Ion, Liviu Rebreanu

..............................................................
                                           15.

                     Vaietele ei, cu cât mai sfâşietoare, cu atât pe Baciu îl întărâtau mai tare, şi-l făceau să răcnească mai avan, parcă astfel ar fi vrut să-i înăbuşe glasul. Deoarece însă strigătele fetei nu slăbeau, ci se îngroşau ca şi cum ar izvorî acum din pântece, ochii lui umflaţi de mânie zăriră din nou burta batjocoritoare şi îndată începu să o lovească cu piciorul, icnind mai mulţumit, parcă prin fiecare izbitură şi-ar fi răcorit sufletul.
    Mâinile Anei, încrucişate, se sileau instinctiv să prindă loviturile crâncene care-i ameninţau rodul păcatului. Şi cizmele grele cădeau mereu, sfărâmându-i carnea zdrelită de ger, zdrobindu-i oasele.
    Ca nişte păsări speriate alergau ţipetele fetei, se risipeau chemătoare prin sat, se răsfrângeau peste dealurile zgribulite de frig.
    Baciu o lovea mereu, parcă tot mai nesăturat. Apoi, ca să-i înăbuşe vaietele, o trânti cu capul în zăpadă, care se roşi îndată de sângele ce-o podidi pe gură şi pe nas, pe când pieptul ei tot mai horcăia de gemete neputiincioase.
    Răcnetele şi strigătele din ograda lui Vasile Baciu sculară degrabă în picioare tot satul. Femeile de prin vecini sosiră într-un suflet, dar se opriră spăimântate la poartă şi numai de-acolo îndrăzniră să-l roage:
    - Las-o, bade Vasile, c-a omorât-o.... Tulai!..... Uite-o că nu mai suflă!.... Vai de mine şi de mine c-a ucis-o!.....  Săriţi, oameni buni, c-o omoară!...... Tulai!
    Drept cel dintâi bărbat sosi Avrum care, cu curajul dobândit din numeroasele bătălii ce s-au desfăşurat în cârciuma lui, intră de-a dreptul în ogradă şi se repezi la Vasile:
    - Destul, omule!.... N-auzi?.... Ho,ho! Destul!
    Baciu însă nu mai auzea nimic, iar când Avrum i se agăţă de braţul cu care lovea, îl scutură ca o pană, izbind mai îndărăt pe fata ce acuma zăcea nemişcată, cu faţa la pământ, cu mâinile mereu împreunate pe pântece, gemând foarte rar şi prelung.
    Femei şi copii care au văzut sau au auzit măcar ceva, răspândeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă:
    - Vasile Baciu bate de-un ceas pe Ana şi cică vrea s-o omoare!
    Câţiva bărbaţi de prin apropiere, însemnaţi de nevestele lor, veniră şi încercară să-l ostoiască, fără însă a se repezi ca Avrum, fiindcă omul, orice ar face în ocolul lui, e stăpân şi străinul n-are ce să se amestece.
    Vasile Baciu, plictisit de mulţimea de gură-cască şi spre a scăpa de chilăielile din ce în ce mai stăruitoare, târî fata în casă, aproape leşinată, încuie uşa şi urmă bătaia mai cu sete. Strigătele ei se auziră iarăşi, dar mai înăbuşite:
    - Nu mă omorî!..... Iartă-mă!..... Tătucă!....
    Prin ogradă şi în uliţă lumea adunată îşi făcea cruce, clătina din cap, pe când o babă îşi frângea mâinile spunând tuturor:
    - A nebunit Vasile, oameni buni, şi n-are s-o lase până n-o omoară!....
    Florica, fata văduvei lui Maxim Oprea, care se nimerise a fi cea dintâi când a pornit bătaia, văzând acuma că nimeni nu e în stare să scape pe Ana din ghearele tatălui său, dădu fuga până la domnul învăţător şi-l rugă se vie degrabă să potolească dumnealui pe Vasile Baciu, că de ceilalţi oameni nu mai vrea să asculte, atâta-i de păgân.
    Herdelea sări îndată, îşi puse pălăria şi alergă la faţa locului socotind că, oricât de nebun ar fi Baciu, tot trebuie să se ruşineze şi să înceteze când îi va porunci dânsul. Fata însă trebui să rămână să povestească din fir în păr ce şi cum s-a întâmplat. Doamnişoarele şi doamna Herdelea se cruciră de sălbăticia beţivanului de Vasile şi-l blestemară, şi-l ocărâră cum se cuvine.  Apoi Ghighi ieşi în cerdac, urmată în curând de Laura şi de dăscăliţă, să audă ţipetele Anei. Degeaba, căci de-aici nu se putea auzi nimic. Pe uliţă însă era mai multă mişcare. Oamenii se strângeau pâlcuri-pâlcuri şi vorbeau arătând des spre locul poznei, miraţi sau îngrijoraţi.
    La Glanetaşul în ogradă, Ion, descoperit, stătea ca un par, cu urechile ciulite spre sat, cu faţa-i osoasă aprinsă de o mulţumire stranie; Zenobia, în poartă, căuta parcă pe cineva să schimbe o vorbă şi să afle amănunte.
    - Ai auzit, Ioane, ce-a făcut Vasile Baciu? strigă Ghighi din cerdac, cu glas tremurat de milă.
    - Auzit, vezi bine, răspunse flăcăul strâgând nepăsător din umeri.
    - Îngrozitor! murmură Laura înfiorată.
    - Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade! adăugă Ion, cu un zâmbet răutăcios care-i înnegri toată faţa.
    - Nu ţi-e ruşine obrazului să vorbeşti aşa, afurisitule şi spânzuratule! izbucni doamna Herdelea revoltată. Voi nenorociţi fetele şi le faceţi de râs, şi pe urmă vă mai bateţi joc de suferinţele lor.... Ticălosule!....
    Ion strânse iar din umeri, în semn că ocările dăscăliţei îi intră pe-o ureche şi-i ies pe cealaltă. Dar apoi, auzind glasul învăţătorului care se întorcea acasă vorbind tare cu Macedon Cercetaşu, întră repede în tindă.
    - Da ce-i, domnule învăţător, ce minune s-a întâmplat? întrebă Zenobia, nemaiputându-şi stăpâni curiozitatea.
    - Întreabă-ţi mai bine odrasla, că el ştie mai multe ca toţi! zise Herdelea supărat. Până am ajuns eu, se isprăvise bătaia, povesti dânsul familei nerăbdătoare, urcând în pridvor. A lăsat-o mai mult moartă decât vie, biata fată.... Am văzut-o. Ţi se frânge inima. E plină de sânge şi zdrobită ca o grămadă de carne. Vai de sufletul ei, nenorocita!..... Acuma Vasile s-a mai astâmpărat. L-am dojenit, dar în zadar. Zice că Ana e grea în vreo cinci luni cu Ion al Glanetaşului şi că de-aceea a bătut-o......

                                                                     6.

                                    A doua zi Vasile Baciu se aşeză de dimineaţă în cârciumă şi bău până târziu după prânz, singur, încruntat, tăcut, izbind doar în răstimpuri cu pumnul în masă atât de straşnic că Avrum tresărea după tejghea şi repede se uita dacă n-a spart cumva vreo sticlă sau vreun pahar, pe urmă plăti cinstit până la un ban, trecu acasă şi se năpusti iar asupra Anei, plină de vâtătăi şi o bătu până ce o scoaseră vecinii din mâinile lui.
    A treia zi însă parcă se mai potoli. Spre amiază luă de mână pe Ana şi-i vorbi foarte liniştit, dar cu aceeaşi lucire rece şi ciudată în ochi, cu care o îngrozise alaltăieri:
    - Ascultă-mă, draga tatii, şi ia bine seama ce-ţi spun, că-s om bătrân şi mâncat de toate necazurile din lume. O dată nu m-aio ascultat şi tare rău ai păţit-o.... Amu ce să mai faci? Ai greşit, vezi bine, că cine nu greşeşte. Aşa-i omul. Dar greşeala îndreptare aşteaptă, altminteri ne-ar mânca toţi câinii.... Amu m-am gândit şi eu, şi m-am răzgândit, că-s mai hârşâit cu viaţa.... Cu pântecele la gură vezi tu bine că nimeni n-are să te ia....
    Vasile Baciu se opri, scrâşni din dinţi. Dar nu îngădui să-l cotropească mânia, ci, înghiţind scuipatul, întinse gâtul şi urmă mai rar, îndulcindu-i iar graiul:
    - Tu ai greşit, draga tatii, tu singură trebuie să-ţi îndrepţi greşeala.... Aşa!.... Ori poate nu zic bine?.... Ba zic, zic.... Ei, ş-apoi am socotit că să te duci la Glanetaşu tău, că tu ţi l-ai ales, dacă nu m-ai ascultat, şi să te înţelegi cu feciorul..... Aşa! Să vă învoiţi cum o fi mai bine, că eu n-am ce să mă amestec.... Aşa, draga tatii.....
    - Apoi, să mă duc tătucă, bâlbâi Ana cu glas plâns, cu ochii încremeniţi de spaimă.
    - Apoi să te duci, draga tatii, zise Baciu mohorându-se iar.
    Şi Ana porni îndată spre Glanetaşu, cu sufletul greu, cu trupul zdrobit. Mintea-i era stoarsă ca un burete uscat. Nicio nădejde, dar nici neîncredere. Mergea cum o purtau paşii, ca un câine izgonit. Îi iuţea mersul groaza privirii ciudate a bătrânului în care fâlfâia parcă moartea ei.
    Se pomeni în casa Glanetaşului, fără să-şi dea seama dacă a întâlnit pe cineva în cale, dacă afară e vreme bună ori e vreme rea. Şi în casă văzu pe Ion stând la masă, cu un briceag în mână şi crestând o ceapă mare, roşie, iar pe masă văzu o pâine de mălai abia începută, o bucată zdravănă de slănină groasă şi nişte sare pisată într-un nod de pânzătură. La vatră clipocea Glanetaşu, cu luleaua atârnată în colţul gurii, cu mâinile în poală, iar Zenobia strângea jăratic sub o cratiţă cu trei picioare.
    Fata se aşeză nepoftită pe laviţă, căci genunchii îi tremurau ca piftia, şi rămase cu ochii umeziţi aţintiţi asupra lui Ion care, liniştit, ca şi cum nici n-ar fi zărit-o, tăia cu briceagul o muşcătură de slănină, o potrivea pe o felie bună de mălai, o vâra în gură, tăvălea prin sare ceapa crestată şi apoi îmbuca dintr-însa cu multă poftă. Ana tăcea fără să ştie ce aşteaptă şi se minuna de nepăsarea lui neînţeleasă, atunci când în sufletul ei clocotesc durerile numai şi numai pentru că l-a iubit pe el mai adânc decât orice în lume.
    În casă se înstăpânise o tăcere frământată doar de molfăitul flăcăului care, în urechile Anei, răsuna batjocoritor.  Apoi, deodată, glasul Zenobiei, ascuţit şi mirat, parcă o trezi dintr-o aiurare:
    - Ai mai venit şi pe la noi, Anuţă?
    Ana nu ştia ce să răspundă şi totuşi îşi auzi îndată vocea ei însăşi, plânsă şi fricoasă:
    - Am venit, lele Zenobie.... am venit pentru Ionică.....
   Iar se înţeleni tăcerea în odaie. Pe urmă Ion scrâşni dinţii, mulcând vârtos din ceapă. Fata ridică speriată ochii spre el, pe când fălcile lui ronţăiau rar şi pielea i se întindea şi se încreţea pe obraji.
    Trecură astfel câteva clipe lungi. Flăcăul se înroşi înghiţind din plin, apoi zise încet, fără să se întoarcă la ea:
    - Da ce-i porunca, Ana? Ce vrei cu mine?
    - M-a trimis tata pentru.....
    Dar nu putu isprăvi. Răceala întrebării îi curmă scurt glasul. Ochii i se umplură de lacrimi, se plecară şi se opriră pe pântecele umflat care, de sughiţurile plânsului stăpânit, se zvârcolea ca o imputare. Ion se uită la dânsa şi-i cântări burta cu o privire triumfătoare.
    - Apoi dacă te-a trimis pe tine, rău te-a trimis, zise el, având un surâs de mândrie pe buze şi ştergându-şi briceagul pe cioareci cu mare băgare de seamă. Aşa, Anuţă! Aşa să-i spui! Că eu cu tine n-am ce să mă sfătuiesc, dar cu dumnealui om vorbi şi ne-om chibzui, de s-o putea, că doar oameni suntem..... Dar fără tocmeală cum să ne învoim? Cine dracu a mai văzut învoială fără tocmeală? Că nici noi nu suntem câini, nu, nu..... Să-i spui negreşit lui Badea Vasile, c-aşa ţi-am spus, ca să ştie....
    Ana ar fi vrut să mai vorbească, să plângă, să-l roage, să-i cadă în genunchi şi totuşi se pomeni curând în uliţă, mergând spre casă, obosită, suflând greu. Parcă nici n-ar fi auzit ce i-a spus Ion, şi nici poveţele Zenobiei care se silise s-o înveţe cum să ia cu binişorul pe tatăl său ca să-l dea la brazda cea dreaptă. Simţea însă o căldură mai vie în pântece şi din când în când  câte-o uşoară zvâcnire ce-i umplea inima de bucurie mare şi o făcea să uite toate suferinţele.
    De-abia în faţa tatălui ei şi întâlnind ochii lui mici, cu sclipiri gălbui, cu albul brăzdat de câteva vinişoare aprinse, cu privirea pătrunzătoare şi stranie, o cuprinse iarăşi spaima şi bolborosi uluită vorbe fără şir. Vasile Baciu nu înţelese nimic, dar simţi tot şi se năpusti asupra ei răcnind:
    - Uite hoţul şi tâlharul!..... Adică vrea să-l rog eu, să mă milogesc eu!
    O călcă în picioare şi o umplu de sânge, urlând şi jurându-se că mai bine îi pune capul pe tăietor, mai bine să-i ardă casa şi să-l trăsnească decât să se ducă dânsul la Glanetaşu.
    De-aici încolo nu trecea zi să n-i bată, până ostenea. Vecinii se obişnuiseră şi cu răcnetele lui şi cu gemetele ei, încât nici nu mai săreau să o scape, mai ales că Baciu acuma o snopea în casă, cu uşa zăvorâtă, să nu-l mai poată tulbura nimeni. Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai ţinea pe picioare. Numai pântecele îi creştea zi cu zi, bombându-se neîncetat, parcă în ciuda lui Vasile.
    Tocmai peste vreo trei săptămâni Vasile Baciu se nimeri să se-ntâlnească față-n față cu Ion, pe uliță, aproape de casa preotului. Amândoi avură o tresărire. Flăcăul totuși vru să treacă înainte, fără să se oprească.
    - Cum, Ioane, treci așa parcă nici nu m-ai cunoaște? îi zise Vasile Baciu, neputându-se stăpâni, cu un zâmbet acru. N-ai tu, băiate, niciun pic de rușine?
    - Da de ce să am? se opri Ion, rece și sfidător.
    - Apoi nu știi tu că fata mea a rămas grea cu tine?
    - Nu vreau să știu nimic!
    - Nu vrei?
    - Nu!
    - Bine, bine - scrâșni Vasile - numai să nu-ți pară rău, măi Ioane!
    - Da de ce să-mi pară mie rău? făcu flăcăul mai îndrăzneț. Mai bine ia seama să nu-ți pară rău dumitale!
    - Adică nu vrei s-o iei? Ai?
    - Nu vreau, bade Vasile! Când am vrut eu, n-ai vrut dumneata.... Amu nu mai vreau eu, uite-așa! sfârși Ion, urmându-și calea semeț și cu nasul în vânt.
    Vasile Baciu murmură o sudalmă cumplită, încleștându-și pumnii. Lumea începu iar să se clatine în jurul lui, întocmai ca atunci în ograda lui Toma Bulbuc, când a simțit întâia oară că i se năruie sufletul. Întinse pașii să ajungă acasă mai repede și, cum sosi, fără nicio vorbă, se repezi la Ana, parcă mai furios ca totdeauna. Fata se prăbuși sub ploaia de lovituri, țipând desperată:
    - Tată, nu mă omorî!.... Nu mă omorî!.... Nu mă omorî!.....

                                                            Capitolul VI
                                                               NUNTA
                                                                    1.

                                       Notarul din Gargalău, jidov ca mai toți notarii comunali din Ardeal, primi pe Titu foarte călduros, deoarece auzise că e poet și nu voia să se creadă că el nu știe să aprecieze poezia, mai cu seamă fiind dintre notarii cei de modă veche care nu prea știau multă carte. Îi potrivi o odaie de culcare la primărie, în cabinetul unde se oficiau cununiile civile, ca să nu-l supere nimeni și să poată lucra în tihnă, când i-ar veni inspirația, firește afară de orele de birou.
    - Poeții au nevoie de singurătate și de iubire, îi zise notarul, trăgând cu ochiul. Aici însă va trebui să te mulțumești cu muze mai rustice! Hehehehe!.....
    Masa o lua împreună cu familia Friedman: notăreasa, o evreică habotnică, grasă, veșnic murdară și cu obrajii înțesați de pistrui, apoi o fetiță de vreo cincisprezece ani, care se îndrăgosti de Titu de la prima vedere, nădăjduind că-i va face și ei poezii, și în sfârșit un băietan de vreo douăzeci de ani, student în drept, care învăța acasă și numai la examene se ducea la Cluj.
    Totuși Titu se simțea rău aici și, în sinea lui, blestema clipa când s-a învoit să plece de-acasă și să se despartă de Roza. Despărțirea aceasta îi rănise inima și-i zdrobise chiar dragostea de viață. Încerca să se mângâie că în fiecare joi se va duce cu Friedman în Armadia, iar de acolo, sub pretext că vrea să-și vadă părinții, se va repezi în Jidovița să strângă în brațe pe doamna Lang. Dar o săptămână fără Roza i se părea o veșnicie.
    Apoi mai ascundea în suflet și durerea că n-a putut măcar să-și ia rămas bun de la ea la plecare. Au fost nevoiți să se despartă ca doi străini, fără o sărutare fierbinte, fără o lacrimă alinătoare, căci Lang s-a nimerit să trândăvească toată vremea pe acasă, tocmai în ziua aceea. Doar o strângere de mână tremurătoare și o privire înmuiată în regrete a putut aduce cu sine în satul străin care i se părea mai mohorât ca o temniță.
    Și vina tuturor suferințelor lui cădea numai în sarcina notarului. Dacă nu ar fi ieșit dânsul în calea lui Herdelea, nici Titu n-ar fi trebuit să părăsească pe Roza.
    De aceea tânărul privea pe Friedman și pe toată familia lui ca pe niște dușmani de moarte și-i ura cât se putea în împrejurările în care se găsea.
    De când a început să iubească pe Rozica, l-a cuprins o dragoste deosebită pentru toți ungurii și ovreii, fiindcă ea era unguroancă măritată cu un ovrei. Venind acuma într-un sat unguresc, și-a închipuit că, auzind și vorbind mereu ungurește, va avea impresia că e tot în apropierea Rozei și astfel își va mai răcori dorul. Țăranii care avea treburi pe la primărie vorbeau însă mai mult românește, întâi pentru că tuturor le era mai la îndemână și apoi fiindcă notarul însuși nu cunoștea limba statului decât tocmai cât îi cerea slujba, iar acasă sporovăia numai evreiește sau românește, căci notăreasa, cu toate silințele, nu fusese în stare să învețe nicio boabă ungurește. Singur feciorul notarului, studentul, se prefăcea că nu pricepe românește; deoarece însă își dădea aere de gravitate savantă, lui Titu îi era scârbă de el și-l ocolea.
    Amărât și mâhnit, Titu totuși se apucă serios de munca ce i-o împărțea cu dărnicie Friedman care, nefiind sigur câtă vreme va sta la dânsul poetul, căuta să profite de hărnicia lui spre a-și pune la zi lucrările rămase și îngrămădite de luni de zile. Pe Titu îl plicitisea monotonia acelorași formulare și tipare, dar nu-l împiedica de a munci cu râvnă în așteptarea zilei de joi, când va revedea pe Roza. Se simțea chiar mândru că se jertfește scriind „bilete de vite”, „liste de impozite” și alte lucruri prozaice, în loc să plutească în sfere senine, să făurească visuri înaripate.
    Joia sosi împreună cu o decepție crâncenă. Notarul îi spuse cu părere de rău că nu-l poate lua cu el în Armadia, că trebuie să umble negreșit prin comună, să zorească strângerea birurilor, și să pună sechestre celor rămași prea mult în urmă, deoarece percepția îl amenință cu amendă dacă nu va vărsa în trei zile măcar sumele pe semestrul trecut.
    Parcă nicio zi, în viața lui Titu, n-a fost mai posomorâtă ca joia aceasta. Fierbea, înjura și-și blestema soarta văzând cum pleacă Friedman, iar el trebuie să stea pe loc. Era cât pe-aci să se bată cu băiatul notarului, care veni să-i ție de urât și să discute politică. Pe urmă își zise că Friedman nu putea să-i facă asemenea măgărie decât îndemnat de Herdelea și ca să-l înstrăineze de Roza. Spre a se răzbuna nu ieși toată ziua din cancelarie, aruncă într-un colț registrele de sechestre și, în schimb, compuse pentru Roza o scrisoare lungă de nu se mai isprăvea, înflăcărată de patimă și udată de lacrimi, pe care voia să i-o trimită pe un om tocmit înadins, chiar dacă l-ar costa leafa întreagă pe o lună.
    A doua zi, recitindu-și scrisoarea, i se păru cam umflată și o rupse. Se mai potolise puțin cu speranța joii viitoare. Cum a răbdat o săptămână, va mai răbda câteva zile. Revederea va fi cu atât mai plăcută.
    Notarul îi povesti că s-a întâlnit în Armadia cu Herdelea şi Ghighi, care îi trimit multe sărutări, şi găsi că a făcut foarte bine cruţând pe oameni de sechestre, deoarece percepţia tocmai i-a mai acordat o amânare cu birurile.
    Joia următoare Titu păţi la fel şi totuşi se mâhni parcă mai puţin ca întâia oară. Între timp cunoscuse pe preotul calvin, om mărunt, slab şi cu o mustaţă foarte căruntă, şi pe preoteasa, grasă, voinică, înaltă ca un jandarm, care erau certaţi şi nici nu vorbeau cu notarul. Cu aceştia împreună Titu în fiecare seară ocăra pe Friedman şi astfel se mai răcorea şi-şi uita aleanul.
    În cele din urmă totuşi trebui să plece prin sat, cu străjile, după biruri. Atunci de-abia văzu dânsul mai bine comuna şi oamenii. Şi văzând i se strângea inima de remuşcări şi imputări, şi-şi zicea din ce în ce mai întristat:
    - Uite ce orb am fost!.... Unde mi-a fost sufletul până acuma?
    Gargalăul era un sat cam de vreo două ori cât Pripasul, aşezat pe ţărmul stâng al Someşului, pe un şes drept ca masa. În mijloc se înălţa trufaşă, cu un cocoş alb în vârful turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala satului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu două etaje, severă şi poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Primrejur se înşirau numai case bune, cele mai multe de piatră, cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie murdare, umile, înveşite cu paie afumate şi, într-un colţ, ruşinoasă, se asundea parcă, biserica românească de lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucegăită.
    Fiindcă datoriile mai numeroase erau la mărginaşi, Titu, îndemnat de Friedman, îşi începu activitatea printre cocioabele pleoştite, întâmpinat pretutindeni de dulăi lăţoşi care-l lătrau c-o înverşunare atât de duşmănoasă ca şi când ar fi mirosit că vine cu gânduri rele. Umblând din casă în casă şi răscolind mizeria până în fund, se simţi cuprins încetul cu încetul de o nedumerire mare şi atât de stăruitoare că-i zgudui toată firea, mai ales amintindu-i întruna clădirile mândre din mijlocul satului.
    "Aici suntem noi, cei oropsiţi şi săraci, pe când dincolo ei se lăfăiesc în belşug", se gândi dânsul în sfârşit, intrând tocmai într-o căsuţă foarte hodorogită, cu streşinile aşa de joase că trebui să se plece ca să poată pătrunde în tindă.
    O babă uscată, încovoiată rău de spinare, cu o broboadă cenuşie în cap, îl pofti speriată în casă, repezindu-se să şteargă cu şorţul laviţa, ca nu cumva să se murdărească domnişorul dacă ar pofti să şadă. Spaima însă îi licărea în ochii cu care fura când pe Titu, când pe cele două străji rămase în uşa tinzii.
    - Apoi, să ne iertaţi, domnişorule, că la noi e urât, murmură baba cu glas jalnic. Ne mănâncă sărăcia şi necazurile, domnişorule, păcatele noastre!
    Titu o privi lung şi se cutremură de o ruşine ciudată amestecată cu dezgust. Bătrâna i se păru o nălucire din visurile lui, întruchipând mizeria şi întunericul. Vru s-o liniştească cu o vorbă blândă, dar nu îndrăzni să deschidă gura şi-şi vârî nasul în registrul de sechestre unde o găsi însemnată cu o datorie de peste două sute de coroane. Când auzi baba de două sute, holbă ochii uluită, rămase câteva clipe cu gura căscată, apoi înţelegând, izbucni brusc într-un hohot de plâns, bolborosind desperată:
    - Vai de mine, domnişorule! Două sute!.... Vai de mine şi de mine!
    Lacrimile ei gâlgâiau atâta durere încât Titu avu o încleştare în beregată. Se uită zăpăcit la străjile din tindă care se scărpinau în cap sub revărsarea de soare primăvăratic. Lumina vie îl făcu să tresară, ademenindu-l, simţind-o cum i se prelinge în suflet, cum îi pătrunde în toate tainiţele, schimbându-se într-o milă din ce în ce mai lămurită şi mai stăpânitoare.
    "Ce-s eu aici? Ce caut eu aici?" se gândi atunci dânsul, în vreme ce bocetele bătrânei îi murmurau în urechi ca ecoul unei chemări îndepărtate.
..............................................................

   „Cele mai dificile trei lucruri în această viață sunt:
    - a păstra un secret;
    - a ierta și
    - a profita de timp.”
                          Benjamin Franklin

Ion, Liviu Rebreanu

......................................................................
                                                 14.

                         Doamna Lang, de altfel, se simțea măgulită că a deșteptat o iubire atât de puternică în  inima tânărului fără trecut și-i răspundea cu cochetării veșnic noi. Istețimea ei instinctivă născocea cu ușurință prilejurile de întâlnire și de îmbrățișare. Pasiunea aceasta o înviora și o înfrumuseța. Trebuia să facă sforțări să se stăpânească și să nu-și piardă capul cu totul.
    Prudența femeii însă trezea o gelozie furtunoasă la Titu, căruia îi părea rău de orice privire aruncată altuia, de orice vorbă schimbată cu altcineva, iar mai târziu începu să-l doară și gândul că Roza trăiește într-o casă cu Lang și că chiar se culcă în același pat. Îi umbla prin minte s-o despartă de soțul ei și s-o ia de nevastă.
    Într-un moment de însuflețire îi spuse și ei ce-a hotărât, și ea îi mulțumi cu un uragan de sărutări. Îndată își dădură seama amândoi că, de vreme ce el n-are niciun câștig, ea n-ar putea trăi nicio zi fără Lang. Atunci Titu îi făgădui că o va duce cu el în România, când va fi să plece. Deocamdată însă, nu se mai gândea serios să se arunce în vârtejul necunoscutului.
    După dibuirile începutului se întâlneau mai ales acasă la ea, în timpul cât Lang era la școală. Titu se obișnui curând și nu-i mai fu frică să-i prindă bărbatul. Își întocmi chiar o replică strașnică pentru orice eventualitate:
    „Domnule, ne iubim, și te urâm! Slobod ești să iei orice hotărâre!”
    Cuvintele acestea i se păreau demne și eroice. Din nenorocire, n-avea nevoie de ajutorul lor.
    Lang era mai orb decât toți bărbații și nici măcar nu visa să-i bănuiască. De multe ori, în pauze, repezindu-se acasă să mai tragă o dușcă de rachiu ca să-și întărească energiile pedagogice, găsea pe Titu între patru ochi cu Roza. Nu se mira și nu se supăra, ci zicea veșnic foarte senin:
    - Aici ești, amice? Ești drăguț că mai ții de urât nevestei mele, că eu n-o prea răsfăț. Ce vrei, am îmbătrânit.... Dorești un păhărel?
    Titu nu se mai ducea nici prin Armadia. De la serata dansantă nu vorbise mai mult de două ori cu Lucreţia Dragu. De când putea strânge în braţe pe Rozica, nu mai zicea că are nevoie de iubiri vaporoase. "Oacheşa cu ochii verzi", cum o preamărise el odinioară în poezie, nu-l mai inspira câtuşi de puţin. I se părea o mică ipocrită încrezută.
    De altfel, nu mai simţea nicio trebuinţă să povestească nimănui cum a cucerit iubirea Rozei. Pasiunea adevărată merge mână în mână cu discreţia.
    Herdelea, încurajat că una din fete şi-a găsit norocul urmând sfaturile lui înţelepte, se frământa acuma să asigure şi viitorul băiatului. Astfel, nu scăpa nicio ocazie de a reaminti lui Titu că vremurile sunt grele, că omul trebuie să-şi croiască un drum în viaţă, că ani trec la vântul şi cel ce n-a muncit n-are la bătrâneţe, şi, în sfârşit, c-ar trebui să se gândească şi el la ziua de mâine.
    Titu se înfuria înţelegând, căci orice asigurare de viitor însemna o despărţire de Rozica. Dar iarăşi nu putea stărui să se eternizeze în lenevie şi deci răspundea moroncănos:
    - Am zis eu că nu vreau? Găsiţi-mi o slujbă, orice-ar fi, şi iată că mă duc! Dacă nu sunteţi în stare să înţelegeţi talentul meu, am să mă fac chiar şi măturător de stradă, ca să vă scăpaţi de mine şi să nu-mi mai bateţi capul că sunt trântos şi nimic mai mult!
    Supărarea lui îi mâhnea pe toţi din casă. Fetele săreau şi-i luau apărarea. Dăscăliţa, înduioşată, făcea semne indignate lui Herdelea să-l lase în pace, pe când învăţătorul, încurcat, se scărpina în ceafă şi, vrând s-o dreagă, îl jignea şi mai rău.
    Vizitele prea dese la doamna Lang începură cu vremea să bată la ochi ovreimii din Jidoviţa.
    Fetele hahamului Cahan, bătrâne şi înăcrite, neavând altă treabă şi fiind vecine cu Lang, se apucară să pândească de câte ori vine Titu, să se uite la ceas când intră şi când iese. Şi, deoarece Roza făcea pe mândra cu ele şi le privea de sus, răspândiră vorba că între unguroanca lui Lang şi feciorul dacălului din Pripas, nu poate fi lucru curat.
    De atunci încolo ochii care urmăreau paşii lui Titu se înmulţiră, iar ştirea că Rozica pune coarne lui Lang se întinse, trecu şi în Armadia stârnind senzaţie printre învăţătorii de acolo, şi în sfârşit ajunse la urechile lui Herdelea. Bătrânul nu era împotriva unor astfel de pierderi de vreme, dar punând în legătură nervozitatea şi nepăsările lui Titu cu zvonul acesta, se temu să nu izbucnească cumva vreun scandal care să pericliteze viitorul băiatului şi se puse deci cu tot dinadinsul să-i găsească mai curând barem un loc de subnotar undeva, ca să-l îndepărteze din braţele iubirii primejdioase. Mai ales că, aproape în acelaşi timp, dar pe alte căi, vestea sosi şi la cunoştinţa fetelor şi a doamnei Herdelea, care nu ştia cum să blesteme mai avan pe ticăloasa ce nu se sfieşte a-şi pune mintea cu un copil.
    Astfel, toată familia se bucură când învăţătorul, într-o seară, vesti că a întâlnit în Armadia pe notarul din Gargalău, care tocmai are mare nevoie de un ajutor priceput şi ar primi cu plăcere pe Titu, plătindu-i o leafă foarte bună.
    Titu îngălbeni.
    - Gargalău? zise dânsul, cu glas stins, măsurând în gând depărtarea dintre Jidoviţa şi locul surghiunului.
    - Gargalău.... Nu e departe, răspunse bătrânul, parcă ar fi ghicit rostul întrebării. Al şaptelea sat de la Armadia. Notarul e un om de ispravă. Aveţi să vă înţelegeţi ca fraţii. Şi pe urmă, acolo poţi strânge şi bani, căci nu vei avea nicio cheltuială, încât să poţi pleca mai târziu unde te îndeamnă inima....  Nu-i vorba să te împotmoleşti în Gargalău, e ceva provizoriu....
    Herdelea vorbea atât de blând că Titu nu găsi putinţa să se supere. dar, fiindcă voia să se sfătuiască mai întâi cu Rozica, răspunse în doi peri:
    - Bine, bine.... Acum să mă gândesc şi eu puţin, o zi, două... Că doar nu arde....
    Roza lang, simţind că lumea forfoteşte, îl povăţui să se ducă, dar îl puse să jure că nu o va înşela şi că va veni cât mai des posibil. În schimb, îi făgădui şi ea că va merge să-l vadă, fiindcă de acum nu mai poate trăi fără iubirea lui, deşi trebuie să fie cu ochii în patru, căci o lume întreagă umblă să-i sfâşie inima....
    În joia când Herdelea văzu iar în Armadia pe Friedman şi-l încunoştiinţă că săptămâna viitoare Titu poate pleca la post, pe la amiază se întâlni, în faţa liceului, nas în nas cu judecătorul, care tocmai ieşea de la slujbă. Învăţătorul salută respectuos, dar băgă de seamă că ungurul încruntă din sprâncene fără măcar să mişte din cap. După ce se depărtă câţiva paşi, judecătorul îl strigă înapoi şi-l întrebă brusc, privindu-l aspru şi iscoditor:
    - Ascultă, domnule Herdelea, dumneata ai făcut unui ţăran din Pripas o plângere, la minister, împotriva mea?
    Învăţătorul şovăi o clipă şi pe urmă răspunse bâlbâind cu limba de plumb, abia găsind cuvintele ungureşti în minte:
    - Eu! Oo, cum vă închipuiţi una ca asta? Eu care.... respectul legilor....
    - Foarte bine! mormăi judecătorul, întorcându-i spatele cu dispreţ.
    Întâlnirea aceasta îi înfipse un cui în inimă. Vasăzică ungurul bănuieşte, poate chiar ştie sigur, că el e autorul reclamaţiei?...
    Până acasă întoarse şi suci toate urmările posibile ale nenorocitei întâlniri. Dar cum să fi aflat ungurul? Sau poate chiar el însuşi o fi scăpat undeva vreo vorbă trădătoare? Cu neputinţă n-ar fi, căci între prieteni cam are şi el obiceiul să spuie vrute şi nevrute. Apoi fusese destul de nerod să se încreadă că l-a pocnit atât de urât încât parcă-l şi vedea destituit, de nu şi întemniţat.
    Dacă însă se dovedeşte acum aievea că el a făcut jalba, atunci ungurul e în stare să-şi împlinească ameninţarea. Vorbele de deunăzi ale copistului îi răsunau în urechi iarăşi, parcă mai înfricoşătoare.
    Acasă, tocmai sosise scrisoarea lui Pintea care hotăra cununia pentru Duminica Tomii. Se sili să se bucure, ca și ceilalți, dar inima îi rămase mohorâtă. Găsi un pretext și se repezi peste drum, la Glanetașu, să reamintească lui Ion că, dacă va sufla vreun cuvânt, va fi foarte rău pentru amândoi. Flăcăul i se păru cam nepăsător, deși s-a jurat iarăși că mai bine să-l taie în bucăți decât să vândă tocmai pe domnul învățător care i-a făcut numai bine.
    Jurămintele lui totuși nu-l liniștiră. Din toată purtarea lui Ion parcă citea și mai lămurit primejdia.
    Sufletul i se umplu de o ingrijorare dureroasă. Familiei însă nu se îndura să-i mărturisească nimic. De ce să le tulbure bucuria? La urma urmelor poate frica îl face să exagereze, poate că conștiința vinovăției își bate joc de dânsul.
    Un strop de nădejde îi picura în inimă, pornind o luptă vajnică cu presimțirile rele.

                                                                      5.

                                    Vasile Baciu se zvârcoli toată noaptea ca pe jăratic. Baba Firoana parcă-i urnise în creieri toate gândurile care acuma nu-și mai regăseau locurile. Stinse lampa brusc ca și cum i-ar fi fost rușine de lumină. Prin întuneric putea geme mai slobod. Patul i se părea de fier, oricât îndrepta paiele sub cearșaf, ca un bolnav ostenit de zăcere. După cuptor, Ana, cu respirația suptă, își ascuțea auzul, întocmai ca în noaptea când se frânsese întâia oară în brațele lui Ion, pândind somnul tatălui ei și așteptând, la fiece mișcare, s-o înhațe de picioare, s-o tragă jos din culcuș și s-o zdrobească.
    Spre ziuă, fata ațipi puțin. Când se trezi, speriată, în casă pătrunseseră zorile albe de iarnă și bătrânul nu se mai vedea.
    În sufletul ei, groaza se măsura cu părerea de rău. Barem de-ar fi bătut-o, ar fi scăpat de adăstarea mai chinuitoare ca orice durere. Lacrimile și vaietele i-ar fi ușurat suferința trupească, în vreme ce astfel o piatră de moară îi turtește încetul cu încetul inima, vrând să stoarcă un răspuns la întrebarea: ce vrea să facă tata?
    Ea, de mult își închipuia că bătrânul știe cu cine a păcătuit și se minuna mereu că tace. Uneori se gândea că înadins așteaptă până se va întoarce Ion de la munte. Dar acuma flăcăul era iar acasă și Vasile Baciu se nătângea în tăcere.
    Două zile spălase și fiersese în tindă rufele murdare; azi avea de gând să le laie și să le limpezească în Gârla Popii ce curge în dosul casei, la capătul grădinii. Se încălță cu opincile, își suflecă poalele și zadiile, și porni cu toporul subsoară, să spargă gheața și să-și potrivească locul.
    În grădină, zăpada râdea, albă și sticlitoare, ca obrazul unei fecioare neprihănite.
    Anei parcă-i era milă s-o calce cu opincile greoaie și să strice pojghița de fulgi proaspeți care suspinau dureros sub pașii ei. Din câteva lovituri de topor desfundă o gaură rotundă în gheața groasă de-o palmă și căptușită cu omăt. Apa izbucni afară în bolbociri mânioase, ca și când s-ar fi căznit să se smulgă de sub apăsarea învelitoarei de gheață, îmnuind și mânjind fără cruțare zăpada de primprejur.
    Apoi fata se duse și se întoarse, având subsoară un coș de rufe ude de leșie, peste rufe scaunul de lăut și maiul, iar într-o mână ducând o oală cu apă fierbinte în care să-și dezmorțească degetele când o va fi răzbit gerul.
    Își împărțise treburile așa încât să se poată întoarce de mai multe ori în casă cu bucățile lăute și limpezite, să vadă dacă a venit bătrânul. Bătea zdravăn cu maiul rufa așezată pe scaunul lung și cu picioare scurte, ca să iasă mai întâi leșia, apoi o dădea în gârlă. O bătea și iar o dădea prin apă, până ce rămânea ca zăpada de curată; pe urmă o storcea bine, o scutura și o punea la o parte.
    Gerul îi dârdâia carnea și oasele. Oboseala o istovea din ce în ce. Nu simțea însă nimic. Apa fierbinte se răci în oală, uitată. În chimb capul îi duduia de aceeași întrebare aprinsă:
    „Ce va face?”
    Și cu cât se întețea, cu atât lua parcă mai multe înțelesuri:
    „Ce va face tatăl ei, ce va face Ion, ce va face lumea....”
    I se statornicise în creieri siguranța că Baciu s-a dus la Ion... și acuma ghicea mereu, ba că va fi bine, ba că va fi rău.
    În răstimp totuși, fără să-și dea seama, se oprea din lucru, trudită de povara ce-o purta sub inimă. Deseori privirea i se scălda pierdută în apa care se zbătea la picioarele ei, când ispititoare ca niște șoapte de dragoste, când amenințătoare ca un dușman însetat de răzbunare. Dar gânduri de moarte nu se mai puteau apropia de sufletul ei. Ba, aducându-și aminte cum era cât pe ce să-și facă seama astă-vară, umblând pe lângă Someș, se mira ce nesocotită a fost și repede se îndrepta din șale, respira adânc și-și mângâia pântecele rotund, în neștire, cu mâinile crăpate și roșite de îngheț.
    Vasile Baciu plecase în faptul zilei, brusc, după o noapte întreagă chinuită de șovăiri și chibzuiri. Mintea lui, neobișnuită cu frământarea gândurilor, clocotise neîncetat ca o oală plină și descoperită, uitată pe un jăratic mare. O rușine amețitoare îi strângea inima, nu pentru că fata a rămas însărcinată, ci pentru că George nu vine s-o ia.... dacă a pângărit-o. Rușinea îl înfuria însă când își zicea că, deoarece flăcăul nu se grăbește să fie un om de treabă, va trebui să se ducă dânsul să se înțeleagă cu Toma, să nu se întâmple să nască Ana și pe urmă să înghită toți rușinea cu pumnii. Dar adică de ce n-ar veni George, precum se cuvine? Bine, poate că nu se învoiește cu zgârcitul de tată-su în privința zestrei.
    Dar de ce nu trece măcar să-i spuie lui că uite așa și așa, că doar nu e peste nouă mări și nouă țări? Ori poate n-o fi dânsul tatăl copilului? Gândul acesta se îmbrâncea uneori în mintea lui, îi zdruncina tot sufletul. Atunci se zvârcolea în pat, sufla ca un balaur, suduia printre dinți și era gata-gata să apuce de gât pe Ana și s-o strângă până îi va stoarce ei dezmințirea. Se potolea însă alungându-și din cap asemenea închipuire și zicându-și convins că George trebuie să-și facă datoria și, spre a se convinge pe deplin, încerca să-și reamintească amănunte din purtarea flăcăului, de pe vremea când el îi făgăduia negreșit pe Ana și-i zicea „măi ginere”; mai ales se căznea se retrăiască noaptea aceea când, deși doborât de rachiu, parcă a auzit gemetele fetei amestecate cu o forăială aspră și înfundată, căci atunci trebuie să se fi întâmplat pozna.
    Se înșela singur silindu-și în urechi închipuirea unor șoapte groase care n-ar putea fi decât ale lui George și care-i înlesneau sarcina și-i mulcomeau zvârcolirile inimii.
    În toată frământarea lui nu era nicio urî împotriva Anei. Nici nu se gândea măcar s-o ia în seamă serios. O ştia supusă şi n-o învinuia. Îi era necaz doar c-a fost atât de proastă şi s-a dat lui George înainte de-a o fi cerut. Era însă sigur că a făcut-o în credinţa de-a asculta porunca lui, care mereu i-a bătut capul cu feciorul Tomii. Cum să-i găsească vreo vină când ea habar n-are ce-i lumea, când ar fi fost în stare să se mărite cu Ion al Glanetaşului, dacă nu i-ar fi tăiat-o dânsul?
    În sfârşit, fiindcă trebuia să hotărască ceva, îşi zise că dis-de-dimineaţă se va abate pe la Toma, să zvârle o vorbă în treacăt, aşa ca din întâmplare, să ştiricească gândurile lui şi pe-ale flăcăului.
    Cum s-a luminat de ziuă a pornit spre Toma ca să-l nimerească negreşit acasă. Ieşind pe poartă se gândi că trebuie să lase la o parte orice sfială şi să meargă de-a dreptul să-l întrebe în ce ape se scaldă.
    După ce coti însă pe uliţa din dos şi începu să se apropie de casa lui Toma, hotărârea îi scăzu pas cu pas, iar locul i-l luă ruşinea umflată de mândrie.
    "Eu să-l rog pe Toma să-mi ia fata? Dar mai bine să-mi smulgă limba! murmură zărind casa de piatră înălţându-se peste coperişele celor dimprejur. Că doar nici eu nu-s fleandură, c-am fost şi primar în sat5 şi, slavă Domnului, am ce băga-n gură..."
    Trecu pe dinaintea casei fără să întoarcă măcar capul. Numai cu coada ochiului se uită şi văzu poarta mare, cu stâlpii înfloriţi, acoperită cu coteţul de porumbei, apoi coşarul semeţ ca o casă de om bogat, plin ochi cu păpuşoi, apoi în ogradă o întreagă cireadă de vite, dintre care unele lingeau la un bulgăre zdravăn de sare, iar altele rumegau alene suflând fuioare albe de aburi pe nas, apoi însăşi casa cu coperiş de ţiglă, cu ferestre domneşti împodobite cu chenare late, vinete-închise,  cu falnice cununi de porumb atârnate de căpriori deasupra prispei, cu uşa tinzii deschisă, unde, pe vatră, ardea o flacără uriaşă în jurul căreia se mişca o femeie şi un bărbat, care parcă era George, apoi grădina cât o livadă, cu pomi mulţi, cu stoguri de fân şi de paie, cu o claie de lemne tăiate.
    "Oameni cu stare, ce mai calea-valea", îşi zise Vasile Baciu ca şi când acuma şi-ar fi dat de-abia seama cât de bogat trebuie să fie Toma.
    Îşi aduse aminte de nişte locuri ale lui, semănate cu grâu de toamnă, aproape de drumul spre pădure, despre care auzise că i le-ar fi stricat săniile ce se duceau după lemne. De mult se tot gătea să meargă să vadă ce-i cu ele.
    Îşi iuţi paşii.
    Curând ieşi din sat, uitând că pornise la Toma, cuprins numai de gândurile moşiei sale. Îşi află pământurile neatinse, aşternute cu pânză groasă de zăpadă.
    Fiindcă tot a venit până aici şi pădurea era aproape, se duse să dea o raită, chibzuind c-ar fi bine să-şi mai care câteva sănii de lemne până ce nu începe omătul să se topească, cel puţin să nu mai aibă grija asta până în iarna viitoare. Învârtindu-se prin pădure şi ochindu-şi copacii de tăiat, îi veni în minte claia de lemne din grădina lui Toma şi apoi hotărârea cu care plecase de acasă. Atunci se înfurie  că s-a lăsat înfricoşat şi se întoarse grăbit spre sat.
    "Adică mie să-mi fie ruşine că n-au ei obraz? mormăi el din ce în ce mai supărat. Apoi, dacă-i aşa, stai că întorc eu cojocul!"
    George adăpa vitele. Cumpăna fântânii scârţâia ascuţit în vreme ce găleata plină se înălţa greoi.
    Vasile Baciu intră în ogradă trântind portiţa și, apropiindu-se de flăcău, zise cu glas răstit:
    - Bine, măi George, apoi așa te porți tu cu mine? Apoi de-aceea te-am ogoit eu ca pe ochii din cap și te-am îmbrățișat și te-am cinstit, ca să mp faci de rușinea lumii și pe urmă să-mi întorci spatele?
    George, foarte liniștit, ridică găleata și o răsturnă peste gheața de câteva degete ce se prinse în jgheabul de lângă fântână. Apa se rostogoli năvalnic, îmbroșcând boturile care sorbeau cumpătat și speriindu-le, așa încât toate se înălțară o clipă ca la comandă.
    - Cum ai zis, bade Vasile? făcu flăcăul, întorcând numai  capul și ținând cu amândouă mâinile găleata goală.
    Nepăsarea și răceala lui George îl scoaseră din țâțâni. Strivi o sudalmă între dinți și apoi urmă, tot dojenitor, dar căutând să se stăpânească:
    - Apoi văd că nu ești om de treabă, măi băiete, auzi tu?
    - Apoi de ce? zise George nemișcat.
    - Apoi pentru că nu ești de treabă, auzi? Te-ai legat de fata mea, ai lăsat-o cu pântecele la gură și amu te faci că nici n-o cunoști.... Așa ți-i omenia, ai?
    - Eu?
    - Vezi bine că tu!
    Flăcăul dădu drumul găleții, își șterse mâinile pe cioareci și veni lângă Vasile, pășind foarte greoi și având pe față un zâmbet compătimitor care-ți plesnea obrajii. Se uită drept în ochii lui Baciu și vorbi cumpătat, ca și când ar vrea să risipească din mintea lui orice îndoială:
    - Apoi să știi că greșești, bade Vasile, că eu nu-s de vină! Nu, crede-mă! Eu pot să pun mâna pe cruce că nici nu m-am atins de ea..... Mie mi-a fost tare dragă Anuța și am venit pe la dumneavoastră și m-am silit în fel și chip să facem cum e mai bine. Apoi dacă s-a întâmplat altfel, nu-i vina mea, bade Vasile. Că eu m-am dat la o partea când am văzut cum a ieșit altul  noaptea din casă și încă au auzit ce am auzit....
    Vasile Baciu pricepu îndată și simți ca și când l-ar fi trăznit cu o măciucă în creștetul capului. Ochii i se înroșiră și ograda începu să se clatine mereu mai tare, apoi să se învârtească parcă s-ar fi zdruncinat pământul. Mai ascultă o vreme jelania flăcăului, imputările lui, mângâierile lui, dar nu le mai înțelegea. Văzu  ca prin vis cum vine spre dânșii mama lui George, care vorbi mult cu glasu-i plângător, își frânse mâinile, se închină, se uită spre cer.
    În creierii lui însă nu mai pătrundea nimic. Acolo se zăvorâse singur gândul că George nu-i vinovat și acuma se zvrâcolea ca o fiară prinsă în capcană.
    Se întoarse acasă, fără să ştie cum, năucit, bălăbănindu-se pe picioare mai rău decât dacă ar fi băut trei zile şi trei nopţi. Drumul i se păru nesfârşit. De-abia aştepta să sosească, să se izbească cu capul de toţi pereţii, cel puţin astfel să-şi astâmpere chinul ce-l rodea neîncetat.
    Când deschise poarta, văzu pe Ana care venea de la gârlă cu coşul de rufe limpezite. Cum o zări, Vasile simţi o tresărire aprigă. Într-o clipă mintea i se lumină iar şi în gândurile lui răsări Ion al lui Glanetaşul, cu o înfăţişare dispreţuitoare şi triumfătoare, arătând cu mâna pântecele Anei. Apoi, repede, fata dispăru, rămânând în ochii lui numai burta ei încinsă cu bretele tricolore peste zadiile sumese, o burtă uriaşă, vinovată, urâtă, aţâţătoare, în care ruşinea se lăfăia sfidătoare şi trufaşă.
    Când a dat cu ochii de tatăl său, Ana s-a oprit încremenită de privirea lui rece, stăruitoare şi sălbatică ce-i străbătea în inimă ca un pumnal. Groaza i se trezi în suflet atât de sfâşietoare, că începu să ţipe desperată, cu un glas foarte subţire:
    - Nu mă omorî, tătucă, nu mă omorî, nu mă omorî!
    Coşul îi căzu din braţe, rufele albe se împrăştiară prin zăpadă, iar mâinile ei moarte se încrucişară, ca o apărare, pe pântecele rotund, în vreme ce ţipătul ei se repeta tot mai jalnic, mai slab şi mai răguşit.
    Întocmai ca fiara care, cu privirea stăpânitoare şi-a ameţit prada, dar totuşi spre a-şi spori plăcerea sângeroasă, mai aşteaptă un răstimp înainte de-a o zdrobi, tot astfel şi Vasile Baciu stătu pe loc sorbind cu ochii deznădejdea Anei şi ascultându-i strigătele îngrozite care îl întărâtau ca nişte îndemnuri vrăjmaşe.
    În sfârşit, cu paşi grei şi rari, se apropie de ea, îşi înfipse mâna în părul ei şi, cu o smuncire setoasă, o trânti jos. Apoi porni să-i care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi mugind:
    - Rapandulă!..... Rapandulă!..... Amu te omor!.... Neruşinată!..... Feciorul Glanetaşului îţi trebuia?.... Na, rapandulă!....
    Ţipetele Anei se înteţiră iar, mai dureroase şi mai deznădăjduite:
    - Iartă-mă, tată!.... Nu mă omorî, tată!.....
...............................................................................

Ion, Liviu Rebreanu

.............................................................
                                                 13.

                        Cel dintâi s-a înființat Ion, cântând o colindă frumoasă sub fereastra luminată și pe urmă mai cântând una în casă, după ce fu cinstit cu băutură și câțiva gologani, cum e datina.  Pe când era feciorul Glanetașului înăuntru, un cârd de fete începură afară „Leru-i Doamne”. Herdelea le pofti în casă, dar fetele fugiră rușinate, mai ales aflând că-i și Ion acolo. Toată seara, colindătorii se ținură lanț spre înduioșarea dăscăliței care, în asemenea împrejurări sfinte, își aducea totdeauna aminte de tinerețea ei și lăcrima.
    Mai târziu sosiră și soții Lang care, în urma invitației lui Titu, veniră să vadă cum se serbează ajunul Crăciunului românesc. În realitate Titu, acuma muncit numai de dorul femeii iubite, îi poftise pe amândoi ca să se poată întâlni cu ea, iar Lang primise cu bucurie, și îndată, presimțind că e rost de băutură multă și gratuită. Sosirea acestor musafiri tulbură mulțumirea doamnei Herdelea, bosumflată că Titu i-a adus în casă niște jidani, să-i pângărească sărbătorile, oricât se silise tânărul să-i explice că soții Lang, deși el e evreu, nu sunt jidani, deoarece nu țin legea jidovească, ba chiar nicio lege.
    Profitând de supărarea mamei sale, Titu propuse oaspeților să-i plimbe puțin ca să audă cum răsună de colinzi tot satul.
    Lang,  dedulcindu-se la rachiu, firește, se codi, spre bucuria vajnicului îndrăgostit, care astfel putu pleca singur cu Roza. Au hoinărit vreun ceas prin locurile cele mai întunecoase, fără să simtă frigul sau să se împiedice de zăpada răbdătoare.
    După miezul nopții i-a venit inima la loc și dăscăliței în clipa când s-au pomenit cu corul studenților din Armadia, sosit înadins să cânte trei colinzi „părinților celor mai drăgălașe domnișoare dimprejur”, cum a spus îndrăzneț, într-o cuvântare patetică și cu paharul plin în mână, un elev care diviniza în taină pe Ghighi.
    Veselia luă proporții atât de mari încât, mai târziu, uitând neînțelegerile ce-i despărțeau de Belciug, se cărăbăniră cu toții să-i facă o surpriză cu o colindă bătrânească pe care doamna Herdelea o știa din copilărie și pe care pe-aici nimeni n-o cunoștea. Preotul, care juca durac cu câțiva țărani fruntași, încântat de colindătorii neașteptați și distinși, îi primi cu o bucurie rară, puse la bătaie o damingeană de vin, nu-i mai lăsă să plece până dimineața, iar în cele din urmă, își îngădui chiar câteva glume lumești cu Roza Lang, spre indignarea lui Titu, îngălbenit de gelozie.
    Dar sărbătorile trecură ca părerea și logodna Laurei bătu la ușă. Vremea fiind scurtă, toți se așternură pe muncă, să se prezinte cumsecade în fața mirelui și a cuscrilor. Logodnica trebuia să-și isprăvească o rochie nouă, foarte simplă și frumoasă, în care să o cunoască viitorii ei socri. Ghighi nu voia nici ea să apară ca o slujnică și-și transformă o rochiță, făcând-o aproape nouă. Însăți doamna Herdelea consimți ca fetele să-i lucreze o rochie modernă, deși ea era vrăjmașa luxului și se încăpățâna să se îmbrace în haine de acum zece ani și păstrate bine fiindcă le purta cu multă simțire. Herdelea alerga mereu prin Armadia, după cumpărăturile trebuincioase, mai fericit poate decât toți, povestind oricui îl asculta ce noroc are fata lui, lăudând până-n cer pe Pintea, pe Laura, pe toată lumea.
    Numai Titu nu se interesa de nimic, umblând veșnic pe urmele Rozei Lang, încât prin Jidovița și prin Armadia începea să se șoptească ici-colo că nu poate fi lucru curat între feciorul dascălului din Pripas și nevasta noului învățător din Jidovița.
    Serile reîncepură discuțiile în casa Herdelea, uneori mai potolite, alteori mai aprinse. Pricina era tot Pintea, dar acum sub forma zestrei. Adevărat că George nu cerea niciun ban și nici altfel de zestre. Herdelea se fălea chiar că „omul vrea pe Laura și numai pe Laura”. Totuși, fetele adăugau că fără zestre nu înseamnă fără trusou și că în trusou intră și cele cuvenite pentru începutul tinerei gospodării, deoarece n-ar fi demn să-i pretindă omului până și scaunul pe care să se așeze în casa lui. Ba chiar buna-cuviință spune că tatăl miresei e dator să plătească neînsemnata taxă de hirotonisire a ginerelui. Bătrânii însă repetau mereu că orice lux e primejdios la temelia unei căsnicii noi, că și așa sunt destule cheltuieli cu logodna și cu nunta, și mai ales să nu uite că rămâne în casă o fată de măritat.
    Argumentele fetelor, fiind stropite cu lacrimi, avură darul să convingă pe Herdelea care, amanetându-și leafa și dobândind girul notarului Stoessel, împrumută o mie cinci sute de zloți de la Banca Someșeană spre a putea ține piept dorințelor Laurei.
    Logodna se făcu fără mare ceremonie și fără invitați. Numai Elvira Filipoiu și domnișoarele Spătaru, cele mai bune prietene ale Laurei, fuseseră poftite în mod excepțional. Încolo niciun străin, deși Titu stăruise din răsputeri să cheme și pe soții Lang.
    George, împreună cu părinții, au sosit după-amiază. Bătrânul Pintea avea o înfățișare impunătoare. Înalt și spătos, se ținea drept ca bradul, cu toate că se apropia de șaptezeci, și fața-i era rumenă, părând chiar aprinsă alături de albeața mustăților ce se îmbinau cu o barbă stufoasă de apostol. În ochii albaștri cuminți, blândețea se împerechea cu sclipiri de voință și hotărâre. Părul mare, nins și zbârlit, părea o coroană de zăpadă potrivită pe fruntea lată și puțin brăzdată. Era preot din vremea veche, păstor harnic, dar și gata să pedepsească oile neascultătoare. Alături de dânsul, preoteasa făcea impresia unui copil oropsit. Mică, ajungând deabia până la inima bătrânului, cu pielea obrajilor scorojită de mii de zbârcituri, cu ochii căprui veșnic speriați, cu părul lins, de o culoare nehotărâtă, femeia se văita intruna, avea o sumedenie de junghiuri și vorbea cu glas tremurat și înfricoșat, privind des spre stăpânul ei, ca și când mereu ar fi vrut să-i implore îngăduința de-a deschise gura.
    În duminica logodnei, pe la prânz, se nimeri să pice, nechemată, și mama lui Herdelea, o țărancă îndoită de spate, cu fața roșcovanp și zâmbitoare, cu niște ochii vii și cam vicleni. Neîndurându-se să plătească zece creițari unei căruțe de ocazie, a călătorit pe jos din Zarga până aici, cu desagii în spinare, încărcați cu ce găsise mai bun prin casă pentru nepoții ei. Când află că Laura se mărită, o sărută de nenumprate ori și plânse cu mare poftă, compătimind pe sărmana nepoată care începe atât de curând necazurile vieții. Își aduse aminte de  „moșul” ei, care s-a prăpădit acum trei ani, căzând din vârful unei clăi de fân pe o grapă de fier și rupându-și șira spinării, și care, Dumnezeu să-l ierte, în fiecare zi o snopea în bătăi, încât de multe ori îi venise să-și ia lumea-n cap de groaza lui. Numai de n-ar da și Laura peste un asemnea bărbat, c-ar fi vai ș-amar de sufletul ei.
    Laura râse de temerile bunicei, dar doamna Herdelea se necăji de atâta prostie. De altfel, ea nu se prea împăca cu soacra fiindcă aceasta, ori de câte ori se întâmpla vreo ceartă, ținea partea învățătorului, ba-l mai și îndemna să bea, „că doar o viață are omul”.
    Din toată familia, bunica mai bine se înțelegea cu Ghighi căreia îi povesti iarăși cum s-a făcut domn Zaharia, fugind de acasă numai cu o traistă de prune uscate și înscriindu-se singur la școala cea mare din Armadia.
    După ce sosiră musafirii, bătrâna trecu la bucătărie; se simțea mai în largul ei acolo împreună cu vizitiul lui Pintea și cu Zenobia, care venise să dea o mână de ajutor dăscăliței.
    Belciug se oferise să schimbe el inelele logodiților și să citească rugăciunea potrivită. Doamna Herdelea, în clipa solemnă, avu un zâmbet de fericire pe buze, dar lacrimile îi curgeau șiroaie. Învățătorul era atât de mișcat că trebui să dea peste cap un pahar de vin ca nu cumva să-l podidească plânsul. În toată casa numai Titu stătea ursuz cu gândurile la Rozica.
    George Pintea sorbea din ochi pe Laura. Când s-au sărutat, după schimbarea verighetelor, s-au roșit amândoi așa de tare că toată lumea a râs de dânșii.
    Logodna se încheie cu o masă împărătească. Pope Belciug ținu o cuvântare mișcătoare pentru fericirea tinerilor, urându-le copii mulți și viață lungă. George îi răspunse printr-o declarație de iubire pe care preotul se grăbi a o transmite Laurei.
    Astfel solemnitatea făcu loc jovialității cuvenite.
    În atmosfera caldă, George, cu ochii înflăcărați, plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, începu să-și desfășoare planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, muna mai grea.
    Povesti cum in Vireag, comuna din Sătmar, unde este numit el să păstorească, românii nici nu știu românește, încât sunt siliți să spună pe ungurește că sunt români.
    Rostul lui e deci să întoarcă oile rătăcite, să răspânească graiul românesc, să întărească mândria națională a celor șovăitori. Se poate o chemare mai frumoasă pentru un cărturar conștiincios? Totuși, sarcina e atât de apăsătoare că n-ar fi îndrăznit să și-o ia fără o tovarășă de viață ca Laura, ea însăți o româncă entuziastă. Împreună vor munci mai cu drag și cu mai multă încredere în izbândă.
    Vorbind, însuflețirea îi îmujora fața, părea că se înalță. Însăți Laura, căreia îi rămăsese în fundul inimii teama că viitorul ei soț e prea scund, îl vedea acuma mult mai mare ca ea, asemenea unui cuceritor de suflete.
    La început, bătrânul Pintea fusese mai rezervat și se adâncise într-o dispută teologică cu Bleciug, ca să aibă răgaz să studieze în acest timp pe viitoarea soție a fiului său, precum și restul familiei Herdelea. Privirea lui se întâlnea din când în când cu a lui George, care parcă-i zicea mereu:
    „Ei, așa-i că-s oameni foarte de treabă!”
    Încetul cu încetul, apoi se încălzi și el, iar mai târziu, venind vorba de copiii lui, își dădu drumul de-a binelea. Vorba o aduse preoteasa Porfira, care se împrieteni repede cu doamna Herdelea și i se jelui că a îmbătrânit și s-a trecut atât de mult pentru că a făcut treisprezece copii; dăscălița o compătimi îndelung și se făli, la rândul ei, că și ea născut nouă, dar bunul Dumnezeu nu s-a milostivit să-i lase în viață pe decât pe cei trei care se văd.
    - Mie-mi pare rău că-mi lipsește unul singur ca să avem duzina completă! interveni aici bătrânul Pintea râzând jovial, cu ochii închiși. Noi, ce-i drept, ne-am silit cât am putut, am tras și peste douăsprezece, dar tot degeaba - urmă dânsul vesel, uitându-se mândru și pe rând la toată lumea, parcă ar fi așteptat să se bucure toți de mulțumirea lui; întâlnind însă privirea lui Belciug, care zâmbea iertător, își aminti că un preot nu se cuvine să se piardă în glume ușurele, deveni deodată serios și adăugă, mângâindu-și barba: Unsprezece trăiesc, doi am îngropat.... Domnul a dat, Domnul a luat, fie-i numele binecuvântat!
    Adaosul răci puțin atmosfera, încât Herdelea, spre a o reînsufleți, se apropie cu scaunul de Pintea și-i zise încântat:
    - Ai fost voinic de tot, cuscrule! Hehehe!
    Cuvântul „cuscrule” căzu neplăcut pentru bătrânul Pintea, dar, deoarece i se deșteptase pofta de taifas, continuă fără a se uita la Herdelea:
    - Unsprezece ne trăiesc din mila lui Dumnezeu.... Și toți mari, toți zdraveni, toți bine, cu ajutorul lui Dumnezeu.... Iată, ăsta e al nouălea - și  arătă spre George care vorbea în șoaptă cu Laura, fiindcă lăudăroșeniilor moșneagului îi erau cunoscute și puțin plăcute. Am ajuns de nici nu mai putem ține socoteala nepoților.... Adică, stai oleacă.... Alexandru trei, Porfira trei, fac șase, Ștefan patru, Ludovica doi, iaca doisprezece.... întâia duzină-i gata!
    Apoi cu gesturi ca și când ar predica de pe amvon și cu o înfățișare ce nu îngăduia întreruperi, își înșiră toate odraslele, găsind pentru fiecare câte o laudă bine simțită.
    Alexandru, cel mai mare, e profesor în România, la liceul din Giurgiu; s-a însurat acolo cu fata unui arendaș bogat, cu nume grecesc, dar altfel om cumsecade. Stă foarte bine Alexandru, a luat zestre o moșie de câteva sute de pogoane și crede că în curând o să ajungă directorul liceului, ceea ce ar și merita, fiind un adevărat savant.
    Al doilea fecior, Ștefan, s-a înstrăinat puțin; ține o nemțioaică din Posen pe care a cunoscut-o la Berlin pe când studia științele tehnice. Altfel ea e femeie de neam, profesoară la un liceu de fete, iar el e inginer la uzinele Skoda. Au patru copilași, frumoși și cuminți cum nu s-a mai pomenit! Păcat numai că nemțoiaca nu știe boabă românește și, din nenorocire, nici copiii. În fiecare vară vin cu toții de petrec câte o săptămână în Lechința, pe când Alexandru n-a mai fost acasă de vreo zece ani.
    Pe urmă, după vârstă, între băieți, vine Liviu, care-i numai de treizeci și doi de ani și e căpitan de stat-major, acuma la comandamentul corpului de armată din Graz, dar are speranțe multe să se mute în curând la Sibiu, mai aproape de casă. Strălucit băiat și cu viitor de aur. A terminat întâiul școala de război, iar toamna aceasta și-a trecut cu distincție examenul de ofițer superior în statul major. O singură meteahnă are: i-e groază de însurătoare. Nu știu cui să semene, căci în neamul Pintea, toți sunt drăgăstoși. Poate că preoteasa, care în viața ei n-ar ridicat ochii asupra altui bărbat, măcar că a fost în tinerețe ca o floare.
    Firește că în familie se află un medic. Este Virgil, stabilit la Sibiu, având o clientelă strașnică, de-l invidiază până și străinii. Fiind un român înfocat și făcând orice sacrificii pentru cauza națională, e foarte bine văzut în cercurile politice românești conducătoare și n-ar fi de mirare să ajungă ca mâine deputat în Camera din Budapesta.
    Cel mai potolit dintre toți este Ionel, contabil la o bancă mare din Cernăuți, strângător, harnic, priceput în socoteli, menit să devină milionar sau cel puțin director de bancă.
    Acuma vine la rând George, băiat bun și el, mai ales că s-a dedicat carierei părintești. Când va închide ochii bătrânul, George va continua să păstorească turma credincioșilor din Lechința.
    Mai rămân doi feciori, Marcu și Vasile. Cel dintâi e zvăpăiat de tot cu naționalismul; el a fost, anul trecut, conducătorul grevei studenților români din Budapesta, pentru că un profesor a încercat să-i oprească a vorbi românește. Vasile acuma își termină liceul la Blaj.
    Dar fetele! Cea dintâi, botezată Porfira, după numele preotesei, e măritată tocmai în Basarabia, lângă Chișinău. A întâlnit-o un boiernaș basarabean la Giurgiu, pe când ea era la Alexandru, și într-o bună zi primim vestea că „dragi părinți, mi-am găsit fericirea, m-am logodit cu....” atâta-i norocul de călător!
    Pe cea de-a doua, pe Ludovica, a luat-o avocatul Victor Grozea din Cluj și are doi copii, un băiat și o fetiță.
    Și în sfârșit, Eugenia, mezina o frumusețe rară, e nevasta deputalului Gogu Ionescu, din România. Se zice c-a înnebunit saloanele Bucureștilor, toată lumea o răsfață. Adevărat că e și tânără de tot, mai mică decât George, deși acum se împlinesc trei ani de la cununia ei.
    Pomelnicul copiilor iubiți stoarse lacrimi preotesei, fiindcă sunt atât de împrăștiați în lumea mare și n-a avut noroc să-i mai vadă măcar o dată împreună, deși poate mâine-poimâine va închide ochii pentru totdeauna, prăpădită și arsă cum este de povara anilor. Pintea îi curmă jelania cu un gest falnic:
    - Lasă, babă, fii liniștită și ai răbdare! Mai avem oleacă și apooi putem sărbători nunta noastră de aur, dac-o vrea Dumnezeu... Atunci o să-i strângem pe toți, cu cățel și purcel, din toate colțurile.... Ca să se împlinească voia dumitale!
    Gura bătrânului acuma torăia întruna, încât Herdelea de-abia a putut schimba cu dânsul între patru ochi vorbele serioase cuvenite, declarându-i că laura n-are zestre, dar în schimb are inimă și.... Pintea îl întrerupse nemulțumit:
    - Eu am un principiu: nu mă amestec în căsătoriile copiilor. Fiecare să doarmă cum își așterne. Treaba lor e să fie cu ochii în patru.
    Nici învățătorul nu fu prea mulțumit de răspunsul cruscului, dar îl înghiți surâzând ca și când ar fi auzit o glumă bună.
    Se învoiră ca ziua cununiei s-o stabilească Pintea, prin scrisoare, după ce se vor fi înștiințat toate neamurile. Deocamdată rămase hotărât doar atâta că nunta vor face-o în Armadia, pentru a-i putea da solemnitatea cuvenită.
    Familia Pintea plecă noaptea târziu spre Lechința cu trăsura. Cum ieșiră din sat, bătrânul începu să dăscălească pe George că s-a pripit, că nu-i place ce a văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici care mai umblă să-și ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca și în fapte, că în sfârșit, să ia bine seama până ce nu-i prea târziu.
    George se scandaliză că un tată poate vorbi astfel despre niște oameni așa simpatici care ca mâine îi vor fi rude. Căci nu va renunța la Laura pentru toate comorile lumii. Înțelege că bătrânul ar fi fost bucuros să-l însoare cu vreo strâmbă bogată și că-l doare o noră fără zestre. Dar orice încercări de a-l opri, mai ales după ce s-au și logodit, sunt absolut zadarnice. Și decât să-i terfelească mireasa, mai bine să-i vorbească de altceva. Bătrânul, cutropit de oboseală și de somn, a capitulat repede, urmând pilda preotesei care, legănându-se în hurducăturile trăsurii, dormita ușor, cu gura căscată și cu ochii înlăcrimați.
    În casa Herdelea însă lumina nu se stinse până spre dimineață. O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acuma își dădeau seama de norocul Laurei. Învățătorul înșiră triumfător și de mai multe ori toate neamurile lui George, întrebând mereu pe Laura dacă n-a avut el dreptate când a stăruit să-și alunge gărgăunii din cap și să fie cuminte? Pe fata logodnicei se întipărise, ca o mască, un surâs de fericire. Făgădui surorei sale că o va lua cu dânsa să o mai scoată prin lume, căci nu se știe de unde sare norocul omului și mai ales al unei fete. Iată, ea, dacă nu se ducea atunci la Sângeorz, n-ar intra azi într-o familie atât de mare și de distinsă. D-na Herdelea tăcea, zdrobită de emoție, cu ochii umezi, strângând buzele pungă ca să n-o podidească plânsul, iar Ghighi, una-două, se repezea la Laura și o acoperea cu sărutări.
    Titu nu lua parte la bucuria generală. El tocmai acuma frământa în minte o poezie în care voia să cânte iubirea herculeană.
    - Norocul Laurei poate să fie și norocul tău, Titule! îi zise Herdelea, căutând să-l dezmorțească.
    - Aș! Norocul meu sunt eu însumi! răspunse tânărul cu emfază.
    - Bine, bine, nu zic ba - urmă învățătorul. Mă gândesc însă că acuma, cu atâtea rude mari în lume, ți-ar fi mai ușor și ție să treci în România, cum a trecut Coșbuc, să te apuci mai serios de ispravă.
    - Las că mai este vreme - mormăi scurt Titu, dornic să schimbe vorba.
    Herdelea însă se supără și-i impută că-și pierde timpul cu fleacuri în loc să-și croiască un rost în viață, că trebuie să muncească dacă vrea să răzbească.
    Văzând că discuția se îngroașă, Titu se dezbrăcă și se culcă foarte amărât că nici chiar tatăl său nu-i respectă năzuințele, hotărât ca a doua zi să se întâlnească negreșit cu Rozica, singura ființă din lume care-l înțelege aievea.
    Numai mama lui Herdelea era îngrijorată și plângea că Laura, sărăcuța de ea, e pe cale să se înstrăineze, în loc să se fi măritat mai pe aproape, cu vreun flăcău bogat, poate chiar din Pripas.

                                                                         3.

                                   Spre sfârșitul Câșlegilor se răspândi zvonul în sat că Ana lui Vasile Baciu ar fi însărcinată. Nimeni nu știa de unde a pornit vorba și mulți nu credeau. Vestea însă umbla din casă în casă, în șoaptă, ca un tâlhar. Femeile o înfloreau, o dicheseau cu voluptate. Când trecea Ana pe uliță, nenumărate perechi de ochi o pândeau de după toate gardurile și din toate ferestrele, în taină, măsurându-i mijlocul, pipăindu-i burta, cercetându-i mersul. Și cele mai șirete spuneau celor mai proaste:
    - Ne vezi, leliță, cum umblă să-și ascundă păcatul, cum se strânge în bete ca într-un chimir?
    Și cele mai păcătoase o bârfeau mai stăruitor, ca omul care nu poate avea odhină din pricina paiului în ochiul aproapelui.
    Ana, de altfel, din noaptea aceea, trăia cu frica în sân. Se mira că George tace, când ea era sigură că el știe tot. În fiece minut se aștepta să i se dea în vileag păcatul și așteptarea aceasta era mai chinuitoare ca însăși conștiința greșelii. De atunci încoace George n-a mai călcat pragul casei lui Vasile Baciu, deși față de Ana se purta parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Vasile Baciu nu pricepea de ce nu mai vine George și, într-o seară, s-a sfătuit și s-a chibzuit cu fata cum să afle pricina schimbării lui? Atunci, din încurcătura ei, din gălbenirea obrajilor ei, din bâlbâielile ei speriate, țăranul și-a adus aminte ca prin vis..... și fața i s-a luminat. Bănui pricina. Apoi când, în câteva nopți, simți că Ana iese afară pe furiș și rămâne în frig câte-un ceas două, se liniști pe deplin. Înțelegea tot și era mulțumit. Pățania fetei aducea apa tocmai la moara lui. Îi părea chiar bine că a păcătuit, că așa George va trebui să o ia mai repede, iar el va scăpa de o grije. Își zicea că flăcăul acum vine într-ascuns, dar curând va trebui să vie în pețit. De aceea, întâlnindu-l, îi arăta mai multă prietenie ca în trecut, îi făcea cu ochiul spre a-i arăta că știe și că nu-i supărat, și-l cinstea ca pe un ginere gata, ceea ce pe George îl zăpăcea.
    Fata însă aștepta nopțile cu nerăbdare din ce în ce mai mare. Zilele scurte de iarnă i se păreau nesfârșite și, îndată ce se însera, își pierdea cumpătul, se roșea la fiece vorbă a tatăl ei, își făcea mereu de lucru pe-afară ca s-asculte, de n-a sosit cumva Ion, cu frica în inimă că poate n-o să mai vie, și nu știa cum să aștearnă patul mai repede, să se culce bătrânul și să stingă lampa. Și flăcăul se înființa mesmintit, veșnic spre miezul nopții, scârțâind puțin portița ca să-i dea de știre.
    În casă însă n-a mai intrat niciodată. Ana a pregătit, chiar de-a doua zi, un culcuș moale într-un stog de paie din grădiniță. Peste o săptămână s-au mutat în podul grajdului, unde erau mai adăpostiți de orice primejdie.
    Pe la Crăciun, Ana a știut sigur că a rămas grea și, într-o îmbrățișare pătimașă, prin vorbe de iubire, șopti lui Ion că de acuma viața ei atârnă de voința lui. Flăcăul nu zise nimic, dar de atunci nu mai veni în fiecare noapte.
    Zvârcolindu-se fără somn pe cuptor, fata îl aștepta totuși mereu, își ascuțea urechile să audă scârțâitul portiței, îi țiuiau creierii de încordare și nu putea închide ochii până dimineața. A doua zi căuta și-i găsea ea singură scuze, iar apoi când, după mai multe nopți chinuite, Ion catadicsea să se arate, ea nici nu îndrăznea să-l mustre de teamă că nu va mai veni deloc. Se simțea ca o jucărie în mâinile lui și totuși nu-i trecea prin gând să-l învinuiască. De altfel, își zicea, în iubire nici nu poate fi vorba de vină. Ei doi erau sortiți unul altuia. Ce s-a întâmplat era scris să se întâmple. Cu toate acestea îi era rușine de lume încât de-abia cuteza să iasă din ogradă. Lumina zilei îi ardea obrajii. Când avea trebuință să meargă pe uliță, umbla cu ochii în pământ, să nu fie nevoită să întâlnească privire oamenilor. Își închipuia că rușinea ei trebuie să rânjească de pe toate coperișurile caselor. Atunci se întreba, spăimântată, cum are să se sfârșească nenorocirea aceasta? De ce nu mai încearcă Ion s-o ceară de nevastă, s-o scape din ghearele grijilor? Poate că mărturisind tot, tatăl ei s-ar înmuia, dacă cumva n-ar omorî-o.
    Sau Ion lasă înadins să treacă vremea, s-o arate satul cu degetul? Bănuiala că Ion ar fi în stare să-și bată joc de sufletul ei o îngrozea mai mult decât mânia bătrânului.
    Flăcăul lipsi o săptămână încheiată, iar pe urmă când veni, nu mai vru să se suie în podul cu fând. Aminti Anei că, într-o noapte, Vasile Baciu a ieșit de a dat vitelor nutreț și era cât pe-aci să-i descopere. Fata n-avu curajul să mai stăruie, dar îi spuse cu glasul tremurat de lacrimi să vie mai des, ca și înainte, șă să facă ceva, ce-o crede dânsul de bine, pentru că în curând nu-și va mai putea ascunde sarcina.
    Ion mormăi cine știe ce, și din noaptea aceea nu se mai arătă pe la Ana.
    Trecu o săptămână, două, cinci.
    Fata află că Ion s-a dus să taie la pădure în munții Bârgăului, împreună cu alți bărbați. Își dădu seama că e pierdută, că de-acum numai de la Dumnezeu mai poate nădăjdui scăpare. Se prăpădea plângând amarnic, ca și când ar fi avut nevoie de toate lacrimile din lume ca să-i înece durerea ei cea mare.
    Fața i se îngălbeni și se împestriță cu niște pete pământii. Păcatul nu se mai putea tăinui și răfuiala se apropia.
    Deoarece Câșlegile erau pe sfârșite, iar George nici habar să vină să ceară fata, Vasile Baciu a început să se posomorască. Adică ar fi vrut flăcăul să-și bată joc de Ana și s-o alse pe urmă de râsul satului? Dacă ar fi așa, atunci....
    Nu putea să se gândească ce-ar fi atunci, căci îl cuprindea mânia și e se întuneca mintea. De câteva ori se hotărî să meargă la Toma, să se înțeleagă împreună omenește. Dat totdeauna, când să iasă pe poartă, șimțea că-i crapă obrajii. Cum să se ducă el să-și îmbie fata, ca un cerșetor? Intra la Avrum, se îmbăta și ocăra pe George, vorbind singur în fundul sticlei de rachiu.
    În sfârșit, nu mai erau decât cinci-șase zile până să intre în Postul cel Mare. Ana începea să aibă amețeli și uneori chiar vărsături. Șorțul i se rotunjea văzând cu ochii.
    Vasile Baciu îi vedea suferințele și o compătimea. Îi fu frică să nu se prăpădească fata și, înainte de a chema pe doctorul Filipoiu din Armadia, care e scump și nici nu se uită la om până nu ia banul din mână, aduse pe baba Firoana, meșteră mare în descântece și moașă vestită în toate satele dimprejur. Firoana, zbârcită la față, dar sprintenă la suflet, schimbă numai două șoapte cu Ana, o pipăi ușor pe pântece și apoi spuse verde țăranului:
    - Mai mirare să nu fie băiat, măi Vasile!.... Numai să-i ajute Dumnezeu să-l poarte sănătoasă....
    Fata se ghemui pe vatră, ca un câine vinovat, cu ochii în pământ, așteptând s-o omoare. Vasile Baciu însă nu rosti nicio vorbă. Stătu toată seara  cu cotul pe colțul mesei, cu privirea înghețată, oftând des ca un bolnav de moarte.

                                                                4.

                                    Ghiță Pop, singurul copist român de la judecătoria din Armadia, unul dintre pretendenții dăscăliței de pe vremea când jucau împreună teatru în Monor, stând într-o zi la un pahar de bere cu Herdelea, cu care era prieten din copilărie, îi spuse că e zarvă mare la judecătorie din pricina anchetei orânduite de ministrul justiției, în urma plângerii lui Ion Pop-Glanetașu din Pripas. Judecătorul turbează și așteaptă dintr-o clipă într-alta sosirea unei comisiuni de la tribunalul din Bistrița, trimisă să cerceteze și să raporteze fără întârziere.  Toți se întreabă cine i-a făcut pozna asta judecătorului?
    - Să-ți închipui, dragă Zaharie, ce cap are șeful! sfârși, zâmbind, copistul. Nu că i-ar fi frică. Fiindcă, vorba ceea: corb la corb nu scoate ochii. Dar rușinea pe el să se pomenească cu un asemenea bobârnac. Cred că mai bucuros ar fi fost să-i fi tras cineva două palme în piața bisericii, decât să pățească una ca asta. S-a și jurat însă că nu se mulcomește până nu află cine a îndemnat pe țăran să facă jalba și cine i-a făcut-o, și până nu-i bagă în pușcărie pe toți!
    Herdelea simți o săgeată în inimă auzind vestea și mai ales amenințarea judecătorului. De frică se gândi un moment să mărturisească copistului că el e autorul plângerii și să-l întrebe cum să se apere de s-ar întâmpla să-l descopere în cele din urmă? Dar își luă seama repede. Oricât de prieten i-ar fi Ghiță Pop, tot s-ar putea să scape o vorbă pe undeva, chiar fără voie, și să-l nenorocească. Apoi, curând, știindu-se la adăpost, o mândrie priincioasă îi umplu pieptul, care parcă-i zicea:
    „Uitea ce ai fost în stare să faci tu, Zaharia Herdelea! Vezi ce putere ai? Să mai poftească cineva să te infrunte!”
    Râse deci și el, își frecă mâinile și zise copistului, trăgând cu ochiul:
    - Lasă-l că bine-i face, fie vorba-ntre noi! Să-l mai zgâlțâie nițel și pe dumnealui, că prea se fudulește de parc-ar fi frate cu Sfântul Petru!
    Cum ajunse acasă, strigă pe Ion și-i povesti ce-a auzit, având grijă să-i reamintească foarte grav că, orice l-ar întreba comisiunea, el să spună sus și tare că jalba i-a scris-o un domn de la Bistrița pe care nici nu știe cum îl cheamă. După ce flăcăul se jură și se închină că va face întocmai, Herdelea declară cu multă demnitate că în sfârșit a sosit ceasul dreptății. Se credea în sufletul lui răzbunătorul nedreptăților.
    Laura și Ghighi împărtășeau mândria tatălui lor, mai cu seamă pentru că judecătorul n-avea buna cuviință nici să le salute, când le întâlnea, deși le cunoștea foarte bine. Dăscălița însă ar fi fost mai bucuroasă să vadă la închisoare și pe popa Belciug, pe care nu-l putea suferi, oricât căuta dânsul s-o lingușească; pe cine a scos ea de la inimă, scos rămâne în vecii vecilor.
    - Fii pe pace, nevastă, îi zise Herdelea, trufaș, că nu scapă nici sfinția sa cu mâna goală din comedia asta! Are să mănânce și el rușinea cu lingura, n-ai grijă!
    Niciodată n-a sălășuit atâta mândrie în casa Herdelea ca în zilele acestea. Viitorul se întrezărea trandafiriu. Din toate părțile nădejdile bune surâdeau.
    Laura, de când se logodise, trecuse printr-o schimbare mare. Serioasă fusese ea întotdeauna, dar acuma parcă seriozitatea îi ședea mai bine. De unde până atunci nu se potrivise deloc în păreri cu mama ei, azi vorbeau ca două tovarășe și nu se sfia s-o întrebe mereu, ba cum se gătește cutare mâncare, ba cum se croiesc pantalonii bărbătești, ba cum se fac murăturile.
    Era hotărâtă să fie o gospodină desăvvârșită, să vadă Pintea că, deși ea n-a avut zestre, are în schimb atâtea alte calități prețioase încât se poate lua la întrecere cu orice domnișoară din Ardeal. Mai ales se gândea că va iubi foarte mult pe George, ca astfel să-l răsplătească pentru dezinteresarea lui care, pe lângă că-i face cinste, e o floare așa de rară în lumea aceasta materialistă. Dar îndată ce voia să-și închipuie cum îl va iubi, se izbea de nedumerire. Nu că i-ar mai fi păat de Aurel Ungureanu. Lașitatea lui o scârbea, îndeosebi de când auzise din gura viitorului ei socru pomelnicul neamurilor distinse care, era sigură, o vor primi cu brațele deschise. Totuși, se întreba în sufletul ei dacă tocmai schimbarea aceasta bruscă nu e dovadă de egoism interesat din partea ei?
    La urma urmelor Aurel i-a fost drag. Își amintea cu câtă tremurare de inimă îi dorea vizitele, cum i se întipărea în minte fiece vorbă a lui, cu ce plăcere dansau împreună la toate petrecerile....
    Amintirile o zăpăceau. Dacă asta n-a fost iubire, atunci ce-i iubirea?
    Adevărat că pe urmă el s-a purtat urât neavând nicio tresărire de indignare când a aflat că Pintea i-a cerut mâna, ceea ce însemnează că, pentru el, iubirea ei a fost o jucărie fără preț, o simplă trecere de vreme. Poate însă că și ea a fost vinovată, că n-a făcut cu el decât exerciții de cochetărie.
    Dar Pintea? Se roșește gândindu-se la sărutarea lui de logodnă, la strângerile de mână, la vorbele lui de dragoste șoptite cu o înflăcărare stângace. Toate nu stârnesc nimic în inima ei, afară de o sfială aproape dureroasă.
    Până acuma câteva săptămâni avusese convingerea că iubirea e ceva foarte poetic, eteric și romantic, ceva scăldat în serenade, oftări ascunse și visări la lună; crezuse că cel care va iubi-o aievea va răpi-o într-o noapte fără stele. Iar azi e în pragul cununiei și, în loc de fraze pompoase, mintea ei frământă numai bucătărie, gospodărie, proză și, printre acestea, dorința vagă de-a vedea pe George mare, frumos și bun.
    Lucrând la trusou, rămânea deseori cu mâinile în poală și cu ochii în gol, așteptând parcă un răspuns care nu putea veni. Pintea îi scria în fiecare zi și ea îi primea scrisorile cu o strângere de inimă din ce în ce mai mare. Îi era frică de clipa în care vor înceta închipuirile ce o îngrijorau.
    Acuma ar fi avut nevoie de un duhovnic sufletesc care să-i înțeleagă tulburarea și să i-o aline. Mama ei însă n-ar fi îngăduit în ruptul capului asemenea zbuciumări. Dacă ea, care se credea o martiră a căsniciei, nu și-a pus niciodată întrebări păcătoase, cum ar putea să-și pună Laura care a dat peste un om de seamă, nu cum a fost Zaharia Herdelea. Așa ceva ar fi o fărădelege nemaipomenită.
    Ghighi iarăși nu era în stare să-i pătrundă gândurile. Era prea copilăroasă pentru niște lucruri atât de serioase. Laura încercă să se sfătuiască cu ea, dar răspunsurile ei naive și zgomotoase nu-i risipeau șovăirile. Cu prietenele ei, oricât ar fi fost de intimă, tot nu îndrăznea să-și deschidă inima până în fund. Numai Titu ar fi liniștit-o, dar el parcă nici nu vrea să știe de fericirea ei. Niciodată, de când soarta ei e aproape să se hotărască, n-a căutat să-i ușureze îndoiala.
    El părea înstrăinat de năzuințele ei, ca și când ar trăi în altă lume.
    Într-adevăr, Titu, căzut în mrejele iubirii pătimase, nu mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise toate gândurile și toate simțurile. Ea îi preocupa ziua-noaptea, tulburându-l, chinuindu-l și fericindu-l. Restul lumii, pentru dânsul, parcă nu mai exista.
    Nu trecea o zi fără să se ducă în Jidovița, să se facă luntre și punte barem s-o vadă, să culeagă un zâmbet cu înțeles sau o privire drăgăstoasă cu care să-și mângâie dorințele până se va ivi clipa neprețuită când s-o poată strânge iar în brațe.
    Nimic nu-l mai interesa afară de Roza, nici chiar lecturile lui, căci în fiecare frază, printre toate rândurile îi răsărea mereu ea și numai ea, ademenitoare și stârnindu-i noi pofte. Ceasuri întregi își tortura creierii să cizeleze câte-un vers sau măcar vreo imagine în care s-o nemurească pe ea.
.............................................................

" Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatură decât cu tine, cu evoluţia ta personală. "
                                Osho