Crimă şi pedeapsă, Dostoievski

..........................................................
                                            5.

                      Nenorocita de Lizaveta era într-atât de naivă, bătută de soartă şi fusese întotdeauna atât de terorizată, încât nu-şi ridică braţul să-şi apere faţa, cum ar fi fost natural, căci toporul era acum în dreptul obrazului ei. Îşi ridică numai uşor mâna stângă, dar nu până în dreptul feţei, şi o întinse încet înainte, ca şi cum ar fi vrut să-l depărteze. Lovitura o nimeri drept în ţeastă şi tăişul despică fruntea aproape până în creştet. Femeia se prăbuşi. Raskolnikov, pierzându-şi capul, apucă legătura pe care o ţinuse ea în mână, apoi o zvârli cât colo şi fugi în antreu.
    Groaza  îl cuprindea din ce în ce mai mult, mai ales după acest al doilea omor, cu totul neprevăzut. Ar fi vrut să fugă cât mai repede. Şi dacă în clipa aceea ar fi fost în stare să-şi dea seama, să judece limpede şi să cumpănească toată greutatea situaţiei în care se află, să vadă cât era de disperată, de hidoasă şi de absurdă, să înţeleagă totodată prin ce greutăţi mai avea de trecut şi câte fărădelegi va trebui poate să mai comită ca să scape de acolo şi să ajungă acasă, se prea poate că ar fi lăsat totul baltă şi s-ar fi dus imediat să se denunţe singur.
    Şi aceasta nu din teamă pentru el însuşi, ci de groază şi dezgust faţă de ceea ce făptuise. Mai ales senzaţia aceasta de dezgust se ridica şi creştea în sufletul lui cu fiecare clipă ce trecea. Pentru nimic în lume nu s-ar fi apropiat de lădiţă şi nici nu ar fi intrat în odaie.
    Treptat însă îl cuprinse un fel de toropeală, o stare de visare puse stăpânire pe sufletul lui; avea clipe de amnezie, sau, mai bine zis, uita ce era mai important şi se gândea la fleacuri. De altfel, când îşi vârî capul în bucătărie şi văzu pe bancă o găleată pe jumătate plină cu apă, înţelese că trebuia să se spele pe mâini şi să spele toporul. Mâinile îi erau lipicioase şi pline de sânge. Vârî tăişul în apă, apucă o bucăţică de săpun, care se afla pe prichiciul ferestrei, într-un ciob de farfurioară, şi începu să se spele chiar în găleată. După ce se curăţă bine, trase afară toporul, spălă fierul şi frecă îndelung - timp de vreo trei minute - coada toporului, pe care se închegase sângele; încerca chiar să-l cureţe cu săpun. Apoi şterse totul cu rufele, care se uscau pe frânghia întinsă de-a curmezişul bucătăriei, şi cercetă atent toporul la fereastra. Nu rămăsese nicio urmă, doar lemnul era încă ud.
    Prinse cu grijă toporul la locul lui, în laţul de sub braţ, apoi, pe cât se putea vedea în lumina slabă din bucătărie, îşi cercetă pardesiul, pantalonii şi cizmele. La prima vedere nu descoperi nimic suspect; numai câteva pete pe cizme. Muie o cârpă în găleată şi-şi şterse cizmele. Îşi dădea seama că nu se vedea bine şi că s-ar putea să mai fi rămas pete care să bată la ochi şi pe care să nu le fi observat el. Rămase, nehotărât, în mijlocul încăperii. O idee chinuitoare, întunecată, ideea că poate înnebuneşte şi că în clipa aceea nu mai este în stare să ia o hotărâre, să se apere, că poate trebuia să facă cu totul altceva decât ceea ce făcea acum, se ridica încet din străfundul sufletului său...
    "Doamne! Trebuie să fug, să fug!" şopti el şi se repezi în antreu. Dar aici îl pândea ceva atât de înfiorător, o groază atât de cumplită, cum nu simţise niciodată în viaţă.
    Rămase stană de piătră fără să-şi creadă ochilor: uşa, uşa de la intrare, uşa care dădea din antreu pe scară, acea uşă la care sunase puţin mai înainte şi prin care pătrunsese în locuinţă, era acum descuiată, ba chiar crăpată de-o palmă. Nici lacăt, nici zăvor - tot timpul, în tot acest răstimp!
    Bătrâna poate nu încuiase din prudenţă. Dar, Doamne Dumnezeule! O văzuse doar ceva mai târziu pe Lizaveta! Şi cum de a putut, cum de a putut să nu-şi dea seama că intrase pe uşă! Că doar nu trecuse prin zid!
    Se repezi la uşă şi puse zăvorul.
   - Dar nu, iar nu fac ceea ce trebuie! Trebuie să plec, să plec......
   Ridică zăvorul, deschise uşa şi trase cu urechea la cele ce se petreceau pe scară.
   Ascultă un timp. Undeva departe, jos, în gang, probabil, două glasuri răcneau, certându-se şi înjurându-se între ele...
    "Ce vor'?"...
    Aşteptă cu răbdare. Apoi larma se potoli, ca şi cum cineva ar fi înăbuşit-o dintr-o dată; oamenii se depărtaseră. Voi să iasă, dar, în aceeaşi clipă, o uşă care da spre scară la etajul doi se dădu de perete cu zgomot şi cineva începu să coboare, fredonând un cântec.
    "Câtă gălagie fac cu toţii!" se gândi el. Închise uşă şi mai aşteptă puţin. În sfârşit, totul se potoli, nicio mişcare, nu mai era nimeni. Puse piciorul pe scară, dar din nou auzi paşi.
    Zgomotul venea de departe, de la capătul de jos al scării. Mai târziu, îşi aducea aminte cum bănuise, dintru început, fără să ştie de ce, că aceşti paşi, se îndreptau neapărat acolo, spre etajul trei, la bătrână. De unde îi venise această presimţire? Să fi fost atât de deosebit şi de semnificativ sunetul acestor paşi? Erau paşi grei, egali, omul nu se grăbea defel. Iată-l că a trecut de etajul întâi, iată-l mai sus, paşii răsună tot mai tare şi mai tare! Se aude şi respiraţia grea a celui care urcă. Iată-l la etajul doi... A început să urce la trei... Vine aici!
    Raskolnikov simţi că înlemneşte, ca în unele coşmaruri, când ai impresia că eşti urmărit de aproape de cineva care vrea să te omoare, că acuşi te ajunge, şi totuşi rămâi ţintuit locului şi nu-ţi poţi mişca nici măcar un deget.
    În sfârşit, când omul era aproape de etajul trei, Raskolnikov tresări şi izbuti să se strecoare la iuţeală înapoi în locuinţă şi să tragă uşa. Puse mâna pe zăvor şi-l împinse binişor, fără zgomot. Îl ajută instinctul. Apoi se pitulă lângă uşă, ţinându-şi răsuflarea. Musafirul nepoftit ajunse la uşă. Amândoi stăteau acum faţă în faţă, aşa cum stătuse el adineauri cu bătrâna, când îi despărţea numai uşa şi el trăgea cu urechea.
    Musafirul răsuflă greu de câteva ori.
    "Trebuie sa fie gras şi mare", se gândi Raskolnikov, strângând toporul în mână. Avea impresia că doarme şi visează. Musafirul trase de clopoţel şi sună tare.
    De îndată ce clopoţelul de tinichea ţârâi răguşit, i se păru că mişcă cineva în odaie. Câteva clipe ascultă foarte încordat. Necunoscutul trase din nou de clopoţel, aşteptă puţin şi, nerăbdator, începu sa zgâlţâie din răsputeri clanţa.
     Raskolnikov privea, îngrozit, cum saltă zăvorul şi, înfricoşat de moarte, aşteptă să-l vada sărind. Şi, într-ădevăr, asta s-ar fi putut întâmpla, atât de tare se zgâlţâia uşa.
    Se gândi să ţină zăvorul cu mână, dar celălalt ar fi putut să-şi dea seama. Capul parcă începuse din nou să i se învârtească.
    "Am să cad!" îi fulgeră prin minte, dar necunoscutul începu să vorbească şi Raskolnikov se dezmetici.
    - Ce faceţi acolo, dormiţi, ori v-a sugrumat cineva? Afurisitelor! răcni el înfundat, ca din butoi. Hei, Aleona Ivanovna, vrăjitoare bătrână! Lizaveta Ivanovna, frumoasa mea zână! Deschideţi! Uf, afurisitelor, ce dracu, aţi adormit?
    Furios, omul trase de vreo zece ori la rând de clopoţel cu toată puterea. Pesemne că era un om autoritar, care se simţea acolo ca la el acasă. În aceeaşi clipă, alţi păşi mărunţi şi grăbiţi răsunară pe scară. Mai venea cineva.
    Raskolnikov nici nu-i auzi la început.
    - Să nu fie nimeni acasă? strigă noul sosit cu un glas sonor şi vesel, intrând în vorbă cu primul vizitator care tot mai trăgea de clopoţel. Bună ziua, Koh!
    "Judecând după glas, trebuie să fie un om foarte tânăr", se gândi deodată Raskolnikov.
    - Dracu să ştie ce-i cu ele, cât pe aci să sparg uşa, răspunse Koh. Dumneata de unde mă cunoşti?
    - Asta-i bună! Acum două zile la "Gambrinus" ţi-am câştigat la rând trei partide de biliard.
    - Aaa!......
    - Vasăzică ele nu sunt acasă? Ciudat. Ei, comedie! Unde s-a putut duce baborniţa? Am treabă cu ea.
    - Păi şi eu am treabă cu ea, frăţioare!
    - Ce-i de făcut atunci? Să plecăm. Păcat! Am crezut că o să fac rost de ceva bani! exclamă tânărul.
    - Fireşte că trebuie să plecăm, dar atunci de ce mi-a spus să vin? Chiar ea, vrăjitoarea, mi-a fixat oră. Am făcut un ocol. Şi apoi nu înţeleg, pe unde dracu' hoinăreşte! Tot anul şade acasă vrăjitoarea, cloceşte, zice că o dor picioarele, şi acu - poftim! A apucat-o dorul de ducă!
    - Să întrebăm la portar?
    - Ce să întrebăm?
    - Unde s-a dus şi când se întoarce.
    - Hmm..... drace... să întrebăm... Da ea nu se duce niciodată nicăieri... Omul mai trase o dată de clanţă. Drace, nimic de făcut, să mergem!
    - Stai!  strigă deodată tânărul. Ia te uită! Vezi cum se crapă uşa dacă tragi de clanţă?
    - Ei, şi!
    - Prin urmare, uşa nu este încuiată. Este închisă cu zăvorul, sau e pus cârligul! N-auzi cum sună zăvorul?
    - Ei, şi?
    - Păi cum de nu pricepi? Astă înseamnă că una dintre ele este acasă. Dacă ar fi plecat amândouă, ar fi încuiat uşa pe dinafară cu cheia şi n-ar fi putut pune zăvorul pe dinăuntru. Pe când acum, n-auzi ! Cum sună? Ca să pui zăvorul pe dinăuntru trebuie să fii acasă, pricepi dumneata? Prin urmare, ele stau acasă şi nu vor să deschidă!
    - Bre, omule, să ştii că ai dreptate, strigă Koh, plin de uimire. Păi atunci ce tot fac ele acolo?!
    Şi începu să zgâlţâie furios uşa.
    - Stai! strigă din nou tânărul. Nu mai trage! Aici e ceva... Doar ai sunat, ai tras de uşă şi ele n-au deschis; prin urmare - ori au leşinat, ori...
    - Ce?
    - Uite ce: hai să-l chemăm pe portar; să le trezească el.
    - Bun!
    Şi amândoi o luară din loc.
    - Stai! Rămâi aici, iar eu am să dau fuga jos după portar.
    - De ce să rămân?
    - Cine ştie.....
    - Mda..... poate.....
    - Eu mă pregătesc să fiu judecător de instrucţie! Este clar, absolut clar, că aici s-a întâmplat ceva! strigă cu înflacărare tânărul şi porni în fugă jos pe scară. Koh rămase locului, mai atinse iar, încetişor, clopoţelul, care sună o singură dată; apoi liniştit ca şi cum ar fi cântărit ceva şi ar fi încercat să cerceteze nu ştiu ce, mişcă clanţa, ba trăgînd-o spre el, ba dându-i drumul ca să se încredinţeze că uşă nu era închisă decât cu zăvorul. Gâfâind, se aplecă şi încercă să se uite pe gaura cheii: dar cheia era în broască, pe dinăuntru, şi prin urmare nu se vedea nimic.
    Raskolnikov sta ţintuit şi strângea toporul în mână. I se părea că delirează. Ar fi fost gata să se ia la bătaie cu cei care vor intra. În timpul cât cei doi băteau la uşă şi se înţelegeau între ei, îi venise de câteva ori ideea să isprăvească totul dintr-o dată şi să le strige de după uşă. Uneori îi venea să-i înjure şi să-şi bată joc de ei până vor deschide uşa.
     "Numai de-ar veni mai repede", îi fulgeră prin minte.
    - Ei, drăcie! Asta...... începu Koh şi se întrerupse.
    Timpul trecea, se scurse un minut, încă unul şi nu venea nimeni. Koh începu să se agite.
    - Ei,  drăcia dracului! urlă el deodată plin de nerăbdare şi, părăsindu-şi postul de pază, porni în jos grăbit, bocănind cu cizmele pe scară. Zgomotul paşilor se stinse.
    "Doamne, ce-i de făcut?!"
    Raskolnikov trase zăvorul, deschise uşa; nu se auzea nimic; apoi, fără să mai stea pe gânduri, ieşi, închise uşa cât mai bine şi porni în jos.
    Coborî  trei trepte când, cu un etaj mai jos, se auzi un zgomot asurzitor: unde să se mai ascundă?... Nu avea unde. Se întoarse în goana mare şi dădu din nou buzna în locuinţa bătrânei.
    - Hei, diavole, drace! Pune mâna pe el!
    Jos, cineva ţâşni dintr-un apartament şi nu alergă, ci parcă se dădu de-a dura pe scară, urlând cât îl ţinea gura:
    - Mitka! Mitka! Mitka! Arză-te-ar focul! Strigătul se sfârşi într-o notă piţigăiată; ultimele sunete se auziră din curte; apoi se făcu linişte. Dar în acea clipă câţiva oameni, care vorbeau tare şi repede, începură să urce cu zgomot scara. Erau trei sau patru. Raskolnikov auzea desluşit glasul sonor al tânărului. "Ei sunt!"
    Disperat, văzând că nu mai e scăpare, porni în întâmpinarea lor: fie ce-o fi! Dacă-l vor opri, s-a dus pe copcă, dacă-l vor lasa să treacă, tot e pierdut; îşi vor aduce aminte că l-au întâlnit pe scară. Erau aproape; îi mai despărţea numai un etaj şi deodată - se văzu salvat! Câteva trepte mai jos, la dreapta, se afla un apartament gol, deschis, acel apartament de la etajul întâi unde lucrau nişte zugravi, care tocmai plecaseră, parcă anume. Probabil că ei fugiseră adineauri, făcând atâta gălagie. Podelele fuseseră abia vopsite. În mijlocul camerei se afla un butoiaş, un ciob cu vopsea şi pensule. Cât ai clipi, Raskolnikov se strecură prin uşa deschisă şi se lipi de perete. Era şi timpul: ceilalţi se aflau pe palier. Apoi cotiră în sus, trecură prin faţa lui, urcând la etajul trei, tot discutând cu glas tare. Raskolnikov aştepta puţin, ieşi pe vârfuri şi alerga jos.
    Niciun om pe scară! Niciun om în gang! Trecu în grabă prin gang şi coti la stânga, pe stradă.
    Ştia perfect de bine că, în clipa aceea, ceilalţi se aflau în locuinţă şi se mirau că au găsit uşa deschisă, deşi numai cu puţin înainte fusese încuiată: că se uitau la cele două cadavre  şi că nu va trece mai mult de un minut şi-şi vor da seama şi vor înţelege perfect că numai cu câteva clipe în urma fusese acolo un ucigaş, care izbutise să se ascundă, să se strecoare pe lângă ei, să fugă, vor înţelege că ucigaşul se pitise în apartamentul gol, în vreme ce ei urcau scara. Şi cu toate acestea, cu nici un preţ nu trebuia să grăbească pasul, deşi până la primă cotitură mai rămâneau o sută de paşi.
    "Poate că ar fi mai bine să mă furişez în vreun gang, să aştept pe scara vreunei case necunoscute? Nu, e bucluc! Să arunc toporul? Sa iau un birjar? Bucluc, bucluc!"
    Iată!  în sfârşit, şi ulicioara; dădu colţul mai mult mort decât viu: era pe jumătate salvat şi înţelegea acest lucru: acolo mişuna lume multă, el se pierdea în mulţime ca un fir de nisip şi deci era greu să fie bănuit. Dar emoţiile îl istoviseră, abia de se mai ţinea pe picioare. Era numai broboane de sudoare, gâtul îi era ud leoarcă.
    - E beat turtă! strigă cineva când ajunse în dreptul canalului.
    Acum nu-şi putea da seama ce se petrece cu el; şi cu cât trecea timpul, cu atât se simţea mai prost. Ştia numai că atunci când ajunsese la canal se speriase că acolo era lume mai puţină şi că ar putea fi observat mai uşor, că fusese gata să se înapoieze în ulicioară. Cu toate că abia îl mai ţineau picioarele, făcu un ocol şi ajunse acasă, venind din cu totul altă direcţie.
    Nici când pătrunse în gangul casei lui nu-şi revenise; cel puţin, abia după ce ajunse pe scară îşi aduse aminte de topor. Era o problemă importantă de rezolvat: trebuia să-l pună la loc şi astă fără să-l vadă nimeni. Fireşte, el nu mai era în stare să judece că poate ar fi fost mult mai bine să nu pună toporul la locul lui, ci să-l arunce, fie chiar mai târziu, în vreo curte străină.
    Dar avu noroc. Uşa de la odăiţa portarului era închisă, dar nu încuiată, deci era probabil că portarul se întorsese acasă. Raskolnikov îşi pierduse însă până într-atâta capacitatea de a raţiona, că se duse de-a dreptul la uşă şi o deschise larg.
    Dacă portarul l-ar fi întrebat: "Ce doreşti?", poate că i-ar fi întins pur şi simplu toporul. Dar portarul lipsea şi de data aceasta şi Raskolnikov avu timp să pună toporul la locul lui sub bancă; ba chiar aşeză o bucată de lemn deasupra, aşa cum fusese când l-a luat. În drum spre odaia lui nu întâlni pe nimeni; uşa gazdei era încuiată. Ajuns sus în odaia lui, se aruncă pe divan, îmbrăcat cum era. Nu adormi, dar căzu aproape în nesimţire. Dacă cineva ar fi intrat atunci, ar fi sărit în picioare şi ar fi ţipat. Frânturi de gânduri i se îmbulzeau în minte, dar nu putea să prindă, nu putea urmări nici unul, oricât se străduia...

                                                        PARTEA A DOUA
                                                              Capitolul I

                           Aşa zăcu multă vreme. Uneori se trezea şi atunci îşi dădea seama că noaptea se lăsase de mult, dar nu-i trecea prin minte să se scoale. La un moment dat, observă că se luminează de ziuă. Zăcea pe divan culcat pe spate, năuc, fără să se poată descleşta din toropeala ce-l copleşise. Nişte urlete înfiorătoare, deznădajduite, venite din strada, îi ajunseră la ureche; de altfel le auzea în fiecare noapte pe la ceasurile trei. Ele îl treziră şi de data aceasta.
    "Beţivii ies din cârciumi, se gândi el, e aproape trei... Şi sări în sus, ca şi cum cineva l-ar fi smuls de pe divan. Cum! E aproape trei?"
    Se aşeză în capul oaselor şi, deodată, îşi aduse aminte de toate!
    Mai întâi crezu că înnebuneşte. Simţi că îngheaţă; dar nu era numai frisonul accesului de friguri care-l apucase încă din somn, de data aceasta îl scuturau nişte fiori de-i clanţăneau dinţii şi se zgâlţâiau toate în el. Deschise uşa şi ascultă: toată casa dormea. Se uită, uimit, la el însuşi, cercetă odaia fără să înţeleagă: cum de a putut aseară să lase uşa descuiată, fără să pună cârligul, cum de a putut să se arunce pe divan nu numai îmbrăcat, dar chiar cu pălaria pe cap; pălaria căzuse pe jos şi zăcea alaturi de pernă.
     "Dacă intra cineva, ce-ar fi crezut? Că sunt beat, dar..."
    Se repezi la fereastră. Era destulă lumină şi el începu în grabă să-şi inspecteze, din cap până în picioare, îmbrăcămintea, ca să vadă dacă nu cumva rămăsese vreo urmă. Dar nu, aşa era bine: clanţănind din dinţi se dezbrăcă şi cercetă totul. Întoarse tot, până la ultimul fir de aţă, până la ultima zdreanţă şi, neîncrezător, repetă inspecţia de trei ori. Nu era nimic, părea să nu fi rămas nici o urmă; numai jos, acolo unde manşeta pantalonului se rosese şi se destrămase, firele care atârnau purtau urme groase de sânge închegat. Raskolnikov apuca un briceag mare şi reteză franjurile. Asta părea să fie tot. Deodată, îşi aminti că punga şi obiectele pe care le scosese din lada bătrânei se mai aflau în buzunarele lui! Ni ci măcar nu se gândise să le scoată şi să le ascundă! Nu-şi adusese aminte de ele nici în timpul când îşi cercetase hainele! Cum era cu putinţă? Se grăbi numaidecât să le scoată şi le aruncă pe masă. După ce-şi goli buzunarele, le întoarse pe dos, ca să se încredinţeze că nu mai rămăsese nimic, apoi căra toată grămada într-un ungher. Acolo, jos, în colţ, tapetul era rupt şi desprins de perete; el înghesui toate obiectele în gaura de sub hârtie.
    "Au intrat, au dispărut din văz cu pungă cu tot!" se gândi el uşurat, ridicându-se şi privind prosteşte colţul cu gaura care se căscase şi mai mult. Deodată însă tresări îngrozit.
    "Doamne! şopti el, deznădăjduit. Ce fac eu? Asta înseamnă să ascunzi? Aşa se ascunde un lucru?"
    Ce-i drept, nu se gandise la obiecte; crezuse ca nu va gasi decat bani si de aceea pregatise dinainte o ascunzatoare.
    "Dar acum, de ce ma bucur acum? se gandi el. Asa se ascund lucrurile? Se vede ca-mi pierd mintile!"
    Istovit, se aseza pe divan si indata il zgaltai acelasi frison. Automat, trase platonul lui stravechi de student, calduros, dar aproape numai zdrente, care se gasea alaturi, pe un scaun, si se acoperi. Apoi, pierzandu-si cu desavarsire constiinta, se scufunda intr-un somn cu delir.
    Dar nu trecura nici cinci minute si se trezi iar, disperat, si apuca din nou hainele.
    "Cum de am putut sa adorm cand nimic nu-i facut?! Fireste, poftim: pana acum nici n-am scos latul de sub brat! AM uitat, am uitat un lucru atat de important! O dovada atat de serioasa."
    Smulse latul si incepu sa sfasie panza in fasii mici, pe care le vara sub perne, printre rufe.
    "Fasii de panza rupta in niciun caz nu pot trezi vreo banuiala; asa cred, da, asa cred!" repeta el, stand in mijlocul camerei si cercetand din nou, cu o dureroasa sfortare de atentie, totul in jurul lui, pe podea, pretutindeni, ca sa vada daca n-a mai uitat ceva.
    Convingerea ca toate simturile, pana si memoria, pana si simpla putinta de a judeca il tradeaza, il chinuia nespus.
    "Oare a si inceput, oare a si inceput pedeapsa, de pe acum? Fireste, fireste, asa e!"
    Intr-adevar firele destramate, pe care le taiase de la pantaloni, zaceau pe podea in mijlocul odaii si putea sa le vada primul venit.
    "Unde mi-e capul? Ce se petrece cu mine?"exclama el din nou, pierdut.
    Apoi ii veni in minte ideea ciudata ca s-ar putea ca si hainele lui sa fie patate de sange, ca s-ar putea sa fie pete multe si el sa nu le vada, fiindca facultatile lui mintale sunt slabite, faramitate..... findca i se intuneca mintea..... si deodata isi aminti ca vazuse sange pe punga.
    "Vai de mine, asta inseamna ca si buzunarul trebuie sa fie murdar de sange pentru ca am varat inauntru punga inca uda!"
    Intoarse indata buzunarul pe dos: asa si era! Captuseala era patata de sange!
    "Asadar mintea nu m-a parasit cu totul, asadar mai functioneaza si ratiunea si memoria, daca eu singur mi-am dat seama de toate astea!" se gandi el, victorios, fericit, rasufland adanc, din strafundul plamanilor.
    "Nu-i decat o slabiciune de-o clipa, pricinuita de friguri, de delir" isi zise el si smulse toata captuseala buzunarului stang.....
    In aceeasi clipa o raza de soare ii lumina cizma stanga: ciorapul care iesea din caputa gaurita parea patat.
    Se descalta: "Asa si este, urme de sange! Totul varful ciorapului e naclait de sange; oi fi calcat din greseala in baltoaca..... Dar acum ce sa fac cu ciorapul? Unde sa pun acest ciorap, franjurile taiate de la pantaloni, buzunarul?"
    Le stranse in pumn si ramase in mijlocul camerei.
    "In soba? Dar ei in primul rand acolo vor cauta. Sa le ard? Dar cum? Nici n-am chibrituri! Nu, mai bine ma duc sa le arunc undeva. Da! Mai bine sa le arunc! repeta el, asezandu-se pe divan. Sa le arunc imediat, chiar in clipa asta, fara zabava!...."
    Dar, în loc să facă aşa, capul îi căzu pe pernă; frisonul chinurilor îi îngheţă din nou trupul; trase iarăşi mantaua şi se înveli. Mult timp, câteva ore în şir, îl chinui în răstimpuri acelaşi gând: "Acum, chiar acum, fără zgomot, trebuie să mă duc şi să le arunc undeva pe toate, să nu le mai văd în faţa ochilor, cât mai repede, cât mai repede!"
    Încercă să se ridice de pe divan, să se scoale în picioare, dar nu avea putere. O bătaie puternică în uşă îl trezi de-a binelea.
    - Deschide odată, ce, ai murit? Doarme şi doarme! ţipa Nastasia, bătând cu pumnul în uşă. Zile întregi doarme ca un câine! Adevărat câine! Deschide odată. E trecut de zece.
    - Poate că nici nu este acasă! rosti un glas de bărbat.
    "Vai de mine! E vocea portarului..... Ce-o fi vrând?"
    Raskolnikov sări în sus şi se aşeză în capul oaselor. Inima îi bătea atât de tare, că-l durea.
    - Atunci cine a pus cârligul? răspunse Nastasia. Ia te uită la el, se încuie! S-o fi temând să nu-l fure cineva? Deschide, omule, trezeşte-te!
    "Ce-o fi vrând? Pentru ce a venit portarul? Au aflat tot! Să opun rezistenţă sau să deschid? Ei, fie ce-i fi...."
   Se ridică, se aplecă înainte şi săltă cârligul.
   Odaia era atât de mică, încât putea să ridice cârligul fără să se ridice din pat.
   Nu greşise: în prag era portarul cu Nastasia.
   Aceasta îi aruncă o privire ciudată. Iar el se uită sfidător şi deznădăjduit la portarul care îi întindea în tăcere o foaie de hârtie cenuşie, îndoită şi sigilată cu ceară.
   - O citaţie de la secţie, spuse el, dându-i hârtia.
   - Care secţie?
   - Eşti chemat la poliţie, la secţie, cum s-ar zice. Se ştie ce fel de secţie.
   - La poliţie?..... Pentru ce?.....
   - De un să ştiu? Eşti chemat - du-te.
   Şi portarul îl privi cercetător, apoi îşi roti privirile prin odaie şi dădu să plece.
    - Nu cumva te-ai îmbolnăvit de-a binelea? întrebă Nastasia, care nu-şi mai lua ochii de la el. Portarul întoarse şi el capul o clipă. De ieri are fierbinţeli, adăugă dânsa.
    Raskolnikov nu răspunse; ţinea hârtia în mână, fără s-o deschidă.
   - Nu te mai scula din pat, urma Nastasia, înduioşată, văzând că-şi lasă picioarele jos din pat. Daca eşti bolnav, poţi să nu te duci, că n-o fi foc. Ce tot ţii acolo în mână?
    Raskolnikov se uită şi el: în mână dreaptă ţinea franjurile tăiate de la pantalon, ciorapul şi căptuşeala ruptă a buzunarului. Dormise cu ele. Mai târziu, gândindu-se la toate acestea, îşi aduse aminte că, în cursul accesului de friguri, când se trezea din delir, le strângea tare în mână şi adormea din nou.
   - Ia te uită la el: a strâns nişte zdrenţe şi doarme cu ele, de parcă ar fi cine ştie ce comoară.....
   Şi Nastasia râse aşa cum îi era obiceiul, isteric, bolnăvicios. Raskolnikov vârî în grabă zdrenţele sub manta şi-şi aţinti privirile iscoditoare asupra ei. Deşi în clipa aceea nu-i era mintea limpede, simţea că nu aşa se poartă lumea cu unul care trebuie să fie arestat.
    "Totuşi... poliţia?"
    - Ar trebui să bei un cei. Vrei? Îţi aduc, că mi-a rămas.....
    - Nu..... mă duc, mă duc chiar acum, mormăi el sculându-se în picioare.
    - Dar poţi să cobori scara?
    - Mă duc.....
    - Cum vrei.
    Femeia ieşi după portar. Raskolnikov se repezi numaidecât la lumină să cerceteze ciorapul şi firele tăiate de la pantalon.
    "Pete există, dar nu se observă; totul e murdar, şters, decolorat. Cine nu ştie dinainte, nu poate să vadă mare lucru. Prin urmare, nici Nastasia n-a putut să observe de la distanţă, slavă Domnului!"
    Apoi, cu mâinile tremurânde, desfăcu citaţia şi începu să citească: o citi de câteva ori şi, în sfârşit, pricepu. Era o citaţie obişnuită, emisă de circumscripţia de poliţie, prin care era invitat să se prezinte în ziua aceea, la orele nouă şi jumătate, în biroul comisarului.
    "Când s-a mai una ca asta? N-am niciun fel de treburi cu poliţia! Şi de ce tocmai azi? se gândea el, chinuit de nedumerire. Doamne, de s-ar isprăvi mai repede! Căzu în genunchi ca să se roage, şi-i veni să râdă - nu de rugăciune, ci de el însuşi. Dacă-mi este scris să merg la pierzanie, fie, îmi e totuna! Să-mi pun ciorapul! se gândi el deodată. Are să se murdarească de praf şi au să dispară urmele. Îşi puse ciorapul, dar pe loc îl smulse din picior, dezgustat şi îngrozit. Apoi îşi zise că tot nu are altul, îl puse din nou şi râse. Toate astea sunt relative, neconcludente, n-ar fi decât simple aparenţe, nimic mai mult, îşi spuse el, cercând să se agaţe de un gând, dar tremurând din tot trupul. Uite că l-am încălţat! Am sfârşit prin a mă încălţa cu el!"
    De altfel, deznădejdea îi curmă râsul numaidecât.
    "Nu, nu mă simt în stare"... se gândi el. Picioarele îi tremurau.
    "De frică, şopti el. Capul i se învârtea şi-l durea din pricina febrei. Asta este un vicleşug! Vor să mă atragă printr-un vicleşug şi apoi să mă prindă în plasă, urmă el, ieşind pe scară. Cel mai rău este că aproape aiurez... sunt în stare să îndrug acolo cine ştie ce prostii..."
    Pe scară îşi aminti că lasase obiectele în gaura tapetului.
    "Şi tocmai acum, în lipsa mea, ar putea să facă o percheziţie" îşi zise, şi se opri. Dar atât de mare îi era deznădejdea, atât de cinic, dacă se poate spune astfel, ajunsese să admită că se duce la prăbuşire sigură, încât renunţă să se mai gândească şi porni la drum.
    "De s-ar isprăvi mai repede!"
    Afară domnea o arşiţă de nesuferit: niciun strop de ploaie nu căzuse în ultimele zile. Iarăşi praf, cărămizi şi var, din nou putoarea cârciumilor şi a băcăniilor, aceiaşi beţivi, aceiaşi zarzavagii ambulanţi şi birjari moţăind în birjele lor. Lumina soarelui îl izbi dureros în ochi, capul începu să i se învârteasca, aşa cum se întâmplă bolnavilor de friguri, când ies în stradă pe o zi însorită.
    Ajuns la colţul străzii din ajun, se uită cu o nelinişte chinuitoare spre casa aceea..... şi pe loc întoarse ochii.
    "Dacă mă întreabă, poate că am să mărturisesc" se gândi el, apropiindu-se de poliţie.
    Secţia  era la un sfert de verstă. Abia se mutase acolo, într-o casă nouă, la etajul trei. În localul vechi fusese o singură dată, mai demult. Intrând în gang, văzu în dreapta o scară pe care cobora un mujic cu un registru în mână.
    "Un portar: aşadar, secţia e aici..." Şi începu să urce la întâmplare. N-avea chef să întrebe de drum.
    Scara era îngustă, foarte abruptă şi murdară. Bucătăriile celor trei etaje dădeau pe aceasta scară şi stăteau cu uşile deschise aproape toată ziua. De aceea pe scara domnea o căldură înăbuşitoare. Urcau şi coborau portarii cu registrele sub braţ, curieri şi diverse persoane de ambele sexe, pe care-i aducea nevoia. Uşa secţiei era de asemenea larg deschisă. Raskolnikov pătrunse în sală, unde aşteptau în picioare câţiva bărbaţi, şi se opri. Şi aici era o căldură înăbuşitoare, la care se adaugă mirosul greţos de vopsea proaspătă, încă neuscătă, duhnind a ulei rânced, din odaile abia zugrăvite.
    Raskolnikov aşteptă puţin, apoi se hotărî să înainteze şi trecu în odaia vecină. Erau un şir de odăiţe mici, cu tavanul jos. O nerăbdare febrilă îl împingea înainte. Nimeni nu-l băga în seamă. În cea de a doua odăiţă şedeau contopiştii care-şi vedeau de scripte; nu erau îmbrăcaţi nici ei mult mai bine decât el şi aveau un aspect destul de ciudat. Raskolnikov se apropie de unul.
    - Ce vrei?
    Arătă citaţia trimisă de poliţie.
    - Sunteţi student? întrebă conţopistul, uitându-se la citaţie.
    - Da, fost student.
    Conţopistul îl cercetă din ochi, de altfel, fără pic de curiozitate. Era un omuleţ cu părul ciufulit, care părea preocupat numai de-ale lui.
    "De la ăsta nu poţi afla mare lucru, fiindcă lui totul îi este indiferent" se gândi Raskolnikov.
    - Duceţi-vă dincolo, la secretar, zise conţopistul, arătând cu degetul spre cea din urmă odaie.
    Raskolnikov intră în această cameră (a patra la rând) strâmtă şi plină de lume, o lume ceva mai bine îmbrăcată decât în celelalte odăi. Printre solicitatori se aflau două femei. Una, în doliu, îmbrăcată sărăcăcios, şedea la masă în faţa secretarului şi scria ceea ce îi dicta acesta. Cealaltă, foarte grasă, cu pete stocojii pe obraz, arătoasă şi cam luxos îmbrăcată, cu o broşa cât o farfurioară de ceai prinsă în piept, sta deoparte, în aştepare.
    Raskolnikov întinse secretarului citaţia. Acesta o privi în treacăt şi zise: "Aşteptaţi". Apoi se ocupă mai departe de femeia în doliu.
    Raskolnikov răsuflă uşurat.
   "Trebuie să fie altceva la mijloc!"
   Puţin câte puţin începu să prindă curaj: încerca pe cât cu putinţă să se îmbărbăteze şi să se dezmeticească.
   "Orice prostie, o imprudenţă cât de mică şi pot să mă dau de gol! Hm... Păcat ca aici nu-i aer, adaugă el în gând. Ce zăpuşeală!... Mi se învârteşte şi mai rău capul... şi mintea de asemenea."

    Îşi simţea întreaga fiinţă răscolită şi se temea să nu-şi piarda stăpânirea de sine. Căută să-şi fixeze gândurile asupra unui obiect oarecare, sa se gândească la orice altceva, dar nu izbutea. De altfel, îl interesa nespus de mult secretarul: ar fi vrut să ghicească, după fizionomia lui, ce gânduri ascunde. Era un om foarte tânăr, de vreo douăzeci şi doi de ani, cu o faţă oacheşă şi mobilă, cam trecută pentru vârsta lui. Îmbrăcat după ultima modă, ferchezuit şi pomădat, părul pieptănat cu cărare dusă până la ceafă, purta o mulţime de inele pe degetele albe, foarte îngrijite, şi lănţişoare de aur la jiletcă. Schimbase chiar vreo două vorbe pe franţuzeşte cu un străin ce se afla în odaie şi le pronunţase destul de corect.
    - Dumneata de ce nu iei loc, Luiza Ivanovna? zise el în treacăt cucoanei stacojii, gătită foc, care tot mai stătea în picioare, ca şi cum n-ar fi îndrăznit să se aşeze fără să fie poftită, deşi scaunul era alături.
    - Ich danke, răspunse dânsa şi, în foşnet de mătăsuri, se lăsă încet pe scaun.
    Rochia ei azurie, garnisită cu dantelă albă, învălui scaunul ca un val de spume, ocupând mai bine de jumătate din cameră. În aer se răspândi un miros puternic de parfum. Dar cucoana zâmbea cu teamă şi îndrăzneală totodată, şi era vădit îngrijorată, părea că se sfieşte de faptul că ocupa atâta loc şi că miroase atât de tare a parfum.
    Doamna în doliu isprăvi de scris şi se ridică. Deodată, intră în odaie un ofiţer: părea că sfidează pe toată lumea cu mersul şi felul lui de a-şi răsuci umerii la fiecare pas. Îşi aruncă pe masă chipiul cu cocardă şi se aşeză în fotoliu. Vazându-l, doamna gătită sări în sus şi îi făcu o reverenţă cu un deosebit respect; ofiţerul, însă, nu-i dădu nicio atenţie, iar dânsa nu mai îndrăzni sa se aşeze în prezenţa lui.
    Era ajutorul comisarului; avea mustăţi lungi, roşcate, care stăteau ţepene, orizontal, sub nas, şi nişte trăsături foarte mărunte, banale, care nu exprimau nimic, decât poate o oarecare impertinenţă, fiindcă, cu toată modestia atitudinii, expresia feţei nu cadra cu îmbrăcămintea lui ponosită: fără să-şi dea seama, Raskolnikov îl privise prea lung şi prea fix, aşa încât ofiţerul se simţi jignit.
    - Ce vrei? strigă el, pesemne mirat că un coate-goale ca Raskolnikov îndrăzneşte să nu intre în pământ în faţa privirii sale scăpărătoare.
    - Am fost chemat..... cu o citaţie...... îngână Raskolnikov.
    - Este  în legătură cu reclamaţia pentru neplata banilor de către domnul student, se grăbi să spună secretarul, smulgându-se dintre hârtiile sale. Poftim (şi-i aruncă un caiet, arătându-i un anumit pasaj), citeşte!
    "Banii! Ce fel de bani? se gândea Raskolnikov. Dar atunci nu este vorba de..... nu, cu siguranţă!"
    Tresări de bucurie. Îşi simţi inima uşoară, nespus de uşoară. Parcă i se luase toată greutatea de pe piept.
    - La ce oră erai citat să te prezinţi, stimate domn? strigă locotenentul, simţindu-se fără nici un motiv, din ce în ce mai jignit. Ai fost citat pentru ora noua şi jumătate şi acum e trecut de unsprezece!
    - Citaţia  mi-a fost predată abia acum un sfert de oră, răspunse Raskolnikov cu glas tare, peste umăr, înfuriindu-se şi el deodată, spre mirarea lui, şi chiar lasându-se cu plăcere în voia acestei furii. Nu-i destul că am venit bolnav, în toiul unui acces de friguri!!
    - Te rog să nu ţipi!
    - Nici nu mă gândesc să ţip, vorbesc foarte liniştit, dumneata eşti acela care-ţi permiţi să ţipi la mine. Sunt student şi nu permit nimănui să se răstească la mine.
    Auzind acestea, ajutorul de comisar se aprinse atât de tare, că în prima clipă nu putu scoate un cuvânt, doar stropi de salivă îi ţâşneau din gură. Sări ars.
    - Te poftesc să taci! Te afli într-o instituţie publică! Să nu te obrăzniceşti, domnule!
    - Şi dumneata te afli într-o instituţie publică! exclama Raskolnikov. Şi în afară de faptul că ţipi, mai şi fumezi, şi prin urmare arăţi că ne desconsideri pe toţi.
    Spunând aceasta  Raskolnikov simţi o nespusă satisfacţie. Secretarul îl privea, zâmbind. Ofiţerul cel iute din fire rămase cu gura căscată.
    - Asta nu te priveşte pe dumneata! răspunse el, în sfârşit, nefiresc de tare. Poftim de răspunde la întrebarea ce ţi se pune. Arată-i despre ce este vorba, Alexandr Grigorievici. Se plânge lumea de dumneata! Nu vrei să plateşti! Ia te uită ce grozav e dumnealui!
    Dar Raskolnikov nici nu-l mai asculta şi, apucând iute hârtia, căută să afle cât mai repede despre ce este vorba. Citi o dată, de două ori, şi nu înţelese nimic.
    - Ce-i asta? îl întrebă el pe secretar.
    - Sunteţi pus sub urmărire pentru neplata unei datorii pentru care aţi dat o poliţă. Trebuie ori să achitaţi datoria, toate cheltuielile, penalizările etc, ori să răspundeţi în scris, specificând când veţi putea achita datoria şi totodată să vă luăţi obligaţia de a nu părăsi capitala până la achitarea ei, de a nu înstrăina şi de a nu tăinui averea ce o posedaţi. Creditorul este liber să vă scoată averea la mezat şi sa procedeze conform legilor în vigoare.
    - Dar eu....... eu nu sunt dator nimănui!
    - Asta nu ne priveşte. Noi am primit pentru urmărire o poliţă a cărei scadenţă a trecut de mult şi care a fost protestată conform legilor: poliţa este în valoare de o sută cincisprezece ruble şi a fost dată văduvei asesorului de colegiu Zărniţână acum nouă luni; de la văduva Zarniţâna acest înscris a trecut spre încasare la consilierul de curte Cebarov şi noi vă invităm să răspundeţi la această sesizare.
    - Dar Zarniţâna este gazda mea.
    - Şi ce-i dacă vă este gazdă?
    Secretarul privea de sus, cu un zâmbet plin de compătimire şi, totodată, oarecum victorios, pe acest novice prins pentru prima oară în cleştele procedurii juridice. Părea ca zice: "Ei, cum te mai simţi acum?" Dar ce-i păsa, ce-i pasă acum lui Raskolnikov de poliţa şi de urmărire pentru neplată! Făcea oare să te nelinişteşti pentru atâta lucru, făcea oare să-i dai cea mai mică atenţie?! Sta, citea, asculta, răspundea, întreba chiar, dar toate acestea le făcea în chip mecanic.
    Triumful instictului de conservare, senzaţia de a fi scăpat de un pericol iminent - iată ce-i umplea în clipa de faţa întreaga fiinţă: şi aceasta, fără presimţiri, fără analiză, fără încercări de a ghici ce se va întâmpla mai departe, fără îndoieli şi fără întrebări. Era clipa unei fericiri absolute, spontane, pur animalice. Dar tocmai atunci se petrecu în odaie ceva asemănător cu o furtuna cu fulgere şi tunete.
     Ofiţerul, încă zguduit de lipsa de respect ce i se arătase, fierbând probabil de indignare şi voind pesemne să-şi satisfacă amorul propriu atins, se năpusti cu tunete şi fulgere la nefericita "doamnă îmbrăcata luxos", care-l privea din clipa intrării cu zâmbetul cel mai nătâng pe buze.
    - Ia ascultă! dezmăţato! zbieră el deodată cât îl ţinea gura (doamna îndoliată părăsise biroul). Ce s-a întâmplat la tine noaptea trecută? Hăi? Dezmăţ, scandal, de a răsunat toata strada. Iar bătaie şi beţie? Vrei să ajungi la răcoare? Ţi-am spus, te-am prevenit de zeci de ori că dacă se mai întâmplă o dată, nu te mai iert! Şi tot nu te astâmperi, destrăbălato!
    Hârtia scăpă din mâinile lui Raskolnikov; o privea cu ochii căscaţi pe doamna cea luxoasă, luată în primire atât de brutal: curând însă se dumiri despre ce era vorba şi toată povestea începu să-l distreze. Asculta cu plăcere, ba chiar îi venea să râdă, să râdă cu hohote.... Toţi nervii îi vibrau.
    - Ilia Petrovici! începu grijuliu secretarul, dar se opri să aştepte clipa prielnică, fiindcă ştia din experienţă că ofiţerul, odată înfuriat, nu mai putea fi potolit decât cu forţa.
    Cât priveşte pe doamna cea luxoasă, la început aceste fulgere şi trăsnete o făcură să tremure; dar ciudat: cu cât injuriile se înteţeau, cu atât ea se făcea mai mieroasă, şi zâmbetul cu care îi zâmbea neîncetat fiorosului ofiţer era mai fermecător. Se învârtea pe loc, făcea nesfârşite reverenţe, aşteptând cu nerăbdare să i se îngăduie, în sfârşit, sa spună şi ea un cuvânt; până la urmă prinse momentul:
    - La mine n-a fost niciun fel de gălagie şi bătăi, domnule capiten, începu să turuie deodată, cu iuţeala boabelor de mazăre ce se răstoarnă din sac; vorbea curgător ruseşte, dar cu un puternic accent german. Nici un scandal, nici unul, dumnealui a venit beat şi eu spus tot cum a fost, domnule capiten, eu nu sunt vinovat... eu am casă onorabilă, domnule capiten, cu purtări onorabil, eu nu vrei niciodată, niciodată la mine scandal. Dumnealui a venit beat de tot şi a cerut trei butilcă, apoi a ridicat picior şi a început cânta pian cu picior şi asta nu-i frumos într-o casă onorabil şi el a spart ganz piano şi asta înseamnă lipsă de manieren şi eu am zis la el acest lucru. Iar dumnealui a luat butilca şi a bătut pe toţi la spate cu butilca. Atunci eu am chemat repede portar şi când Karl a venit dumnealui a învineţit ochi la Karl, şi la Henriet a învineţit ochi, şi a dat de cinci ori la mine peste obraz. Asta e nedelicat într-o casă onorabil, domnule capiten, şi eu am ţipat: "ajutor!" Dumnealui atunci a deschis fereastra care dai la canal şi a început guiţat ca un purcel: ruşine. Cum se poate guiţat la fereastră în stradă ca un purcel? Pfui, pfui, pfui! Karl a luat la el de la spate de frac şi a tras la el, asta adevărat, domnule capiten, Karl a rupt la dânsul seinen Rocki Aivmci dumnealui a ţipat că man muss ihm cincisprezece carboave amendă plătim. Eu, domnule capiten, singur am dat la el cinci carboave pentru seinen Rock. A fost un muşteriu neonorabil, domnule Capiten, şi dumnealui tot felul de scandal a făcut! Dumnealui a zis că are să publice eine grosse Satire despre mine pentru că dumnealui putut scrie în toate gazetele.
    - Un scriitor, prin urmare?
    - Da, domnule capiten, şi ce muşteriu neonorabil, domnule capiten, dacă într-o casă onorabil.....
    - Haide, haide! Ajunge! Ţi-am spus, ţi-a spus......
    - Ilia Petrovici! rosti din nou semnificativ secretarul. Ofiţerul îi aruncă o privire iute; secretarul îşi înclină uşor capul.
     - ....... Ascultă stimată Laviza Ivanovna, ţi-o spun pentru cea din urma oară, auzi dumneata? urmă ofiţerul. Dacă în casa ta onorabilă va mai avea loc un singur scandal, am să te bag la ţuhaus, cum se spune în limbaj nobil. Ai auzit? Auzi dumneata: un literat, un scriitor ia cinci ruble pentru pulpana ruptă într-o... "Casă onorabilă"! Auzi ce sunt în stare aceşti scriitori? şi ofiţerul îi aruncă lui Raskolnikov o privire dispreţuitoare. Acum două zile, la tractir, s-a întâmplat aceeaşi poveste: un individ a mâncat, a băut şi n-a vrut să platească. Cică "am sa fac o satiră". Săptămâna trecută un altul pe vapor a insultat cu vorbe murdare familia unui onorabil consilier de stat, pe soţia şi pe fiica lui. Deunăzi unul a fost dat afară pe brânci dintr-o cofetărie. Iată ce fel de oameni sunt aceşti studenţi, scriitori, propovăduitori de tot soiul... ptiu! Hai, cară-te! Într-o zi am să trec chiar eu pe la tine... atunci să te fereşti! Auzi?
    Cu o amabilitate febrilă, făcând reverenţe în toate părţile, Luiza Ivanovna se retrase de-a-ndărătelea spre uşa: dar în prag dădu cu spatele peste un ofiţer prezentabil, cu faţa proaspătă, deschisă, şi cu nişte superbi favoriţi blonzi. Era Nikodim Fomici, comisarul de circumscripţie în persoană. Luiza Ivanovna se grăbi să facă o reverenţă până la pământ şi, cu paşi mărunţi şi săltăreţi, o zbughi afară.
    - Iar gălăgie,  iar tunete şi trăsnete, vijelie, uragan! vorbi amabil şi prietenos Nikodim Fomici către Ilia Petrovici. Iar te-ai enervat, iar te-ai aprins! Am auzit încă de pe scară.
    - ce să mai vorbim! răspunse Ilia Petrovici cu un aer de superioară plictiseală (nici măcar nu rosti "ce să mai vorbim", ci părea un fel de "e-e-es-mai-orbim") şi se mută cu hârtiile în mână la o altă măsă. Străbătând odaiă, îşi tot mişcă teatral umerii: un pas, o mişcare, încă un pas, încă o mişcare. Iată acest domn literat, pardon, student, adică fost student, nu-şi plăteşte chiria, dă poliţe peste poliţe, nu vrea să se mute, primim întruna plângeri împotriva dumnealui şi acest domn se scandalizează fiindcă mi-am aprins ţigara în prezenţa dumnealui! Când pretinzi să fii respectat nu faci incorectitudini şi ia priviţi-l, vă rog, cum arată, cât este de vrednic de respect!
    - Sărăcia nu-i un viciu, dar ce să mai vorbim! Ne cunoaştem, eşti ca dinamita, te aprinzi dintr-o nimica. Iar dumneata, pesemne că te-ai simţit jignit de ceva şi nu te-ai mai putut stăpâni, urmă Nikodim Fomici vorbind amabil lui Raskolnikov. Să ştii însă că n-ai avut dreptate; e un om cum rar se găsesc, dar dinamită, curat dinamită! Se aprinde, sare în sus, arde - şi gata! A trecut. Rămâne o inimă de aur şi atâta tot! La regiment l-au poreclit: "locotenentul dinamită"...
    - Şi ce regiment,  ce regiment! exclamă Ilia Petrovici, foarte mulţumit că fusese ăaât de plăcut măgulit, dar tot mai făcând pe supăratul.
    Raskolnikov simţi deodată dorinţa de a le spune ceva cât se poate de plăcut.
.........................................................

    "Mi-e dor de mine cu sufletul altuia."
                            Ionel Teodoreanu

Crimă şi predeapsă, Dostoievski

.............................................................
                                               4.

                         Mikolka îşi face vânt pentru a doua oară şi o nouă lovitură cade cu putere pe spinarea bietei mârţoage. Crupa i se lasă în jos, dar iapa se saltă din nou, se opinteşte, trage din răsputeri, se smuceşte când într-o parte, când într-alta, ca să urnească greutatea; dar şase bice o lovesc năprasnic din toate părţile, oiştea se ridică şi se lasă din nou, încă o dată şi încă o dată, cadenţat, greu. Mikolka e în culmea furiei că nu poate să doboare iapa dintr-o lovitură.
    - Are viaţă în ea! striga lumea.
    - Dă-i una cu toporul, ce mai stai! Doboar-o dintr-o dată! strigă altul.
    - He-ei, mânca-te-ar puricii să te mănânce! Feriţi! răcneşte Mikolka.
    Azvârle oiştea, se apleacă din nou în căruţă şi scoate de acolo o rangă de fier.
    - Feriţi! urlă el şi cu toată puterea izbeşte în sărmanul căluţ.
   Lovitura spintecă aerul; căluţul se clatină, crupa i se lasă în jos; mai încearcă să se smuncească o dată, dar ranga îi cade din nou, pe spate, şi el se prăbuşeşte, ca şi când i s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodată.
    - Doboară-l! strigă Mikolka şi sare în neştire din căruţă. Câţiva flăcăi, roşii şi beţi ca şi el, apucă ce se nimereşte - bice, beţe, oiştea - şi se reped la căluţul ce-şi da sufletul. Mikolka se opreşte alături şi loveşte în neştire cu ranga în spinarea bietului animal. Căluţul întinde botul, suflă greu şi moare.
    - L-a doborât! strigă mulţimea.
    - Da de ce n-a vrut să meargă la galop?
    - E al meu! răcneşte Mikolka cu ranga în mână, şi ochii îi sunt injectaţi de ură.
    S-a oprit privind cu părere de rău că nu mai are în cine da.
    - Omule, n-ai suflet de creştin! strigă mai multe glasuri. Bietul copil nu mai ştie ce face. Ţipând, îşi croieşte drum prin mulţime, se repede la căluţ, îmbrăţişează botul mort, însângerat şi-l sărută, sărută ochii, buzele... Apoi sare şi, nebun de mânie, se năpusteşte să-l lovească cu pumnişorii pe Mikolka. În clipa aceea, tatăl, care a tot încercat să-l prindă, pune în sfârşit, mâna pe el şi-l scoate din mulţime.
    - Hai, hai să plecăm! îi spune tatăl. Să mergem acasă!
    - Tăticule! Pentru ce... pentru ce au... omorât... bietul căluţ? plânge el, dar răsuflarea i se taie şi cuvintele izbucnesc din piept în frânturi de ţipăt.
    - Beţivii îşi fac de cap, nu e treaba noastră, să mergem! spune tatăl.
    Băiatul îl prinde cu braţele de gât, simţind o povară grea care îi apasă pieptul. Ar vrea să răsufle, să strige şi...... se trezeşte.
    Raskolnikov se trezi lac de sudoare, cu părul ud, gâfâind, şi se ridică îngrozit în capul oaselor.
    "Slavă Domnului, n-a fost decât un vis! zise el, aşezându-se sub copac şi răsuflând din adâncul pieptului. Dar ce-i asta? Nu cumva am febră? Ce vis oribil!"
    Îşi simţea trupul zdobit, iar sufletul întunecat şi neliniştit. Îşi sprijini coatele pe genunchi şi-şi lăsă capul în palme.
    "Doamne! exclamă el. Se poate oare, se poate să iau toporul, să lovesc, să-i sparg ţeasta...... să alunec, călcând în sângele cald,  lipicios, să rup lacătul, să fur, să mă ascund, tremurând, plin de sânge... cu toporul?... Doamne, se poate oare? Tremura ca varga. Dar ce-i cu mine?! urmă el, copleşit, cuprins iarăşi de nespusă uimire. Ştiu doar că n-am să fiu în stare, atunci de ce mă canonesc atât? Ieri încă, aseară, când m-am dus să fac... repetiţia aceea, am înţeles clar că este peste puterile mele... De ce atunci mă chinui din nou acum? De ce m-am îndoit până acum? Doar încă aseară, în timp ce coboram scara, mi-am spus că este o ticăloşie, o mârşăvie, că este josnic, josnic... Numai închipuindu-mi cum avea să fie în realitate, m-a cuprins scârba şi groaza...
    Nu, n-am să pot, n-am să fiu în stare, e peste puterile mele! Chiar dacă toate argumentele mele ar înlătura orice îndoială, chiar dacă concluziile la care am ajuns în timpul acestei luni ar fi limpezi ca ziua, matematic exacte! Doamne, chiar aşa fiind, tot n-am să mă pot hotărî! Nu pot s-o fac, este peste puterile mele! Atunci de ce, de ce până... acum încă?"...
    Se sculă în picioare, privi mirat în juru-i, ca şi cum ar fi fost surprins că se găseşte acolo, şi porni spre podul T. Era palid, ochii îi ardeau ca în friguri, îşi simţea trupul frânt, şi totuşi parca răsufla mai uşor. Îşi dadea seama că azvârlise de pe umeri povara înfiorătoare care-l ăpăsase atâta amar de vreme şi-şi simţea inima uşurată şi împăcată. "Doamne! se rugă el... Arată-mi calea şi am să renunţ la... visul acesta blestemat!"
     În timp ce trecea podul, privi tăcut şi liniştit Neva şi asfinţitul soarelui învăpăiat şi strălucitor. Cu toată slăbiciunea, nu se simţea obosit, ca şi cum buba care copsese în tot cursul lunii, în inima lui, s-ar fi spart. Era din nou liber, liber! Se smulsese din vraja aceea rea, din farmecele acelea, scăpase de ideea halucinantă!
    Mai târziu, când îşi aducea aminte de seara aceasta şi de tot ce i se întâmplase în zilele acelea, clipă cu clipă, punct cu punct, trăsătură cu trăsătură, îl uimea până la superstiţie o împrejurare care n-avea nimic prea deosebit în sine, dar la care se gândise adesea mai târziu, şi îi părea că avusese o înrâurire fatală asupra soartei lui. Şi anume: nu izbutea să înţeleagă şi să-şi explice de ce, obosit şi frânt cum era, în loc să se întoarcă de-a dreptul acasă, pe drumul cel mai scurt, cum ar fi fost logic să facă, o luase prin piaţa Sennaia, unde nu avea nici o treabă şi nu-l atrăgea nimic. Nu era un ocol mare, dar era un ocol, şi absolut inutil. Fireşte, de zeci de ori se înapoiase acasă fără să-şi amintească străzile pe care mersese dar de ce, se întreba el într-una, de ce întâlnirea aceea atât de importantă, hotărâtoare pentru soarta lui şi în acelaşi timp cu totul întâmplatoare, pe care a avut-o în piaţa Sennaia (unde nu avusese nici un motiv să meargă), se nimerise să fie tocmai atunci, în acel ceas, în acea clipă ă vieţii, când - date fiind starea de spirit şi împrejurările în care se găsea - avea putinţa sa înrâurească atât de hotărâtor şi irevocabil întreaga lui soartă? Ca şi cum ar fi fost un lucru predestinat! Era aproape ora nouă seara când trecu prin Sennaia. Negustorii din dughene, tarabe, băcănii şi prăvălioare trăgeau obloanele, cei cu tejghele sub cerul liber străngeau marfa de pe mese şi, laolaltă cu cumpărătorii, se împrăştiau pe la casele lor. În jurul birturilor de la parterele caselor, precum şi în curţile murdare şi rău mirositoare, care dădeau în piaţă, şi mai cu seamă prin faţa cârciumilor, mişunau tot soiul de meseriaşi şi de telali. Lui Raskolnikov, când ieşea în stradă fără un ţel anume, îi plăcea să treacă prin aceste locuri şi prin ulicioarele învecinate. Acolo nimeni nu se uita cu dispreţ la zdrenţele lui; puteai fi îmbrăcat oricum, nimeni nu se scandaliza. În apropiere de ulicioara K., în colţ, un târgoveţ şi nevastă-sa vindeau, pe două mese, diverse mărunţişuri: aţă, şireturi, basmale de stambă etc. Se pregăteau şi ei să plece acasă, dar mai întârziaseră, stând de vorbă cu o cunoştinţă de-a lor, o femeie.
    Această era Lizaveta Ivanovna, sau - aşa cum îi zicea toata lumea - Lizaveta, sora mai mică a acelei bătrâne Aleona Ivanovna, văduvă de arhivar şi cămătăreasă, la care Raskolnikov fusese cu o zi mai înainte ca să-şi amaneteze ceasul şi sa facă repetiţia...
     De multă vreme aflase despre Lizaveta tot ce era de aflat, şi dânsa, de asemenea, îl cunoştea într-o oarecare măsură. Era o femeie slabă, stângace, sfioasă şi supusă, de vreo treizeci şi cinci de ani, aproape tâmpită, robită cu desăvârşire de soră-sa, şi care muncea zi şi noapte pentru dânsa, tremura de frica ei şi se lăsa chiar bătută de ea. Lizaveta sta gânditoare în faţa târgoveţului şi a nevestei lui, ţinând în mână o legătură de boarfe, şi asculta cu atenţie. Aceştia îi vorbeau cu însufleţire.
     Când Raskolnikov o zări pe Lizaveta, o senzaţie ciudata, asemănătoare cu o profundă mirare, puse stăpânire pe el, deşi aceasta întâlnire nu avea nimic neobişnuit.
    - Dumneata, Lizaveta Ivanovna, ai putea să hotărăşti după cum ţi-i voia, spunea cu glas tare târgoveţul. Vino mâine, pe la ceasurile şapte. Au să vină şi dumnealor.
    - Mâine? repetă Lizaveta, tărăgănat şi visător, ca şi cum tot ar mai fi şovăit.
    - Ia te uită cum te-a băgat în sperieţi Aleona Ivanovna! îi tot da înainte nevasta târgoveţului, o muieruşcă iute foc. Mă uit la dumneata: parcă ai fi o copiliţă. Ia te uită cum a pus stăpânire pe dumneata, şi nici nu-ţi este soră bună, ci numai vitregă!
    - Să nu-i spui de astă dată nimic Aleonei Ivanovna, o întrerupse bărbatul. Eu aşa te sfătuiesc! Sa vii la noi fără să-i spui. E o afacere foarte bună asta. Mai târziu are să-şi dea seama şi surioara.
    - Să viu?
    - Vino mâine pe la şapte seara; are să vină şi din partea dumnealor şi o să vă învoiţi singuri cum e mai bine.
    - O să punem şi samovarul, adăugă nevastă-sa.
    - Bine, am să viu, spuse Lizaveta, încă şovăind, şi se depărtă încet.
    Raskolnikov trecuse înainte şi nu auzise mai mult. Trecuse încet, neobservat, căutând să nu-i scape o vorbă. Uimirea, care-l cuprinsese la început, cedase treptat locul groazei, un fior îi trecu prin spate şi-l cutremură. Aflase, aflase pe neaşteptate, pe negândite, că a doua zi, la ora şapte seara, Lizaveta, sora bătrânei şi unica ei tovarăşă de locuinţă, va lipsi de acasă şi că, deci, bătrâna, exact la ora şapte, va ramâne singură în casă.
    Până la locuinţa lui nu mai erau decât câţiva paşi. Intră în casă ca un condamnat la moarte. Nu se gândea la nimic şi nici nu era în stare să gândească; dar simţi deodată, cu întreaga-i fiinţă, că nu mai avea voinţă, nici putere de a judeca, că totul era definitiv hotărât.
    Fireşte,  chiar dacă ar fi aşteptat ani de zile, cu planul gata făcut, o ocazie prielnică, tot n-ar fi putut, desigur, să dea peste o împrejurare mai favorabilă reuşitei acestui plan, decât aceea ce i se prezenta acum. În orice caz, ar fi fost foarte greu să afle din ajun, atât de sigur, de exact şi fără de risc, fără sa pună întrebări primejdioase, fără să facă cercetări că, a două zi, la cutare oră, bătrâna cutare, împotriva căreia plănuia atentatul, va rămâne acasă singură de tot.

                                                              Capitolul VI

                            Mai târziu, Raskolnikov află, din întâmplare, pentru ce anume târgoveţul şi nevastă-sa o invitaseră pe Lizaveta în ziua aceea.  Nu era nimic neobişnuit, afacerea fiind dintre cele mai simple. O familie venită din provincie scăpătăse şi-şi vindea unele lucruri, haine etc, numai îmbrăcăminte de femeie. Şi fiindcă nu era avantajos să le vândă în piaţă, familia respectiva căuta o precupeaţă, iar Lizaveta se ocupa de afaceri de acest fel: lua comisioane, ducea tratative şi avea clientelă mare, fiindcă era foarte cinstită şi spunea ultimul preţ, nu se tocmea. Vorbea puţin, după cum am mai spus, şi era o femeie supusă şi sperioasă.......
    În ultima vreme, însă, Raskolnikov devenise superstiţios, şi această tendinţă stărui în el multă vreme. Iar mai apoi, era totdeauna înclinat să creadă că se întâmplase datorită unor influenţe şi coincidenţe ciudate şi misterioase. Încă în iarnă, Pokorev, un student pe care-l cunoştea, plecând la Harkov, îi dăduse adresa bătrânei Aleona Ivanovna, în cazul că ar vrea să amaneteze ceva. Multa vreme Raskolnikov nu se dusese la adresa indicată fiindcă mai avea meditaţii şi izbutea să facă faţa cumva cheltuielilor. Numai cu o lună şi jumătate în urmă îşi adusese aminte de bătrână; avea două obiecte de amanetat: un ceas vechi, de argint, al tatălui său şi un ineluş de aur, cu trei pietricele roşii, pe care i-l dăduse ca amintire sora lui. Se gândi să ducă ineluşul; găsi bătrâna şi, de la prima vedere, fără să ştie încă nimic despre ea, simţi ca se naşte în el o Puternica aversiune; luă de la dânsa două "bumăşti" şi, la înapoiere, "intră într-un local de mâna a treia. Ceru un ceai, se aşeză la masă şi căzu pe gânduri. O idee ciudata îşi făcea loc în mintea lui şi-l frământa în întregime.
    Alături de el, la o măsuţă vecina, şedea un student, pe care nu-şi amintea să-l fi cunoscut, şi un tânăr ofiţer. Cei doi făcuseră o partida de biliard şi acum se aşezaseră să bea ceai. Deodată, Raskolnikov îl auzi pe student vorbind ofiţerului despre o cămătăreasă, Aleona Ivanovna, văduvă de arhivar şi îi dadu adresa ei. Până şi acest fapt îi păru destul de ciudat; tocmai venea de la femeia aceea şi deodată auzea vorbindu-se despre dânsa. O simplă coincidenţă, fireşte, totuşi, se întâmpla că el este obsedat de o impresie foarte stranie şi iată cineva, parcă anume, ar vrea să-i bată în strună: studentul începe să vorbească despre această Aleona Ivanovna şi să-i dea prietenului său fel de fel de amănunte asupra ei.
    - E mare lucru femeia asta! spunea studentul. Poţi oricând să-ţi faci rost de bani de la ea; e putred de bogată, ar putea să dea şi cinci mii dintr-o dată, cu toate astea primeşte şi amanetele de o rublă. Mulţi studenţi se duc la dânsa. Dar e şi scorpie......
    Începu să povestească cât e de rea şi cu toane,  că e de ajuns să întârzii o zi şi obiectul amanetat e pierdut. Da numai un sfert din preţul obiectului şi ia cinci, sau chiar şapte la sută pe lună... etc... Studentului nu-i măi tăcea gura: povesti, între altele, că bătrâna are o soră, Lizaveta, pe care ea, aşa pirpirie şi pricăjită cum este, o ţine ca pe o sclavă, o bate din te miri ce, ca pe un copil mic, deşi Lizaveta e înaltă de un stânjen.
    - Şi Lizaveta asta este un tip! spuse studentul, râzând tare.
    Şi convorbirea urmă numai despre Lizaveta.  Studentul vorbea cu vădită plăcere şi râdea într-una, iar ofiţerul îl asculta cu mult interes şi-l ruga s-o trimită la el să-i cârpească rufăriă. Raskolnikov nu scăpă nici un cuvânt din ce vorbeau cei doi tineri şi află multe lucruri: Lizaveta era sora mai mică, vitregă (de la altă mamă) a bătrânei; trecuse de treizeci şi cinci de ani. Muncea zi şi noapte pentru sora ei, îi ţinea loc şi de bucătăreasă şi de spălatoreasă şi, în afară de aceasta, cosea pentru negustorii de haine gata, ba chiar se ducea să spele pe jos, şi tot ce câştiga îi dădea soră-sii.
     Nu îndrăznea să ia o comandă sau sa primească ceva de lucru fără învoiala bătrânei. Iar bătrâna îşi făcuse testamentul, fapt pe care Lizaveta îl ştia, şi prin acest testament nu-i lăsa nicio para chioară, ci numai mobila, scăunele etc; toţi banii îi lăsa unei mânăstiri din gubernia N., pentru veşnica ei pomenire. Lizaveta n-avea cinul de nevastă de arhivar, ca soră-sa. Înaltă ca o prăjină, prost alcătuită, cu picioare enorme, lungi şi parcă răsucite, purta nişte ghete scâlciate, de piele de capră, nu se găsise nimeni s-o ia de nevastă şi rămăsese o simplă târgoveaţă, dar întotdeauna foarte curăţică. Ceea ce îl mira şi stârnea mai ales ilaritatea studentului era că Lizaveta rămânea mereu însărcinată.......
    - Păi zici că e urâtă! zise ofiţerul.
    - E negricioasă, ca un soldat costumat în femeie, dar ştii, nu-i defel urâtă. Are o faţă şi nişte ochi plini de bunătate, şi o privire blândă. Dovada - place multora. E liniştită, blândă, sfioasă, supusă, poţi să faci cu ea tot ce vrei. Şi ar un zâmbet frumos chiar.
    - Mi se pare că-ţi place şi ţie? râse ofiţerul.
    - Da, de ciudată ce e. Cât despre blestemata aceea de bătrână, aş ucide-o şi aş jefui-o şi te încredinţez că nu m-ar mustra conştiinţa nici atâtica, adăugă studentul cu înflacărare.
    Ofiţerul se porni pe râs, iar Raskolnikov tresări. Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui!
    - Stai, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare serioasă, spuse studentul, tot mai întârtat. Fireşte, am glumit adineauri, dar gândeşte-te; pe de o parte avem o babă tâmpită, inutilă, o fiinţă de nimic, răutăcioasă şi bolnavă, de care nimeni nu are nevoie şi care, dimpotrivă, mai face şi rău tuturora, care nu ştie nici ea pentru ce trăieşte şi care azi, mâine o să moară de moarte naturală. Înţelegi?...... Ai înţeles?
    - Înţeleg, răspunse ofiţerul, privindu-şi ţintă tovarăşul tot mai înflăcărat.
    - Ascultă acum: pe de altă parte, avem forţe tinere, pline de vlagă, care se prăpădesc de pomană, fără sprijin, şi asta cu miile, peste tot locul! Câte fapte bune nu s-ar putea face, câte lucruri nu s-ar putea înfăptui sau îndrepta cu banii pe care bătrână i-a hărăzit mânăstirii! Sute, poate chiar mii de existenţe îndreptate pe calea cea bună; zeci de familii salvate din ghearele mizeriei, din desfrâu, de la pieire, de la viciu, de la spitalele de boli venerice - şi toate acestea cu banii bătrânei. S-o omori, să-i iei banii, ca mai târziu, cu ajutorul lor, să te consacri binelui omenirii şi cauzei comune; nu crezi tu că mii de binefaceri ar justifica o crimă, o singură crimă neînsemnată? Mii de vieţi salvate de mizerie şi descompunere cu preţul unei singure vieţi. O singură moarte şi, în schimb, sute de vieţi salvate - nu vezi, e aproape o chestiune de aritmetică! Şi, la urma urmelor, cât trage pe cântarul vieţii existenţa acestei babe ofticoase, proaste şi răutăcioase? Nici cât viaţa unui păduche, a unui gândac, nici atâta măcar, căci bătrâna este dăunătoare pentru semenii ei. Strică viaţa altora: deunăzi, de pildă, a muşcat-o de deget pe Lizaveta, cât pe ce s-o lase fără el.
    - Fireşte, ea nu merită să trăiască, răspunse ofiţerul, dar ce vrei, natura......
    - Eh, frate, natura o poţi corecta şi îndrepta, atfel ne-am îneca în prejudecăţi. Altfel n-ar fi existat niciun om mare. Zicem: "datorie, conştiinţă" - n-am nimic împotrivă! Dar ce înţeles le dăm? Stai, să-ţi mai pun o întrebare. Ascultă!
    - Nu, acum ascultă tu, vreau şi eu să-ţi pun o întrebare. Ascultă!
    - Ei?
    - Tu vorbeşti, faci pe oratorul, dar ia spune: tu însuţi ai putea s-o ucizi pe bătrână sau nu?
    - Bineînţeles că nu! Am vorbit din punct de vedere al dreptăţii..... Nu despre mine e vorba......
    - După părerea mea, dacă tu însuţi nu te poţi hotărî la una ca asta, atunci toată vorbăria despre dreptate e de prisos! Hai să mai facem o partidă.
    Raskolnikov era grozav de tulburat. Fireşte, nu erau decât aceleaşi discuţii şi idei tinereşti pe care le auzise adesea, sub altă formă şi pe altă temă. Dar de ce, de ce tocmai acum se întâmpla să audă exprimate aceste idei, tocmai în clipa când şi în mintea lui se năşteau... exact aceleaşi gânduri? De ce tocmai acum, când abia ieşise din odaia batrânei cu germenul acestui gând se nimerise să audă vorbindu-se despre ea?
    Întotdeauna i s-a părut stranie coincidenţa! Şi, într-adevăr, parca era scris ca discuţia aceasta banală, auzită în local, să aibă o înrâurie covârşitoare asupra desfăşurării ulterioare a lucrurilor şi a întregii lui sorţi...
    Întorcându-se acasă din piaţa Sennaia, Raskolnikov se trânti pe divan şi rămase nemişcat o ora întreagă. Între timp, afară se întunecase; nu avea lumânare şi chiar de-ar fi avut nu i-ar fi trecut prin minte s-o aprindă. Mai târziu îi fu cu neputinţă să-şi reamintească dacă în timpul acesta se gândise la ceva sau nu. În sfârşit, simţind din nou că-l apucă frisoanele, îşi dădu seama cu mulţumire că putea să se întinda pe divan. Peste puţin îl copleşi un somn greu, apăsător, ca de plumb.
    Dormi neobişnuit de mult şi nu visă nimic. Nastasia, care intrase a doua zi pe la zece dimineaţa în odaia lui, abia reuşi să-l trezească. Îi aduse ceai şi pâine. Un ceai spălăcit, ce mai rămăsese în ceainicul ei.
    - Ia te uită cum mai doarme! strigă dânsa, revoltată. Doarme şi iar doarme!
    Raskolnikov se săltă cu greu. Îl  durea capul; se săltă în picioare, încercă să se mişte prin odaie, dar căzu din nou pe divan.
    - Iar te culci? strigă Nastasia. Nu cumva eşti bolnav? Raskolnikov nu-i răspunse.
    - Vrei ceai?
    - Mai târziu, şopti el cu greu, închizând ochii şi răsucindu-se cu faţa la perete. Nastasia rămase în picioare alături.
    - Te pomeneşti că-i bolnav, zise femeia, dar îl lăsă şi plecă.
    Pe la ceasurile două se întoarse în odaie şi îi aduse supă. Raskolnikov zăcea pe divan în aceeaşi poziţie. Nu se atinsese de ceai. Nastasia se înfurie şi începu să-l scuture cu răutate.
    - Ce tot dormi? strigă dânsa, privindu-l în silă.
     Raskolnikov se ridică, se aşeză în capul oaselor, dar nu-i răspunse nimic şi rămase cu ochii pironiţi în podea.
    - Eşti bolnav? întrebă Nastasia,  dar nici de data aceasta nu primi niciun răspuns.
    - Barem mai du-te oleacă şi te plimbă, zise eă după o scurtă tăcere, să mai iei aer. Ai să mănânci, au ba?
   - Mai târziu...... rosti el abia auzit. Du-te! şi-i făcu semn să plece.
    Femeia mai stătu câteva clipe, privindu-l cu milă, apoi ieşi din odaie.
    Peste  câteva minute Raskolnikov ridică ochii şi privi lung ceaiul şi supa. Apoi luă pâinea, o lingură şi începu să mănânce.
    Mâncă puţin, abia două-trei linguri, înghiţite fără poftă, aproape mecanic. Capul nu-l mai durea atât de rău. După ce mâncă, se culcă din nou pe divan cu faţa în jos, dar nu mai putu să adoarmă, ci zăcu nemişcat, cu obrazul înfundat în pernă.
    Visă întruna nişte vise foarte stranii: se făcea că e în Africa, în Egipt, într-o oază. Caravana se odihneşte, cămilele stau culcate, liniştite; de jur împrejur se înalţă palmierii roată, toată lumea prânzeşte. Iar el bea apă de-a dreptul din izvorul care curge şi şopoteşte alături. Ce apă rece, minunată, albastră, proaspătă şi răcoritoare curge pe pietricelele multicolore şi pe nisipul curat, cu scânteieri de aur!...
    Deodată, auzi limpede bătaia unui ceas. Tresări, se dezmetici, înălţă capul, se uită pe fereastră, cautând să-şi dea seama cât e ceasul şi, trezit de-a binelea, sări în sus, că şi când cineva i-ar fi dat brânci. Se apropie în vârful picioarelor de uşă, o întredeschise uşurel şi trase cu urechea. Inima îi bătea cu putere. Pe scară era linişte, că şi cum toată casa ar fi adormit...
    Îi păru ciudat, absurd, cum de putuse să doarmă, cufundat într-un fel de amorţeală, din ajun şi până în clipa aceea, când mai erau atâtea de făcut şi nimic nu fusese pregătit... Poate că bătuse ora şase?
    O agitaţie extraordinară, febrilă puse stăpânire pe el, luând locul amorţirii şi toropelii somnului. De altfel, nu avea prea multe pregătiri de făcut. Căută din răsputeri să-şi adune gândurile, să nu uite nimic; dar inima îi zvâcnea atât de tare, încât răsufla cu greu. În primul rând, trebuia să făcă un laţ şi să-l coasă de pardesiu: asta n-avea să-i ia decât un minut.
    Vârî mâna sub pernă, căută prin rufăria îndesată acolo şi găsi o cămăşă veche, ruptă, nespălată. Rupse din ea o fâşie lată de vreo cinci centimetri şi lungă de vreo treizeci. O îndoi, scoase de pe el pardesiul lung, bun încă, făcut dintr-un material tare, de bumbac (singurul lui palton) şi începu să coasă cele două capete ale fâşiei pe dinăuntru, sub braţul stâng.
     Mâinile îi tremurau, dar se stăpâni şi-şi duse treaba la bun sfârşit, aşa încât atunci când îşi puse pardesiul nu se vedea de loc cusătura.
     Acul şi aţa fuseseră pregătite mai demult şi se aflau în sertarul mesei, într-o hârtiuţă. Cât despre laţ, era o idee a lui, foarte iscusită: laţul acesta era făcut pentru topor. Doar nu putea să meargă pe strada cu toporul în mână, iar dacă l-ar fi ascuns sub pardesiu, ar fi trebuit să-l ţină cu mâna şi aşa ar fi bătut la ochi. Cu ajutorul laţului însă, era de ajuns să introducă înăuntru tăişul şi toporul va atârna liniştit sub braţ, tot drumul.
    Dacă bagă mână în buzunar poate să ţină toporişca să nu se clatine; şi cum pardesiul era foarte larg, un adevărat sac, nu s-ar observa că ţine ceva prin buzunar. Acest laţ îl născocise cu două săptămâni înainte.
    După ce isprăvi pregătirile, vârî degetele în crăpătura dintre divanul lui "turcesc" şi podea, bâjbâi în colţul stâng şi scoase amanetul demult pregătit şi ascuns acolo.
    De altfel, nu era vorba de un amanet adevărat, ci de o bucăţică de lemn, bine geluită, de mărimea şi grosimea unei tabachere de argint. O găsise întâmplator într-una din plimbările lui, într-o curte unde, într-o aripă a casei, se afla un atelier de tâmplarie. Mai târziu îi adăugase o bucăţică subţire şi netedă de tablă - o bucăţică ruptă de la cine ştie ce şi pe care o găsise în aceeaşi zi pe stradă. Prinsese cele două placuţe una peste cealaltă, cruciş, cu un fir de aţă, cea de fier fiind mai mică decât cea de lemn; apoi le învelise elegant într-o bucată albă de hârtie şi legase pachetul cu un nod complicat.
     Asta ca sa ocupe câteva momente atenţia bătrânei şi sa poată prinde clipă prielnică, în timp ce va încerca să dezlege pachetul. Adăugase plăcuţa de metal pentru ca pachetul să cântărească mai greu şi bătrâna să nu-şi dea seama de la început că "obiectul" era de lemn.
    Toate acestea le păstrase sub divan pentru momentul oportun. În clipa în care scoase amanetul, cineva strigă în curte:
    - Ehe, e trecut de mult de şase!
    - De mult! Doamne!
    Raskolnikov se repezi la uşă, trase cu urechea, îşi luă pălaria şi începu să coboare, atent şi uşor ca o pisică, cele treisprezece trepte ce-l despărţeau de gazda lui. Avea de făcut lucrul cel mai important: să fure toporul din bucătărie. Că trebuia s-o facă cu toporul, hotărâse demult.
    Mai avea şi un cuţit de grădinărie; dar nu se putea bizui pe cuţit şi mai ales pe puterile lui; tocmai de aceea îşi fixase definitiv alegerea asupra toporului. Trebuie să vorbim în treacăt despre o particularitate ciudată pe care o aveau toate hotărârile definitive pe care le lua: cu cât erau mai definitive, cu atât păreau mai absurde şi mai monstruoase.
    Cu toată lupta lăuntrică, chinuitoare, în tot răstimpul acesta n-a putut niciodată, nici o clipa, să creadă că proiectele lui ar putea fi aduse la îndeplinire, cu adevărat.
    Şi chiar dacă s-ar fi întâmplat ca totul să fie tilcuit şi hotărât până la ultimul punct şi n-ar mai fi existat niciun dubiu, probabil că totuşi ar fi renunţat, părându-i ceva absurd, monstruos şi imposibil. Dar mai rămăseseră o sumedenie de puncte nerezolvate, iar îndoielile persistau.
    În ceea ce priveşte însă toporul şi procurarea lui, nu se neliniştea câtuşi de puţin, fiindcă era din cale-afară de uşor de rezolvat. Nastasia lipsea întruna de acasă, mai ales seara; dădea fuga ba la o vecină, ba la băcănie, iar uşa o lăsa deschisă. Gazda o certa mereu pentru asta. Aşadar, atunci când va sosi clipa hotărâoare, nu avea decât să intre pe furiş în bucătărie şi să ia toporul, iar mai târziu, peste un ceas (când totul va fi sfârşit), să intre din nou şi să-l pună la loc. Fireşte, se poate ca totul să nu meargă pe roate; de pildă, s-ar putea ca, venind peste o oră să pună toporul la locul lui, să dea peste Nastasia care putea să se întoarcă între timp. Atunci trebuia să urce în odaia lui să aştepte până va pleca din nou. Dar daca între timp ea are nevoie de topor, observă că lipseşte şi începe să facă gălagie? Ar putea să-l bănuiască, sau, cel puţin, ar avea motiv să-l bănuiască.
    Dar toate acestea erau amănunte la care nu voia  încă şi nici nu avea timă să se gândească. Se gândea la ceea ce era mai important, lăsând amănuntele pentru clipa când se va hotărî definitiv. Dar asta părea absolut irealizabil. Cel puţin aşa credea.
    De pildă, nu-şi putea închipui că într-o bună zi va înceta de a gândi, se va scula şi se va duce acolo... Până şi repetiţia din zilele trecute (adică vizita pe care o făcuse cu gândul de a repera definitiv locul acţiunii) nu fusese o repetiţie serioasă, ci doar aşa: "Hai să mă duc, să văd, ce să tot visez!", şi nici nu avusese puterea s-o ducă la capăt; se lasase păgubaş şi fugise, indignat de el însuşi.
     Cu toate acestea, din punct de vedere etic, socotea problema soluţionată: cazuistica lui se ascuţise ca o lamă de brici şi nu mai găsea în mintea lui obiecţiuni raţionale; dar, n-avea încredere nici în raţiunea lui şi căuta cu încăpăţânare, ca un rob neputincios, obiecţii din afară, bâjbâind ca şi cum cineva l-ar fi obligat şi împins s-o facă.
    Ziua din ajun, plină de evenimente neprevăzute şi hotărâtoare, rezolvase dintr-o dată toată problema şi lucra asupra lui aproape mecanic: parcă l-ar fi împins de la spate o putere oarbă şi neînduplecată, de neînvins. Ca şi cum din nebăgare de seamă i s-ar fi prins poalele hainei într-o curea de transmisie şi acum îl trăgea şi pe el sub roata maşinii.
    La început -  de altfel, era mult de atunci - îl preocupase o întrebare: de ce aproape toate crimele ies la iveală şi se descoperă atât de uşor, de ce urmele lăsate de mai toţi criminalii sunt atât de evidente? Treptat, ajunsese la diverse concluzii interesante şi - după părerea lui - cauza principală nu consta atât în posibilitatea de a tăinui crima, cât în însăşi persoana criminalului; acesta, adică mai toţi criminalii, în momentul crimei suferă de un fel de paralizie a voinţei şi raţiunii, şi de aceea se poartă cu o neglijenţă şi uşurinţă fenomenală, copilarească, şi asta tocmai în clipele când agerimea minţii şi prudenţa sunt indispensabile.
    După părerea lui, aceasta eclipsă a raţiunii şi paralizie parţială a voinţei se datorau unei stări bolnăvicioase, morbide, care se dezvoltă treptat şi ajunge la paroxism cu puţin înainte de săvârşirea crimei, persista cu aceeaşi intensitate în momentul crimei şi câtva timp încă, mai lung sau mai scurt, depinde - de la individ la individ - după crimă: mai târziu, această stare morbidă trece, ca orice boală. În ceea ce priveşte întrebarea dacă boala este aceea care generează crima, sau crima în sine, prin natura ei specială, este întotdeauna însoţită de fenomene morbide - nu se simţea în stare s-o rezolve.
    Ajuns la aceste concluzii, hotărâse că el personal, în această privinţă, nu se va lăsa pradă acestor fenomene bolnăvicioase că va rămâne stăpân pe raţiunea şi pe voinţa lui în tot timpul acţiunii, şi asta pentru simpul motiv că acţiunea lui "nu era o crimă"...
     Vom lăsa deoparte procesul datorită căruia ajunsese la această concluzie; şi aşa am făcut destule digresiuni... să adăugam numai că greutăţile efective, pur materiale, în genere, jucau în mintea lui un rol secundar. "Este de ajuns să-ţi păstrezi prezenţa de spirit şi întreaga putere de voinţă, şi obstacolele vor fi învinse la timpul lor, pe măsură ce le voi studia mai în amănunt..."
     Dar acţiunea nu începea. El nu înceta de a se îndoi de hotărârile lui definitive şi, când a bătut ceasul, totul s-a petrecut altfel decât a crezut, întâmplator, aproape pe neaşteptate.
    Un fapt mărunt, cu totul neînsemnat, îl încurca grozav încă înainte de a fi coborât scara. Ajuns în dreptul bucătăriei, a cărei uşă era de obicei dată de perete, trase cu ochiul cu grijă, ca să studieze în prealabil situaţia: în primul rând, să se convingă că, în lipsa Nastasiei, gazda nu intrase în bucătărie, iar dacă intrase, atunci să vadă dacă uşa ce da în odaia ei era bine închisă şi dânsa nu putea să-l vadă când va intra să ia toporul. Cât de mare îi fu însă mirarea când constată că de data aceasta Nastasia nu numai că era acasă, în bucătărie, dar făcea şi treabă: scotea rufele dintr-un coş şi le întindea pe frânghie!
    Zărindu-l, femeia îşi întrerupse munca, se întoarse spre el şi-l urmări cu privirea când trecu prin faţa uşii. Raskolnikov se făcu că nu o vede şi trecucă şi cum n-ar fi observat nimic. Dar se isprăvise: nu avea topor! Şi acest fapt îl descumpăni.
      "De ce-oi fi crezut eu, se gândea el, ajungând în gang, că tocmai în clipa necesară ea va lipsi de acasă? De ce, de unde mi-a intrat ideea asta în cap?......"
    Era profund contrariat, se simţea chiar umilit într-un fel. De ciudă, îi venea să se batjocorească singur. O mânie sălbatică se aprinse în sufletul lui.
    În gang, se opri, îngândurat, îi era silă să iasă în stradă numai de ochii lumii, să se plimbe; şi-i era şi mai silă să se înapoieze în odaia lui.
    "Ce ocazie unică am pierdut!", mormăi el, stând fără niciun rost în gang în dreptul cămăruţei întunecate a portarului, a cărei uşă era larg deschisă. Deodată, tresări.
    Sub laviţa din dreapta din odăiţa portarului, care se află la doi paşi de el, strălucea ceva... Se uita împrejur - nu se zărea nimeni.
    Pe vârfuri, se apropie de odaie, coborî două trepte şi-l strigă încetişor pe portar. "Aşa şi este - nu-i acasă. De altfel, trebuie să fie pe undeva pe aproape, prin curte, pentru că a lăsat uşa deschisă." Se repezi la topor (ceea ce strălucise era într-ădevăr un topor), îl trase de sub laviţa unde zăcea între două bucăţi de lemne, îl prinse pe loc în laţ, vârî amândouă mâinile în buzunare şi ieşi din odaie; nimeni nu-l văzuse!
     "Aici nu raţiunea, ci dracul a fost la mijloc!" se gândi el, zâmbind ciudat. Întâmplarea îi dădu un curaj nemăsurat.
    Porni la drum, mergând încet, stăpânit, fără nicio grabă, ca să nu trezească vreo bănuială. Nu se prea uita la trecători, căută chiar să nu-şi oprească ochii pe nicio faţă şi să treacă neobservat. Deodată, îşi aduse aminte de pălaria lui.
     "Doamne-Dumnezeule! Acum două zile am avut bani şi nu mi-am luat o şapcă!" Un blestem îi scăpa printre dinţi.
    Se uită întâmplător, cu coada ochiului, într-o prăvălioară şi văzu că pendula arăta şapte şi zece minute. Trebuia să se grăbească şi, cu toate acestea, trebuia să facă un ocol: să se apropie de casă din partea cealaltă..
    Altădată, când i se întâmpla să-şi închipuie cum aveau să fie toate acestea, se gândea uneori că-i va fi grozav de frica. Acum însă nu se prea temea, ba chiar nu se temea de fel. În clipa aceasta îi veneau gânduri care nu aveau nicio legătură cu ceea ce făcea; gânduri care nu stăruiau multa vreme.
     Astfel, trecând prin faţa grădinii Iusupov, îi veni ideea construirii unor fântâni arteziene şi-şi închipui cât de bine ar răcori ele aerul din toate pieţele. Treptat, ajunse la convingerea că Gradina de Vară ar trebui extinsă peste Câmpul lui Marte şi chiar unită cu Gradina Mihailovski, a palatului; ar fi frumos şi extraordinar de folositor oraşului. Apoi îl preocupa deodată întrebarea de ce tocmai în oraşele mari, omul, nu din simplă necesitate, ci parcă anume, tinde să se aşeze în acele cartiere unde nu sunt nici grădini, nici fântâni arteziene, şi unde domnesc murdăria, putoarea şi toate porcăriile din lume. Apoi îşi aminti deodată de plimbările pe care el însuşi avea obiceiul sa le facă prin Piaţa Sennaia şi se dezmetici pentru o clipă.
    "Ce aiureală! gândi el. Nu, e mai bine să nu mă gândesc la nimic!"
    "Şi condamnaţii la moarte, când sunt duşi la locul de osânda, poate că se agaţă cu gândul de toate obiectele pe care le întâlnesc în cale", îi trecu deodată prin minte, ca un fulger; alungă numaidecât acest gând...
    Acum se apropia: iată casa, iată poarta. Undeva, cine ştie unde, ceasul bătu o singură data.
    "Ce-i asta? Să fie şapte şi jumătate? Nu se poate, a luat-o înainte ceasul."
    Spre norocul lui, în gang totul merse  din nou de minune. Mai mult încă, parca anume, cu o clipa înainte, un car uriaş cu fân intrase pe poartă, ascunzându-l pe Raskolnikov în timp ce străbătea gangul şi, de îndată ce carul intra în curte, el se strecură pe scara din dreapta. De partea cealaltă a carului, câteva glasuri ţipau şi se ciorovăiau, dar nu-l observă nimeni şi nu întâlni pe nimeni în calea lui. Multe ferestre care dădeau în curtea aceea uriaşă, pătrată, erau deschise, dar el nu-şi ridică ochii spre ele; nu se simţea în stare s-o facă. Scara care ducea spre apartamentul bătrânei era aproape, în dreapta gangului. Apucă pe scara...
    Răsuflă adânc, îşi apăsă cu mâna inima care zvâcnea cu putere, pipăi toporul, îl îndreptă şi începu să urce încet, trăgând cu urechea la toate zgomotele. Dar şi scara era absolut pustie; toate uşile erau încuiate; nu întâlni pe nimeni. La primul etaj, ce-i drept, uşa unui apartament era dată de perete; acolo lucrau nişte zugravi, dar aceştia nu-i dădură nicio atenţie. Raskolnikov stătu locului, se gândi şi sui mai departe.
    "Fireşte, ar fi fost mai bine dacă nu erau aici, dar... mai sunt două etaje."
    Iată şi etajul trei, iată uşa, iată apartamentul de vizavi, cel neocupat. La etajul doi, locuinţa de sub apartamentul bătrânei părea de asemeni neocupată; cartea de vizita bătută în cuişoare era scoasă, locatarul se mutase!...
     Raskolnikov se sufocă. Pentru o clipă îi trecu prin minte o idee: "N-ar fi mai bine să plec?" Dar nu-i dădu importanţă şi începu să asculte ce se petrecea în apartamentul bătrânei: acolo domnea o tăcere mormântală. Trase cu urechea spre scară, ascultă mult, atent... Se mai uită o data de jur împrejur, îşi luă inima în dinţi, se îndrepta de spate, controla dacă toporul se ţinea bine în laţ.
    "N-oi fi prea... palid? se întreba el. N-oi fi prea emoţionat? E bănuitoare... Să mai aştept... să se astâmpere inima!"
    Dar inima nu se astâmpăra, dimpotrivă, parcă dinadins bătea tot mai tare, tot mai tare.....  Nu se mai putu stăpâni, întinse încet braţul spre clopoţel şi sună. Peste câteva clipe mai sună o dată, ceva mai tare. 
    Niciun răspuns. N-avea rost să mai sune, de altfel, ar fi fost nepotrivit. Bătrâna, desigur, era acasă, dar era bănuitoare şi era singură, îi cunoştea întrucâtva obiceiul... şi-şi lipi din nou urechea de uşă. Oare simţurile să i se fi ascuţit într-atât (ceea ce era greu de admis) sau se auzea în adevăr... dar desluşi deodată, de partea cealaltă a uşii, un foşnet uşor, ca şi cum cineva ar fi pus cu precauţie mâna pe clanţă şi o rochie s-ar fi atins de uşă.
    Cineva stătea cu mâna pe zăvor, căutând să rămână neobservat şi asculta, pândindu-l dinăuntru, ca şi dânsul, de afară şi poate cu urechea lipită de uşă.
.    Dinadins, făcu o mişcare mai zgomotoasă, mormăi ceva ca să nu dea impresia că se ascunde; apoi mai sună o dată, fără grabă, fără nerăbdare, ca un om aşezat.
    Mai târziu, când îşi aducea aminte de toate, aceasta clipă îi rămăsese deosebit de limpede şi de viu întipărită în minte; niciodată nu şi-a putut explica mai târziu de unde luase atâta viclenie, cu atât mai mult cu cât, din pricina emoţiei, mintea i se întuneca din când în când şi aproape nu-şi mai  simţea trupul....... O clipă mai târziu auzi trăgându-se zăvorul.

                                                              Capitolul VII

                               Ca şi rândul trecut, uşa se întredeschise puţin de tot şi doi ochi ageri şi bănuitori îl fixară din întuneric. Atunci Raskolnikov  se zăpăci şi făcu o mare greşeală.
    De teamă să nu sperie bătrâna, văzând că sunt singuri şi gândind că aspectul lui n-are să inspire încredere, puse mână pe clanţă Si trase uşa spre el, ca nu cumva baba să i-o închidă în nas.
   Văzând aceasta, bătrâna nu smuci uşa spre ea, dar nici nu luă mâna de pe clanţă, aşa încât Raskolnikov fu cât pe aci s-o tragă afară, pe scară, cu uşă cu tot. Iar când văzu că ea rămâne în prag, închizându-i trecerea, şi nu-l lasă să intre, porni înainte fără să ţină seama de ea. Femeia, speriata, sări într-o parte, voi să spună ceva, dar nu izbuti şi doar îl privea cu ochii mari.
    - Buna ziua, Aleona Ivanovna (începu el cu tonul cel mai firesc cu putinţă, dar glasul nu i se supunea, se frânse şi începu să-i tremure), v-am adus... un obiect... dar, haideţi mai bine... la lumină.......
   Şi, lăsând-o pe bătrână acolo unde se afla, intră în odaie, fără să mai aştepte să-l poftească. Bătrâna se repezi pe urmele lui; limba i se dezlegă.
    - Doamne! Ce vrei?..... Cine eşti? Ce doreşti?
    - Vai de mine, Aleona Ivanovna... doar mă cunoaşteţi... sunt Raskolnikov... uitaţi-vă, v-am adus amanetul despre care v-am vorbit acum câteva zile.
    Şi îi întinse amanetul.
    Bătrâna se uită la pachet, dar numaidecât ridica iar ochii şi-i pironi asupra musafirului nepoftit, cu o privire pătrunzătoare, ciudoasă şi bănuitoare. Un minut şe scurse; lui Raskolnikov i se păru chiar că citeşte în ochii ei un fel de ironie, ca şi cum femeia i-ar fi ghicit intenţiile. Simţi că-şi pierde cumpătul, că aproape se teme, şi chiar atât de tare, încât ar fi în stare - dacă-l mai priveşte aşa, fără să sufle o vorba, încă vreo câteva secunde - s-o ia la goană.
    - Ce vă uitaţi la mine de parcă nu m-aţi cunoaşte?! se răsti el furios. Dacă vreţi - luaţi amanetul, dacă nu - mă duc la altcineva. N-am vreme de pierdut!
    Nici nu se gândise să spună aceste vorbe, izbucniseră din gură de la sine, pe neaşteptate.
    Bătrâna se dezmetici, iar tonul hotărât al musafirului pesemne în dădu curaj.
    - Păi şi dumneata, maică, ce te...... ce-i asta? întrebă ea, privind amanetul.
    - O tabacheră de argint; doar v-am spus rândul trecut.
    Femeia întinse mâna.
    - De ce eşti aşa alb la faţă? Şi-ţi tremură mâinile! Ai fost cumva la baie?
    - Friguri, răspunse Raskolnikov tăios. Păleşti, vrei-nu vrei..... dacă nu ai ce mânca, adăugă el, abia rostind cuvintele.
    Puterile îl părăseau iarăşi. Dar răspunsul părea verosimil; bătrâna luă amanetul.
    - Ce-i asta? repetă dânsa, cercetându-l din nou cu atenţie şi cântărind pacheţelul în mână.
    - Un obiect...... O tabacheră...... de argint....... uitaţi-vă la ea.
    - Nu prea pare să fie argint..... Ia te uită ce-a mai înfăşurat-o!
    Tot trudindu-se să dezlege sforicica, se îndreptă spre fereastră, la lumină (toate ferestrele erau închise, deşi era zăpuşeală) şi, întorcându-i spatele, câteva clipe nu se mai ocupă deloc de el.
    Raskolnikov descheie pardesiul, desfăcu toporul din laţ, dar nu-l scoase de tot, îl ţinea cu mâna dreaptă sub haină. Mâinile îi erau grozav de slabe; simţea cu fiecare clipă cum se înţepenesc şi se răcesc mai mult. Se temea că va scăpa toporul... deodată capul începu să i se învârtească.
    - Ce-ai înfăşurat aici? exclamă, înciudată, bătrâna, făcând o mişcare spre el.
    Nu mai era nicio clipă de pierdut. Scoase toporul, îl ridică cu amândouă mâinile, abia dându-şi seama ce face, şi, aproape fără nicio sforţare, aproape mecanic, îl lăsă să cadă cu muchia pe creştetul bătrânei. Era la capătul puterilor. Dar de îndată ce lovi cu toporul, îi reveni şi puterea.
    Bătrâna după obiceiul ei, era cu capul gol. Părul bălan, uşor încărunţit şi rar, uns din belşug cu ulei, era strâns împletit într-o coadă subţire, ca o coadă de şoricel, prinsă la ceafă cu o bucăţică de pieptene de baga. Lovitura nimerise drept în moalele capului, ceea ce se datora staturii sale mici.
    Femeia scoase un ţipăt slab, foarte slab, şi deodată se lasă în jos; totuşi mai avu timp să ducă mâinile la cap. Într-una din ele mai ţinea încă "amanetul".
    Atunci Raskolnikov o lovi cu toată puterea, o dată, de două ori, tot cu muchia toporului, şi tot în creştetul capului. Sângele porni să curgă ca dintr-un pahar răsturnat şi trupul se prăbuşi pe spate.
    Raskolnikov făcu un pas înapoi, o lăsă să cadă şi se aplecă numaidecât asupra ei; femeia murise. Ochii îi erau bulbucaţi, ca şi cum ar fi vrut să-i sară din cap, obrazul şi fruntea - încreţite şi schimonosite spasmodic.
    Raskolnikov puse toporul jos, alături de moartă, şi vârî numaidecât mâna în buzunarul ei, căutând să nu se murdarească de sângele care curgea încă; scotocea în buzunarul drept, cel din care femeia scosese cheile rândul trecut. Era perfect lucid, nu mai simţea nicio ameţeală, capul nu i se mai învârtea, numai mâinile îi mai tremurau încă.
    Mai târziu, îşi amintea ca fusese cât se poate de atent şi de prudent, dându-şi osteneala să nu se murdarească de sânge... Scoase cheile numaidecât: ca şi data cealaltă erau prinse toate la un loc pe un ineluş de oţel. Alergă în dormitor. Era o odaie mică, cu un iconostas mare, cu icoane multe. Lângă peretele opus se afla un pat, foarte curat, cu plapuma vătuită din peticele de mătase. În faţa celuilalt perete se afla scrinul.
    Ciudat: de îndată ce încercă să potrivească cheile la scrin, de îndată ce le auzi clinchetul, simţi un fior în spate. Fu din nou cuprins de dorinţa de a lasă totul baltă şi de a pleca. Dar asta nu ţinu decât o clipă; era prea târziu ca să mai dea înapoi. Zâmbi chiar, fiindcă-i trecuse aşa ceva prin cap, apoi îl fulgera un gând neliniştitor.
    I se năzări deodată că bătrâna poate tot mai trăia încă şi putea să-şi vină în fire. Lăsă cheile şi scrinul şi alergă înapoi, acolo unde zăcea cadavrul, apuca toporul, îl ridică, dar nu-l lăsă să cadă. Nu era nicio îndoială că bătrâna murise.
    Se aplecă şi, cercetând-o de aproape, văzu limpede că craniul fusese sfărâmat şi osul din creştet uşor strâmbat într-o parte. Voi să-l pipăie cu degetul, dar îşi trase mâna înapoi; şi aşa se vedea clar. Între timp, în jurul capului bătrânei se făcuse o băltoaca de sânge.
     Raskolnikov observă deodată un şnuruleţ care atârna de gâtul bătrânei; trase de el, dar şnuruleţul era tare şi nu voia să se rupă; era ud de sânge. Raskolnikov încercă sa scoată din sân obiectul prins de şnur, fără să-l mai rupă, dar ceva îl împiedică să iasă.
    Nerăbdator, ridică din nou toporul gata sa taie şnurul pe loc, pe trup, dar nu îndrăzni şi cu greu, după două minute, murdarindu-şi mâinile şi toporul izbuti să taie şnurul fără să se atingă de trupul neînsufleţit; nu greşise - era o pungă.
    De şnur erau prinse două cruciuliţe, una de chiparos şi una de aramă, şi o iconiţă smălţuită; alături se afla un fel de pungă-portmoneu de antilopă, soioasă şi în partea de sus cu o margine şi un inel din metal. Punga era bine umflată; Raskolnikov o vârî în buzunar fară s-o cerceteze, zvârli cruciuliţele pe pieptul bătrânei şi, luând de data aceasta toporul cu el, se repezi din nou în iatac.
    Era grozav de grăbit, apucă cheile şi încercă din nou să deschidă scrinul. Dar nu izbutea; cheile nu intrau în broască. Nu că i-ar fi tremurat mâinile, dar greşea întruna: de pildă, vedea bine că cheia nu se potriveşte şi totuşi o băga în broască.
    Deodată îşi aduse aminte şi înţelese că cheia cea mare, cu limba zimţată, care se tot legăna printre cele mici, nici nu era de la scrin (aşa se gândise şi rândul trecut), ci negreşit de la vreo lădiţă şi că tocmai în lădiţa aceea poate că erau ascunse lucrurile de preţ. Lasă scrinul şi se vârî sub pat, ştiind că bătrânele au obiceiul să ţină astfel de lădiţe sub pat. Într-ădevăr, găsi acolo o lădiţă destul de mare, ceva mai lungă de şaptezeci de centimetri, cu capacul bombat, îmbrăcată în safian roşu şi împodobita cu ţintişoare de oţel.
    Cheia zimţată se potrivea la broască şi o deschise numaidecât. Deasupra, învelită într-un cearşaf alb, se afla o haină de postav roşu, îmblănită cu iepure; dedesubt - o rochie de mătase; apoi un şal, iar mai jos, până la fund, nu părea să fie decât tot soiul de boarfe.
     Mai întâi, Raskolnikov încercă să-şi şteargă mâinile de sânge pe postavul roşu al hainei. "Tot e roşu, şi pe roşu sângele nu se cunoaşte, se gândi el, apoi îşi veni în fire. Doamne, nu cumva îmi pierd minţile?" îşi zise îngrozit.
    Răscoli un pic borfele din ladă; de sub haina îmblănită alunecă un ceas de aur. Atunci se repezi să scotocească lucrurile. Întradevăr, printre ele erau amestecate obiecte de aur - brăţări, lănţişoare, cercei, ace de cravată etc. Unele erau în cutioarele lor, altele numai învelite în ziar, dar înfăşurate cu grijă, în foi puse în două şi legate cu sforicele.
    Fără să întârzie, îşi umplu buzunarele pantalonilor şi ale pardesiului, fără să mai aleagă, fără să desfacă pacheţelele şi cutioarele; dar nu avu timp sa adune multe...
    Nişte paşi uşori răsunară în odaia în care zăcea bătrâna. Se opri şi rămase împietrit ca un mort. Dar pesemne i se năzărise numai că aude paşi, căci liniştea era perfectă. Apoi, foarte discret, se auzi un ţipăt uşor, ca şi când cineva ar fi gemut încet, întretăiat, şi ar fi amuţit. Din nou se aşternu o tăcere de mormânt; se scurse un minut, poate două.
    Raskolnikov şedea pe vine lângă lădiţa deschisă şi aştepta cu răsuflarea tăiată; deodată sări în sus, apucă toporul şi dădu buzna afară din iatac.
    În mijlocul odăii se afla Lizaveta, cu o legătură mare în braţe - era albă că varul; n-avea putere nici să strige şi-o privea încremenită pe sora ei ucisă. Când îl văzu năvălind în odaie se înfioră, o cuprinse tremurul şi faţa i se schimonosi de groază; ridică încet braţul în sus, deschise gura fară să scoată un sunet şi, încet de tot, se retrase de-a-ndărătelea într-un colţ al odăii, unde se ghemui fără să-şi ia ochii de la el, fără să poată striga, ca şi cum n-ar mai fi avut suflare. Raskolnikov se repezi asupra ei cu toporul; buzele Lizavetei se strâmbară jalnic, ca ale unui copil mic când se sperie la vederea unui lucru care-l îngrozeşte şi se pregăteşte să ţipe.
............................................................

" Fericirea nu e ceva gata făcut, ea vine din faptele tale."
                              Dalai Lama

Hristos a Înviat

                                   Tradiţii şi obiceiuri de Paşte:

 1. Bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paşte trebuie să mănânce toţi membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună;
 2. Dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenuşuri în prima zi de Paşte, pregăteşte-te de nuntă. O vorbă veche din bătrâni spune că ai să te însori foarte curând;
 3. În mai multe sate din Moldova, tradiţia cere să ne spălăm pe faţă cu apa dintr-un vas în care au fost puse flori, bani şi un ou roşu. Se zice că astfel vom fi rumeni precum oul roşu, bogaţi şi sănătoşi. Potrivit aceluiaşi obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia banii;
 4. Bucovinenii ciocnesc ouălele încondeiate "cap cu cap" în prima zi de Paşte. Abia din a doua zi ei le ciocnesc şi "dos cu dos";
 5. În unele sate moldoveneşti se spune că cel  al cărui ou nu se sparge de Paşte îşi va găsi sfârşitul înaintea celuilalt. Pe de altă parte, dacă spargi oul, vei fi voinic tot anul;
 6. O altă tradiţie de pe malurile Prutului cere ca oul de Paşte să fie mâncat, iar cojile să fie aruncate neapărat pe drum;
 7. În Bucovina, fetele tinere merg la biserică în noaptea de Înviere şi spală limba clopotului cu apă neîncepută. Apoi, în zori, fetele se spală pe faţă cu această apă fiindcă asta le-ar face mai atrăgătoare pentru flăcăii din sat;
 8. În multe zone din Moldova oamenii pun dimineaţa un ou roşu un unul alb într-un vas cu apă. Apoi se spală cu apa aceea, se dau pe obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte o monedă în acel vas. Cei care fac astfel vor avea obrajii rumeni şi pielea albă precum cele două ouă, tot anul;
 9. La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grindă, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele;
 10. În multe sate din dreapta Prutului, tinerii iau toaca din biserică şi o duc în cimitir, unde trebuie să o păzească. Dacă aceasta e furată, trebuie să dea o petrecere în cinstea hoţilor. Dacă au făcut treabă bună şi au păzit-o, hoţii plătesc pentru ospăţ.

că din primul ou ciocnit în ziua de Paşte trebuie să mănânce toţi membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună

Citeste mai mult: adev.ro/mmbfpmcă

1. Bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paşte trebuie să mănânce toţi membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună; 2. Dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenuşuri în prima zi de Paşte, pregăteşte-te de nuntă. O vorbă veche din bătrâni spune că ai să te însori foarte curând; 3. În mai multe sate din Moldova, tradiţia cere să ne spălăm pe faţă cu apa dintr-un vas în care au fost puse flori, bani şi un ou roşu. Se zice că astfel vom fi rumeni precum oul roşu, bogaţi şi sănătoşi. Potrivit aceluiaşi obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia banii; 4. Bucovinenii ciocnesc ouăle încondeiate “cap cu cap” în prima zi de Paşte. Abia din a doua zi ei le ciocnesc şi “dos cu dos”. 5. În unele sate moldoveneşti se spune că cel al cărui ou nu se sparge de Paşte îşi va găsi sfârşitul înaintea celuilalt. Pe de altă parte, dacă spargi oul, vei fi voinic tot anul; 6. O altă tradiţie de pe malurile Prutului cere ca oul de Paşti să fie mâncat, iar cojile să fie aruncate neapărat pe drum; 7. În Bucovina, fetele tinere merg la biserică în noaptea de Înviere şi spală limba clopotului cu apă neîncepută. Apoi, în zori, fetele se spală pe faţă cu această apă fiindcă astfel le-ar face mai atrăgătoare pentru flăcăii din sat; 8. În mai multe zone din Moldova oamenii pun dimineaţa un ou roşu şi unul alb într-un vas cu apă. Apoi se spală cu apa acea se dau pe obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte o monedă în acel vas. Cei care fac astfel vor avea obrajii rumeni şi pielea albă precum cele două ouă, tot anul; 9. La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda uşii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele; 10. În multe sate din dreapta Prutului, tinerii iau toaca din biserică şi o duc în cimitir, unde trebuie să o păzească. Dacă aceasta e furată, trebuie să dea o petrecere în cinstea hoţilor. Dacă au făcut treabă bună şi au păzit-o, hoţii plătesc pentru ospăţ.

Citeste mai mult: adev.ro/mmbfpm