5.
- Imobilul n-are cumva curte interioară?
- Care imobil?
- Ăsta.
- Cum să n-aibă. Își bate locatarii covoarele.
Le indică o curticică îngustă, un gang vertical de ciment şi cărămidă. Una din laturi dădea spre parc.
Dobrescu începu s-o cerceteze atent şi după câteva minute îi făcu semn Minervei. Acoperite cu muşchi, câteva cărămizi erau dislocate, păstrând un echilibru superficial. Dădu vreo şase sau şapte la o parte, apoi se strecură prin gaura adâncă cu o uşurinţă surprinzătoare.
Minerva îl opri cu un strigăt:
- Stai! Ai chibrituri la tine?
- Am! se auzi glasul înăbuşit al locotenentului, venit parcă din mormânt.
- Uitasem că fumezi.
Întunericul era compact şi înainte de a reuşi să aprindă un băţ simţi ceva cald trecându-i pe lângă picior. Avu o exclamaţie reflexă, de silă, şi se cutremură din cap până-n picioare.
În faţa găurii, Minerva, tremurând la gândul că vreun şoricel ar putea s-o zbughească afară, se interesă:
- Ţi-e frică de şobolani, Dobrescu?
Locotenentul nu-i răspunse. Se afla într-o pivniţă. Pivniţa imobilului bombardat, povârnită şi în cea mai mare parte astupată de pământ. Reperă cu uşurinţă şi locul de unde necunoscutul îşi prelua nestingherit mesajele. N-avu decât să scoată o cărămidă din boltă şi dădu de dala albă, de piatră zgrunţuroasă, sub care profesorul introdusese pachetul.
Deci ăsta era misterul. Ce simplu! Încă o dată Minerva avusese dreptate.
- Îţi dai seama? începu Minerva pe drum. Puteaţi să aşteptaţi mult şi bine.
"Şi să ne bruftuieşti mult şi bine!" completă în gând locotenentul.
- Ei, bravo! Doar n-ai fi vrut să te felicit!
Dobrescu se hotărî subit să-şi reprime în prezenţa Minervei orice meditaţie.
- Problema se pune, reluă ea, câte astfel de ascunzători are în Bucureşti. Am certitudinea că dispune de mai multe, iar alegerea lor este probabil dictată de circumstanţe. Profesorul a depus pachetul joi, iar sâmbătă dimineaţa dispăruse. Îţi pot spune cu precizie când a fost ridicat.
Locotenentul o privi întrebător.
- Vineri, între orele 18 şi 21. Tipul, vreau să spun portarul, e adventist, ca şi nevastă-sa de altfel. În fiecare vineri au şedinţă între 18,30 şi 20,30 la casa de cult. Ai înţeles? Ca să ajungi în curtea interioară trebuie să treci neapărat prin faţa camerei lor. Este singurul hop. Încolo, nu risca să fie văzut de nimeni. Zidurile care împrejmuiesc curticica n-au ferestre. Firesc, altfel nu s-ar bate covoarele acolo.
- Nu ne rămâne, conchise locotenentul, decât să-l supraveghem pe profesor în continuare cu cea mai mare atenţie.
- Da, da... Ascultă, Dobrescu! exclamă pe neaşteptate Minerva. Ce-ar fi să mă mărit?
Locotenentul se opri în mijlocul străzii. Câţiva trecători întoarseră capul surprinşi. Avea o expresie de gestionar căruia îi bate la uşă controlul financiar.
- D... de ce?
Minerva luă un aer modest:
- S-au auzit anumite glasuri... În sfârşit, mi s-a sugerat la modul cel mai fin, fireşte, că un astfel de pas ar fi recomandabil...
Sufocat de râs, Dobrescu făcea eforturi disperate să-şi păstreze seriozitatea.
"Aş da bucuros o mie de lei să văd individul după o săptămână. Tratament intens cu duşuri scoţiene, gimnastică suedeză, extensoare, trigonometrie, exerciţii stimulatoare de algebră, ore subtile de limbă persană..." Oftă:
- Săracul!
Minerva recunoscu:
- Ai dreptate! în fond, omul nu mi-a făcut niciun rău.
6.
Dincă mergea grăbit, legănându-şi umerii cu mişcarea caracteristică oamenilor voinici. Braţele depărtate de trup, săltate uşor din coate, păreau inerte, de o rigiditate lemnoasă. Se opri în faţa locuinţei profesorului şi împinse cu umărul poarta înaltă de fier. Măsură surprins ferestrele întunecate ale imobilului. Scoase cheia, potrivind-o uşor în yală. Uşa de stejar masiv se deschise fără zgomot. Dincă ezită o clipă, apoi se strecură înăuntru alunecând ca o umbră.
Din bezna holului ţâşni un ţipăt ciudat, neomenesc.
Capitolul XVII
Maiorul de securitate Minerva Tutovan raportează
1.
- Ne-am întors acasă? întrebă colonelul.
- Încă nu. Deşi în mare, problema e rezolvată.
- Apropo, cum au savurat... ăăă... băieţii de la poliţie maniera ta cu totul personală de a te prezenta? Nu li s-a părut că eşti prea sentimentală cu Dobrescu?
Minerva îşi ridică sprâncenele sincer surprinsă.
- Realmente nu văd ce ar fi putut găsi ieşit din comun.
Ionaş râse:
- Te ascult! şi scoase capacul stiloului. Începu să mâzgălească pe cristalul mesei de lucru. Aceleaşi semnături, cu parafe superbe, complicate, pe care Minerva le cunoştea de mult.
- După cum v-am raportat, studiul de laborator al documentelor măsluite n-a dus la niciun rezultat. Diplomele fiind strict autentice ne-au scutit cel puţin de a investiga printre eventualii furnizori de coli-tip, sigilii, cerneluri şi aşa mai departe. Datele iniţiale ale unui Popescu, de pildă, au fost înlăturate completându-se cu cele ale lui Pascu. Fals parţial.
- De unde au fost procurate totuşi?
- Bănuiesc că unele au fost sustrase direct de la deţinători.
- Hm, mai greu! observă colonelul. Dispariţia unui astfel de document este de obicei imediat semnalată.
- Cu o condiţie: să ştii că ţi s-a furat. În principiu, toţi ne păstrăm actele, hârtiile mai importante într-un sertar, casetă dulap în care nu umblăm cu anii. Încerc acum să-mi amintesc de câte ori, din momentul isprăvirii studiilor, am avut nevoie de diplomă în original. Şi apoi s-a falsificat şi numărul de serie. Comunicarea rectoratului Universităţii din M., ca răspuns la adresa noastră, ne-a ajutat să sesizăm itinerarul parcurs în continuare de necunoscut. Spargerii de acum doi ani de la arhivele Universităţii nu i s-a acordat importanţa cuvenită. Neconstatându-se vreo lipsă, incidentul a fost pus pe seama unor studenţi teribilişti şi în consecinţă muşamalizat. Ce-i drept, nu se sustrăsese nimic din arhivă. Se adăugase doar în registrele diferitelor facultăţi numele falşilor absolvenţi. Astfel, reperarea lor pe calea unei eventuale verificări în masă prin serviciile de personal devenea imposibilă. De exemplu, am cerut relaţii Institutului Politehnic din Bucureşti privind confirmarea studiilor lui Pascu. Oamenii caută în registre şi îmi comunică plictisiţi că individul figurează până şi în cataloage.
- Extrem de abil...
- De la început m-a izbit o neconcordanţă în "stilul" de lucru al necunoscutului. Ce sens are să-i omori pe Mihăilă şi Pascu, să te pregăteşti să faci acelaşi lucru şi cu Maria Dumitrescu - reamintesc, toţi trei ingineri - şi s-o menajezi pe Dora Ioachim sugerându-i doar să dispară? Logic, am dedus că distincţia ţine de calitatea specială a celor trei, mai precis că Dora Ioachim, eventual detectată şi pusă să vorbească, nu poate trăda decât foarte puţin, în orice caz nimic compromiţător cu privire la combinaţie şi autorul ei.
- Probabil şi-a menajat complicea.
- Exclus. De altfel, marea performanţă a individului constă în a rămâne singur, deşi este înconjurat de complici. Toate mesajele le primeşte în locuri dinainte stabilite. Profesorul, de exemplu, depune materiale în diverse puncte ale Bucureştiului fără să ştie însă cine le ridică. Manifestă chiar o curiozitate încăpăţânată, bătrânească în acest sens. A fost văzut dând târcoale cutiilor oarbe în care a lăsat mesaje, aşteptând destinatarul să vină să le ridice.
- Deci, ignoră şi el cine e marele maestru.
- Absolut! Menajând-o pe Dora Ioachim, am înţeles per a contrario că motivul pentru care inginerii recalcitranţi trebuiau să moară reprezenta ceva mai mult decât divulgarea la poliţie a unui şantaj ordinar privind nişte sume de bani. Omul era prea bine camuflat ca să-i pese. În schimb, la mijloc fiind miza majoră a unor secrete cu caracter economic, indiscreţiile periclitau grav un angrenaj deosebit de bine pus la punct. Aceasta a fost, ca să zic aşa, premisa de principiu de la care am plecat. Relaţiile de la întreprinderile celor trei ingineri mi-au confirmat în parte presupunerile. Toţi lucrau în sectoare secrete, adevărate mine de informaţii. Mai mult, la secţia Mariei Dumitrescu dispare un eşantion infinitesimal dintr-un nou produs chimic cu proprietăţi, după cât se pare, excepţionale.
- Câţi oameni lucrează în secţie?
- Şase ingineri.
- Autorul poate fi oricare dintre ei.
Minerva zâmbi:
- M-am deplasat la faţa locului ieri dimineaţă, deci, practic, la mai puţin de 24 de ore de la moartea Mariei Dumitrescu. Cei de acolo abia constataseră dispariţia eşantionului şi se pregăteau să ne alerteze. Coroborat cu "sinuciderea" femeii şi plimbările profesorului în preajma locuinţei ei, mi-ar fi fost suficient pentru a trage o concluzie. Întâmplarea însă ne-a ajutat. Eprubetele cu produsele respective sunt încuiate în caseta superioară a unui dulap supraetajat la care au acces cei şase ingineri. Un amănunt: toţi au peste 1,70 metri. Dar, deşi relativ înalţi, nu pot ajunge la casetă decât urcându-se pe ceva. Maria Dumitrescu, singura femeie din secţie, avea 1,55 metri. O precizare: în laborator oamenii lucrează aşezaţi pe scaune medicale. Cunoaşteţi taburetele de fier mobile. Când am intrat în sală - asigurată fiind că nimeni n-a schimbat amplasarea obiectelor - unul din acest scaune se afla în faţa dulapului cu pricina.
- Ei şi? Singură spuneai că oricare din ingineri ar fi avut nevoie să se urce pe ceva pentru a ajunge la caseta cu eprubete.
- Da! făcu triumfătoare Minerva. Dar n-ar fi avut nevoie să ridice scaunul la maximum. Nimeni, în afară de Maria Dumitrescu.
Colonelul Ionaş râse. Îl amuzau deducţiile Minervei, generate aproape totdeauna de fenomene prozaice, imediate, apelând rar şi doar cu titlu de confirmare la arsenalul ştiinţific al criminalisticii. "Hm, amprente, mucuri de ţigări", obişnuia să spună ridicând dispreţuitoare din umeri. "Astea-s nade pentru borfaşi analfabeţi... Nici un văcărăştean care se respectă nu comite astfel de erori..."
Colonelul se ridică, făcând câţiva paşi prin încăpere.
- Maria Dumitrescu... Ştii... Actul ei, desigur, departe de a-l recomanda, mă impresionează. În general, dosarul ne-a oferit prilejul unui test interesant. Oameni de o condiţie etică discutabilă împiedicându-se până la urmă într-un rest, o fărâmă, un ciob de conştiinţă. E puţin, dar tot e ceva. Fenomenul mi se pare îmbucurător dacă te gândeşti că avem de-a face cu rebuturi. Pascu, Mihăilă, Maria Dumitrescu au acelaşi "destin" moral. În adâncul sufletului, nişte escroci cuibăriţi sub poalele minciunii. O minciună prosperă, izvor bogat de satisfacţii aparente. Inevitabil, vine scadenţa. Pascu, extrem de prompt, fără să ignore consecinţele faptului penal - şi niciunul dintre ei nu le ignoră - vrea să avertizeze securitatea. Acelaşi lucru îl intenţionează şi Mihăilă. Maria Dumitrescu merge ceva mai departe. Trădează, înstrăinând eşantionul, apoi, ca şi cum abia atunci s-ar fi trezit, înţelegând catastrofa, reacţionează violent, sinucigându-se. Nu de teamă, sunt convins. Căci dacă nu ţi-e frică de moarte, ai făcut un pas înaintea tuturor, nu-ţi mai e teamă de nimic. Într-un fel, ai devenit invulnerabil. Remuşcările sunt însă cumplite. Rămân poate povara cea mai grea. Adversarul nostru a intuit că există indivizi capabili să se preteze la josnicii. Dar că nu toţi vor merge până la trădarea de ţară, asta probabil n-a intrat în socotelile Marelui necunoscut... Marele necunoscut... Ai vreo idee cine ar putea fi?
Minerva făcu o pauză înainte de a răspunde răspicat:
- Da. În cursul anchetei, am discutat de multe ori împreună.
Ionaş întoarse capul repede.
- Atunci?!?
- Din nefericire, nu posed suficiente probe împotriva lui. S-ar putea însă să mi le ofere. Dacă profesorul va încerca să dispară, înseamnă că a fost avertizat de "cineva" asupra "firmei" mele: ofiţer de poliţie, fals pretendent la o diplomă falsă.
Telefonul începu să sune. Colonelul ridică receptorul:
- Da, bine, mulţumesc!
Închise.
- Ai avut dreptate, Minerva. Oftă, cu un zâmbet: Şi de astă dată. Locotenentul Dobrescu raportează că profesorul îşi face bagajele.
2.
Omul ajunsese în colţul străzii. Purta aceeaşi haină veche, demodată, cu guler de catifea. Într-o mână ţinea valiza mică din piele galbenă şi un sac de voiaj.
- La timp! şopti Minerva, înfigându-şi mâinile în braţul locotenentului.
Se opri în faţa bătrânului, adresându-i-se cu naturaleţe:
- Bună dimineaţa, domnule profesor.
Omul zâmbi nesigur şi Minerva admiră stăpânirea cu care-şi camuflase surpriza, poate groaza.
- A, dumneata...
- Azi urma să ne întâlnim.
- Ştiu, duduie, hm, dar diseară, diseară...
Îl măsură pe Dobrescu cu un clipit şiret:
- Ia te uită, erai şi dumneata, tinere! Nici nu ştiam, hm, că vă, hm, cunoaşteţi. Râse încetişor: Vă aştept diseară pe amândoi. Hm, negreşit amândoi...
- Domnule profesor, vorbi Minerva printre dinţi, scoţându-şi discret legitimaţia, aş vrea să stăm de vorbă. Acum.
- Hm... desigur, desigur... Unde?
- La dumneavoastră acasă. E mai intim.
Minerva intră ultima şi, după ce aruncă o privire de-a lungul străzii, închise uşa cu yala şi trase zăvorul.
Încăperea părea să nu fi cunoscut mătura de ani de zile, şi tot de ani părea preconizată această eventualitate. Absolut toate mobilele erau acoperite cu huse pe care praful zăcea în straturi comensurabile în centimetri, iar tavanul ajunsese o plasă joasă, incertă, ţesută de păianjeni.
- Unde intenţionaţi să dispăreţi? întrebă Minerva, arătând spre valize.
- Hm, să dispar? De ce să dispar?! Aveam de gând să mă duc la Ploieşti, la soră-mea.
- Şi pentru câteva ore vă trebuia atâta bagaj?
- De ce numai câteva ore? Poate, hm, pentru câteva zile...
- A! Înseamnă că diseară trebuia să iau plasă. Nu-i aşa, Dobrescu? Parcă aşa se zice.
Omul ridică din umeri, scuzându-se:
- N-aveam cum să vă anunţ. Iar de dimineaţă mi-a telefonat vecina soră-mii că e grav bolnavă. La vârsta noastră, hm, te sperii repede.
Minerva îşi băgă mâinile în buzunare.
- Domnule profesor, în alte condiţii aş fi flirtat cu dumneavoastră pe tema Ploieştiului, iar improvizaţiile vi le-aş fi urmărit cu mult interes. Un interes tehnic, dacă mă înţelegeţi, căci este captivant şi instructiv să vezi cum minte un om inteligent. Ce-i drept, aţi primit de dimineaţă un telefon care v-a iertat. Vi s-a comunicat că sunt de la poliţie şi, în consecinţă aţi luat hotărârea să vă daţi la fund, riscă Minerva, scontând pe intuiţie.
- Hm! De ce să mă dau la fund? Adăugă cu tonul "vino-ţi în fire, cucoană!": Mergeam la Ploieşti, vezi bine. Dacă vreţi, hm, vă dau adresa...
- Vă încăpăţânaţi inutil, domnule profesor. Unde anume v-aţi ales refugiul nu ştiu, dar pot paria pe ce vreţi că valiza e plină cu bani, bancnote camuflate în cele câteva schimburi de uz imediat. Şi-apoi sustragerea dumneavoastră de la cercetări rămâne o problemă secundară în contextul faptelor de care vă faceţi vinovat. Nu insistaţi!
- N-am idee la ce, hm, la ce vă referiţi.
Minerva îl privi în ochi.
- Cui vreţi să-i lăsaţi timp? Şi de ce? Persoana care vă dă dispoziţii v-a abandonat. Avertizându-vă totuşi că sunteţi filat, a făcut-o nu pentru că ţine la pielea dumneavoastră, ci la a lui.
Bătrânul tăcea, privind în gol. Minerva reluă, cu oarecare blândeţe în glas:
- De dragul cui vă sacrificaţi ultima şansă?
- Ultima şansă? Hm! Şi care ar fi, mă rog, aia? Zâmbi amar: Doar n-oţi vrea să mă ameţiţi cu istorioara clemenţei, hm, acordată infractorului drept recompensă pentru o atitudine sinceră. Adineauri mă taxaţi drept un om inteligent.
- Şi ce câştigaţi altfel? Că aţi intermediat procurarea de diplome false şi, indirect, de informaţii cu caracter economic e un fapt incontestabil. Mie însămi mi-aţi făcut propunerea.
- Aş putea afla cum probaţi, hm, trebuşoara asta? Din câte sunt informat, anchetatorul nu poate depune mărturie.
- Sunteţi bine informat. Dar omiteţi că timp de câteva săptămâni aţi fost urmărit îndeaproape. S-a înregistrat pe peliculă depunerea pachetului cu acte în cutia oarbă din Ştirbei Vodă. Celor trei falşi ingineri asasinaţi, Pascu, Mihăilă şi Maria Dumitrescu, dumneavoastră le-aţi procurat diplomele. Dispunem în această privinţă de probe ce nu pot fi tăgăduite.
- Asasinaţi?!?
- Exact. Ce-i drept, Maria Dumitrescu s-a sinucis. A fost împinsă la asta. Deci, pe undeva, tot o crimă. De aceea nu vă înţeleg. Nu susţin că activitatea dumneavoastră infracţională reprezintă o joacă de copii. Totuşi n-aţi ucis. Altcineva a fost îndatorat cu acest oficiu.
- Şi atunci ce vreţi să aflaţi? Poate, hm, numele persoanei...
Minerva clătină din cap:
- Nu, căci nu-l ştiţi nici dumneavoastră. Asta am înţeles-o de mult. Nu-l cunoaşteţi pe individ, deşi curiozitatea v-a determinat să daţi târcoale cutiilor oarbe în iluzia că-l veţi surprinde ridicându-şi materialul. A fost însă inutil.
Bătrânul îşi scoase ochelarii. Scrută chipul Minervei cu o curiozitate abstractă.
- Aşa... hm... vasăzică aşa... hm, cred că aţi câştigat. Se ridică în picioare: Nu vreţi o cafea?
- Ba da. O va prepara însă colaboratorul meu. Eşti drăguţ, Dobrescu?
- Hm, tinere, a doua uşă la stânga pe coridor. Cafeaua o găseşti în cutia roşie de tablă din bufet. Cutia mică.
- Mda, făcu Minerva pe gânduri. Du-te, Dobrescu. Să-mi spui şi mie câte cutii roşii sunt în bucătărie.
Bătrânul râse silit:
- Vă e teamă, hm, să nu vă otrăvesc?
- Evident! răspunse sincer Minerva. Ar fi formula cea mai lesnicioasă de a scăpa de noi.
- Adineauri spuneaţi că nu mă vedeţi capabil de crimă.
- Am afirmat că nu le-aţi comis, plecând de la modalitatea lor de înfăptuire şi ştiind cu precizie ce aţi făcut în ultimele săptămâni. Dar că n-aţi fi în stare să ucideţi, din punctul de vedere al complexului dumneavoastră moral, e cu totul altceva.
Locotenentul îşi băgă capul pe uşă, clipind nedumirit.
- Ei?
- O singură cutie, doamnă maior. Toate celelalte sunt albastre, cu floricele galbene.
- Cred că n-o să bem cafea, Dobrescu, râse Minerva. E măsluită...
- Absurd! exclamă profesorul. De unde era să ştiu că, hm, că veniţi la mine?
- Făcând abstracţie de avertismentul primit, era firesc să ne aşteptaţi. Când învârtiţi afaceri dubioase, eventualitatea că ai putea fi prins într-o zi devine o obsesie.
Bătrânul îşi încleştă degetele în husa plină de praf.
- Absurd, repetă el, absurd.
- Nu vă impacientaţi. N-am de gând să adaug la palmaresul dumneavoastră o tentativă de crimă. Zâmbi larg: Vă ascult!
Profesorul îşi lăsase bărbia în piept. Nu era tulburat, ci părea mai degrabă obosit. O oboseală lină, resemnată. Surâse incert:
- Acum aţi câştigat cu adevărat. Nu mai e, hm, o supoziţie.
- Deci am avut dreptate în chestia cu otrava, observă amuzată, fără supărare, Minerva, iar locotenentul conchise că nimeni nu e invulnerabil micilor vanităţi.
- Aş prefera să-mi puneţi întrebări! şopti profesorul. Mi-e greu, hm, să mă concentrez...
- Perfect. De când participaţi la această combinaţie?
- Sunt cinci ani de atunci. Hm, într-o seară am primit un telefon. Un interlocutor ciudat. A început să-mi povestească propria mea viaţă. Era bine informat, hm, al naibii de bine informat.
- A făcut aluzie la fapte ori situaţii pe care dumneavoastră le treceţi de obicei sub tăcere?
Bătrânul râse:
- Aveţi o manieră, hm, interesantă de a împleti brutalul cu amabilitatea plină de menajamente. "Situaţii pe care să le trec sub tăcere!" Hm, acesta este un eufemism. Dar vă înşelaţi. Individul nu m-a şantajat. N-avea cu ce. Am un fiu care a fugit din ţară. Sunt ani de-atunci. Ei şi? Nu, nu m-a şantajat deloc. Mi-a făcut propunerea în termeni cât se poate de limpezi, negustoreşti. Ştia că am elevi mulţi. Trebuia să-i reperez pe cei care, nefiind prea dobitoci, s-ar fi pretat la situaţii trucate. Am crezut că e o farsă. Dar a doua zi dimineaţa am găsit sub uşă un plic cu 3 000 de lei. În acelaşi moment a început să sune telefonul. Necunoscutul îmi preciza că banii constituie un aconto nerestituibil, chiar dacă nu încheiam târgul. A întrerupt convorbirea, înainte să fi scos un cuvânt. Seara a sunat din nou.
- Şi? întrebă Minerva.
- Hm. E clar. Am acceptat.
- Ce v-a determinat s-o faceți?
3.
Individul aștepta în cabină, privind îngrijorat prin peretele de sticlă. Mai erau 30 de secunde. Dacă cineva ar fi dorit să folosească în acest interval telefonul public, ar fi simulat o convorbire ridicând receptorul şi apăsând în acelaşi timp pe furcă pentru a nu bloca aparatul.
Individul îşi consultă încă o dată ceasul. În aceeaşi clipă, telefonul emise câteva semnale scurte, bile sonore captate în cuşca de sticlă.
- Cum stăm?
- Au pus mâna pe el. Femeia cu puştiul.
Individul îşi lipise gura de microfon. Buzele se mişcau moi, informe pe grătarul de metal.
- Unde sunt?
- La moşu'!
- Aha...
- Ce să fac?
- Dă-i o mână de ajutor. Ştii cum...
4.
- Bănuiesc, hm, raţionamentul dumneavoastră. Sunt bătrân, singur, aparent fără vicii. Duc o existenţă mizerabilă, de cârtiţă. Vă întrebaţi de ce m-am ambalat în treaba asta.
- Da! şopti Minerva. E de neînţeles.
- În timpul războiului am căzut prizonier. Chipul i se chirci. De-atunci cred în infern. Crăpam de foame eu şi ceilalţi. Doar împrejurările ne-au împiedicat să nu devenim antropofagi. Împrejurările şi poate, hm... Încă ceva... Un soi de demnitate. Era oare demnitate sentimentul acela tulbure, inconştient, care năştea în noi o rezistenţă surdă? Căci asta voiau. Să ne aducă la starea primară, animalică a firii, la startul de acum multe milenii al omului abia ridicat în picioare, să ne trezească toate instinctele înjositoare, mai bine zis să le reanime. Şi zău nu e greu. Râse: Hm, nu e greu deloc. Foamea te transformă într-o bestie. Foamea stimulată inteligent de câteva înghiţituri zilnice. Căci trebuia evitată narcoza inaniţiei totale. Mă întrebam atunci... Hm, mă întreb şi astăzi: ce urmăreau de fapt? Asigurarea unei depline securităţi din partea noastră? Absurd. Cu o singură mitralieră ţii la respect sute de oameni. Atunci ce? Studiu cinic al reacţiilor umane în circumstanţele date? Moarte lentă, sadică, de dragul sadismului? Mi-aduc aminte că după împrejmuirea de sârmă ghimpată creştea un măr. Ne despărţeau de el câţiva metri. De fapt, absolutul. Hm... Libertatea, ca şi moartea, erau pentru noi noţiuni absolute. Oftă: Da, da... Văd încă limpede fructele acelea mici cu coaja groasă, gălbuie. Poate că Adam când a muşcat din măr era înfometat... Mă întreb câţi ar fi pregetat atunci să ucidă, hm... să ucidă în schimbul unei poame chircite? Oameni... omenie... hm, vacs! Toată biblioteca din Alexandria după care de secole bocesc generaţii întregi nu făcea cât o bucată de mămăligă. Atunci am înţeles prima oară că aşa-zisul criteriu valoric e fatal dependent împrejurărilor. Dar asta e altă poveste. Am ieşit de-acolo traumatizat psihic. O lăcomie dementă, iraţională, generată de spaimă. Să am, să adun, să nu mi se mai întâmple... Şi niciodată nu era de ajuns. De fapt, de ce vă spun toate lucrurile astea? Da, hm, despre ce vorbeam?
- Aţi acceptat propunerea...
- Da. Mi-a dat apoi dispoziţii de ordin tehnic. Cum luăm legătura, unde predau marfa etc. Am înţeles repede că dacă, hm, dacă va fi să cad, voi cădea singur. Era clar că voia să rămână în umbră, iar combinaţia fusese preconizată de aşa manieră, încât lucrul s-a dovedit posibil. Omul acesta a intrat de cinci ani în viaţa mea, uneori îl visez, hm, coşmaruri stupide, straie fără chip ca în Wells, dar habar n-am cine e şi cum arată. Îi ştiu doar glasul.
- Situaţia nu v-a îngrijorat?
- De ce? Un astfel de partener îţi inspiră încredere. Şi apoi, cu ce m-aş fi ales, hm, dacă în loc de unul în boxă am fi luat loc doi?
- Totuşi aţi încercat să-i descoperiţi identitatea.
- Hm, duduie, asta se numeşte curiozitate. Nu mă interesa identitatea lui - nume, prenume, profesiune, hm, stare civilă. Voiam să-i văd doar chipul. Devenise o obsesie, o necesitate vitală căreia nu mă mai puteam opune. E absurd, dar dacă stai şi te gândeşti bine, omul ăsta, hm, îmi devenise fiinţa cea mai apropiată.
- De câte cutii oarbe dispuneaţi?
- Patru. Cea din Ştirbei Vodă, Cimitirul Ghencea aleea 9 - Monumentul Costăchescu, o alta la lacul Herăstrău şi în sfârşit grădiniţa bisericii din strada Olari. Când aveam să-i comunic ceva, lipeam o etichetă pe un stâlp dinainte fixat în preajma Facultăţilor de Drept, Medicină ori Politehnică. În aceeaşi zi primeam un telefon. Dacă depuneam banii şi actele într-un anumit loc, instrucţiunile şi diploma confecţionată le ridicam obligatoriu din altă parte.
- Cum eraţi remunerat?
- Necunoscutul, hm, e un tip corect. Înţeleg prin aceasta că împărţea banii în mod echitabil. Opream jumătate din sumele predate de, hm, viitorii ingineri. Râse: În privinţa asta avea încredere în mine.
- Cine vă supraveghea?
5.
Ocoli casa în fugă, stropind pereţii din belşug cu un lichid incolor, fără miros, scurs dintr-o butelie plată de metal.
Se opri sub fereastră. Silueta locotenentului Dobrescu, întors cu faţa spre interior, sprijinindu-se de pervaz, tăia priveliştea. Individul ridică piedica armei.
6.
- Hm, un fel de uriaş, răspunse după câteva clipe de gândire profesorul. Înalt, extrem de voinic. Acum, iarna, poartă un soi de canadiană îmblănită. Ştiţi, hm, cum aveau soldaţii americani în '45. Se află tot timpul în preajma mea. Din când în când, primesc câte un telefon, dar nu răspunde nimeni. Ca şi cum mi-ar lua temperatura...
- Numărul de telefon 17 19... vă spune ceva?
Bătrânul se gândi câteva clipe:
- Nu-mi dau seama. O fi al unuia dintre, hm, "inginerii" mei. Râse. Lista e lungă. Dumneavoastră eraţi a paisprezecea. V-aţi fi închipuit?
Se ridică, îndreptându-se spre cealaltă extremitate a odăii.
"Doamne sfinte!" se sperie Minerva. "Paisprezece pseudo-specialişti care-şi plătesc tributul dând informaţii..." Dar n-avu timp să-şi isprăvească gândul....
7.
Individul văzu groaza aşternându-se pe chipul profesorului. Ochii ca cenuşa, fără strălucire, nu se puteau desprinde de orificiul mic, rotund, al revolverului. Un spasm ca o tresărire şi, înainte de a apăsa pe trăgaci, bătrânul, căutându-şi echilibrul cu braţele, se rostogoli fulgerat pe parchet.
Individul scoase bricheta din buzunar şi o aruncă aprinsă. O vâlvătaie lungă, roşie, izbucni în sus ca un şarpe. Începu să alerge din răsputeri.
Minerva sări în picioare. "Ce-a fost asta? Un atac de cord? De ce? Profesorul privise pe fereastră..."
Cu o lovitură scurtă sparse geamul. Văzu silueta înaltă dispărând spre capătul străzii. Scrâşni printre dinţi:
- Dobrescu, ia-te după el! Adăugă cu căldură: Să fii atent.
Locotenentul escaladă geamul, îndepărtându-se în goană.
Minerva se întoarse spre bătrânul prăbuşit. Un miros iute, înecăcios, o ţintui locului. Casa profesorului ardea ca o torţă.
Capitolul XVIII
Meci cu moartea
1.
Locotenentul se opri derutat. Aleea, blocată de o clădire înaltă, se bifurca pe cealaltă latură în două străzi lungi şi înguste. Îşi simţi palmele transpirate. Încotro s-o ia? Asasinul reuşise să dispară. Nu putea fi prea departe, dar orice clipă era în avantajul lui, îl ajuta să se îndepărteze. Stătea gâfâind în mijlocul străzii, privind de jur-împrejur.
O fetiţă de vreo zece ani în palton albastru, cu o coardă în mână, îi zâmbi, arătând cu degetul undeva după colţ. Începu să alerge...
2.
Aerul devenise irespirabil. Pe fereastră se zăreau flăcările, nişte limbi uriaşe din ce în ce mai înalte, prinzând zidurile casei într-o cuşcă de foc.
"Se îndrepta spre bibliotecă, nu spre uşă", îşi repeta Minerva recapitulând ultimele clipe ale bătrânului.
Trebuia să găsească lista celor 14 ingineri falşi. Gândul că flăcările vor mistui în câteva minute hârtia, carnetul ori agenda în care erau trecuţi o înnebunea. Câteva minute şi cei 14 se vor scufunda în necunoscut, în neantul plin de spaime al unei întinse reţele de spionaj. Şi şi-o reproşa amarnic, căci era primul lucru pe care trebuia să-l obţină de la profesor.
Focul intră în odaie, prinzând hulpav perdelele, husele pline de praf. Cu ochii roşii, înecându-se, Minerva nu băga de seamă. Trăgea disperată de sertare, răsturnând vesela şi rufăria, cotrobăind printre scrisori şi chitanţe vechi, căutând în spatele tablourilor, sub cartoanele prinse în pioneze.
Brusc, uşa de pe coridor se deschise şi apăru femeia.
Locotenentul îl ajunse din urmă câteva străzi mai departe. Omul se întoarse brusc, încovoiat, cu mâinile îndepărtate de trup. Avea o siluetă uriaşă, cu umeri masivi, astupând cerul. Pumnul greu, ca un baros, ţinti obrazul lui Dobrescu. Acesta eschivă la timp şi îi prinse braţul într-o figură de judo. Se auzi osul scrâşnind, dar individul scăpă din încleştare. Braţul atârna inert lângă trup. Locotenentul privi în lungul străzii. O fracţiune de secundă. Primi o lovitură la rădăcina capului şi căzu în genunchi. N-avea aer...
3.
Chipul palid al femeii era calm. Îşi strângea la gât o haină lungă, neagră, privind-o pe Minerva cu o curiozitate stranie. Părea să nu observe focul.
Încercând să astâmpere flăcările care i se agăţau de umeri, de pulpanele hainei, ameţită de fum, Minerva strigă gâtuit:
- Fugi. Pleacă. Fugi. Ai să arzi!
Un surâs palid flutură pe chipul straniu. Femeia îşi clătină capul şi întinse mâinile înainte, ca şi cum ar fi vrut să prindă vâlvătaia.
De departe se auzea alarma pompierilor.
Minerva continua să caute.
4.
Dobrescu se ridică. Își simțea picioarele moi. Îl văzu pe asasin dispărând la capătul străzii. O stradă pustie... "Cum pot fi străzile atât de pustii?" Ameţit, locotenentul încercă să alerge...
5.
O dădu la o parte strigând, aşa i se păru, căci nu-şi auzi glasul:
- N-auzi? Pleacă! Pleacă odată!
Se sprijinea de pereţi, căci din cauza fumului dens şi opac nu mai vedea nimic.
Ajunse greu în biroul profesorului. În prag se împiedică şi căzu. Se târî până la masă gâfâind. Îi era teamă să nu-şi piardă cunoştinţa. Gura îi era uscată, arsă, parcă umplută cu jăratic.
Deşertă sertarul mesei. Hârtiile se aprinseră. Cu ultime speranţe, doborî de pe piedestal bustul lui Voltaire.
Gol.
6.
Doi tineri mergeau agale, cu mâinile în buzunare. Loveau pietricelele din mers, proiectându-le spre bordura trotuarului. Priviră curioşi omul cu braţul ţeapăn care fugea, apoi pe celălalt, venind din urmă cu paşi dezordonaţi, scăpaţi de sub control.
Ridicase mâinile făcând semne disperate. Striga ceva nedesluşit. Tinerii se întoarseră:
- Ce-i cu ăştia, dom'le?
- Habar n-am! şi întinse piciorul de-a curmezişul.
Împiedicat, asasinul căzu cu un geamăt peste braţul luxat.
Făcu câteva încercări să se ridice, apoi renunţă.
Dobrescu se apropie, gâfâind:
- Mulţam, fraţilor!
7.
Căuta printre cărţile din bibliotecă. Le azvârlea jos, vrând parcă să alimenteze focul. Auzi ceva, un urlet în spate, dar nu se întoarse. Cineva îi puse mâna pe umăr.
- Pleacă, femeie, pleacă! Ţi-am spus să pleci!
Dar un braţ puternic o răsuci. Desluşi prin fumul gros un bărbat solid în uniformă de pompier. Mustaţa neagră îi dădea un aer teribil, de Poilu.
Omul răcni din toate puterile:
- Hai, cucoană! Cade casa pe dumneata!
- Salvaţi femeia şi bătrânul!
- N-avea grijă...
Minerva nu-l mai auzi. Scoase o exclamaţie, un chiot de bucurie. Sus, pe ultimul raft, se afla un sul de hârtie. Văzu primul nume: Maria Dumitrescu. Îl apucă crispată şi se prăbuşi.
Omul îşi făcu drum printre flăcări ţinând-o în braţe. Obrazul Minervei, fierbinte, se lipi de nasturii de metal cu un suspin nedesluşit.
- Aprigă femeie! îngână pompierul uluit.
Capitolul XIX
Capcana
1.
Aproape alergând, Necula ajunse femeia din urmă. Era încă tânără, cu picioare lungi, nervoase. De umăr îi atârna poşeta deschisă. Se vedeau nişte bani, o batistă, rujul. La o jumătate de metru în spate, Necula, cu degetele transpirate, lăsă să alunece înăuntru biletul. Femeia întoarse capul. Necula zâmbi echivoc şi traversă strada.
Se înfundă într-o alee îngustă cu imobile elegante. De un gard atârna cutia de scrisori din tablă albastră. Privind circumspect în jur, aruncă al doilea bilet şi se îndepărtă.
2.
Traducătorul se întrerupse din bătut la jumătatea paginii. Luă o ţigară şi întinse mâna după cutia de chibrituri. O scutură din obişnuinţă. Găsi un singur băţ care nu se aprinse.
Traversă holul şi intră în odaia lui Necula. Îl izbi mirosul închis, dulceag. Aprinse lumina şi zări pe toaletă cutia de chibrituri pentru menaj. Luă un pumn de beţe. Sub o balerină din porţelan ieftin îi atraseră atenţia nişte pătrate de hârtie tăiate atent şi economic de meticulosul Necula. Printre ele, foi de indigo de aceleaşi dimensiuni.
Răsfoindu-le, observă urme lăsate de apăsarea creionului pe una din foiţe. Ridică hârtia violet, apropiind-o de oglindă. Descifră primele cuvinte, zâmbind dispreţuitor.
3.
Necula se trezi pe neașteptate cu sentimentul acut că se află în primejdie. Îşi şterse cu mâneca pijamalei sudoarea rece de pe frunte, încercând să audă altceva decât bătăile inimii. Descifră greu ora pe cadranul fosforescent. 3 fără 20. Plină noapte.
Avea certitudinea că un zgomot, un zgomot deosebit, special, altceva decât o frână, o ţeavă de eşapament ori un papuc trântit la etajul superior îi întrerupsese somnul. Crezu că aude mişcare pe hol şi se apropie în picioarele goale de uşă. Nu, de astă dată nu erau nervii. Se auzeau paşi. Paşii furişaţi ai cuiva care se ascunde, care bâjbâie în întuneric. Altceva decât menajamentele fireşti ale lui Luca, Dincă ori ale lui când se întorceau târziu, în noapte.
Crăpă uşor uşa. Ochii deprinşi cu întunericul scotociră ungherele holului. Dinspre bucătărie tremura o geană de lumină. Se apropie tiptil, hoţeşte, cu degetele încleştate pe piepţii pijamalei.
Uşa era deschisă de un lat de mână. Recunoscu din spate silueta lui Dincă şi vru să râdă, mai mult uşurat decât bine dispus. Dar hohotul se înecă în gâtlej.
Dincă îşi întoarse faţa. Mâinile îi erau murdare de ceva roşu, vâscos. "Sânge", se înfioră Necula. Chipul descompus şi cenuşiu era oribil...
4.
Minerva se așeză în fotoliul din spatele biroului, încercând să-şi ascundă tremurul genunchilor.
Simţea o ameţeală uşoară, ochii erau fierbinţi, uscaţi din cauza febrei. Negri şi lucioşi de obicei, acum străluceau ca două faruri. Privi în lungul încăperii, peste capul lui Dobrescu.
- Aş bea o cafea. Foarte amară. Şi să fie adus individul.
Închise ochii, apăsându-i puternic cu degetele reci.
5.
O bău ținând ceașca cu amândouă mâinile, căci îi tremurau prea tare. Bănuia că are temperatură, dar faptul în sine, cel puţin pentru moment, n-o tulbura, căci febra o stimulase totdeauna, acţionând ca un excitant.
Individul stătea în faţa ei, cu podul palmelor proptite pe genunchi. Trupul uriaş, zămislit parcă după alte şabloane decât cele obişnuite, avea tresăriri scurte şi ciudate, fără nici un corespondent pe chipul inexpresiv.
Minerva îi cântări nepăsarea, un soi de resemnare fatalistă faţă de consecinţele preconizate şi acceptate de mult.
Anchetarea lui, după consemnarea convenţională a datelor de stare civilă - Gheorghe Anton, 41 de ani, fără ocupaţie, antecedente penale, domiciliat în Bucureşti, Calea Rahovei 145 - se anunţa uşoară. Un individ obtuz, un ghem de instincte fără raţiune.
Bruta din faţa ei, reflecta Minerva, avusese un singur merit. Acela de a nu fi gândit singur, de a fi respectat neabătut regulile impuse de celălalt.
- Cum te-a racolat?
- Mi-a telefonat la un vecin din curte. Acum patru luni. Ştia multe. Zicea că m-a cunoscut..
Se întrerupse, privind-o pieziş pe sub fruntea încreţită.
- Unde? La penitenciar?
Râse parcă uşurat de intervenţia Minervei:
- La penitenciar. Oamenii îşi spun multe pe acolo. Povestesc şi ei, ce să facă? Dar şefu' nu e dintr-ăia.
- De unde ştii?
- E prea şmecher ca să fi stat la pripon.
- L-ai văzut vreodată?
- Niciodată.
Minerva oftă imperceptibil. Pusese întrebarea într-o doară. Ştia că necunoscutul, omul care imaginase povestea asta halucinantă, e prea deştept pentru a se da pe mâna lui Gheorghe Anton. Nu riscase nici măcar cu profesorul, a cărui colaborare pe planul inteligenţelor ar fi fost desigur fructuoasă. Şi totuşi, pe undeva inconştient, sclipise scurt un licăr de speranţă.
Încercă să-şi îndrepte spatele. Se simţea slăbită, din ce în ce mai slăbită.
- Pe scurt, ţi-a oferit o anumită sumă de bani pentru fiecare victimă. Cât?
- Nu ca să-i ucid, mormăi Anton.
- Dar pentru ce?
- Aşa, să-i urmăresc... Două mii.
Minerva se înfioră. "Doamne sfinte! Două mii de lei viaţa unui om. Două mii! Cât o jumătate de televizor, cât un costum de stofă oarecare..."
- Uite, Anton Gheorghe, eu zic că e mai bine să laşi balivernele.
- Vă spui că nu i-am omorât...
Şi luă atitudinea clasică a infractorilor "fără stil", însă trecuţi prin şcoala Văcăreştiului.
- Doar dacă o să mă obligaţi să recunosc...
- E simplu. Nu-i aşa? Ce-i în capul tău? Mă duc pe urmă în instanţă şi-i dau cu gura. Să vedeţi, domnule preşedinte, m-au bătut ăia de la poliţie, ori de la securitate şi a trebuit să recunosc. Mi-au sfărâmat oasele...
- Păi dacă nu i-am omorât eu.
- Zău? Pe profesor ai încercat să-l ucizi azi, în faţa mea. Numai că inima lui bolnavă ţi-a jucat un renghi.
- Hai să zic pe ăsta, admise, dar pe ăilalţi...
- Care ăilalţi?
- De mi-i puneţi în cârcă. Inginerii sau ce-or fi fost şi fufele alea două, inginereasa şi ailaltă, tânără...
Ce dobitoc! Iar omul din umbră ştia asta. Şi nu risca nimic. Căci Anton reprezenta doar o unealtă. O unealtă oarbă, ignorând mâna care operează. Iar realitatea, faptele demonstrau că celălalt raţionase bine. Hm! Celălalt. "Duşmanul meu intim!" Cine spunea aşa? Parcă Rommel despre Montgomery. Ori poate altcineva... Bat câmpii...
- De unde ştii câte au fost şi cine sunt victimele?
- Păi dacă le-am urmărit. Asta era... căută un termen adecvat... misiunea mea.
- Şi cine i-a omorât?
- Nu pot să ştiu.
- Ştiu în schimb cei care te-au văzut. Urmează şi confruntarea, n-avea grijă! Prima victimă a fost inginerul Pascu. L-ai urmărit de-acasă. După ce l-ai împuşcat, ai intrat în restaurantul "Cluj" şi ai dispărut prin curtea din spate, escaladând fereastra de la toaletă. Te-au văzut chelnerii şi ţi-au reţinut statura. Peste câteva minute or să fie aici.
Anton se foi pe scaun. Lemnul pârâi sub greutate.
- Nu-s eu ăla...
- A urmat Mihăilă. Şi pe el l-ai urmărit din momentul în care şi-a părăsit locuinţa. Ai văzut că aruncă o scrisoare la cutia poştală de pe Vâlcei. Peste două minute îl lichidai, dispărând în întuneric. Nu prea departe. De la un telefon public i-ai comunicat şefului rezultatul şi ai primit dispoziţie să dai foc cutiei poştale. La ce număr ai sunat?
Minerva, desigur, improvizase. Dar cântărind posibilităţile intelectuale ale ucigaşului, era convinsă că ideea incendierii cutiei de scrisori nu-i aparţinea. Cum între momentul asasinatului şi al incendiului se scursese foarte puţin timp, se putea deduce că legătura dintre criminal şi autorul moral fusese luată telefonic. Necunoscutul nu avusese cum să prevadă incidentul cu scrisoarea. Dar era limpede că-i fusese teamă de conţinutul ei...
- Nu ştiu despre ce vorbiţi...
Atitudinea era nesigură, stânjenită. În mod evident Anton continua să nege în virtutea inerţiei, fără să-şi facă totuşi iluzii. Preceptele bătrânilor puşcăriaşi sunt clare: "La anchetă, nu ştiu şi pace! P-ormă, vezi ce poate avocatul..."
Asta făcea parte din abecedarul penitenciarelor.
Minerva îşi umplu un pahar cu apă. Ar fi băut la nesfârşit, sau, mai bine, s-ar fi aruncat într-o cadă cu apă limpede şi rece ca gheaţa.
- Când te-ai dus la Maria Dumitrescu era deja moartă. Se sinucisese. Frică... Poate un ultim licăr de conştiinţă. După aceea am sosit eu. Te-ai ascuns - raţionă o clipă - da, te-ai ascuns după draperie. Ai părăsit apartamentul ulterior, profitând de scurta mea absenţă. Degetul l-ai furat pentru că-ţi plăcuse jucăria...
De astă dată, uimirea sticli în ochii lui Anton. Căscase gura, uitându-se la Minerva cu o stupefacţie tâmpă, ţinând de supranatural.
Aceasta reluă cu blândeţe:
- Hai, omule, nu mă fă să pierd timpul! Dă-i drumul, sau cum se spune pe la voi, ciripeşte!
- Păi ce să vă mai spun? Aşa-i cum ziceţi dumneavoastră. De fiecare căciulă, umflam două bătrâne. Eram pe drojdie, fără un sfanţ. Nimeni nu mă primea la lucru, când se afla cine sunt şi pe unde fui.
Se simţea prea rău ca să-i mai demonstreze că minte. Din contră, conducătorii de întreprindere au obligaţia legală să angajeze foştii infractori tocmai pentru a nu-i împinge din nou, prin constrângere economică, la furt, crimă, tâlhării...
- Cum primeai dispoziţiile?
- La telefon. Zicea: "Iei urma lui cutare, stă în strada cutare". O zi, două mă lăsa aşa să-i pipăi. După aia abia... Banii mi-i trimitea prin poştă.
- Cu profesorul cum aţi procedat?
- Păi ca şi cu ăilalţi.
- Oare? Dacă reuşea să se strecoare nestingherit trebuia să-l laşi să dispară.
- Dar nu reuşise. V-am văzut când l-aţi priponit. La 10 trebuia să-i aştept telefonul. Că aşa ne înţelesesem când ieşeam pe teren. La oră fixă mă suna la o cabină publică hotărâtă dinainte. Zic: "L-au prins!" Zice: "Ştii ce-ai de făcut." Numai că a mierlit-o singur...
- N-a "mierlit-o..."
Minerva apăsă pe sonerie. Anton fu scos din birou.
Uşa se deschise încet.
Rămase nemişcată şi întrebă, fără să-şi ridice privirea:
- Ce-i, Dobrescu?
- Vă simţiţi rău?
- De, băiete, am puţin guturai... Fă-mi rost de un calmant. Orice...
- E Vlase, doctorul, alături. Stă de vorbă cu procurorul Ştefănescu. Poate vă dă el ceva.
- Vlase?! se miră Minerva.
- Da, a venit cu un raport... Adăugă nesigur: i-am convocat şi pe ceilalţi trei: Dincă, Luca şi Necula. Credeam că aveţi nevoie de ei.
- De ce, băiete?
- Pentru confruntare. De altfel, dumneavoastră mi-aţi atras atenţia că azi încheiem bilanţul.
- Aşa ţi-am spus? Atunci să intre!
6.
Luară loc împreună, pe trei scaune alăturate. Necula, vădit îngrijorat, clipind mai des, mai mărunt, din ochii bolnavi de conjunctivită, Luca încercând eroic să-şi ascundă neliniştea sub o poză de detaşare filozofică, Dincă, mereu tern, zâmbind resemnat, cu o nuanţă imperceptibilă de ironie.
Figurantul, socotind strategic şi oportun să se indigneze, izbucni piţigăiat:
- E ora unu noaptea! Sunt un cetăţean paşnic. Consider un abuz...
Minerva îl măsură scurt.
- Stai jos, Necula!
Dezumflat, tăcu rotindu-şi iscoditor ochii în jur. Obrajii îi tresăreau ritmic, ca acţionaţi de o pompă.
Vlase, cu eterna trusă neagră în mână, se apropie de biroul Minervei. Şopti îngrijorat:
- Să vă dau un calmant?
Minerva îl privi lung, înceţoşat:
- Da, cred că-mi puteţi da...
În fundul biroului, Dobrescu şi procurorul discutau încet. Ştefănescu gesticula cu aerul cuiva căruia i se relatează lucruri imposibile. Pe chipul locotenentului aluneca un zâmbet fugar.
- Colaboratorul meu s-a cam grăbit convocându-vă astă-seară, spuse Minerva. De fapt... astă-noapte.
- Să lăsăm pe mâine, interveni procurorul susţinut de Vlase cu argumente profesionale.
Minerva îşi scutură capul cu mişcarea aceea a ei, caracteristică.
- Tot suntem aici. Nu va dura mult. Coordonatele mari ale problemei le cunoaşteţi. N-are sens să recapitulez... Poate sumar. Îşi plimbă privirea cuprinzându-i pe toţi cei de faţă: O idee genială exploatată extrem de abil. Un om cu multă răbdare, căci piesa se joacă în două acte.
Primo tempo: Racolarea candidaţilor la fals prin intermediul unui psihopat atins de fobia foamei. Oamenii trebuie să fie capabili, în stare să facă faţă problemelor de producţie ori cercetare, apţi de avansare şi, mai ales, lipsiţi de scrupule.
Secundo tempo: La un interval de câţiva ani, şantajarea posesorilor de diplome măsluite. Mda... Calificarea certificată de documentele false vizează sectoare-cheie din industrie, ceea ce asigură pseudo-inginerilor angajarea în posturi corespunzătoare. Activitatea ocultă desfăşurată pe câţiva ani are un rezultat mănos. Un număr de falşi specialişti împânzeşte ţara. Informaţiile încep să curgă. Dar sunt oameni şi oameni. Unii se răzvrătesc. Dacă au acceptat să beneficieze de o situaţie falsă, nu sunt însă de acord să şi trădeze. Teamă de consecinţe - grave în materie de spionaj - poate glasul întunecat al conştiinţei. Mă refer la Pascu, la Mihăilă... la Maria Dumitrescu.
Se opri. Liniştea era atât de deasă, de nefirească, încât cei de faţă îşi auzeau vâjâitul urechilor. Minerva oftă:
- În concluzie, oamenii mor înainte de-a apuca să vorbească... Maria Dumitrescu se sinucide cu o oră înainte de vizita mea. În aceeaşi dimineaţă auzisem pentru prima oară de existenţa ei. Era ciudat... Al naibii de ciudat. Ca şi faptul că profesorul este avertizat oportun - mi-a confirmat-o - despre adevărata mea calitate. Ciudat, ca şi toate handicapurile care-i permit adversarului meu din umbră să mi-o ia înainte, să-mi dejoace planurile, să-mi dea peste cap ancheta. Se comit două crime. Pascu şi Mihăilă sunt lichidaţi pentru că se răzvrătesc. Dora Ioachim, avertizată, dispare. Dispare pentru că poate va fi determinată să vorbească. Nu ştie mare lucru, ignoră total combinaţia diplomelor false şi asta îi salvează viaţa. Maria Dumitrescu nu rezistă şantajului. De fapt, aşa cum am mai arătat, îşi ia singură zilele. O face probabil doar cu câteva minute înainte de sosirea lui Gheorghe Anton. Scopul vizitei lui nu lasă loc îndoielii. Întâmplarea îl scuteşte de o nouă crimă. Ca şi în cazul profesorului care cade fulgerat de un atac de cord doar recunoscându-i silueta. Din fericire, a putut fi salvat. Principalul complice a rămas în viaţă. Serviciile lui Anton - ucigaş, fără scrupule - sunt remunerate. În rest, nu-l interesează altceva decât să respecte cu stricteţe dispoziţiile primite telefonic de la şef. Acelaşi şef care comunică în acelaşi mod cu profesorul. După ideea remarcabilă ce a generat toată povestea, "găselniţa", în virtutea căreia necunoscutul reuşeşte să rămână camuflat în mijlocul docililor săi complici, mi se pare performanţa cea mai prodigioasă. Este pentru prima oară când se dă o soluţie, un antidot justificatei temeri privind cooperarea în materie de infracţiune. Scadenţa e rapidă sau întârzie, dar totdeauna implacabilă. Mai devreme ori mai târziu complicii vor vorbi. Este o axiomă pe care necunoscutul o ştie şi o apreciază în limitele sale juste. Şi atunci? Întoarce lucrurile cu 180 de grade. Oricum ar fi căutat un atu - de ordin fizic sau moral - care să pecetluiască buzele complicilor cât mai sigur. Dar omul nostru nu-şi face iluzii. Profesorul e un bătrân care la urma urmelor n-are prea mult de pierdut. Iar Anton, brută primitivă, instincte şi pumni, îl poate vinde la o beţie oarecare într-o cârciumă sordidă de periferie.
Bău lung, golind paharul. Îi făcu semn lui Dobrescu să i-l umple. Acesta se execută cu gesturi precipitate, emoţionat, vărsând apă pe birou. Vru s-o şteargă cu batista, dar Minerva nu-l lăsă. Vedea tulbure. Vlase şi procurorul acolo, în fundul încăperii, răsăreau ca două umbre învăluite în ceaţă. Ceilalţi trei stăteau încremeniţi în poziţii rigide. Necula, cu mâinile agăţate de scaun, îşi repezise capul înainte, puţin oblic, ca şi cum ar fi auzit bine doar cu o singură ureche. Luca rămăsese cu ţigara neaprinsă între degete. Doar Dincă se uita în jur cu o curiozitate domoală, dar nedisimulată.
- Există o singură soluţie, aparent fantezistă. Complicii să nu-l cunoască. Destul de dificil să convingi pe cineva să lucreze pentru tine, să-ţi respecte neabătut dispoziţiile, dar mai ales să-l determini să ţi se supună necondiţionat într-o întreprindere plină de riscuri. Şi totuşi a izbutit. Argumentul material, servit concret şi cu promptitudine, i-a convins atât pe profesor, cât şi pe Anton. Comunicările se făceau telefonic - necunoscutul sunând totdeauna din oraş, niciodată de acasă. Schimbul de materiale - bani, acte, informaţiile inginerilor, care ridicau în fond cele mai mari dificultăţi, insurmontabile la prima vedere - totul se realiza prin intermediul unor cutii oarbe. Erau patru, răspândite în diverse puncte ale Bucureştiului, toate oferind posibilitatea ca un obiect depus într-un anumit loc să fie ridicat de necunoscut din acelaşi loc, folosind însă altă cale de acces. Clătină capul pe gânduri, lipindu-şi paharul, rece, de obraz. Lucrurile puteau merge astfel la infinit. O maşinărie extrem de bine pusă la punct. Dar, ca totdeauna, erori infinitezimale năruie eşafodaje considerate până atunci invulnerabile. Printre altele s-a comis una capitală: documentele false erau întocmite la o maşină de scris Remington. Realizând primejdia, s-a grăbit să se descotorosească de ea. Am găsit-o. Experţii noştri au căutat în zadar urme. Dar au avut o idee. Derulând cu atenţie panglica de tuş, au descoperit o amprentă. A fost o mică neglijenţă din partea necunoscutului care a atins-o cândva, inconştient. Băieţii o studiază acum...
- Înseamnă că..., începu procurorul.
- Înseamnă că peste puţin timp îi voi cunoaşte, în sfârşit, identitatea. Şi cu asta, suspendăm şedinţa.
Încercă să se ridice, ajutată de Dobrescu. Vlase, năucit parcă de cele relatate, o luă îndatoritor de celălalt braţ.
- Vă însoţesc până acasă. E maşina jos. N-am linişte până nu vă văd în pat.
- Nu! făcu încăpăţânată Minerva. Mă conduce Dobrescu.
Luca, Dincă şi Necula aşteptau nedecişi lângă uşă. Traducătorul se interesă cu aplomb:
- Putem pleca?
- Puteţi. La o adică, ştiu eu unde să vă găsesc.
Dobrescu îi deschise uşa. Ochii îi scăpărau. Întrebă în şoaptă groasă, făcându-i pe toţi ceilalţi să se întoarcă:
- Şi totuşi pe cine bănuiţi? Pentru că bănuiţi pe cineva. Am convingerea chiar că-l ştiţi.
Minerva aşteptă ca Luca, Dincă şi Necula să se îndepărteze. Spuse:
- "Necunoscutul" s-a aflat în biroul meu. Adăugă sarcastic: Mănăstire într-un picior...
Capitolul XX
Erori
1.
Mașina aluneca în noapte, ca o nălucă, pe străzile pustii.
- Uită-te pe geamul din spate! spuse Minerva cu nasul şi bărbia înfundate în gulerul ridicat al hainei.
Acum îi era frig, din ce în ce mai frig. Ţinea maxilarele încleştate, încercând să-şi stăpânească clănţănitul dinţilor.
- Se vede ceva?
- Nu.
- Spune-i şoferului să întoarcă pe linia lui 31. Trebuie să ajungem în Piaţa Confederaţiei.
- Nu mergeţi acasă?
- Ţţ! Facem o vizită.
Locotenentul avu impresia că n-a auzit bine. Ori poate Minerva delira...
- O vizită? La 2 noaptea?!
Opriră pe Aleea Alexandru.
- Aici! spuse scurt Minerva în faţa unui restaurant de cartier.
Rămase cu privirea aţintită înainte spre o vilă elegantă, în stil florentin.
- Ce facem? întrebă Dobrescu.
- Nimic. Aşteptăm!
La ferestrele parterului, lumina străbătea subţire de după draperiile grele. Într-un târziu se stinse.
- Acum putem merge! şopti Minerva.
Ieşiră din maşină şi urcară cele câteva trepte de la intrare.
- Ai arma la tine?
- Bineînţeles.
- Rămâi lipit de zid, să nu te vadă.
- Cine?
- Baba Cloanţa! Scrie sub sonerie. Şi chicoti.
Total deconcertat, locotenentul încercă să descifreze cartea de vizită. Nu mai avu timp.
Uşa se deschise brusc. În prag apăru o siluetă subţire, purtând o valiză mică din scai negru.
Dobrescu îşi stăpâni reflex exclamaţia: "El era?!!"
Minerva făcu un pas înainte, sprijinindu-se cu cotul de zid.
- Bună seara, doctore!
2.
Dobrescu rămase încremenit în picioare, stană de piatră, pendulându-şi privirile de la unul la celălalt.
- Stai jos, tinere, ai să oboseşti!
Vlase îi indică un fotoliu de piele. Completă, zâmbind amabil:
- N-am de gând să fug. De altfel, mi-ar fi şi imposibil. Bănuiesc că un regiment întreg mişună acum în jurul casei.
- Dar aveai de gând s-o faci, observă Minerva.
- Fireşte! Instinctul de conservare e ultimul care-l abandonează pe individ. Piere o dată cu noi.
- S-ar părea că dumneata nu l-ai avut în suficientă măsură.
Medicul râse:
- Vă gândiţi la toată povestea asta? Singură aţi demonstrat aseară eficacitatea măsurilor mele de precauţie... Morala: Nu eşti niciodată îndeajuns de prevăzător.
Locotenentul nu-l slăbea din ochi. Îl uimea dezinvoltura personajului, nonşalanţa conversaţiei amabile, ca şi cum ar fi discutat lucruri indiferente, drăguţe şi banale cu amici veniţi în vizită, modul impecabil, desăvârşit cu care îşi turna whisky. Gesticula discret, ca un om bine crescut, zâmbea fermecător.
- De ce-ai făcut-o, Vlase?
- Sunteţi un om inteligent! Ce înseamnă "de ce ai făcut-o?" V-aş putea întreba, la rândul meu, de ce n-aţi făcut-o dumneavoastră. Ori de ce procentul cutare de indivizi comit fapte reprobabile în timp ce ceilalţi îşi văd de treabă.
- Ştii foarte bine că sunt anumite cauze care generează fenomenul infracţional. Restul rămân speculaţii.
- Vă înşelaţi! Îmi expuneţi punctul de vedere oficial, pe care-l recităm din şcoală. După mine, eronat. Răul există în noi. Ca dovadă, dintr-o mie de inşi care vor maşină, fură numai unul. Condiţiile materiale sunt aceleaşi, dar reacţia variază de la un individ la altul, în funcţie de acel germene despre care vă povesteam. Amintiţi-vă câţi din oamenii trecuţi prin mâinile dumneavoastră au sfidat legea, mânaţi efectiv de nevoie.
- Îmi faci teoria răului prin predestinare?
- De ce nu? Este punctul meu de vedere...
- Adică ai simţit aşa, o necesitate în organism, să ucizi, să şantajezi, să devii trădător?
- Pardon, deşi amănuntul nu mai prezintă, din punctul meu de vedere, importanţă, trădare de patrie n-am făcut. Vreau să spun că n-am transmis informaţiile obţinute. Sunt toate aici, în valiză.
- N-ai făcut-o încă! Dar acesta era scopul. Deci tot acolo ajungeai. Cui trebuia să-i predai materialele?
- Nu ştiu. Puteţi să mă credeţi sau nu. Cum vreţi. Toată întreprinderea a fost concepută pe principiul camuflării absolute a participanţilor. Nu includ aici simplii executanţi ca Anton sau chiar profesorul. Banii mi se expediau prin poştă la diferite oficii din Bucureşti sau provincie. "Marfa" - informaţiile obţinute - trebuia depusă în intervalul de la 15 la 20 mai, orice zi mi-ar fi convenit, în spatele oglinzii din ascensorul principal al magazinului "Universal". N-ar fi fost dificil. O simplă alunecare a degetelor. Fotogramele au intrat într-un etui mai mic decât un baton de ruj. Adăugă cu ironie amabilă: Cum eu mă voi afla în imposibilitate fizică, desigur, oficiul îl veţi face dumneavoastră.
"Mda!" medită Minerva. "Sute de persoane circulă zilnic cu liftul. Pentru un funcţionar al magazinului ridicarea materialului ar fi reprezentat o jucărie. Deşi cu o celulă fotoelectrică... Dar asta presupune multe... Arestarea lui Vlase, securitatea avertizată, iar cei care lansaseră formula ascensorului considerau probabil că au posibilitatea să repereze instalarea unui aparataj special."
- Găselniţa mi se pare mai puţin ingenioasă, mai vulnerabilă decât cele pe care le născociseşi dumneata.
Vlase râse:
- Odată prins şi secretul ascunzătorilor descoperit, n-avea sens să mă mai complic. Aţi fi ştiut deja lecţia. S-a introdus pe deasupra, se scoate pe dedesubt...
- Cum ai fost racolat?
- Simplu şi elegant. Acum cinci ani îmi petreceam concediul pe litoral. La Eforie Nord. Pe plajă - cunoaşteţi plaja de la Belona în plin sezon - m-am împrietenit cu nişte străini.
- Ce naţionalitatea aveau?
- N-aş putea să vă spun. Vorbeau curent mai multe limbi, iar numele în astfel de ocazii nu înseamnă nimic. În orice caz, lucrurile s-au desfăşurat fără ostentaţie. Un foc, o ţigară străină, câteva glume, jocuri amuzante pe nisip cu discul de cauciuc ori bile colorate... Aveau tot felul de drăcii la ei... A doua zi ne-am reîntâlnit, de astă dată seara pe faleză. Cineva a propus o partidă de pocher. Din nou, totul părea firesc, întâmplător. O manieră agreabilă de a-ţi pierde timpul. S-au cumpărat trei sticle de whisky. Zâmbi: Johnnie Walker. Partida a avut loc în camera lor. Hotel Jupiter... lângă gară. Am băut mult. Sec, ca şi ei. Pe la 11 seara pierdeam 15 mii de lei. Am cerut un răgaz de 48 de ore pentru a-mi achita datoria... Mă gândeam să vând ceva... În sfârşit. Au început să râdă. Nu le venea să creadă. "E o sumă atât de mare?" N-aveau de gând să primească niciun ban. A fost o joacă, un divertisment... Mi-au băgat cu sila în buzunar banii lichizi pe care-i pierdusem. Vreo patru mii. Mă simţeam îngrozitor de prost. Jucau mai mult decât fair-play. Au acceptat în cele din urmă, după insistenţe penibile din partea mea, să plătesc o consumaţie la Cabaretul "Potcoava de aur". Atunci, după două sticle de Bourbon, mi-au făcut propunerea. Cu totul amical. Bani contra unor secrete cu caracter economic. Mi se lăsa timp la dispoziţie ca să pot pune pe roate "întreprinderea". Doi, trei, patru ani. Chiar în seara aceea mi-au înmuiat în toaleta cabaretului 70 de mii de lei. Credeam că visez... Ei mi-au sugerat ideea diplomelor false. În momentul în care aş fi început să "recoltez", urma să le dau de ştire.
- Cum?
- Trebuia să iau într-o seară masă la "Lido", însoţit de două femei blonde. Atât. Dacă n-aş fi primit un telefon în dimineaţa imediat următoare, aş fi repetat mişcarea după o săptămână. Am fost însă sunat chiar la prima tentativă.
- O femeie sau un bărbat?
- O femeie. Foarte laconică. Mi-a transmis chestia cu ascensorul de la "Universal" şi a închis.
- Ai mai primit şi alţi bani?
- De trei ori. În total cam 200 de mii. Să vă torn puţin whisky? Arătaţi rău, o să vă întremeze...
- Vlase, Vlase, îţi imaginezi că dacă mor eu, totul se rezolvă? Adică pleci cu Orient-expresul condus la gară de neamuri şi colegi în gingaş fluturat de batiste?
- Nicidecum. De altfel, v-am simpatizat întotdeauna... Chiar şi atunci când mi-am dat seama că am de-a face cu un ofiţer de securitate. Surâse: Nu, n-aţi comis nicio gafă care să vă deconspire...
- Atunci?
- Indiferent de abilitatea manevrelor mele nu-mi era îngăduit să sper că o acţiune de asemenea anvergură, durând de atâta vreme, este ignorată de securitate. Logic şi intuitiv, dumneavoastră nu puteaţi reprezenta poliţia, un anchetator care cercetează nişte crime oarecare. În cel mai bun caz îmi închipuiam că, probabil, camuflaţi pe altcineva la curent cu dedesubturile afacerii.
- Atunci ce-a fost chestia cu pilulele pe care mi le-ai oferit astă-seară? Sau ţi s-a părut că n-am probe suficiente contra dumitale? Trebuia să mai adaugi şi o tentativă de crimă?
- Acum două ore, ori două săptămâni era altceva. Dar amprenta odată detectată pe panglica maşinii de scris îmi răpeşte orice şansă. Vuieşte ministerul probabil. Pariez că numai despre asta se discută acum. Aşadar, puteţi să vă serviţi fără grijă.
Rămase un timp pe gânduri, apoi reluă cu un zâmbet amar:
- Şi totuşi, ce ghinion stupid! O combinaţie superbă care cade din cauza unui amănunt idiot.
- Dacă treaba te consolează, am să-ţi comunic că n-a fost unica eroare.
În ochii lui Vlase se aprinse un licăr de surpriză.
- Interesant!
- Ai greşit în primul rând nedisimulându-ţi adresa, vreau să spun, siguranţa şi eficacitatea cu care îmi puneai beţe-n roate. Parcă cineva ţi-ar fi şoptit mereu ce intenţionam să fac. Inerent, am început să mă gândesc la cei din anturajul meu, din imediata mea apropiere, la cei cu care lucrez... Dintr-o dată, cercul de investigaţii s-a redus simţitor. Ai greşit sugerându-mi personal piste false. Prea semăna cu Dincă portretul făcut necunoscutului care te-a acostat la poarta Institutului medico-legal.
- Dincă... Dincă, Luca şi Necula... Nu v-au derutat?
- Bineînţeles. Calculul a fost exact. Ştiai că în momentul scadenţei, când intervenea şantajul, vei întâmpina unele refuzuri, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat. Oamenii aceştia urmau să ducă cu ei în mormânt secretul. Pentru a-i deruta pe anchetatori, ţi-ai pregătit din timp trei piste false, adaptabile. Dincă, Luca şi Necula confereau prin însăşi existenţa lor dezordonată, alimentată pe undeva şi de năstruşnicul testament al lui Tase, un teren propice. Le-ai scos-o în cale pe Dora Ioachim şi după câteva zile, candizi sau numai îndrăgostiţi, toţi trei purtau, fericiţi, cea mai infamă zgardă. Femeia aceea superbă accepta toate compromisurile pentru câteva mii de lei, strecurate după fiecare ispravă. Evident, habar n-avea ce urmăreşti îndemnând-o să intre în viaţa celor doi ingineri şi a trioletului de beţivani. I-ai cerut să dispară. Lui Necula îi era teamă să facă confesiuni de groază să nu-l înhaţ plecând de la ideea răzbunării. Mai ales că Pascu murise la câţiva metri doar. Cu ceilalţi a fost simplu. Certificatul strecurat în rama tabloului din odaia lui Luca - oficiul l-a făcut Dora Ioachim - o carte cu dedicaţie fără dubiu lăsată tot de ea la Dincă, având grijă, prin lipsa hârtiei albastre, s-o detectez repede, cam prea repede. Pascu locuia în apropierea instituţiei noastre din Rahova. La ore imposibile, Dora Ioachim le dă întâlnire amicilor în trei puncte diferite, dar masate toate în apropierea restaurantului "Cluj". De fapt, Dora a acţionat ca un element de sudură. Tot ea a fixat întâlniri lui Dincă, Luca şi Necula pe Vâlcei unde urma să fie asasinat Mihăilă. Din păcate, am înţeles ceva mai târziu trucul. Când am vrut s-o iau la întrebări comiţând greşeala s-o convoc pentru a doua zi dimineaţa, chiar în faţa dumitale la Morgă, a dispărut confirmându-mi temerile. Da, ideea camuflajului în spatele celor trei n-a fost rea. Dubioşi până în vârful unghiilor, prinşi în cleşte de un concurs nefast de împrejurări al cărui autor erai dumneata, se zbăteau ca nişte insecte ţinând anevoie piept anchetei în care începusem să mă încurc şi eu. Dincă, instruit, fin, voit enigmatic, face o pasiune idioată pentru Dora. Intuiesc că a fost formula sub care l-ai ademenit la locuinţa profesorului, odată descoperit. I-ai făgăduit probabil divulgarea unor amănunte privitoare la arestarea ei. Nu?
- Cam aşa ceva. Ştiam că-l supravegheaţi. În plic îi strecurasem şi cheia sub pretextul că acela care-i va dezvălui taina este ţintuit la pat. Profesorul, instruit de mine, i-a înşirat nişte baliverne de circumstanţă...
- L-ai ales bine şi pe Necula. Superficial, laş, fără caracter, dispune în plus de o colecţie de superstiţii stupide care ne mână pe piste ridicole. Nu-mi puteam imagina totuşi că un om de vârsta lui e în stare să-şi piardă vremea cu "Lanţul Sfântului Anton". Şi iată-ne urmărind aiurea o cucoană în sacoşa căreia nimereşte unul din bileţele, luând fin la întrebări pe un tip căzut din cer, destinatarul altui bilet, şi aşa mai departe. Recunoaşte că treaba asta a depăşit până şi aşteptările tale.
Vlase râse:
- Bietul Necula!
- De Luca ce să mai vorbim...
Dobrescu o privea stupefiat. Minerva îşi regăsise vioiciunea, vechiul tempo. Poate vorbea mai repede, mai sacadat, cu suflu greoi, dar forţe proaspete păreau s-o anime.
- Pomeneaţi înainte de alte erori. Vă mărturisesc că sunt curios. Nu-mi pot da seama unde anume am ratat.
- La moartea Mariei Dumitrescu am dobândit certitudinea că dumneata eşti omul din umbră. Ai făcut două greşeli. Prima: La sugestia mea şi a lui Ştefănescu că femeia o fi adormit pe canapea şi că deci moartea o surprinsese dormind, ai râs. Îţi reproduc textual vorbele: "Ei, bravo! A adormit la 7,30 seara şi cu uşile vraişte..." N-aveai de unde să ştii cum intrasem eu. Mai exact, că găsisem uşa deschisă. Ţi-o spusese probabil Anton care m-a văzut. Dar să zicem că ai fi putut-o bănui, nu ştiu de unde. Aş fi rămas pe gânduri, însă o concluzie fermă nu puteam trage. Gafa mare ai făcut-o la plecare.
- La plecare?!
- Da. Dacă-ţi aminteşti, am încuiat în faţă cu zăvorul pe dinăuntru, părăsind locuinţa pe uşa de serviciu care dă pe o terasă. Afară era beznă. N-am văzut treapta înaltă şi am călcat în gol, gata să cad. De fapt, am căzut aproape. La fel a păţit şi Ştefănescu. Incidentul nu s-a petrecut şi cu dumneata! Vreau să spun că ai păşit avertizat, ca unul care ştia că trebuie să coboare o treaptă, ca unul care cunoştea imobilul. Studiai totdeauna cu atenţie locurile unde urma să acţioneze Anton, pentru a-i putea pune la dispoziţie date cât mai complete. Nu te-ai îndoit nicio clipă de cretinismul lui. Dar apropo, pentru că tot încheiem conturile. Ce era cu individa ascunsă în locuinţa profesorului?
- Nefericita aia? O divinizează. O iubeşte cu mila aceea care-ţi sfârtecă inima, cu dragostea dureroasă pe care ţi-o inspiră infirmitatea, neputinţa celui îndrăgit. E fiică-sa...
- Debilă mintal?
- Nu dintotdeauna. Probabil că acuma nu mai puteţi scoate chiar nimic de la ea. Într-o noapte, sunt 15 ani de atunci, întorcându-se beat acasă, frate-său a siluit-o, apoi a fugit din ţară. După un timp i-a scris bătrânului din Argentina. Nu i-a răspuns niciodată. Am convingerea că tot ce a făcut a fost din dragoste pentru ea. Să adune bani suficienţi ca să o scutească de mila publică, de azil, de balamuc. În sfârşit, nu ştiu cum vedea el treaba.
- Mie mi-a înşirat o poveste de prizonierat. Un gen de obsesie de acumulare.
- Nu minte. A fost ceva şi cu chestia asta, dar, bănuiesc, totul generat în primul rând de tragedia fiică-sii. Psihicul uman e complex. Altceva?
- Basta! Ia-ţi trenţele şi hai!
- Unde?
- Nu fă pe naivul. Ai avut cel puţin avantajul că ştii ce te aşteaptă. Cunoşti toate operaţiile.
- Ei, asta-i! Doar nu vă imaginaţi cumva că am să mă las condus după gratii şi plimbat prin piaţa publică. Afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul! Şi pe urmă să trag nădejde în serviciile unui avocat pântecos...
- Serios? Şi cam cum vezi dumneata lucrurile?
- Doamnă dragă, cu o jucărioară ca asta - şi ridicând mapa de piele de pe birou arătă un revolver mic cu pat de sidef - totul se rezolvă lesne. Deci, să ne luăm rămas-bun. În câteva clipe voi călători spre infern.
Minerva se ridică în picioare. Izbucni:
- Eşti un laş!
Omul clătină din cap, zâmbind:
- Hm... Manii de colecţionară. Gândaci, cât mai mulţi gândaci fixaţi cu acul în penitenciare. Obolul personal... Îmi pare rău doar de Mihăiţă...
Nu-şi putu păstra surâsul până la capăt. Apăsă pe trăgaci. Traiectoria fu deviată de intervenţia locotenentului care-i răsuci mâna, cu o mişcare fulgerătoare.
Glontele perforă tavanul. Fire de tencuială se împrăştiară prin încăpere.
Ușa se deschise. Pătrunseră înăuntru doi ofiţeri îmbrăcaţi în civil.
- Luaţi-l! dispuse Minerva.
Rămase apoi cu ochii aţintiţi în gol.
- Cine e... Mihăiţă? şopti târziu Dobrescu.
- Fiu-său. Dar minte. A minţit. Dacă-i părea rău, dacă s-ar fi gândit la el... Făcu un gest de oboseală şi oftă: Hai să mergem!
3.
Afară burnița, era frig şi, deşi scuturată de frisoane, pentru câteva clipe Minerva crezu că se simte mai bine.
În faţa ochilor, imaginea lui Vlase, umbră fantomatică, subţire, se destrăma fâşii.
Fragmente fizionomice - gura subţire, ochii ceţoşi, melancolici, obrazul îngust - ţâşneau din beznă într-o suită halucinantă de gros-planuri.
Îşi aminti de o vacanţă la Câmpulung, petrecută cu mătuşă-sa. Era elevă de liceu pe atunci. A patra? A cincea? Se îmbolnăvise de febră tifoidă. Tanti Caliopi, adeptă proaspătă şi entuziastă a sistemului Yoga, încerca să-i explice că e suficient să facă un efort pentru a-şi depăşi boala.
"Biata tanti Caliopi! Toată viaţa a fost o excentrică..."
- Apropo, Dobrescu, să-i dai un telefon mătuşi-mii. Ştii numărul. Îi spui că sunt pe teren... Îşi privi ceasornicul. Ora 8. Ce-i azi? Joi? Se crispă. O găseşti după 12. Are lecţii de persană şi profesorul stă tocmai în Bucureştii Noi. Vezi să n-o sperii.
- Aş... aş vrea să vă întreb ceva, începu timid locotenentul.
- Bănuiesc ce. Amprenta de pe panglica maşinii de scris... Nu există nicio amprentă, dar Vlase s-a speriat. Şi-a imaginat, şi asta am şi urmărit, că o fi atins din neatenţie panglica de tuş. Se poate întâmpla oricui. Un gest inconştient. Şi-a pierdut siguranţa.
- Vlase..., murmură locotenentul. Cine şi-ar fi închipuit!
- Aşa e, cine şi-ar fi închipuit...
Şi o altă imagine, proaspătă, colorată îi răsări din memorie. La Şosea, într-o dimineaţă de primăvară, Vlase, siluetă graţioasă şi fragilă, ţinând de mână un băieţel slăbuţ, cu figură matură... Ce stupid! Nevastă-sa, actriţa impozantă şi planturoasă ca o catedrală, îl părăsise pentru că i se păruse prea moale... Hm, prea moale.
- Ce-i asta? întrebă Minerva, oprindu-se speriată.
Doi vlăjgani, îmbrăcaţi în salopete albastre, alergau cât îi ţineau picioarele, cu un soi de furcă lungă în mână, prevăzută la capăt cu un laţ de sârmă. Cumetre în papuci, încinse cu şorţuri înflorate, fugeau ţipând, strângându-şi căţeii în braţe, copiii urlau, scheunături disperate vâjâiau, incendiau cartierul. La vreo 20 de metri mai încolo, într-un camion, câini de toate seminţiile lătrau cu labele agăţate în plasa de sârmă cu ochiuri mari, care-i ţinea prizonieri.
- Hingherii, observă locotenentul fără să poată descifra figura palidă, crispată a Minervei.
Aceasta şopti înfrigurată:
- Ascultă, Dobrescu! Vrei să faci o treabă bună?
- Ce anume?
- Dă-le drumul.
- Poftim?
- Nu suport să-i văd acolo, spuse gâfâind. Pe margine, în stânga, e cârligul. Adăugă dulce: Îl dai puţin la o parte, şi gata! Hai, te rog!
Dobrescu rămase cu gura căscată.
- E... e un ordin?
Îşi scutură capul sâcâită de ezitarea locotenentului şi spre uimirea acestuia, privind circumspect în stânga şi în dreapta, se apropie de camion. Ridică mâna scurt şi împinse cârligul cu un aer ce se dorea degajat.
Locotenentul, la câţiva metri în urmă, văzu cârdul de animale - un şuvoi fluid, revărsându-se din cuşcă cu un urlet triumfător.
Se auziră râsete şi de undeva, dintr-o curte, răsunară chiar câteva aplauze.
Furioşi, hingherii se apropiau în fugă.
- Dobrescule! şopti Minerva peste umăr. Cred că e timpul s-o ştergem.
Îşi continuară drumul cu paşi anonimi, de plimbare, admirând peisajul hibernal.
La ferestre, florile de gheaţă îşi destrămau petalele în picături lungi.
SFÂRȘIT
