murise.
   Deși mai târziu s-a întrebat dacă nu cumva se înșelase. De ce nici măcar nu încercase să o resusciteze? Probabil că și-a pus întrebarea asta de un milion de ori. Dar la momentul respectiv fusese atât de sigur. Murise. Părea că murise.
   A așezat-o cu grijă la marginea toboganului și își amintea că s-a gândit că noaptea se făcea frig, așa că a acoperit-o cu blazerul de școală, și că avea în buzunar șiragul de mătănii al mamei lui pentru că avusese un examen în ziua aceea și întotdeauna îl lua cu el ca să -i poarte noroc. L-a pus frumos în mâinile lui Janie. Era un mod de a spune că-i pare rău, lui Janie și lui Dumnezeu. Apoi a fugit. A fugit mult, până n-a mai putut.
   A crezut că sigur va fi prins. Se aștepta mereu să simtă căzându-i pe umăr mâna grea a unui polițist.
   Dar nimeni niciodată nu l-a întrebat nimic. El și Janie nu frecventau aceeași școală sau aceeași gașcă. Nici părinții și nici prietenii lor nu știau despre ei. Se pare că nimeni nu-i văzuse vreodată împreună. Era ca și când nu se întâmplase nimic.
   Zicea că dacă poliția l-ar fi luat la întrebări, ar fi recunoscut imediat. Spunea că dacă altcineva ar fi fost acuzat de această crimă, s-ar fi predat. N-ar fi lăsat pe altcineva să plătească în locul lui. Nu era un om chiar atât de rău.
   Doar că nimeni nu a întrebat nimic, iar el nu a răspuns niciodată.
  În anii ’90, au început să apară la știri tot felul de reportaje despre rezolvarea unor crime cu ajutorul testului ADN, iar el se întreba dacă lăsase vreun indiciu cât de mic în urma lui: un singur fir de păr, de exemplu. Dar chiar dacă lăsase, ei doi fuseseră împreună un timp atât de scurt și reușiseră să se ascundă atât de bine. Lui nu-i va cere nimeni să dea o mostră de ADN pentru că nimeni nu știa că el o cunoscuse pe Janie. Aproape că s-a convins și pe el că n-o cunoștea, că nu s-a întâmplat nimic niciodată.
   Apoi anii au trecut, așternându-se straturi-straturi peste amintirea a ceea ce făcuse. Uneori, șoptea el, treceau luni la rând și se simțea relativ normal, dar alteori nu se putea gândi la nimic altceva decât la ce făcuse și era convins că va înnebuni.
   - E ca și când în capul meu aș avea închis un monstru, scrâșnea el. Uneori scapă și se dezlănțuie cu furie, apoi îl prind și îl închid iar. Înțelegi ce vreau să spun?
   Nu, se gândea Cecilia. Nu, chiar nu înțeleg.
   - Apoi te-am cunoscut pe tine, spunea John-Paul. Și am simțit la tine ceva special. O bunătate imensă. M-am îndrăgostit de bunătatea ta. Parcă mă aflam în fața unui lac minunat și mă uitam la el. Simțeam că parcă mă purifici.
   Cecilia a fost consternată. Nu sunt bună, se gândea ea. O dată am fumat marijuana! Ne îmbătăm împreună! Credeam că te-ai îndrăgostit de figura mea, de prezența mea energică, de faptul că am simțul umorului, nu de bunătatea mea, pentru numele lui Dumnezeu!
   El continuase să vorbească, dorind cu disperare ca ea să știe fiecare detaliu.
   Când s-a născut Isabel și el a devenit părinte, dintr-odată a văzut într-o lumină nouă și îngrozitoare tot ce le făcuse el lui Rachel și Ed Crowley.
   - Când locuiam pe Bell Avenue și plecam la serviciu cu mașina, îl vedeam pe tatăl lui Janie care își plimba câinele, spunea el. Și chipul lui... arăta... nu știu cum să-ți spun. Arăta de parcă avea o suferință fizică atât de puternică, încât s-ar fi tăvălit pe jos de durere, doar că n-o făcea, își plimba câinele. Și mă gândeam că eu i-am făcut asta. Eu sunt vinovat de durerea lui. Am încercat să plec de acasă la altă oră sau s-o iau pe alt drum, dar tot îl vedeam.
   Locuiseră în casa de pe Bell Avenue când Isabel era mică.
   Amintirile Ceciliei din Bell Avenue miroseau a șampon de copii, a cremă pentru funduleț, a piure de pere și banane. Ea și John-Paul erau înnebuniți după bebelușul lor nou-născut. Uneori el întârzia la serviciu ca să mai zăbovească lungit în pat lângă Isabel îmbrăcată în costumașul ei Bonds, s-o frece pe burtica durdulie și fermă. Doar că altul era motivul. De fapt el voia să evite să se întâlnească cu tatăl fetei pe care o omorâse.
   - Îl vedeam pe Ed Crowley și mă gândeam: „Asta e, trebuie să mărturisesc”. Apoi mă gândeam la tine și la copil. Cum să vă fac una ca asta? Cum puteam să-ți spun ție? Cum puteam să te las pe tine să crești singură un copil? M-am gândit să ne mutăm din Sydney. Dar știam că nu vrei să-ți lași părinții și oricum era aiurea. Era ca și cum aș fi fugit. Trebuia să rămân aici unde oricând puteam să dau nas în nas cu părinții lui Janie și să nu uit ce -am făcut. Trebuia să sufăr. Atunci mi-a venit o idee. Trebuia să găsesc noi metode de a mă pedepsi, să sufăr fără să fac pe altcineva să sufere. Trebuia să fac penitență.
   Dacă exista ceva ce-i aducea foarte multă plăcere - plăcere care era numai pentru el - atunci renunța. De aceea a renunțat la caiac- canoe. Îi plăcea foarte mult, așa că a trebuit să renunțe pentru că Janie nu a ajuns niciodată să practice caiac-canoe. Și-a vândut scumpa lui mașină Alfa Romeo pentru că Janie nu a apucat niciodată să șofeze.
   S-a dedicat comunității într-o asemenea măsură, încât ai fi zis că un judecător i-a ordonat să presteze cât mai multe ore de muncă în folosul ei.

..........................................................