Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

.......................................................................
                               6-17

              Pete o ia din loc, iar Chipper bate de două ori din palme, puternic, apoi ridică brațele.

    - Hei, oameni buni, urlă el, vă vine să credeţi ce zi splendidă ne-a dat bunul Dumnezeu pentru sărbătoarea asta minunată? Nu-i aşa că-i deosebit?

    Vreo şase voci firave se înalţă aprobator.

    - Haideţi, oameni buni, puteţi mai mult de-atât! Vreau să vă aud uralele pentru ziua asta minunată, pentru cât de bine ne simţim cu toţii şi pentru minunatul ajutor şi asistenţă pe care ni l-au oferit voluntarii şi personalul nostru!

    Eforturile îi sunt răsplătite de urale ceva mai exuberante.

    - Aşa da! Hei, ştiţi ce? Cum ar spune George Rathbun, până şi-un orb poate vedea ce bine ne simţim cu toţii. Eu ştiu că mă simt bine, Şi încă n-am pus punct! Îl avem pe cel mai bun digei pe care l-aţi auzit vreodată, un ins pe nume Simfonic Stan, Omul Big-Band, care aşteaptă să facă un spectacol de zile mari în sala de zi, muzică şi dans pană târziu la cina de Sărbătoarea Căpşunelor, şi l-am adus şi pe bani puţini - dar să nu-i spuneţi c-am zis asta! Aşadar, prieteni şi membri ai familiei, e timpul să vă luaţi rămas-bun şi să-i lăsaţi pe cei dragi sa se zbânţuie pe piese nemuritoare, exact ca ei, ha-ha! Nemuritori pană la ultimul, asta suntem cu toţii cei de la Maxton's. Nici eu nu mai sunt atât de tânăr cum eram, ha-ha, aşa că s-ar putea să iau la dans pe-o doamnă norocoasă.

    Serios, oameni buni, e timpul să trecem la dans. Vă rog să-i sărutaţi de rămas-bun pe mama sau tata, bunica ori bunicul, şi, în drum spre ieşire, poate doriţi să lăsaţi o donaţie în coşul de pe pianul lui Willie Distracţie-garantată de-acolo, zece dolari, cinci dolari, oricât vă prisoseşte ne va ajuta să acoperim costurile pentru a-i oferi mamei sau tatălui vostru zile pline, pline de soare. Noi o facem din dragoste, dar jumătate din dragostea asta e dragostea voastră.

    Şi în ceea ce nouă ni s-ar putea părea un timp surprinzător de scurt, nu însă şi lui Chipper Maxton, care înţelege că foarte puţini oameni îşi doresc să zăbovească în casele de bătrâni mai mult decât trebuie s-o facă, rudele acordă ultimele îmbrăţişări şi sărutări, strâng copiii epuizaţi şi se încolonează pe poteci în jos şi peste iarbă spre parcare, în drum destul de mulţi depunând bancnote în coşul de pe pianul lui Willie Distracţie-garantată.

    Nici nu începe bine acest exod, că Peter Wexler şi Chipper Maxton trec să-i convingă pe bătrâni, cu toată dibăcia de care pot da dovadă, să intre din nou în clădire. 

    Chipper zice lucruri precum: „Ei, nu ştiţi cât de mult vrem cu toţii să vă vedem dansând de să vă sfârâie călcâiele, doamnă Syverson?” în vreme ce Pete adoptă o abordare mai directă: „Mişcă, amice, e timpu' să-ţi pui cioatele-n mişcare”, însă amândoi fac apel la tehnicile subtilelor şi nu chiar atât de subtilelor ghionturi, îmbrânceli, apucarea cotului şi împingerea scaunului cu rotile, pentru a-şi duce bătrânii tremurători dincolo de pragul uşii.

    La locul ei, Rebecca Vilas îi priveşte pe rezidenţi cum intră în sala de zi obscură, unii dintre ei mergând într-un ritm prea iute pentru propriul lor bine. 

    Henry Leyden stă nemişcat în spatele cutiilor sale cu discuri. Costumul lui licăreşte; capul său nu e decât o siluetă întunecată în faţa geamurilor.

    De data aceasta prea ocupat ca să se mai binocleze la pieptul Rebeccăi, Pete Wexler trece pe lângă ea cu o mână pe cotul lui Elmer Jesperson, îl depune doi metri dincolo de uşă şi se roteşte ca să-l localizeze pe Thorvald Thorvaldson, cel mai aprig duşman şi colegul de cameră în D12 al lui Elmer. Alice Weathers intră alene de una singură şi-şi împleteşte mâinile sub bărbie, aşteptând să înceapă muzica. 

    Înalt, deşirat, cu obraji scobiţi, în mijlocul unui spaţiu gol care-i aparţine doar lui, Charles Burnside se strecoară pe uşă şi se mişcă iute pe-o distanţă bună într-o parte. Când ochii lui morţi îi întâlnesc indiferenţi pe-ai ei, Rebecca se cutremură. 

    Următoarea pereche de ochi care-i întâlnesc pe ai săi sunt ai lui Chipper, care împinge scaunul cu rotile al Florei Flostad de parcă ar ţine o ladă cu portocale şi-i aruncă o privire nerăbdătoare absolut în contrast cu zâmbetul degajat de pe faţa sa. Timpul înseamnă bani, poţi fi sigur, dar şi banii înseamnă bani, hai să punem spectacolul ăsta pe roate, pronto. 

    Primul val, i-a spus Henry - asta să fie ceea ce au aici, primul val? Aruncă o privire prin cameră, întrebându-se cum să întrebe, şi vede că întrebarea a primit deja răspuns, căci, de-ndată ce ridică privirea, Henry îi face semnul de undă verde.

    Rebecca apasă comutatorul care acţionează reflectorul roz şi aproape toţi cei prezenţi în încăpere, inclusiv câţiva boşorogi care de mult par să nu mai reacţioneze la nimic, scot un aaa! moale. Cu costumul, cămaşa şi ghetele scânteind în conul de lumină, Henry Leyden se apropie de microfon în vreme ce un disc apărut parcă prin magie i se roteşte pe podul palmei drepte. Dinţii îi strălucesc; părul neted îi luceşte; safirele trag cu ochiul de la colţul ochelarilor săi uriaşi.

    Henry pare că aproape dansează şi el, cu mişcările lui line, atente în lateral... doar că el nu mai este Henry Leyden; nici poveste, Renee, cum îi place lui George Rathbun să strige.

    Costumul, ghetrele, părul netezit pe spate, ochelarii de soare, chiar şi reflectorul roz care creează un efect minunat nu sunt decât simple obiecte de decor. Adevărata magie de-aici e Henry, creatura aceea deosebit de maleabilă. Când este George Rathbun, este tot numai George. La fel şi cu şobolanul Wisconsin; la fel şi cu Henry Shake. Au trecut optsprezece luni e când l-a scos pe Simfonic Stan din dulap şi i-a intrat în piele ca ana într-o mănuşă pentru a uimi mulţimea la o reuniune a veteranilor de război din Madison, însă hainele încă i se mai potrivesc, o, da, i se potrivesc, iar el se potriveşte în el, un dandy renăscut dintr-un trecut pe care el, personal, nu l-a trăit niciodată.

    Pe palma sa întinsă, discul care se roteşte seamănă cu o minge de plajă neagră, nemişcată, solidă.

    Ori de câte ori Simfonic Stan ţine o petrecere, de fiecare dată începe cu în the Mood. Chiar dacă nu-l detestă pe Glenn Miller aşa cum fac unii pasionaţi de jazz, de-a lungul anilor s-a cam săturat de piesa asta. Dar întotdeauna îşi îndeplineşte menirea. Chiar dacă petrecăreţii n-au de ales decât să danseze cu un picior în mormânt şi cu celălalt pe proverbiala coajă de banană, ei dansează. Pe deasupra, el ştie că, după ce a fost chemat la arme, Miller i-a spus aranjorului Billy May că are de gând „să vină din războiul ăsta ca erou”, şi, la naiba, se ţinuse de cuvânt, nu-i aşa?

    Henry ajunge la microfon şi pune discul pe platan cu un gest nepăsător din mâna dreaptă. Mulţimea îl aplaudă cu un ooo! de uimire.

    - Bun venit, bun venit, prieteni şi prietene ale jazz-ului, zice Henry. 

    Cuvintele ies din difuzoare înfăşurate în vocea suavă, uşor detaşată a unui adevărat prezentator de radio din anii 1938 sau 1939, unul dintre cei care transmiteau live departe de sălile de dans şi cluburile de noapte aflate între Boston şi Cătălina. Din gâtlejul lor curgea miere, acele muze ale nopţii, şi nu ratau niciodată nicio bătaie. 

    - Spuneţi-mi un lucru, flăcăi şi fetişcane, vă puteţi imagina un mod mai bun de-a scutura praful de pe călcâie decât cu Glenn Miller? Haideţi, fraţi şi surori, spuneţi-mi că daaoaa.

    Dinspre rezidenţii de la Maxton's - dintre care unii deja au ieşit de pe ring, iar alţii sunt blocaţi în scaune cu rotile pe margine în varii stadii de confuzie sau absenţă - vine un răspuns şoptit, mai mult un foşnet de vânt tomnatic prin crengi desfrunzite decât un strigăt de petrecere. 

    Simfonic Stan rânjeşte ca un rechin şi ridică mâinile ca pentru a potoli o mulţime înflăcărată, apoi se roteşte pe călcâie ca un dansator de la Savoy inspirat de Chuck Webb. Poalele sacoului i se deschid ca nişte aripi, picioarele scânteietoare i se ridică-n aer şi calcă şi se ridică iar. Momentul se stinge şi două mingi de plajă negre apar pe palmele digeiului, una dintre ele intrând în rotire înapoi în plic, cealaltă coborând spre întâlnirea cu acul platanului.

    - Bine, bine, bine, scumpii mei iepuraşi şi iepuraşe, iată că vine sentimentalul prin excelenţă, domnul Tommy Dorsey, aşa că daţi-vă drumul cât timp vocalistul Dick Haymes, mândria Buenos Airesului, Argentina, vă adresează întrebarea muzicală How Am I to Know You? Frank Sinatra n-a intrat încă în clădire, fraţi şi surori, dar viaţa încă ne surâde.

               Rebeccăi Vilas nu-i vine să creadă ce vede. Tipul ăsta îi face aproape pe toţi să vină pe ring, până şi pe unii dintre cei în scaun cu rotile, care se înclină şi se învârt alături de cei mai zdraveni. 

    Înveşmântat în costumul lui exotic şi uimitor, Simfonic Stan - Henry Leyden, îşi aminteşte ea - e răsuflat şi extraordinar, absurd şi convingător, toate deodată. E ca un... ca un fel de capsulă a timpului, prizonier deopotrivă al rolului său şi al muzicii pe care bătrânii aceştia vor s-o audă. I-a fermecat şi i-a readus la viaţă, le-a redat bruma de tinereţe care le-a mai rămas. Incredibil! Niciun alt cuvânt nu s-ar potrivit. Oameni pe care ea-i trecuse la categoria legumicolă se scălâmbăie chiar în faţa ei. Cât despre Simfonic Stan, el îşi vede de treabă ca un derviş elegant, ducând-o cu gândul la cuvinte precum suav, lustruit, urban, destrăbălat, sexy,  graţios, cuvinte care n-au legătură între ele decât în cazul său. Iar chestia aia pe care o face cu discurile! Cum e posibil aşa ceva?

    Nu-şi dă seama că bate din picior şi că se leagănă în ritmul muzicii pană când Henry nu pune Begin to Beguine, piesa lui Artie Shaw, când începe la propriu să danseze beguine de una singură. 

    Swingul smucit al lui Henry, vederea atât de multor oameni cu păr alb, albastru sau fără păr deloc legănându-se pe ringul de dans, Alice Weathers radiind de fericire în braţele nimeni altului decât ale posacului de Thorvald Thorvaldson, Ada Meyerhoff şi „Tom Tom” Boettcher învârtindu-se unul în jurul celuilalt în scaunele lor cu rotile, ritmul cuceritor al muzicii acaparându-i pe toţi cu strălucirea lichidă a clarinetului lui Artie Shaw, toate aceste lucruri se coagulează brusc si magic într-o viziune a frumuseţii pământene care-i aduce lacrimi înţepătoare în ochi. 

    Zâmbind, ridică braţele, se roteşte şi se trezeşte cât ai clipi în braţele fratelui geamăn al lui Tom Tom, Hermie Boettcher, în vârstă de optzeci şi şase de ani, profesorul de geografie pensionar din A17 considerat până acum o acritură, care, fără niciun cuvânt, o aduce în ritm de fox-trot până în mijlocul ringului.

    - Îi păcat să vezi o aşa fată faină că dansează singură singurică, zice Hermie.

    - Hermie, te-aş urma oriunde, îi zice ea.

    - Hai să ne apropiem mai mult de scenă, spune el. Vreau să-l văd mai bine pe barosanul în costum fistichiu. Se zice că-i orb ca un liliac, da' io nu cred.

    Cu mâna lipită ferm de baza spatelui ei, cu şoldurile legănându-se în ritmul lui Artie Shaw, Hermie o ghidează până la mai puţin de-un metru de platformă, unde Simfonicul îşi face deja trucul cu un nou disc în vreme ce aşteaptă să se isprăvească ultima piesă de pe cel de-acum.

    Rebecca ar putea jura ca Stan/Henry nu-i simte doar prezenţa în faţa lui, ci că-i şi trage cu ochiul! Însă asta-i chiar imposibil... nu-i aşa?

    Simfonicul vâră discul cu Shaw în plic, îl pune pe cel nou pe platan şi zice:

    - Puteţi spune „chef”? Puteţi spune „extraordinar”? Acum că ne-am dezmorţit cu toţii, hai să ne facem de cap cu Woody Herman şi Wild Root. Piesa asta e dedicată tuturor doamnelor frumoase de aici, mai ales doamnei care miroase a Calyx.

    Rebecca râde şi spune:

    - O, mamă.

    Reuşeşte să-i simtă mirosul parfumului; l-a recunoscut!

   Nedescurajat de tempoul alert al Wild Root, Hermie Boettcher face un pas în spate, întinde braţul şi-o roteşte pe Rebecca. La prima bătaie a piesei următoare, o prinde în braţe şi schimbă direcţia, învârtindu-se odată cu ea către celălalt capăt al platformei, unde Alice Weathers stă lângă de domnul Thorvaldson, uitându-se răpită în sus la Simfonic Stan.
     - Doamna specială trebuie că eşti tu, zice Hermie. Pentru că parfumul ăla al tău merită orice dedicaţie.
    Rebecca întreabă:
    - Unde ai învăţat să dansezi aşa?
    - Eu şi fratele meu am crescut la oraş. Am învăţat să dansăm în faţa tonomatului de la Alouette's, în Arden.
    Rebecca ştie de Alouette's, pe strada principală din Arden, însă ceea ce-a fost odinioară un dozator de suc este acum o tejghea de servire a mâncării, iar tonomatul a dispărut cam pe când Johnny Mathis a ieşit din topurile muzicale.
    - Dacă vrei un dansator bun, găseşte-ţi un orăşean. Tom Tom, el a fost mereu cel mai priceput dansator din părţile alea, şi-l poţi proţăpi-n scaunul ăla, dar nu-i poţi răpi simţul ritmului.
    - Domnule Stan, iu-hu, domnule Stan?
    Alice Weathers a înclinat capul şi şi-a făcut mâinile căuş la gură.
    - Primiţi cereri?
    O voce la fel de plată şi de dură ca sunetul produs de două pietre care se freacă între ele:
    - Eu am fost primul aici, babo.
    Grosolănia asta necruţătoare o face pe Rebecca să se oprească. Piciorul drept al lui Hermie coboară încet peste piciorul ei stâng, apoi se îndepărtează uşor, fără a o răni mai mult ar fi rănit-o cu o sărutare. Dominând-o pe Alice, Charles Burnside îi aruncă săgeţi din ochi lui Thorvald Thorvaldson. Acesta face un pas în spate şi-o trage pe Alice de mână.
    - Sigur, draga mea, zice Stan, aplecându-se în faţă. Spune-mi cum te cheamă şi ce ai vrea să asculţi.
    - Mă numesc Alice Weathers şi...
    - Eu am fost primul aici, repetă tare Burny.
    Rebecca se uită ţintă la Hermie, care clatină din cap şi face o faţă acră. Orăşean sau nu, e la fel de intimidat ca şi domnul Thorvaldson.
    - Moonglow, vă rog. De Benny Goodman.
    - E rândul meu, tăntălăule. Vreau piesa aia a lu’ Woody Herman, Lady Magowan's Nightmare. Asta-i una bună.
    Hermie se apleacă spre urechea Rebeccăi.
    - Nimeni nu-l place pe tipul ăla, dar obţine ceea ce vrea.
    - Nu şi acum, zice Rebecca. Domnule Burnside, vreau să...
    Simfonic Stan o reduce la tăcere cu o fluturare de mână. Se întoarce cu faţa spre deţinătorul deosebit de neplăcutei voci.
    - Nu pot face nimic, domnule. Cântecul se cheamă Lady Magowan's Dream, şi în după-amiaza asta n-am adus discul ăla energic cu mine, scuze.
    - Bine, amice, da' ce zici de I Can't Get Started, aia a lu’ Bunny Berigan?
    - O, o ador pe aia, zice Alice. Da, puneţi I Can't Get Started.
    - Cu mare plăcere, răspunde Stan pe vocea normală a lui Henry Leyden.
    Fără a se sinchisi să facă o rotire sau să învârtă discurile pe palme, schimbă doar discul de pe platan cu unul din prima cutie. Pare ciudat de abătut când se apropie de microfon şi spune:
    - Am zburat în jurul lumii cu avionul, am potolit revoluţii în Spania. Can't Get Started. Dedicaţie pentru încântătoarea Alice Rochie-albastră şi Celui care hoinăreşte noaptea.
    - Nu eşti cu nimic mai bun decât o maimuţă beată, zice Burny.
    Muzica începe. Rebecca îl loveşte uşor pe Hermie peste braţ şi se duce lângă Charles Burnside, faţă de care n-a simţit niciodată altceva decât o uşoară repulsie. Acum că-l are în faţa ochilor, furia şi dezgustul o fac să spună:
    - Domnule Burnside, o să-ţi ceri scuze de la Alice şi de la oaspetele nostru aici de faţă. Eşti un bădăran necioplit şi necuviincios, şi după ce-ţi ceri scuze, vreau să te întorci în camera ta, acolo unde ţi-e locul.
    Cuvintele ei nu au niciun efect. Burnside a lăsat umerii jos. Pe faţă are un rânjet larg, ştrengăresc şi se uită cu ochi goi la nimic în mod special. Pare prea pierdut ca să-şi mai amintească propriul nume darămite al lui Bunny Berigan. În orice caz, Alice Weathers s-a îndepărtat dansând, iar Simfonic Stan, din nou în celălalt capăt al platformei şi afară din raza rozalie a reflectorului, pare cufundat adânc în gânduri. Cuplurile de bătrâni se clatină înainte şi-napoi pe ringul de dans. Pe margine, Hermie Boettcher mimează dansul şi-o strânge cu o privire.
    - Îmi pare rău pentru asta, îi zice ea lui Stan/Henry.
    - Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze. I Can't Get Started a fost discul preferat al soţiei mele. În ultimele câteva zile m-am gândit des la ea. M-a cam luat prin surprindere.
    Îşi trece mâna prin părul neted şi îşi scutură braţele, reintrându-şi vizibil în rol.
    Rebecca se hotărăşte să-l lase în pace. De fapt, vrea să-i lase pe toţi în pace pentru scurtă vreme. Făcându-i lui Hermie un semn de regret c-o cheamă datoria, îşi croieşte drum prin mulţime şi iese din sala de zi. Cine ştie cum, bătrânul Burny a ajuns înaintea ei pe coridor. Îşi târşâieşte absent paşii spre sectorul Daisy, cu bărbia în piept, trăgându-şi picioarele după el.
    - Domnule Burnside, zice ea, prefăcătoria ta poate că-i păcăleşte pe ceilalţi, dar vreau să ştii că pe mine mă lasă rece.
    Mişcându-se fragmentat, bătrânul se roteşte. Mai întâi se întoarce un picior, apoi un genunchi, mijlocul betegit, al doilea picior, în sfârşit trunchiul cadaveric. Corola urâtă a capului lui Burny stă aplecată pe lujeru-i subţire, oferindu-i Rebeccăi o privelişte a scalpului său pătat. Nasul lung iese în relief ca o cârmă încovoiată. Cu aceea lentoare înfiorătoare, capul i se ridică pentru a scoate la iveală ochi lăptoşi şi-o gură flască. O scăpărare răzbunătoare urcă în ochii opaci, iar buzele moarte tremură.
    Speriată, Rebecca face instinctiv un pas în spate. Gura lui Burny s-a lărgit până la capăt într-o rânjet oribil. Rebecca vrea să fugă, dar furia că a fost umilită de canalia asta mizerabilă o face să rămână pe Poziţie.
    - Doamna Magowan a avut un coşmar urât, urât, o informează Burny. Vorbeşte ca un drogat sau ca unul pe jumătate adormit. Şi doamna Sophie a avut un coşmar. Numai că al ei a fost mai rău.
    Chicoteşte.
    - Regele era în vistierie, numărându-şi avuţia. Asta a văzut Sophie când a adormit.
    Chicotelile sale se ascut, şi spune ceva ce ar putea fi „Domnul Bunşun”. Buzele i se răsfrâng, dându-i la iveală dinţii galbeni, neregulaţi, iar faţa-i scobită suferă o schimbare subtilă. Un nou soi de inteligenţă pare să-i ascută trăsăturile.
    - Tu-l ştii pe domnul Munşun? Domnul Munşun şi pretinaşu' lui Gorg? Ştii ce s-a-ntâmplat în Chicago?
    - Termină imediat cu asta, domnule Burnside.
    - Jtii dă Fridz Haarman, ăl' de iera aşa fuuumos? Îi zişau, îi zişau, îi zişau Vampu', Vampu', Vampu' din Hanover, da, da, aja, aja, aja. Tătă lume', tătă lume', tătă-tătă lume' are cojmaruri tăt timpu', timpu', timpu', ha-ha, ho-ho.
    - Nu mai vorbi aşa! strigă Rebecca. Nu mă păcăleşti!
    O clipă, inteligenţa scapără în ochii pâcloşi ai lui Burny.
    Dar dispare imediat. Bărbatul se linge pe buze şi zice:
    - Tetejde-te, Burn-Burn.
    - Cum vrei tu, zice Rebecca. Cina e jos la şapte, dac-o vrei. Du-te şi trage-un pui de somn sau ceva, bine?
    Burny îi aruncă o privire iritată, sumbră, şi loveşte cu piciorul în podea, începându-şi anevoiosul proces care-l va întoarce din nou.
    - Ai putea nota. Fritz Haarman. În Hanover.
    Gura i se contorsionează într-un zâmbet de-o neliniştitoare viclenie.
    - Când va veni regele aici, poate că vom dansa împreună.
    - Nu, mulţumesc.
    Rebecca întoarce spatele bătrânei orori şi porneşte de-a lungul coridorului, pocnind din tocurile cui, neplăcut conştientă de ochii lui care-o urmăresc.
    Simpatica poşetuţă Coach a Rebeccăi zace turtită pe masa ei de lucru din vestibulul fără geamuri al biroului lui Chipper.
    Înainte să intre, zăboveşte cât să rupă o foaie din carneţel, să scrie Fritz Harmann (?), Hanover (?), şi să strecoare hârtia în compartimentul din mijloc al poşetei. Poate că nu e nimic - probabil că nu e -, dar cine ştie? E furioasă că l-a lăsat pe Burnside s-o sperie şi, dacă poate găsi o cale de a-i folosi aiurelile împotriva lui, va face tot ce-i stă în puteri ca să-l dea afară de la Maxton's.
    - Puştoaico, tu eşti? strigă Chipper.
    - Nu, sunt doamna Magowan şi coşmaru' ei futut.
    Intră în biroul lui Chipper cu paşi grei şi-l găseşte înspatele mesei, numărând fericit bancnotele strânse în după-amiaza aceea de la fiii şi fiicele clienţilor săi.
    - Micuţa mea Becky pare o ţâră şifonată, zice el. Ce s-a întâmplat, te-a călcat pe bătături vreunul dintre zombii noştri?
    - Nu-mi spune Becky.
    - Hei, hei, înveseleşte-te. N-o să-ţi vină să crezi cât a reuşit iubitul tău cu gură de aur să stoarcă azi de la rude. O sută douăzeci şi şase de biştari! Bani neimpozabili! Bine, ce n-a mers bine, totuşi?
    - M-a înfricoşat Charles Burnside, asta n-a mers. Locul lui ar trebui să fie la un sanatoriu de nebuni.
    - Glumeşti? Zombiul ăla face cât greutatea lui în aur. Atâta vreme cât Charles Burnside îşi trage suflul, va avea mereu un loc în sufletul meu.
    Rânjind, flutură un pumn de bancnote.
    - Iar dacă ai un loc în sufletul meu, dulceaţa mea, vei avea întotdeauna un loc la Maxton's.
    Amintirea lui Burnside spunând: Regele era în vistierie, numărându-şi avuţia o face să se simtă necurată. Dacă Chipper n-ar rânji în felul ăla exaltat, cu toată gura, Rebeccabănuieşte că nu i-ar aminti atât de neplăcut de rezidentul lui preferat. Tată lume' are cojmaruri tat timpu', timpu', timpu'- asta nu era o descriere rea a French Landingului Pescarului.
    Comic, n-ai fi crezut că Moş Burny bagă în seamă crimele alea mai mult ca Chipper. Rebecca nu l-a auzit niciodată Pomenind de crimele Pescarului, cu excepţia acelei daţi când se plânsese că nu va putea spune nimănui că se duce la pescuit până când Dale Gilbertson nu-şi mişca în sfârşit curul ăla dolofan, şi ce porcărie mai e şi asta?

                                                 8.

            Două apeluri telefonice şi o altă problemă, una privată, una pe care se străduieşte din răsputeri s-o nege, au conspirat să-l scoată pe Jack Sawyer din coconul său din valea Norway şi să-l trimită pe drum spre French Landing, Sumner Street şi secţia de poliţie.
    Primul apel a fost din partea lui Henry, iar Henry, sunând din bufetul de la Maxton în timpul uneia dintre pauzele Simfonicului, insistase să-şi spună păsul. Aparent, mai devreme în ziua aceea, un copil fusese răpit de pe trotuarul din faţa casei de bătrâni Maxton's. Oricare ar fi motivele pentru care Jack nu se implică în caz, pe care, apropo, nu le explicase niciodată, acestea nu mai aveau nici-o greutate, scuze. Cu acesta, numărul copiilor răpiţi de Pescar se ridica la patru, pentru că Jack - nu credea cu adevărat că Irma Freneau se va mai întoarce vreodată acasă, nu-i aşa? Patru copii!
    „Nu”, a zis Henry, „n-am auzit-o la radio. S-a întâmplat în dimineaţa asta.”
    „De la un îngrijitor de la Maxton's”, a zis Henry. „A văzutun poliţist cu o faţă îngrijorată ridicând o bicicletă şi punând-o în portbagajul său.”
    „Bine”, a zis Henry, „poate că nu ştiu sută la sută sigur, însă eu sunt sigur. Până deseară, Dale va afla identitatea sărmanului copil, iar mâine numele lui va apărea peste tot în ziar. Şi-atunci, tot districtul va începe să fiarbă. Nu pricepi? Numai aflând că eşti implicat, oamenii vor reuşi să-şi păstreze calmul. Nu te mai poţi bucura de luxul pensionării, Jack. Trebuie să-ţi joci rolul.”
    Jack i-a spus că a tras prea repede concluziile şi că vor discuta mai târziu despre asta.
    Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, Dale Gilbertson sunase pentru a-i spune că un băiat pe nume Tyler Marshall a dispărut din faţa azilului Maxton's cândva în cursul acelei dimineţii, iar că tatăl lui Tyler, Fred Marshall, era acolo în clipa aceea, la secţie, cerând să-l vadă pe Jack Sawyer.
    Fred era un tip nemaipomenit, un om dintr-o bucată şi adevărat familist, un cetăţean de nădejde, un prieten de-al lui Dale, s-ar putea spune, dar în clipa aceea era la capătul răbdărilor.
    Aparent, Judy, soţia lui, a avut unele probleme mentale chiar dinainte să înceapă necazul, iar dispariţia lui Tyler o făcuse să-şi piardă minţile. Vorbea în păsărească, se automutila, distrugea totul în jur.
    „Şi-o cunosc destul de bine pe Judy Marshall”, a zis Dale.
    „Frumoasă, frumoasă femeie, o făptură pirpirie, dar cu o fire tare, cu picioarele pe pământ, o persoană minunată, o persoană extraordinară, un om care ai crede că niciodată nu şi-ar putea pierde minţile, orice ar fi. Şi se pare că a crezut, a ştiut, habar n-am cum, că Tyler a fost răpit încă dinainte să fie găsită bicicleta. Mai târziu în după-amiaza asta, starea ei s-a agravat aşa de tare că Fred a trebuit să-l sune pe doctorul Skarda şi s-o ducă la spitalul luteran al districtului French în Arden, unde au consultat-o rapid şi-au pus-o în Secţia D, secţia bolnavilor mentali. Aşa că-ţi dai seama în ce stare e Fred. Insistă să discute cu tine. N-am pic de încredere în tine, mi-a spus.”
    „Păi”, a mai zis Dale, „dacă nu vii aici, va veni Fred Marshall la tine, chiar aşa. Nu-l pot ţine pe om în lesă şi n-o să-l închid doar ca să-l ţin departe de tine. Pe lângă toate astea, avem nevoie de tine, Jack.”
    „Bine”, a încheiat Dale. „Ştiu că nu promiţi nimic. Dar ştii ce-ar trebui să faci.”
    Ar fi ajuns aceste discuţii ca să-l facă să urce în camionetă şi să plece spre Sumner Street? Foarte probabil, crede Jack, ceea ce face ca al treilea factor, cel secret, abia conştientizat, să fie lipsit de importanţă. Nu înseamnă nimic. Un caraghios atac de nervozitate, o anxietate sporită, absolut normală date fiind împrejurările. Genul de lucru care s-ar putea întâmpla oricui. Avea chef să iasă din casă, si ce dacă? Nu-l putea acuza nimeni că evadează.
    Călătorea spre, nu fugea de, ceea ce-şi dorea cel mai mult să scape - atracţia întunecată a crimelor Pescarului. Şi nici nu se dedica vreunei datorii serioase. Un prieten de-al lui Dale şi tatăl unui copil care aparent a dispărut, cest Fred Marshall insista să discute cu el; bine, să discute. Dacă jumătate de oră petrecută împreună cu un detectiv ieşit la pensie îl putea ajuta pe Fred Marshall să-şi recapete controlul asupra problemelor sale, detectivul ieşit la pensie era dispus să-i acorde acest timp.
    Toate celelalte nu erau decât lucruri personale. Visele cu ochii deschişi şi ouăle de măcăleandru îşi făceau de cap cu mintea ta, însă astea erau doar nişte lucruri personale.
    Puteau fi depăşite, rezolvate. Nicio persoană sănătoasă la cap n-ar lua aşa ceva în serios: ca o furtună de vară, veneau şi treceau. Acum, în vreme ce depăşea semaforul verde din Centralia şi observa, cu perspicacitatea reflexă a unui poliţist, şirul de motociclete Harley aliniate în parcarea de la Sand Bar, simţea că intră în ritm cu dificultăţile după-amiezii.
    Era absolut logic că nu reuşise - ei bine, să zicem că nu dorise - să deschidă uşa frigiderului. Surprizele neplăcute te făceau să gândeşti de două ori. Un bec din living se arsese şi, când se dusese la sertarul în care ţinea vreo şase becuri cu halogen noi, nu se putuse convinge să-l deschidă. De fapt, nu se putuse convinge să deschidă niciun alt sertar, dulap sau debara din casă, lucru care-l împiedicase să-şi facă o cană de ceai, să-şi schimbe hainele, să-şi pregătească prânzul sau orice altceva în afară de-a frunzări fără tragere de inimă cărţi şi de-a se uita la televizor.
    Când clapeta cutiei poştale ameninţase să ascundă o piramidă de ouşoare albastre, se hotărâse să amâne ridicarea corespondenţei până-n ziua următoare. Oricum, tot ce primea erau formulare de declaraţii de venit, reviste şi poştă nesolicitată.
    Să nu facem să pară mai rău decât a fost, îşi spune Jack.
    Aş fi putut deschide fiecare uşă, sertar şi dulap din casă, dar n-am vrut s-o fac. Nu îmi era teamă că ouăle de măcăleandru se vor revărsa pe uşa frigiderului sau a dulapului - doar că nu voiam să-mi asum riscul de-a găsi una dintre blestemăţiile alea. Arată-mi un psihiatru care spune că ăsta-i un comportament de nevrotic şi-ţi voi arăta un cretin care nu ştie cu ce se mănâncă psihologia. Toţi veteranii îmi spuneau că munca la omucideri îţi dă mintea peste cap. La naiba, ăsta-i primul motiv pentru care am ieşit la pensie!
    Ce trebuia să fac, să rămân în poliţie până ce aveam să-mi vâr pistoli în gură? Eşti un tip deştept, Henry Leyden, şi te preţuiesc, dar sunt unele lucruri pe care nu le PRICEPI!
    Bine, se ducea pe Sumner Street. Toţi îi strigau să facă ceva, şi asta şi făcea. Îl va saluta pe Dale, îi va saluta pe băieţi, va sta de vorbă cu Fred Marshall, cetăţeanul de nădejde al cărui fiu a dispărut, şi-i va spune balivernele obişnuite cu se face tot ce e omeneşte posibil, bla-bla, FBI-ul munceşte umăr la umăr cu noi la cazul ăsta, iar Biroul are cei mai buni anchetatori din lume. Balivernele astea.
    În ceea ce-l privea pe Jack, principala sa datorie era să-l calmeze pe Fred Marshall, aşa cum ai linişti o pisică rănită; după ce Fred se va fi calmat, presupusa obligaţie a lui Jack faţă de comunitate - o obligaţie ce exista doar în minţile celorlalţi - avea să fie îndeplinită, oferindu-i libertatea de-a se întoarce în intimitatea pe care şi-o câştigase.
    Dacă lui Dale nu-i plăcea asta, putea să se-arunce bombă în Mississippi; dacă lui Henry nu-i plăcea, Jack va refuza să citească din Casa întunericului şi-l va forţa să asculte în schimb Lawrence Welk, Vaughn Monroe sau ceva la fel de chinuitor. Bad Dixieland.
    Cu ani în urmă, cineva îi dăduse lui Jack un CD intitulat Fats Manassas & His Muskrat All Stars Stompin' the Ramble.
    Treizeci de secunde de Fats Manassas, şi Henry va cere îndurare.
    Imaginea asta îl face pe Jack să se simtă suficient de liniştit cât să demonstreze că ezitarea sa în faţa dulapurilor şi-a sertarelor nu fusese decât o dovadă temporară de nesupunere, nu o neputinţă fobică. Chiar şi-n timp ce era cu atenţia în altă parte, cum se întâmpla cel mai des, scrumiera de sub bord l-a ademenit încă de când a urcat în camionetă.
    Un soi de sugestionare sinistră, o aură de răutate latentă împresoară micuţul panou plat al scrumierei.
    Se teme el că un ouşor albastru aşteaptă în spatele micului panou?
    Sigur că nu. Acolo nu e altceva decât aer şi plastic negru.
    În cazul ăsta, o poate trage afară.
    Clădirile de la periferia French Landingului trec pe lângă geamurile camionetei. Jack a ajuns aproape în punctul unde Henry a oprit CD-ul cu Dirtysperm. Evident, poate să deschidă scrumiera. Nimic nu poate fi mai simplu. Îţi vâri doar degetele acolo dedesubt şi tragi. Cel mai uşor lucru din lume. Întinde o mână.
    Înainte ca degetele să atingă panoul, îşi trage mâna înapoi. Broboane de sudoare i se rostogolesc pe frunte şi se opresc în sprâncene.
    - Nu-i mare brânză, zice cu voce tare. Ai vreo problemă cu asta Jacky-băiete?
    Din nou, întinde mâna spre scrumieră. Brusc conştient că acordă mai multă atenţie părţii de jos a bordului decât drumului, ridică privirea şi reduce viteza la jumătate. Refuză să apese frâna. Nu e decât o scrumieră, pentru numele lui Dumnezeu. Degetele ating panoul, apoi se încovoiază sub buza lui. Jack mai aruncă o privire la drum.
    Apoi, cu viclenia unei infirmiere care smulge o fâşie de leucoplast de pe abdomenul păros al unui pacient, trage scrumiera glisantă.
    Bricheta ataşată, pe care o desprinsese fără să ştie pe alee în dimineaţa aceea, sare opt centimetri prin aer, semănând mult, pentru ochii îngroziţi ai lui Jack, cu un ou negru cu argintiu zburător.
    Iese de pe drum, sare peste marginea plină de buruieni şi se îndreaptă spre stâlpul înalt de telefon. Bricheta sare înapoi în scrumieră cu un dangăt puternic, metalic, pe care niciun ou din lume nu l-ar putea produce. Stâlpul de telefon se apropie şi mai mult şi umple aproape complet parbrizul.
    Jack calcă frâna şi opreşte brusc maşina, provocând un florilegiu de păcănituri şi zăngăneli dinspre scrumieră. Dacă n-ar fi redus viteza înainte să tragă scrumiera, ar fi intrat direct în stâlp, care se afla acum cam la un metru de capota camionetei. „Rahat pe băţ.” Fixează ataşamentul în receptacul şi se prăbuşeşte pe spătarul scaunului.
    - Nu-i de mirare că se zice că fumatul poate să ucidă, rosteşte el.
    Gluma e prea palidă ca să-l amuze şi, pentru câteva secunde, nu face altceva decât să stea flasc în scaun şi să privească traficul rarefiat de pe Lyall Road. Când pulsul îi revine la normal, îşi aminteşte că, totuşi, a tras scrumiera.
    Tom Lund cel blond şi ciufulit a fost evident pus în gardă cu privire la sosirea lui, căci atunci când Jack trece pe lângă cele trei biciclete aliniate lângă uşă şi intră în secţie, tânărul ofiţer sare de după biroul său şi se avântă în faţă, şoptindu-i că Dale şi Fred Marshall îl aşteaptă în biroul lui Dale, şi că-l va conduce el înăuntru. Se vor bucura să-l vadă, asta-i sigur.
    - Şi eu sunt bucuros, locotenent Sawyer, adaugă Lund. Mamă, tre' s-o spun. Aveţi, cred, ceea ce ne trebuie.
    - Spune-mi Jack. Nu mai sunt locotenent. Nu mai sunt nici măcar poliţist.
    Jack îl întâlnise pe Tom Lund în timpul anchetei Kinderling şi-i plăcuseră zelul şi dedicarea tânărului bărbat.
    Îndrăgostit de meseria sa, de uniformă şi de insignă, manifestând respect faţă de şef şi uimit peste poate de Jack, Lund petrecuse fără să se plângă sute de ore vorbind la telefon, în arhive şi-n maşina sa, verificând şi reverificând deseori contradictoriile amănunte iscate de coliziunea dintre un vânzător de asigurări agricole din Wisconsin şi două fete de pe Sunset Strip.
    În tot acest timp, Tom Lund îşi păstrase vioiciunea energică a unui fundaş de liceu care aleargă pe teren în primul său meci.
    Acum nu mai arată aşa, observă Jack. Sub ochi îi atârnă umbre întunecate şi oasele feţei sunt mai proeminente. În spatele aspectului lui Lund se ascunde mai mult decât lipsa somnului şi epuizarea: ochii lui poartă expresia neputincios speriată a celor care au suferit un mare şoc moral. Pescarul a răpit o bună parte din tinereţea lui Tom Lund.
    - Dar o să văd ce pot face, zice Jack, oferind promisiunea unei angajări mai mari decât are de gând să dea.
    - Ne prinde fără-ndoială bine orice ajutor ne poţi oferi, răspunde Lund.
    Cuvintele lui exprimă prea mult servilism şi, când Tom se întoarce cu spatele şi-l conduce în birou, Jack îşi spune: N-am venit aici să fiu salvatorul vostru.
    Gândul îl face imediat să se simtă vinovat.
    Lund ciocăneşte, deschide uşa pentru a-l anunţa pe Jack, îi face semn să intre şi dispare ca o fantomă, neobservat de cei coi bărbaţi care se ridică din scaune şi-şi pironesc ochii la faţa vizitatorului, unul cu o gratitudine vizibilă, celălalt cu un grad uriaş din acelaşi sentiment amestecat cu nevoie pură, ceea ce-l face pe Jack să se simtă şi mai incomod.
    Suprapunându-se introducerii bâiguite a lui Dale, Fred Marshall spune:
    - Mulţumesc că aţi fost de acord să veniţi, mulţumesc mult de tot. Mai mult nu pot să...
    Braţul său drept sare în faţă ca o manetă de pompă. Când Jack îi ia mâna, o cantitate şi mai mare de sentiment inundă faţa lui Fred Marshall. Mâna lui o strânge tare pe-a lui Jack şi pare aproape s-o reclame, aşa cum un animal îşi reclamă prada. Strânge, strânge tare, strânge de-un număr considerabil de ori. Ochii i se umezesc.
    - Nu pot să...
    Marshall îşi trage mâna înapoi şi-şi şterge lacrimile de pe faţă. Acum, ochii lui par cruzi şi foarte vulnerabili.
    - Mamă, mamă, zice el. Sunt foarte bucuros că sunteţi aici, domnule Sawyer. Sau ar trebui să spun locotenent?
    - Jack e bine. Ce-ar fi să-mi spuneţi amândoi ce s-a întâmplat azi?
    Dale indică un scaun liber; cei trei iau loc; dureroasa, dar în principal simpla poveste a lui Fred, Judy şi Tyler Marshall începe.
    Fred vorbeşte primul, destul de mult timp.
    În versiunea sa a poveştii, o femeie curajoasă şi cu inimă de leu, o soţie devotată şi mamă cade pradă unor năucitoare şi multifaţetate transformări şi dezordini, şi dezvoltă simptome misterioase trecute cu vederea de ignorantul, stupidul, egocentricul ei soţ. Bălmăjeşte cuvinte fără sens; scrie lucruri nebuneşti pe foi de carneţel, îndeasă hârtiile în gură şi încearcă să le înghită. Vede tragedia dinainte şase întâmple şi asta îi rupe zăgazurile.
    Pare nebunie, dar soţul egocentric crede că ăsta e adevărul. Adică, el crede că crede că e adevărul, pentru că s-a gândit la asta de când a vorbit prima oară cu Dale şi, chiar dacă pare o nebunie, are sens într-un fel. Pentru că ce altă explicaţie ar putea exista?
    Aşa că asta crede el că crede - că soţia lui a început să-şi piardă minţile pentru că a ştiut că Pescarul era pe drum. Astfel de lucruri sunt posibile, bănuieşte el. De exemplu, curajoasa soţie degenerată a ştiut că minunatul fiu frumos a dispărut încă dinainte ca stupidul soţ egoist, care s-a dus la serviciu ca şi când ar fi fost o zi normală, i-a spus despre bicicletă. Asta dovedea în linii mari lucrurile despre care vorbea ei.
    Băieţelul frumos s-a dus împreună cu cei trei prieteni ai lui, dar numai cei trei prieteni s-au întors, iar ofiţerul Danny Tcheda a găsit bicicleta Schwinn şi unul dintre tenişii fiului pe trotuar în faţă la Maxton's.
    - Danny Cita? întreabă Jack, care, ca şi Fred Marshall, începe să creadă că crede o serie de lucruri alarmante.
    - Tcheda, îl corectează Dale şi silabiseşte numele.
    Dale spune propria sa versiune, mult mai scurtă, a poveştii.
    În povestea lui Dale Gilbertson, un băiat iese la o plimbare cu bicicleta şi dispare, poate ca rezultat al unei răpiri, de pe trotuarul din faţa azilului Maxton. Mai mult Dale nu ştie din poveste şi speră că Jack Sawyer va reuşi să completeze mult din spaţiile rămase goale.
    Jack Sawyer, la care amândoi bărbaţii din cameră se uită ţintă, îşi ia timp să se adapteze celor trei gânduri pe care crede că le crede. Primul nu e atât un gând, cât un răspuns care dă glas unui gând ascuns: din clipa în care Fred Marshall i-a strâns mâna şi-a spus „Mamă, mamă”, Jack a descoperit că-l place pe om, o turnură neaşteptată a evenimentelor serii.
    Fred Marshall i se pare că seamănă cu o efigie a vieţii de provincie. Dacă i-ai pune poza pe panourile care fac reclamă la proprietăţile imobiliare din districtul French, ai putea vinde o mulţime de locuinţe celor din Milwaukee şi Chicago. Chipul prietenos şi arătos al lui Marshall, corpul lui zvelt de alergător sunt ca un fel de mărturii ale responsabilităţii, bunei-cuviinţe, bunelor maniere şi bunei vecinătăţi, modestiei şi sufletului generos.
    Cu cât Fred Marshall se acuză singur de egoism şi stupiditate, cu atât Jack îi place mai mult. Şi cu cât îl place mai mult, cu atât empatizează mai mult cu teribilul său chin, cu atât îşi doreşte mai mult să-l ajute. Jack venise la secţie aşteptându-se să-i răspundă prietenului lui Dale ca un poliţist, însă reflexele sale de poliţist au ruginit din lipsă de folosinţă.
    Reacţionează ca un concetăţean. Poliţiştii, după cum Jack știe bine, îi văd rareori pe civilii prinşi în trena unei crime ca pe nişte concetăţeni şi cu siguranţă niciodată în primele faze ale unei anchete. (Gândul ascuns în miezul reacţiei lui Jack la bărbatul din faţa lui este că Fred Marshall, fiind ceea ce este, nu poate bănui pe nimeni cu care se află în termeni buni.)
    Al doilea gând al lui Jack este acela deopotrivă al unui poliţist şi-al unui concetăţean, şi, în vreme ce continuă să se adapteze celui de-al treilea, care este în întregime produsul ruginitelor şi totuşi preciselor reflexe de poliţist, îl face cunoscut.
    - Bicicletele pe care le-am văzut afară sunt ale prietenilor lui Tyler? Îi chestionează cineva acum?
    - Bobby Dulac, răspunde Dale. Am vorbit cu ei când au venit, dar n-am ajuns nicăieri. După spusele lor, erau toţi împreună pe Chase Street, şi Tyler a plecat singur. Susţin că ei n-au văzut nimic. Poate că aşa este.
    - Dar tu crezi că asta nu-i tot.
    - Sincer să fiu, da. Dar nu ştiu ce naiba mai poate fi şi trebuie să-i trimitem acasă înainte să se burzuluiască părinţii lor.
    - Cine sunt, cum îi cheamă?
    Fred Marshall strânge degetele parcă în jurul unei bâte de baseball invizibile.
    - Ebbie Wexler, T.J. Renniker şi Ronnie Metzger. Sunt băieţii cu care Ty s-a jucat vara asta.
    Deasupra acestei ultime propoziţii planează o sentinţă nerostită.
    - Am impresia că nu-i consideri cea mai bună companie posibilă pentru fiul tău.
    - Păi, nu, admite Fred, prins între dorinţa de-a spune adevărul şi înclinaţia înnăscută de-a evita aparenţa nedreptăţii. Nu dacă spui aşa. Ebbie pare genul unui bătăuş, iar ceilalţi doi sunt poate puţin cam... săraci la mansardă? Sper... sau speram... că Ty îşi va da seama că merită mai mult şi-şi va petrece timpul cu copii care sunt puţin mai, ştii...
    - Puţin mai la nivelul lui.
    - Aşa-i. Problema-i că fiul meu e cam scund pentru vârsta lui, iar Ebbie Wexler e... ăă...
    - Grăsuliu şi înalt pentru vârsta lui, completează Jack. Starea perfectă pentru un bătăuş.
    - Vrei să spui că îl cunoşti pe Ebbie Wexler?
    - Nu, dar l-am văzut dimineaţă. Era împreună cu ceilalţi doi băieţi si cu fiul tău.
    Dale sare ca ars în scaun şi Fred Marshall lasă jos bâta invizibilă.
    - Când a fost asta? vrea să afle Dale.
    În acelaşi timp, Fred Marshall întreabă:
    - Unde?
    - Pe Chase Street, în jur de opt şi zece. Am venit să-l iau pe Henry Leyden şi să-l duc acasă. Când mă îndreptam spre ieşirea din oraş, băieţii au ieşit cu bicicletele chiar în faţa noastră. Am apucat să-l văd bine pe fiul tău, domnule Marshall. Pare un puşti nemaipomenit.
    Ochii căscaţi ai lui Fred Marshall par să indice că un soi de speranţă, o urmă de promisiune, prinde formă în spatele lor; Dale se relaxează.
    - Asta se cam potriveşte cu povestea lor. Trebuie să fi fost chiar înainte ca Ty să plece singur. Dacă asta a făcut.
    - Sau au luat-o ei înainte şi l-au lăsat în urmă, zice tatăl lui Ty. Erau mai rapizi pe biciclete ca Ty şi uneori, ştii... Îl luau peste picior.
    - Gonind înainte şi lăsându-l singur, zice Jack.
    Încuviinţarea sumbră a lui Fred Marshall vorbeşte despre umilinţe din copilărie împărtăşite cu acest tată înţelegător.
    Jack îşi aminteşte faţa buhăită şi ostilă şi degetul ridicat al lui Ebbie Wexler şi se întreabă dacă şi cum s-ar putea proteja băiatul. Dale a zis că a simţit mirosul prezenţei falsităţii în povestea băiatului, dar de ce să mintă? Orice motiv ar avea, minciuna aproape cu siguranţă a început cu Ebbie Wexler. Ceilalţi doi i-au urmat ordinele.
    Lăsând deocamdată deoparte al treilea gând, Jack spune:
    - Vreau să stau de vorbă cu băieţii înainte să-i trimiţi acasă. Unde sunt?
    - În camera de interogatoriu, în capul scărilor.
    Dale îndreaptă un deget spre tavan.
    - O să te ducă Tom.

             Cu pereţii ei cenuşii ca ai unei nave de luptă, masa de metal cenuşiu şi singura fereastră îngustă ca o fantă într-un zid de castel, camera din capul scărilor pare proiectată pentru a obţine mărturisiri prin plictiseală şi disperare, iar când Tom Lund îl conduce pe Jack peste prag, cei patru din camera de interogatoriu par să fi cedat atmosferei ei apăsătoare. Bobby Dulac se uită într-o parte, se opreşte din bătut darabana cu pixul în tăblia mesei şi spune:
    - Ei, salutări cordiale lui Hollywood. A zis Dale c-o să vii.
    Până şi Bobby pare mai puţin bătător la ochi în întunecimea asta.
    - Vrei să-i interoghezi pe golanii ăştia, locotenente?
    - Poate într-un minut.
    Doi dintre cei trei golani aflaţi de cealaltă parte a mesei îl urmăresc pe Jack cum vine lângă Bobby Dulac ca şi când s-ar teme că-i va arunca într-o celulă. Cuvintele „interoghezi” şi „locotenente” au avut efectul combinat al unui vânt îngheţat din Canada.
    Ebbie Wexler se uită printre gene la Jack, încercând să pară dur, iar băiatul de lângă el, Ronnie Metzger, se foieşte în scaun, cu ochii cât farfuriile de cină. Al treilea băiat, T.J. Renniker, şi-a lăsat capul peste braţele încrucişate şi pare că doarme.
    - Trezeşte-l, zice Jack. Am ceva de spus şi vreau să auziţi toţi.
    De fapt, nu are nimic de spus, dar vrea ca băieţii să-i acorde atenţie.
    Ştie deja că Dale a avut dreptate. Dacă nu mint, ascund totuşi ceva. Din cauza asta i-a speriat brusca lui apariţie pe scena lor amorţită. Dacă Jack ar fi fost la conducere, i-ar fi despărţit pe băieţi şi i-ai fi chestionat separat, dar acum trebuie să accepte greşeala lui Bobby Dulac. Trebuie să-i trateze laolaltă, pentru început, şi trebuie să le alimenteze teama. Nu vrea să-i terorizeze, ci doar să le facă inimile să bată puţin mai repede; după aceea, îi poate despărţi. Veriga cea mai slabă şi vinovată s-a făcut deja cunoscută. Jack nu are nicio reţinere să spună minciuni pentru a obţine informaţii.
    Ronnie Metzger îl loveşte pe T.J. peste umăr şi spune:
    - Trezeşte-te, tâm'itule... tâmpitule.
    Băiatul adormit geme, ridică fruntea de pe masă, dă să se întindă. Ochii i se opresc asupra lui Jack şi, clipind şi înghiţind în sec, sare în poziţie de drepţi.
    - Bun venit înapoi, zice Jack. Vreau să mă prezint şi să vă explic ce caut aici. Mă numesc Jack Sawyer şi sunt locotenent la Divizia Omucideri din cadrul Departamentului de Poliţie Los Angeles. Am un palmares excelent şi-o cameră plină de diplome şi medalii. Când pornesc pe urmele unui om rău, de obicei reuşesc să-l arestez. În urmă cu trei ani, am venit aici cu ocazia unui caz început în Los Angeles. După două săptămâni, un om pe nume Thornberg Kinderling a fost trimis înapoi în L.A. În lanţuri. Pentru că ştiu zona asta şi-am lucrat cu ofiţerii care apără legea de aici, LAPD mi-a cerut să ofer ajutor forţelor locale de poliţie la ancheta privitoare la crimele Pescarului. Coboară ochii pentru a vedea dacă Bobby Dulac surâde la aceste aiureli, însă Bobby se uită peste masă cu chipul împietrit.
    - Prietenul vostru Tyler Marshall a fost împreună cu voi înainte să dispară în dimineaţa asta. L-a prins oare Pescarul? Nu-mi place s-o spun, dar cred că da. Poate că vom reuşi să-l aducem înapoi pe Tyler, sau poate că nu vom reuşi, dar, ca să-l opresc pe Pescar, vreau să-mi spuneţi exact ce s-a întâmplat, până la ultimul amănunt. Trebuie să fiţi absolut sinceri cu mine, pentru că dacă minţiţi sau păstraţi vreun secret, vă veţi face vinovaţi de obstrucţionarea justiţiei. Obstrucţionarea justiţiei este o crimă extrem de serioasă. Ofiţere Dulac, care e pedeapsa minimă pentru crima asta în statul Wisconsin?
    - Cinci ani, sunt cât se poate de sigur, răspunde Bobby Dulac.
    Ebbie Wexler se muşcă de interiorul obrazului, Ronnie Metzger îşi fereşte privirea şi se încruntă către masă, T.J. Renniker contemplă inexpresiv fereastra îngustă.
    Jack se aşează lângă Bobby Dulac.
    - Din întâmplate, eu am fost tipul din camioneta spre care unul dintre voi a ridicat degetul mijlociu în dimineaţa asta. Nu pot spune că mă dă pe spate să vă revăd.
    Două capete se rotesc spre Ebbie, care se încruntă feroce, încercând să rezolve această problemă nou-apărută.
    - N-am făcut-o, zice el, abordând calea negării făţişe. Poate că aşa a părut, dar n-am făcut-o.
    - Minţi, şi încă nici n-am început să vorbim despre Tyler Marshall. Îţi mai acord o şansă. Spune-mi adevărul.
    Ebbie surâde superior.
    - Eu nu fac semne d-astea oamenilor pe care nu-i cunosc.
    - În picioare! zice Jack.
    Ebbie se uită în dreapta şi în stânga, dar prietenii lui nu sunt în stare să-i întâlnească privirea. Îşi împinge scaunul în spate şi, nesigur, se ridică.
    - Ofiţere Dulac, zice Jack, du-l pe băiatul ăsta afară şi ţine-l acolo.
    Bobby Dulac îşi joacă foarte bine rolul. Se desprinde din scaunul său şi, ducându-se spre băiat, nu-l slăbeşte din ochi.
    Seamănă cu o panteră care se îndreaptă spre o masă copioasă. Ebbie Wexler sare în spate şi încearcă să-l oprească pe Bobby cu o palmă ridicată.
    - Nu, nu... îmi retrag cuvintele... am făcut-o, e bine?
    - Prea târziu, zice Jack.
    Priveşte cum Bobby îl apucă pe băiat de cot şi-l trage către uşă. Roşu la faţă şi transpirând, Ebbie îşi înfige picioarele în podea, dar presiunea aplicată asupra braţului său îl face să se aplece peste umflătura stomacului. Se împleticeşte în faţă, scâncind şi smiorcăindu-se. Bobby Dulac deschide uşa şi-l împinge în coridorul sumbru de la etaj. Uşa se trânteşte şi retează un strigăt de teamă.
    Cei doi băieţi rămaşi au căpătat culoarea laptelui smântânit şi par incapabili să se mişte.
    - Nu vă faceţi griji pentru el, zice Jack. O să fie bine. În cincisprezece, douăzeci de minute, o să fiţi liberi să mergeţi acasă. Nu cred că avea vreun rost să discut cu cineva care minte de la bun început, asta-i tot. Ţineţi minte: până şi poliţiştii nepricepuţi ştiu când sunt minţiţi, iar eu sunt un poliţist extraordinar. Aşa că iată ce-o să facem acum. O să discutăm despre ceea ce s-a întâmplat în dimineaţa asta, despre ce făcea Tyler, cum v-aţi despărţit de el, unde eraţi, ce aţi făcut după aceea, pe cine aţi văzut, genul ăsta de lucruri.
    Se lasă pe spate şi îşi puse mâinile pe masă.
    - Daţi-i drumul, spuneţi-mi ce s-a întâmplat.
    Ronnie şi T.J. se uită unul la celălalt. T.J. bagă arătătorul de la mâna dreaptă în gură şi începe să-şi roadă unghia.
    - Ebbie v-a făcut semnul cu degetul, zice Ronnie.
    - Nu zău! Mai departe.
    - Ăă, Ty a zis că tre' să plece undeva.
    - Trebuia să plece undeva, repetă T.J.
     - Unde eraţi atunci?
    - Ăă... În faţă la Allsort Pomorium.
    - Emporium, îl corectează T.J. Nu-i „pomorium”, cap-sec, îi emporiu-um.
    - Şi?
    - Şi Tyler a zis...
    Ronnie îi aruncă o privire lui T.J.
    - Ty a zis că tre' să plece undeva.
    - În ce direcţie a plecat, est sau vest?
    Băieţii tratează întrebarea aceasta ca şi când ar fi într-o limbă străină, cugetând nehotărâţi la ea, fără să sufle o vorbă.
    - Spre râu sau în direcţia opusă râului?
    Se consultă din nou. Întrebarea a fost adresată în engleză, dar nu există niciun răspuns potrivit. În cele din urmă, Ronnie zice:
     - Nu ştiu.
    - Dar tu, T.J.? Tu ştii?
    T.J. scutură din cap.
    - Bine. Sunteţi sinceri. Nu ştiţi pentru că nu l-aţi văzut plecând, aşa-i? Şi n-a spus de fapt că trebuie să plece undeva, aşa-i? Pun pariu că Ebbie a inventat asta.
    T.J. se foieşte şi Ronnie se uită la Jack cu o mirare întrebătoare. Tocmai s-a dovedit a fi Sherlock Holmes.
    - Mai ţineţi minte când am trecut cu camioneta?
    Ei încuviinţează la unison.
    - Tyler era cu voi.
    Încuviinţează din nou.
    - Plecaserăţi deja de pe trotuarul din faţa lui Allsorts Emporium, si vă îndreptaţi spre est pe Chase Street - în direcţia opusă râului. V-am văzut în oglinda retrovizoare. Ebbie pedala foarte repede. Voi doi abia puteţi ţine ritmul cu el. Tyler este mai pirpiriu ca voi ceilalţi, si a rămas în urmă. Aşa că ştiu că nu a plecat singur. N-a putut ţine pasul.
    Ronnie Metzger strigă tânguitor:
    - Şi-a rămas mult, mult în urmă, şi Pişcalu a venit l-a luat.
    Izbucneşte brusc în lacrimi.
    Jack se apleacă înainte.
    - Ai văzut când s-a întâmplat? A văzut vreunul dintre voi?
     - Nuuu, suspină Ronnie.
    T.J. clatină încet din cap.
    - N-aţi văzut pe nimeni discutând cu Ty, sau o maşină oprind, sau pe el intrând într-un magazin, sau ceva de felul ăsta?
    Băieţii scot o bolboroseală incoerentă, suprapusă, vrând să spună că n-au văzut nimic.
    - Când v-aţi dat seama că a dispărut?
    T.J. deschide gura, apoi o închide. Ronnie spune:
    - Când mâncam îngheţatele Slurpee.
    Cu faţa pungită de tensiune, T.J. încuviinţează din cap.
    Alte două întrebări scot la iveală că băieţii şi-au consumat îngheţatele la magazinul 7-Eleven, de unde au cumpărat şi cartonaşele Magic, şi că probabil le luase nu mai mult de două minte să observe absenţa lui Tyler Marshall.
    - Ebbie a zis că Ty o să ne mai cumpere nişte cartonaşe, adaugă Ronnie, dornic să ajute.
    Au ajuns la momentul pe care-l aştepta Jack. Oricare ar fi secretul, se întâmplase la scurt timp după ce băieţii au ieşit din 7-Eleven şi au văzut că Tyler nu-i ajunsese încă din urmă.
    Iar secretul este numai al lui T.J. Puştiul transpiră de-a dreptul sânge, în vreme ce amintirea îngheţatelor şi-a cartonaşelor Magic a pus stăpânire pe prietenul său într-o măsură remarcabilă. Mai vrea să le adreseze celor doi numai o singură întrebare.
    - Aşadar Ebbie a vrut să-l găsească pe Tyler. V-aţi urcat toţi pe biciclete şi l-aţi căutat, sau Ebbie l-a trimis doar pe unul dintre voi.
    - Hă? face Ronnie.
    T.J. lasă bărbia în piept şi-şi încrucişează braţele deasupra capului ca pentru a se feri de-o lovitură.
    - Tyler s-a dus undeva, zice Ronnie. Nu l-am căutat, ne-am dus în parc. Să facem schimb de cartonaşe Magic.
    - Înţeleg, spune Jack. Ronnie, mulţumesc. Ai fost de mare ajutor. Vreau să te duci afară şi să stai cu Ebbie şi ofiţerul Dulac cât timp eu port o discuţie scurtă cu T.J. N-o să dureze mai mult de cinci minute, poate nici atât.
    - Pot să plec?
    La încuviinţarea lui Jack, Ronnie se ridică cu fereală din scaun. Când ajunge la uşă, T.J. scoate un scâncet. Apoi Ronnie a plecat, iar T.J. sare în spate în scaun şi încearcă să se facă mic-mic, uitându-se în acelaşi timp la Jack cu ochi care au devenit sclipitori, plaţi şi perfect rotunzi.
    - T.J., spune Jack, n-ai de ce să-ţi faci griji, îţi promit asta.
    Acum, că e singur cu băiatul care şi-a declarat vinovăţia adormind în camera de interogatoriu, Jack Sawyer vrea mai presus de orice să-l absolve de acea vină. Cunoaşte secretul lui T.J., iar secretul e nimic: e inutil.
    - Orice mi-ai spune, n-am să te arestez. Şi asta ţi-o promit. Nu ai dat de niciun bucluc, fiule. De fapt, mă bucur că tu şi prietenii tăi aţi putut veni încoace ca să se ajutaţi să lămurim lucrurile.
    Continuă pe pista aceasta încă trei sau patru minute, în cursul cărora T.J. Renniker, înainte condamnat la moarte prin împuşcare, înţelege treptat că a fost amnistiat şi că scăparea de ceea ce amicul său Ronnie ar numi incurcerare este iminentă. Îi revine puţină culoare în obraji. Se întoarce la fosta sa dimensiune şi ochii lui pierd luciul acela indus de groază.
    - Spune-mi ce-a zis Ebbie, îl îndeamnă Jack. Rămâne între noi. N-o să-i spun nimic. Sincer. N-o să te pârăsc.
    - Voia ca Ty să mai cumpere cartonaşe Magic, zice T.J., croindu-şi calea pe-un teritoriu necunoscut. Dacă Ty era acolo, ar fi făcut-o. Ebbie poate fi destul de rău. Aşa că... aşa că mi-a zis: du-te înapoi şi adu-l pe împiedicat, altfel îţi dau o urzică.
    - Te-ai urcat pe bicicletă şi-ai mers înapoi pe Chase Street.
    - Îhî. Am căutat, da' nu l-am văzut pe Ty nicăieri. Credeam c-o să-l găsesc, ştiţi? Pentru că unde altundeva putea să fie?
    - Şi?...
    Răsucind mâna în aer, Jack ademeneşte răspunsul care ştie că stă să vină.
    - Şi tot nu l-am văzut. Şi-am ajuns pe Queen Street, acolo unde-i casa aia de bătrâni, cu gardu' ăla mare-n faţă, de tufiş.
    Şi, ăă, acolo i-am văzut bicicleta. Pe trotuar în faţa gardului-tufiş. Tot acolo era şi tenisul. Şi câteva frunze din gard.
    Iată-l, secretul inutil. Poate că nu întru totul inutil: le oferă o informaţie destul de precisă asupra momentului dispariţiei băiatului: opt şi un sfert, să zicem, sau opt şi douăzeci.
    Bicicleta a zăcut pe trotuar lângă tenis preţ de aproximativ patru ore până când le-a observat Danny Tcheda. Maxton's ocupă aproape tot terenul din acea secţiune a Queen Street şi n-a venit nimeni la Sărbătoarea Căpşunelor până la prânz.
    T.J. spune că i-a fost frică - dacă Pescarul l-a tras pe Ty în tufişul acela, poate că se va întoarce să mai ia pe cineva! Ca răspuns la ultima întrebare a lui Jack, băiatul spune:
    - Ebbie ne-a zis să zicem că Ty a plecat de capu' lui din faţă de la Allsorts, pentru ca oamenii, ştiţi, să nu de vina pe noi. În caz că a fost omorât. Ty n-a fost omorât de fapt, nu? Copiii ca Ty nu sunt omorâţi.
    - Sper că nu, răspunde Jack.
    - Şi eu.
    T.J. îşi suflă nasul şi se şterge cu mâna.
    - Hai să te trimitem acasă, spune Jack, ridicându-se de pe scaun.
    T.J. se ridică şi el şi începe să se mişte de-a lungul mesei.
    - O! Tocmai mi-am amintit!
    - Ce?
    - Am văzut pene pe trotuar.
    Podeaua de sub picioarele lui Jack pare să se încline spre stânga, apoi spre dreapta, ca puntea unei nave. Îşi păstrează echilibrul apucându-se de spătarul scaunului.
    - Aşa deci.
    Ezită puţin, atât cât să-şi recapete stăpânirea, înainte să se întoarcă spre băiat.
    - Cum adică, pene?
    - Din-acela negre. Mari. Parcă i-ar fi căzut unui corb. Una era lângă bicicletă şi cealaltă era în tenis.
    - Ce ciudat, zice Jack, trăgând de timp ca să-şi revină în urma neaşteptatei apariţii a penelor în discuţia sa cu TJ. Renniker.
    Faptul că a reacţionat în vreun fel e ridicol; faptul că a simţit, fie şi pentru o secundă, că îi vine să leşine e grotesc. Penele lui T.J. erau pene adevărate de corb pe-un trotuar real. Ale lui erau pene din vis, pene provenite de la măcălendri ireali, iluzorii ca toate lucrurile dintr-un vis. Jack îşi spune o serie de lucruri ajutătoare ca acestea şi, curând, se simte din nou normal, dar noi ar trebui să fim conştienţi că, pentru tot restul nopţii şi mare parte din ziua următoare, cuvântul pene pluteşte, înconjurat de-o aură la fel de încărcată ca o furtună electrică, dedesubt şi prin toate gândurile sale, ici-colo ieşind la suprafaţă cu sfârâitul unui fulger.
    - Este ciudat, recunoaşte T.J. Adică, cum a ajuns o pană în tenisul lui?
    - Poate că a adus-o vântul acolo, propune Jack, ignorând convenabil faptul că în ziua aceea nu bătuse vântul.
    Reasigurat de stabilitatea podelei, îi face semn lui T.J. să iasă pe hol, apoi îl urmează.
    Ebbie Wexler se împinge de lângă perete şi vine numaidecât alături de Bobby Dulac. Încă jucându-şi rolul, Bobby ar putea fi cioplit dintr-un bloc de marmură. Ronnie Metzger se depărtează.
    - Îi putem trimite acasă pe băieţi, spune Jack. Şi-au făcut datoria.
    - T.J., ce ai spus? întreabă Ebbie, săgetându-l din priviri.
    - A spus clar că nu ştiţi nimic despre dispariţia prietenului vostru, zice Jack.
    Ebbie se relaxează, nu însă fără a împărţi încruntături de jur împrejur. Ultima şi cea mai înflăcărată încruntătură este pentru Jack, care ridică din sprâncene.
    - Nu am plâns, zice Ebbie. Eram speriat, dar nu am plâns.
    - Ai fost speriat, sigur că da, admite Jack. Data viitoare, să nu mă minţi. Ai avut ocazia să ajuţi poliţia şi ai dat cu băţul în baltă.
    Ebbie se luptă cu această noţiune şi izbuteşte, măcar parţial, s-o absoarbă.
    - Bine, da' nu v-am arătat dumneavoastră degetul mijlociu. Ci muzicii ăleia idioate.
    - Nici mie nu mi-a plăcut. Tipul care era cu mine a insistat s-o asculte. Ştii cine era?
    În faţa încruntăturii suspicioase a lui Ebbie, Jack spune:
    - George Rathbun.
    E ca şi când ai spune „Superman” sau „Arnold Schwarzenegger”; suspiciunea lui Ebbie se evaporă şi chipul i se transformă. O mirare inocentă îi umple ochii mici, apropiaţi.
    - Îl cunoaşteţi pe George Rathbun?
    - E unul dintre prietenii mei cei mai buni, recunoaşte Jack, neadăugând că majoritatea celorlalţi prieteni buni ai săi, într-un fel, sunt tot George Rathbun.
    - Mişto, zice Ebbie.
    În fundal, T.J. şi Ronnie ţin isonul:
    - Mişto.
    - George este un tip mişto, întăreşte Jack. O să-i spun că aţi zis asta. Hai să mergem la parter şi să vă luaţi bicicletele.
    Încă învăluiţi în gloria de a-l fi zărit pe marele, pe extraordinarul George Rathbun, băieţii urcă pe biciclete, pedalează pe Sumner Street şi virează pe Second.
    Bobby Dulac zice:
    - A fost o şmecherie bună, ce-ai spus despre George Rathbun. I-ai trimis de-aici fericiţi.
    - N-a fost o şmecherie.
    Aşa uluit că se împleticeşte înapoi în secţie umăr la umăr cu Jack, Bobby spune:
    - George Rathbun ţi-e prieten?
    - Mda, răspunde Jack. Şi, uneori, poate fi o adevărată pacoste.
    Când Jack intră în birou, Dale şi Fred Marshall ridică privirea, Dale cu o nerăbdare precaută, Fred Marshall cu ceea ce Jack vede, sfâşiindu-i inima, ca fiind speranţă.
    - Ei bine? face Dale.
    (pene)
    - Ai avut dreptate, ascundeau ceva, dar nu-i cine ştie ce.
    Fred Marshall se prăbuşeşte pe spătarul scaunului, lăsând o parte din credinţa sa într-o speranţă viitoare să iasă din el ca aerul dintr-un pneu găurit.
    - Nu la mult timp după ce au ajuns la 7-Eleven, băiatul Wexler l-a trimis pe T.J. înapoi să-l caute pe fiul tău, zice Jack. Când T.J. a ajuns pe Queen Street, a văzut bicicleta şi tenisul zăcând pe trotuar. Sigur, toţi s-au gândit la Pescar. Ebbie Wexler s-a gândit că vor fi învinuiţi că l-au lăsat în urmă, şi-a născocit povestea pe care aţi auzit-o - că Tyler i-a părăsit, şi nu invers.
    - Dacă i-ai văzut pe toţi patru băieţii la opt, asta înseamnă că Tyler a dispărut doar după câteva minute. Ce face individul ăsta, stă la pândă în boschete?
    - Poate că tocmai asta face, zice Jack. Ai pus oamenii să verifice gardul viu?
    (pene)
    - Cei de la centru au trecut peste el, prin el şi pe sub el. Frunze şi pământ, asta-i tot ce au găsit.
    Ca şi când ar înfige o ţepuşă cu mâna, Fred Marshall loveşte cu pumnul în masă.
    - Fiul meu a lipsit vreme de patru ore înainte să-i observe cineva bicicleta. Acum e aproape şapte treizeci! E dispărut de peste jumate de zi! N-ar trebui să stau aici, ar trebui să umblu prin jur, să-l caut.
    - Toţi îl caută pe fiul tău, Fred, zice Dale. Oamenii mei, cei de la centru, chiar şi FBI-ul.
    - N-am deloc încredere în ei, spune Fred. N-au găsit-o pe Irma Freneau, nu? De ce l-ar găsi pe fiul meu? Din câte-mi dau seama, aici am o singură şansă.
    Când se uită la Jack, emoţia îi transformă ochii în doi bulgări mari.
    - Şansa eşti tu, locotenente. Vrei să mă ajuţi?
    Al treilea şi cel mai neliniştitor gând al lui Jack, reţinut până acum şi întru totul acela al unui poliţist cu experienţă, îl face să spună:
    - Aş vrea să stau de vorbă cu soţia ta. Dacă ai de gând să mergi mâine în vizită la ea, te-ar deranja dacă te-aş însoţi?
    Dale clipeşte şi spune:
    - Poate ar trebui să discutăm despre asta.
    - Crezi că ar ajuta la ceva?
    - S-ar putea, răspunde Jack.
    - Să te vadă ar ajuta-o pe ea, în orice caz, completează Fred. Nu cumva locuieşti în valea Norway? Asta-i în drum spre Arden. Pot să te iau pe la nouă.
    - Jack, zice Dale.
    - Ne vedem la nouă, spune Jack, ignorând semnalele de nelinişte şi nervozitate pe care le emite prietenul său, dar şi vocea firavă care şopteşte
    (pene).

    - Uimitor, zice Henry Leyden. Nu ştiu dacă să-ţi mulţumesc sau să te felicit. Amândouă, presupun. E prea târziu să fii un „fenofantastic”, ca mine, dar cred că ai putea încerca să fii un „tolomac”.
    - Nu te întrece cu măsura. Singurul motiv pentru care m-am dus acolo a fost ca tatăl băiatului să nu vină la mine acasă.
    - Nu ăsta a fost singurul motiv.
    - Ai dreptate. Mă simţeam cam tensionat şi închistat. Simţeam nevoia să ies din casă, să schimb decorul.
    - Dar a mai existat un motiv.
    - Henry, eşti îngropat până la brâu în balegă de porc, ştii asta. Vrei să crezi că am acţionat dintr-un simţ de datorie civică, sau din onoare, sau compasiune, sau altruism, sau mai ştiu eu ce, dar n-a rost aşa. Nu-mi place să spun asta, dar nu sunt atât de inimos şi de responsabil cum crezi tu că sunt.
    - ”Îngropat până la brâu în balegă de porc”? Mamă, ce-ai mai nimerit-o. Am fost îngropat până la brâu în balegă de porc, fără a mai pomeni de până la piept şi chiar până la bărbie, mare parte din viaţă.
    - Frumos din partea ta s-o recunoşti.
    - Oricum, nu m-ai înţeles. Ai dreptate, cred într-adevăr că eşti o persoană bună şi cuviincioasă. Nu cred asta, o ştiu. Eşti modest, eşti milos, eşti cinstit, eşti responsabil - orice ai crede despre tine în clipa asta. Dar nu despre asta vorbeam.
    - Dar despre ce vorbeai, atunci?
    - Celălalt motiv pentru care te-ai hotărât să mergi la secţia de poliţie e legat de problema, de grija, de ce-o fi ea, care te-a sâcâit în ultimele două săptămâni. E ca şi când ai fi umblat sub o umbră.
    - Hm, face Jack.
    - Problema asta, secretul ăsta al tău, îţi răpeşte jumătate din atenţie, aşa încât nu eşti prezent decât pe jumătate; cealaltă parte din tine e altundeva. Scumpule, crezi că nu-mi dau seama când eşti îngrijorat şi preocupat? Oi fi eu orb, dar să ştii că văd.
    - Bine. Să presupunem că m-a preocupat ceva în ultima vreme. Ce legătură ar fi putut avea asta cu mersul la secţie?
    - Există două posibilităţi. Fie te duceai să-ţi înfrunţi problema, fie fugeai de ea.
    Jack nu spune nimic.
    - Ceea ce sugerează că problema asta are de-a face cu viaţa ta de poliţist. Ar putea fi vreun caz vechi care s-a întors şi te bântuie. Poate vreun criminal psihopat pe care l-ai trimis la pârnaie a fost eliberat Şi te ameninţă cu moartea. Sau, la naiba, vorbesc numai aiureli şi ai aflat că ai cancer hepatic şi că mai ai de trăit trei luni.
    - Nu am cancer, cel puţin din câte ştiu acum, şi niciun fost condamnat nu vrea să mă omoare. Toate vechile mele cazuri, majoritatea, cel puţin, sunt depozitate-n siguranţă în arhiva LAPD. Desigur, m-a Preocupat ceva în ultima vreme, şi trebuia să mă aştept să-ţi dai seama e asta. Dar n-am vrut, ştii, să te împovărez cu ea până ce nu aveam mi dau singur seama ce şi cum.
    - Spune-mi un singur lucru, dacă vrei. Mergeai în întâmpinarea ei sau fugeai de ea?
    - Nu există răspuns la întrebarea asta.
    - O să vedem. N-o fi gata mâncarea? Sunt lihnit, de-a dreptul lihnit. Găteşti prea încet. Eu aş fi terminat deja de zece minute.
    - Nu te ambala, zice Jack. Vine acum. Problema-i bucătăria asta aiurită a ta.
    - Cea mai raţională bucătărie din America. Poate din toată lumea.
    După ce se furişase afară din secţia de poliţie destul de repede ca să evite o inutilă discuţie cu Dale, Jack cedase impulsul şi-l sunase pe Henry cu oferta de-a pregăti cina pentru amândoi. Două fripturi bune, o sticlă frumoasă de vin, ciuperci prăjite, o salată mare. Putea cumpăra toate cele de trebuinţă în French Landing. Jack mai gătise pentru Henry în alte trei sau patru ocazii, iar Henry pregătise o cină copleşitor de bizară pentru Jack. (Femeia de serviciu luase toate ierburile şi mirodeniile de pe stativ ca să le spele şi pusese totul înapoi alandala.) Ce căuta el în French Landing? Îi va explica asta la sosire.
    La opt treizeci oprise în faţa spaţioasei case albe de fermă a lui Henry, îl salutase şi dusese cumpărăturile şi exemplarul său din Casa umbrelor în bucătărie. Aruncase cartea de cealaltă parte a mesei, destupase vinul, turnase un pahar pentru gazda sa şi unul pentru el, şi începuse să gătească. Îi trebuiseră câteva minute ca să se refamiliarizeze cu excentricităţile bucătăriei lui Henry, în care obiectele nu erau aranjate după fel - tigăile cu tigăile, cuţitele cu cuţitele, oalele cu oalele -, ci în funcţie de genul de mâncare la care foloseau.
    Dacă Henry voia să amestece nişte păstrăv la grătar cu câţiva cartofi noi, trebuia doar să deschidă dulăpiorul potrivit ca să găsească toateustensilele necesare. Acestea erau aranjate în trei grupuri fundamentale (carne, peşte, pasăre şi legume), cu multe subgrupuri şi subsubgrupuri în fiecare categorie. Sistemul de aranjare îl nedumerea pe Jack, care deseori trebuia să se uite bine în mai multe locuri haotice înainte să dea peste tigaia sau spatula pe care o căuta.
    În vreme ce Jack mărunţise, căutase pe rafturi şi gătise, Henry pusese pe masa din bucătărie farfurii Şi argintărie şi se aşezase ca să-şi chestioneze prietenul aflat la ananghie.
    Acum, fripturile, în sânge, sunt transportate la farfurii, ciupercile aranjate în jurul lor şi uriaşul bol de lemn pentru salată instalat în mijlocul mesei. Henry anunţă că mâncarea e delicioasă, ia o gură de vin şi zice:
    - Dacă tot nu vrei să vorbeşti despre problema ta, oricare ar fi ea, spune-mi mai bine ce s-a întâmplat la secţie. Presupun că e aproape sigur că a mai fost răpit un copil.
    - Aşa este, îmi pare rău s-o spun. E vorba de un băiat pe nume Tyler Marshall. Pe tatăl lui îl cheamă Fred Marshall, şi lucrează la Goltz's. Îl cunoşti?
    - A trecut mult timp de când n-am mai cumpărat o combină, zice Henry.
    - Primul lucru care m-a frapat a fost că Fred Marshall este un tip foarte simpatic, zice Jack şi continuă să povestească, în amănunt şi fără să lase nimic deoparte, evenimentele şi revelaţiile serii, cu excepţia unui singur lucru, respectiv al treilea, cel nerostit, gând al său.
    - Chiar ai cerut s-o vizitezi pe soţia lui Marshall? În secţia de psihiatrie de la spitalul luteran al districtului French?
    - Da, zice Jack. Mă duc acolo mâine.
    - Nu înţeleg.
    Henry mănâncă vânându-şi mâncarea cu cuţitul, înfigând furculiţa în ea şi tăind o fâşie îngustă de friptură.
    - De ce vreo s-o vezi pe mamă?
    - Pentru că, într-un fel sau altul, cred că e implicată, spune Jack.
    - O, fii serios. Chiar mama băiatului?
    - Nu spun că ea e Pescarul, pentru că sigur că nu e. Dar, după spusele soţului ei, comportamentul lui Judy Marshall a început să se schimbe înainte de dispariţia lui Amy St Pierre. Lucrurile s-au agravat pe măsură ce au continuat crimele, iar în ziua dispariţiei fiului sau, şi-a pierdut cu totul controlul. Soţul ei a fost nevoit s-o interneze.
    - Nu crezi că a avut un motiv excelent să clacheze?
    - A clacat înainte să-i spună cineva despre fiul ei. Soţul crede că are capacităţi extrasenzoriale! Zice că ea a văzut crimele înainte, că ştia ca Pescarul e pe drum. Şi-a ştiut de dispariţia fiului ei înainte să fie găsită bicicleta - când Fred Marshall s-a întors acasă, a găsit-o zgâriind pereţii şi vorbind aiurea. Cu totul scăpată de sub control.
    - Auzi de multe cazuri când o mamă devine brusc conştientă de mai ştiu eu ce ameninţare sau rănire adusă copilului ei. O legătură psihică. Par baliverne, dar bănuiesc că se întâmplă.
    - Eu nu cred în percepţie extrasenzorială şi nu cred nici în coincidenţe.
    - Şi-atunci, ce spui?
    - Judy Marshall ştie ceva şi, orice ar şti, e vorba de ceva cu adevărat şocant. Fred nu vede asta - e mult prea aproape - şi nici Dale. Trebuia să-l auzi cum vorbea despre ea.
    - Şi ce s-ar presupune că ştie?
    - Cred că e posibil să ştie cine e făptaşul. Cred că trebuie să fie cineva apropiat de ea. Oricine ar fi, ea îi cunoaşte numele şi asta o scoate din minţi.
    Henry se încruntă şi-şi foloseşte tehnica să mai apuce o bucată de friptură.
    - Aşa c-o să te duci la spital ca s-o descoşi, spune el în cele din urmă.
    - Da. În principiu.
    Această declaraţie e urmată de-o tăcere misterioasă. Henry taie încet din carne, mestecă şi-şi spală gâtul cu cabernet Jordan.
    - Cum ţi-a ieşit spectacolul de digei? A fost bine?
    - A fost ceva frumos. Toţi adorabilii ăia de dansatori bătrâni şi-au dat drumul pe ringul de dans, până şi cei în scaun cu rotile. Unul m-a cam călcat pe bătături. A fost necioplit cu o femeie pe nume Alice, şi mi-a cerut să pun Lady Magowan's Nightmare, care nu există, cum probabil că ştii...
   - E Lady Magowan's Dream. Woody Herman.
    - Bravo ţie. Ideea e că avea o voce cumplită. Părea ceva venit drept din iad! În orice caz, nu aveam discul cu Woody Herman, şi mi-a cerut Bunny Berigan cu I Can't Get Started. Care se întâmpla să ne discul preferat al Rhodei. Cu toate halucinaţiile mele auditive şi alte alea, m-a zdruncinat. Nu ştiu de ce.
    Preţ de câteva minute, se concentrează amândoi asupra farfuriilor. Jack spune:
    - Tu ce crezi, Henry?
    Henry înclină din cap, dând ascultare unei voci lăuntrice.
    Încruntându-se, lasă furculiţa jos. Vocea lăuntrică îi cere în continuare atenţia. Îşi potriveşte ochelari fumurii pe nas şi îşi îndreaptă faţa spre Jack.
    - Orice ai spune tu, încă mai gândeşti ca un poliţist.
    Jack tace, bănuind că Henry nu-i face un compliment.
    - Ce vrei să spui cu asta?
    - Poliţiştii văd altfel lucrurile decât cei care nu sunt poliţişti. Când un poliţist se uită la cineva, se întreabă de ce s-a făcut vinovată persoana aceea. Posibilitatea nevinovăţiei nici nu-i trece prin gând. Pentru un poliţist cu vechime, un tip care a lucrat zece sau mai mulţi ani în branşă, toţi cei care nu sunt poliţişti sunt vinovaţi. Numai că majoritatea n-au fost încă prinşi.
    Henry a descris gândirea a zeci de oameni cu care Jack a lucrat odinioară.
    - Henry, de unde ştii asta?
    - Le-o citesc în ochi, zice Henry. Ăsta-i modul în care poliţiştii abordează lumea. Tu eşti poliţist.
    Jack izbucneşte:
    - Sunt un ţopilist.
    Îngrozit, se înroşeşte.
    - Scuze, cuvintele astea idioate mi se tot învârt în minte, şi-au ieşit pe nepusă masă.
    - Ce-ar fi strângem vesela şi să începem Casa umbrelor?
    După ce cele câteva farfurii au fost stivuite lângă chiuvetă, Jack ia cartea din cealaltă parte a mesei şi-l urmează pe Henry spre living, oprindu-se pe drum ca să arunce o privire, aşa cum face întotdeauna, ia studioul prietenului său. O uşă cu un panou mare de sticlă se deschide într-o încăpere mică şi izolată fonic, scânteind de aparate electronice: microfonul şi platanul aduse înapoi de la Maxton's şi reinstalate in faţa scaunului rotativ, bine căptuşit, al lui Henry; un schimbător de discuri şi un convertor digital-analog asortat stau, la îndemână, lângă un panou de mixaj şi-un casetofon masiv alături de cealaltă, mai mare, fereastră, care dă spre bucătărie.
    Când Henry făcea planul studioului, Rhoda a cerut instalarea geamurilor, pentru că, spunea ea, voia să-l poată vedea când lucrează. Nu se vede niciun cablu. Întregul studio are ordonarea disciplinată a cabinei comandantului unei nave.
    - Se pare că ai de gând să lucrezi la noapte, spune Jack.
    - Vreau să mai pregătesc de expediere două emisiuni cu Henry Shakes, şi lucrez la ceva pentru un salut de aniversare pentru Lester Young şi Charlie Parker.
    - S-au născut în aceeaşi zi?
    - Aproape. 27 şi 29 august. Ştii, nu-mi dau seama dacă vrei să fie luminile aprinse sau nu.
    - Hai să le aprindem, spune Jack.
    Aşa că Henry Leyden aprinde cele două veioze de lângă fereastră, şi Jack Sawyer se duce la fotoliul capitonat de lângă şemineu, aprinde veioza înaltă de lângă unul dintre braţele lui rotunjite şi-şi priveşte prietenul cum înaintează direct spre becul de după uşa din faţă şi spre veioza decorată de lângă locul său preferat de odihnă, o sofa în stil colonial, aprinzându-l mai întâi pe primul, apoi pe celălalt, şi-apoi se aşază cu un picior întins pe toată lungimea sofalei. O lumină egală şi joasă se răspândeşte în încăperea lungă şi capătă mai multă putere în jurul fotoliului lui Jack.
    - Casa umbrelor, de Charles Dickens, spune el. Îşi drege glasul.
    - Bun, Henry, am pornit la drum.
    - ”Londra. Sesiunea de toamnă pe terminate”, citeşte el şi intră într-o lume alcătuită din funingine şi noroi. Câini înnoroiaţi, cai înnoroiaţi, oameni înnoroiaţi, o zi fără lumină.
    În scurt timp, ajunge la al doilea paragraf: „Ceaţă pretutindeni. Ceaţă în susul Tamisei, ce se strecoară printre ostroave şi pajişti verzi; ceaţă în josul Tamisei ce se rostogoleşte întinată de navele rânduite în şiruri şi de scârnăviile unei metropole mari, dar murdare, aruncate pe malurile apei. Ceaţa pe mlaştinile Essexului, ceaţă pe culmile Kentului. Ceaţă târându-se în cabinele vapoarelor de cărbuni, ceaţă aşezându-se de-a lungul şantierelor, ceaţă plutind peste odgoanele marilor corăbii; ceaţă lăsându-se peste bordurile bărcilor şi ale luntrilor.”
     Vocea i se împiedică şi mintea îi zboară pentru moment în altă parte. Ceea ce citeşte îi aminteşte din nefericire de French Landing, de Sumner Street şi Chase Street, de lumina din geamul de la Oak Tree Inn, de Thunder Five făcându-şi veacul în Nailhouse Row şi de cenuşiul povârniş dinspre râu, de Queen Street şi gardurile vii de la Maxton's, căsuţele împrăştiindu-se în reţele, toate sufocate de ceaţa nevăzută - care înghite un anunţ bătut de vreme eu TRECEREA INTERZISĂ pe autostradă şi Sand Bar, şi pluteşte hămesită şi căutătoare de-a lungul văilor.
    - Scuze, zice el. Mă gândeam doar la...
    - Şi eu, îl întrerupe Henry. Continuă, te rog.
    Cu excepţia acelei scurte imagini a unui vechi anunţ cu TRECEREA INTERZISĂ absolut nepăsător faţă de casa neagră în care el va trebui să intre într-o bună zi, Jack se concentrează din nou asupra paginii şi continuă lectura din Casa umbrelor.
    Geamurile se întunecă pe măsură ce veiozele se încing. Cazul Jarndyce şi Jarndyce străbate curţile de judecată, ajutat sau împiedicat de avocaţii Chizzle, Mizzle şi Drizzle; lady Dedlock îl lasă pe sir Leicester Dedlock singur la întinsul lor domeniu cu capela lui plină de mucegai, râul stătător şi «Promenada fantomei”; Esther Summerson începe să sporovăiască la persoana întâi. Prietenii noştri hotărăsc că apariţia lui Esther cere o mică libaţie, dacă e să mai îndure multă sporovăială.
    Henry se ridică de pe sofa, se duce alene în bucătărie şi se întoarce cu două pahare scunde şi grase pline de-un sfert cu whisky Balvenie Doublewood curat, dar şi cu un pahar de apă plată pentru cititor. Două sorbituri, câteva murmure de apreciere, şi Jack îşi reia lectura. Esther, Esther, Esther, dar dincolo de tortura cu picătura chinezească a voioşiei sale neobosite povestea adună forţă şi-i poartă deopotrivă pe cititor şi ascultător de-a lungul firului ei.
    Când ajunge la un moment bun pentru a se opri, Jack închide cartea şi cască. Henry se ridică în picioare şi se întinde. Se duc la uşă, şi Henry îl urmează pe Jack afară sub necuprinsul cer al nopţii scânteietor spuzit cu stele.
    - Spune-mi un lucru, zice Henry.
    - Ascult.
    - Când ai fost la secţie, te-ai simţit cu adevărat ca un poliţist? Sau te-ai simţit ca şi când te-ai preface că eşti unul?
    - De fapt, a fost cumva cam surprinzător, mărturiseşte Jack. Cât ai zice peşte, m-am simţit din nou ca un poliţist.
    - Bine.
    - De ce-i bine asta?
    - Pentru că înseamnă că fugeai către acel misterios secret, nu departe de el.
    Clătinând din cap şi zâmbind, nedându-i intenţionat lui Henry satisfacţia unui răspuns, Jack urcă în maşina sa şi-şi ia rămas-bun din poziţia uşor, dar evident înaltă a scaunului şoferului. Motorul tuşeşte şi porneşte, farurile se aprind şi Jack o ia spre casă.

                                                     9.

                 După câteva ore, Jack se vede umblând pe aleea principală a unui parc de distracţii pustiu sub un cer cenuşiu de toamnă. De-o parte şi de alta sunt dughene oblonite: standul cu hotdogi Fenway Franks, galeria de tir Annie Oakley, jocurile mecanice. A plouat şi încă va mai ploua; aerul e tăios, umed. Nu departe, aude tunetul singuratic al valurilor avântându-se spre pietrişul plajei pustii. De mai aproape vine sunetul piţigăiat al unei chitare ciupite. Ar trebui să fie un sunet vesel, dar pentru Jack este întruchiparea muzicală a spaimei. N-ar trebui să se afle aici. Ăsta-i un loc vechi, un loc periculos.
    Trece pe lângă un carusel oblonit şi el. Un anunţ din faţa lui spune: SPEEDY OPOPANAX SE VA REDESCHIDE DE ZIUA EROILOR 1982 - NE VEDEM ATUNCI!
    Opopanax, îşi spune Jack, doar că nu mai este Jack; acum este Jacky. E Jacky-băiete, iar el şi mama lui sunt pe fugă.
    De cine fug? De Sloat, desigur. De arţăgosul şi nervosul unchi Morgan.

.......................................................................

            „Nici celui bolnav nu-i folosește un pat de aur, nici celui fără minte un noroc deosebit.”

                        Socrate

Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

..........................................................................

                                  5-17

                 Deși nu i se citește pe față, Ebbie ascultă cu o nelinişte crescândă povestea lui T.J. despre bicicleta şi tenisul lui Tyler Marshall. Pe faţa lui Ronnie, pe de altă parte, se citeşte destulă nelinişte.
     - Ce-o să facem, Ebbie? întreabă TJ. când termină.
    În sfârşit şi recapătă suflul după rapida cursă pe deal în sus.
    - Cum adică, ce-o să facem? zice Ebbie. Aia ce oricum voiam să facem, să mergem la capătul străzii, să vedem ce sticle reciclabile găsim. Să mergem în parc şi să schimbăm cartonaşe Magic.
    - Dar... dar dacă...
    - Tacă-ţi clonţu', se răsteşte Ebbie.
    Ştie care sunt cele două cuvinte pe care T.J. e pe cale să le rostească, şi nu vrea să le audă. Tatăl lui spune că aduce ghinion să arunci o pălărie pe pat, iar Ebbie nu face niciodată asta. Dacă aia aduce ghinion, să pomeneşti numele unui ucigaş psihopat aduce de două ori mai mult ghinion.
    Atunci, pe idiotul ăla de Ronnie Metzger îl ia gura pe dinainte şi-o spune... oarecum.
    - Dar Ebbie, dacă-i Peşcalu? Dacă Ty a fo' plins de...
    - Taci dracului din gură! sare Ebbie şi trage pumnul în spate ca pentru a-l pocni pe gură-stricată ăla.
    În clipa aceea, vânzătorul tolomac se iţeşte din magazinul 7-Eleven ca un spiriduş cu turban sărind dintr-o cutie-surpriză.
    - N-o să tolerez un asemenea limbaj aici! strigă el. Duceţi- vă acum, vorbiţi ca derbedeii altundeva! Altfel sun la poliţie!
    Ebbie începe să pedaleze încet, pornind pe-o direcţie care-l va duce mai departe de Queen Street (În barbă, bâiguie lunatic băşinos, alt termen fermecător pe care l-a învăţat de la tatăl său), şi ceilalţi doi băieţi îl urmează. După ce au ajuns la distanţă de-un cvartal de 7-Eleven, Ebbie se opreşte şi se întoarce spre ceilalţi doi, cu burta Şi bărbia deopotrivă scoase în faţă.
    - S-a dus de capul lui acum o juma' de oră, zice.
    - Hă? face T.J.
    - Cine ce-a făcut? întreabă Ronnie.
    - Ty Marshall. Dacă întreabă cineva, s-a dus de capul lui acu' juma' de oră. Când noi eram... mm...
    Ebbie încearcă să-şi amintească, lucru care-i vine greu, pentru că a avut pane de foarte puţin antrenament. În împrejurări obişnuite, prezentul e tot ce-i trebuie lui Ebbie Wexler.
    - Când ne uitam în vitrină la magazinul lui Schmitt? întreabă T.J. cu fereală, sperând că asta nu-i va aduce una dintre fioroasele urzici ale lui Ebbie.
    Ebbie se uită la el cu ochi goi pentru o clipă, apoi zâmbeşte.
    T.J. se relaxează. Ronnie Metzger nu face decât să pară zăpăcit. Cu o crosă de baseball în mâini sau o pereche de patine de hochei în picioare, Ronnie e stăpânul tuturor. În restul timpului, pluteşte cel mai adesea în derivă.
    - Exact, face Ebbie. Mda! Ne uitam în vitrină la Schmitt, apoi a trecut camioneta aia, aia din care se auzea muzică punk în toţi dracii, după care Ty a zis că tre' s-o şteargă.
    - Unde-a trebuit să se ducă? întreabă T.J.
    Ebbie nu e isteţ, însă deţine ceea ce s-ar putea numi „viclenie elementară”. Ştie instinctiv că cea mai bună poveste e o poveste scurtă - cu cât sunt mai puţine amănunte, cu atât sunt mai mici şansele să te prindă cineva cu cioara vopsită.
    - Nu ne-a zis asta. A zis numa' că tre' s-o şteargă.
    - Da' nu s-a dus nicăieri, intervine Ronnie. A rămas doar în urmă pentru că-i un...
    Face o pauză, aranjându-şi cuvântul în minte, şi de data asta îl rosteşte cum trebuie...
    - împiedicat.
    - Lasă asta, zice Ebbie. Dacă... dacă tipu' ăla l-a prins, prostovanilor? Vreţi să zică oamenii c-a fost pen'că nu s-a putut ţine după noi? C-a fost ucis sau mai ştiu eu ce pen'că l-am lăsat în urmă? Vreţi să zică oamenii c-a fost vina noastră?
    - Mamă! face Ronnie. Doar nu crezi că Peşcalu - Pescarul - l-a prins pe Ty, nu?
    - Nu ştiu şi nu-mi pasă, răspunde Ebbie, dar nu mă deranjează c-a dispărut. Începea să mă calce pe bătături.
    - Oh.
    Ronnie reuşeşte să pară deopotrivă nepăsător şi satisfăcut.
    Ce prostovan mai e, se minunează Ronnie. Ce prostovan de nota zece. Iar daca nu credeţi asta, gândiţi-vă doar la Ronnie, care-i tare ca un cal, cum îi permite lui Ebbie să-i facă urzică după urzică. Probabil că va veni ziua în care Ronnie îşi va da seama că nu mai trebuie să suporte asta, iar în ziua aceea s-ar putea să dea cu Ebbie de pământ ca şi c-un piron de cort, însă Ebbie nu-şi face griji despre asemenea lucruri; se descurcă chiar mai rău să-şi proiecteze mintea în viitor decât se descurcă s-o proiecteze în trecut.
    - Ronnie, zice Ebbie.
    - Ce-i?
    - Unde eram când a tulit-o Tyler?
    - Hmm... La magazinul cu de toate al lui Schmitt?
    - Aşa-i. Şi unde s-a dus el?
    - N-a zis.
    Ebbie vede că pentru Ronnie ăsta începe să fie adevărul şi e satisfăcut. Se întoarce spre T.J.
    - Ai priceput?
    - Am priceput.
    - Atunci să plecăm.
    Pornesc pe biciclete. Înaintând de-a lungul străzii mărginite de copaci, prostovanul o ia puţin înaintea lui Ebbie şi a lui T.J. Şi Ebbie nu se împotriveşte. Se apropie puţin mai mult de T.J. Şi zice:
    - Ai mai văzut ceva acolo? Pe cineva? Pe vreun tip?
    T.J. clatină din cap.
    - Numa' bicicleta şi tenisul lui.
    Face o pauză, încercând să-şi amintească cât mai multe.
    - Erau câteva frunte împrăştiate în jur. De la tufiş. Şi cred că s-ar putea să fi fost şi o pană. Care semăna cu o pană de corb?
    Ebbie nu ia asta în seamă. El se luptă cu întrebarea dacă Pescarul chiar s-a apropiat sau nu de el în dimineaţa asta, dacă s-a apropiat destul cât să-i înşface unul dintre amici.
    Unei părţi însetate de sânge din el îi place ideea asta, savurează gândul că un monstru întunecat, iară chip, l-a ucis pe tot mai sâcâitorul Ty Marshall şi că-l va mânca la prânz. Mai e însă o parte copilăroasă din el care e îngrozită de Omul Negru (partea aceasta se va afla la conducere la noapte, când - va sta treaz în camera sa, uitându-se la umbrele care par să alcătuiască forme şi să i se strângă tot mai aproape în jurul patului). Şi mai e partea „mai mare decât vârsta sa”, care a luat măsuri instinctive şi imediate de-a evita ochiul autorităţii, dacă se va întâmpla ca dispariţia lui Tyler să se transforme în ceea ce tatăl lui numeşte „futelniţă”.
    Dar în cea mai mare parte, aşa cum se întâmplă cu Dale Gilbertson şi cu tatăl lui Ty, Fred, înlăuntrul lui Ebbie Wexler există un continent întreg de neîncredere esenţială. Pur şi simplu nu poate să creadă că lui Tyler i s-a întâmplat ceva, orice, fatal. Nici chiar după cele întâmplate cu Amy St Pierre şi Johnny Irkenham, care a fost tăiat bucăţi şi agăţat într-un coteţ vechi. Aceştia sunt copii despre care Ebbie a auzit la ştirile de seară, ficţiuni din ţara Televizorului.
    Nu a cunoscut-o pe Amy şi nici pe Johnny nu-l ştia, aşa că puteau să moară, exact aşa cum oamenii inventaţi mureau mereu în filme. Ty e diferit. Ty tocmai a fost aici. A vorbit cu Ebbie, Ebbie a vorbit cu el. În mintea lui Ebbie, asta înseamnă nemurire. Sau ar trebui să însemne. Dacă Ty putea fi prins de Pescar, orice copil putea fi prins. Inclusiv el. Prin urmare, asemenea lui Dale şi Fred, el pur şi simplu nu crede. În adâncul fiinţei sale, partea aceea din el care asigură celelalte părţi că totul e în ordine pe Planeta Ebbie, neagă existenţa Pescarului şi-a faptelor sale. T.J. zice:
    - Ebbie, crezi că...
    - Nu, sare el. O să apară. Haide să mergem în parc. Putem căuta conserve şi sticle mai târziu.

             Fred Marshall şi-a lăsat sacoul sport şi cravata în birou, şi-a sumeţit mânecile şi-l ajută pe Rod Tisbury să despacheteze o nouă săpătoare motorizată Hiler. Este prima din noua linie Hiler şi e-o frumuseţe.
    - Aştept o maşină ca asta de douăzeci de ani sau mai mult, zice, Rod.
    Introduce expert capătul lat al răngii sub capacul cutiei uriaşe şi un perete de lemn cade pe podeaua din ciment a garajului care serveşte drept service cu un pocnet sec.
    Rod este mecanicul-şef de la Goltz şi aici, în service, el e regele. O să fie bună pentru micul fermier; o să fie bună şi pentru grădinarul obişnuit.
    - Dacă nu vinzi o duzină până la toamnă, nu ştii să-ţi faci treaba.
    - O să vând douăzeci până la sfârşitul lui august, spune Fred cu o încredere absolută.
    Toate grijile i-au fost alungate temporar de această splendidă maşinuţă verde, care poate face mult mai mult decât doar să sape; e prevăzută cu câteva aparate secundare sexy care intră şi ies din corpul ei la fel de uşor ca o căptuşeală la o jachetă de toamnă. Vrea s-o pornească, s-o audă cum funcţionează. Motorul ăla cu doi cilindri arată al naibii de bine.
    - Fred?
    Întoarce privirea nerăbdător. E Ina Gaitskill, secretara lui Ted Goltz şi recepţionera reprezentanţei.
   - Ce e?
   - Ai un telefon pe linia unu.
    Arată cu degetul de cealaltă parte a garajului - plin de maşinării zăngănitoare şi bâzâitul zgomotos al şurubelniţelor pneumatice care strâng şuruburile unui vechi tractor Case - către telefonul de pe perete, pe care clipesc mai multe beculeţe.
    - Nu poţi să preiei tu mesajul, Ina? Voiam să-l ajut pe Rod să pună bateria pe chestiuţa asta frumoasă şi-apoi...
    - Cred că ar trebui să răspunzi. E-o femeie pe nume Enid Purvis. O vecină de-a ta?
    Pentru o clipă, Fred nu pricepe nimic, apoi mintea sa de vânzător, care înmagazinează nume automat, îi vine în ajutor.
    Enid Purvis. Soţia lui Deke. Colţul lui Robin Hood cu Domniţa Marian. L-a văzut pe Deke de dimineaţă. Şi-au făcut cu mâna.
    În acelaşi timp, devine conştient că ochii Inei sunt prea mari şi ca gura ei de obicei generoasă e mult prea mică. Pare îngrijorată.
    - Care-i problema? întreabă Fred. Ina, care-i treaba?
    - Nu ştiu.
    Apoi, ezitând:
    - Ceva despre soţia ta.
    - Mai bine ai răspunde, amice, zice Rod, dar Fred traversează deja cimentul pătat cu ulei către telefon.
    Ajunge acasă la zece minute după ce a plecat de la Goltz's, ieşind valvartej din parcarea angajaţilor şi alergând ca un adolescent. Partea cea mai rea fusese felul calm şi grijuliu cu care-l abordase Enid Purvis, cât de tare încercase să nu pară speriată.
    O plimba pe Potsie pe lângă casa Marshall, a zis ea, când a auzit-o pe Judy strigând. Nu o dată, ci de două ori. Desigur, Enid făcuse ceea ce-ar fi făcut orice vecin bun, Dumnezeu s-o aibă în pază: se dusese la uşă, bătuse, apoi împinsese clapeta fantei de poştă şi strigase prin ea. Dacă n-ar fi primit niciun răspuns, i-a spus lui Fred, probabil că ar fi sunat la poliţie. Nici măcar nu s-ar fi întors acasă s-o facă; ar fi traversat strada spre casa Plotsky şi-ar fi sunat de acolo.
    Dar...
    - Sunt bine, îi strigase Judy, apoi râsese.
    Râsetul era ascuţit, transformându-se într-un icnet hlizit. Enid găsise râsetul acesta cumva şi mai neliniştitor decât strigătele.
    - Totul era un vis. Până şi Ty a fost un vis.
    - Te-ai tăiat, scumpo? strigase Enid prin fanta din uşă. Ai căzut?
    - N-a fost niciun coş, strigase Judy ca răspuns. E posibil să fi spus borş, însă Enid era cât se poate de sigură că spusese coş. Şi pe ăsta l-am visat.
    Apoi, i-a spus Enid lui Fred cu fereală, Judy Marshall începuse să plângă. Fusese foarte tulburător să audă sunetul acela venind prin fanta de poştă. Îl făcuse până şi pe câine să scâncească.
    Enid mai strigase o dată, întrebând dacă putea intra să se asigure că Judy n-a păţit nimic.
    - Pleacă! îi strigase Judy.
    În toiul plânsetului, râsese din nou - un râset furios, tulburat.
    - Şi tu eşti un vis. Toată lumea asta-i un vis.
    - Apoi se auzise un zgomot de sticlă spartă, de parcă ar fi dat de podea cu o cană de cafea sau cu o carafă de apă. Sau ar fi azvârlit-o în perete.
    - N-am sunat la poliţie, pentru că părea să nu fi păţit nimic, i-a spus Enid lui Fred (Fred stând cu telefonul lipit de-o ureche şi cu mâna acoperindu-şi-o pe cealaltă ca să nu audă larma năucitoare a maşinilor agricole, care de obicei îi plăcea şi care-n momentul acela părea să-i intre în cap ca nişte ţepuşe cromate). Că n-a păţit nimic fizic, cel puţin. Dar Fred... Cred c-ar trebui să te duci acasă şi să vezi ce s-a întâmplat.
    Toate ciudăţeniile recente ale lui Judy i-au trecut prin minte într-un vârtej. La fel şi vorbele lui Pat Skarda: Disfuncţie mentală. Auzim cum se spune „lui cutare sau cutare i-a sărit o doagă”, dar, de obicei, există semne prevestitoare...
    Iar el a văzut semnele, nu-i aşa?
    Le-a văzut şi n-a făcut nimic.
    Fred îşi parchează maşina, un Ford Explorer cuminte, pe alee şi se grăbeşte pe scări în sus, strigând deja numele soţiei sale. Nu primeşte niciun răspuns. Nu primeşte niciunul nici când a trecut pragul (împingând uşa în lături atât de tare încât fanta de alamă pentru poştă scoate un clămpănit scurt şi idiot). În interiorul casei prevăzute cu aer condiţionat e prea frig şi el îşi dă seama că transpiră.
    - Judy? Jude?
    Tot niciun răspuns. Aleargă pe hol spre bucătărie, unde sunt cele mai multe şanse s-o găsească dacă se întoarce acasă după ceva la mijlocul zilei.
    Bucătăria e scăldată în lumina soarelui şi goală. Masa şi tejgheaua sunt curate; aparatele scânteiază; două căni de cafea au fost puse în uscătorul de vase, soarele reflectându-se pe suprafeţele lor proaspăt spălate. Soarele se mai reflectă şi într-o grămăjoară de sticlă spartă. Fred vede pe-un ciob desenul unei flori şi-şi dă seama că aceea a fost vaza de pe pervaz.
    - Judy? strigă din nou.
    Simte sângele cum îi bubuie în gât şi la tâmple.
    Ea nu-i răspunde, însă el o aude la etaj, începând să cânte.
    - Leagănă-te, copilaş... pe vârful copacului... când vântul suflă...
    Fred recunoaşte piesa şi, în loc să se simtă uşurat la auzul vocii ei pielea i se răceşte şi mai tare. Judy obişnuia să i-o cânte lui Tyler când fiul lor era mic. Cântecul de leagăn al lui Ty. Fred n-a mai auzit-o fredonând cântecelul ăla de câţiva ani.
    Străbate holul înapoi spre scări, văzând acum ce-a trecut cu vederea înainte. Stampa Andrew Wyeth, Lumea Christinei, a fost luată de pe perete şi sprijinită de calorifer. Tapetul de sub tablou a fost smuls în mai multe locuri, scoţând la iveală tencuiala de dedesubt. Fred, mai înfrigurat ca niciodată, ştie că Judy a făcut asta. Nu-i vorba de intuiţie, nu tocmai; şi nici de deducţie. Să-i spunem telepatia celor cu mulţi ani de căsnicie în spate.
    De la etaj, frumos şi melodios, dar, în acelaşi timp, absolut golit de viaţă, se aude:
    - ...leagănul se va legăna. Când creanga se rupe, leagănul se va legăna...
    Fred urcă scările câte două o dată, strigându-i numele.
    Holul de la etaj e un dezastru înspăimântător. Aici e locul unde şi-au agăţat ei galeria trecutului lor: Fred şi Judy în faţă la Madison Shoes, un club de blues la care mergeau uneori când nu se întâmpla nimic interesant la Chocolate Watchband; Fred şi Judy dansând dansul miresei la petrecerea lor de nuntă în vreme ce oaspeţii îi priveau fericiţi; Judy într-un pat de spital, epuizată, dar zâmbitoare, ţinând în braţe ghemotocul înfăşurat care era Ty; fotografia cu ferma familiei Marshall la care ea strâmbase întotdeauna din nas şi multe altele.
    Majoritatea acestor fotografii înrămate au fost date jos.
    Unele, cum ar fi cea cu ferma, au fost aruncate jos. Sticla spartă şi împrăştiată a format în hol grămăjoare scânteietoare. Şi Judy a sfâşiat tapetul din spatele a o duzină de poze. În locul unde se aflase poza lui Judy şi a lui Ty în spital, tapetul a fost aproape complet smuls, iar el vede unde ea a zgâriat placajul zidului de dedesubt. Unele zgârieturi sunt mânjite cu sânge aproape uscat.
    - Judy! Judy!
    Uşa camerei lui Tyler e deschisă. Fred sprintează pe toată lungimea holului de la etaj, sticla scrâşnindu-i sub tălpi.
    -...ţi Tyler va cădea, cu leagăn cu tot.
    - Judy! Ju...
    Rămâne în prag, pe moment fără cuvinte.
    Camera lui Ty arată ca după o percheziţie violentă dintr-un film poliţist. Sertarele au fost trase din birou şi sunt împrăştiate care pe unde, majoritatea cu faţa în jos. Biroul însuşi a fost tras de lângă perete. Hainele de vară sunt aruncate claie peste grămadă - jeanşi şi tricouri şi chiloţi şi şosete sport albe. Uşa dulapului e deschisă şi alte haine au fost smulse de pe umeraşe; aceeaşi telepatie izvorâtă dintr-o căsnicie îndelungă îi spune că ea tras de pantalonii şi cămăşile cu nasturi ale lui Ty pentru a se asigura că nu era nimic în spatele lor. Sacoul singurului costum al lui Tyler atârnă strâmb pe clanţa uşii dulapului. Posterele lui au fost smulse de pe pereţi; Mark McGwire a fost rupt în două.
    Cu o singură excepţie, ea a lăsat în pace tapetul din spatele posterelor, însă acea excepţie e-o frumuseţe. Acolo unde era agăţat posterul cu castelul (reveniţi la auld SOD), tapetul a fost rupt aproape complet. Pe scândurile de dedesubt sunt alte dâre de sânge.
    Judy Marshall stă pe salteaua patului fiului său.
    Cearşafurile sunt îngrămădite într-un colţ, împreună cu perna. Patul a fost tras de lângă perete. Judy ţine capul în pământ. El nu-i vede faţa - i-o ascunde părul -, însă femeia poartă pantaloni scurţi şi el vede pete şi dâre de sânge pe coapsele ei bronzate. Judy îşi ţine mâinile împreunate sub genunchi, unde nu se văd, şi Fred e recunoscător pentru asta.
    Nu vreau să vadă cât de grav s-a rănit până când nu va fi absolut nevoie s-o facă. Inima îi bubuie în piept, sistemul său nervos vuieşte de adrenalină în exces şi-n gură are gust de siguranţă arsă.
    Ea reîncepe să cânte refrenul cântecului de leagăn al lui Ty şi el nu mai suportă.
    - Judy, nu, zice, ducându-se la ea prin câmpul minat care a fost, nu mai departe de aseară când a venit să-i dea lui Ty sărutul de noapte bună, camera destul de ordonată a unui băieţel. Încetează, iubire, e-n ordine.
    Ca prin minune, ea chiar încetează. Ridică fruntea, iar când el îi vede privirea îngrozită, rămâne şi fără puţina răsuflare care i-a mai rămas. E mai mult decât groază. E goliciune, ca şi când ceva dinlăuntrul ei ar fi alunecat în lături şi-ar fi lăsat în loc o gaură neagră.
    - Ty a dispărut, zice ea simplu. M-am uitat în spatele tuturor Pozelor la care am ajuns... Eram convinsă că va fi în spatele ăleia, aci e undeva, în spatele ăleia ar trebui să fie...
    Arată cu degetul spre locul unde s-a aflat posterul turistic înfăţişând un colţ al Irlandei, iar el vede că patru unghii de la mâna sa stângă au fost rupte parţial sau complet. Stomacul îi face un flic-flac. Degetele ei arată ca şi când ar fi fost muiate în cerneală roşie. Măcar de-ar fi vorba de cerneală, îşi spune Fred. Măcar de-ar fi asta.
    - ...dar sigur că nu-i decât o poză. Toate nu-s decât poze. Acum înţeleg asta.
    Face o pauză, apoi strigă:
    - Abbalah! Munşun! Abbalahgorg, Abbalah-dun!
    Limba îi iese din gură - iese pe-o lungime imposibilă, de desen animat - şi loveşte umedă peste nas. Fred o vede, dar nu-i vine să creadă. E ca şi când ai intra la un film horror la jumătatea lui, descoperind că e real şi neştiind ce să faci. Ce ar trebui să facă? Când descoperi că femeia pe care o iubeşti a înnebunit - a suferit o despărţire de realitate, cel puţin - ce ar trebui să faci? Cum naiba te descurci în situaţia asta?
    Dar o iubeşte şi a iubit-o din prima săptămână în care a cunoscut-o, irecuperabil şi complet şi fără cel mai mic regret niciodată după aceea, iar acum iubirea îl călăuzeşte. Se aşază lângă ea pe pat, îşi petrece braţul pe după umerii ei şi-o ţine aşa. Simte cum tremură dinăuntru spre afară. Trupul ei vibrează ca o coardă.
    - Te iubesc, zice, surprins de propria-i voce.
    E uimitor că o părere de calm poate ieşi dintr-un asemenea amalgam aiuritor de confuzie şi teamă.
    - Te iubesc şi totul va fi bine.
    Ea se uită la el şi-i revine ceva în ochi. Fred nu-i poate spune sănătate mentală (oricât de mult i-ar plăcea asta), însă e cel puţin un fel de conştiinţă periferică. Judy ştie unde se află şi cine e alături de ea. Pentru un moment, el vede gratitudine în ochii ei. Apoi faţa 1 se schimonoseşte într-o nouă agonie de inimă rea şi începe să plângă. E-un sunet epuizat, rătăcit, care-l întoarce pe dos. Nervii, inima şi mintea, toate i se întorc pe dos.
    - Ty nu mai e, spune ea. Gorg l-a fascinat şi Abbalah i-a luat. Abbalah-dun!
    Lacrimile îi şiroiesc pe obraji. Când duce mâinile să le şteargă-degetele lasă dâre înfiorătoare de sânge.
    Chiar dacă ştie că Tyler e bine, sănătos (cu siguranţă Fred n-a avut nicio premoniţie astăzi, doar dacă nu punem la socoteală predicţia sa cu privire la vânzările-record ale noii motosăpătoare Hiler), simte că-l trece un fior la vederea acelor dâre, şi nu starea lui Judy e cea care i-l stârneşte, ci un lucru pe care tocmai l-a spus: Ty nu mai e. Ty e cu prietenii lui; i-a spus lui Fred tocmai aseară că el, Ronnie, T T. Şi mai puţin decât agreabilul băiat Wexler au de gând să-şi petreacă ziua „făcându-şi de cap”. Dacă ceilalţi băieţi se duc undeva unde Ty nu vrea să meargă, i-a promis că va veni direct acasă. Toate lucrurile par în ordine, şi totuşi... oare nu există ceva numit intuiţie maternă? Păi, îşi spune el,  poate pe Fox Network.
    O ridică pe Judy în braţe şi e îngrozit din nou, de data asta de cât de uşoară este. A pierdut poate zece kilograme de ultima dată când am ridicat-o aşa, îşi spune. Cel puţin cinci.
    Cum e posibil să nu fi observat? Dar ştie cum. În parte a fost grija muncii; restul era refuzul încăpăţânat de-a renunţa la ideea că lucrurile erau, în esenţa lor, aşa cum trebuie să fie.
    Ei bine, îşi spune, ducând-o afară din cameră (braţele ei s-au furişat ostenite în sus şi i s-au agăţat pe după gât), am depăşit această mică neînţelegere. Şi chiar crede asta, în ciuda neabătutei lui încrederi oarbe în siguranţa fiului său.
    În accesul ei de furie, Judy n-a răvăşit dormitorul, iar lui Fred acesta i se pare o oază răcoroasă de echilibru logic.
    Aparent, şi Judy e de aceeaşi părere. Scoate un suspin obosit şi braţele i se desprind de după gâtul soţului ei. Limba iese din gură, dar de data asta nu face decât să lingă uşor buza superioară. Fred se apleacă şi-o aşază pe pat. Ea ridică braţele, se uită la ele.
    - M-am tăiat... m-am zgâriat...
    - Da, zice el. Mă duc să aduc ceva să le îngrijim.
    - Cum?...
    Se aşază lângă ea pentru o clipă. Capul i s-a afundat în moliciunea roasă a celor două perne ale ei şi pleoapele i se închid, grele. El crede că dincolo de nedumerirea din ochii ei, încă mai poate vedea acea goliciune înspăimântătoare. Speră să se înşele.
    - Nu-ţi aduci aminte? o întreabă cu blândeţe.
   - Nu... Am căzut?
    Fred alege să nu răspundă. Începe din nou să gândească. Nu mult, nu e în stare de mult acum, dar puţin.
    - Draga mea, ce-i un gorg? Ce-i un abbalah? E-o persoană?
    - Nu... Ştiu... Ty...
    - Ty e bine, zice el.
    - Nu-
    - Ba da insistă el.
    Poate că insistă pentru amândouă persoanele din dormitorul acesta frumos, decorat cu gust.
    - Dulceaţa mea, sta: acolo liniştită. Mă duc să aduc câteva lucruri.
    Ei i se închid ochii. El crede că va adormi, însă pleoapele se străduiesc să se ridice înapoi în berna.
    - Stai liniştită acolo, repetă el. Să nu te ridici şi să umbli aiurea. Ajunge câte ai făcut deja. Ai speriat-o pe sărmana Enid Purvis cat pentru un an întreg. Promiţi?
    - Promit...
    Pleoapele i se închid la loc.
    Fred intră în baia alăturată, cu urechile ciulite să prindă orice mişcare în urma sa. N-a mai văzut niciodată până acum pe cineva care să arate mai apatic decât arată Judy acum, însă oamenii nebuni sunt deştepţi şi, în pofida prodigioasei sale capacităţi de negare în unele privinţe, Fred nu se mai poate păcăli cu privire la starea mentală de acum a soţiei sale.
    Nebună? Chiar nebună de legat? Probabil nu. Dar sărită de pe fix, cu siguranţă. Temporar sărită de pe fix, completează el când deschide dulăpiorul cu medicamente.
    Ia flaconul cu Mercurocrom, apoi îşi plimbă privirea peste flacoanele de pe raftul de deasupra. Sunt multe la număr. Îl ia pe cel din extrema stângă. Sonata, Farmacia French Landing, o capsula înainte de culcare, a nu se folosi mai mult de patru seri la rând, medic emitent al reţetei: Patrick J. Skarda.
    În oglinda dulăpiorului cu medicamente, Fred nu poate tot patul, însă-i vede partea de la picioare... Şi, de asemenea, un picior al lui Judy. Tot pe pat. Bun, bun. Scoate o capsulă de Sonata, apoi aruncă periuţele de dinţi din pahar - nu are de gând să se ducă până la parter după un pahar curat, nu vrea s-o lase singură atâta timp.
    Umple paharul, după care se înapoiază în dormitor cu apa, pastila şi sticla de Mercurocrom. Ea stă cu ochii închişi.
    Respiră atât de încet, că el trebuie să-şi lipească urechea de pieptul ei ca să se asigure că totuşi o face.
    Se uită la pastila de somnifer, cumpăneşte, apoi o scutură uşor pe soţia sa.
    - Judy! Jude! Trezeşte-te puţin, draga mea. Numai cât să iei o pastilă, bine?
    Ea nici măcar nu bolboroseşte, şi Fred lasă Sonata deoparte. N-o să fie nevoie de asta, totuşi. Simte o urmă vagă de optimism văzând cât de repede şi de adânc a adormit. E ca şi când s-ar fi spart cine ştie ce pungă infectă, şi-ar fi eliberat otrava, lăsând-o slăbită şi obosită, dar categoric din nou într-o stare bună. E posibil aşa ceva?
    Fred nu ştie, dar e convins că ea nu se preface doar că doarme. Toate chinurile actuale ale lui Judy au început cu insomnia, iar insomnia a fost o constantă de la un capăt la celălalt.
    Deşi n-a manifestat simptome neliniştitoare decât de vreo două luni - vorbea singură şi făcea treaba aia ciudată şi destul de dezgustătoare cu limba, ca să pomenim doar două - n-a mai dormit bine din ianuarie. De unde şi prezenţa pastilelor de Sonata. Acum pare că în sfârşit a capitulat.
    Şi e oare prea mult să spere că, atunci când se va trezi dintr-un somn normal, va fi din nou cea care a fost dintotdeauna? Că grijile pe care şi le-a făcut cu privire la siguranţa fiului ei în vara Pescarului au împins-o dincolo de limita rezistenţei? Poate da, poate nu... dar, cel puţin, i-a oferit lui Fred câtva timp să se gândească la ce-ar trebui să facă mai departe Şi-ar fi bine să-l folosească din plin.
    Un lucru i se pare absolut clar: dacă Ty va fi aici când mama lui se trezeşte, Ty va avea o mamă mult mai fericită. Întrebarea imediată e cum să-l găsească pe Tyler în cel mai scurt timp posibil.
    Primul său gând e să sune acasă la prietenii lui Ty. Ar fi uşor; umerele acelea sunt lipite pe frigider, scrise de mâna lui Judy, cu e aplecate, lângă numerele de la pompieri, poliţie (inclusiv numărul personal al lui Dale Gilbertson, vechiul său prieten) şi Salvarea French Landing.
    Dar lui Fred îi trebuie numai un moment ca să-şi dea seama cât de proastă e ideea asta. Mama lui Ebbie e moartă şi tatăl lui e-un şomer cretin - Fred s-a întâlnit o dată cu el şi o dată e mai mult decât suficient. Lui Fred nu-i place faptul că soţia sa îi numeşte pe unii „pierde-vară” (Tu ce crezi celeşti, o întrebase el odată, Regina tuturor care mişcă?), dar, în cazul lui Pete Wexler, asta se potriveşte ca o mănuşă. El n-o să ştie unde s-au dus băieţii azi şi nici nu-i va păsa de asta.
    Doamnelor Metzger şi Ellen Renniker le-ar păsa, dar, fiindcă a fost el însuşi odinioară un băiat aflat în vacanţa de vară - cu lumea întreagă întinzându-i-se la picioare şi cel puţin două mii de locuri unde să se ducă -, se îndoieşte că ar şti ceva.
    S-ar putea ca băieţii să ia prânzul (nu mai e mult până la ora aceea) acasă la Metzger sau Renniker, dar merită ca, în numele acestei posibilităţi infime, să le sperie de moarte pe cele două femei? Pentru că primul lucru la care le-ar zbura gândul ar fi la ucigaş, asta-i sigur aşa cum sigur e că Dumnezeu a creat peştii ăi mici... Şi pescarii care să-i prindă.
    Aşezându-se din nou pe pat lângă soţia sa, Fred simte primul puseu adevărat de teamă pentru fiul lui, şi-l alungă imediat. Acum nu e momentul să cadă pradă tremuricilor.
    Trebuie să ţină minte că problemele psihice ale soţiei sale şi siguranţa fiului său nu sunt legate între ele - decât în mintea lui. Datoria lui e să-l prezinte pe Ty, din faţă şi în plină lumină, dovedindu-i astfel că temerile ei sunt neîntemeiate.
    Se uită la ceasul de pe partea sa de pat şi vede că e unsprezece şi un sfert. Cum zboară timpul când te distrezi, îşi spune. Lângă el, Judy scoate un singur sforăit icnit. E-un sunet firav, foarte feminin, însă Fred tot tresare. Cum l-a speriat când a văzut-o în camera lui Ty. Încă mai e speriat.
    Ty şi prietenii lui ar putea veni aici la prânz. Judy spune că fac deseori asta pentru că familia Metzger nu prea are mare lucru de mâncare şi doamna Renniker le dă de obicei ceea ce băieţii numesc „lături”, un meniu misterios constând din tăiţei şi nişte carne cenuşie. Jeny le face supă Campbell şi sandviciuri cu şuncă, lucruri de felul asta. Dar Ty are destui bani să le facă tuturor cinste la McDonald's-ul de lângă mall-ul din partea de nord sau să meargă la Sonny's Cruisin' Restaurant, o bodegă ieftină cu decor încărcat în genul anilor cincizeci. Iar Ty nu se dă înapoi de la a face cinste. E-un băiat generos.
    - O să aştept până la prânz, murmură el, fără să-şi dea seama că dă glas gândurilor sale. Şi cu siguranţă că n-o deranjează pe Judy: ea doarme buştean. Apoi...
    Apoi ce? Nu ştie exact.
    Coboară la parter, porneşte cafetiera Mr. Coffee şi sună la serviciu, îi cere Inei să-i spună lui Ted Goltz că-şi ia liber restul zilei - Judy e bolnavă. Are gripă, îi spune. Vomită şi toate cele. Face o listă a celor cu care trebuia să se întâlnească în ziua aceea şi-o roagă să-i spună lui Otto Eisman să se ocupe de ei. Otto o va face fără să comenteze.
    Cât discută cu ea, îi vine o idee, iar când încheie conversaţia, sună totuşi la Metzger şi Renniker. La Metzger îi răspunde robotul şi închide fără să lase vreun mesaj. Ellen Renniker, însă, ridică din prima. Vorbind normal şi vesel - îi vine de la sine, e-un vânzător dat naibii - îi cere să-i spună lui Ty să sune acasă dacă băieţii apar acolo la prânz. Fred zice că are ceva de discutat cu fiul său, făcând să pară că ar fi vorba despre ceva îmbucurător. Ellen zice c-o va face, dar adaugă că T.J. avea patru sau cinci dolari în buzunar când a plecat de acasă dimineaţă şi că nu crede că o să-l mai vadă până la ora cinei.
    Fred urcă din nou la etaj şi o priveşte pe Judy. Nu s-a mişcat nici un milimetru, iar el bănuieşte că asta-i de bine.
    Nu. Nu-i nimic de bine în toată povestea asta.
    În loc să-i scadă, acum că situaţia s-a stabilizat - oarecum -, teama ui pare să crească. Să-şi spună că Ty e cu prietenii lui nu mai pare sa fie de ajutor. Casa însorită şi tăcută îi dă fiori. Îşi dă seama că nu-l mai vrea pe Ty din faţă şi-n plină lumină doar spre binele soţiei sale. Unde s-ar putea duce băieţii? Există oare un loc?...
    Sigur că există. Acolo de unde-şi pot cumpăra cartonaşe Magic. Jocul ăla prostesc şi de neînţeles pe care-l joacă ei.
    Fred Marshall coboară în grabă înapoi la parter, ia cartea de telefon, frunzăreşte Paginile Aurii şi sună la magazinul 7-Eleven. Ca majoritatea locuitorilor din French Landing, Fred merge la 7-Eleven de patru sau cinci ori pe săptămână - o sticlă de apă minerală o dată, o cutie de suc de portocale altă dată - şi recunoaşte accentul cadenţat al vocii indianului care e de serviciu în timpul zilei. Îşi aminteşte imediat numele lui: Rajan Patel. Asta din cauza acelui vechi truc al vânzătorilor de-a ţine cât mai multe nume posibil în dosarul de lucru.
    Fără-ndoială, asta îi e de ajutor în cazul de faţă. Când Fred îi spune omului domnul Patel, vânzătorul din tura de zi devine imediat prietenos, întru totul dispus să-l ajute. Din păcate, nu-l poate ajuta cine ştie cât. Vin o grămadă de băieţi. Cumpără cartonaşe Magic, dar şi Pokemon şi de baseball.
    Unii fac schimb cu ele în faţa magazinului, îşi aminteşte totuşi de trei care au venit dimineaţă cu bicicletele, zice el.
    Au cumpărat, pe lângă cartonaşe, îngheţată Slurpee şi-apoi s-au certat din cine ştie ce motiv afară. (Rajan Patel nu pomeneşte de înjurături, deşi ăsta-i principalul motiv pentru care-şi aminteşte de băieţii aceia.) După o vreme, zice el, s-au dus în legea lor.
    Fred bea cafea fără să-şi amintească măcar când şi-a turnat-o. Fire noi de nelinişte ţes pânze mătăsoase de păianjen în capul său. Trei băieţi. Trei.
    Nu înseamnă nimic, ştii asta, nu? îşi spune.
    O ştie şi, în acelaşi timp, nu o ştie. Nici nu-i vine să creadă că s-a molipsit puţin de sperieciunea lui Judy, ca de-un virus al răcelii.
    Asta-i doar... ei bine... sperieciune de dragul sperieciunii.
    Îi cere lui Patel să-i descrie pe copii şi nu e foarte surprins când Patel n-o poate face. Crede că unul dintre ei era grăsuliu, dar nu e prea sigur de asta.
    - Scuze, dar văd aşa de mulţi, zice.
    Fred îi spune că-l înţelege. Şi chiar o face, numai că nici toata înţelegerea din lume nu l-ar putea linişti.
    Trei băieţi. Nu patru, ci trei.
    A sosit ora prânzului, însă lui Fred nu i-e foame deloc.
    Înfiorătoarea şi însorita tăcere se menţine. Pânzele de păianjen continuă să-se ţeasă.
    Nu patru, ci trei.
    Dacă domnul Patel a văzut într-adevăr grupul lui Ty, grăsunelul era cu siguranţă Ebbie Wexler. Întrebarea e cine erau ceilalţi doi. Şi care dintre ei lipsea? Care fusese aşa de prost să se despartă de grup?
    Ty nu mai e. Gorg l-a fascinat şi abbalah l-a luat.
    Aiureli, fără-ndoială.... dar Fred simte că i se face pielea de găină, pune jos cana de cafea, zgomotos. O să adune cioburile de sticlă, asta o să facă. Ăsta-i următorul pas, nu încape discuţie.
    Adevăratul pas următor, logicul pas următor, îşi şopteşte în gând în timp ce urcă scările, dar el alungă imediat ideea. E sigur că poliţiştii sunt în ultima vreme copleşiţi de cereri din partea părinţilor isterici care au pierdut urma copiilor preţ de-o oră sau aşa ceva. Ultima dată când l-a văzut pe Dale Gilbertson, sărmanul om părea ros de griji şi posomorât.
    Fred nu vrea să fie identificat cu o parte din problemă. Vrea să fie o parte din soluţie. Şi totuşi...
    Nu patru, ci trei.
    Scoate făraşul şi mătura din debaraua de lângă spălătorie şi începe să strângă cioburile. După ce termină, se duce la Judy, vede că încă doarme (mai adânc ca niciodată, după cum arată) şi se duce în camera lui Ty. Dacă Ty ar vedea-o cum arată, s-ar supăra. Ar crede că mamei lui îi lipseşte mai mult de-o cola ca să fie un Happy Meal complet.
    Nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta, îi şopteşte mintea. N-o să-şi vadă camera. Nici în seara asta, nici altă dată. Gorg l-a fascinat şi abbalah l-a luat.
    - Încetează, îşi spune Fred. Încetează să te comporţi ca o babă.
    Însă casa e prea goală, prea tăcută, iar lui Fred Marshall îi e teamă.
    Să pună în ordine camera lui Tyler îi ia mai mult decât s-ar fi aşteptat; soţia lui a trecut prin ea ca un vârtej. Cum poate o femeie atât de mică să aibă atâta forţă în ea? Să fie forţa nebunilor? Poate, dar Judy nu are nevoie de forţa nebunilor. Când îşi pune ceva în gând e-un motor de neoprit.
    Când a terminat de curăţat, au trecut aproape două ore şi singura cicatrice vizibilă e dreptunghiul zgâriat al tapetului acolo unde se afla posterul irlandez. Aşezându-se pe patul aranjat al lui Ty, Fred descoperă că, cu cât se uită mai mult la locul acela, cu atât poate suporta mai puţin scândurile albe ale peretelui, iţindu-se alarmante ca nişte oase frânte prin pielea crăpată. A spălat dârele de sânge, dar nu poate face nimic în privinţa zgârieturilor pe care Judy le-a făcut cu unghiile.
    Ba pot, îşi spune. Ba sigur că pot.
    Dulapul lui Ty e din mahon, o piesă de mobilier care le-a parvenit din moştenirea unei rude îndepărtate din partea lui Judy. Să-l mişte din loc nu prea e-o treabă de-un singur om şi, date fiind împrejurările, asta e chiar pe placul lui Fred.
    Strecoară sub el o bucată de covor ca să nu lase urme pe podea, apoi îl trage prin cameră. Odată aşezat lângă peretele din cealaltă parte, acesta acoperă mare parte din suprafaţa zgâriată. Odată acel loc gol ascuns vederii, Fred se simte mai bine. Mai sănătos la minte.
    Ty nu s-a întors acasă la prânz, dar Fred nu se aştepta s-o facă. Se va înapoia până la patru, cel mai târziu. Va fi acasă la cină. Pe asta poţi pune pariu.
    Fred se duce alene înapoi în dormitor, masându-şi şalele din mers. Judy tot nu s-a mişcat şi, încă o dată, el îi aşază neliniştit mâna pe piept. Respiraţia îi e uşoară, dar regulată.
    Asta e bine. Se întinde lângă ea pe pat, dă să-şi slăbească nodul la cravată şi râde când simte gulerul desfăcut. Sacoul şi cravata, amândouă sunt la Goltz's. Ei bine, a fost o zi nebunească. Pentru moment, e bine să stea întins aici în răcoarea aerului condiţionat şi să-şi odihnească spatele care-l doare. A fost un chin să mute dulapul, dar e bucuros că a făcut-o. Fără-ndoială, nu va adormi nici mort, e mult prea neliniştit. Pe deasupra, să tragă un pui de somn la mijlocul zilei e un lucru pe care nu l-a făcut niciodată.
    Gândind astfel, Fred adoarme.
    Lângă el, dormind şi ea, Judy începe să şoptească. Gorg... abbalah... Regele Purpuriu. Şi numele unei femei.
    Numele e Sophie.

                                                   6.

                   În camera de odihnă a departamentului de poliţie din French Landing, telefonul de pe birou sună. Bobby Dulac fora după aur în nas. Acum îşi lipeşte ultima comoară pe talpa pantofului şi ridică receptorul.
    - Alo, departamentul de poliţie, ofiţerul Dulac la telefon, cu ce vă pot ajuta?
    - Salut, Bobby. Sunt Danny Tcheda.
    Bobby simte o strângere de inimă. Danny Tcheda - numele de familie se pronunţă Cita - este unul dintre cei paisprezece poliţişti PMR cu normă întreagă din French Landing. El e acum în exerciţiul funcţiunii, iar procedura standard spune că ofiţerii de serviciu trebuie să ţină legătura prin staţia radio - asta şi înseamnă R-ul din PMR, în definitiv. Singura excepţie de la regulă are legătură cu Pescarul. Dale a cerut ca ofiţerii de patrule mobile să sune pe-un fir direct dacă cred că au informaţii legate de criminal. Prea mulţi oameni ţin urechile ciulite la transmisiile radio pe frecvenţa poliţiei, fără-ndoială printre aceştia numărându-se şi Wendell „Cap sec” Green.
    - Danny, care-i treaba?
    - Poate nimic, poate ceva nu prea vesel. Am o bicicletă şi-un tenis în portbagaj. Le-am găsit pe Queen Street. Lângă casa de bătrâni Maxton.
    Bobby trage spre el un carneţel şi începe să ia notiţe.
    Strângerea de inimă a devenit acum un sentiment angoasant.
    - Nu-i nimic în neregulă cu bicicleta, continuă Danny, stătea doar sprijinită pe proptea, dar pusă laolaltă cu tenisul...
    - Mda, mda, înţeleg ce zici, Danny, dar nu trebuia să te atingi de ceva ce-ar putea fi dovada unei crime.
    Te rog, Doamne, fă să nu fie dovada unei crime, îşi spune Bobby Dulac. Te rog, Doamne, nu lăsa să fie încă una.
    Mama Irmei Freneau tocmai a trecut pe acolo să discute cu Dale si deşi n-au fost deloc strigăte şi ţipete, a ieşit plângând şi arătând ca dracu'. Încă nu pot fi siguri dacă fetiţa a fost a treia victimă a Pescarului, dar...
    - Bobby, trebuia s-o fac, zice Danny. Sunt de serviciu singur, nu voiam să anunţ asta prin radio şi trebuia să găsesc un telefon. Dacă lăsam bicicleta acolo, s-ar fi prins altcineva de ea. La naiba, ar fi furat-o. E-o bicicletă de calitate, o Schwinn cu trei viteze. Mai bună ca aia pe care-o are pustiu' meu, sincer să fiu.
    - Care-i poziţia ta?
    - Magazinul 7-Eleven, sus pe deal, la 35. Ce-am făcut a fo' să marchez locul în care erau bicicleta şi tenisul c-un X de cretă pe trotuar. Am folosit mănuşi şi-am pus tenisul într-o pungă de dovezi.
    Danny pare din ce în ce mai anxios. Bobby ştie cum trebuie să se simtă, înţelege hotărârile pe care a trebuit să le ia Danny. Să fii singur de serviciu e-o pacoste, dar French Landing are şi aşa mai mulţi poliţişti - cu normă întreagă şi cu jumătate de normă - decât poate suporta bugetul. Doar dacă, desigur, treaba asta cu Pescarul nu scapă complet de sub control; caz în care părinţii oraşului vor descoperi fără-ndoială că bugetul e puţin mai elastic.
    Poate că a scăpat deja de sub control, gândeşte Bobby.
     - Bine, Danny. Bine. Înţeleg ce zici.
    Dac-o să înţeleagă şi Dale e-o cu totu' altă problemă, îşi spuse Bobby. Danny coboară vocea:
    - Nu tre' să ştie nimeni că am rupt lanţul dovezilor, nu? Adică, dacă s-ar aduce vreodată vorba de asta. În sala de judecată sau mai ştiu eu.
    - Cred că asta hotărăşte Dale.
    O, Doamne, îşi spune Bobby. Tocmai şi-a dat seama că are o altă problemă. Toate apelurile care vin pe telefonul acesta sunt înregistrate automat. Bobby ajunge la concluzia că aparatul de înregistrare va avea o defecţiune, survenită în jurul orei două după-amiaza.
    - Şi vrei să mai ştii un lucru? întreabă Danny. Ăla important. N-am vrut s-o vadă oamenii. Cu o bicicletă abandonată în felul ăla, nu tre' să fii ditamai Sherlock Holmes ca să tragi o anumită concluzie. Iar oamenii mai au puţin să dea-n panică, mai ales după articolu’ ala iresponsabil din ziarul de dimineaţă. N-am vrut să sun de la Maxton's din acelaşi motiv.
    - O să te pun pe aşteptare. Ar fi mai bine să discuţi cu Dale.
    Pe-o voce deloc fericită, Danny zice:
    - O, mamă!

                     În biroul lui Dale Gilbertson e un avizier pe care se află fotografii mărite cu Amy St. Pierre şi Johnny Irkenham. În curând va mai fi adăugată una, se teme el - aceea a Irmei Freneau. Sub cele două poze de acum, Dale stă la masa de lucru şi fumează Marlboro 100. A pornit ventilatorul. Acesta, sper să el, va da fumul afară. Sarah l-ar ucide dacă ar afla că s-a apucat din nou de fumat, dar, Iisuse Hristoase, are nevoie de ceva.
    Discuţia sa cu Tansy Freneau fusese scurtă şi un adevărat purgatoriu. Tansy e-o sugativă, a clientă fidelă a Sand Bar, și-n timpul discuţiei lor mirosul de cafea cu brandy fusese atât de puternic, încât aproape că părea să iasă din porii femeii (altă scuză pentru a porni ventilatorul). Era pe jumătate beată şi Dale fusese bucuros de asta. Îi menţinuse calmul, cel puţin. Nu-i adusese nici-o scânteiere în ochii morţi, cafeaua cu brandy nu ajuta la asta, dar fusese calmă.
    Cât se poate de hidos, spusese chiar şi „Mulţumesc de ajutor, domnule” înainte să plece.
    Fostul soţ al lui Tansy - tată Irmei - locuieşte în cealaltă parte a statului, în Green Bay („Green Bay e oraşul diavolului”, obişnuia să spună tatăl lui Dale, Dumnezeu ştie de ce), unde lucrează la un service auto şi, după spusele lui Tansy, frecventează mai multe baruri cu nume precum Zona Finală şi Linia de 45 de metri. Până azi, a existat un motiv de-a crede - cel puţin de-a spera - că Richard „Cubby” Freneau şi-a răpit fiica. Un e-mail primit de la departamentul de la departamentul de Poliţie din Green Bay a infirmat această supoziţie.
    Cubby Freneau trtrăieşte cu o femeie care are doi copii şi-a fost la închisoare - conducere în stare de ebrietate - în ziua dispariţiei Irmei. Totuşi, încă nu există un cadavru, şi Tansy n-a primit vreo scrisoare de la Pescar, dar...
    Uşa se deschide. Bobby Dulac îşi vâră capul înăuntru.
    Dale stinge ţigara pe marginea interioară a coşului de gunoi, arzându-şi dosul palmei cu scânteile rezultate.
    - Bat-o s-o bată, Bobby, da' nu ştii să ciocăneşti?
    - Scuze, şefu'.
    Bobby se uită la fuioarele de fum care se ridică din coşul de gunoi nici cu surprindere, nici cu interes.
    - Danny Tcheda e la telefon. Cred c-ar trebui să vorbeşti tu.
    - Despre ce-i vorba?
    Dar ştie. Din ce alt motiv să fi folosit telefonul?
    Bobby nu face decât să repede, nu fără o urmă de compasiune:
    - Cred c-ar trebui să vorbeşti tu.

                      Maşina trimisă de Rebecca Vilas îl aduce pe Henry la casa de bătrâni Maxton la trei treizeci, cu nouăzeci de minute înaintea orei programate pentru începerea dansului de Sărbătoarea Căpşunelor. Ideea e ca bătrânii să-şi stârnească pofta de mâncare pe ring, apoi să meargă încolonaţi în sala de mese - potrivit decorată pentru această ocazie - pentru o scandalos de târzie (şapte treizeci este cam târziu pentru Maxton's) cină. Cu vin, pentru cei cărora le place.
    Un Pete Wexler antipatic a fost ales de Rebecca Vilas să aducă înăuntru catrafusele digeiului (În sinea lui, Pete îi spune lui Henry „orbul zgârie-discuri”). Catrafuse care constau din două boxe (foarte mari), un platan (uşor, dar greu ca dracu' de purtat pe braţe), un preamplificator (foarte greu), cabluri de tot soiul (toate făcute ghem, dar asta-i problema orbului zgârie-discuri) şi patru cutii cu discuri de vinilin veritabile, care au ieşit din modă cam acum o sută de am-Pete crede că orbul zgârie-discuri n-a auzit niciodată în viaţă de CD-uri.
    Ultimul obiect e-un costum tras în ţiplă cu umeraş cu tot.
    Pete tras cu ochiul înăuntru şi s-a asigurat că acesta este într-adevăr alb.
    - Agaţă-l acolo înăuntru, te rog, zice Henry, arătând cu precizie spre debaraua cu unelte care i-a fost oferită în chip de garderobă.
    - Bine, face Pete. Ce-i, mai exact, dacă nu te deranjează întrebarea?
    Henry zâmbeşte. Ştie foarte bine că Pete a tras deja cu ochiul.
    A auzit ţipla foşnind şi fermoarul zăngănind într-un duet care se produce doar atunci când cineva trage de plastic lângă umeraş.
    - În ţipla aia, prietene, Simfonic Stan, Omul Big-Band, abia aşteaptă să-l îmbrac şi să-l aduc la viaţă.
    - O, îhî, face Pete, neştiind dacă a primit sau nu răspunsul.
    Tot ce-i foarte sigur pentru el e că discurile alea erau aproape la fel de grele ca şi preamplificatorul. Cineva chiar ar trebui să-i vândă orbului zgârie-discuri pontul cu CD-urile, următorul mare pas înainte.
    - Tu m-ai întrebat ceva; pot să-ţi pun şi eu o întrebare?
    - Cum pofteşti, zice Pete.
    - Se pare c-a fost poliţia pe la casa de bătrâni Maxton în această după-amiază, zice orbul zgârie-discuri. Acum s-au dus, dar aici au fost când am venit. Despre ce-i vorba? Sper că n-a avut loc vreun jaf sau vreo bătaie între bătrâni!
    Pete se opreşte sub o uriaşă căpşună de carton, ţinând costumul în ţiplă şi uitându-se la orbul zgârie-discuri cu o uluire pe care Henry aproape c-o poate atinge.
    - De unde-ai ştiut c-au fost poliţiştii aici?
    Henry îşi atinge o nară cu degetul şi înclină capul pe-o parte. Răspunde într-o şoaptă aspră, conspirativă.
    - Am simţit miros de ceva albastru.
    Pete pare nedumerit, se gândeşte dacă să mai întrebe sau nu ceva? se hotărăşte să n-o facă. Reluându-şi marşul către debaraua-garderobă, zice:
    - Fac pe secretoşii, dar cred că mai caută un copil dispărut.
    Expresia de curiozitate amuzată dispare de pe faţa lui Henry.
    - Hristoase, zice el.
    - Au venit şi au plecat în grabă. Aici nu-s copii, domnule... ăă, Lexden?
    - Leyden, confirmă Henry.
    - Un copil în locul ăsta ar ieşi-n evidenţă ca un trandafir într-o mare de urzici, dacă înţelegi ce vreau să zic.
    Henry nu-i consideră deloc pe bătrâni ca fiind asemenea urzicilor, însă pricepe într-adevăr încotro bate domnul Wexler.
    - Ce i-a făcut să creadă că?...
    - Cineva a dat peste ceva pe trotuar, zice Pete.
    Arată cu degetul pe geam afară, apoi îşi dă seama că orbul nu-l poate vedea încotro arată. Dhă! cum ar zice Ebbie. Lasă mâna jos.
     - Dac-a fo' răpit v'un copil, probabil c-a venit cineva c-o maşină şi l-a luat. Aici nu-s răpitori, atâta lucru-ţi pot zice.
    Pete râde numai la ideea unui boşorog decrepit de la Maxton răpind un copil destul de mare să meargă pe bicicletă.
    Puştiul probabil că l-ar rupe pe bătrân peste genunchi ca pe-un băţ uscat.
    - Nu, zice Henry serios, asta pare puţin probabil, nu-i aşa?
    - Da' ere' că poliţaii tre' să pună punctu' pe fiecare t şi să tragă linie pe fiecare i.
    Face o pauză.
    - Asta-i o glumită de-a mea.
    Henry zâmbeşte politicos, spunându-şi că-n privinţa anumitor oameni, Alzheimer ar putea fi de fapt un reviriment.
    - Când îmi pui costumul în garderobă, domnule Wexler, ai fi aşa bun să-l scuturi puţin? Doar ca să scape de orice cută incipientă.
    - Bine. Vrei să-l scot şi din pungă?
    - Mersi, dar nu e nevoie.
    Pete intră în debaraua de unelte, agaţă costumul şi-l scutură uşor. Incipient, ce dracu' mai înseamnă şi asta? La Maxton's există o bibliotecă rudimentară; poate c-o să-l caute în dicţionar. Merită oricând să-şi sporeşti bagajul de cuvinte, cum se zice-n Reader's Digest, deşi Pete se îndoieşte că meritul se va răsfrânge şi asupra serviciului său.
    Când se duce înapoi în sala de zi, orbul zgârie-discuri - domnul Leyden, Simfonic Stan, oricine-ar mai fi - a început deja să descâlcească firele şi să le mufeze cu o viteză şi acurateţe pe care Pete le găseşte puţin cam neliniştitoare.
 

          Sărmanul Fred Marshall are un vis îngrozitor. Faptul că ştie că este un vis ar trebui să-l facă mai puţin oribil, dar, cine ştie de ce, nu e aşa. Se află într-o barcă, pe un lac, împreună cu Judy. Judy stă în partea din faţă. Pescuiesc. Cel puţin, el pescuieşte; Judy ţine doar de undiţă. Pe faţă are o expresie goală. Pielea i-e albă ca varul. Are o privire pierdută, incredulă. El se luptă tot mai disperat să intre în contact cu ea, încercând un gambit conversaţional după altul. Niciunul nu merge. Ca să folosim ceea ce, date fiind împrejurările, este o metaforă destul de potrivită, ea nu muşcă nici-o momeală.
    El vede că ochii ei goi par să se fi fixat asupra coşului dintre ei, pe fundul bărcii. Printre nuielele împletite sângele se scurge în fâşii roşii, groase.
    Nu-i nimic, doar sânge de peşte, încearcă el s-o liniştească, dar ea nu răspunde. De fapt, nici Fred nu e atât de sigur. Se gândeşte că ar trebui să arunce o privire în coş, doar ca să se asigure, când undiţa sa se scutură puternic - de n-ar fi avut reflexe iuţi, ar fi pierdut-o în apă. A înţepat unul mare!
    Fred mulinează, peştele de la celălalt capăt al firului luptându-se cu el fără-ncetare. Apoi, când în sfârşit îl aduce lângă barcă, îşi dă seama că nu are minciog. La naiba cu el, îşi spune, încearcă-ţi norocul fără el. Trage de undiţă în spate, punând la încercare rezistenţa vergelei, şi peştele - cel mai mare păstrăv de lac pe care ai spera vreodată să vezi - sare din apă şi zboară prin aer într-un arc scânteietor, lovind din înotătoare. Aterizează pe fundul bărcii (lângă coşul înroşit, de fapt) şi începe să se zbată. Mai începe şi să scoată oribile sunete gâtuite. Fred n-a auzit niciodată un peşte scoţând asemenea sunete. Se apleacă în iată şi e îngrozit să vadă că păstrăvul are chipul lui Tyler. Fiul lui a devenit cumva un „păstrăv de lună plină”, iar acum moare pe fundul bărcii.
    Sufocându-se.
    Fred îl apucă, vrând să-i scoată cârligul din gură şi să-l arunce apoi în apă cât încă mai este timp, însă arătarea aia teribilă îi tot lunecă printre degete, lăsând în urmă doar o pastă sclipitoare de solzi. Ar fi greu să-i scoată cârligul, în orice caz. Ty-peştele l-a înghiţit cu totul, iar vârful crestat îi iese de-a dreptul printr-o branhie, cu puţin mai jos de punctul unde dispare chipul uman. Gâjâitul lui Ty devine mai puternic, mai aspru, infinit mai oribil...
    Fred se ridică în şezut cu un ţipăt slab, simţindu-se ca şi când s-ar sufoca şi el. Pentru o clipă, nu-şi dă seama unde se află şi cât e ceasul - e pierdut în alunecare, am putea spune -, după care realizează că e-n propriul dormitor, şezând în fund pe partea lui de pat, patul pe care-l împarte cu Judy.
    Observă că lumina aici e mult mai scăzută, pentru că soarele s-a mutat în partea cealaltă a casei. Dumnezeule, îşi spune, cât am dormit? Cum am putut să...
    O, dar iată încă un lucru: gâjâitul ăla hidos l-a urmat din vis, E mai puternic ca niciodată. O s-o trezească pe Judy, o s-o sperie... Judy însă nu mai e în pat.
    - Jude? Judy?
    Ea sade în colţ. Are ochii larg căscaţi şi goi, exact cum erau în visul său. Din gură îi iese o hârtie mototolită. Gâtlejul îi e grotesc de umflat, lui Fred i se pare că seamănă cu un caltaboş ţinut pe grătar până ce maţul stă să plesnească.
    Tot hârtie, îşi spune. Hristoase, se sufocă. Se rostogoleşte de cealaltă parte a patului, se prăvăleşte şi aterizează în genunchi ca un gimnast care execută un truc. Întinde mâinile spre ea. Ea nu schiţează niciun gest de-a se feri din calea lui. Măcar atât. Şi, deşi se sufocă, el tot nu vede nicio expresie în ochii ei. Sunt două zerouri prăfoase.
    Fred îi smulge hârtia din gură. Mai e încă una. Fred îi vâră degetele între dinţi, apucă al doilea cocoloş de hârtie între arătător şi degetul mare de la mâna sa dreaptă (spunându-şi: Te rog să nu mă muşti, Judy, te rog să n-o faci) şi-l scoate şi pe acesta. În spatele lui mai e un cocoloş de hârtie, adânc în fundul gâtului. Îl apucă şi pe acesta şi-l extrage. Deşi e mototolită, el vede cuvintele imprimate - IDEE MINUNATA - şi ştie ce-a înghiţit: foi din carneţelul pe care Ty i l-a făcut cadou de ziua ei.
    Încă se sufocă. Pielea îi devine cenuşie.
    Fred o prinde de partea superioară a braţelor şi-o trage în picioare. Ea se ridică uşor, dar, când el îşi slăbeşte priza, genunchii ei se îndoaie şi începe să alunece. S-a transformat în Ann păpuşa de cârpe. Gâjâitul continuă. Gâtul ei ca un caltaboş...
    - Ajută-mă, Judy! Ajută-mă, nenorocito!
    Nu-şi dă seama ce spune. O smuceşte de mână - la fel de tare cum a smucit undiţa în vis - şi-o învârte ca pe-o balerină ridicată pe poante. După care o apucă într-o strânsoare de urs, încheieturile sale atingându-i sânii, fundul ei lipindu-se tare de prohabul său, genul de poziţie pe care ar găsi-o extrem de sexy dacă soţia sa nu s-ar întâmpla să se sufoce de moarte.
    Îşi înfige degetul mare între sânii ei, ca un autostopist, apoi rosteşte cuvântul magic în vreme ce trage brusc în sus şi-n spate. Cuvântul magic este Heimlich, şi dă roade. Alte două cocoloaşe de hârtie zboară din gura lui Judy, propulsate de-un jet de vomă care-i aproape în întregime bilă - în ultimele douăsprezece ore, tot ce-a îngurgitat ea se rezumă la trei căni de cafea şi-o brioşă cu afine.
    Ea icneşte o dată, tuşeşte de două ori, apoi începe să respire aproape normal.
    El o aşază pe pat... o aruncă pe pat. Şalele îi sunt cuprinse de spasme violente, şi nu-i de mirare; mai întâi dulapul lui Ty, acum asta.
    - Ei, ce credeai că faci? o întreabă tare. Pentru numele lui Dumnezeu, ce credeai că faci?
    Îşi dă seama că a ridicat o mână deasupra feţei cu ochii în tavan a lui Judy, ca pentru a o plesni. O parte din el vrea s-o plesnească. O iubeşte, dar în momentul ăsta o şi urăşte. Şi-a imaginat o sumedenie de lucruri rele de-a lungul anilor cât au fost căsătoriţi - Judy îmbolnăvindu-se de cancer, Judy paralizată într-un accident, Judy găsindu-şi mai întâi un amant şi apoi cerând divorţul -, dar nu şi-a imaginat niciodată că Judy va ceda într-un chip atât de laş, şi oare nu la asta se reduc toate cele petrecute acum?
    - Ce credeai că faci?
    Ea se uită la el fără teamă... dar şi fără orice altceva. Ochii ei sunt morţi. Soţul ei coboară mâna, gândind: Mai bine mi-aş tăia-o decât să te lovesc. Oi fi nervos pe tine, sunt nervos pe tine, dar mai bine mi-o tai decât să fac asta.
    Judy se rostogoleşte cu faţa în jos pe cuvertură, cu părul răspândit în jurul capului ca o aură.
    - Judy?
    Nimic. Zace doar acolo.
    Fred o priveşte preţ de-o clipă, apoi despătureşte unul dintre cocoloaşele lipicioase de hârtie cu care ea a încercat să se sufoce. Foaia e acoperită cu un talmeş-balmeş de cuvinte mâzgălite. Gorg, abbalah, ilili, munşun, bas, lum, opopanax: astea n-au nici-o însemnătate pentru el. Altele - târâş, căcănar, negru, roşu, Chicago şi Ty - sunt cuvinte adevărate, dar nu apar în niciun context. În partea de sus a foii, într-o parte, stă scris: DACĂ-ŢI MERGE FRIGIDERUL, DE CE NU FUGI DUPĂ EL SĂ-L PRINZI? În cealaltă parte a foii, sus, scrie: CASA NEAGRĂ REGELE PURPURIU CASA NEAGRĂ REGELE PURPURIU CASA
     Dacă-ţi pierzi vremea căutând logică în asta, eşti la fel de nebun ca ea, îşi spune Fred. Nu poţi pierde timpul...
    Timp.
    Se uită la ceasul de pe partea sa de pat şi nu-i vine să-şi creadă ochilor: patru şi şaptesprezece minute după-amiaza.
    E posibil? Se uită la ceasul de la încheietura mâinii şi vede că e.
    Ştiind că-i o prostie, ştiind că l-ar fi auzit pe fiul său venind chiar şi dacă dormea profund, Fred se grăbeşte spre uşă cu paşi mari, fără a-şi simţi picioarele.
     - Ty! strigă. Hei, Ty! TYLER!
    Aşteptând un răspuns care nu va veni, Fred îşi dă seama că totul s-a schimbat în viaţa sa, s-a schimbat probabil pentru totdeauna. Ți se spune că asta se poate întâmpla - cât ai clipi, zic oamenii, înainte să-ţi dai seama, spun ei - dar tu nu crezi. Apoi vine o pală de vânt.
    Să mă duc în camera lui Ty? Să verific? Să fiu sigur?
    Ty nu e acolo - Fred ştie asta - dar tot se duce. Camera e goală, aşa cum ştia că va fi. Şi pare ciudat de distorsionată, aproape sinistră, cu dulapul aşezat acum pe celălalt perete.
    Judy. Ai lăsat-o singură, idiotule. Acum probabil că iar ronţăie hârtie, oamenii nebuni sunt deştepţi...
    Fred dă fuga înapoi în dormitorul principal şi scoate un suspin de uşurare când o vede pe Judy zăcând aşa cum a lăsat-o, cu faţa în jos, cu părul răvăşit în jurul capului.
    Descoperă că grijile sale faţă de soţia sa nebună sunt acum secundare grijilor sale faţă de fiul său dispărut.
    Se va înapoia până la patru, cel mai târziu.... Pe asta poţi pune pariu. Aşa-şi spusese. Dar patru a venit şi-a trecut. Un vânt puternic s-a iscat şi-a făcut inutil orice pariu. Se duce de partea sa a patului şi se aşază lângă picioarele depărtate ale soţiei sale. Ridică receptorul şi formează un număr. E-un număr uşor, din doar trei cifre.
    - Alo, departamentul de poliţie, ofiţerul Dulac la telefon. Aţi format 911, aveţi o urgenţă?
    - Domnule ofiţer Dulac, aici Fred Marshall. Vreau să vorbesc cu Dale, dacă mai e acolo.
    Fred e aproape sigur că Dale mai e acolo. Lucrează până târziu în majoritatea serilor, mai ales de când...
    Alungă restul, dar în mintea sa vântul suflă şi mai tare.
    Mai zgomotos.
    - Ah, domnule Marshall, e aici, dar e-ntr-o şedinţă şi nu cred că pot să...
    - Chemaţi-l.
    - Domnule Marshall, n-aţi auzit ce-am zis? E într-o şedinţă cu doi tipi de la poliţia statului Wisconsin şi unul de la FBI. Dacă mi-aţi putea spune...
    Fred închide ochii. E interesant, nu-i aşa? E ceva interesant aici. A sunat pe linia de 911, dar idiotul de la celălalt capăt al firului pare sa fi uitat asta. De ce? Pentru că e cineva cunoscut. E bunul şi bătrânul Fred Marshall, a cumpărat un tractor Deere de la el acum doi ani.
    Probabil c-a format 911 pentru c-a fost mai uşor decât să caute numărul direct. Pentru că niciunul dintre cunoscuţii lui Bobby nu poate avea într-adevăr o urgenţă.
    Fred îşi aminteşte că a avut el însuşi o idee asemănătoare dimineaţă - un alt Fred Marshall, unul care credea că Pescarul nu-i va putea atinge niciodată fiul. Nu pe fiul lui.
    Ty nu mai e. Gorg l-a fascinat şi abbalah l-a luat.
    - Alo? Domnule Marshall? Fred? Mai eşti...
    - Ascultaţi-mă, zice Fred, cu ochii tot închişi.
    La Goltz's, acum i-ar spune pe numele mic bărbatului cu care vorbeşte, dar Goltz's n-a părut niciodată mai departe; Goltz's se află-n sistemul stelar Opopanax, pe planeta Abbalah.
    - Ascultaţi-mă cu atenţie. Luaţi notiţe, dacă e nevoie. Soţia mea a înnebunit şi fiul meu a dispărut. Pricepeţi lucrurile astea? Soţia nebună. Fiul dispărut. Acum faceţi-mi legătura cu şeful!
    Dar Bobby Dulac n-o face, nu imediat. A făcut o deducţie.
    Un ofiţer de poliţie mai diplomat (Jack Sawyer, aşa cum a fost în zilele sale de început, de pildă) ar fi ţinut pentru el deducţia cu pricina, însă Bobby nu poate face asta. Bobby a prins o captură babană.
    - Domnule Marshall? Fred? Fiul tău nu are o Schwinn, nu-i aşa? O Schwinn roşie, cu trei viteze? Are o plăcuţă de înmatriculare haioasă pe care scrie... ăă... BIG MAC?
    Fred nu poate să răspundă. Preţ de câteva clipe lungi şi îngrozitoare nici măcar nu poate să respire. Între urechile lui, vântul suflă deopotrivă mai tare şi mai zgomotos. Acum e un uragan.
    Gorg l-a fascinat... abbalah l-a luat.
    În cele din urmă, exact când pare că se va sufoca, pieptul i se deblochează şi trage o gură de aer mare, sfâşietoare.
    - FĂ-MI IMEDIAT LEGĂTURA CU ŞEFUL GILBERTSON! FĂ-O ACUM, NENOROCITULE!
    Deşi ţipă astea cât îl ţin rărunchii, femeia care zace cu faţa în jos pe cuvertură lângă el nu se mişcă deloc. Se aude un declic. E pus pe aşteptare. Nu pentru mult timp, dar e destul de mult ca el să vadă locul zgâriat şi gol de pe zidul camerei fiului său dispărut, stâlpul umflat al gâtului soţiei sale nebune şi sângele strecurându-se prin coşul de nuiele din vis.
    Spatele i se contractă fioros şi el întâmpină durerea cu braţele deschise. E ca şi când ar primi o telegramă din lumea reală.
    Apoi Dale vine la telefon, Dale îl întreabă care-i problema, iar Fred Marshall izbucneşte în plâns.

                                                        7.

                         Poate că Dumnezeu ştie unde a găsit Henry Leyden costumul acela uluitor, dar noi cu siguranţă nu ştim. La un magazin de costume? Nu, e prea elegant să fie un costum; asta-i o treabă veritabilă, nu o imitaţie. Dar ce fel de treabă veritabilă e? Reverele late se întind în jos până la doi centimetri sub brâu, iar pliurile duble ale cozii de rândunică ajung aproape până la gleznele pantalonilor bufanţi, plisaţi, care par, sub întinderea albă ca zăpada a vestei la doi piepţi, să urce aproape până la nivelul sternului.
    În picioarele lui Henry, ghete albe, cu nasturi până sus, împodobesc pantofii albi din piele naturală; în jurul gâtului, un guler înalt, rigid, îşi întoarce vârfurile ascuţite peste un papion larg, curgător, din satin alb, perfect înnodat. Efectul general este de rafinament diplomatic de modă veche armonios îmbinat cu un costum extravagant în stilul anilor patruzeci: destrăbălarea costumaţiei îi contrabalansează formalitatea, însă demnitatea fracului şi-a jiletcii oferă întregului o calitate regală de-un fel aparte, regalitatea deseori văzută la comedianţii şi muzicienii afro-americani.
    Însoţindu-l pe Henry în sala de zi în vreme de posacul Pete Wexler îi urmează, împingând un cărucior plin de cutii cu discuri, Rebecca Vilas îşi aminteşte vag că l-a văzut pe Duke Ellington purtând un sacou alb ca acesta într-o secvenţă dintr-un film vechi... sau să fi fost Cab Calloway?
    Îşi aminteşte o sprânceană ridicată, un zâmbet scânteietor, un chip seducător, o siluetă dreaptă de spate aşezată în faţa unei formaţii, şi cam atât. (Dacă ar trăi, domnul Ellington şi domnul Calloway deopotrivă ar putea-o informa pe Rebecca asupra faptului vestimentaţia lui Henry, inclusiv pantalonii „evazaţi” cu „plisaje ascuţite”, termeni care nu se află în vocabularul ei, a fost fără-ndoiala confecţionată de unul dintre cei patru croitori aflaţi în cartierele cu negri din New York, Washington, D.C., Philadelphia sau Los Angeles, maeştri ai meseriei lor în anii treizeci şi patruzeci, croitori underground, oameni acum la fel de morţi ca şi clienţii lor celebri. Henry Leydes ştie foarte bine cine i-a croit costumul, de unde provine şi ce senzaţie încearcă atunci când îl atinge, dar când vine vorba de persoane precum Rebecca Vilas, Henry nu împărtăşeşte mai multe informaţii decât e posibil să se ştie deja.) În coridorul care duce spre sala de zi, fracul alb pare să strălucească dinăuntru, impresie sporită doar de ochelarii întunecaţi ai lui Henry: uriaşi, cu rame de bambus, pe care ceea ce ar putea fi nişte safire mititele scânteiază la colţul lentilelor.
    Să existe oare vreun magazin unde să se vândă haine folosite de marii conducători de formaţii din anii treizeci?
    Oare moşteneşte vreun muzeu lucrurile astea şi-apoi le scoate la licitaţie? Rebecca nu-şi mai poate înfrâna curiozitatea nici măcar o clipă.
    - Domnule Leyden, de unde aţi luat costumaţia asta frumoasă?
    Din spate şi având grijă să pară că vorbeşte pentru sine, Pete Wexler opinează că pentru a obţine o atare vestimentaţie probabil că e nevoie să alergi după o persoană a cărei etnie începe cu litera n cale de cel puţin trei kilometri.
    Henry îl ignoră pe Pete şi surâde.
    - Totu-i să ştii unde să te uiţi.
    - Pun pariu că n-aţi auzit niciodată de CD-uri, zice Pete. Sunt o mare revoluţie.
    - Tacă-ţi fleanca şi cară, pretinu' mieu, zice domnişoara Vilas. Aproape am ajuns.
   - Rebecca, draga mea, dacă-mi dai voie, intervine Henry, domnul Wexler are tot dreptul să se plângă. În definitiv, nu are de unde să ştie că deţin în jur de trei mii de CD-uri, nu-i aşa? Iar dacă omul care a deţinut primul aceste haine poate fi numit negrotei, aş fi mândru să pot fi numit şi eu aşa. Ar fi o onoare incredibilă. Mi-ar plăcea sa mă pot făli cu ea.
    Henry s-a oprit. Fiecare, într-un fel diferit, şocat de faptul că el rostise cuvântul interzis, Pete şi Rebecca trebuie să se oprească şi ei.
    - Şi, zice Henry, le datorăm respect celor care ne ajută să ne îndeplinim datoria. L-am rugat pe domnul Wexler să-mi scuture costumul înainte să-l agate în garderobă, iar el a făcut-o cu mare bunăvoinţă.
    - Mda, face Pete. În plus, v-am mai instalat şi reflectorul şi platanul şi difuzoarele şi tot calabalâcu' exact unde-aţi vrut să fie puse.
    - Mulţumesc foarte mult, domnule Wexler, zice Henry. Îţi apreciez eforturile faţă de mine.
    - Păi, mama dracului, zice Pete, nu-mi făceam decât meseria, nu? Da' o să v-ajut la orice vreţi după ce terminaţi.
    Fără a i se oferi şansa de-a zări în treacăt o frântură de chiloţei sau o bucăţică de fund, Pete Wexler a fost complet dezarmat. Rebecca găseşte că asta-i uimitor. Una peste alta, cu sau fără văz, Henry Leyden, îşi dă ea seama, este de departe cea mai mişto fiinţă umană pe care a avut privilegiul s-o întâlnească în ai săi douăzeci şi şase de ani pe faţa pământului. Lasă naibii hainele - de unde veneau tipii ca el?
    - Chiar crezi că un băieţel a dispărut de pe trotuarul de-aici din faţă în după-amiaza asta? întreabă Henry.
    - Poftim? zice Rebecca.
    - Mie aşa mi se pare, răspunde Pete.
    - Poftim? întreabă Rebecca din nou, de data asta adresându-se lui Pete Wexler, nu lui Henry. Ce tot spui?
    - Păi, el m-a-ntrebat, aşa că i-am zis, răspunde Pete. Atâta tot.
    Înfierbântându-se periculos de tare, Rebecca face un pas mare spre el.
    - Asta s-a întâmplat pe trotuarul nostru? Încă un copil, în faţa clădirii noastre? Şi tu nu ne-ai spus nimic mie sau domnului Maxton?
    - N-am avut ce să zic, aruncă Pete în apărarea sa.
    - Poate ne-ai putea spune ce s-a întâmplat de fapt, zice Henry.
    - Sigur. Ce s-a-ntâmplat a fo' c-am ieşit să trag o ţigară, înţelegi?
    Asta nu-i tocmai adevărul adevărat. Având de ales să meargă zece metri pană la toaleta de pe coridorul Daisy ca să-şi arunce ţigara într-un vas de veceu sau să meargă trei metri până la intrarea în clădire şi s-o arunce în parcare, Pete alesese categoric a doua variantă.
   - Aşa c-ajung afară şi uite ce-mi văd ochii. O maşină de poliţie, parcată chiar acolo. Aşa că m-am dus pân' la gardu' viu şi-acolo era un poliţai, unu' tânăr, cred că-l cheamă Cita, sau aşa ceva, şi punea o bicicletă, una de copil, în portbagaj. Şi mai era ceva, numa că n-am putut să văd decât că era ceva mic. Şi după ce-a făcut asta, a scos o bucată de cretă din torpedou şi s-a-ntors şi-a făcut nişte X-uri pe trotuar.
    - Ai stat de vorbă cu el? întreabă Rebecca. L-ai întrebat ce face?
    - Donşoară Vilas, nu vorbesc cu poliţaii decât dacă n-am de ales, 'ţelegi ce vreau să zic? Cita ăla nici nu m-a văzut. Şi tipu' oricum n-ar fi zis nimic. Avea o expresie pe faţă - era ceva de genu', Iisuse, sper s-ajung la căcăstoare înainte să-mi mânjesc pantalonii, genu' ăla de expresie.
    - Apoi a plecat pur şi simplu?
    - Pur şi simplu. După douăzeci de minute, au apărut alţi doi copoi.
    Rebecca ridică mâinile, închide ochii şi-şi apasă fruntea cu buricele degetelor, oferindu-i lui Pete Wexler o ocazie excelentă, de care el nu ezită să profite la maximum, de a-i admira forma sânilor sub bluză. N-o fi la fel de minunată ca priveliştea de la baza scării, dar nu-i de lepădat, sigur că nu, nu-i deloc de lepădat. În ceea ce-l priveşte pe tatăl lui Ebbie, priveliştea balcoanelor Rebeccăi Vilas forţând pânza hainei e ca un foc bun într-o noapte răcoroasă. Sunt mai mari decât te-ai aştepta de la o fiinţă micuţă şi zveltă ca ea, şi ştii ce?
    Când ridică braţele, şi balcoanele se ridică! Hei, dac-ar fi ştiut că va oferi un asemenea spectacol, i-ar fi spus de Cita şi de bicicletă imediat ce se petrecuseră faptele.
    - Bine, bine, face ea, încă apăsându-şi fruntea cu buricele degetelor.
    Ridică bărbia, mai înalţă braţele câţiva centimetri şi se încruntă de concentrare, pentru o clipă semănând cu o efigie pe-un soclu de coloană.
    Ura şi aleluia, gândeşte Pete. Totu' are o latură bună. Dacă o mai fi înşfăcat vreun mucos mic de pe trotuar mâine dimineaţă, pentru mine n-o să fie prea curând.
    Rebecca zice:
    - Bine, bine, bine.
    Apoi deschide ochii şi lasă braţele jos.
    Pete Wexler se holbează neabătut la un punct deasupra umărului ei, cu faţa animată de-o inocenţă falsă pe care ea o înţelege imediat. Dumnezeule mare, ce troglodit.
    - Nu-i aşa rău cum am crezut. În definitiv, tot ce-ai văzut a fost un poliţist care lua o bicicletă. Poate că era furată. Poate că alt puşti a împrumutat-o, a abandonat-o şi-a fugit. Poate că poliţistul o căuta. Sau puştiul a cărui era bicicleta a fost lovit de-o maşină sau altceva. Şi chiar dacă s-a întâmplat ce-i mai rău, nu văd cum ne-ar putea afecta pe noi. Maxton's nu e răspunzător de cele ce se petrec în afara perimetrului său.
    Se întoarce spre Henry, care arată ca şi când şi-ar dori să fie la o sută de kilometri depărtare.
    - Scuze, ştiu că asta a sunat îngrozitor de rece. Sunt la fel de mâhnită de treaba asta cu Pescarul ca toată lumea, cu ăia doi copii sărmani şi fetiţa dispărută. Suntem toţi aşa tulburaţi că abia mai gândim cum trebuie. Dar nu mi-ar plăcea să ne văd târâţi în mizeria asta, vedeţi unde bat?
    - Văd perfect, zice Henry. Fiind unul dintre orbii aceia despre care tot urlă George Rathbun.
    - Ha! latră Pete Wexler.
    - Şi sunteţi de acord cu mine, nu?
    - Sunt un gentleman, aşa că sunt de-acord cu toată lumea, zice Henry. Sunt de-acord cu Pete că s-ar putea ca un alt copil să fi fost răpit de monstrul nostru. Ofiţerul Cita, sau cum l-o chema, părea Prea îngrijorat ca să recupereze doar o bicicletă pierdută. Şi sunt de acord cu tine că Maxton's nu poate fi învinuit pentru nimic din ce s-a întâmplat.
    - Bun, zice Rebecca.
    - Doar dacă, desigur, nu e implicat cineva de aici în uciderea acestor copii.
    - Dar asta-i imposibil! sare Rebecca. Majoritatea clienţilor noştri bărbaţi nu-şi amintesc nici măcar cum îi cheamă.
    - Şi o fată de zece ani ar putea veni de hac celor mai mulţi dintre scorojiţii ăştia, zice Pete. Până şi ăia care nu suferă de boala bătrânilor se fâţâie plini de propriile lor... Ştiţi ce.
    - Uiţi de personal, zice Henry.
    - O, nu, răspunde Rebecca, rămânând pentru moment aproape fără cuvinte. Să fim serioşi. Ăsta... ăsta-i un lucru absolut iresponsabil de zis.
    - Adevărat. Este. Dar dacă mai continuă aşa, nimeni nu va fi dincolo de orice bănuială. Asta-i ideea mea.
    Pete Wexler simte brusc un fior - dacă clovnii oraşului încep să-i ia la puricat pe rezidenţii de la Maxton, distracţia lui secretă ar putea fi descoperită, iar Wendell Green nu-i aşa că s-ar folosi cu mare plăcere de treaba asta?
    Îi vine o sclipitoare idee nouă şi-i dă glas, sperând s-o impresioneze pe donşoara Vilas:
    - Ştiţi ce? Poliţaii ar trebui să discute cu tipu' ăla din California, detectivu' ăla barosan care l-a prins pe găozu' ăla de Kinderling acu' doi-trei ani. Locuieşte aici pe undeva, nu? Cineva de felul' lui, de-un aşa om avem nevoie acum. Poliţaii de-aci-s depăşiţi complet de situaţie. Tipu' ăla, ăla-i ca o... cum naiba-i zice, o resursă.
    - Ciudat că spui asta, intervine Henry. Sunt absolut de-acord cu tine. E şi timpul ca Jack Sawyer să treacă la fapte. O să-l mai presez puţin.
    - Îl cunoaşteţi? întreabă Rebecca.
    - O, da, zice Henry. Îl cunosc. Dar nu e timpul să trec şi eu la fapte?
    - Curând. Toţi sunt încă afară.
    Rebecca îl conduce pe porţiunea rămasă din coridor şi în sala de zi, unde toţi trei traversează spre platforma.
    Microfonul lui Henry se afla lângă o masă pe care sunt aşezate difuzoarele şi platanul. Cu o precizie uluitoare, Henry zice:
    - E mult loc aici.
    - Vă puteţi da seama de asta? întreabă ea.
    - Floare la ureche, zice Henry. Probabil că acum suntem aproape.
    - E chiar în faţa dumneavoastră. Aveţi nevoie de ajutor?
    Henry întinde un picior şi loveşte marginea podiumului. Plimbă mâna pe muchia mesei, găseşte stativul microfonului şi zice:
    - Acum nu, scumpo.
    Şi urcă fără greş pe platformă. Pe pipăite, se duce în spatele mesei şi localizează platanul.
    - Totu-i în bună regulă, zice. Pete, vrei să pui cutiile cu discuri pe masă? Cea de deasupra vine aici, iar cealaltă chiar lângă ea.
    - Cum e prietenul dumneavoastră Jack? întreabă Rebecca.
    - Un orfan al sorţii. Un pisoiaş, dar un pisoiaş extrem de dificil. Trebuie să mărturisesc că poate fi o adevărată pacoste.
    Rumoare de mulţime, un murmur de discuţii întrepătruns cu voci de copii şi cântece cântate la un pian vechi şi trainic s-au auzit prin geamuri până să intre în cameră, iar după ce Pete a aşezat cutiile cu discuri pe masă, zice:
    - Mai bine mă duc afară, pen' că Chipper probabil că mă caută. O să fie-o groază de curăţat după ce vin înăuntru.
    Pete se duce cu paşi târşâiţi afară, împingând căruciorul înaintea sa. Rebecca întreabă dacă Henry nu mai vrea să-l ajute cu ceva.
    - Becurile din tavan sunt aprinse, nu? Te rog să le stingi şi să aştepţi să vină înăuntru primul val. Apoi aprinde reflectorul roz şi pregăteşte-te să dănţuieşti de să-ţi sară inima din piept.
    - Vreţi să sting becurile?
    - O să vezi tu.
    Rebecca se duce înapoi spre uşă, stinge becurile din tavan şi vede într-adevăr exact ce i-a promis Henry. Dinspre şirul de geamuri Pluteşte în aer o lumină moale, difuză, înlocuind fosta strălucire cu o ceaţă suavă, vagă, de parcă încăperea s-ar afla în spatele unei cortine e pânză aspră. Reflectorul acela roz o să arate foarte bine aici, îşi spune Rebecca.
    Afară, pe peluză, sărbătoarea de dinaintea dansului se apropie de sfârşit. O mulţime de bătrâni şi bătrâne îşi înfulecă prăjiturelele cu căpşune şi sucurile gazoase la mesele de picnic, iar pianistul cu pălărie de pai şi bretele roşii ajunge la capătul piesei Heart and Soul, ba bum ba bum ba ba bum bum bum, nici urmă de rafinament, dar volum cu ghiotura, închide capacul pianului şi se ridică într-un ropot firav de aplauze. Nepoţii care până acum se plângeau că trebuie să vină la marea sărbătoare fac slalom printre mese şi scaune cu rotile, scăpând de privirile părinţilor şi sperând să mai şterpelească un ultim balon de la doamna cu baloane în costum de clovn şi perucă roşie, zburlită, o, bucuria bucuriilor.
    Alice Weathers aplaudă pianistul cât poate ea mai bine: acum patruzeci de ani, a învăţat de la ea principiile de bază ale cântatului la pian doar atât cât să mai strângă nişte bani la astfel de ocazii, atunci când nu e nevoit să-şi îndeplinească funcţia de zi cu zi, aceea de-a vinde tricouri şi şepci de baseball pe Chase Street.
    Charles Burnside, care, după ce-a fost curăţat lună de Butch Yerxa cel bun la suflet, s-a îmbrăcat într-o veche cămaşă albă şi-o pereche de pantaloni largi, mizerabili, stă puţin mai departe ţă de mulţimea de la umbra stejarului masiv, neaplaudând, dar surâzând batjocoritor. Gulerul descheiat al cămăşii îi atârnă în jurul gâtului scurs. Din când în când, se şterge la gură sau se scobeşte între dinţi cu o unghie zimţată, dar cel mai adesea nu se mişcă deloc.
    Arată ca şi când cineva l-ar fi abandonat pe marginea unui drum şi-ar fi plecat. Ori de câte ori nepoţii zbuciumaţi aleargă pe lângă Burny, fac pe dată cale-ntoarsă, parcă respinşi de-un câmp de forţă.
    Între Alice şi Burny, trei sferturi dintre rezidenţii de la Maxton's s;e îngrămădesc la mese, şontâcăiesc cu cadrele metalice, şed sub copaci, stau în scaune cu rotile, şchiopătează ici-colo - trăncănesc, moţăie, chicotesc, se băşesc, scarmănă petele de culoarea căpşunelor proaspete de pe haine, se holbează la rudele lor, se holbează la mâinile care le tremură, se holbează în gol. O jumătate de duzină dintre cei mai inexpresivi poartă pălării conice de petrecere în tonuri de roşu şi albastru tare şi otova, nuanţele veseliei obligatorii.
    Femeile de la bucătărie au început să circule printre mese cu pungi mari şi negre de gunoi, căci în scurt timp vor trebui să se retragă în împărăţia lor ca să pregătească marele meniu sărbătoresc alcătuit din salată de cartofi, cartofi piure, fasole coaptă, salată de jeleu, salată de bezele şi salată de frişca, plus, desigur, şi mai multă prăjitură cu căpşune!
    Necontestatul şi moştenitorul suveran al acestui domeniu, Chipper Maxton, a cărui dispoziţie seamănă de obicei cu aceea a unui sconcs blocat într-o groapă cu noroi, şi-a petrecut ultimele nouăzeci de minute preumblându-se zâmbitor şi strângând mâini, şi i-a ajuns până peste cap.
    - Pete, mârâie el, ce dracu' ţi-a luat atât de mult? Pune-te şi adună scaunele pliante, bine? Şi ajută la mutarea oamenilor ăstora în sala de zi. Să văd naibii puţină mişcare pe-aici. La treabă.

.........................................................................