„Suntem ceea ce iubim.”
                      Nichita Stănescu

Ion, Liviu Rebreanu

.....................................................................
                                          12.

                     Știind că, dacă vor fi singuri, vor continua a vorbi numai de vânătoare, făcându-și imputări plicticoase reciproce, se gândiră să poftească atât pe Herdelea cât și pe Titu cu care erau toți în legături prietenești.
    Învățătorul ar fi fost bun bucuros să iasă să se mai distreze puțin, dar nu îndrăznea să se miște fără consimțământul doamnei Herdelea, care găsea nedemn din partea unui om bătrân și cu necazuri, să se așeze la beție cu toți flușturaticii Armadiei. Titu poate face ce poftește, că-i tânăr și fără răspundere.
    Trebui să coboare din căruță Madarasy, să stăruiască din răsputeri până s-o înduplece, dar cu condiția, repetată energic de mai multe ori, să nu cumva să întârzie peste ora cinei.
    La cârciuma lui Neumann găsiră o societate numeroasă și veselă: profesorul de grecește Maiereanu, cu chefliu și jumătate, cu creștetul pleșuv și cu o barbă mare atinsă de cărunțeală; popa Belciug, profesorul Spătaru, tatăl prietenelor bune ale fetelor Herdelea, doctorul Filipoiu, avocatul Paul Damian și popa din Vărarea, cel mai strașnic bețiv de pe valea Someșului, care era aici de ieri de la amiazi și nici gând n-avea să se urnească.
    Titu își dădu seama că aici are să se încingă o petrecere care nu se va isprăvi nici până mâine dimineață. Și, deodată, îi răsări în minte doamna Lang și inima începu să-i bată furtunos. Trebuie să aducă la chef și pe Lang. Dacă izbutește, îi surâde fericirea. Pe Lang, când dă de băutură, nu-l clintești nici cu șase boi, mai ales când băutura e pe gratis.
    Într-o clipită se și hotărî: se va duce să-l poftească. Lang e simpatic la beție și n-o să-l dea nimeni afară.
    Până să fiarbă vinul, și în vreme ce ceilalți se întinseră la vorbă, Titu ieși, fără palton, ca să nu se creadă că vrea s-o șteargă de tot.
    Dădu buzna în casa soților Lang, care nu știau cum să mai omoare timpul. Bărbatul clipocea pe un scaun, iar Roza ședea la gura sobei cu privire pierdute în jocul flăcărilor tremurătoare. Femeia se sculă repede, cu obrajii îmbujorați de căldura focului, și-l întâmpină înviorată:
    - Cât ești de drăguț să vii să ne mai scuturi din plictiseala asta otrăvitoare!
    Când auzi Lang despre ce e vorba, sări deodată fericit:
    - Uite, prietenul adevărat care nu-și uită niciodată prietenii! strigă dânsul luându-și îndată paltonul și pălăria, gata de plecare.
    Titu schimbă o privire cu Roza, care începu să se plângă că i-e frică să rămână singură, că să nu mai meargă nicăieri, mai bine le pregătește aici câte un ceai.
    Lang nici n-o asculta.
    - Vino, dragă, nu te potrivi toanelor femeieşti! mormăi el către Titu, care încerca să liniştească pe Roza.
    Fiindcă tânărul mai zăbovea, Lango porni înainte. În aceeaşi clipă Titu sărută puternic mâna Rozei şi şopti puţin răguşit:
    - Ai să te superi dacă viu să te văd mai târziu?
    Femeia nu răspunse. Ochii ei însă străluceau ca o chemare.
    Lang, ca beţiv reputat, fu primit cu o explozie de bucurie.I se oferi un scaun lângă perceptorul din Armadia, ca să poată tăifăsui împreună ungurește.
    Între pimp, ceilalți înconjuraseră pe crâșmărița tinerică, durdulie și sprintenă, asaltând-o cu complimente ștrengărești pe care ea le ascula zâmbind neobosită în dreapta și în stânga, spre a mulțumi tuturor pentru atâta cinste. Cârciumarul închidea ochii și urechile, fiind vorba de bunul mers al afacerii, și doar în răstimpuri se strecura în odaia unde petreceau domnii și numai ca să vadă să fie toate în ordine. În cele din urmă însă, își vârî capul pe ușă și, făcând un semn soției sale, vorbi mieros mușteriilor:
    - Mă rog dumneavoastră.... fierbe vinul în clocot.... e nevoie de muiere....
    După ce ieși crâșmărița, popa din Vărarea începu să lălăie cântece bisericești, spre mare indignare a lui Belciug, care nu putea îngădui asemenea fărădelege din partea unui preot. De aici, se porni o discuție serioasă, căreianu-i puse capăt decât revenirea cârciumăresei, cu o tocană uriașă, și a cârciumarului, cu un ceaun de vin fiert.
    Într-o clipă toate sticlele goaleși rămășitele de mâncări fură date la o parte; numai popa din Vărarea nu se îndură să se despartă de sticla lui de vin roșu, încât trebui să i-o smulgă din mâini doctorul Filipoiu.
    Se ospătară zdravăn.
    Cu cât foamea se potolea, cu atât paharele se goleau mai des și limbile turuiau mai slobode. Veselia creștea mereu. Vremea trecea ca părerea. Când își aduse aminte Herdelea de făgăduința că până la cină va fi negreșit acasă, era târziu de-a binelea: aruncă o privire întrebătoare lui Titu, care-i răspunse printr-un zâmbet complice.
    - Acuma e prea târziu, ce să mă mai supăr degeaba! se mângâie bătrânul, sorbind alene din pahar.
    Deodată, profesorul Spătaru, mititel și cu cioc blond, în culmea une înflăcărări mult stăpânite, se porni să cânte Deșteaptă-te, române. Solgăbirăul Chițu păli, și-și mușcă buzele. Văzând îmsă că mai toți țin hangul profesorului, se ridică în picioare și curmă cântecul, zicând:
    - Nu pot permite, domnilor, să faceți și aici politică!
    Spătaru, înțepat, sări și el în picioare și se răsti la Chițu cu niște ochi fulgerători de mânie și de băutură:
    - Iar eu nu-ți permit dumitale să fii obraznic, domnule! Aici nu suntem în cancelaria dumitale renegată, ai înțeles? Acolo să te rățoiești dumneata, nu aici, între oameni cumsecade!.... De altfel, dacă nu-ți place, uite colo-i ușa!
    - Domnule profesor - se înfurie solgăibărăul - nu uita, te rog, cu cine vorbești!
    - Cu un renegat vorbesc, știu prea bine!  Mi-ai fost elev, dar mi-i rușine că mi-ai fost, că n-ai obraz nici cât o ciobotă!....
    Chițu, clocotind, dădu să plece. Câțiva împăciuitori, cu Herdelea în frunte, se repeziră și-l opriră, în vreme ce Spătaru răcnea biruitor:
    - Lăsați-l să se ducă dracului! Aici nu ne trebuiesc renegați!
    Solgăibărul, firește, rămase, dar murmurând disprețuitor:
    - Are noroc că-i beat, altfel....
    Silvicultorul Madarasy, îngăduitor, zise blând lui Chițu:
    - De ce să nu cânte, prietene, dacă așa le place?..... Exagerezi!
    - Eu nu pot admite nicăieri agitațiile soviniste, se indignă solgăibărăul. Conștiința mea nu m-ar ierta, căci astea-s agitații!
    - Aș, agitații! mormăi silvicultorul. Mai dă-le încolo de agitații! Parcă statul are să se prăbușească din pricina unui cântec.... Îmi pare rău că nu-l știu, că l-aș cânta și eu, iată!
    - Ascultă-l, domnule, și rușinează-te! răcni Spătaru. Dumnealui e ungur, iar dumneata ai obrazul să te numești român! Pfui!.... Domnule, dă-mi voie să te pup! Ești un om admirabil! adăguă apoi, repezindu-se la Madarasy și sărutându-l zgomotos. Știam noi bine că renegații poartă vina tuturor persecuțiilor noastre.... Renegații, jidanii și ceilalți ticăloși!
    Discuția se aprindea din ce în ce, făgăduind să nu se mai isprăvească niciodată, spre bucuria lui Lang care simțea că astfel, cheful va ține până-n dalba ziuă.
    Titu tăcea mereu, frământat de nerăbdare, pândind clipa priincioasă când să se facă nevăzut.
    Spătaru își puse în cap să convingă cu orice preț pe Chițu că e mișel împreună cu toți cei de teapa lui și începu să-i înșire nedreptățile și mizeriile pe care le suferă românii în Ungaria.
    - Suntem mai oropsiți ca robii din vechime! întrerupea deseori Belciug foarte grav și posomorât.
    Avocatul Damian, spân, cu ochii foarte mari și foarte albaștri, completa pe Spătaru adresându-se mai ales silvicultorului Madarasy, care aproba din cap cu o figură potrivită împrejurărilor. Din când în când se întorcea spre colțul perceptorului, căutând să-i explice și lui pe ungurește; dar îndată ce perceptorul voia să-l contrazică, se întorcea la Madarasy în românește.
    Solgăibrăul nu era tare în replici și, la toate dovezile profesorului, răspundea cu un zâmbet de superioritate:
    - Născociri tendențioase!.... Dați-mi argumente serioase, nu flecării iredentinste!
    Maiereanu se chercheli repede și se simți obligat să contrazică pe toți. Respingea cu mândrie învinuirile lui Spătaru și combătea vehement pe solgăibărău, căutând să arate ambelor tabere că iredentismul românesc nu există decât în închipuirea șoviniștilor. Fiindcă ceilalți nu-l lăsau niciodată să-și isprăvească cuvântările, Maiereanu se roșea, bufnea și ridica ochii în tavan de supărare.
    - Vrem să fim liberi și independenți, domnilor! urlă Spătaru în cele din urmă. Vrem să ne unim cu frații noștri de petutindeni!
    Damian dovedi îndată perceptorului, cu date din istoria tuturor popoarelor, că dorința de unire cu frații de același sânge e o pornire firească pe care n-o poate împiedica nicio putere omenească, iar Madarasy, însuflețit deodată de băutură, se ridică și strigă:
    - Eu admit, domnilor! Frații să fie frați! Dreptatea să triumfe!
    Solgăbirăul Chițu, desperat, se sculă iar să plece. Își îmbrăcă încet paltonul și se duse până la ușă, mormăind furios și așteptând să sară cineva să îl oprească. Negăsindu-se acuma nimeni să-l cheme înapoi, se întoarse singur, mai cu seamă că-i veni în minte un răspuns zdrobitor:
    - Dacă n-ar fi libertate în țara asta, ați putea dumneavoastră vorbi astfel și încă în fața mea? răcni dânsul scoțându-și haina și așezându-se iar la loc.
    Spătaru, Damian și chiar doctorul Filipoiu, care de obicei tăcea ca mutul, la beție, îi răspunseră deodată, cu aceeași vorbă:
    - Renegatule, să taci!
    Atunci însă interveni Maiereanu, declarând sentențios, că nu îngăduie nimănui să terorizeze pe Chițu și adăugând că el, ca cetățean cinstit, nu vrea să audă de himere șoviniste. Popa din Vărarea, beat-leucă, cu capul pe masă, bolborosi:
    - Eu nu vreau nimic.... Nu vreau.... Jos!.... Nu vreau!....
    Herdelea vorbea încet, ungurește, cu perceptorul, și dezaproba cu un zâmbet încurcat pe Spătaru, deși în sufletul lui admira îndrăzneala cu care profesorul ocărăște pe solgăbirău și pe unguri. Perceptorul, secondat de Lang, explica lui Herdelea cu multe argumente, că nicăieri nu sunt românii mai fericiți ca în țara ungurească, iar învățătorul asculta cu același zâmbet nedumerit, înfricoșat să nu intre cumva și el în gura lui Spătaru.
    Pe la miezul nopții, Belciug refuză să mai bea, spunând că a doua zi trebuie să slujească în biserică și deci, după regulile canonice, are nevoie de reculegere trupească și sufletească. Se stârni o furtună de protestări, iar popa din Vărarea dădu îndată de dușcă un pahar, spre a-i servi drept pildă, și zise că ceea ce face Belciug e de un dogmatism nevrednic de vremurile noastre moderne.
    Vijelia fu mulcomită de întrebarea bruscă, pusă de Madarasy:
    - Dar poetul nostru?
    Atunci băgară de seamă cu toții că Titu lipsește. Chemată, crâșmărița îi lămuri, trăgând șiret cu ochiul, că domnișorul a șters-o de mai bine de două ceasuri. Herdelea simți un fior de spaimă. Se temea că Titu va fi plecat acasă și, gândindu-se la scandalul pe care i-l va face dăscălița, își ticlui un plan cum s-o tulească și el mai repede. Lang însă răspunse silvicultorului, clipind înțelegător:
    - Ei, ce vreți, tinerețea, sânge fierbinte! Cine știe în ce brațe se odihnește acuma poetul nostru!
    Vâlvătaia chefului izbucni mai neastâmpărată, mai amețitoare...

                                                                8.

                                      Titu stătuse ca pe ghimpi. Îl rodea o emoție ca în preajma unui examen greu. Își zicea mereu „în sfârșit” și i se părea că fiece minut de întârziere e o pierdere ireparabilă. Băuse numai atâta cât să-i întărească îndrăzneala și cu gândul mereu să dispară neobservat de nimeni. Cârciumăreasa, care-l simpatiza fiindcă-i făcea complimente, îi dădu o mână de ajutor, scoțându-i pe furiș paltonul din odaia unde chefuiau domnii.
    Până în uliță avu o clipă de teamă: ce-ar fi dacă s-ar strica petrecerea din cauza discuțiilor și s-ar pomeni cu Lang? Vântul aspru, care bătea dinspre Someș, îi alungă însă din minte orice grijă, și-i vrăji în suflet, odăița caldă, împodobită cu chipul alb al femeii dorite.
    Satul dormea într-o beznă adâncă. Numai în fereastra casei lui Lang licărea o închipuire de lumină, de-abia strecurată prin perdelele lăsate.
    Titu se apropie cu pași de lup. Ușa tinzii nu era încuiată. Trase mai tare din țigara aprinsă spre a dibui mai ușor odaia din stânga și ca să nu se împiedice de ceva prin întuneric. Avu însă grijă să învârtească de două ori, foarte încet, cheia în broasca antreului. Apoi deschise ca un hoț ușa dormitorului și se furișă în vârful picioarelor.
    Pe noptiera de lângă patul larg, lampa, cu abajurul de hârtie roșie, cu flacăra scăzută, lumina slab odaia. Abajurul stătea strâmb, ca o pălărie pe capul unui bețiv, așa încât aproape toată lumina cădea asupra patului, dându-i o înfățișare pompoasă și trandafirie.
    În pat, Roza Lang, cu spatele spre ușă, dormea ușor, parcă somnul ar fi surprins-o într-o așteptare plăcută. Părul ei, desprins, se împrăștiase pe perna moale, numai câteva șuvițe se odihneau pe spinarea-i albă și plină. Umerii cămășii alunecaseră până aproape de mijloc, iar poalele i se urcaseră mai sus de șoldurile rotunde. Brațul stâng, întins leneș, își rezema degetele subțiri pe dunga patului. Picioarele goale, răzvrătite, erau unul ascuns până-n genunchi, iar celălalt îndoit puțin și aruncat peste plapuma mototolită.
    Titu privi zăpăcit corpul femeii și ochii i se opriră pe șoldurile care parcă-l îndemnau să le îmbrățișeze. Nu mai știa ce să facă. Carnea i se înfățișa în toată ademenirea ei, tulburându-i simțurile. Goliciunea îl chema și în același timp îl și înspăimânta. Mai mult în neștire își lepădă paltonul. Își simțea sângele clocotind. Inima îi bătea în piept ca un ciocan vrăjmaș, încât se temea ca nu cumva bătăile acestea s-o trezească pe Roza din somn. Se bucura c-a găsit-o dormind și apoi îndată își zicea că poate ar fi fost mai bine s-o fi nimerit trează și îmbrăcată.
    Căldura din odaie îl înăbușea.
    Se apropie tiptil de pat, se aplecă și-și lipi gura de ceafa catifelată a femeii, printre suvițele de păr, care miroseau îmbătător. Carnea se înfioră puțin sub buzele lui tremurătoare. Atingerea corpului însă îi aprinse deodată simțurile. Nu mai văzu decât carnea trandafirie și ispititoare. Fără să-și dea seama, palmele lui mângâiau șoldurile, picioarele femeii, iar buzele lui nu se mai săturau sărutând.
    Roza se trezi alene, ca și când ar fi așteptat sărutările, se întoarse încetișor spre dânsul, cu ochii pe jumătate închiși, și șopti galeș:
    - Ai venit, micule?.... Mi-ești drag.... te....
    Titu îi închise repede buzele, apoi îi acoperi obrajii cu sărutări, iar ea îi cuprinse gâtul cu brațele, care parcă-l frigeau. Tânărul o săruta neîncetat, bâlbâind vorbe fără șir, și doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede ce se întindeau spre gura lui, mereu însetate. Corpul Rozei se răsuci și se lipi de Titu care, simțindu-i căldura, îl încolăci cu amândouă brațele și-l strânse  sălbatic, parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini, cu sfârcuri roze, îi ardeau pieptul. În îmbrățișarea aprinsă, femeia se zvârcolea gemând cu ochii închiși.
    Pe urmă, Titu sări jos din par rușinat, neîndrăznind să se uite la Roza, care stătea nemișcată, cu fața în sus, cu brațele moarte, cu pieptul umflat. I se părea acuma că în odaie e lumină ca ziua și lumina parcă-l înfricoșa. Se gândi că femeia are să creadă că-i un bădăran rău crescut pentru că s-a urcat în pat cu ghetele. Apoi își aduse aminte de Lang și îndată îi năvăliră în minte sumedenie de scene cumplite în care, bărbatul înșelat lua înfățișarea unui cavaler răzbunător din vremurile eroice. Dădu să-și ia paltonul, hotărât să plece înapoi la cârciumă, ca să fie feriți de orice întâmplare. Roza însă îi surprinse gestul și, sculându-se repede, îi zise cu o imputare dulce:
    - Cum, micule drag? Vrei să pleci?.... Ți s-a și urât de mine?
    - Mie să nu mi se întâmple să plece Lang, murmură Titu fără să o privească în ochi.
    - O, ce copil ești, drăguțule!.... Dar Lang nici nu se gândește să vie până mâine la amiază. Nu lasă el un chef pentru nimic în lume și cu atât mai puțin pentru sărmana nevastă-sa. În privința aceasta poți fi absolut sigur.... Și chiar presupunând imposibilul, dacă ar veni, ar veni beat. Ei, și atunci noi trecem în cealaltă odaie, pe canapea, iar pe dânsul îl lăsăm să sforăie aici ca un nemernic.... Pe urmă, în zori, ai vreme să pleci și tu....
    Femeia vorbea cu o mulțumire copilărească. Sfiala lui Titu îi ațâța poftele. Tânărul stângaci, uluit de iubire, era pentru ea ceva fermecător. Și cum Titu zăcea mai zăpăcit, Roza se ridică în genunchi și-l chemă drăgălaș, întinzând brațele goale:
    - Vino, sărută-mă, puiule mic și drag!
    Titu o privi printre gene. Prin cămașa subțire formele femeiii se întrezăreau mai ademenitoare. Patima îi goni într-o clipă toate șovăielile. Din doi pași o luă în brațe și o doborî. Roza însă îi alunecă din mâini și se ascunse sub plapumă de nu i se  mai vedea decât vârful nasului. Scoase limba ștrengărește și apoi în porunci cochet:
    - Ori te dezbraci, ori dacă nu.... nimic!....
    Tânărului îi trecu prin creieri, ca o sttrăfulgerare, că rufele lui nu sunt tocmai potrivite pentru aventuri galante. Dar sângele îi fierbea în vine....
    Adormiră târziu, îmbrățișați.
    Îi trezi însă pe urmă un ciocănit aspru în geam. Titu tresări îngrozit, sigur că a sosit ceasul răfuielii. Într-un minut încercă nenumărate hotărâri: ce să zică ori să facă, cum să se apere, mai bine să fugă, sau să se ascundă.... Vru să se dea jos din pat, dar Roza îl opri liniștită, punându-i mâna pe gură ca să nu răspundă și șoptindu-i:
    - Stai frumos!.... Nu mișca!..... N-avea frică!
    În șira spinării, Titu simțea totuși o furnicare rece. Ciocănitul în geam se repetă mai amenințător. Îi răspunse glasul Rozei, mai mult prefăcut decât supărat:
    - Cine-i?
    - Eu, eu, dragă, nu te supăra! mormăi afară vocea lui Lang, răgușită de băutură. Rozica dragă, noi mergem în Armadia, auzi tu? Ne ducem toată banda.... Tu să ai grijă mâine dimineață, dacă cumva nu viu până-n vremea școalei, să dai drumul copiilor, auzi?.... Ei, noapte bună, Rozico! Somn ușor!
    Pașii bărbatului se îndepărtară șovăitori.
    Titu își aruncă ochii pe ceasornicul de pe noptieră. Era trei și jumătate. Femeia se lipi lângă dânsul, îl sărută lung, și-i zise:
    Mai avem un ceas, două, până să pleci..... Dar nu mai dormim.... Așa-i, urâtule?

                                                                      9.

                                        Din clipa când a pus jalba la poșta din Armadia, Ion s-a simțit iar liniștit, parcă ar fi scăpat de toate grijile. Se ducea seara pe la Ana și pândea neîncetat prilejul când să-și izbândească planul care-i fierbea în minte și-i umplea sufletul de nădejdi bune.
    Știa bine că George nu încetează de-a merge la Vasile Baciu. Deseori a trebuit să aștepte până-l vedea plecând și apoi până se culca Vasile Baciu și stingea lumina, ca să poată ieși afară Ana. Dar nu-i mai păsa de nimeni și de nimic, atât era de sigur de biruință. Numai prilejul să-i sosească.
    Sufletul Anei se scălda într-o bucurie nemărginită. Uitase toate suferințele și îndoielile ce i le pricinuise Ion. Vedea numai că acum vine mereu și-l aștepta mereu mai drăgăstoasă. Stăruințele flăcăului erau dovada unei iubiri stăpânite și reizbucnite, care o umplea de mândrie. De cum se însera o cuprindea nerăbdarea și, gătind cina sau așezând prin casă, inima ei îl simțea întruna pe-afară, dosit după vreo claie, sub un gard, în vreun șanț, tăcut și neclintit. Îi era milă de dânsul și ochii i se umezeau de lacrimi. Își ascundea însă fericirea față de tatăl ei, zâmbind mult, arătându-se voioasă. Când pica George, îl primea fără sfială, ca pe un vrăjmaș de care nu mai ți-e teamă. Se uita drept în ochii lui iscoditori, zăpăcindu-l și prostindu-l. Mulțumirea sufletească parcă deșteptase într-însa dibăciile femeii care iubește și-și apără dragostea.
    Din zi în zi George pricepea mai lămurit că Ion i se pune de-a curmezișul. De aceea se încăpățâna mai rău. Voia să-i prindă și-și zicea că atunci se va potoli. Ieșind din ograda lui Vasile Baciu, se uita în toate părțile să-l descopere. Și fiindcă vremea trecea tot mai chinuitoare, se hotărî să sfârșească cu orice preț.
    Peste vreo săptămână se făcu că cotește pe Ulița din Dos, dar se întoarse și se așeză, ca un hoț, la pândă. Atunci văzu pe Ion intrând.
    Siguranța nu-l mulcomi decât o clipă. Fățărnicia Anei îl bicuia. Se gândi întâi să-i întoarcă spatele. Gândul acesta însă fu repede strivit de dorința ce i se învâltora mai puternică în suflet, de-a rămâne în preajma fetei, de a mai nădăjdui. De-acuma începu să meargă și mai des pe la Baciu, iar când nu se ducea, dădea târcoale casei, privind cum se apropie celalt, holbând ochii să vadă cum se sărută sau se îmbrățișează în poartă, necăjindu-se chiar că nu aude vorbele.
    Ion însă vorbea puțin. Prin tăcere urmărea să deștepte mai multă iubire în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai înăuntru. Astfel, ajunse din uliță în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă. Acuma mai trebuia să pătrundă în casă.
    Fata privea apropierile acestea ca pe niște izbânzi ale ei asupra lui și simțea în fiecare seară o pornire tot mai nebună de a se topi în brațele flăcăului, de a-a da dovada întreagă a iubirii. Deseori îi zicea cu sfială feciorelnică în glas:
    - De ce nu vii în casă, Ionică?
    Flăcăul însă îi închidea veșnic gura cu întrebarea plină de imputare:
    - Dar tatăl ătu?
    În sfârșit, se apropia Crăciunul. O iarnă urâcioasă se zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea încă destulă putere. Văzduhul cernea mereu fulgi leneși care se topeau până să ajungă jos și se prăpădeau în băltoace de noroi.
    Ion sosea totuși în toate nopțile, nesmintit. Apoi, într-o seară, răscolit de zăpada măruntă, veni mai devreme. Casa zăcea în întuneric, neagră, ca un bivol adormit. Intră în ogradă și se așeză pe prispă, mai închis și mai hotărât ca altă dată. Așteptă fără niciun gând în minte. Doar inima îi bătea mai aspru, muncită poate de o presimțire. Primprejur tăcerea era așa de mare că flăcăul auzea cum cad în noroi fulgii și chiar cum se ciocnesc în văzduh ca niște fâlfâiri de aripi mici.
    Într-un târziu, ușa tinzii se deschise scârțâind și Ana se ascunse repede în sumanul lui, zicându-i îndată rugătoare și alinătoare:
    - Astă-seară trebuie să vii în casă, Ionică!.... Nu te las până nu vii!.... Tata doarme dus. A venit beat din Jidovița și acu sforăie de hurducă pereții!....
    Ion îi cuprinse mijlocul și-i mângâie sânii peste cămașa lungă. Apoi se sculă fără o vorbă și porni după ea. În tindă se opriră. Fata trase zăvorul, pe urmă îl luă de mână și-l duse în casă.
    În odaie era parcă mai întuneric. Numai ferestrele se deslușeau puțin ca niște găuri cenușii.
    Ion cunoștea încăperea. Auzea din pat sforăitul înecăcios al lui Baciu, atât de aproape, că i se părea prefăcut. Un junghi rece îi cutremura inima. Știa că, de s-ar trezi bătrânul și l-ar găsi aici, ar fi în stare să-i crape capul fără vorbă cu securea de sub pat, al cărei tăiș parcă-l zărea lucind amenințător.
    Stătură câteva clipe nemișcați, ascultând horcăielile. Își auzeau bătăile inimilor, îndurerate de încordare. Sforăitul se încurcă deodată într-o tuse groasă.
    Vasile Baciu se urni în așternut ca și când ar fi dat să se scoale.
    Ion îngheță.
    Fata îi strânse mâna cu disperare.
    Bătrânul însă se învârti puțin, se întoarse iar cu fața în sus și sforăitul reîncepu, mai năpraznic.
    Ana dormea pe cuptor, după horn, într-un culcuș de velințe, țoale, perne, cearșafuri aruncate de-a valma. În vatră, sub o spuză groasă, sâsâiau câțiva bușteni verzi de arin.
    Fata se înălță în vârful picioarelor până la urechea flăcăului și-i șopti, strângându-i mereu mâna:
    - Lasă-ți sumanul pe prichici.... Să nu faci zgomot că ne omoară pe amândoi!....
    Oasele lui Ion pârâiră urcându-se în culcuș.
    O luă în brațe, iar ea tremură ca zgâlțâită de friguri. Apoi Ana începu să-i șoptească imputări multe, să se jelească și să-l roage să fie cuminte. Ion o asculta liniștit, trăgând însă mereu cu urechea spre patul lui Vasile Baciu, care era cu picioarele tocmai lângă capul lor. Îi era frică să nu-l trezească șoaptele ei, și-i astupă gura cu o sărutare.
    Apoi, cu o mișcare bruscă, îi ridică până-n brâu cămașa. Picioarele fetei erau fierbinți și strânse. Își încolăci brațele în jurul gâtului lui, îl strânse cu o putere nebănuită, parc-ar fi vrut să-l sugrume, și-i lihăi în ureche, plângătoare, dar fără împotrivire:
    - Ionică..... ce vrei să faci.... ce faci?.. Nu.... Nu.....
    O podidiră lacrimile și plânse cu sughițuri, bolborosind întruna vorbe rugătoare, în vreme ce Ion o ostoia sărutând-o:
    - Taci.... taci.... taci....
    Gemele Anei însă se înțesau tot mai nestăvilite, până ce se sfârșiră într-un țipăt scurt, surd, care o spăimântă într-atâta că-și înceștă dinții în buzele flăcăului, zvârcolindu-se.
    Țipătul fetei se înfipse ca o suliță în întunericul casei și zbârnâi mai prelung în urechile lui Vasile Baciu care, deși strivit de băutură, se deșteptă, ascultă cu mintea încâlcită și, auzind oftările înăbușite în lacrimi, mormăi nedumerit:
    - Ce faceți voi acolo?
    Glasul tulbure îngheță sângele în vinele îndrăgostiților. Ana își amuți brusc suspinele, pierzându-se în brațele flăcăului.
    Trecu astfel un minut. Baciu asculta, jumătate treaz, jumătate prin somn. Apoi cotrobăi cu mâna pe lavița de la capul patului, ca și când ar fi căutat chibriturile. Creierii lui obosiți de beție parcă bănuiau ce se petrece pe cuptor și într-o clipă făcu o mișcare să se scoale, să vadă și să-i oprească. Dar în același timp îi trecu prin gând că trebuie să fie George și deci, poate să-l lase în pace. Gândul acesta îl prăvăli într-un somn mai liniștit. Totuși, bâigui prostește, până să-l copleșească toropeala:
    - Apoi.... ia seama..... nu.... vezi bine.... rușine.... porcăria.... asta....
    Îndrăgostiții nu mai suflară nicio șoaptă. Stăteau îmbrățișați și neclintiți ca și când s-ar fi unit pentru totdeauna. În curând, sărutările lor fură înghițite de sforăiturile din pat.
    Ion se coborî de pe cuptor când cântau cocoșii a doua oară, și Ana îl însoți până la poartă. Frigul părea mai vrăjmaș, iar întunericul mai posomorât.
    - Tare mă tem să nu fi rămas grea! murmură fata cu dinții dârdâind, și glasul ei domol se împrăștie în tăcerea nopții ca un strigăt puternic.
    Flăcăul trebui să-și muște buzele ca să nu izbucnească de bucurie. O ciupi ușor de obraz și apoi porni mulțumit, lăsând-o în poartă.
    Fulgii de zăpadă, mai leneși, picurau blând, i se așezau frumos pe păr, pe umeri, pe obraji; îi simțea topindu-se pe brațe ca niște sărutări reci și amenințătoare. În clipa când nu mai auzi pașii flăcăului, Ana văzu deodată că din șanțul celalt se ridică un om și pornește întins spre ea.
    - George! George! murmură fata fugind îngrozită în casă.
    Vranița se închise în urma ei troznind ca o descărcare de armă, ucigătoare.
    George, ascuns acolo de când s-a întunecat, văzuse pe Ion intrând și l-a așteptat până a ieșit. Cuvintele Anei le-a auzit limpede, parcă i le-ar fi spus chiar lui. Carnea îi tremura de scârbă, iar în sufletul lui se frământa un gol care-l durea. Picioarele-i erau de plumb și totuși nu simțea cum le târa. Se pironi în mijlocul uliței, cu fața spre căsuța turtită de povara întunericului. Stătu așa, uluit și perdut, ca un stâlp de piatră. Umezeala în pătrunsese la os. Se dezmetici. Scuipă larg, disprețuitor și apoi rosti cu o ușurare mare:
    - Scroafă!....

                                                                   Capitolul V.
                                                                    RUȘINEA
                                                                            1.

                                   Săptămâna dinaintea Crăciunului, în toate diminețile, satul clocotea de guițări deznădăjduite. Porcii îngrășați se prefăceau în mușchi și cârnați, meniți să mai înzdrăvenească puțin pe oamenii jigăriți de postul care parcă nu se mai sfârșea. Cu cât se apropiau sărbătorile, cu atât țăranii le doreau mai tare, lingându-și buzele mai dinainte de vederea ospățurilor obișnuite și atât de mult așteptate. Căci în vremea postului mare numai popa și învățătorul mâncau de dulce: Belciug fiindcă avea stomacul afurisit, iar Herdelea fiindcă el nu voia să dea ascultare minciunilor popești.
    În alți ani, în vremea aceasta, Ion, auzind guițările, se simțea mai nenorocit ca oricând și se înfuria văzând că, în tot satul, numai Glanetașu și țiganii nu sunt în stare să facă bojotaia cuvenită, ba încă, unii țigani se sileau și izbuteau să ajungă în rândul oamenilor și să taie barem un mascur. Atunci își blestema viața care l-a sortit să rămână de rușinea satului. Acuma, cu toate că Glanetașu, singurul meșter al satului în căsăpirea neamului râmătorilor, avea să primească tot în natură plata pentru tăierea porcilor, spre a putea aduna cărnăriile de sărbători, flăcăul totuși nu-și mai pierdu firea. Fața lui osoasă parcă strălucea. Ba chiar într-o seară, când Zenobia începu jelaniile, o curmă împăciuitor:
    - Nu face nimic.... În curând vom avea și noi de toate....
    Herdelea făcea ce făcea și în fiecare an ucidea câte doi porci, întâi pentru că lui îi plăceau foarte mult cârnații și îneobște porcăria, și în al doilea rând pentru că altminteri ar fi trebuit să cumpere din târg untura pentru casă, ceea ce ar fi însemnat o cheltuială peste puterile pungii lui dăscălești. Dar în ăst-an bojotaia avea o importanță și mai mare din pricina logodnei Laurei, care urma să se serbeze negreșit în ianuarie și cu care prilej proviziile de porc erau menite să aibă un rol fruntaș, mai ales că  luau parte și părinții lui Pintea, în fața cărora familia Herdelea voia să se arate la înălțime.
    Porcii învățătorului, cumpărați în dricul verii și îngrășați cu porumb, de-abia se mai mișcau în coteț, încât tăierea în mântuia de o moarte păgubașă, nădușirea în propria lor grăsime, după cum spuse Glanetașu inspectându-i cu două-trei zile înainte de termenul fatal.
    În zorii zilei, meșterul măcelar se înființă însoțit de Ion și de Zenobia. Casa Herdelea era în picioare, dar fetele stăteau ascunse în salon, cu capul în perne și cu degetele în urechi, ca să nu audă horcăielile animalelor osândite.
    Glanetașu își ascuți cuțitul de junghiat cu multă îngrijire, împărțind rolurile tuturor: Ion va lua porcul de urechi, îl va trânti jos pe o rână și-i va ține capul, Herdelea și Titu vor imobiliza picioarele dinapoi, iar dăscălița va strânge sângele în lighean.
    Totuși, lucrurile n-au mers tocmai strună, cum ar fi dorit măcelarul satului. Porcii, auzind ascuțirea uneltelor, începură să grohăie neliniștiți, parc-ar fi simțit primejdia. Degeaba deschise învățătorul ușa cotețului; dobitoacele nu voiau să iasă în ruptul capului. Ion trebui să apuce pe unul de urechi și să-l tragă afară cu multă caznă. Doamna Herdelea, prea miloasă, nu putu ține ligheanul unde trebuia, încât sângele se scurse mai mult pe de lături, făcând o pată mare, roșie, în zăpada proaspătă.Guițatul porcului însă se îngroșa mereu, schimbându-se în horcăituri lungi și din ce în ce mai rare, până când cei ce-l țineau simțiră că nu se mai clintește. Glanetașu își șterse cuțitul și mâinile însângerate în părul ucisului, iar Zenobia, pipăindu-i spinarea, declară că slănina e mai groasă de șapte degete.
    În vremea aceasta, celălalt porc grohăia atât de speriat că, în clipa când Ion deschise portița cotețului, năvăli afara cu toată iuțeala îngăduită de grăsimea-i prețioasă, căutând să scape de moarte prin fugă. Cuțitul Glanetașului fu astfel nevoit să-i curme viața tocmai lângă poarta dinspre uliță.
    Bojotaia se făcu chiar în ogadă. Paiele trebuincioase le împrumutase Macedon Cercetașu. Porcii fură pârjoliți amândoi deodată. Flăcările se înălțau vesele în vreme ce Glanetașu le plimba de ici până colo pe trupurile victimelor. Ceilalți stăteau în jurul focului, încălzindu-și mâinile, prețăluind mereu valoarea porcilor, mai aruncând uneori câte o glumă și trăgând în răstimpuri câte o dușcă de rachiu dintr-o ploscă plină. Mai târziu, coborâră în curte și domnișoarele, compătimiră mult pe sărmanele dobitoace, și-și primiră porțiile din urechile rumenile pe care le mâncară la fața locului, potrivit obiceiului ce rămăsese din copilărie la toate bojotăile.
    Munca mai grea de-abia de-acuma începea cu săintecarea, împărțirea cărnii și a slăninii, spălatul mațelor, frecarea cârnaților.
    Avură toți de lucru toată ziua și mai rămânea pe mâine topirea unturii și alte mărunțișuri. Totuși, dăscălița, alegând cărnurile, a găsit vreme să repeadă o tocană grasă și pipărată și chiar să răstoarne o mămăliguță lângă ea, spre încântarea stomacului lui Herdelea, cam prea încărcat de rachiu. Cu toate stăruințele învățătorului, familia Glanetașu nu se înduplecă nici mpcar să guste din bunătatea de mâncare.
    - Am ținut postul atâtea săptămâni.... n-o să ne apucăm acuma, cu câteva zile înainte de sfintele sărbători, că doar nu suntem copii și n-om plezni - se lămuri Zenobia, înghițindu-și saliva cu poftă.
    Seara, după ce Glanetașu și Zenobia plecară, iar Herdelea adormise îmbrăcat și pe când dăscălița făcea planuri cu fetele pentru a doua zi în salon, Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă cu Ana. Domnișorul în ascultă foarte satisfăcut, îi ceru amănunte și, în cele din urmă, îl puse să jure că i-a spus tot.
    - Și crezi c-a rămas însărcinată? întrebă Titu cu ochii strălucitori de curiozitate.
    - Cum o vrea Dumnezeu, domnișorule - răspunse flăcăul. Și de n-a rămas până acuma, mai are vreme să rămâie! adăugă apoi cu un râs larg care-i dezvelea gingiile roșii și-i întipărea pe față atâta răutate și încăpățânare, încât Titu se înfricoșă și murmură dojenitor:
    - Al dracului mai ești, măi Ioane!

                                                                              2.

                                         Chiar în ajunul Crăciunului sosi o scrisoare de la părinții lui Pintea prin care se fixa data logodnei pentru a doua duminecă după Bobotează. Astfel, sărbătorile fură în casa Herdelea mai vesele decât de obicei. Învățătorul se aprovizionase din belșug cu rachiu, dăscălița făcuse niște cozonaci ca aurul, Laura cu Ghighi pregătiseră trei feluri de prăjituri ca să ajungă și pentru a treia zi de Crăciun, când se vor aduna în Pripas prietenele lor, două oale uriașe vechi, legate cu sârmă, pline de sarmale, forfoteau pe cuptor, în sfârșit, ca în toate bunele gospodării românești cu prilejul Crăciunului, așa că puteau veni colindătorii și musafirii.
..............................................................................

" Omul este o divinitate înlănţuită de puterea condiţiilor... "
                                      Marin Preda

„Gândul este sculptorul ce te face persoana care doreşti să fii." 
                                     Henry David Thoreau

Ion, Liviu Rebreanu

...............................................................
                                                11.

                         Când Pintea conteni,  fetele aruncară pe masă balul de mâine seară și până la cină avură vreme să-l macine. Firește că George venise înadins ca să nu lipsească de la faimoasa petrecere din Armadia. Nici Laura și nici Ghighi nu voiră să-i spună în ruptul capului în ce toalete vor apărea, ca să-i poată face mâine o surpriză cu atât mai mare când le va vedea....
    Pintea, galant, își oferi brișca lui spre a merge cu toții împreună, iar Herdelea se pregăti să primească, mulțumit că scapă ușor de grija trăsurii pentru mâine. Laura refuză consternată: ce ar zice armadienii de așa ceva? Apoi, nici n-ar încăpea toți într-o singură trăsură, căci pe ele trebuie să le întovărășească cel puțin Titu și să-și ducă o sumedenie de cutii cu rochii, neputând pleca de acasă îmbrăcate, ca să ajungă acolo într-un hal fără de hal. Și, în sfârșit, ele s-au înțeles să tragă la Elvira Filipoiu unde trebuie să se gătească....
    Primi însă bucuroasă ca Pintea să vie să le ia de la Filipoiu și să se ducă împreună la bal....
    Cum tânărul nu se pronunțase încă unde are de gând să petreacă noaptea și ca să nu-și închipuie c-ar putea fi găzduit aici, Titu, îndemnat de dăscăliță, prinse un prilej și-l sfătui să tragă în Armadia la Augustin, un cărăuș foarte cumsecade, care are casă bună și n-o să-i ceară niciun ban când îi va spune că-i trimis de Herdelea. Pintea nu se gândise la aceasta, se zăpăci puțin și rugă pe Titusă-l însoțească, făgăduindu-i, în schimb, să-l trimită acasă cu brișca. Titu, firește, se învoi, mai ales în nădejdea că poate va avea norocul să zărească în trecere pe Roza Lang.
    La masă Pintea de-abia mâncă, iar Laura ciuguli și mai puțin ca de obicei din bunătățile ce le căra Ghighi, care era supărată că tocmai cei pentru care le-au gătit fac atâtea mofturi de ți-e și necaz.
    Târziu de tot, tânărul se urni totuși să plece. Dacă ar fi fost după el, nici n-ar mai fi plecat, ci ar fi stat de vorbă până dimineața.....
    Herdelea îi lumină calea cu lampa, în vreme ce femeile îi strigară de mai multe ori să nu uite că mâine la prânz e așteptat. De altfel, cum ploaia încetase și cerul se răzbunase puțin, probabil să avem mâine o zi minunată....
    Fetele, care dormeau în salon, într-un pat, ciripiră și se sfătuiră până după miezul nopții. Laura lăcrimă de câteva ori câte puțin, iar când se gândi la cadrilul al doilea și la primele tururi, plânse de-a binelea. Ghighi însă lăuda din răsputeri pe Pintea, spunând că întrunește toate calitățile unui bărbat ideal; și, printre picături nu uită să-și bată joc de Ungureanu, de stângăciile lui comice, de mâinile lui veșnic umede, de încrederea lui ridicolă, și era foarte mulțumită când izbutea să facă și pe Laura să râdă.
    Totuși, în noaptea aceea, Laura a visat numai pe Aurel, care părea că o iubește nebunește și voia să se împuște din pricina lui Pintea, cuc are părea că dansează cadrilul al doilea, fericită, invidiată de toate fetele, pe când Pintea stătea bosumflat într-un colț, ca o arătare urâtă.....

                                                                    5.

                                           Duminică, după ce clopotele sunară ieșirea din biserică, Titu se repezi la preotul Belciug să-i ceară trăsura pentru deseară. Intrând în ogradă, inima i se strânse puțin. Nu mai întâlnise de mult pe Belciug, căci acuma, toată vremea și-o omora alergând după Roza Lang. Știa însă foarte bine că popa întorcea capul când trecea prin fața casei lor, ca să nu salute, și că, întâlnindu-se deunăzi prin Armadia cu Herdelea, s-a făcut a nu-l vedea....
    Niciodată până acuma, răceala între preot și învățător nu fusese atât de fățișă, încât Titu se temea puțin să nu se fi întins și asupra lui supărarea popii....
    Belciug abia sosise acasă, însoțit de câțiva sfetnici de-ai bisericii, care, înghițind în sec, îl priveau cum mânca și așteptau să isprăvească spre a lua o înțelegere în privința clădirii noi a bisericii. Preotul era în toane deosebit de bune și primi pe Titu cu o adevărată explozie de prietenie.
    - Noroc, poete!.... Are să mi se surpe hornul de când n-ai mai fost pe la mine.... Ce mai veste-poveste prin țara muzelor? Ce vânt bun te aduce?
    Poezia era una dintre pasiunile preotului, în amintirea vremurilor când și el mâzgâlise versuri spre a-și ușura inima, demult, înainte de a intra în seminar, de dragul unor ochi albaștri și mângâioși.
    - Aș vrea să-ți spun câteva vorbe, părinte, zise Titu, uluit de primirea prea călduroasă, cu un glas care arăta că ar dori o întrevedere fără martori.
    Belciug dădu afară pe sfetnici:
    - Haideți, plecați acasă că acum n-am vreme de voi! Veniți după-amiazi, pe la vecernie!
    Când rămaseră singuri, popa îi turnă un pahar de vin.
    - Ei, să trăiești și să te văd cât Coșbuc de mare! urlă Belciug, ciocnind și golind paharul dintr-o dușcă.
    Titu voise să aducă vorba mai de departe, dar din pricina amabilității preotului, se pomeni că-i zice prostește:
    - Ne-ar trebui brișca dumitale pentru deseară.... Știi că-i balul deseară.... Dumneata tot nu te duci, iar noi.....
    După toanele bune ale preotului, Titu s-ar fi așteptat să-l întrerupă brusc și să-i spună „ai zis”, ca altă dată. Cum ănsă Belciug tăcea și se întuneca, tânărul se opri singur, încurcat, cu o privire nedumerită....
    Trecu un răstimp greu până ce popa, cu ochii în farfuria goală și jucându-se cu furculița, începu rar, gânditor:
    - Am să v-o dau, firește, dar numai pentru dumneata.... Pentru dumneata, înțelegi?.... Căci pentru părinții dumitale n-aș da-o, mai bine s-o ardă focul.... Uite așa! Ți-o spun verde: n-aș da-o.... Acum, dumneata ești băiat deștept și mă vei pricepe fără multe explicații. Când a venit tatăl dumitale aici m-am bucurat din inimă, știți prea bine, și am făcut ce-am putut ca să-i fiu de folos. N-aș fi crezut niciodată că-mi va fi potrivnic, ca să nu zic vrăjmaș pe față. Să nu creadă dânsul că eu sunt prost. Am simțit de mult că mă sapă și am tăcut. Dar toate au o margine.... toate.... Când am deschis ochii, m-am speriat de ce am văzut.....
    Nu ridică deloc privirea din farfurie. Numai cu țăranii era mai îndrăzneț. Încolo, se sfia când spunea cuiva în față lucruri neplăcute....
    Titu stătea pe ghimpi. Cuvintele preotului i se păreau nedrepte și jignitoare. Se gândi o clipă să-i trântească o obrăznicie și să sfârșească. Dar aceasta ar fi însemnat să rămână fără trăsură.
    - Acuma nu mai lua în seamă și dumneata toate mărunțișurile, zise dânsul în cele din urmă, văzând că Bleciug a încetat.
    Într-adevăr, preotul părea că-și sleise mustrarea. Răspunse cu alt glas:
    - Dar știi că n-am vizitiu?.... Omul meu trebuie să meargă de noapte la moară în Dumitrița, că morile de apă din Jidovița macină scump și prost, pe când în Dumitrița e o moară de foc care face o faină ca aurul....
    - Nu-i nimic, am să mân eu caii! vorbi Titu, gândindu-se că va lua pe Ion al Glanetașului ca vizitiu, firește fără să afle popa.
    - Numai să băgați de seamă să nu vă răstoarne, că-s hodoniți și buieștri.... Petrecere bună!
    Trecând spre casă, Titu înștiință pe Ion că-l ia ca vizitiu deseară. Venind, își pregătise o cunună de înflorituri pentru a povesti ce-a pățit cu popa. Dar n-a mai putut spune nimic, deoarece sosise Pintea.
    După masă, lucrurile erau potrivite așa fel ca Laura să rămână între patru ochi cu Pintea, spre a-și putea descărca sufletele....
    Stătură împreună, singuri, aproape un ceas, și totuși, nu vorbiră deloc de iubire, ci numai de nimicuri neînsemnate, făcând pauze mari și roșind copilărește când li se întâlneau privirile furișe....
    Fiecare își zicea în sine că ar trebui să înceapă celalt și, în sfârșit, se mângâiară că se vor lămuri mai bine, deseară, la bal, unde, în potopul de lume și de muzică, le va veni mai lesne să-și deschidă inimile.
    Herdelea, parc-ar fi simțit că tinerii au pierdut vremea degeaba, făcu ce făcu și prinse pe Pintea într-o convorbire serioasă, de numai câteva minute, dar de-ajuns ca să-i spună tot ce trebuie să spună un socru cumsecade unui ginere cinstit. Când îi declară limpede că nu poate să dea Laurei niciun ban zestre, tânărul s-a rușinat și s-a emoționat, iar când bătrânul a adăugat că fata totuși va avea un trusou modest și cele ce-i trebuiesc în casă, Pintea a protestat că n-are nevoie de nicio ață, că Laura e cea mai mândră comoară din lume și că de altfel la logodnă nădăjduiește să vină cu părinții lui, care vor îndrăgi pe Laura desigur, tot așa cum o iubește el.
    - M-am crezut dator să-ți arăt situația, din vreme, cum este, ca să n-avem pe urmă neînțelegeri, încheie Herdelea mulțumit, bătându-l pe umăr.
    Spre seară, Pintea a plecat în Armadia, la gazdă, să lase răgaz fetelor să se pregătească în tihnă pentru bal....
    Trăsura popii se umplu de cutii, de legături, de geamantane, parc-ar fi pornit tocmai în Siberia. Titu trebui să se cocoțeze pe capră, lângă Ion; fetele însele de-abia se vedeau dintre bagaje. Herdelea dădu lui Titu bani de cheltuială, dar îi spusese de nenumărate ori să nu fie mână spartă, să-i ție legați cu șapte ațe, căci nu se poate ști cât va mai sta Pintea pe-aici, și fiecare gologan e numărat; să plătească taxa de intrare, cel mai mult cincizeci de creițari, ca să salveze onoarea familiei, să fie trecuți în Gazeta Transilvaniei printre „suprasolvenți”, dar să nu se întindă la chef....
    - Dumnezeu să v-ajute! murmură dăscălița, cu lacrimi în ochi, văzând brișca urnindu-se.
    Tocmai când să intre în Armadia, își aduse aminte Laura c-a uitat să-și ia evantaiul. Se opriră, se sfătuiră. Era cât p-aici să se-ntoarcă înapoi, căci evantaiul avea un preț deosebit din pricina diferitelor iscălituri de la diferite baluri, alcătuind un adevărat trofeu....
    Titu o povățui să împrumute unul de la Elvira. Laura se liniști numai gândindu-se că întoarcerea ar fi un semn rău, spuse însă de mai multe ori că întâmplarea aceasta nenorocită i-a stricat toată seara.
    Fetele, împreună cu Elvira, ajutate de două servitoare, supravegheate de însăși doamna Filipoiu, o femeie foarte grasă, neagră și zăcută de vărsat, dar bună ca pâinea caldă, se gătiră mai bine de două ceasuri și se făcură ca niște păpuși.
    - Pun rămășag că voi o să fiți reginele balului, le spuse doamna Filipoiu, mângâindu-le cu privirea, în vreme ce ele își stergeau pudra de pe sprâncene.
    Titu venise îmbrăcat de-acasă: jachetă neagră, cam purtată, vestă foarte deschisă, cravată albă, înăsprită, mănuși albe de atârnat în buzunar, ca să se vadă ca are.... Plictisit de așteptare, puse pe o servitoare să-i mai calce dunga panatlonilor, care se boțiseră în trăsură, iar el se așeză și-și lustrui ghetele ca oglinda.
    Când veni Pintea, fetele erau zâne. Se făcură prezentări ceremonioase. Doamna Filipoiu felicită pe Pintea pentru norocul de-a fi găsit o ființă atât de drăgălașă ca Laura, iar Elvira, șopti fetelor, încântată:
    „Foarte drăguț și simpatic.”
    Titu rezolvă problema trăsurilor: fetele cu doamna Filipoiu, vor merge în brișca popii, iar el cu Pintea în cealaltă, și vor sosi deodată la liceu unde, în sala de gimnastică, avea loc serata.
    Intrarea principală a liceului era luminată cu două rânduri de felinare. Pe scările de piatră aștepta, întru întâmpinarea invitaților, o întreagă armată de „aranjori” cu câte o fundă tricoloră în piept. Vreo zece se repeziră la trăsură, ajutând fetele să coboare și oferindu-și brațul cârligat.
    - E târziu?.... Nu, da, aș.... S-a început? Câteva minute.... De mult?.... Foarte reușit.... Păcat! se auzi în grupul fetelor înconjurate de aranjori.
    Pintea păși în urma domnișoarelor, strângând câteva mâini cunoscute, iar Titu rămase să de ordine vizitiilor. Îndeosebi lui Ion, căruia nu-i plătea nimic pentru osteneală, îi spuse să vie și el să vadă petrecerea mai târziu, ca să fie la îndemână când o fi de plecat. Poate c-o să-l cinstească și cu o sticlă de bere, dacă nu cumva n-o fi prea scumpă, căci în asemenea împrejurări, restauratorul face niște hoții nemaipomenite. Să intre însă prin grădina liceului și să aștepte la ușa din dos, de unde se vede bine în sala de gimnastică....
    Titu cunoște pe toți aranjorii care erau recrutați dintre profesorii mai tineri, stundeții universitari întârziați pe-acasă și elevii mai spălați din clasele superioare. Aurel Ungureanu se afla printre dânșii, dar se ascunsese când au trecut fetele. Pintea cu domnișoarele și cu doamna Filipoiu îl așteptau în bufetul instalat alături de sala de dans. Aici, la o masă de lângă ușă, bătrânul și mărunțelul profesor de desen și caligrafie, Romașcu, îndeplinea funcția de casier.....
    Titu se duse drept la Romașcu, care însă îi strânse mâna, murmurând zâmbitor:
    - S-a achitat.... Domnul Pintea....
    Titu protestă, firește, numai de formă:
    - Cum se poate una ca asta? Îmi pare rău, dragă George, zău așa!.... Atunci, domnule profesor, uite o coroană din partea mea!
    - Ca suprasolvire?
    - Da! făcu Titu cu mândrie.
    - Cele mai calde mulțumiri! răspunse profesorul-casier, însemnându-i numele într-un caiet liniat special de dânsul cu diferite cerneluri.
    Marea sală de gimnastică era transformată în sală de spectacol, îmbodobită cu ghirlande de brad, la care lucraseră o săptămână întreagă, după-amiaza, toți elevii liceului. În fund, se înălța scena improvizată din catedre suprapuse, cu culise de scoarțe și covoare pestrițe, restul încăperii fiind ocupat de mai multe rânduri de scaune, adunate de pe la domnii din oraș cu condiția să le fie înapoiate îndată după sfârșitul seratei. Scaunele erau rezervate numai pentru doamne, căci domnii, în afară de câțiva mai bătrâni, stăteau în picioare pe lângă pereți, luându-și însărcinarea de a îngroșa ropotele de aplauze ce porneau din celalt fund al sălii, unde se înșirau elevii din cursul superior, puși acolo să-și manifeste admirația și însuflețirea.
    Aranjorii așezară domnișoarele în rândul întâi, pe locurile cele mai bune, păstrate înadins pentru ele îns chimbul unor surâsuri grațioase. Titu cu Pintea rămaseră mai lângă ușă.
    Spectacolul începuse.
    Acuma un elev lung și slab declama o anecdotă țigănească, strâmbându-se întruna, repezindu-se încoace și încolo pe scenă, schimbând mereu glasul și stârnind râsete zgomotase în fund și zâmbete discrete pe scaune.
    Programul de altfel, era încărcat și variat; mai urmară vreo zece declamații, recitări și dialoguri, toate gustate cu cuvenita plăcere națională. Apoi veni conferința unui profesor de literatură, întretăiată, mai ales în partea a doua, de foarte dese căscături ascunse cu multă discreție. Conferențiarul fu răsplătit totuși cu o furtună de aplauze bucuroase care parcă însemnau „bine c-ai isprăvit”.
    Toată lumea răsuflă mai ușurată. Într-o clipă bufetul se umplu cu publicul care ieșea spre a îngădui elevilor să transforme sala de spectacol în sală de dans, strângând scaunele și așezându-le de-a lungul pereților, să stropească puțin dușumelele cu leșie rece și să împrăștie pe jos sacâz ca să nu se facă lunecușuri, să-și frângă picioarele vreun dansator mai pasionat.
    Titu avusese grijă să oprească masa cea mai bună în bufet. Toate tovarășele de sindrofie se adunară aici, patronate de doamna Filipoiu. În jurul lor roiau aranjorii și alți cavaleri de seamă. În mijlocul interesului, însă, stătea Pintea, pe care Titu îl prezenta cu mândrie tuturor:
    - Cumnatul meu in spe!
    De altfel, mai toată Armadia știa că fata lui Herdelea se mărită; chiar și împrejurările. Învățătorul se lăudase la berăria Grivița și vestea s-a împrăștiat ca fulgerul. Mai ales fetele erau curioase și examinau pe furiș pe Pintea, să vadă cum se înfățișează cel ce va fi soțul prietenei lor. Și toate găseau prilejul să șoptească Laurei:
    „Foarte drăguț!”
    Se încinse apoi o ciripeală generală. Toți slăveau spectacolul și pe interpreți, își angajau cadrilurile și „romana” și de-abia așteptau să înceapă dansul....
    După ce își făcu datoria aici, Titu trecu la altă masă, unde ședea Lucreția Dragu împreună cu părinții ei, amândoi grași ca niște butoaie. Conferențiarul de adineaori, tânărul profesor de literatură, Ștefan Oprea, și un student în drept, se învârteau în fața fetei, înclinându-se din când în când și copleșind-o cu complimente. Titu salută pe bătrâni cuviincios și familiar, apoi își trase un scaun lângă Lucreția, căreia îi sărută mâna, fără a uita să i-o strângă puțin, ca un om cu drepturi câștigate. Fata se roși, iar ceilalți doi curtezani îngălbeniră văzând îndrăzneala poetului. Ei stăteau în picioare de un sfert de ceas.
    - Luați loc, domnilor, dacă vă face plăcere! zise drăgălaș Lucreția, cu ochii la conferențiarul încurcat.
    Începu un duel se aluzii și înțepături între cavaleri, spre spaima doamnei Dragu, care avea groază de orice discuții ce nu le înțelegea. Oprea și Titu, deși prieteni, se vrăjmășeau în ascuns, fiindcă profesorul strâmba din nas asupra poeziilor lui Titu, iar poetul spune în gura mare pretutindeni că Oprea nu se pricepe în literatură nici cât straja de noapte din Pripas. Acum, Titu se repezi mai întâi asupra conferinței profesorului, căutând să-l doboare în fața Lucreției. Lupta însă rămase nehotărâtă: zâmbiră toți când Titu imită stângăciile rivalului său, dar totuși nimeni nu-l aprobă, nici măcar printr-o vorbă. Atunci poetul se agăță de fracul conferențiarului, cu mai mult noroc, căci toți izbucniră într-un hohot de râs la care trebui să ia parte chiar Oprea, spre a nu arăta că i-e necaz. În tot balul, profesorul singur era în frac; și-l comandase înadins și, în sufletul lui, se fălea și se simțea superior tuturor purtându-l. Ceilalți domni veniseră care în jachetă, care în redignotă, cei mai mulți în sacouri negre, unii chiar în haine de stradă deschise.
    Cu toată biruința lui Titu, atât părinții cât și Lucreția nu încetară de-a dovedi o atenție deosebită profesorului, care putea fi un ginere minunat, mai ales că fata bate balurile cam de mulți ani și zadarnic. Titu însuși băgase de seamă sforțările Lucreției de a înlănțui pe Oprea încă din vara trecută, dar nu se alarmase. El mai întâi nu se socotea printre candidații serioși. În ochii lui, Lucreția era o fată drăguță, cu care poți sta de vorbă făcând exerciții și declarații de dragoste și căreia, în cele din urmă, ajungi să-i furi o sărutare nevinovată. Dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi găsit alta, tot atât de melancolică și de visătoare, care să-i inspire poemele de amor romantic. Mai cu seamă de când nădăjduia de la Roza Lang o iubire mai pământească, Lucreția coborâse pe planul al doilea în inima lui. Dacă n-o părăsise încă de tot, era numai pentru a exaspera pe Oprea.
    Într-o clipă când conferențiarul  se adânci cu Dragu în niște dezbateri asupra lefurilor profesorilor, care nici gând să se mărească, Titu se aplecă mai aproape de Lucreția și-i șopti:
    - Cred că am cadrilul al doilea?
    - O, de-abia acuma te trezești să mi-l ceri?.... Dar l-am dat de mult!
    - Da.... Credeam că nici nu mai e nevoie să ți-l cer.... Știai prea bine că sunt totdeauna al dumitale... Bine. Nu face nimic. Cine e fericitul, dacă nu sunt indiscret?
    - El, murmură fata, arătând spre Oprea.
    - Mhm, se întunecă Titu. Foarte bine. Mi l-ai preferat. Să ții minte!.... Dar cadrilul întâi?
    - Cu plăcere....
    Titu mai bolborosi ceva, apoi se sculă plictisit, aproape jignit, și se depărtă. Lucreția însă rămase cu inima cât un purice. Mințise și tremura să nu se răzbune minciuna. Refuzase lui Titu cadrilul al doilea pentru că voia să-l dea lui Oprea, care nu îndrăznea să i-l ceară. Se frământă câteva minute, apoi deodată întrebă:
    - Domnule Oprea, ai vizavi pentru al doilea?
    - Vizavi aș găsi, dar n-am pereche, domnișoară! zise profesorul șovăind.
    - Nici eu, mărturisi Lucreția, plecând ochii cu o sfială inspititoare.
    Se făcu. El i-l ceru, ea i-l dădu.
    Zgomotul de pahare și de glasuri încrucișate, mirosul amestecat de sudori, de băutură și de parfum ieftin, zăpușeala care creștea repede și înroșea fețele, silind pe domnișoare să treacă deseori în dosul unui paravan japonez ca să-și șteargă cu pudră luciul de grăsime de pe nas, toate fură stăpânite deodată de sunetele pasionate ale unei someșane sprintene, pornite din arcuşurile tarafului de lăutari, în sala devenită acuma de dans. Muzica aprinse inimile tineretului. Toate picioarele se mişcau pe loc nerăbdătoare.
    - Goghi! Goghi! trecu din gură în gură, ca un suspin de uşurare.
    Era numele ţiganului din Bistriţa care avea cel mai vestit taraf de lăutari din judeţ, care fusese angajat spre a mări splendoarea petrecerii şi din pricina căruia se amânase până acuma balul.
    Perechile de dansatori intrau rând pe rând în sala de dans, urmate de mamele credincioase ce-şi luau locurile de pază şi admiraţie, pe scaunele aşezate lângă pereţi. Aici, muzica umplea aerul, iar luminiţele candelabrului din mijlocul tavanului tremurau și picurau streanină, obligând pe cavaleri să ocolească locul primejdios.
    Laura dansa cu Pintea care, nefiind dansator încercat, greșea deseori pașii, ceea ce pe Laura o rușina și îi amintea pe Aurel cel neîntrecut. De câte ori se încurca, Pintea îi cerea iertare și-i strângea mâna, iar fata, drept răspuns, zâmbea cu resemnare îngerească și întorcea capul după celelalte perechi. Aproape toate domnișoarele erau în costume naționale, ca și Laura, dând o înfățișare mai caldă și pitorească seratei.
    Titu nici nu mai avea chef să intre în sala de dans, atât de mult îl plictisea cadrilul al doilea. Ca să-și uite necazul, se încurcă la taifas cu silvicultorul Madarasy, un ungur cumsecade, nelipsit de la serbările românești, vorbind și chiar citind bine românește. Era un admirator al talentului lui Titu și de aceea se întrețineau deseori despre literatură, ajutați de numeroase pahare, căci ungurului îi plăcea mult vinul acrișor, spunând veșnic că vinul și literatura merg mână-n mână. La masa lor se opri mai pe urmă și solgăbirăul Vasile Chițu care, deși român, venea numai în calitate de reprezentant al autorităților statului spre a se încredința că, sub pretextul balului, nu se pune cumva la cale vreo ațâțare împotriva Ungariei sau vreo manifestație antipatriotică. Vorbea puțin și se arăta posomorât parcă l-ar fi durut dinții. Românii îl disprețuiau, dar numai în ascuns, și-i ziceau „renegatul”.
    Veselia creștea în rândurile dansatorilor. Câțiva mai înfocați se făcură în curând leoarcă de sudori, încât trebuiră să se retragă într-o odaie mai dosnică, să se răcorească puțin și să-și schimbe gulerele. În schimb, domnișoarele parcă aveau șapte suflete, nu oboseau deloc și zâmbeau întruna și din ce în ce mai ademenitor.
    Dându-și seama că toți ochii o urmăresc, Laura dansa aproape numai cu Pintea. Doar câtorva profesori și studenți, care nu i-au făcut curte niciodată, le-a acordat câte o tură, câte una singură, aruncând însă lui Pintea niște priviri din care să înțeleagă că toți o plictisesc, afară de dânsul. Când, la ultima figură a cadrilului, s-a pomenit față-n față cu Aurel Ungureanu, i-a răspuns foarte rece, ascunzându-și cu dibăcie emoție.
    De altfel, Aurel, poate înadins ca s-o ispitească, a dansat cu Ghighi mai mult ca de obicei.
    Firește, Pintea nu s-a clintit toată seara din preajma Laurei, iar când ea dansa cu alții, n-o scăpa din ochi o clipă. Tocmai la cadrilul al doilea a început s-o tutuiască și să-i spună și din gură ceea ce-i scrisese de atâtea ori: că o iubește cum nimeni în lume n-a mai iubit o femeie și că are ambiția s-o facă cea mai fericită ființă de pe globul pământesc. Laura îl ascultă, întâi foarte mișcată, neobișnuită cu declarații atât de fățișe. Pe urmă însă i s-a deschis și ei graiul, încât au stabilit pe îndelete să facă negreșit logodna luna viitoare, când să vie și părinții lui George.
    În cele din urmă, întărâtat de păhărele de vin și cu gândul să se răzbune pe gâsca proastă care l-a jignit atât de adânc în amorul propriu, Titu se urni și se amestecă printre dansatori. Dar, în loc să danseze, se ținu toată seara pe urmele Lucreției, șoptindu-i crâmpeie de versuri cu aluzii înțepătoare, făcând-o cochetă și necredincioasă, și în sfârșit, căutând să-i tulbure idila sentimentală cu Oprea. Fata îi răspundea mai mult prin surâsuri lucitoare și doar de vreo două ori murmură, râzând fără niciun rost și cu o drăgălășenie cuprinzătoare:
    „Mai știi?”
    Pe la ora două după miezul nopții urmă pauza cea mare. Lumea tăbărî în bufet. Mesele se încărcaseră cu mâncăruri și băuturi. Dansatorii se răcoreau asaltând butoaiele cu bere. Goghi avea grijă să nu scadă însuflețirea. Romanțele cele mai noi și mai frumoase mergeau drept în inimile înfierbântate. Arcușul lui părea fermecat. Cântând, trecea de la o masă la alta, ciocnea câte un pahar ici-colo, arunca priviri galașe domnișoarelor, ca orice lăutar răsfățat.
    De-abia acum își aduse aminte Titu de Ion, și-l găsi la ușa dinspre grădină, cu ochii plini de mirare și de plăcere. Îi aduse o sticlă cu bere și o halcă de friptură.
    - Ei, ce mai zici, Ionică? îl întrebă în fugă, fiind grăbit să nu întrerupă tachinarea Lucreției.
    - Tare-s mândre petrecerile dumneavoastră, domnișorule! zise flăcăul cu privirea aprinsă.
    Cel dintâi vals, după pauză, pricinui lui Titu o mare satisfacție. Profesorul Oprea, dansând cu Lucreția, uită de candelabrul cel mare și trecu prin zona primejdioasă. O ploaie de stearină se scutură în spatele îndrăgostiților. Toată lumea făcu haz de pățania aceasta, iar Titu se grăbi să șoptească necredincioasei:
    - Vezi? Pedeapsa lui Dumnezeu pentru cadrilul al doilea!
    Zorile priveau pe ferestrele sălii și balul nici gând să se sfârșească. Tinerii nu se mai săturau și bisau furtunos toate dansurile, înverșunându-se chiar să nu lase pe domnișoare să plece acasă.
    În dosul ușii dinspre grădină, Ion, cotoșmănit în suman, nu simțea nici frig, nici somn, privind petrecerea domnilor. Mesele încărcate, muzica, frumusețea domnișoarelor, râsetele, chiar și sudorile dansatorilor, îl mângâiau și-l întărâtau neîncetat. Văzând fețele vesele i se părea că toți oamenii aceștia duc o viață fără nicio grijă, fără necazuri și fără supărări. Îi pizmuia amintindu-și zbuciumările și chinurile lui.
    „Bine le mai merge domnilor!” își zicea cu o părere de rău dureroasă.
    Dacă ar fi învățat carte, poate că ar fi și el printre dansatori, vesel, fără gânduri grele, fără trudă în oase! Dacă ar fi ascultat pe Herdelea.... Apoi, toată dragostea lui zbura iar acasă, alintând pământurile fără de care viața lui întreagă n-ar mai avea niciun rost.
    „Toate astea nu plătesc cât o ceapă degerată”, se gândi dânsul în cele din urmă, cu ochii mari răsfrângând mereu petrecerea domnească, dar văzând de-acuma numai pământul aspru și totuși ademenitor, ca o țărancă voinică și frumoasă a cărei îmbrățișare îți zdrobește oasele.

                                                                            6.

                                       Tot satul cinstea mai mult pe Ion și-l compătimea de când s-a aflat ce-a pățit la judecătorie. Uni ocărau pe Belciug, alții huiduiau pe Simion Lungu, care însă se apăra din răsputeri că n-are nicio vină și nici nu mai îndrăznea să sufle o vorbă despre brazdele împricinate. Doar Vasile Baciu, și numai la beție, striga:
    „Uite cine umbla să ia pe Anuța mea!”
    Când era treaz însă, lua și el partea lui Ion și odată, întâlnindu-l pe uliță, i-a spus cu glasul înduioșat:
    - Lasă, măi băiete, că temnițele-s pentru oameni, nu pentru draci!
    Osânda totuși răscolea toate planurile flăcăului, clătinându-i încrederea. I se părea că, dacă va sta închis și departe două săptămâni, va pierde și pe Ana, și mai ales pământurile ei, pe care începuse să le privească întocmai ca și cum ar fi ale lui. Avea o presimțire ciudată că Vasile Baciu va face ce va face, și va aduce, în lipsa lui, pe George în casă. Și atunci, toate nădejdile lui s-ar împrăștia în vânt și ar rămâne tot așa de becinsnic ca și până acuma, silit să îndrăgească veșnic numai pământurile altora.
    Cum zilele treceau și sentința nu mai venea, neliniștea lui creștea. Își închipuia că întârzierea poate să însemne și o agravare a pedepsei. Dacă pe câteva vorbe ale popii s-a pomenit cu două săptămâni de temniță, de ce nu s-ar aștepta și la mai rău?
    Cu toate acestea, n-avea nicio ură împotriva preotului și nici chiar împotriva judecătorului. Își zicea că e la mijloc bătaia soartei lui nenorocite. Totuși, în lovitura aceasta, aveam și mulțumirea că barem s-a ales de-a binele cu brazdele lui Simion.
    Se ducea la Ana mereu, din ce în ce mai îngrijorat să n-o piardă. Blândețea fetei începea să-l neliniștească, bănuind într-însa o șiretenie. De altfel, tărăgănările ei, când îi cerea să-l bage-n casă ori să petreacă noaptea cu el în șură ori în podul cu fân, îl făcuseră să se îndoiască de ea. Apoi, într-o seară, vorbind de pățania lui și când ea plânse și-l rugă să se ostoiască și mai bine să stea în temniță decât să se pună împotriva celor mari, Ion se înfurie, parcă l-ar fi lovit în cap cu măciuca. Era sigur că fata se bocește din vicleșug, umblând să se scape de dânsul.
    Nu-i mai spuse nimic, dar se hotărî să nu se dea bătut, orice-ar fi să se întâmple.
    Cum îi sosi sentința, cum fugi cu ea la Herdelea.
    - Să mă înveți, domnule învățător, și să nu mă lași, că pacostea asta mă omoară! zise dânsul mohorât.
    - Ia nu mai umbla cu copilării, Ioane, că doar bărbat ești, nu pleavă! răspunse învățătorul jumătate în glumă, jumătate în serios, înțelegându-i îngrijorarea.
    - Dumneata nu știi ce știu eu, domnule învățător, altminteri ai zice tot ca mine! murmură flăcăul dând din cap.
    Herdelea citi hârtia mormăind până la sfârșit, apoi, ca și când n-ar fi pătruns-o îndeajuns, o mai citi odată.
    - Hm! făcu dânsul, ridicând ochii spre flăcău. Eu zic să-i dracului pe toți, Ionică, și să te mulțumești cu pedeapsa! Adică, ce-o să fie dacă-i sta  și tu la răcoare două săptămâni?  Altfel te pomenești că pățim și mai rău!
    Învățătorul se temea acuma să se mai amestece. Dac-ar fi fost după sufletul lui, s-ar fi dus cu Ion și până la împărat. S-a gândit însă bine și și-a dat seama că orice armă are două tăișuri. Judecătorul împărțea dreptatea după cum i se năzărea; se credea mare cunoscător de oameni și tălmăcea legile astfel încât să se potrivească cu dorințele lui. Herdelea ar fi fost fericit să-l poată plesni puțin, mai ales că față de dânsul ungurul se arăta mândru și uneori chiar disprețuitor. Dar îl știa răzbunător și asta îi domolea pornirea. Când ar afla judecătorul că el a făcut plângerea, nu s-ar lăsa până nu l-ar zdrobi.
    Pe urmă, ar trebui să încurce și pe Belciug în bucluc. Nici vorbă, felul cum preotul se poartă cu dânsul în vremea din urmă l-ar îndreptăți să-i tragă o săpuneală bună, să-l învețe minte. Și totuși, ce-ar folosi el dintr-o ruptură zgomotoasă cu Belciug?
    Încercă să lămurească flăcăului toate primejdiile. Sfaturile lui pașnice însă mai mult întărâtau pe Ion, care se bătea mereu cu pumnii în piept:
    - Iau eu toate răspunderile! Mai bine să mă spânzure, decât să mă calce așa în picioare!
    Hotărârea flăcăului înmuie împotrivirea învățătorului. Toată seara se tocmiră. Cu cât Herdelea șovăia mai tare, cu atât Ion stăruia mai aprig, parcă în joc ar fi fost însăși viața lui.
    Dăscălița și fetele împărtășeau pe deplin scrupulele învățătorului și îndemnau  din când în când pe Ion să se astâmpere sau, în orice caz, să se ducă la notar să facă „lăcrămația”. În cele din urmă își dădu părerea și Titu:
    - Și eu cred că ar fi mai bine să-i lăsați în plata Domnului, că de temniță, orice ai face, nu scapi, asta-i sfânt. Dar dacă nu vrea și nu vrea, nu văd de ce nu i-ai face plângerea? Eu zic să i-o faci fără grijă. Și ca să nu-și cunoască scrisul, pune pe Laura să copieze, și gata! Foarte simplu!
    Părerea lui fu adoptată de toți și Herdelea capitulă:
    - Adevărat, cine poate să cunoască scrisul Laurei?
    Se așeză și făcu o jalbă amănunțită și simțită, în care judecătorul și preotul se întovărășeau spre a năpăstui pe un biet țăran nevinovat. Când o citi pe românește lui Ion, toți se înduioșară. Laura o transcrise îndată cu oarecare emoție. Herdelea avu grijă să o pună tot pe ea să scrie și adresa pe plicul mare: ministrului de justiție.
    - Uite, Ionică! Mâine dimineață o dai recomandată la poșta din Armadia, și să fie într-un ceas bun! zise învățătorul mișcat.
    Ion era uluit de mulțumire; puse pe masă trei zloți și nu vru să iasă din casă până ce Herdelea nu-i primi.
    - Nici nu știi dumneata ce bine mi-ai făcut, murmură flăcăul, sărutând mâna învățătorului.
    - Bine că i-ai făcut-o, zise Titu după ce plecă Ion. Adică de ce să-și bată joc de el toți măgarii?

                                                                              7.

                                                Peste vreo două săptămâni, în amurg, silvicultorul Madarasy cu solgăbirăul Chițu și cu șeful percepției din Armadia, într-o căruță ușoară, se opriră în fața casei învățătorului. Fuseseră la vânătoare de iepuri în hotarul Pripasului, alergaseră toată ziua și nu izbutiseră să tragă măcar un foc de pușcă. Se întorceau pleoștiți, zgribuliți de frig și de umezeală; doi câini tremurau lângă căruță, cu urechile dăbălate, fără să se sinchisească de dulăul învățătorului care, cu labele pe gard, hămăia din ogradă, furios că nu-l bagă nimeni în seamă. Ca să-și alunge necazul și să nu intre în orășel ziua cu gențile goale, vânătorii nenorocoși hotărâseră să poposească la Jidovița, la cârciuma lui Neumann, să se dezmorțească cu câteva litre de vin fiert și chiar să-și potolească foamea, înainte de-a ajunge acasă.
.............................................................................