Pactul, Jodi Picoult

..........................................................
                        2-14

             Abia după ce auzi clinchetul liftului de la capătul holului își luă mâinile tremurânde de pe față, atingând cu ele curbura sprâncenelor și adânciturile ochilor, în încercare se a-și da seama ce se alesese de el.

             James făcu ghemotoc șervețelul de hârtie și-l îndesă pe fundul ceștii de cafea.

    - Ei bine, spuse el, uitându-se la ceas, ar trebui să plec.

    Gus ridică privirea spre el pe deasupra ceaiului aburind, de care uitase.

    - Poftim? făcu ea. Unde?

    - Am o cheratotomie radială de făcut în dimineața asta, la 9. E deja 8,30.

    Gus își drese gâtul, pufnind pe un ton de neîncredere.

    - Ai de gând să operezi azi?

    James încuviință din cap.

    - Nu prea am cum să anulez acum. 

    Începu să strângă tava de la cantină.

    - Dacă mi-ar fi trecut prin minte s-o fac azi-noapte, ar mai fi fost ceva, dar n-am făcut-o.

    După felul în care se exprimase, suna ca și cum ar fi fost vina lui Gus.

    - Pentru numele lui Dumnezeu! izbucni ea. Fiul tău a încercat să se sinucidă, iubita lui e moată, arma ta e în posesia poliției, iar tu o să te prefaci că seara trecută nici n-a existat? Nu poți să-ți reiei activitățile așa, pur și simplu!

    James se ridică în picioare și făcu un pas în față.

    - Dacă eu n-o fac, începu el, cum ne-am putea aștepta la același lucru din partea lui Chris?

                Melanie era într-una din încăperile biroului de pompe funebre, așteptând ca unul dintre fiii lui Saltzman să vină și să pună la punct formalitățile de deces.

    Lângă ea, Michael își făcea de lucru cu cravata - una dintre cele 3 pe care le avea și pe care dorise în mod expres să o poarte aici.
    - Domnule Gold, spuse un bărbat, zorind în încăpere.  Doamnă Gold.
    Le stânse mâinile pe rând, gestul prelungindu-se puțin mai mult decât era necesar.
    - Îmi pare nespus de rău pentru pierderea dumneavoastră.
    Michael murmură niște mulțumiri, Melanie clipi. Cum putea să se încreadă în omul acesta, atât de vag în exprimare, să-i lase pe mână organizarea înmormântării? Să folosești cuvântul „pierdere” e absolut ridicol. Îți pierzi un pantof sau un set de chei. Nu poți să spui că e o „pierdere” când îți moare copilul. E o catastrofă. Un dezastru. Iadul pe pământ.
    Jacob Saltzman se strecură pe după biroul lui lat.
    - Vă asigur că ne vom da toată silința ca să facem această tranziție cât mai ușor de acceptat pentru dumneavoastră.
    Tranziție, se gândi Melanie. De la fluture la cocon. Nu....
     - Îmi puteți spune unde este Emily acum? întrebă Saltzman.
    - Nu, răspunse Michael, după care își drese glasul.
    Lui Melanie îi era rușine din pricina lui. Vocea lui trăda nervozitate, dorința de a nu se face de râs în fața acestui om. Dar ce trebuia să-i dovedească el lui Jacob Saltzman?
    - A fost dusă la Spitalul Bainbridge Memorial, dar... circumstanțele morții au impus necropsie.
    - Înseamnă că a fost dusă tocmai la Concord, spuse Saltzman pe nerăsuflate, notându-și ceva în carnețelul lui. Presupun că doriți ca înmormântarea să aibă loc cât mai repede cu putință, ceea ce ar fi posibil pe.... luni.
    Melanie știa că socotește o zi pentru necropsie, o zi ca să aducă trupul înapoi la Bainbridge. Din gât îi ieși un zgomot înfundat, înainte să se poată abține.
    - Mai sunt câteva aspecte de discutat, continuă Jacob Saltzman. Primul ar fi, bineînțeles, coșciugul.
    Se ridică în picioare, arătând către o ușă de la o încăpere adiacentă biroului său.
    - Ați dori să intrați un moment ca să evaluați opțiunile?
    - Cel mai bun, interveni Michael. De calitate superioară.
    Melanie îl văzu pe Jacob Saltzman cum face un gest de încuviințare din cap.
    - Aveți deja un loc de veci? îi întrebă antreprenorul de pompe funebre.
    Michael scutură din cap.
    - Puteți să vă ocupați de asta?
    - Noi ne ocupăm de absolut orice, răspunse Saltzman.
    Melanie urmări cu chipul împietrit discuțiile despre necrologul din ziar, biletele de mulțumire pentru condoleanțele primite, piatra de mormânt.
    Venirea ei aici echivala cu permisiunea de a intra într-un sanctuar despre care toată lumea își punea întrebări pe la colțuri, la care nu dorea cu adevărat răspunsuri.
    Melanie urmări cum nota de plată crescu până la o sumă uimitoare: 2000 de dolari pentru coșciug, 2000 de dolari pentru caseta de ciment, al cărei rol era doar să amâne inevitabilul, 300 de dolari pentru rabin, 500 de dolari pentru necrologul publicat în ziarul Times, 1500 de dolari pentru pregătirea locului de veci, 1500 de dolari pentru a folosi capela biroului de pompe funebre. De unde aveau să facă rost de atâția bani? După care pricepu: fondul de economii pentru facultate a lui Emily.
    Jacob Saltzman îi întinse lui Michael totalul, iar acesta acceptă fără să clipească.
    - E-n regulă, spuse el. Vreau ce-i mai bun.
    Melanie se întoarse foarte încet către Saltzman.
    - Trandafirii, începu ea, coșciugul este de mahon, cimentul din jurul lui, necrologul din New York Times.
    Începu să tremure.
    - „Ce-i mai bun”, repetă ea. Toate astea n-or s-o aducă înapoi pe Emily.
    Michael se făcu alb la față. Îi întinse antreprenorului de pompe funebre o pungă de cumpărături.
    - Cred că ar trebui să plecăm, spuse el aproape în șoaptă. Aici sunt hainele.
    Melanie, pe jumătate ridicată de pe scaun, se opri.
    - Hainele?
    - În care să fie înmormântată, răspunse Saltzman cu blândețe.
    Melanie apucă punga și o desfăcu la un capăt. Scoase din ea o rochiță de vară cu un imprimeu multicolor, mult prea subțire pentru luna noiembrie, o pereche de sandale care nu-i mai erau bune lui Emily de acum două veri, o pereche de chiloți care miroseau încă a balsam de rufe și o clamă de păr cu un dinte rupt.
    Michael nici măcar nu se gândise să aducă un sutien sau un furou. Oare aveau amintiri atât de diferite legate de fiica lor?
    - De ce tocmai astea? șopti ea. Unde le-ai găsit?
    Erau vechi și nu mai erau la modă, iar Emily nu le-ar mai fi purtat nici în ruptul capului. Nu era cu putință să fie îmbrăcată așa pentru eternitate.
    Ieși în fugă din încăpere, încercând din răsputeri să nu se gândească la adevărata problemă. Nu era vorba de faptul că Michael făcea alegerile greșite, ci că făcea totuși niște alegeri.

                  Când se întoarseră acasă, Anne-Marie Marrone îi aștepta pe alee.
    Noaptea trecută, Michael o întâlnise în treacăt pe polițistă, însă nu fusese în stare să asculte ce avea de zis. Îi dăduse neplăcuta veste că Emily și Chris încercaseră să se sinucidă. Michael nu-și putea imagina ce mai avea să le spună, de vreme ce Emily nu mai era.
    - Domnule Gold, îl strigă polițista, ieșind din mașina ei Taurus.
    Urcă pe aleea pietruită până la mașina lor. Băgase de seamă că Melanie rămăsese în mașină în locul din dreapta, cu privirea ațintită în gol, dar nu făcu niciun comentariu.
    - Nu știam că sunteți doctor, spuse ea amabil, arătând spre camioneta parcată în stânga, pe care era lipit un afiș cu ocupația lui.
    - Animale, răspunse el scurt. Nu-i același lucru.
    Apoi scoase un oftat. Oricât de prost începuse ziua aceea, Anne-Marie Marrone nu avea nicio vină. Ea doar își făcea treaba.
    - Uite cum stă treaba, detectiv Marron. Am avut o dimineața dificilă. Nu prea am timp să vorbim.
    - Înțeleg, spuse iute Anne-Marie. Nu va dura decât 1 minut.
    Michael încuviință din cap și făcu un semn către casă.
    - E deschisă, spuse el.
    Se duse pe partea dreaptă a mașinii, deschise portiers, o ajută pe Melanie să coboare și să stea în picioare.
    - Hai înăuntru, îi zise el cu un glas suav, blând, așa cum le vorbea cailor când voia să-i liniștească.
    O conduse pe soția lui pe treptele de piatră, apoi în bucătărie, unde o așeză pe un scaun, fără să o dezbrace de haină.
    Detectivul Marrone stătea în picioare, cu spatele la dulap.
    - Am vorbit noaptea trecută despre mărturisirea făcută de băiat, cum că ar fi încercat o dublă sinucidere, începu ea, trecând direct la subiect. Poate că fiica dumneavoastră chiar s-a sinucis. Însă, până la proba contrarie, moartea ei trebuie privită ca o omucidere.
    - Omucidere, repetă Michael.
    Odată cu rostirea acelui cuvânt teribil, simți cum în mintea lui se înfiripă ideea de răzbunare - ocazia de a învinovăți pe altcineva, în afară de el însuși, pentru moartea lui Emily. Vreți să spuneți că Chris a ucis-o?
    Detectivul scutură din cap.
    - Nu spun nimic, răspunse ea. Vreau doar să clarific o modalitate de a aplica legea. Asta e procedura standard, ca persoana din apropierea unei arme fumegânde să fie considerată suspectă. Cea care, în mod convenabil, este în viață, adăugă ea.
    Michael scutură din cap.
    - Dacă vă veți întoarce peste câteva zile... când lucrurile se vor mai fi liniștit, mi-ar face plăcere să vă arăt vechile albume cu poze, caietele lui Emily de la școală sau scrisorile pe care i le-a scris Chris  din tabără. Nu el mi-a ucis fiica, detectiv Marrone. Dacă spune că nu el a făcut-o, eu îl cred. Garantez pentru Chris, îl cunosc foarte bine.
    - La fel de bine pe cât v-ați cunoscut și fiica, domnule Gold? Atât de bine, încât nu v-ați dat seama că manifestă tendințe suicidale?
    Detectivul Marrone își încrucișă brațele.
    - Pentru că, dacă povestea lui Chris Harte e adevărată, înseamnă că fiica dumneavoastră a vrut să se sinucidă - și a și reușit - fără a lăsa câtuși de puțin de bănuit că ar suferi de depresie.
    Detectivul Marrone își frecă vârful nasului.
    - Uitați cum stau lucrurile. Sper din suflet, pentru binele amândurora - al lui Emily și al lui Chris - că e vorba de o dublă sinucidere. Sinuciderea nu e considerată infracțiune în New Hampshire. Dar, dacă nu se găsesc dovezi în favoarea sinuciderii, procurorul va decide dacă e posibil ca băiatul să fie acuzat sau nu de crimă.
    Michael nu avea nevoie de atâtea explicații. Își dădu seama că această eventualitate avea să fie influențată de ceea ce urma să le spună Emily post-mortem, prin necropsie.
    - Primim și noi o copie a raportului medico-legal? întrebă el.
    Anne-Marie încuviință din cap.
    - Dacă doriți, aș putea să vi-l arăt.
    - Da, răspunse Michael. Vă rog. Ar fi ca o ultimă declarație, ca biletul de adio pe care nu l-a scirs. Dar sunt sigur că nu se va ajunge la asta.
    Anne-Marie dădu din cap aprobator și se îndreptă către ușă. Când ajunse în prag, se întoarse cu fața către ei.
    - Ați vorbit cu Chris?
    Michael scutură din cap.
    - Eu... nu mi s-a părut momentul potrivit.
    - Bineînțeles că nu, răspunse detectivul. Voiam doar să știu.
    Le transmise încă o dată condoleanțe și ieși.
    Michael se duse până la ușa beciului, o deschise și le dădu drumul celor 2 setteri, care ieșiră la o avalanșă de lăbuțe și mișcări frenetice. Îndemnă câinii să iasă pe alee și se opri în prag pentru o clipă.
    Nu o observă pe Melanie, care-și strânse mai bine haina pe ea din cauza curentului produs și pe buzele căreia se citea cuvântul „omucidere”.

                       James era cu Chris la spital, așteptându-l pe doctor să vină să-i semneze fișa de externare și transferul în centrul de psihiatrie pentru adolescenți, unde avea să fie ținut sub pază.
    Gus fusese ușurată să audă recomandarea medicului - nu se simțea în stare să vadă ea însăși la Chris semnele de depresie pe care, evident nu le observase înainte.
    James făcuse o criză: Avea să apară această mențiune în fișa medicală? Putea el, un adolescent de 17 ani, să se externeze când voia? Direcțiunea școlii, viitorii angajatori, guvernul, trebuiau să afle cu toții că petrecuse 3 zile într-o clinică de psihiatrie?
    Gus privea cu atenție, de la geamurile fixe din sufragerie până la aleea îngrijită ce ducea de la ei la casa familiei Gold. În perioada aceea a anului, era acoperită cu ace de pin și chiciură. Văzu lumină în dormitorul de la etaj al lui Melanie. Urcă apoi în vârful picioarelor să vadă ce face Kate, care aflase în acea după-amiază de moartea lui Emily. După cum bănuise, fiica ei adormise plângând.
    Gus își aruncă haina pe umeri și goni pe alee, intrând în bucătăria familei Gold. Nu se auzea niciun zgomot, în afară de ticăitul puternic al ceasului cu cuc.
    - Melanie? strigă ea. Eu sunt.
    Porni în sus pe scări și își băgă capul în dormitor, camera cu calculatorul. Dormitorul lui Emily avea ușa închisă.  Gus luă rezonabila decizie de a nu verifica și acolo. În schimb, ciocăni la cealaltă ușă închisă, baia, și o deschise ușor.
    Melanie ședea pe capacul de toaletă. Când intră Gus, ridică privirea, însă pe chip nu i se citi nici urmă de mirare.
    Acum, că se afla aici, Gus nu avea nici cea mai bagă idee ce să-i spună. Brusc, îi părea stupid să fie ea cea care să-i aducă alinare, de vreme ce resimțea la fel de puternic suferința.
    - Bună! spuse Gus cu blândețe. Cum reziști?
    Melanie ridică din umeri.
    - Nici nu știu, răspunse aceasta. Momentan, nu vreau să-l văd în ochi pe Michael.
    Gus încuviință din cap.
    - Cunosc. James s-a opus deciziei doctorului care voia să-l interneze pe Chris într-o clinică de psihiatrie, pentru că asta ar păta numele familiei.
    Melanie ridică privirea spre ea.
    - Ai prevăzut așa ceva? o întrebă, iar Gus nu ocoli întrebarea.
    - Nu, răspunse ea, cu voce frântă. Dacă aș fi prevăzut așa ceva, ți-aș fi spus. Și tu mi-ai fi spus mie.
    Se lăsă pe marginea căzii.
     - Ce putea să fie atât de îngrozitor? șopti ea.
    Se gândea la aceleași lucruri la care se gândea și Melanie, știa prea bine: Chris și Emily crescuseră înconjurați de dragoste, de bogății, se aveau unul pe celălalt. Ce și-ar fi putut dori mai mult?
    Melanie apucă marginea hârtiei igienice și începu să o răsucească pe deget ca un mosor.
    - Michael a adus niște haine oribile în care s-o înmormântăm pe Em, începu ea. Iar eu le-am luat înapoi. Nu l-am lăsat să le folosească.
    Gus se ridică în picioare, ușurată la gândul că putea fi de ajutor.
    - Hai să-i găsim ceva potrivit atunci, spuse ea.
    O luă de mână pe Melanie, trăgând-o în sus, și o conduse în camera lui Emily. Apăsă clanța ca și cum nu s-ar fi temut de moarte, de amintirile care ar fi copleșit-o.
    Însă camera lui Emily era pus și simplu minunată. Un templu adolescentin închinat hainelor de la Gap, uleiurilor parfumate și pozelor cu fiul lui Gus. Melanie rămase nesigură în mijlocul camerei, în vreme ce Gus se apropie de șifonier.
    - Ce zici de bluza asta turcoaz, pe care a purtat-o când și-a făcut poza pentru albumul de la școală, întrebă Gus. Îi scotea atât de frumos în evidență ochii.
    - N-are mâneci, răspunse Melanie absentă. Ar îngheța de frig.
    Mâinile lui Gus se opriră printre umerașe, air Melanie își acoperi gura.
     - Nu! izbucni ea, cu ochii în lacrimi.
     - Oh, Mel!
    Gus își luă prietena în brațe.
    - Și eu am iubit-o, cu toții am iubit-o.
    Melanie se smuci din strânsoare și se întoarse cu spatele.
    - Știi, începu Gus șovăitor. Poate ar trebui să-l întreb pe Chris. El ar ști mai bine decât noi toți ce-i făcea cel mai mult plăcere să poarte.
    Melanie nu răspunse. Ce le spusese oare detectivul soților Gold? Și, mai important de atât, ce credeau ei?
    - Știi cât de mult o iubea Chris, șopti Gus. Știi că ar fi făcut orice pentru Em.
    Atunci, Melanie se întoarse spre ea cu o figură de nerecunoscut.
    - Ce știu despre Chris, șuieră ea, este că încă trăiește.

                                              ATUNCI
                                     VARA ANULUI 1984

                  De data asta, Gus visă că era la volanul mașinii, rulând pe autostradă. Pe bancheta din spate a Volvoului, Chris izbea o jucărie de tapiseria scaunului din față. Lângă el, fără să-i poată vedea chipul în oglinda retrovizoare, era bebelușul.
    - Bea din biberon? îl întrebă Gus pe Chris, fratele mai mare, copilotul.
    Dar înainte ca băiatul să poată răspunde, un bărbat îi bătu în geam. Ea zâmbi și îl lăsă în jos, gata să ajute cu informații.
    Acesta îi flutură o armă prin fața ochilor.
    - Ieși din mașină! îi ordonă el.
    Tremurând, Gus opri motorul. Ieși din mașină - mereu îți cer să ieși din mașină - și aruncă cheile cât mai departe, până în mijlocul celeilalte benzi.
    - Scârbă! țipă bărbatul la ea și se duse după chei.
    Gus știa că avea mai puțin de 30 de secunde la dispoziție. Nu destul cât să desfacă centurile ambelor scaune, să scoată ambii copii din mașină și să-i ducă undeva în siguranță.
    El venea din nou spre ea. Trebuia să aleagă. Se năputi asupra mânerului portierei din spate, suspinând.
    - Haide, haide! țipă ea, trăgând de centura de la scaunul bebelușului și luându-l în brațe.
    Dădu fuga pe cealaltă parte a mașinii, unde era Chris, însă bărbatul pornise deja motorul și, cu bebelușul în brațe, urmări cu privirea cum celălalt copil îi este luat de lângă ea.

                - Gus! Gus!
    Se trezi brusc, încercând să recunoască chipul soțului ei.
    - Iar gemeai în somn.
    - Știi, începu Gus încercând să-și recapete suflul, se zice că dacă gemi în somn, în vis de fapt țipi.
    - Același coșmar?
    Gus încuviință din cap.
    - Numai că de data asta era cu Chris.
    James o cuprinse în brațe, trecându-și mâinile peste pântecul ei enorm, simțind prin piele umflăturile și formele care aveau să fie genunchii și coatele bebelușului.
    - Nu-ți face bine, murmură el.
    - Știu.
    Era scăldată în sudoare. Inima îi bătea să-i spargă pieptul.
    - Poate... poate că ar trebui să consult pe cineva.
    - Un psihiatru adică? pufni James. Fii serioasă, Gus, e doar un coșmar.
    Adăugă pe un ton mai blajin:
    - În plus, locuim în Bainbridge.
    O sărută pe gât.
    - Nimeni n-o să-ți fure mașina. Și nimeni n-o să ne fure copiii.
    Gus rămase cu privirea pironită în tavan.
    - De unde știi? întrebă aproape în șoaptă. Cum poți fi atât de sigur că viața ta o să fie atât de încântătoare?
    O luă de-a lungul holului, înspre camera fiului ei. Chris dormea întins în tot patul. Dormea, se gândi Gus, cu convingerea celui care se știe în siguranță.

                   Vara fusese neobișnuit de toridă; Gus nu pusese asta pe seama fenomenului El Nino sau a încălzirii globale, ci pe seama Legilor lui Murphy, de vreme ce întâmplarea făcea ca ea să fie în mijlocul celei de-a doua sarcini. În fiecare dimineață din ultimele două săptămâni, Gus și Melanie își duseseră copiii la iazul Tally, un ochi de apă în care venea să se scalde tot orașul.
    Chris și Emily ședeau pe marginea apei, cu capetele aplecate laolaltă, bălăngănindu-și picioarele goale și arămii de la bronz. Gus o urmări cu privirea pe Emily cum își murdărește mâinile cu nămol și le așeză tandru pe fața lui Chris.
    - Ești un indian, spuse ea, după ce îi desenă pe obraji semne războinice.
    Chris băgă mâinile în apă și scoase și el 2 pumni plini cu nămol. Îl întinse pe pieptul gol al lui Emily murdărind-o până la burtă.
    - Și tu, îi spuse el.
    - Opa, făcu Gus, cred că o să trebuiască să-l dezvăț de obiceiul ăsta cât mai repde.
    Melanie râse.
    - Care obicei? Să șicaneze fetele? Cu puțin noroc, până când va ajunge să conteze, obiectul atenției lui va dori să poarte costum de baie cu sutien.
    Emily se trase din mâinile lui Chris, scoase un chicotit și o luă la fugă de-a lungul plajei înguste, cu Chris pe urmele ei. Melanie îi urmări cu privirea cum dispar după un promontoriu.
    - Ar trebui să mă duc după ei, spuse ea.
    - Ei bine, ai șanse să ajungi acolo mai repede decât mine, fu de acord Gus.
    Își lăsă capul pe spate și ațipi până când nisipul începu să tresalte sub tropotul pașilor, iar ea îi văzu pe Emily și Chris stând în fața ei, complet dezbrăcați.
    - Vrem să știm de ce Emily are un uriaș, anunță Chirs.
    Melanie se apropie din spatele lor, ținând în mână costumele de baie abandonate.
    - Un uriaș?
    Chris arătă către penisul lui.
    - Da, răspunse el. Eu am penis, și ea are un uriaș.
    Melanie zâmbi binevoitoare.
    - Eu i-am adus înapoi, tu fă pe femeia înțeleaptă, spuse ea.
    Gus își drese glasul.
    - Emily are un vagin, răspunse ea, pentru că Emily e fată. Fetele au vagin, băieții, penis.
    Emily și Chris se uitară unul la altul, dând glas gândurilor care le treceau prin minte.
    - Nu poate să-și cumpere un penis? întrebă Chris.
    - Nu, îi răspunse Gus. Te mulțumești cu ce primești. Ca bomboanele pe care le capeți de Halloween.
    - Dar vrem să fim la fel, se văicări Emily.
    - Nu, nu vreți, spuseră Gus și Mel într-un glas.
    Melani ținu slipul lui Emily.
    - Hai, acum, îmbracă-te! Și tu, Chris.
    Copiii își îmbrăcară ascultători costumele ude și se întoarseră la orașul de nisip pe care îl construiseră în dimineața aceea. Melanie o privi pe Gus.
    - Bomboane de Halloween?
    Gus râse.
    - De parcă tu te-ai fi descurcat mai bine.
    Melanie se așeză înapoi.
    - La nuntă, o să ne amintim de scena asta și-o să râdem.

                       Charlie, câinele de vânătoare al lui James, era bolnav de ceva vreme.
    Cu 1 an în urmă, Michael îl diagnosticase cu ulcer și îi prescrisese niște medicamente, precum Tagamet și Zantac - un tratament pentru oameni, care costase o avere. Trebuia să fie hrănit cu bucăți mici de mâncare ușoară și ferească Dumnezu să treacă pe lângă vreun coș de gunoi care să-i miroasă a resturi de șuncă. Însă boala revenea cu ritmicitate: 4 luni la rând Charlie era bine, ca mai apoi să aibă o criză și Gus să ajungă cu el la Michael.
    Ascunse de James rețetele de pe urma vizitelor la veterinar, fiindcă știa că James n-ar fi fost în veci de acord să cheltuie 500 de dolari pe iarnă pentru un câine muribund. Însă Gus refuza să ia în considerare orice altă opțiune.
    Cu toate astea, prin vară, Charlie se pricopsi cu o nouă problemă. Bea apă întruna - din toaletă, din cada lui Chris, din băltoace cu noroi. Urina pe preșuri și pe păturile de pe pat, deși fusese dresat timp de 6 ani să nu facă asta.
    Michael îi spuse lui Gus că probabil suferea de diabet. Nu era o afecțiune fatală, în schimb, era o boală pretențioasă și greu de controlat. Plus că, în fiecare dimineață, ea trebuia să-i facă injecție cu insulină.
    În după-amiezele de sâmbătă, Gus îl ducea pe Charlie alături, la familia Gold, ca să-l examineze Michael. Săptămână de săptămână, remarcau absența ameliorărilor și puneau în discuție eutanasierea câinelui.
    - E un câine bolnav, îi spunea Michael. N-am să te condam dacă iei decizia asta.
    În a treia sâmbătă din august, Gus traversă aleea dintre casa ei și a familiei Gold, cu Charlie zbenguindu-se printre picioarele ei. Erau cu ea și Chris, și Emily, care se jucase în casa familiei Harte în dimineața aceea.
    O zbughiră pe scări, o vijelie de labe și piciorușe, copiii dând buzna în bucătărie, iar Charlie alergând glonț printre picioarele lui Melanie, pe când aceasta deschidea ușa.
    - Încă mai face pipi?
    Gus încuviință din cap.
    - Charlie! strigă Melanie. Vino înapoi aici!
    Dar câinele nu apucă să murdărească vreun coor sau să se năpustească la etaj, căci Michael apăru cu Charlie mergând cuminte pe lângă el.
    - Cum reușești asta? râse Gus. Eu nu-l pot face nici să șadă.
    - Ani întregi de antrenament, răspunse Michael cu un zâmbet superior. Ești pregătită?
    Gus se întoarse spre Melanie.
    - Ai tu grijă de Chris?
    - Cred că Em se ocupă deja de asta. La ce oră să venim diseară la voi?
    - La 7, răspunse Gus. Culcăm copiii și o să ne purtăm ca și cum n-am avea.
    Michael puse mâna pe pântecul lui Gus.
    - Ceea ce ar trebui să fie extrem de ușor pentru voi, fetelor, cu siluetele voastre de puștoaice.
    - Dacă nu ai fi veterinarul câinelui meu, ți-aș trage eu una pentru asta, i-o întoarse Gus.
    Se îndreptară amândoi către cabinetul pe care Michael îl improvizase deasupra garajului, râzând și vorbind, uitând complet că, fiind încă în raza ei vizuală, Melanie îi urmărea cu privirea cu atitudinea lor dezinvoltă care îi învăluia ca o pătură veche, călduroasă de lână.

                    James se apropie prin spatele lui Gus, care își încheia în oglindă cercelul la urechea dreaptă.
    - Câți ani am? o întrebă el, trecându-și mâna prin păr.
    - 32, răspunse ea.
    James făcu ochii mari.
    - Nu-i adevărat, stărui el. Am 31.
    Gus zâmbi.
    - Ești născut în 1952. Calculează și tu!
    - O, Dumnezeule! Credeam că am 31.
    Se uită la soția lui cum izbucnește în râs.
    - Contează, făcu el. Știi senzația aia când te trezești dimineața crezând că e vineri, când de fapt e abia marți? Ei bine, eu doar ce-am pierdut 1 an întreg!
    La parter, se auzi soneria.
    - Tati, strigă Chris dând buzna în dormitor, îmbrăcat în pijamaua lui cu Batman. A venit Em! A venit Em!
    - Du-te și deschide-i! îi spuse Gus. Spune-i lui Melanie că vom fi jos într-o clipă.
    Privirea lui James o întâlni în oglindă pe a ei.
    - Ți-am spus cât de bine arăți în seara asta? murmură el.
    Gus zâmbi poznaș.
    - Asta doar pentru că în oglinda asta nu mă văd de la talie în jos.
    - Chiar și așa, îi șopti James, sărutând-o pe gât.
    - Nu ți-am spus că te iubesc toți cei 31 de ani ai tăi?
    - 32..
    - O, făcu Gus. În acest caz, uită ce-am zis.
    Zâmbi larg și făcu un pas în spate, arătându-se în toată splendoarea ei, îmbrăcată în rochia de catifea portocalie ca un dovleac.
    - Vii? îl întrebă ea, iar când James încuviință din cap, ea stinse lumina din dormitor și coborî scările.

                În toiul petrecerii, câinelui i se făcu rău.
    Abia terminaseră de mâncat. Bărbații urcaseră la etaj să-i culce pe Chris și pe Emily în patul dublu din dormitorul matrimonial. James tocmai cobora scările, când auzi o tuse, urmată de un horcăit de neconfundat.
    Traversă holul și îl găsi pe Charlie vomând pe prețiosul covor cumpărat de la antichități, stând în băltoaca formată de propria urină.
    - Fir-ar să fie! bombăni el, auzind pașii celorlalți apropiindu-se din spate.
    Îl apucă pe Charlie de ceafă ca să-l scoată afară.
    - Nu e vina lui, îi spuse Gus blând.
    Melanie era deja în genun chi, curățând mizeria cu un prosop de bucătărie.
    - Știu că nu e, răspunse James răstit. Dar asta nu ușurează cu nimic situația.
    Se întoarse spre Michael, care-l privea de la distanță, cu mâinile în buzunare.
    - Nu poți face nimic?
    - Nu, răspunse Michael. Nu fără să-i administrez câinelui o doză de insulină.
    - Grozav! făcu James, târșindu-și piciorul pe covor. Minunat!
    James luă șervetul de bucătărie din mâna lui Melanie, care se ridică încet.
    - Poate că ar fi mai bine să plecăm, spuse ea.
    Michael încuviință din cap.
    Pe când Gus și James se străduiau să-și salveze covorul antic, soții Gold urcară la etaj. Își găsiră fiica pierdută într-o învălmășeală de așternuturi alături de Chris, părul lor contopindu-se pe aceeași pernă într-o mare aurie-roșiatică. Desprinzând-o ușor, Michael o luă în brațe pe Emily și coborî cu ea pe scări.
    Gus îi aștepta la ușa de la intrare.
    - Te sun eu, spuse ea.
    - Chiar te rog, răspunse Melanie, zâmbind trist și ținând ușa deschisă.
    Michael mai zăbovi un moment. Mută trupul cald, jilav de transpirație al fetiței de pe un umăr pe altul.
    - Poate a venit timpul, Gus, îi spuse el.
    Ea scutură din cap.
    - Îmi pare rău.
    - Nu, interveni Michael, mie îmi pare rău.

                       De data asta, fața atacatorului avea un bot de câine și gingii negre, retrase.
    - Ieși din mașină! îi ordonă el, iar Gus făcu întocmai, gândindu-se că de data asta trebuia să arunce cheile mai departe și să se miște mai repede.
    Deschise cu o smucitură portiera din spate, desfăcu disperată centura de la scaunul bebelușului și-l scoase din mașină.
    - Desfă-ți centura! îi strigă lui Chris, care, în ciuda strădaniilor, nu izbutea cu degetele lui micuțe. Desfă-ți centura!
    Alergă de cealaltă parte a mașinii. Atacatorul se strecură pe scaunul șoferului și îndreptă pistolul spre ea. Pe încheietura mâinii lui Gus apăru o zgârietură. Se uită la copipul din brațe și și dădu seama că în timpul acesta ea îl ținuse pe Charlie.

                  James se dădu jos din pat înainte de răsăritul soarelui și își trase pe el o pereche de blugi și un tricou. Era uimitor cât de răcoare era până se ridica ceața. Mâncă un castron cu cereale la masa din bucătărie, ținându-și intenționat mintea goală ca o coală albă de hârtie, după care coborî treptele de la beci.
    Charlie, care îl simțea întotdeauna primul, începu să sară în cușca lui de sârmă.
    - Hei, amice, spuse James, eliberându-l. Vrei afară? Vrei să ieși la vânătoare?
    Câinelui îi jucară ochii în cap și scoase limba de bucurie. Se ghemui și făcu pici pe podeaua de ciment.
    James înghiți în sec. Scotoci în buzunar după cheia de la cutia cu arme. Scoase carabina de 22 pe care o păstra pentru Chris, când acesta avea să fie suficient de mare ca să vâneze veverițe și iepuri. Luă două gloanțe și le puse în buzunarul de la blugi.
    Câinele țâșni pe ușă înaintea lui James, simțindu-se în elementul său. Charlie amușină pământul, se repezi asupra une broaște, se învârti în cerc și merse înapoi, pe urma propriului miros.
    - Pe aici, îl îndemnă James, fluierând de la marginea pădurii.
    Încărcă gloanțele în pușcă și-l urmări  privirea pe Charlie care își croia drum prin tufărișul des.
    Cu lacrimile alunecându-i ușor pe față, James se apropie din spate de câine, atât de încet și de firesc, încât Charlie nici nu se întoarse, ridică pușca și-l împușcă direct în ceafă.

               - Hei, spuse Gus când intră în bucătărie. Te-ai trezit devreme azi.
    James se spăla pe mâini în ciuvetă, fără să ridice privirea.
    - Uite ce e, începu el, câinele e mort.
    Gus se opri în mijlocul bucătăriei. Se lăsă pe bufet, ochii umplându-i-se instantaneu de lacrimi.
    - Trebuie să fi fost de la insulină. Michael a spus că....
    - Nu a fost de la insulină, o întrerupse James, evitându-i privirea. L-am scos afară în dimineața asta. La vânătoare.
    Probabil că lui Gus îi trecu prin minte că era ciudat să meargă la vânătoare cu luni înainte de deschiderea oficială a sezonului din Noua Anglie, dar nu spuse nimic.
    - A făcut o criză? întrebă ea, nedumerită.
    - Nu a avut nicio criză. A fost... Gus, eu am făcut-o.
    Ea își duse mâna la gât.
    - Ce-ai făcut? spuse ea în șoaptă.
    - Eu l-am omorât, fir-ar să fie! izbucni James. Bine? Să știi că nu mă simt împăcat din cauza asta. Și nu am făcut-o pentru că am fost supărat din cauza covorului. Am vrut doar să-l ajut. Să-i curm suferința.
    - Așa că l-ai împușcat?
    - Tu ce-ai fi făcut?
    - L-aș fi dus la Michael, răspunse Gus cu vocea frântă.
    - Ca să-l eutanesieze el pe Charlie? Iar tu l-ai fi ținut în brațe și l-ai fi privit cum moare? A fost mult mai uman așa, spuse James. Era câinele meu. Eu trebuia să mă ocup de problemă.
    Traversă camera și îi aruncă o privire soției.
    - Ce e? o provocă el.
    Gus scutură din cap.
    - Nu te recunosc, îi spuse ea și ieși în fugă din casă.

               - Ce fel de om își împușcă propriul câine? izbucni Gus, cu mâinile tremurânde pe cana de cafea.
    Melanie o fixă cu privirea pe deasupra mesei de bucătărie.
    - Nu a făcut-o din răutate, spuse ea, fără prea multă convingere.
    Abia cu câteva momente în urmă, când prietena ei dăduse buzna în bucătărie plângând în hohote, își dădu seama cât de mult apreciază devotamentul soțului ei pentru a vindeca.
    - El nu-și omoară pacienții, nu-i așa? întrebă Gus furioasă, de parcă i-ar fi citit gândurile lui Melanie. Și eu ce ar trebui să-i spun lui Chris?
    - Spune-i că Charlie a murit și că acum se simte mult mai bine.
    Gus își frecă fața cu mâinile.
    - Aș minți.
    - Îi vei ușura suferința, răspunse Melanie, și, fără voia lor, cele două femei se gândiră la fapta lui James și la motivul care îl condusese la asta.
    Când Gus se întoarse acasă, Chris o aștepta pe treptele verandei.
    - Tati spune că Charlie a murit, o anunță el.
    - Știu, răspunse ea. Îmi pare rău.
    - O să-i facem serbare?
    - Înmormântare?
    Gus se încruntă. Ce-o fi făcut James cu câinele?
    - Nu cred, dragule. Probabil că tati l-a îngropat pe Charlie undeva în pădure.
    - Acum Charlie e înger?
    Gus se gândi la câine, care dintotdeauna păruse să aibă aripi la picioare.
    - Da, așa cred.
    Chris își frecă năsucul.
    - Și când o să-l mai vedem?
    - Când o să ajungem și noi în rai, răspune Gus. Adică peste mult timp.
    Se uită la Chris și la obrăjiorii lui scăldați în lacrimi. Într-un impuls de moment, intră în casă, urmată de Chris. Gus se duse la baie și își luă periuța de dinți, șamponul, aparatul ei de ras și parfumul cu miros de piersică. Apoi trase la întâmplare niște haine din sertare și de pe umerașe.
    - Ce-ai zice, îl întrebă ea pe Chris, dacă am merge să stăm la Em o vreme?

                    Gus și Chris dormeau în camera de oaspeți a familiei Gold, un spațiu strâmt de lângă cabinetul veterinar, dotat cu un pat dublu, un șifonier șubred și scăldat într-un miros pătrunzător de alcool.
    Conștientă de ciudățenia situației și de deranjul creat, Gus se băgă în pat pede la ora 8, când îl culcă și pe Chirs. Stătea în întuneric, cu Chris lângă ea, încercând să nu se gândească la James.
    Michael și Melanie nu pomeniseră nimic despre asta. Nu că ar fi avut de gând s-o facă: oricine ar fi spus că nu ar fi avut noimă.
    Cinste lui, James sunase de 4 ori. De două ori mersese până acolo, doar ca s-o audă pe Gus țipând dintr-o cameră că nu vrea să-l vadă.
    Gus așteptă până când nu mai auzi apa curgând prin țevile de la etaj. Numără până și respirația lui Chris, după care se dădu ușor jos din pat. Traversă holul până la cabinet, unde se vedeau strălucind în întuneric butoanele unui telefon.
    James răspunse la al treilea apel.
    - Alo? spuse el frânt de oboseală.
    - Eu sunt.
    - Gus!
    Putea să-l audă cum se trezește de-a binelea, cum se ridică în picioare și strânge telefonul mai aproape.
    - Aș vrea să te întorci acasă.
    - Unde l-ai îngropat?
    - În pădure. În spatele zidului de piatră. Te duc acolo dacă vrei.
    - Vreau doar să știu, răspunse Gus, ca să îi pot spune lui Chris.
    De fapt, nu avea nici cea mai mică intenție să-i spună lui Chris. Voia să știe pentru că se temea - nu-și putea explica aeste temeri - să nu se plimbe peste ani prin pădure și să dea într-o zi peste vreun schelet.
    - Nu am făcut-o din răutate. Nu-mi pasă de nenorocitul de covor. Dacă aș putea să-l dau la schimb pentru sănătatea lui Charlie, să știi c-aș face-o!
    - Dar n-ai făcut-o, nu-i așa? i-o întoarse ea.
    Puse încet receptorul înapoi în furcă și-și sprijini gura în pumn. Îi trebui o clipă până să-și dea seama că Michael stătea în fața ei.
    Era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de tercot rupți în genunchi și cu un tricou spălăcit cu Universitatea Tufts.
    - Am auzit zgomote, dădu el să explice, și am coborât să văd dacă sunteți în regulă.
    - Da, suntem în regulă, i-o întoarse Gus.
    Se gândi cât de atent își alegea Michael cuvintele și la ceea ce spusese James de dimineață: Câinele e mort. Dar când te gândești, câinele nu murise așa, pur și simplu. Fusese omorât. Era o diferență.
     - Nu sunt în regulă, răspunse ea. Nici măcar pe jumătate.
    Simți mâna lui Michael pe brațul ei.
    - A făcut cum a crezut că e mai bine, Gus. L-a dus chiar și la vânătoare înainte.
    Îngenunche lângă Gus.
    - Charlie a murit alături de persoana pe care o iubea cel mai mult. Eu l-aș fi putut eutanasia, dar n-aș fi putut să-l fac fericit înainte.
    Se ridică, trăgând-o și pe ea de mâini.
    - Du-te la culcare, îi spuse și o conduse înapoi în camera de oaspeți, mâna lui caldă mângâind-o ușor pe spate.

                    A doua zi, Melanie și Gus îi duseră pe copii la iaz. Chris și Emily dădură fuga la apă, în vreme ce mamele lor așezau prosoapele, șezlongurile și lăzile frigorifice.
    Deodată, se auzi un fluierat dinspre postul de observație al salvamarului. Un adolescent vânjos și bronzat, într-un costum de baie roșu, sări în iaz, îndreptându-se rapid către o piatră.
    Melanie și Gus înțepeniră pe șezlongurile lor, paralizare de aceeași realitate crudă: copiii nu se vedeau pe nicăieri.
    Emily își făcu atunci apariția, adusă de o femeie necunoscută. În apa albastră, întunecoasă se întrezărea un oval, care se întoarse ușor, prins sub suprafața apei.
    Salvamarul plonjă adânc și ieși din nou, despicând cu dibăcie apa și trăgându-și povara până la mal.
    Chris zăcea nemișcat, cu chipul palid, cu pieptul imobil. Gus își croi drum prin mulțime, fără să poată scoate o vorbă, fără să poată face altceva în afară de a se prăbuși la pământ, la câțiva metri depărtare de fiul ei.
    Adolescentul se aplecă asupra lui Chris și își lipi buze de ale lui, dându-i suflul vieții.
    Chris își întoarse capul într-o parte și scuipă afară apa. Respirând greu, începu să plângă și trecu în fugă pe lângă salvamar, țâșnind drept în brațele lui Gus.
    Adolescentul se ridică în picioare.
    - O să fie bine, doamnă,spuse băiatul. Fetița, prietena lui, s-a aruncat de pe pietre, iar el a sărit după ea s-o ajute. Problema a fost că ea a căzut pe uscat, iar el nu.
    - Mami, făcu Chris.
    Gus se întoarse către salvamar, tremurând toată.
    - Îmi pare rău, mulțumesc mult.
    - Nicio problemă, răspunse băiatul și se duse înapoi la postul lui de observație de un alb spălăcit.
    - Mami, stărui Chris, din ce în ce mai insistent. Mami!
    Își puse mânuțele, înghețate sloi și tremurând, pe ambii ei obraji.
     - Ce-i? îl întrebă Gus, cu inima atât de grea, încât îi apăsa bebelușul din pântec. Ce e?
    - L-am văzut, zise Chris cu ochii lucindu-i. L-am văzut pe Charlie!

                     În după-amiaza aceea, Gus și Chris se întoarseră acasă. Când James se întoarse de la spital își găsi băiețelul dormind și pe soția lui așteptându-l. Totul părea ca și cum nici nu ar fi fost plecați.

              În noul coșmar, Gus reuși să azvârle cheile mai departe decât până atunci, până aproape de un alt vehicul parcat pe drum. Își desfăcu centura și deschise portiera de pe partea bebelușului, reușind să-l scoată înainte să audă din nou pași în spatele ei.
    - Nenorocitule! țipă Gus, ripostând pentru prima oară de când avea coșmarul acesta.
    Dădu cu piciorul în cauciuc. Aruncă o privire în spate, unde ar fi trebuit să vadă chipul scăldat în lacrimi al lui Chris. În schimb, îl văzu pe soțul ei cum se duce în spate să-l elibereze pe Chris.
    Se întrebă de ce îi luase atât de mult ca să observe că, în tot acest timp, James stătuse pe locul din dreapta.

                                                  ACUM
                                         NOIEMBRIE 1997

                 - Angajez un avocat pentru Chris, anunță James sâmbătă, la cină.
    Vorbele lui țâșniră pe gură ca o erupție vulcanică și își acoperi prea târziu gura cu șervetul, de parcă ar fi vrut să și le retragă și să le rostească pe un ton mai politicos.
    Un avocat. Gus scăpă, cu zgomot, platoul din mână la câțiva centimetri distanță de masă.
    - Poftim?
    - Am purtat o discuție confidențială cu Gary Moorhouse pe tema asta. Îl mai știi? L-ai cunoscut la reuniunea clasei de la Groton. Sugestia îi aparține.
    - Dar Chris n-a comis nicio infracțiune. Nu e o crimă să suferi de depresie.
    Kate se întoarse spre tatăl ei, neîncrezătoare.
    - Vrei să spui că Chris e suspectat că ar fi ucis-o pe Emily?
    - În niciun caz, răspunse Gus, încrucișându-și brațele și apucând-o brusc tremuratul. Chris n-are nevoie de un avocat. De un psihiatru, în schimb, da. Dar de un avocat....
    James aprobă din cap.
    - Gary a spus că atunci când Chris i-a dezvăluit detectivului Marrone că a fost o tentativă de suicid, practic s-a autoincriminat. Nefiind implicată și o a treia persoană, nimeni în afară de el și de Emily, asta îl face să fie principalul suspect.
    - E curată nebunie, replică Gus.
    - Gus, nu spun că Chris chiar a făcut ce bănuiesc ei că a fpcut, spuse James cu blândețe, dar cred că ar fi bine să fim pregătiți.
    - N-o să-i angajezi un avocat ca să-l apere împotriva unei crime pe care n-a comis-o, afirmă Gus, cu voce tremurătoare.
    - Gus....
    - N-ai s-o faci, James! N-am să te las!
    Își strânse și mai mult brațele pe lângă ea, acestea apropiindu-se de spate.
    - Dacă află că i-ai angajat un avocat, vor crede că Chris are ceva de ascuns.
    - Dar ei deja cred asta. I-au făcut necropsia lui Emily și au trimit arma la tot felul de teste. Tu și cu mine știm ce s-a întâmplat cu adevărat. Chris știe ce s-a întâmplat cu adevărat. N-ar trebui să avem de partea noastră pe cineva calificat care să spună polițiștilor ce s-a întâmplat cu adevărat?
    - Nu s-a întâmplat nimic! țipă Gus.
    Se întoarse cu spatele la el și cu fața la bucătărie.
    - Nu s-a întâmplat nimic, repetă ea.
    Spune-i asta lui Melanie, îi șopti conștiința.
    Își aminti deodată ziua în care Chris se trezise și o împresurase cu brațele pe după gât, iar ea își dăduse seama că răsuflarea lui nu mai era a unui copilaș. Avea un iz obișnuit, nu dulceag, ca de lapte, iar ea se depărtă instinctiv de el, ca și cum asta n-ar fi avut legătură cu faptul că băiețelul trecuse la hrană solidă, ci că, mai degrabă, era capabil din acel moment să-și poarte povara propriilor păcate.
    Gus trase de mai multe ori aer în piept, după care se întoarse la masa din sufragerie.
    Kate stătea aplecată deasupra farfuriei ei ca o salcie, cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii palizi. Scaunul lui James era gol.

                    Kate stătea neliniștită în fața ușii salonului de spital în care era fratele ei, cu o mână pe clanță, în caz că el s-ar fi împiedicat sau și-ar fi ieșit din minți, așa cum văzuse că se întâmplase cu puștiul cu părul blond, slinos, care se furișa pe după tărgile mobile de pe coridor când venise cu mama ei.
   La drept vorbind nici nu dorise să vină în vizită. Chris avea să se întoarcă acasă marți. Unde mai pui că doctorii le spuseseră să vină în vizită persoanele care țineau cel mai mult la el, iar Kate nu credea că se număra printre acestea.
    Majoritatea interacțiunilor din ultimul an cu fratele ei fuseseră ostile: certându-se din cauză că stătea prea mult în baie, că intra într-o cameră fără să bată la ușă înainte sau că îl prindea cu mâinile sub bluza lui Emily.
    Arăta schimbat, cu cercuri negre în jurul ochilor și cu privire chinuită, ca și cum toată lumea încerca să-l prindă. Nu semăna nici pe departe cu înotătorul vedetă din urmă cu un an, care putea să înoate timp de 10 minute în stil fluture.
    - Hei, i se adresă Kate, stânjenită de faptul că îi tremura vocea.
    Aruncă o privire peste umăr, însă, spre uimirea ei, mama sa nu mai era acolo.
    - Cum te simți?
    Chris ridică din umeri.
    - Nasol, răspunse el.
    Kate își mușcă buza, încercând să-și amintească ce-i spusese mama înainte.
    Înveselește-l. Nu pomeni de Emily. Vorbește doar despre lucruri mărunte.
    - Noi, ăăă, am câștigat meciul de fotbal.
    Chris se uită la ea cu privirea lui sumbră, apatică.
    Emily e moartă, Kate, își spuse disprețuitor în sinea lui. Crezi că-mi pasă de meciul tău stupid?
    - Am marcat 3 goluri, se bâlbâi Kate.
    Poate, dacă n-ar mai sta cu fața la el... Se întoarse către fereastră, care dădea către incineratorul ce scuipa afară norul lui gros de fum negru.
    - Doamne, făcu ea, cu respirația întretăiată. Nu i-aș da o cameră cu asemenea priveliște cuiva care are gânduri sinucigașe.
    Chris scoase un sunte. Kate se răsuci pe călcâie și-și duse mâna la gură.
    - O, vai! Nu trebuia să spun asta cu voce tare... murmură ea, după care își dădu seama că fratele ei zâmbea.
    Îl făcuse să zâmbească.
    - Despre ce ți-au spus să vorbești cu mine? o întrebă Chris.
    Kate se așeză pe marginea patului.
    - Despre orice te face fericit, recunoscu ea.
    - Ce m-ar face fericit ar fi să aflu când are loc înmormântarea, spuse el.
    - Luni, răspunse Kate, lăsându-se în coate și bucurându-se de această nouă încercare de a-i câștiga încrederea. Dar sunt absolut sigură că n-ar trebui să-ți spun asta.
    Pe chipul lui Chris apăru un surâs plin de suferință.
    - Stai liniștită, îi zise el, n-am să-ți port pică.

                         Când Gus și James intrară în salonul lui Chris, luni dimineață, îl găsiră stând pe marginea patului, îmbrăcat cu niște pantaloni albaștri de stofă care nu-i veneau bine și cu cămașa pe care o purtase vineri seară.
    Petele se sânge fuseseră scoase, însă urmele lor rămăseseră în material ca niște stafii, căpătând o nuanță de roz, vizibile din când în când în lumina fluorescentă. Fașa cu care îi era pansat capul fusese înlocuită cu un mic bandaj fluture în zona sprâncenei. Părul lui era proaspăt spălat și atent pieptănat.
    - Bun, zise el, ridicându-se în picioare. Să mergem!
    Gus se opri în loc.
    - Unde să mergem?
    - La înmormântare, răspunse Chirs. Doar nu aveați de gând să mă lăsați aici?
    Gus și James schimbară rapid o privire. Chiar asta aveau de gând să facă. Gus își drese glasul.
    - Înmormântarea lui Em nu e azi.
    Chris se uită la rochia ei neagră, apoi la hainele de stradă ale tatălui său.
    - În cazul ăsta, presupun că mergeți la dans?
    Se întoarse spre ei cu mișcări bruște, necoordonare.
    - Mi-a spus Kate, îi lămuri el. Și vreau să merg.
    - Dragule, începu Gus, luându-l de mână, doctorii nu cred că asta e o idee atât de bună.
    - La naiba cu doctorii, mamă! spuse el cu glas frânt, respingându-i atingerea. Vreau s-o văd. Înainte să n-o mai pot vedea niciodată.
    - Chris, interveni James, Emily nu mai e. Cel mai bine ar fi să lași totul în urmă și să-ți dai voie să te vindeci.
    - Așa, pur și simplu? izbucni Chris, cuvintele țâșnind în aer ca niște ca niște cioburi de sticlă. Să înțeleg că dacă mama ar muri, tu ai fi pe patul de spital în ziua înmormântării ei, iar doctorii ți-ar spune că ești prea bolnav ca să pleci, te-ai întoarce pur și simplu pe-o parte și te-ai culca la loc?
    - Nu e același lucru, spuse James. Nu e ca și cum ți-ai rupt piciorul.
    Chris se răsti la el.
    - De ce nu mi-o spuneți în față? țipă el. Credeți că o să văd cum o înmormântează pe Emily, după care o să mă arunc de pe cea mai apropiată stâncă, sau ce?
    - În ziua în care o să fii externat, vom putea merge la cimitir, îi promise Gus.
    - Nu puteți să mă țineți aici, spuse Chris, îndreptându-se spre ușă.
    James sări în sus și-l prinse de umeri. Băiatul îl împinse la o parte pe tatăl său.
    - Dă-mi drumul, se smuci el.
    - Chris, începu James, străduindu-se să-l oprească. Nu face asta!
    - Pot să mă externez și singur.
    - Nu te vor lăsa, interveni Gus. Știu că înmormântarea e azi.
    - Nu puteți face asta! țipă Chris, smucindu-se din strânsoarea lui James și lovindu-l cu brațul în falcă.
    James se împletici înapoi, ducându-și mâna la gură, în timp ce Chris fugi din salon.
    Gus ieși după el.
    - Opriți-l! strigă ea, adresându-i-se asistentei de la recepție.
    Din spatele ei se auzi zgomot și agitație, însă ea nu-și putea lua ochii de la Chris. Nici când ușile încuiate nu se deschiseră sub loviturile lui puternice, nici când infirmierii îi răsuciră mâinile la spate și îi împlântară un ac în braț și nici când el se prăbuși la podea, cu ochii plini de reproș și cu numele lui Emily pe buze.

                   Fusese ideea lui Michael să țină shiva după înmormântare.
    Cum Melanie refuzase categoric să se ocupe de pregătiri, căzuse în sarcina lui Michael să dea comandă de covrigi și somon afumat, de salată, cafea și fursecuri. Niște vecini - nu Gus - aranjaseră deja mâncarea pe masa din sufragerie, până când se întoarseră ei de la cimitir.
    Melanie urcă drept la etaj, la flaconul ei de Valium. Michael rămase pe canapeaua din sufragerie, primind condoleanțe, chiar și din partea prietenilor lui Emily.
    Se apropiară în grup, o masă amorfă ce se revărsa înspre el, aștetând ca, din clipă în clipă, din mijlocul ei să apară fiica lui.
    - Domnule Gols, i se adresă una dintre fete - Heather sau Heidi, se gândi Michael - nu știm cum s-a putut întâmpla așa ceva.
    Îi atinse mâna cu palma ei albă și fină ca laptele. Nu era mai mare decât palma lui Emily.
    - Nici eu nu știu, răspunse Michael, dându-și pentru prima oară seama cât de real era totul.
    Aparent, Emily fusese o adolescentă activă și veselă, frumoasă și iimpetuoasă. Îi plăcuse ceea ce văzuse, așa că nu se gândise niciodată să sondeze mai adânc. Îi era prea teamă să dea la iveală perspectiva probemelor legate de droguri, sex, alegerile tipice ale unui adult pe care nu dorea ca ea să le facă.
    Încă o mai ținea pe Heather de mână. Unghiile ei erau mici și ovale, niște scoici fără culoare, pe care să le strecori în buzunar. Michael ridică mâna fetei la nivelul feței și și-o duse la obraz.
    Fata sări înapoi, își retrase iute mâna, cu degetele strânse în mâini și cu obrajii în flăcări. Se răsuci pe călcâie, fiind instantaneu înghițită de grupul prietenilor ei.
    Michael își drese glasul, dorind să spună ceva. Dar ce?
    Îmi amintești de ea. Mi-aș dori ca tu să fi fost fiica mea.
    Nimic din toate astea nu părea potrivit. Se ridică în picioare și-și croi drum până în hol printre cei care veniseră să-și prezinte condoleanțele și printre rudele înlăcrimate.
    - Mă scuzați, începu el, pe un ton poruncitor.
    Așteptă până când fiecare dintre cei prezenți se întoarse către el.
    - Din partea mea și a lui Melanie, vreau să vă mulțumesc că sunteți astăzi aici. Noi, ăă, apreciem vorbele voastre pline de amabilitate și sprijinul acordat. Vă rog să rămâneți cât veți dori.
    Apoi, sub privirile neîncrezătoare a 50 de persoane care îl cunoșteau prea bine, Michael Gold își părăsi propria casă.

                   Erau doar două sesiuni de vizite la clinica de psihiatrie atent supravegheată: una la 9,30 dimineața și alta la 3 după-amiaza.
    Mama lui Chris nu numai că era prezentă la ambele ore, ba chiar reușise să le convingă pe asistente, cu vorbe mieroase, să o lase să stea peste timpul alocat vizitei.
    Dar, când Chris se trezi din somnul lui indus de medicamente, în ziua înmormântării lui Emily, descoperi cu stupoare că mama lui nu era acolo.
     Nu știa sigur dacă asta însemna că nu se făcuse încă ora 3, dacă doctorii îi interziseserăă să-l viziteze din cauza scenei de dimineață sau dacă pur și simplu era prea speriată ca să mai vină după ce-l lăsase baltă în halul ăla.
    Se ridică doar câțiva centimetri din pat și-și trecu mâna peste față. Simțea ca și cum ar fi avut glaspapir în gură, iar capul îi vâjâia, de parcă ar fi avut o muscă înăuntru, care zbura încontinuu.
    O asistentă deschise ușor ușa.
    - A, bun, te-ai trezit, spuse ea. Ai un vizitator.
    Dacă mama lui venise ca să-i povestească despre înmormântare, nu voia s-o vadă. El ar fi vrut să știe totul - forma sicriului, versurile rugăciunilor rostite pentru Em, textura pământului în care fusese îngropată. Mama lui n-ar fi putut să rețină în veci asemenea detalii și ar fi fost chiar mai rău să fie ulteior nevoită să umple golurile din povestea ei decât să nu o audă deloc.
    Însă asistenta se dădu la o parte, iar în salon intră tatăl lui Emily.
    - Chris, începu el, oprindu-se stânjenit la un pas distanță de pat.
    Chris își simți mușchii stomacului tresărind.
    - Probabil că nu ar trebui să fiu aici, spuse Michael.
    Se dezbrăcă de haină și începu să-și frece mâinile una de alta.
    - De fapt, știu sigur că n-ar trebui să fiu aici.
    Își atârnă haina pe speteaza scaunului și își vârî mâinile în buzunarele de la pantaloni.
    - Știi, azi a fost înmormântarea lui Emily.
    - Am auzit, răspunse Chris.
    Era mulțumit de calmitatea ce-i răzbătea din voce.
    - Am vrut să vin.
    Michael dădu aprobator din cap.
     - Ei i-ar fi plăcut asta.
    - Nu m-au lăsat, spuse Chris, și vocea i se frânse.
    Încercă să-și ascundă capul, ca Michael să nu-i vadă lacrimile, presupunând instinctiv că și tatăl lui Em, la fel ca și el, le-ar fi considerat o dovadă de slăbiciune.
    - Nu sunt sigur că era atât de important să fi fost prezent astăzi acolo, zise Mihael cu jumătate de glas. Eu cred că ai fost alături de Em atunci când a contat cel mai mult.
    Îl privi pe Chris până când băiatul își ridică ochii.
    - Spune-mi, șopti Michael, spune-mi ce s-a întâmplat vineri seară.
    Chris rămase cu privirea ațintită asupra lui Michael, suprins nu de întrebarea neașteptată, ci de felul în care îi apărea Emily pe chipul tatălui ei - aceiași ochi de un albastru rece, bărbia la fel de hotărâtă, zâmbetul ei asunzându-se chiar după liniile încordate ale gurii lui. Îi venea mai ușor să-și închipuie că Emily era cea care îi pusese întrebarea, nu Michael.
    Privirea îi alunecă într-o parte.
    - Nu știu.
    - Trebuie să știi, stărui Michael.
    Îl apucă pe Chris de bărbie, însă căldura remarcabilă, radioasă emanată de adolescența lui îi arse buricele degetelor atât de iute, încât îi dădu drumul aproape instantaneu. Își petrecu următoarele 5 minute încercând să-l facă pe Chris să vorbească din nou. Când Michael părăsi salonul, nu era sigur decât de un singur lucru: Chris nu îndrăznise să-l privească în ochi.

                   Anne-Marie Marrone închise ușa biroului ei, își scoase pantofii și se așeză pe scaun având în față copia trimisă prin fax a raportului necropsiei lui Emily Harte. Își strânse picioarele sub ea și închise ochii, hotărâtă să-și elibereze mintea pentru a nu avea nicio prejudecată cu privire la ceea ce tocmai era pe cale să citească.
    Pacienta era o fată albă în vârstă de 17 ani, declarate în stare de inconștiență după ce a fost rănită cu un glonț în cap. La câteva minute de la preluarea pacientei, tensiunea îi scăzuse la 50 cu 70. Decesul pacientei fusese declarat la 11,31 PM.
    Investigațiile preliminare arătaseră că pe marginea rănii de la tâmpla dreaptă se aflau urme de pulbere arsă. Glonțul nu străpunsese în linie dreaptă capul, ci traversase lobii temporal și occipital ai creierului și atinsese ușoor cerebelul, ieșind prin partea dreaptă de la ceafă. Un fragment de glonț de calibrul 45 fusese găsit în lobul occipital. Rănile erau caracteristice unei împușcături cu un glonț de calibru 45 îndreptat direct spre cap.
    Una peste alta, o moarte ce sugera sinuciderea despre care îi vorbise Christopher Harte.
    Anne-Marie simți furnicături pe șira spinării pe măsură ce parcurse cea de-a doua pagină a raportului medico-legal.
    În urma examinării externe, se observaseră vânătăi la nivelul încheieturii drepte. Medicul legist găsise urme de piele sub unghiile lui Emily.
    Semn că opusese rezistență.
    Se ridică în picioare, gândindu-se la Christopher Harte. Încă nu primise raportul de la criminalistică în legătură cu pistolul Colt, însă nu conta. Fusese luat din propria casă, era normal ca amprentele lui să fie peste tot pe el. Rămânea însă de văzut dacă și ale lui Emily.
    Ceva îi trecu prin minte și se uită încă o dată la prima pagină a raportului. Medicul legist nu oferise explicații detaliate referitor la rănile provocate de intrarea și ieșirea glonțului, însă ceva i se părea în neregulă lui Anne-Marie.
    Ridică mâna dreaptă, închipui o armă din degete și o duse la tâmplă. Își arcui degetul mare, ca și cum ar trage. Glonțul ar fi trebuit să iasă undeva pe lângă urechea stângă a lui Emily. În schimb, acesta ieșise prin ceafă, la câțiva centimetri distanță de urechea dreaptă.
    Anne-Marie își răsuci încheietura, astfel încât pistolul ei imaginar să fie îndreptat într-o direcție potrivită. Ceea ce presupunea să-și ridice cotul și să-l încline într-o poziție ciudată, așa încât pistolul să fie poziționat paralel cu tâmpla - o poziție incomodă și nefirească din care să te împuști în cap.
    Și, totuși, traiectoria glonțului ar fi avut sens dacă cel care trage ar sta în fața ta.
    Dar de ce?
    Dădu la ultima pagină a raportului medico-legal și citi încă o dată observațiile preliminare cu privire la vezica biliară, la tractul gastro-intestinal, la sistemul de reproducere. Brusc, i se tăie respirația.
    Punându-și la loc în picioare pantofii, Anne-Marie ridică receptorul și formă numărul procurorului general.

                 - Doamnă Gold, se auzi vocea detectivului la telefon, am primit rezultatele necropsiei fiicei dumneavoastră. Aș dori să vă fac o vizită oricând mă puteți primi, ca să vi le arăt.
    Melanie își repetă în minte aceste cuvinte iar și iar. Ceva din solicitarea detectivului Marrone o pusese pe gânduri, astfel că răsucea frazele pe toate părțile, întrebându-se oare ce era în neregulă cu ele.
    Melanie și Michael ședeau pe canapea, cu ochii larg deschiși și ținându-se strâns de mână ca niște refugiați.
    Detectivul Marrone luase loc în fața lor, pe fotoliul capitonat.
    - Dați-mi voie să trec direct la subiect, începu detectivul. Am motive să cred că moartea fiicei dumneavoastră nu a fost o sinucidere.
    Melanie își simți întregul corp topindu-se ca o bucată de  unt lăsată în soare. Nu asta sperase și ea? La o izbăvire din partea unui expert în aplicarea legii, care le spunea acum:
    Nu e vina voastră; nu ați văzut semnele care au împins-o pe fiica dumneavoastră să se sinucidă, pentru că astfel de semne nu au existat.
    - Legea din statul New Hampshire consideră că sunt destule probe încât să deferim cazul unui mare juriu care să se pronunțe în favoarea acuzației de crimă, continuă detectivul. Indiferent dacă dumneavoastră, în calitate de părinți ai lui Emily, doriți să nu fiți implicați, cazul va fi oricum înaintat. Dar sperăm că veți coopera cu procurorul general în cazul în care acesta v-o cere.
    - Nu înțeleg, făcu Michael. Sugerați că....
    - Că fiica dumneavoastră a fost ucisă, completă detectivul Marrone fără să clipească. Cel mai probabil de Christopher Harte.
    Michael scutură din cap.
    - Dar a spus că Emily s-a împușcat singură. Că plănuiseră să se sinucidă împreună.
    - Știu prea bine ce a spus, răspunse detectivul pe un ton mai blând. Însă fiica dumneavoastră ne spune altceva.
    Ridică prima pagină a raportului medico-legal, plină cu adnotări și măsurători de neînțeles.
    - Pe scurt, medicul legist a confirmat faptul că Emily a murit din cauza unei răni la cap provocată de un foc de armă. Totuși... spuse ea, arătând cu degetul în josul paginii, acolo unde erau indicate urme ale vătămării corporale care sugerau că Emily opusese rezistență.
    Melanie nu mai asculta. Își împreună palmele în poală și își închipui că îl ține între ele pe Christopher Harte în miniatură. Le strânse și le lipi una de alta, până când el n-ar mai fi avut loc să respire.
    - O clipă, interveni Michael. Nu cred așa ceva. Chris Harte n-ar fi omorât-o pe Emily. Nu are nicio urmă de răutate în el. Pentru numele lui Dumnezeu, au crescut împreună!
    - Taci din gură! șuieră Melanie printre dinți.
    El se întoarse către soția lui.
    - Doar știi că am dreptate, spuse el.
    - Taci din gură!
    Michael i se adresă din nou detectivului:
    - Uitați cum stă treaba, urmăresc emisiuni cu procese la televizor. Știu că se pot comite erori. De asemenea, știu că fiecare dovadă pe care ați găsit-o în raportul necropsiei are probabil o explicație logică, nu are nimic de-a face cu crima.
    Scoase ușor aerul din piept.
    - Îl cunosc pe Chris, continuă el cu jumătate de glas. Dacă a spus că el și Emily voiau să se sinucidă împreună, cu toate că nu înțeleg ce motiv ar fi avut și am fost șocat să aflu asta, cred că, într-adevăr, asta aveau de gând să facă. Nu ar fi mințit în legătură cu ceva atât de dureros.
    - Poate că da, interveni Anne-Marie, dacă viața lui ar fi depins de asta.
    - Detectiv Marrone, îi replică Michael, nu vreau să fiu lipsit de respect, dar i-ați cunoscut pe copiii ăștia acum 3 zile. Eu îi cunosc de când s-au născut.
    Michael avea vaga impresie că Anne-Marie Marrone încerca să smulgă informații de la el. Ce fel de tată ar fi garantat pentru băiatul care era posibilul ucigaș al fiicei sale?
    - Spuneți că îl cunoașteți bine pe Chris Harte, afirmă ea.
    - La fel de bine pe cât mi-am cunoscut propria fiică.
    Detectivul încuviință din cap.
    - Atunci, probabil că nu veți fi surprinși, începu ea pe un ton neutru, dând la ultima pagină a raportului medico-legal, să aflați că Emily era însărcinată.

                        - În 11 săptămâni, rosti Melanie pe un ton lipsit de inflexiuni. Știa de două luni. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Nu apăreau niciodată tampoane pe lista de cumpărături.
    Răsuci cearșaful în mâni.
    - Nici n-am știut că se culcau împreună.
    Nici Michael. De când plecase detectivul Marrone, el doar la asta se gândise. Nu la sâmburele de viață din pântecul lui Emily, ci la ceea ce generase apariția lui acolo: atingerile și mângâierile care făcuseră ca în locul unei fete să apară o femeie a cărei existență nimeni nu voise să o accepte cu adevărat.
    - Probabil că din cauza asta se și certau, murmură Melanie.
    Michael se întoarse cu fața către soția lui.
    - Cine?
    - Chris și Em, răspunse Melanie. Probabil că el ar fi vrut ca ea să scape de copil.
    Michael o fixă cu privirea.
    - Tu n-ai fi vrut același lucru? Cu 1 an înainte să meargă la facultate?
    Melanie pufni.
    - Eu aș fi vrut să facă așa cum ar fi simțit ea că e cel mai bine.
    - Minți, i-o întoarse Michael. Spui asta doar pentru că acum nu mai contează.
    Se sprijini într-un cot.
    - Nici nu știi dacă i-a spus lui Chris.
    Melanie se ridică în capul oaselor.
    - Care-i problema ta? șuieră ea printre dinți. Fiica ta e moartă. Poliția crede că Chris a ucis-o. Iar tu îl aperi cu fiecare ocazie.
    Michael își întoarse privirea.
    - Când eram la pompe funebre, mi-ai spus că gătelile pretențioase n-or s-o aducă înapoi pe Em. Ei bine, nici martirizarea lui Chris n-o s-o facă. După cum văd eu, el e tot ce ne-a mai rămas de la ea. Nu vreau să-l văd și pe el îngropat.
    Melanie îl fixă cu privirea.
    Nu te înțeleg, îi spuse ea și, luându-și perna, ieși din dormitor.

..........................................................

Inscripție pe o ușe, Tudor Arghezi

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,
Ca un inel sticlind în dreapta ta.
Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept și biruie-n furtună.

Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.
Necazul tău îl uită-treg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ți fie drag
Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.

Pactul, Jodi Picoult

                                     1-14
                          PARTEA ÎNTÂI
                     BĂIATUL DIN VECINI

                                 ACUM
                         NOIEMBRIE 1997

             Nu mai era nimic de spus.

    Îi acoperi trupul u al său, iar, pe când ea îl cuprindea cu brațele, și-l imagină în toate încarnările sale: la 5 ani, încă blond; la 11, înmugurind; la 13, cu mâini de bărbat. Luna vineție se rostogolea pe cerul nopții; ea adulmecă mirosul pielii lui.

    - Te iubesc! spuse ea.

    Ea o sărută atât de ușor, încât ea se întrebă dacă nu cumva fusese doar o închipuire. Se trase puțin înapoi, ca să-l privească în ochi.

    Iar atunci se auzi împușcătura.

             Deși nu fusese făcută niciodată rezervare propriu-zisă, masa din colț, de la capătul restaurantului Happy Family Chinese era întotdeauna reținută în serile de vineri pentru familiile Harte și Gold, care mergeau acolo de atâta vreme, încât nimeni nu-și mai amintea exact de când anume.

    Cu ani în urmă, își aduseseră și copiii, umplând ungherul aglomerat cu scaune înalte și pachete cu scutece, până ce ospătarilor aproape că le era imposibil să aducă la masă platourile aburinde.

    Acum, nu mai erau decât ei 4 și, de la ora 6, încercau să dea buzna înăuntru, unul câte unul, și să graviteze în jurul mese, de parcă toți laolaltă ar exercita un soi de atracție magnetică.

    James Harte ajunsese primul. Avusese o operație în după-amiaza aceea și terminase surprinzător de repede. Ridică bețișoarele așezate dinaintea lui, le scoase din învelitoarea de hârtie și începu să le manevreze între degete ca peniște instrumente chirurgicale.

    - Bună! spuse Melanie Gold, apărând brusc în fața lui. Presupun că am ajuns cam devreme.

    - Nu, îi răspunse James. Ceilalți sunt în întârziere.

    - Așa vasăzică?

    Își dădu jos haina, pe care o făcu ghem lângă ea.

    - Speram să ajung mai devreme. Nu cred să fi ajuns vreodată mai devreme.

    - Dacă stau să mă gândesc, spuse James, cred că așa e.

    Legătura lor era menținută de singurul lucru pe care îl aveau în comun - Augusta Harte - însă Gus nu ajunsese încă. Așa că nu aveau altceva de făcut decât să accepte stânjeneala prietenească dintre ei, ca urmare a lucrurilor deosebit de intime pe care le aflaseră indirect unul despre celălalt, detalii pe care Gus Harte i le scăpase soțului ei în pat sau Melaniei la cafea.

    James își drese glasul, mânuind cu dexteritate bețișoarele.

    - Ce zici? o întrebă el pe Melanie, zâmbind. Ar trebui să renunț la tot și să mă fac toboșar?

    Melanie roși, ca întotdeauna când era pusă într-o situație delicată.

    - Nu ți-ar plăcea, răspunse Melanie, străduindu-se să pară frivolă. Ar trebui să-ți lași părul să crească și să-ți pui un cercel în sfârc, sau ceva de genul ăsta.

    - Oare vreau să știu de ce vorbiți despre cercei în sfârc? întrebă Michael Gold, apropiindu-se de masă.

    Se aplecă și atinse în treacăt umărul soției sale, gest care, după atâția ani de căsnicie, echivala cu o îmbrățișare.

    - Nu-ți face speranțe prea mari, zise Melanie. James vrea unul, nu eu.

    Michael râse.

    - Cred că ar fi un motiv suficient ca să-ți fie retras certificatul profesional.

    - De ce? întrebă James, ridicând din sprâncene. Ți-l aduci aminte pe laureatul Nobel, pe care l-am întâlnit vara trecută în croaziera spre Alaska? Avea un belciug în sprânceană.

    - Exact, spuse Michael. Nu e nevoie să ai un certificat profesional ca să scornești o poezie plină de înjurături.

    Își desfăcu șervetul și și-l așeză în poală.

    - Unde-i Gus?

    James se uită la ceas. Trăia după el; Gus nici măcar nu purta ceas. Acest lucru îl scotea din minți.

    - Cred că o duce pe Kate să doarmă la o prietenă.

    - Ați comandat deja? întrebă Michael.

    - Gus dă comanda, răspunse James, în semn de scuză.

    În mod normal, Gus era cea care ajungea prima și, așa cum, de altfel, proceda în privința tuturor celorlalte aspecte, tot ea se îngrijea ca cina să decurgă cât mai bine.

    Ca și cum soțul ei ar fi învocat-o, Augusta Harte intră în fugă pe ușa restaurantul chinezesc.

    - Doamne, am întârziat, spuse ea, descheindu-și nasturii de la haină cu o singură mână. Nici nu vă imaginați ce zi am avut. 

    Ceilalți 3 se aplecară înspre ea, așteptând să le povestească una dintre istorioarele ei deșănțate, dar, în schimb, femeia îi făcu semn ospătarului.

    - Ca de obicei, spuse ea, zâmbind radios.

    Ca de obicei? Melanie, Michael și James se uitară unii la alți. Atât de ușor era?

    Gus era ospătăriță profesionistă, nu genul celor care duc mâncarea la mese, ci dintre cele care își sacrifică timpul lor pentru ca să nu fie nevoiți ceilalți s-o facă.

    Serviciile firmei sale, Other People`s Time, erau solicitate de către Locuitorii Ocupați din Noua Anglie, atunci când aceștia nu aveau chef să stea la coadă ori să aștepte toată ziua după depanatorul de la cablul TV. 

    Începu să-și netezească părul creț, roșcat.

    - Mai întâi, începu ea, ținând între dinți un elastic de păr, mi-am petrecut dimineața la Motor Vehicles Division, ceea ce e îngrozitor chiar și în circumstanțele cele mai bune. 

    Se încumeta cu dârzenie să-și facă o coadă, o chestie ce semăna cu o descărcare de energie electrică, și își ridică fruntea.

    - Așa. Eram următoarea la rând - știți voi, chiar în fața gemulețului de la ghișeu - când funcționarul, vă jur, a făcut un atac de cord. Pur și simplu a dat ortul popii pe podeaua registraturii.

    - Îngrozitor, șopti Melanie.

    - Îhî. Mai ales că au închis gișeul și a trebuit să mă așez la o altă coadă.

    - Mai multe ore, numai bune de facturat, spuse Michael.

    - Nu și de data asta, spuse Gus. Aveam deja programată la ora 2 o întâlnire la Exeter.

    - Școală?

    - Da. Cu un oarecare J. Foxhill. S-a dovedit a fi un elev dintr-a treia, cu o grămadă de bani în buzunar, care avea nevoie de un voluntar care să stea în detenție în locul lui.

    James râse.

    - Asta da ingeniozitate.

    - Nemaivorbind că directorul nu a considerat asta o idee bună, și mi-a irosit o grămadă de timp ținându-mi morală despre responsabilitatea unui adult, chiar și după ce i-am spus că nu avusese habar de plan mai mult decât el. Apoi, când să să duc s-o iau pe Kate de la antrenamentul de fotbal, fac pană de cauciuc, iar până să pun eu roata de rezervă și să ajung la terenul de joc, ea găsise între timp pe cineva care s-o aducă acasă la Susan.

    - Gus, interveni Melanie, ce s-a întâmplat cu funcționarul?

    - Ai schimbat tu un cauciuc? întrebă James, ca și cum Melanie nici n-ar fi vorbit. Sunt impresionat.

    - Și eu am fost. Dar, doar în caz că l-am pus invers, vreau să iau mașina ta diseară.

    - Iar muncești?

    Gus dădu aprobator din cap, zâmbind în timp ce ospătarul le aducea mâncarea.

    - Mă duc să iau bilete la concertul Metallica.

    - Ce s-a întâmplat cu funcționarul? repetă Melanie întrebarea, de data asta mai tare.

    Își ațintiră toți privirile spre ea.

    - Doamne, Mel, spuse Gus, nu-i nevoie să zbieri. 

    Melanie se înroși așa că Gus își îndulci, numaidecât vocea.

    - Chiar nu știu ce s-a întâmplat cu el, recunoscu ea. O fi fost luat de vreo ambulanță. 

    Își puse cu lingura în farfurie niște lo mein.

    - Apropo, azi am văzut pictura lui Em în clădirea Empire Stare.

    - Ce căutai în Empire State? o întrebă James.

    Ea ridică din umeri.

    - Mă uitam după pictura lui Em, răspunse ea. Pare atât de... profesionist executată, cu rama aia aurită și cu funda mare, albastră care îi atârnă dedesubt. Și voi, care ați râs de mine când am vrut să-i păstrez desenele în creionane colorate, pe care obișnuia să le facă împreună cu Chris când venea la noi acasă.

    Michael zâmbi.

    - Am râs ppentru că ai spus că o să scoți bani pe ele la pensie.

    - O să vedeți voi, spuse Gus. O artistă cunoscută în tot statul la 17 ani, prima galerie deschisă la 21... or să-i expună picturile în Muzeul Național de Artă înainte să împlinească 30.

    Se întinse după brațul lui James și întoarse ceasul de la mână spre ea.

    - Mai am 5 minute.

    James își lăsă ceasul să cadă în poală.

    - Ticketmaster`s se deschide la 7 seara?

    - 7 dimineața, răspunse Gus. Sacul de dormit e în mașină. Cred că trebuie să-mi schimb meseria. Un post mai puțin stresant... ca de exemplu controlor de trafic aerian sau prim-ministrul Israelului.

    Se întinse după farfuria cu pui mu schi, începu să ruleze clătitele și să le împartă celorlalți.

    - Cum mai e cataracta doamnei Greenblatt? întrebă ea, absentă.

    - I-a trecut, răspunse James. Sunt șanse să sfârșească cu o vedere perfectă.

    Melanie oftă.

    - Vreau să mă operez și eu de cataractă. Nu vreau să-mi închipui cum e să te trezești într-o bună zi și să nu mai vezi.

    - Nu vrei să te operezi de cataractă, îi spuse Michael.

    - De ce nu? Aș scăpa de lentilele de contact, plus că deja cunosc un chirurg bun.

    - James n-ar putea să te opereze, spuse Gus, zâmbind. Nu există vreo lege etică în privința asta?

    - Nu îi vizează și pe membrii familiei virtuale, preciză Melanie.

    - Îmi place cum sună, familie virtuală, spuse Gus. Ar trebui să fie un certificat, știți voi, ca cel de căsătorie. Dacă oamenii trăiesc un timp mai îndelungat la 2 pași unii de alții, să se și înrudească.

    Înghiți ultima clătită și se ridică în picioare.

    - Ei bine, începu ea, a fost o cină magnifică și relaxantă.

    - Nu poți pleca încă, spuse Melanie, întorcându-se să-i ceară unui picolo să aducă prăjiturelele cu răvaș. 

    Când acesta se întoarse, ea îi îndesă câteva lui Gus în buzunar.

    - Ia de-aici, casa de bilete nu dă mâncare la pachet.

    Michael luă o prăjiturică și o desfăcu.

    - Un dar din dragoste nu trebuie nesocotit cu ușurință, citi el cu glas tare.

    - Ești tot atât de tânăr pe cât te simți, spuse James, cercetându-și propriul răvaș. Nu-mi spune prea multe acum.

    Toată lumea se uită la Melanie, însă ea își citi bilețelul în gând și și-l puse în buzunar. Credea că dacă îl citește cu voce tare, se spulbera orice șansă ca dorința să se împlinească.

    Gus luă una dintre prăjiturelele rămase pe farfurie și o desfăcu.

    - Închipuiți-vă numai, zise ea, râzând, am nimerit una goală.

    - N-are răvaș? întrebă Michael. Ar trebui să-ți facă cinste cu o masă.

    - Uită-te pe jos, Gus, poate ai scăpat-o. Cine a mai auzit de prăjitură cu răvaș fără răvaș? spuse și Melanie.

    Dar pe podea nu era nimic, nici sub farfurie, nici printre faldurile hainei lui Gus. Ea scutură cu tristețe capul și își ridică ceașca de ceai.

    - Pentru viitorul meu, spuse ea, dând ceaiul pe gât și plecând în grabă.

                         Orașul Bainbridge din New Hampshire era o comunitate restrânsă, formată cu precădere din profesorii de la Dartmouth College și din doctorii de la spitalul local.

    Terenurile familiilor Gold și Harte, pus laolaltă, forma un pătrat: două triunghiuri unite printr-o ipotenuză comună. Parcela familiei Harte se îngusta înspre drum, după care se lărgea; cea a famliei Gold era exact invers, astfel că cele două case se aflau la vreun acru de pământ depărtare una de cealaltă. Erau însă separare de un mic desiș de pădure, care nu reușea totuși să blocheze complet vederea către casa vecină.

    Michael și Melanie, fiecare în câte o mașină, mergeau în urma Volvoului gri al lui James, care tocmai întra pe drumul Wood Hollow.

    După ce parcurse cam 1 kilometru și jumătate în susul dealului, în dreptul stâlpului de granit cu numărul 34, James o luă la stânga.

    Michael viră la următoarea intersecție. Opri motorul camionetei și păși afară în micul pătrat de lumină ce fusese proiectat dinspre locul pasagerului, lăsându-i pe Grady și pe Beau să-i sară pe genunchi și la piept. Setterii irlandezi făceau tumbe în cerc în jurul lui, pe când el o aștepta pe Melanie să coboare din mașina ei.

   - Se pare că Em n-a ajuns încă acasă, spuse el.

    Melanie ieși din mașină și închise portiera dintr-o singură mișcare lipsită de efort. 

    - E 8. Probabil că doar ce-a plecat.

    El o urmă pe Melanie la ușa din spate a bucătăriei. Femeia puse pe masă un mic teanc de cărți.

    - Cine-i de serviciu în seara asta? întrebă ea.

    Michael își întinse brațele deasupra capului.

    - Habar n-am. Nu eu. Cred că richard de la Weston Animal Hospital.

    Bărbatul se duse până la ușă și îi chemă pe câini, care se uitară la el, fără a se opri însă din fugăritul frunzelor bătute de vânt.

    - Asta da ironie, spuse Melanie. Un veterinar care nu-și poate controla proprii câini.

    Michael se dădu din ușă, pe când Melanie veni lângă el și fluieră. Câinii goniră pe lângă el, aducând înăuntru mirosul răcoros al nopții.

    - Sunt câinii lui Emily, răspunse el. Și se vede.

                      Când telefonul sună la 3 dimineața, James Harte se trezi instantaneu. Încercă să se gândească ce anume ar fi putut să meargă prost în cazul doamnei Greenblatt, căci ea se număra printre cazurile lui urgente.

    Bâjbâi după telefon, pe partea de pat unde ar fi trebuit să fie soția lui, și răspunse:

    - Da?

    - Domnul Harte?

    - Da, doctorul Harte, corectă James.

    - Domnule doctor Harte, la telefon ofițerul Stanley de la poliția din Bainbridge. Fiul dumneavoastrp a fost rănit și dus la spitalul Bainbridge Memorial.

    James simți cum frazele i se opresc în gât, încâlcindu-se una peste alta. 

    - Este.... a fost un accident de mașină?

    Polițistul făcu o pauză scurtă.

   - Nu, domnule.

    Inima lui James zvâcnea cu putere,

    - Mulțumesc, spuse el, închizând telefonul, deși habar n-avea de ce îi mulțumea unei persoane care îi dăduse o veste atât de îngrozitoare.

    De îndată ce puse receptorul în furcă, i se învălmășiră în minte o sumedenie de întrebări.

    Unde fusese Christopher rănit? Rănile erau grave sau superficiale? Emily era cu el? Ce se întâmplase?

    James îmbrăcă hainele pe care le aruncase la coșul cu rufe murdare și coborî la parter în doar câteva minute. Știa că, pentru a ajunge la spital, îi trebuiau 17 minute. Deja gonea pe drumul Woord Hollow, când formă numărul lui Gus pe telefonul din mașină.

                - Ce-au spus? întrebă Melanie pentru a zecea oară. Ce-au spus mai exact?

    Michael își încheie nasturii de la blugi și își vârî picioarele în adidași. Își aminti, prea târziu, că nu avea șosete în picioare.

    - Michael.

    Își frecă ochii.

    - Că Em a fost rănită și a fost dusă la spital.

    Mâinile îi tremurau; totuși, era uimit de faptul că era în stare să facă ceea ce trebuia: să o împingă pe Mel spre ușă, să găsească cheile de la mașiă și să se gândească la drumul cel mai scurt către spital.

    Se întrebase de multe ori cum ar fi să primească un telefon în toiul nopții, care să-l lase fără cuvinte și căruia să nu-i poată da crezare. În sinea lui, se așteptase să nu fie altceva decât o închipuire. Și, totuși, iată-l ieșind cu mașina de pe aleea casei și stăpânindu-și cumpătul, singurul lucru care îi trăda panica fiind o ușoară zvâcnire în obraz.

    - James operează acolo, spuse Melanie, ca o litanie șoptită, abia perceptibilă. El va ști ce să facem, cu cine să luăm legătura.

    - Scumpo, îi spuse Michael, bâjbâind prin întuneric după mâna ei, încă nu știm nimic sigur.

    Dar, pe când trecea pe lângă casa familiei Harte, cufundată într-o liniște și pace depline, cu toate luminile stinse, nu-și putu reține un sentiment de gelozie văzând normalitatea ce i se înfățișa dinaintea ochilor.

    De ce noi? gândi el.

                        Gus stătea întinsă pe trotuar, între un grup de 3 adolescenți cu creste verzi și un cuplu care puțin mai avea să nu facă sex în public.

    Se gândi la Chris.
    De îndată ce au început să simtă ceva unul pentru celălalt, Emily și Chris au început să iasă împreună, ceea ce toți ceilalți îi încurajaseră încă de la început.
    Peste 4 ore și jumătate, fiul clientului ei avea să aibă locuri în primele rânduri la Metallica. Ea avea să se întoarcă acasă și să se culce.
    - Cucoană, i se adresă unul dintre puștii cu creste verzi, ai un foc?
    Cuvintele acestuia se rostogoliseră ca o mitralieră, așa că, la început, Gus rămase năucită de îndrăzneala întrebării.
    Nu, îi venea să spună, n-am un foc, și nici tu n-ar trebui să ceri unul.
    Apoi își dădu seama că puștiul îi flutura o țigară prin fața ochilor - cel puțin, spera să fie o simplă țigară.
    - Îmi pare rău, răspunse ea, scuturând din cap.
    Găsea că e aproape imposibil de crezut că există astfel de specimene de adolescenți, atâta vreme cât Chris al ei părea să facă parte dintr-o specie cu totul diferită.
    Poate că puștii ăștia, cu părul lor de stegozaur și cu vestele lor de piele, nu arătau așa decât în timpul lor liber, transformându-se apoi în niște adolescenți îngrijiți și educație, atunci când stăteau împreună cu părinții lor.
    E ridicol, și-a spus în sinea ei.
    Numai gândul că Chris ar fi putut avea un astfel de alter ego ieșea pur și simplu din discuție. Nu puteai să dai naștere unei ființe și să nu-ți dai seama că trece printr-o dramă.
    Simți ceva vibrându-i pe șold și se depărtă, gândindu-se că cei 2 amorezi veniseră mai aproape. Dar vibratul nu încetă, și, când se aplecă să identifice sursa zgomotului, își aminti de pagerul pe care îl căra în geantă de când pusese bazele firmei. James era cel care stăruise în privința lui: dacă trebuie să se ducă de urgență la spital sau vreunul dintre copii avea nevoie de ceva?
    Bineînțeles, ca și în cazul medicamentelor de prevenție, tot astfel, de când avea pagerul, reușise să evite situațiile de urgență.
    Nu sunase decât de două ori în 5 ani: o dată, când a sunat-o Kate ca s-o întrebe unde ținea produsele de curățat covoare, și a doua oară, când rămăsese fără baterie.
    Îl pescui de pe fundul genții și apăsă butonul care îl identifica pe apelant. Era telefonul din mașina ei. Dar cine să fie în mașina ei la ora aceasta din noapte?
    James se dusese acasă de la restaurant.
    După ce se târî afară din sacul de dormit, Gus merse de-a lungul străzii până când dădu de prima cabină telefonic, pe care erau scrise cu graffiti inițiale rotunde ca niște cârnați. De îndată ce James răspunse, putu să audă uruitul cauciucurilor pe caldarâm.
    - Gus, spuse James cu o voce pierdută. Trebuie să vii.
    O clipă mai târziu, lăsându-și sacul de dormit în urmă, o luă la fugă.

                        Luminile îi intrau în ochi.
    Dispozitivele luminoase atârnau chiar deasupra lui, niște farfurii de un argintiu strălucitor, care îl făceau să clipească. Simțea că îl ating cel puțin 3 persoane - puneau mâna pe el, țipau, dând instrucțiuni, îi tăiau hainele de pe el.
    Nu-și putea mișca mâinile sau picioarele, iar, când a încercat să facă acest lucru, a simți curelele care îl imobilizau și gulerul care îi ținea fix capul.
    - Îi scade pulsul, anunță o femeie. Are doar 70 de bătăi pe minut.
    - Pupilele sunt dilatate, dar nereceptive. Christopher? Christopher? Mă auzi?
    - A intrat în tahicardie. Dă-mi două branule de 14 sau 16. Pune-i o perfuzie cu soluție salină D5 normală, de 1litru, pentru început. Și vreau să-i recoltez și niște sânge... vreau o hemoleucogramă completă, teste de coagulare, analize uzuale sangvine, sumar de urină și test toxicologic, și trimite probele la banca de sânge.
    Apoi simți o înțepătură la îndoitura brațului și auzi sunetul ascuțit al unei benzi adezive care este ruptă.
    - Ce avem noi aici? întrebă o voce necunoscută.
    - Ditamai beleaua, răspunse femeia dinainte.
    Chris simți din nou o înțepătură puternică la nivelul frunții, care-l făcu să se încovoaie, în ciuda legăturilor care-l strângeau, și să revină la loc în brațele moi, calde ale asistentei.
    - E-n regulă, Chris, îl liniști ea.
    De unde știau cum îl cheamă?
    - Avem vizibilitate la craniu. Cheamă radiologia, să vină să vadă dacă totu-i în ordine cu coloana.
    În jur, agitație, țipete. Chris își mută privirea la crăpătura din perdeaua din dreapta lui și își zări tatăl. Era la spital; tatăl lui lucra la spital. Dar nu era în halatul alb. Purta haine de stradă, o cămașă pe care nici nu și-o încheiase cum trebuie.
    Stătea în picioare lângă părinții lui Emily, încercând să treacă de un grup de asistente care nu-i dădeau voie înăuntru.
    Chris se smuci atât de puternic, încât reuși să-și scoată branula din braț. Se uită țintă la Michael Gold și dădu să strige, însă nu scoase niciun sunet, niciun zgomot cât de mic, iar un val de frică îl cuprinse.

                    - Nu dau 2 bani pe procedură, țipa James Harte, după care zgomotul unor instrumente căzute și al unor pași le distraseră atenția asistentelor suficient cât să se poată strecura în spatele perdelei pătate.
    Fiul lui se lupta cu curelele și cu gulerul cervical care-l țintuau la pat. Avea sânge peste tot, pe toată fața, pe tricoul și pe gât.
    - Sunt doctorul Harte, îi spuse el medicului de gardă care venea în grabă spre el. Amabil personal, adăugă el.
    Întinse mâna și o strânse într-a lui pe cea a lui Chris.
    - Ce s-a întâmplat?
    - El și o fată au fost aduși la spital cu ambulanța, spuse medicul cu glas scăzut. Din câte putem vedea, are o lacerație a scalpului. Tocmai îl trimiteam la radiologie, ca să verificăm dacă are fracturi craniene sau vertebrale, iar dacă rezultatul e negativ, îl trimitem la tomograf.
    James simți cum Chris îi strânge mâna atât de puternic, încât îi intră verigheta în piele.
    Fără îndoială, gândi el, trebuie să fie bine dacă are așa o forță.
    - Emily, șopti Chris răgușit. Unde au dus-o pe Em?
    - James? se auzi o voce nesigură.
    Se întoarse și îi văzu pe Melanie și Michael opriți în dreptul perdelei, în mod sigur îngroziți să vadă atâta sânge. Numai Dumnezeu știe cum trecuseră de balaurii de la triaj.
    - Chris e bine?
    - E bine, răspunse James, mai mult pentru sine decât pentru cei din încăpere. O să fie bine.
    O rezidentă puse telefonul în furcă.
    - Vă așteaptă la radiologie, spuse ea.
    Medicul de gardă făcu un semn aprobator din cap către James.
    - Puteți merge cu el. Liniștiți-l.
    James mergea pe lângă patul mobil, fără să-i dea însă drumul mâinii lui Chris. Începu să mărească pasul pe măsură ce personalul de gardă trecu înviteză pe lângă familia Gold.
    - Cum se simte Emily? își aminti el să întrebe, dispărând înainte ca ei să-i poată răspunde.
    Medicul care se îngrijise de Chris se întoarse către ei.
    - Dumneavoastră sunteți domnul și doamna Gold?
    Ei înaintară simultan.
    - Puteți veni cu mine, vă rog?

                      Medicul îi conduse către un mic intrând din spatele automatului de cafea, decorat cu canapele albastre, iar Melanie se liniști pe dată. Era expertă în descifrarea indiciilor verbale sau nonverbale. Dacă nu fuseseră conduși într-un salon de reanimare înseamnă că pericolul trebuie să fi trecut.
    Poate că Emily fusese deja mutată într-un salon sau dusă la radiologie, unde era și Chris. Sau poate că urma să fie adusă aici, să-i întâlnească.
    - Vă rog, le spuse medicul, luați loc.
    Melanie ar fi vrut să rămână în picioare, însă genunchii îi cedară, Michael rămase încremenit pe loc.
    - Îmi pare foarte rău, începu medicul, rostind singurele cuvinte cărora Melanie nu reușea să le găsească alt sens decât cel primar.
    Se ghemui în față, trupul chircindu-i-se parcă pe dinăuntru, până ce își îngropă adânc capul în brațele tremurânde, încât nu mai auzea nimic din ceea ce le spunea bărbatul.
    - Fiica dumneavoastră a fost declarată moartă la sosire. Avea o rană de glonț la cap. Moartea a survenit instantaneu, nu a suferit.
    Făcu o pauză.
    - Voi avea nevoie de unul din dumneavoastră să identifice cadavrul.
    Michael încercă să-și aducă aminte să clipească. Până atunci, fusese un act involuntar, însă acum totul - până și respiratul, statul în picioare, însuși faptul de a exista - depindea de propriul autocontrol.
    - Nu înțeleg, spuse el pe un ton mult prea ridicat ca să fie al lui. Era cu Chris Harte.
    - Așa e, răspunse doctorul. Au fost aduși împreună.
    - Nu înțeleg, repetă Michael, deși ceea ce voia să spună era: Cum de ea e moartă, iar el, în viață?
    - Cine-i făptașul? se forță Melanie să interbină rostind cuvintele cu dinții încleștați, de parcă ar fi avut în gură un os căruia nu voia să-i dea drumul. Cine a împușcat-o?
    Medicul clătină din cap.
    - Nu știu, doamnă Gold. Sunt sigur că polițiștii care au fost la locul faptei vor veni aici în scurt timp ca să discute cu dumneavoastră.
    Polițiști?
    - Sunteți pregătit să veniți cu mine?
    Michael rămase cu privirea ațintită asupra doctorului, gândindu-se de ce Dumnezeu credea omul acela că trebuia să se ducă undeva. După care își aminti. Emily. Cadavrul ei.
    Îl urmă pe medic înapoi în departamentul de urgențe.
    Era doar închipuirea lui, sau asistentele chiar îl priveau altfel?
    Trecu pe lângă paturile dinspre care se auzeau gemetele oamenilor răniți, aflați în viață, și, în cele din urmă, se opriră dinaintea unei perdele dincolo de care nu se auzea nuciun zgomot, niciun foșnet, nimic. Medicul așteptă până când Michael încuviință din cap, apoi trase perdeaua.
    Emily zăcea întinsă cu fața în sus pe o masă. Michael făcu un pas înainte, punându-i mâna pe creștet. Fruntea îi era netedă, caldă încă. Medicul se înșelase, asta era tot. Nu era moartă, nu avea cum să fie moartă, ea....
    Își mută mâna, înclinându-i capul către el, atât cât să vadă gaura de deasupra urechii drepte, de mărimea unei monede de 1 dolar, zimțată pe margini și pătată cu sânge uscat. Din ea însă nu se scurgea nici picătură de sânge proaspăt.
    - Domnule Gold? se făcu auzită vocea medicului.
    Michael încuviință din cap, după care se năpusti afară din salon. Trecu în fugă pe lângă bărbatul întins pe targă, care se ținea de inimă, de 4 ori mai în vârstă decât avea să fie Emily vreodată. Trecu în fugă și pe lângă Gus Harte, care, cu sufletul la gură, dădu să-l ajungă din urmă. El iuți pasul.
    Apoi merse după colț, se prăbuși în genunchi și vomită.

                      Gus alergase tot drumul până la Bainbridge Memorial, agățându-se în tot acel timp de o speranță, ce devenea o povară tot mai grea cu fiecare pas pe care îl făcea.
    James nu era în sala de așteptare de la urgențe, iar toate așteptările ei că era vorba de o rană minoră - un braț rupt sau o contuzie ușoară - îi fură spulberate atunci când dădu de Michael în zona de triaj.
    - Mai verificați o dată, îi ceru ea asistentei de acolo. Christopher Harte. Fiul doctorului James Harte.
    Asistenta încuviință din cap.
    - A fost aici puțin mai devreme. Dar nu știu unde l-au dus.
    Ridică o privire plină de compasiune.
    - Ce-ați zice să mă duc să văd dacă nu cumva știe cineva ceva?
    - Da, răspunse Gus pe tonul ei cel mai imperios, pierzându-și stăpânirea de sine de îndată ce asistenta se întoarse cu spatele.
    Dădu roată cu privirea prin recepția de la secția de Urgențe, de la scaunele cu rotile goale înșirate precum niște fete care așteptau să fie scoase la dans până la televizorul agățat în tavan.
    În capătul sălii, Gus zări un colț de material roșu. Se apropie și recunoscu haina de un roșu stacojiu, pe care ea și Melanie o cumpăraseră de la Filene`s cu o reducere de 80 la sută.
    - Mel? șopti Gus.
    Melanie își ridică ochii, având pe chip întipărită o durere la fel de copleșitoare ca cea a lui Michael.
    - Și Emily a fost rănită?
    Melanie o fixă cu privirea îndelung.
    - Nu, spuse ea încet. Emily nu e rănită.
    - O, slavă Domnului....
    - Em, o întrerupse Melanie, e moartă.

                    - De ce durează atât? întrebă Gus pentru a treia oară, măsurând în lung și-n lat salonul privat ce-i fusese alocat lui Chris. Dacă este într-adevăr teafăr, atunci de ce nu l-au adus încă aici?
    James ședea pe singurul scaun din încăpere, cu capul în mâini. Văzuse el însuși rezultatul tomografului. Nu se mai uitase niciodată la niște analize cu o spaimă atât de mare de a găsi vreo contuzie intracraniană sau vreo hemoragie epidurală. Însă creierul lui Chris era intact, iar rănile, superficiale.
    Fusese dus înapoi în salonul de la Urgențe, ca rana să-i fie suturatăă de un chirurg. Avea să fie ținut sub supraveghere peste noapte, iar a doua zi urma să i se facă niște analize suplimentare.
    - Ție ți-a spus cumva ceva? Despre ce s-a întâmplat?
    James scutură din cap.
    - Era speriat, Gus. Avea dureri. N-am vrut să-l forțez.
    Se ridică în picioare și se sprijini de tocul ușii.
    - M-a întrebat unde au dus-o pe Emily.
     Gus se întoarse încet spre el.
    - Nu i-ai spus, se asigură ea.
    - Nu.
    James înghiți cu greu.
    - În momentele alea, nici măcar nu m-am gândit la asta. La faptul că fuseseră împreună când s-a întâmplat.
    Gus traversă încăperea și îl cuprinse în brațe pe James. Chiar și acum, el rămase rigid; nu era deprins cu îmbrățișările în public, și nici măcar în preajma morții lucrurile nu se schimbau.
    - Nici nu vreau să mă gândesc, murmură ea, cu obrazul lipit de spatele lui. Am văzut-o pe Melanie și mi-am tot spus cât de ușor aș fi putut fi eu în locul ei.
    James o îndepărtă și se îndreptă către radiatorul electric ce emana căldură.
    - Ce naiba o fi fost în capul lor să se ducă într-un cartier rău famat?
    - Ce cartier? întrebă Gus, agățându-se de noul detaliu. De unde-a venit ambulanța?
    James se întoarse spre ea.
    - Habar n-am. Doar am presupus.
    Brusc, devenise o femeie cu o misiune clară.
    - Aș putea să mă duc înapoi la recepție cât așteptăm, spuse Gus. Trebuie să aibă înregistrată undeva informația asta.
    Porni cu pas hotărât spre ușă, dar, exact când să o deschidă, cineva intră în salon. Un infirmier împinse scaunul cu rotile în care era Chris, cu capul înfășurat tot în bandaje albe, groase.
    Parcă prinsese rădăcini în podea, incapabilă să facă legătura dintre băiatul acesta cu înfățișare jalnică și fiul ei puternic, care o dominase prin prezența lui chiar în acea dimineață. Asistenta explica ceva ce Gus nu se obosi să asculte, după care ea și infirmierul părăsiră salonul.
    Gus își auzi propria inimă cum bătea în ritmul picăturii de la perfuzia lui Chris. Ochii lui erau sticloși, efect al sedativelor, iar privirea îi rătăcea speriată. Gus se așeză pe marginea patului și îl strânse la piept.
    - Șșt, îl liniști ea când el începu să plângă cu fața afundată în bluzonul ei, inițial cu larimi mici, apoi cu suspine zgomotoase, de neoprit. Totu-i în regulă, îi spuse.
    După câteva minute, suspinele lui Chris se domoliră și închise ochii. Gus încercă să-l țină aproape de ea chiar și atunci când trupul lui greoi i se lăsă moale în brațe. Îi aruncă o privire lui James, care ședea pe scaunul de lângă patul de spital ca o santinelă rigidă și neclintită. Îi venea să plângă, dar se abținea. James nu mai plânsese de la vârsta de 7 ani.
    Nici Gus nu voia să plângă în preajma lui. Nu că i-ar fi interzis vreodată, dar simplul fapt că el nu părea la fel de supărat pe cât era ea, o făcea să se simtă mai degrabă ridicolă, nicidecum sensibilă.
    Își mușcă buza și ieși pe ușa salonului, căci nu dorea să facă o criză de față cu altcineva. Pe coridor, își sprijini palmele de zidul rece de beton și încercă să se liniștească.
    - Mă scuzați.
    Gus întoarse capul și dădu cu ochii de o femeie înaltă, cu părul negru.
    - Mă numesc Marrone, detectiv comisar la secția de polișie din Bainbridge. Dumneavoastră suneți doamne Harte?
    Încuviință din cap și strânse mâna polițistei.
    - Dumneavoastră sunteți cea care i-a găsit?
    - Nu, nu eu. Dar am fost chemată la locul faptei. Trebuie să vă pun niște întrebări.
    - O, făcu Gus surprinsă. Și eu, care credea că dumneavoastră veți putea să răspundeți la întrebările mele.
    Detectivul Marrone zâmbi. Gus fu surprinsă pe moment cât de frumoasă o arăta această transformare.
    - Îmi faci o favoare, îți întorc serviciul, făcu femeia.
    - Nu cred că am să vă fiu de mare ajutor, spuse Gus. Ce anume doriți să știți?
    Detectivul scoase un carnețel și un creion.
    - Fiul dumneavoastră v-a spus că iese în oraș în seara asta?
    - Da.
    - V-a spus și unde avea de gând să se ducă?
    - Nu, răspunse Gus. Dar are 17 ani, și întotdeauna a fost foarte responsabil.
    Aruncă o privire către ușa salonului.
    - Până în seara asta, adăugă ea.
    - Îhî. O cunoașteți pe Emily Gold, doamnă Harte?
    Gus simți numaidecât cum lacrimile îi umezesc ochii. Rușinată, le șterse repede cu dosul palmei.
    - Da,începu ea. Emily îmi era... ca o fiică.
    - Și ce legătură avea cu fiul dumneavoastră?
    - Era iubita lui.
    Gus era acum mai confuză ca niciodată. Fusese oare Emily implicată în ceva ilegal sau periculos? Acesta să fie motivul pentru care Chris se dusese într-un cartier rău famat?
    Nu băgă de seamă că gândise cu voce tare până când nu o văzu pe detectivul Marrone cum se încruntă:
    - Un cartier rău famat?
    - Ei bine, murmură Gus îmbujorată, știm că a fost implicată o armă.
    Detectivul își închise carnețelul cu un gest brutal și se îndreptă spre ușă.
    - Aș vrea să vorbesc cu Chris acum, ceru ea.
    - Nu puteți, stărui Gus blocându-i calea femeii. Doarme. Are nevoie de odihnă. Plus că nici măcar nu știe de Emily. Nu putem să-i spune, nu în starea ăn care e acum. O iubea.
    Detectivul Marrone o pironi pe Gus cu privirea.
    - Poate că așa o fi fost, începu ea, dar e posibil ca tot el s-o fi și împușcat.

                                                           ATUNCI
                                           TOAMNA ANULUI 1979

                         După cum ținea Melanie bucata de pâine cu banane de forma unei cărămizi minucule, soțul ei nu ar fi putut spune dacă urma să o mănânce sau să o arunce la gunoi. Închise ușa de la intrare, încă strălucind după ce fusese proaspăt vopsită, și puse bucata de pâine și cele două cartoane care țineau loc de masă în bucătărie.
    Atinse grijulie panglica fină și desfăcu felicitarea pe care era desenat de mână un cal: Bine ați venit în cartier.
    - Reputația ta de veterinar ți-a luat-o înainte, spuse ea, întinzându-i felicitarea lui Michael.
    Michael examină atent mesajul scurt, zâmbi și rupse ceolofanul.
    - E bună, zise el. Vrei să guști?
    Melanie păli. Numai gândul la pâinea cu banane - sau la orice alt aliment, de altfel - înainte de prânz îi provoca greață în ultima vreme.
    Ceea ce era ciudat, pentru că, potrivit tuturor cărților despre sarcină pe care le citise până atunci - și citise multe - de acum, fiind în a patra lună, ar fi trebuit să se simtă mai bine.
    - O să-i sun să le mulțumesc, spuse ea, retrăgând mâna. O, vai!
    Ridică privirea spre Michael..
    - De la Gus și James. Ne-au trimis niște prăjiturele. Crezi că sunt... știi tu?
    - Gay?
    - Aș fi spus „adepții unui stil de viață alternativ”.
    - Dar n-ai făcut-o, răspunse Michael cu un zâmbet ștrengăresc.
    Ridică cutia și începu să urce scările.
    - Ei bine, continuă Melanie diplomată, oricare ar fi orientarea lor, sunt convinsă că sunt extrem de drăguți.
    Dar, pe măsură ce rostea aceste vorbe, se întrebă încă o dată în ce fel de oraș se mutaseră.
    Nu voise să vină în Bainbridge. Era pe deplin fericită în Boston, și așa destul de departe de locul ei natal, Ohio. Însă orășelul acesta ar fi putut foarte bine să fie în mijlocul pustietății, căci nu avusese nicioată abilitatea de a lega prietenii. Și n-ar fi găsit oare Michael niște animale mari de doftoricit undeva, mai la sud?
    O voce de femeie răspunse la al treilea ton de apel.
    - Gara centrală, spuse vocea, și Melanie trânti receptorul în furcă.
    Formă din nou numărul, de data asta cu mai multă atenție, însă îi răspunse aceeași voce, acum zâmbitoare, care spuse hotărât: familia Harte.
    - Alo? începu Melanie, vă sun de alături. Sunt Melanie Gold. Voiam să îi mulțumesc familiei Harte pentru pâinea cu banane.
    - O, ce bine, ați primit-o! V-ați mutat deja cu totul?
    Se lăsă tăcere câteva clipe, timp în care Melanie se gândi cine să fie oare persoana de la telefon și care o fi protocolul prin partea aceea a țării; adică dacă s-ar fi cuvenit să-i dea detalii private îngrijitoarei sau dădacei.
    - James sau Gus sunt acolo? întrebă Melanie cu jumătate de voce. Eu, ah, aș vrea să fac cunoștință cu ei.
    - Eu sunt Gus, răspunse femeia.
    - Dar nu ești bărbat, izbucni Melanie.
    Gus Harte râse.
    - Așa credeai? Uau! Nu, scuze că te dezamăgesc, dar ultima oară când am verificat eram femeia. Gus vine de la Augusta. Dar nimeni nu mi-a mai spus așa de când bunica mea a murit încercând. Hei, aveți nevoie de ajutor pe-acolo? James e plecat, iar eu aproape am terminat curățenia în sufragerie. N-aș mai avea nimic de făcut.
    Înainte ca Melanie să ridice vreo obiecție, Gus hotărâse deja în locul ei.
    - Lasă ușa deschisă, spuse ea. Sunt la tine în câteva minute.
    Melanie încă se holba la receptor, când Michael reveni în bucătărie, cărând o cutie voluminoasă cu porțelanuri.
    - Ai vorbit cu Gus Harte? mormăi el. Cum ți s-a părut individul?
    Tocmai deschisese gura să-i răspundă, când ușa de la intrare se dădu de perete, izbindu-se de acesta lovită ca de o rafală de vânt, iar în prag apăru o femeie cu o sarcină avansată, o claie de păr răvășit și un zâmbet nepotrivit de agreabil pe chipu-i angelic.
    - Este o ea, răspunse Melanie, și e un uragan.

                 La noua ei slujbă, Melanie ocupa postul de adiministrator la Biblioteca Publică din Bainbridge.
    Se îndrăgostise de clădirea micuță din cărămidă încă din ziua în care mersese acolo pentru interviu, cucerită de vitraliile din spatele recepției, de tenacurile ordonate de hârtie reciclată și îngălbenită de deasupra cataloagelor.
    Era o bibliotecă adorabilă, care avea nevoie de ea.
    Cărțile erau puse alandala în teancuri, înghesuite una într-alta, fără pic de spațiu între ele. Fișetele metalice erau doldora până la refuz.
    În opinia lui Melanie, bibliotecarii erau pe picior de egalitate cu Dumnezeu însuși, căci cine altcineva și-ar fi bătut capul, sau, și mai bine spus, ar fi știut răspunsurile la atâtea feluri de întrebări? Cunoașterea înseamnă putere, însă un bun bibliotecar nu ține acest dar numai pentru sine. El îi învață pe alții cum să găsească, unde să caute, cum să vadă.
    Se îndrăgostise de Michael pentru că o pusese în încurcătură. El era student la Facultatea de Medicină Veterinară Tufts și i se adresase ei, la biroul de informații, cu două întrebări: unde putea găsi studii asupra problemelor de ficat pentru pisicile diabetice și dacă i-ar plăcea să iasă la cină cu el.
    La prima întrebare i-ar fi putut da răspunsul și cu ochii închiși. A doua însă a lăsat-o fără cuvinte.
    Chiar și după ce se căsătoriră, în timpul primilor lui ani de practică pe animale mici, Melanie continuase să lucreze la biblioteca facultății. Avansă în ierarhia bibliotecarilor, gândindu-se că, dacă într-o bună zi Michael n-ar mai fi iubit o tocilară așa drăguță ca ea, ar rămâne totuși impresionat de mintea ei.
    Însă Michael se dusese la facultate ca să învețe să îngrijească vaci și oi și să împerecheze rase de cai între ele, astfel că după câțiva ani de castrat cățeluși și de făcut vaccinuri antirabice, îi spuse lui Melanie că avea nevoie de o schimbare. Problema era că nu găseai foarte multe animale de fermă într-un oraș mare.
    Cu recomandările pe care le avea, lui Melanie nu i-a fost greu să găsească un post la bibliotecă. Cu toate astea, era obișnuită cu tineri plini de însuflețire, cu cărturari aplecați cu pasiune asupra textelor studiate. La biblioteca din Bainbridge, cea mai interesantă activitate era ora de povești a sugarilor, și asta pentru că mamele erau servite cu cafea din partea casei.
    Erau zile întregi când Melanie nu făcea altceva decât să stea la recepție, singurul om cu care dădea ochii fiind poștașul.
    Tânjea după un cititor, unul avid, așa cum era și ea. Și l-a găsit, cu totul surprinzător, în persoana: Gus Harte.
    Gus venea, fără excepție, la bibliotecă în zielele de marți și vineri. Cu mersul ei de rață, trecea de intrarea îngustă și boltită, predând cărțile pe care le împrumutase cu câteva zile în urmă.
    Gus Harte citea Dostoievski, Kundera și Pope, George Eliot, Thackeray și cărți de istorie a lumii. Uneori, în doar câteva zile. Acest lucru o uimea pe Melanie. Și o și îngrozea.
    Ca bibliotecară, era obișnuită să fie expertă în propriul domeniu, însă mai avea de lucru la acest aspect. Cât despre Gus Harte, aceasta asimila cunoștințele cu o ușurință uluitoare, la fel cum făcea cu orice altceva, de altfel.
    - Trebuie să-ți mărturisesc, îi spuse ea într-o zi de marți lui Gus, cred că ești singura persoană din orașul ăsta care îi apreciază pe clasici.
    - Într-adevăr, îi răspunse Gus serioasă. Chiar îi apreciez.
    - Ți-a plăcut Le Morte d`Arthur?
    Gus scutură din cap.
    - N-am găsit ce căutam.
    Dar oare ce căutai? se întrebă Melanie. Izbăvire? Amuzament? Un plâns pe cinste?
    Ca și cum Melanie ar fi gândit cu voce tare, Gus ridică privirea și spuse:
    - Un nume.
    Melanie simți în sinea ei un suspin de ușurare. Se simțise provocată de cineva ca Gus, care devora romane istorice încâlcite ca pe niște romane polițiste. Faptul că doar le frunzărise în căutarea unui nume clasic și puternic pentru bebelușul ei... ei bine, asta ar fi trebuit s-o dezamăgească pe Melanie. Însă nu se întâmplă așa.
    - Pe al tău cum o să-l cheme? o întrebă Gus.
    Melanie tresări. Nimeni nu știa că e însărcinată; sarcina nu era încă vizibilă, și ea era suficient de superstițioasă cât să vrea să păstreze secretul cât mai mult timp.
    - Nu știu, răspunse cu un glas scăzut.
    - Ei bine, anunță Gus radioasă, suntem în aceeași barcă.

                   Melanie, care în gimnaziu fusese un șoarece de bibliotecă în asemenea măsură încât nu mai avea viață socială, se trezise pe neașteptate cu o prietenă de suflet.
    În loc ca exuberanța lui Gus să-i ecpliseze timiditatea lui Melanie, cele două se completau reciproc.
    Gus obișnuia să-i dea telefon dimineața și s-o întrebe cum e vremea, deși putea face bine mersi această constatare și de la fereastra ei, sau cum ar trebui să se îmbrace.
    Se pomenea stând alături de Gus pe canapeaua ei mare de piele, uitându-se pe albumul de nuntă și râzând de coafurile ca niște coifuri ale rudelor ei. Când se certa cu Michael, o suna pe Gus, care de fiecare dată îi ținea partea.
    Gus ajunsese să se simtă în largul ei într-atât încât intra în casa familiei Gold fără să mai bată la ușă. Melanie împrumuta cărți cu nume de bebeluși cu permisul ei de bibliotecară și i le lăsa lui Gus în cutia poștală.
    Melanie începuse să poarte hainele de gravidă ale lui Gus. Aceasta din urmă cumpăra marca de cafea decofeinizată a lui Melanie, ca s-o aibă la îndemână. Ajunsesetă atât de apropiate, încât își terminau frazele una alteia.

                - Așa deci, începu Michael, acceptând amestecul de gin și tonic oferit de James Harte, ești chirurg.
    James se așeză în fotoliu în fața lui Michael. Din bucătărie se auzeau vocea lui Gus și a lui Melanie, ciripind vesel și ascuțit ca niște măcăleandri.
    - Corect, spuse James. Sunt cu bursă la Spitalul Bainbridge Memorial. Chirurgie oftalmologică.
    Luă o gură din băutură.
    - Gus mi-a spus că i-ai preluat cabinetul lui Howath?
    Michael dădu din cap.
    - Mi-a fost profesor la Tufts, îl lămuri el. Când mi-a scris să-mi spună că se retrage aici, m-am gândit că poate mai e loc de un veterinar.
    Râse.
    - N-am dat încă de-o holstein nici la 30 de kilometri depărtare de Boston, dar azi am văzut 6.
    Cei 2 bărbați zâmbiră stânjeniți, holbându-se fiecare la paharul său.
    Michael privi în direcția din care răzbăteau vocile celor două femei.
    - Se înțeleg de minune, spuse el. Gus petrece atât de mult timp aici, încât uneori am impresia că s-a mutat la noi.
    James râse.
    - Gus avea nevoie de cineva ca Melanie. Mi se pare că soția ta e mai înțelegătoare decât mine când vine vorba de vergeturi și glezne umflate.
    Michael nu răspunse. Poate că James era mai rezervat în legătură cu sarcina, însă Michael voia să afle cât mai multe detalii posibil.
    Pe cât se rușina Melanie de corpul ei care creștea văzând cu ochii, pe atât îl găsea el de încântător. Rotund și apetisant ca o rodie coaptă, se abținea cu greu să nu pună mțna pe soția lui ori de câte ori aceasta trecea pe lângă el.
    Însă Melanie se dezbrăca pe întuneric, își trăgea păturile până sub bărbie și îl respingea atunci când dădea s-o îmbrățișeze.
    Din când în când, Michael o urmărea pe Gus umblând prin cala lor - greoaie, cu sarcina mai avansată cu 5 luni, dar cu o încredere și o vigoare care o luminau din interior - și se gândea:
    Așa ar trebui să fie și Melanie.
    Privi acum spre bucătărie și zări pântecul umflat al lui Gus, care se ivea înaintea ei.
    - De fapt, începu Michael cu glas scăzut, mie-mi place treaba asta cu sarcina.
    James pufni.
    - Crede-mă, spuse el, am fost prin rotație și la obstretică. Urâtă treabă.
    - Știu, încuviință Michael.
    - Îhâm. Dar cu vițeii, lucrurile stau cu totul altfel, stărui James. O vacă nu țipă, amenințându-și soțul că o să-l omoare pentru că a făcut-o să treacă prin așa ceva. Placenta unei vaci nu țâșnește în partea opusă a sălii de naștere ca un glonț argintiu.
    - Ah, interveni Gus, care intrase în cameră, iar vorbești prostii.
    Își puse mâna pe umărul lui James.
    - Soțul meu, doctorul, este de-a dreptul îngrozit de naștere, îl tachină ea, adresându-i-se lui Michael. N-ai vrea să fii tu cel care să mă moșească?
    - Sigur, zâmbi Michael ștrengărește. Dar cel mai confortabil mă simt când operez într-un hambar.
    Gus luă tava cu brânzeturi din mâinile lui Melanie și o așeză pe măsuța de cafea.
    - Sunt flexibilă, spuse ea.
    Michael o urmări cu privirea pe Gus cum se așază pe brațul fotoliului în care ședea James. Acesta nu se clinti din loc ca s-o atingă. În schimb, se aplecă pe lângă ea către tava de brânzeturi.
    - Ăsta e pate-ul? întrebă el.
    Gus încuviință din cap.
    - Făcut în casă, lămuri ea. James merge la vânătoare de rațe.
    - Chiar așa? făcu Michael.
    Luă un biscuit și gustă pate-ul.
    - Câteodată, și la vânătoare de căprioare, de urși sau de iepurași drăgălași și pufoși, continuă Gus.
    - După cum ți-ai dat seama, interveni James calm, Gus nu e o mare iubitoare a acestui sport.
    Își ridică privirea către Michael.
    - Presupun că nicitu nu ești, ținând cont că ești veterinar. Dar are un farmec aparte - te trezești înainte tuturor, în jurul tău e liniște deplină și încerci să pătrunzi în mintea prăzii tale.
    - Înțeleg, spuse Michael, cu toate că nu era așa.

                         - James se comportă ca un idiot, i se confesă Gus lui Melanie, când aceasta o sună într-o după-amiază de iarnă în care ningea. Mi-a spus că, dacă nu vreau să nasc copilul lângă un stâlp de telefon, să fac bine să nu mă mai plimb de-a lungul drumului Wood Hollow.
    - Cred că mai ai până să naști.
    - Spune-i lui asta!
    - Schimbă tactica, îi sugeră Melanie. Spune-i că, dacă te menții în formă până se naște copilul, o să-ți vină mai ușor după aceea să-ți recapeți silueta dinainte.
    - Cine a spus că vreau să-mi recapăt silueta dinainte? întrebă Gus. Nu pot s-o iau pe a alteia? Să zicem Farrah Fawcett, Christie Brinkley...
    Oftă.
    - Habar n-ai ce norocoasă ești.
    - Pentru că sunt însărcinată în doar 5 luni?
    - Pentru că ești căsătorită cu Michael.
    Preț de o clipă, răspunsul lui Melanie întârzie. Îi plăcea James Harte, cu atitudinea lui detașată în stilul celor din Noua Anglie, cu șarmul lui natural. Multe dintre trăsăturile pe care le avea Melanie le întâlnea și la James, numai că în varianta pozitivă. Ea era rezervată, el era calculat. Ea era timidă, el, introspectiv. Ea era obsedată, el, precis.
    Unde mai pu că avea și dreptate. Lui Gus i se rupse apa 3 zile mai târziu, la 1 kilometru și jumătate mai departe pe drumul Wood Hollow, iar dacă mașina unei companii de telefonie n-ar fi fost chiar atunci în trecere pe acolo, oprind și întrebând-o dacă e în regulă, ar fi putut foarte bine să-l nască pe Christopher pe marginea străzii.

                   Visul fusese cam așa: Melanie nu putea să-i vadă spatele lui Michael, cum stătea așa, ghemuit pe jos, într-un hambar, cu părul lui argintiu strălucind în lumina soarelui de dimineață și cu mâinile care mângâiau pântecul uriaș al unei iepe în chinurile facerii. Ea stătea undeva deasupra - într-o șură, poate? - apa prelingându-i-se pe picioare, ca și cum s-ar fi udat, țipând după el, deși nu putea scoate niciun sunet.
    Astfel știu că avea să nască singură.
    - O să te sun din oră în oră, o asigură Michael.
    Dar Melanie știa prea bine stilul lui Michael: odată ce devenea preocupat cu vreun cal suferind de colici sau cu vreo oaie cu mastită, timpul trecea în zbor pe lângă el. Iar cele mai multe dintre locurile în care se ducea ca vetrinar nu aveau luxul cabinelor telefonice.
    Sorocul ei veni și trecu la sfârșitul lunii aprilie.
    După care, într-o noapte, Melanie îl auzi pe Michael răspunzând la telefonul de lângă pat. Șopti ceva neinteligibil pentru ea, apoi îl văzu dispărând în întuneric..
    Avu din nou visul cu hambarul, iar când se trezi, salteaua era udă leoarcă.
    Se crispă de durere. Michael trebuia să fi lăsat pe undeva vreun bilet cu un număr de telefon. Melanie căută prin dormitor și prin baie, oprindu-se din când în când și așteptând să-i treacă contracțiile, însă nu găsi nimic.
    Puse mâna pe telefon și o sună pe Gus.
    - Acum, spuse ea, iar Gus înțelese despre ce era vorba.
    James era la spital, așa că Gus a venit și cu Chris, care ședea în scaunul lui de mașină.
     - Dăm noi de Michael, o liniști ea pe Melanie.
    Îi puse mâna lui Melanie pe schimbătorul de viteze și îi spuse să îl strângă când o apucau durerile. Parcă mașina în fața secției de Urgențe.
    - Stai aici, îi zise ea, înfășcându-l pe Chris și luând-o la fugă prin ușile glisante. Trebuie să mă ajutați, o auzi țipând la o asistentă de la triaj. E vorba de o femeie în travaliu.
    Asistenta se uită la ea, apoi la Chris.
    - Se pare că ați ajuns cam târziu, făcu ea.
    - Nu despre mine e vorba, răspunse Gus, ci de prietena mea. Acolo, în mașină.
    Câteva minute mai târziu, Melanie era în sala de nașteri. Asistenta de la obstretică se întoarse către Gus.
    - Presupun că nu știți pe unde e tatăl?
    - Pe drum, răspunse Gus, cu toate că nu era câtuși de puțin adevărat. Eu îi țin locul.
    Asistenta se uită la Melanie, care își întinse mâna după a lui Gus, apoi la Chris, care dormea într-un coș de plastic.
    - Am să-l duc în salonul pentru copii. Nu putem avea un copil în sala de nașteri.
    - Credeam că asta e și ideea, bombăni Gus, iar Melanie scoase un icnet de râs.
    - Nu mi-ai spus că o să doară, gemu Melanie.
    - Firește că ți-am spus.
    - Nu mi-ai spus că o să fie atât de rău, se plânse ea.
    Doctorul lui Melanie îl adusese pe lume și pe Chris.
    - Dă-mi voie să ghicesc, i se adresă el lui Gus, băgând mâna pe sub halat ca să verifice cervixul lui Melanie. Te-ai distrat atât de bine prima oară, încât n-ai putut să stai deoparte.
    O ajută pe Melanie să se ridice în capul oaselor.
    - Bine, Melanie, spuse doctorul, vreau să împingi.
    Având-o alături pe prietena ei care o ținea de umeri și țipa cu ea la unison, Melanie născu o fetiță.
    - O, Doamne, spuse cu ochii umezi, uită-te la ea!
    - Știu, spuse Gus, cu un nod în gât. Cunosc sentimentul.
    Și plecă în căutarea propriului copil.
    Asistenta doar ce terminase să-i pună gheață între picioare lui Melanie și să-i tragă păturile până la talie, că în cameră întră Gus cu Chris în brațe.
    - Ia te uită peste cine am dat, spuse ea, ținând ușa ca să intre Michael.
    - Ți-am spus eu, îi reproșă Melanie, întorcând bebelușul spre el, astfel încât să-l vadă.
    Michael atinse sprâncenele fine și blonde ale fiicei lui. Unghia lui era mai mare decât năsucul ei.
    - E perfectă, e....
    Scutură din cap și-și ridică privirea.
    - Nici nu știu ce să spun.
    - Îmi ești datori, îi sugeră Gus.
    - Așa e, spuse Michael, zâmbind cu toată ființa lui. Îți dau orice în afară de primul meu născut.
    Ușa salonului se deschise larg din nou, iar în prag apăru James Harte, îmbrăcat în halat și fluturând o sticlă de șampanie.
    - Hei, spuse el, scuturând mâna lui Michael. Am auzit că ai avut o dimineață pe cinste.
    Îi zâmbi lui Gus.
    - Și-am auzit că ai făcut pe moașa.
    Deschise sticla de Moet, scuzându-se că vărsă puțin pe patul lui Melanie, după care turnă conținutul în 4 pahare de plastic.
    - Pentru statutul de părinte, spuse el, ridicând paharul. Pentru... i-ați pus vreun nume.
    Michael se uită la soția lui.
    - Emily, răspunse ea.
    - Pentru Emily.
    Michael ridică și el paharul.
    - Și pentru Chris, deși cam târziu.
    Melanie privi pleoapele translucide ale bebelușului ei, apoi îl puse fără prea mare tragere de inimă în pătuțul de lângă pat.
    Emily abia dacă ocupa o treime din el.
    - Te deranjează? o întrebă Gus încet, arătând către pătuț, apoi către Chris, care sforăia ușor în brațele ei.
    - Te rog.
    Melanie o urmări cu privirea pe Gus cum îl așază pe fiul ei lângă Emily.
    - Ia te uită, începu Michael, fiica mea a venit pe lume doar de 1 oră și deja doarme cu un tip.
    Rămaseră cu toții cu privirea la pătuț. Bebelușul tresări, un reflex. Degețelele ei lungi se deschiseră în toată splendoarea, apoi se îndoiră la loc în pumnișori, strângându-i cu un scop precis.
    Și, cu toate că nicinu era conștientă de asta, Emily Gold se cufundă din nou în somn, ținându-l strând se mânuță pe Christopher Harte.

                                                    ACUM
                                        NOIEMBRIE 1997

                Puține lucruri o șocau pe Anne-Marie Marrone.
    Ar fi crezut că cei 10 ani în care lucrase pentru poliția metropolitană din Washington D.C. îi oferiseră mai multe surprize decât aveau s-o facă următorii 10 ani petrecuți în Bainbridge, orășelul adormit din New Hampshire, dar se înșelase.
    În D.C., nu-i cunoștea pe infractori. Însă un caz de violență domestică era mult mai tulburător atunci când era implicat legendarul, mult iubitul director al școlii generale din Bainbridge.  Să găsești o adolescentă rănită mortal, un băiat sângerând și o armă fumegândă nu era tocmai o întâmplare obișnuită în Bainbridge, dar asta nu însemna că Anne-Marie nu se aștepta la așa ceva.
    - Aș vrea să vorbesc acum cu Chris, repetă ea.
    - Vă înșelați, spuse Gus Harte, încrucișându-și brațele.
    - Poate că fiul dumneavoastră mă va lămuri în această privință.
    Nu avea de gând să-i împărtășească mamei adevărul: că, deși avea temei să-l aresteze pe Christopher Harte ca suspect de omucidere, nu avea s-o facă până când nu va fi fost demonstrat contrariul.
    - Îmi cunosc drepturile, începu Gus, însă Anne-Marie o întrerupse cu un gest din mână.
    - Și eu, doamnă Harte. Vi le-aș citi bucuroasă dumneavoastră și fiului dumneavoastră, dacă doriți. Momentan însă, nu e suspect. Doar ne-ar ajuta să aflăm de unde să începem investigația. Și, de vreme ce el e singurul martor în viață, nu văd de ce considerați inoportun să vorbesc cu el. Asta, dacă nu cumva v-a dat el vreo informație pe care simțiți nevoia să o ascundeți.
    Obrajii lui Gus Harte se făcură roșii ca focul. Făcu un pas înapoi și o lăsă pe polițistă să intre în salonul lui.

                 Cu toate că femeia nu era îmbrăcată în uniformă și nici nu purta la vedere ceva mai amenințător decât un carnețel, emana în încăpere un aer acuzator, ceea ce îl făcu pe James să se ridice în picioare și să se apropie de patul lui Chris.
    - James, șopti Gus, sperând ca fiul ei să nu se trezească. Detectivul Marrone ar vrea să discute cu Chris.
    - Ei bine, începu James, ca doctor, vă pot spune că nu e în stare să....
    - Cu tot respectul cuvenit, domnule doctor Harte, răspunse detectivul Marrone, nu dumneavoastră sunteți medicul care se îngrijește de el. Doctorul Coleman mi-a aprobat deja vizita.
    Se așeză pe marginea patului și-și puse carnețelul în poală.
    Gus o urmări cu privirea pe femei cum stătea în locul în care ar fi trebuit să stea ea și cumți cum i se pune un nod în piept, senzație care îi aminti de sentimentul pe care îl avusese cu ani în urmă, atunci când un copil îl împinsese pe Chris pe terenul de joacă.
    James îi spunea „tigroaica” atunci când Gus, furioasă, era în stare de orice pentru a-și proteja copilul. Dar de ce anume voia să-l protejeze de data asta?
    - Chris? îl strigă ușor detectivul. Chris? Pot vorbi cu tine?
    Băiatul deschise ochii. Avea ochii cârpiți de somn.
    - Sunt detectivul Marrone, de la poliția din Bainbridge.
    - Doamnă detectiv, interveni James, Chris a trecut printr-o traumă serioasă. Nu văd de ce asta nu mai poate aștepta.
     Mâinile lui Chris strânseră marginea păturii. Ridică privirea către detectiv.
    - Știți ce s-a întâmplat cu Emily?
    Lui Anne-Marie îi luă un moment ca să-și dea seama dacă băiatul vrea un răspuns sau dacă se oferă să-i facă o mărturisire.
    - Emily, începu ea, a fost dusă la spital, ca tine.
    Își pregăti pixul.
   - Chris, ce făceai în seara asta la carusel?
    - Am mers... ăă, să ne distrăm și noi.
    Apucă marginea păturii.
    - Aveam cu noi și niște Canadian Club (marcă de whiskey).
    Gus rămase cu gura deschisă. Chris băuse și se urcase la volan?
    - Nu mai aveați cu voi și altceva?
    - Nu. Doar că am luat și arma tatei, spuse Chris în șoaptă.
    - Ce? exclamă Gus, făcând un pas în față exact când James dădu să obiecteze.
    - Chris, făcu detectivul Marrone, fără să clipească măcar, vreau doar să știu ce s-a întâmplat în seara asta.
    Îl fixă cu privirea.
    - Să aud versiunea ta.
    - Pentru că Em nu v-o poate da pe a ei? izbucni Chris, ghemuindu-se în față. E moartă?
    Înainte ca Gus să se apropie de pat și să-și cuprindă fiul în brațe, detectivul Marrone făcu acest gest în locul ei.
    - Da, îi răspunse ea, iar Chris începu să plângă în hohote.
    Spatele lui - atât putea vedea Gus de polițista care-l ținea pe fiul ei în brațe - tresărea spasmodic.
    Gus recunoscu imediat momentul în care Chris își dădu seama ce anume insinua detectivul. Ieși afară, îi venea să-i spună, clocotind de furia aceea protectoare, însă își dădu seama că nu poate să scoată niciun cuvânt. Așteptă, întocmai ca James, ca fiul lor să obiecteze.
    Preț de un moment, chiar se îndoi că avea să o facă.
    Chris scutură violent din cap, ca și cum ar fi încercat să alunge gândul pe care Marrone i-l inoculase în minte.
    - Doamne, Dumnezeule, nu! O iubesc! O iubesc pe Em!
    Își strânse genunchii la piept pe sub pătură și își îngropă fața în ei.
    - Trebuia s-o facem împreună, bălmăji el.
    - Ce anume?
    Deși nu Gus fusese cea care îi pusese întrebarea, Chris ridică privirea către mama lui, cu spaima întipărită pe chip.
    - Să ne sinuciem, răspunse el aproape în șoaptă. Em trebuia să fie prima, începu el să explice, adresându-i-se lui Gus. Ea... s-a împușcat. Și înainte să apuc s-o fac și eu, a venit poliția.
    Nu te gândi la asta, își ordonă Gus în gând. Acionează.
    Dădu fuga la pat, îl apucă pe Chris, mintea ei neputând concepe asemenea idee. Emily și Chris? Să se sinucidă? Era pur și simplu imposibil - însă asta ar fi lăsat loc de o interpretare mult mai sinistră. Cea pe care o insinuase detectivul Marrone.
    Gus își îți capul pe deasupra umărului lat al lui Chris, ca s-o poată vedea pe detectiv.
    - Plecați, spuse ea, acum!
    Anne-Marie încuviiință din cap.
    - Ținem legătura, spuse ea. Îmi pare rău.
    După ce detectivul ieși din încăpere, Gus continuă să-l legene pe Chris, întrebându-se dacă acesteia îi părea rău pentru ceea ce se întâmplase sau pentru ceea ce avea să se întâmple când se întorcea.

                       Michael o așeză pe Melanie în pat, după ce îi dădu o doză de Valium prescrisă de un medic de gardă grijuliu. El se așeză pe partea opusă, așteptând să audă că respirația ei își reia ritmul normal; nu voia să pelce până ce nu se asigura că nu avea să-i fie luată și ea brusc de lângă el.
    Apoi, merse de-a lungul coridorului până la camera lui Emily. Ușa stătea închisă ca să-i ofere intimitate. De îndată ce o deschise, un val de amintiri năvăli peste el, ca și cum însăși esența fiicei lui se concentrase acolo, în camera ei.
    Ea avea să se întoarcă. Trebuia să se întoarcă. Lăsase prea multe lucruri neterminate acolo.
    La spital, vorbise cu detectivul care se ocupa de caz. Michael presupusese că fusese vorba de vreun atacator mascat, de vreun jaf ori de vreo răfuială cu arme de foc. Își închipuise ce plăcere ar fi simțit să-l strângă de gât pe necunoscutul care-i ucisese fiica.
    Nu se gândise nicio clipă că acea persoană era chiar Emily.
    Însă detectivul Marrone vorbise și cu Chris. Afirmase că, deși un asemenea caz - cu un supraviețuitor și un decedat - ar fi fost tratat ca o omucidere, Chris Harte pomenise de un pact suicidal.
    Michael se străduise să-și amintească detalii, frânturi de conversații, întâmplări. Ultima conversație care o avusese cu Emily fusese la micul dejun.
    - Tată, mi-ai văzut ghiozdanul? îl întrebase ea.
    Să fi fost vreun soi de cod?
    Michael merse până la oglinda atârnată de șifonierul lui Emily și văzu reflectat un chi care semăna prea mult cu cel al fiicei sale.
    Ieși în fugă din cameră, în liniștea din casă, și se îndreptă cu mașina către nord.
    Membrii familiei Simpson, a căror mândrețe de iapă aproape că murise cu o săptămână în urmă, fură surprinși să-l găsească în grajd la revărsatul zorilor, când veniră să dea de mâncare la cai. Nu-l chemaseră, din câte știau ei, iar totul decursese bine în ultimele zile.
    Dar Michael îi alungă cu un gest al mâinii, spunându-le să stea liniștiți, căci, după nașterile dificile era inclus în preț și un control.

                      Când Chris se trezi, simți ca și cum îi fusese îndesată pe gât o lămâie, iar pleoapele îi erau atât de uscate, încât, când le închidea, avea senzația că îi intraseră în ochi cioburi de sticlă. Îl durea capul îngrozitor, dar știa că asta se datora căzăturii și copcilor.
    Mama sa ședea ghemuităă la capătul patului, tatăl dormea pe singurul scaun din încăpere. Nu mai era nimeni altcineva acolo. Nici urmă de asistente, doctori, detectivi.
    Încercă să și-o imagineze pe Emily, unde era ea acum. La vreo capelă? La morgă? Și la care morgă? Nu văzuse să fie vreuna menționată la opririle liftului. Se mișcă greu, încercând să-și aducă aminte care era ultimul lucru pe care i-l spusese Emily.
    Capul îl durea îngrozitor, dar nici pe departe la fel cum îl durea inima.
    - Chris? se auzi vocea mamei, învăluindu-l ca într-un fum.
    Se ridicase în capul oaselor pe marginea patului. Pe obraz îi rămăseseră urme de la pătură.
    - Scumpul meu, ești bine?
    Simți mâna mamei, rece ca un izvor, atingându-i obrazul.
    - Te doare capul? întrebă ea.
    La un moment dat, se trezi și tatăl său. Acum, ambii părinți flancau patul, având întipărite pe chip milă și durere. Chris se întoarse pe o parte, acoperindu-și capul cu perna.
    - Când o să te întorci acasă, începu mama lui, ai să te simți mai bine.
    - Weekendul ăsta vreau să închiriez o drujbă ca să tai lemnele, adăugă și tatăl său. Dacă doctorii spun că ești în regulă, nu ai niciun motiv să nu-mi dai o mână de ajutor.
    O drujbă? O afurisită de drujbă?
    - Scumpule, îl liniști mama sa, mângâindu-l pe umeri. E perfect normal să plângi, îi spuse, repetând una dintre milioanele de banalități cu care îi împuiaseră capul doctorii de gardă încă din seara precedentă.
    Chris nu schiță niciun gest de a-și scoate capul de sub pernă. Mama o apucă de un colț, trăgând-o încetișor în jos. Perna căzu de pe patul de spital, scoțând la iveală chipul lui Chris, roșu, furios și cu ochi uscați.
    - Ieșiți afară, spuse el, parcă scuipând fiecare cuvânt.

..........................................................