Spiritism într-o după-amiază ploioasă, Mark McShane

 ..............................................

3.

         S-a uitat la el și a văzut că, probabil, nu auzise niciun cuvânt din ce îi spusese.

   Ochii lui erau fixați visători asupra fumului de deasupra flăcărilor. Mâna lui dreaptă repeta mecanic același gest: pornind de la linia părului, degetul mare și arătătorul coborau pe tâmplă, se deplasau spre interior în lungul sprâncenelor, se întâlneau și coborau împreună pe nas, se separau ca să treacă nările, atingeau în trecere colțurile gurii, trăgeau o clipă de buza de jos, alunecau peste bărbie, coborau pe gât, încercuiau nodul cravatei, mângâiau un moment încheietura celeilalte mâini așezată în poală și se ridicau lent spre frunte pentru a relua circuitul.

   - Copii mor în fiecare zi, în tot soiul de moduri oribile. Și trebuie să-ți amintești, este mult mai fericită acum decât a fost vreodată sau decât ar fi fost vreodată în această viață. O invidiez.

   Nu a dat niciun semn că ar fi recepționat ce-i spusese și ea a continuat:

   - Știu că asta sună teribil dar știi, acum ea nu va mai putea să vorbească despre răpire. Suntem, de fapt, mult mai în siguranță. Nu ți-am spus mai înainte, însă mi-a trecut prin minte că ar fi menționat în mod sigur mobila albă și, pentru că a fost văzută de acel detectiv, nu ne-ar fi folosit la nimic îndepărtarea vopselei. Dar, pe lângă toate astea, dacă poliția ar fi bănuit că suntem implicați, trebuia doar să aducă fata aici și ea ne-ar fi recunoscut. Sunt multe motive ca să ne meargă mai bine din cauza acestei întorsături.

   Văzând că vorbele ei tot nu provocau nicio reacție, abandonă încercarea de a-l consola și deveni tăioasă.

   - Ei, acum trebuie să schimbăm unul sau două lucruri în plan. Mă asculți, nu-i așa?

   - Da, a răspuns el moale, în timp ce mâna doar ce-i părăsea gura. Da.

   - Dis-de-dimineață vei lua copila de aici. Nu la baraca pe care ai ales-o, ci undeva în altă parte. Mă gândesc la pădurea Epping. O vei lăsa într-un loc care să poată fi identificat printr-un reper oarecare și, când te întorci acasă, eu voi telefona Claytonilor, poliției și la ziare și voi descrie locul unde ai lăsat copilul. În ziua următoare poți să iei banii și să-i lași la baracă, iar cu voi mai da alte telefoane. Înțelegi? Ești de acord?

   A dat din cap.

   - Bine, a spus ea și s-a ridicat și a trecut printre scaune. Acum trebuie să dormim puțin. Va fi o dimineață plină.

   A părăsit camera și a reapărut un minut mai târziu, cu brațele încărcate de pături. A făcut patul pe canapea, repede și neglijent și s-a reîntors la cămin. Aplecându-se, i-a atins mâna, înfiorându-se de răceala ei.

   - Te rog, încearcă să dormi. Ce s-a întâmplat este un lucru îngrozitor, dar nu te învinovăți. Încearcă și fii logic. Noapte bună!

   L-a bătut ușurel pe dosul mâinii, s-a întors și a părăsit camera.

   Bill de-abia i-a remarcat plecarea, cu greu îi remarcase prezența și era doar vag conștient de ce-i spusese.

   Starea lui de spirit nu se schimbase nici măcar un pic de la moartea copilei. Era încă năucit de remușcare, o remușcare simțită la fel de adânc pentru moartea în sine ca și pentru faptul că el fusese cel care o provocase. Departe de a fi logică sau de a fi capabilă de vreun raționament, mintea lui nu se îndepărtase de la actul morții, nici măcar pentru a considera gravitatea ei, aceea a crimei; simțea numai o vină morală.

   Era atât de năucit. încât nu știa că îl durea capul sau că brațul lui inert pulsa din cauza durerilor reumatice, ori că respirația îi era dificilă. Privea la partea din spate a căminului, înnegrită de fum și vedea și revedea, iar și iar, scena din dormitor și suferea chinuit.

   Pierduse orice simț al timpului. Nu a văzut focul potolindu-se, pâlpâind și murind, nici nu simțea aerul rece venit să-l strângă în brațe. Dar, până la urmă, frigul, durerile și efortul grohăit al respirației au fost cele care l-au trezit.

   S-a aplecat înainte, s-a uitat prostit la hidoasa ruină cenușie de pe grătar, s-a cutremurat, s-a ridicat și s-a îndreptat spre pat.

   După ce s-a dezbrăcat în mod mecanic și la fel de mecanic și-a împături hainele, cu obișnuita lui preocupare pentru ordine, a ocolit agale masa de câteva ori, gârbovit deasupra mâinilor încleștate una într-alta. S-a oprit la servantă, a deschis un sertar și a căutat hainele copilei. Când nu le-a găsit, a închis sertarul cu grijă și s-a dus în bucătărie.

   Tremura atât de tare, încât sacoșa a zornăit când a scos-o din dulap și a dus-o la masă. A scos portocalele, așezându-le astfel încât să nu se rostogolească, apoi șapca și mantaua și, în final, geanta albastră. Pachetul alb era legat de ea și, fără să se grăbească, a desfăcut fiecare din numeroasele noduri.

   Despăturind învelitoarea, a găsit înăuntru un pachet gros de bancnote și o bucată de hârtie. Pe hârtie era scris cu creionul „Nu au încăput toți banii în geantă. Vă rog, nu-i faceți niciun rău fetiței mele”.

   Gâtul i s-a contractat cu o mișcare convulsivă, și-a pus hârtia peste ochi și a început să plângă.

 

Capitolul IV

 

   Se luminase de-a binelea, adică se instalase o lumină cenușie, mohorâtă, care promitea ploaie.

   Bill stătea în picioare, lângă masă. Era îmbrăcat și purta haina, casca, ochelarii și mănușile, iar Myra îi potrivea eșarfa în jurul gâtului.

   După o ultimă netezire a eșarfei, s-a retras și i-a spus:

   - Gata. Este totul în regulă.

   Capul lui s-a înclinat moderat înainte, într-o încuviințare, restul corpului i-a rămas nemișcat.

   - Bine. Acum stai jos un minut. Voi avea eu grijă de toate.

   S-a întors și a părăsit camera. A ieșit pentru o clipă din casă, pentru a deschide jumătatea protectoare a ușii garajului, a intrat înapoi și a urcat repede scările, cu pași mărunți.

   Nu avea timp de pierdut, s-a gândit ea, era deja 8 și jumătate și avea o mulțime de făcut; lucruri care ar fi trebuit făcute și terminate de cel puțin o oră și ar fi fost făcute, dacă ea nu ar fi dormit prea mult.

   A intrat în dormitorul din spate și a aprins lumina.

   Forma acoperită cu cearșaful era exact cum o văzuse noaptea trecută și uitându-se la ea, în timp ce se apropia, a reflectat la cât de mult deforma moartea adevărul; semnificația, aproape unanim acceptată, ca finalitate și descompunere era, de fapt, un început strălucitor. S-a apropiat de pat, s-a aplecat deasupra lui, a întors capul pe o parte și a aranjat cearșaful sub el. Remarcând o sclipire neagră pe un colț al cearșafului, în timp ce acesta flutura prin aer, l-a prins și a văzut că era ștampila unei spălătorii. A adus în grabă o foarfecă și a tăiat literele negre care se întinseseră pe țesătură.

   A ridicat corpul, surprinsă că rămăsese atât de curat și de drept și a ieșit din cameră, ținându-l în brațe, la piept. Ieșind afară pe ușa din dos, a ocolit rapid casa până la garaj. Atașul era deschis și pregătit. A strecurat înăuntru lunga legătură albă, apoi a fixat prelata.

   Înapoi în bucătărie, gâfâind un pic din cauza grabei, a întrebat din pragul ușii:

   - Știi ce ai de făcut?

   Bill stătea în picioare, acolo unde îl lăsase.

   - Da.

   Ea s-a gândit că, de vreme ce petrecuse mai mult de 15 minute tot repetându-i ce-i spusese noaptea trecută, ar trebui ca el să fie rătăcit rău de tot din cauza remușcărilor și a grijii, ca să nu știe ce avea de făcut.

   - Bine. Asigură-te doar că este un loc care să poată fi recunoscut. O formație neobișnuită de stânci, un pâlc de arbuști, sau un copac deosebit de mare. Și, bineînțeles, într-un sector care să poată fi destul de ușor de identificat. Înțelegi?

   - Da.

   - Bine. Hai!

   A ieșit prima afară și a rămas lângă ușa garajului, în timp ce el a intrat. L-a urmărit pornind motorul și a făcut un pas înapoi, din cauza zgomotului.

   O mână i-a atins umărul.

   A icnit și s-a întors repede, tremurând. Curierul cu ziarele stătea acolo, întinzându-i ziarul și zâmbind. A inspirat adânc, i-a îndepărtat zâmbetul de pe față cu o căutătură furioasă și i-a smuls ziarul. El s-a retras cu spatele, clipind uimit și s-a întors brusc; a înșfăcat bicicleta rezemată de stâlpul porții și a întins-o. Ea l-a blestemat în surdină.

   Când Bill a ieșit din garaj, a ascuns ziarul la spate, sperând că el nu-l va zări; voia ca el să plece fără nicio întârziere.

   Dar Bill era ca-n transă. A trecut pe lângă ea fără să întoarcă capul, a coborât ușor în stradă și a accelerat.

   Myra l-a urmărit încruntându-se. Nu-i plăcea starea lui de spirit. Știa că fusese zdruncinat de moartea fetei, dar nu era sigură în ce măsură. A scuturat din cap și a sperat că își va ține cumpătul.

   Intrând în casă, s-a oprit în hol să răsfoiască ziarul. Titlul urla: „UNDE ESTE MICA ADRIANA?”

   Myra a trecut rapid prin articol. În esență era același ca în seara anterioară, cu excepția aspectului nou, al părinților așteptându-și copilul pentru care plătiseră răscumpărarea. Era și o fotografie cu Charles Clayton ieșind pe poartă, cu fața mohorâtă, dar celelalte fotografii erau aceleași, iar șoferul încă ajuta poliția.

   Myra a simțit o ușoară dezamăgire.

   Se așteptase, fără niciun motiv anume, ca printre rânduri să găsească ceva de genul: „Seara trecută, doamna Clayton s-a deplasat cu mașina în nord-estul Londrei pentru a asista la o ședință la domiciliul doamnei Myra Savage, un binecunoscut medium, care i-a spus...”

   A oftat și a aruncat ziarul pe raftul suportului de pălării. Pe punctul de a pleca mai departe, s-a oprit și s-a încruntat, apoi și-a înălțat sprâncenele și a zâmbit liniștită. Își amintise cuvintele rostite la ședință, își amintise că spusese că fetița va fi găsit astăzi și asta era tot, fără nicio mențiune dacă va fi în viață sau moartă... Și va fi găsită astăzi. Prezicerea era încă valabilă, iar femeile care participaseră la ședință și-o vor aminti și poate - zâmbetul Myrei s-a lărgit - își vor aminti și vor lega cuvântul „moartă” de prezicere.

   Zâmbetul s-a dus și falca de jos i-a căzut.

   Realizase, dintr-odată, pentru prima dată, că ceea ce o făcuse să pronunțe cuvântul era desigur un caz de clarviziune, că atacul, care o costase ore de neliniște, lipsite de somn, era de fapt momentul morții, experimentat simultan cu fetița. Era cel mai puternic și mai direct dintre toate fenomenele pe care le produsese vreodată. Un fior de emoție a străbătut-o și a rămas complet nemișcată 5 minute, savurându-și succesul.

   Frecându-și mâinile una de cealaltă, a intrat în bucătărie și s-a apucat de treabă.

   Geanta cu bani și teancul de bancnote pe jumătate împachetat erau în cămară, iar portocalele fuseseră duse în sufragerie și așezate în fructiera de pe masă. S-a uitat în jur, gândindu-se că celelalte treburi le va face pe rând, în ordinea importanței: cernutul cenușii, aprinsul focului ca să ardă mantaua de plastic, sacoșa și șapca albastră, îndepărtarea scândurilor din ferestrele de la etaj, golirea restului de cloroform în toaletă și spargerea sticlei în câmpul din spatele grădinii și ștergerea fiecărui lucru ce se aflase la îndemâna copilei, în dormitor și în baie.

 

   Din Josephine Avenue până la pădurea Epping era doar un drum de 15 minute și Bill conducea fără grabă, cu o viteză constantă, viteză care-i dezmințea sentimentele și procesele mintale.

   Spre deosebire de regretul mohorât și obsesiv care îi împovărase noaptea anterioară, mintea lui era acum confuză și plină de gânduri fugare, ca un vis provocat de febră.

   Amestecate suprarealist cu gândurile - aproape audibile, alergându-i prin cap ca pe banda unui telegraf - erau imagini vii și înspăimântător de reale; imagini ale unui interogatoriu la poliție, aruncat în celule întunecate, stând în picioare și pledându-și cauza într-o încăpere ostilă de tribunal și spânzurat în mod repetat. Scena morții copilei venea și pleca frecvent; dar, pe când înainte, cuvintele care o însoțeau se învârteau în jurul Tragediei, acum ele se învârteau în jurul Crimei.

   Știa, fără nicio îndoială, cum va fi considerată moartea: o crimă prin sufocare. Și, în imaginea în care apărea în boxa acuzaților, explicația pe care o dădea asupra derulării faptelor era atât de neverosimilă, încât ar fi fost hilară, dacă nu ar fi fost urmată îndeaproape de scena spânzurării. Acum simțea milă, mai mult pentru el, decât pentru copil și știa că nimic nu trebuie să-l oprească în prevenirea conectării lui cu descoperirea cadavrului. Nu era o problemă de bine sau rău, moral sau legal; era doar grija mistuitoare pentru el însuși.

   A frânat brusc, recunoscând o stradă, imediat la stânga lui, ca fiind cea pe care voia să o ia și de-abia a reușit să cotească pe ea, cu toate că intrase pe sensul interzis al străzii.

   În timp ce dirija motocicleta spre banda corectă, a văzut un polițist în față, mergând încet și împingând o bicicletă și simți un imbold puternic să oprească lângă el, să îngenuncheze la picioarele lui și să mărturisească totul. Imboldul era atât de puternic încât și-a încleștat dinții și a tremurat înspăimântat de ce-ar putea face. Dar a trecut liniștit pe lângă polițist.

   Casele de pe stradă s-au schimbat de la destul de mari la mici, apoi la căsuțe distanțate între ele. O dată cu apariția căsuțelor, șoseaua a devenit pietriș și după câteva sute de metri s-a îngustat, devenind o alee acoperită cu zgură și a început să șerpuiască.

   Fusese pe acest drum spre pădure de mai multe ori, pentru picnicurile de duminică și era destul de familiarizat cu el dar, datorită actualei stări de spirit, au trecut 5 minute înainte de a-și da seama că trecuse de scurtătura pe care ar fi trebuit s-o ia.

   Aleea de-abia dacă era suficient de largă pentru a întoarce motocicleta, dar a reușit s-o facă fără să dea înapoi. S-a întors și a cotit printr-o poartă, pe o cărare, care avea o centură de iarbă la mijloc. Pe o latură, dincolo de un gard viu, mic și fragil, era un depozit de gunoi care acoperea mai mulți acri, o învălmășeală uzată de cauciucuri vechi, butoaie de petrol, bucăți de metal cu forme ciudate și cartoane muiate, zăcând printre gunoaie mai mărunte. Lângă o grămadă de cutii de vopsea se afla un bărbat, sprijinit într-o lopată; se uita în jos, la focul ce-i mocnea la picioare. La zgomotul motocicletei și-a întors capul, s-a zgâit o clipă și și-a îndreptat privirea în altă parte.

   Cărarea urca, cobora și se răsucea și, până la urmă se termina într-un mic țarc înconjurat pe trei laturi de un gard viu, des și înalt, acoperit în abundență de mărăcini. Pe a patra latură era un gard de sârmă ghimpată și, la un metru în spatele lui, copacii din pădurea Epping.

   Bill a ocolit țarcul și s-a oprit lângă sârmă, cu motocicleta îndreptată spre drumul de ieșire. A tăiat contactul și a stat un moment ascultând. Era liniște, întreruptă doar de strigăte de păsări, slabe și distanțate.

   A coborât și a desfăcut imediat prelata de pe ataș, ferindu-se să privească înăuntru. Cu ochii fixați pe gardul viu, a pipăit în interior și a apucat corpul înfășurat în cearșaf. Primul contact l-a făcut să se cutremure, dar s-a obligat să continue și, ridicând legătura, a ținut-o sprijinită pe mijloc. Nu a avut nicio dificultate cu gardul. Erau doar două șiruri de sârmă și a călcat pe cel de jos și s-a strecurat pe sub cel de deasupra. A înaintat printre copaci, mergând pe cât putea în linie dreaptă: nu voia să se încurce și să se rătăcească la întoarcere.

   Aproape imediat corpul a început să-i apese greu brațele. Sarcina i-ar fi fost considerabil ușurată dacă l-ar fi ridicat la piept, dar prefera să-l țină pe brațele întinse și chiar a încercat să ignore faptul că-l purta.

   Când pătrunsese atât de adânc în pădure încât, uitându-se înapoi, era incapabil să zărească lumina de la marginea pădurii, a început să caute un loc adecvat unde să lase corpul; căuta neglijent, fără intenția de a pierde prea mult timp în căutarea perfecțiunii.

   O tufă cu o formă ciudată i-a atras privirea și s-a oprit; imediat a văzut cu regret că nu era suficient de ciudată - o alta identică era un pic mai departe și încă una, dincolo de ea.

   Era gata s-o ia din loc când a auzit un trosnet slab de undeva, din dreapta. A înghețat, înclinat în față și ascultând concentrat. La început a fost liniște, apoi s-a auzit clar o voce:

   - Reg! Pe aici!

   S-a pus în mișcare rapid, îndreptându-se spre stânga, îndepărtându-se de cel care striga, pe care-l bănuia la vreo 15 metri depărtare.

   Copacii de îndesiseră, oferind o mai bună acoperire, dar făcând dificilă o deplasare rapidă; trebuia să cotească aproape la fiecare pas. Un copac căzut zăcea de-a curmezișul drumului. Își ridica un picior peste el, când și-a dat seama că ar fi fost un reper perfect.

   S-a întors la dreapta și a mers pe lângă trunchi, care se îngroșa treptat, înălțându-se până i-a ajuns aproape la nivelul umărului și terminându-se într-o masivă încâlceală de rădăcini roșii pe care, ca să le înconjoare, a trebuit să facă un ocol de 2 metri. Baza copacului era la marginea unei mici poienițe și a mers până în mijlocul ei, s-a uitat de jur-împrejur și s-a întors la craterul colțuros al copacului.

   - Hei, Reg!

   Bill a tresărit. Cel care strigase părea să fie chiar în spatele lui.

   Legătura i-a căzut din brațe, când s-a întors și un picior gol a scăpat din cearșaf. Nu se vedea nimeni, dar zgomotele trecerii printre arbori erau foarte apropiate.

   Bill s-a întors și a alergat până la marginea poienii. Un alt strigăt s-a auzit din spate; nu a reușit să deslușească cuvintele, dar acestea parcă i-au dat pinteni. A ajuns la copaci și a trebuit să-și domolească fuga într-un mers cu pași mari și a început să se răsucească și să cotească, pendulând printre copaci cât putea mai repede, totuși nu atât de repede cum îi bătea inima. Brusc, copacii s-au rărit și a putut iar să alerge, și a alergat cât a putut de tare. Ochelarii au început să-i salte pe nas și i-a ținut cu mâna. Alte strigăte au răsunat din spate, însă el nu era sigur cât de departe și n-avea de gând să se oprească și să asculte ca să-și dea seama.

   A văzut un pârâu lat, în stânga, a mers pe mal și a alergat în lungul lui. Ceva mai târziu, a văzut alt pârâu în dreapta, curgând paralel cu primul, de care se apropia undeva, în față. Încă înainte de a-și da seama de ciudățeniile topografiei, s-a oprit din fugă. Cele două râuri se uneau în fața lui și formau un luciu mare de apă.

   Și-a dat seama imediat că nu erau două pâraie, nici unul, era un heleșteu în formă de semilună, iar el se afla la capătul peninsulei. Trebuia să se întoarcă.

   S-a întors, a făcut un pas și s-a oprit.

   Trei băieți veneau spre el, într-o alergare ușoară. Aveau fețe murdare, cam 12 ani și purtau uniforme de cercetași. Unul a strigat:

   - Hei, domnule!

   Bill era atât de înspăimântat încât, pentru o clipă, nu a putut să se miște. Apoi s-a mișcat, în singura direcție deschisă pentru el: direcția băieților.

   A cotit la dreapta, ținând aproape marginea apei și a încercat să alerge, dar a reușit doar să-și oblige picioarele să execute un mers sacadat.

   Băieții s-au adunat grămadă și s-au oprit în calea lui. Fețele lor arătau prostite de tulburare.

   Unul și-a rășchirat brațele:

   - Hei, domnule!

   Bill a încercat să se strecoare pe alături, dar ei s-au mișcat ca unul, ieșindu-i în față. Au început să vorbească toți deodată, cu voci stridente și întretăiate.

   - Domnule, vino repede! Am găsit un cadavru.

   - E adevărat, domnule! Pe cinstea noastră!

   - Eu l-am văzut primul.

   Și-a făcut brutal drum printre ei.

   - Plecați de aici!

   Unul l-a apucat de mânecă.

   - E acolo, lângă un copac mare.

   - Nu, nu! a bolborosit Bill, scuturându-și mâna. Vă rog!

   Un altul a alergat în față și s-a oprit în calea lui, făcând semn într-o parte cu degetul mare.

   - Nu pe acolo, domnule. Vino! E într-un cearșaf. Eu l-am văzut primul.

   - Lasă-mă-n pace! a răcnit Bill și l-a împins pe băiat în lături, împleticindu-se mai departe.

   În urma lui s-a făcut liniște. Apoi a auzit băieții strigând, la unison, ca și cum ar fi văzut pe cineva cunoscut:

   - Oh, domnule Benson! Vino repede!

   Și acum, dintr-odată, Bill a fost în stare să alerge.

   A alergat nebunește, sălbatic, trecând periculos de aproape de copaci și lovindu-se de crengile mai joase, dând aiurea din mâini și picioare, schimbând mereu pasul, când scurt, când lung și iar scurt, disperând din cauza pardesiului care i se încurca între picioare și pietrificat de o nouă teamă: plămânii i se contractau rapid, ca și cum ar fi fost înghesuiți unul într-altul.

   Acum putea să audă în spate bufnetul unor picioare, alergând parcă din ce în ce mai aproape. Apoi o voce gravă, adultă, a strigat:

   - Hei, tu! Stop!

   A alergat mai departe, fără să-i pese în ce direcție, alegând drumul cel mai liber care i se oferea, cotind câțiva metri la stânga, câțiva metri la dreapta și uneori aproape revenind pe urmele sale ca să evite câte un pâlc des de arbori. A ajuns la o cărare îngustă care mergea într-o linie perfect dreaptă și a alergat încă și mai repede. Zgomotul de pași din urmă părea acum foarte departe.

   Deodată, în fața lui a apărut o tufă. Alerga prea repede ca să se poată opri, sau să cotească, sau să facă altceva, decât să sară.

   A sărit, aruncându-și mâinile în lături și ridicând cât mai sus piciorul stâng, împins în față. Piciorul s-a agățat de o tufă și el a plonjat pe deasupra, cu capul înainte. A aterizat cu o bufnitură pe stomac, coate și genunchi și capul i s-a zguduit când casca s-a pocnit de baza unui copac. Astma, care se furișase încet, și-a năpustit acum gheara neînduplecată asupra plămânilor și el a tras în piept o respirație tremurândă, țipătoare.

   A rămas complet nemișcat preț de câteva clipe, apoi s-a zbătut nebunește, dar lipsit de putere, să se ridice în picioare. A încercat să înceapă alergarea încă înainte de a fi deplin în picioare și a călcat pe poalele pardesiului, căzând din nou, cu fața înainte. Zgomotul unor pași rapizi i-a sunat în urechi, amplificat de pământul de sub el. S-a ridicat repede, înghețat de teamă, și a făcut câțiva pași lungi, aproape în fugă. S-a oprit, a înșfăcat trunchiul unui copac și s-a agățat de el și a început să se lupte nebunește să tragă aer în plămâni. Atacul de astm ajunsese la apogeu: se sufoca. Acum nu mai putea să audă nimic, doar hârâitul și scâncetul din beregată.

   Și-a deschis cât a putut gura, și-a îndreptat ochii spre cer și s-a luptat să respire. Picioarele tremurânde i-au cedat sub greutatea corpului, când și-a concentrat toată energia în lupta pentru aer, iar partea superioară a corpului a alunecat încet în jurul trunchiului copacului, până când a ajuns cu fața în direcția din care venise.

   Un bărbat fără pălărie, tânăr și voinic, purtând pantalonii scurți ai unei uniforme de cercetaș, era pe cale să sară peste tufa aflată la vreo 2 metri.

   Lui Bill nu-i păsa. Nu-i mai păsa de nimic. Tot ce voia să facă, era să respire. Și-a încleștat pumnii, și-a cocoșat umerii, a strâns puternic copacul și-a obligat diafragma să urce. Fiecare mușchi al corpului său, mai ales cei din stomac, s-au aruncat în luptă. O mie de ace încinse îi străpungeau pieptul.

   Bărbatul cel tânăr a aterizat după saltul peste tufiș, s-a împleticit, s-a redresat și a înaintat iute.

   Părea speriat, dar hotărât, gura cu buze groase avea o expresie severă. Ajungând alături de Bill a ezitat, apoi l-a înșfăcat brusc de braț și l-a tras spre el.

   Bill s-a desprins de copac. Nu a avut destulă putere ca să se țină cu o singură mână. S-a prăbușit la pământ, a văzut pe spate și a zăcut acolo, holbându-se la tânărul care se lăsase pe un genunchi lângă el, încercând să-i spună cu ochii cuvintele pentru care îi era imposibil să găsească suficient aer pentru a le rosti; încercând să-i spună că ar face orice, ar mărturisi orice, și-ar vinde sufletul, numai să fie lăsat să respire. S-a agățat neputincios de mâna de pe brațul lui și a încercat să se ridice.

   Ușoara urmă de teamă dispăruse de pe fața tânărului; era încrezător, aproape satisfăcut. Și-a pus amândouă mâinile pe umerii lui Bill, a aruncat un picior peste corpul acestuia și l-a ținut apăsat la pământ. Întorcându-și capul într-o parte, a scos un strigăt puternic.

   Pentru Bill era un coșmar îngrozitor. Era ca și cum s-ar fi înecat într-un bazin mic de sticlă, înconjurat de spectatori care râdeau. Știa că va muri. Singura lui speranță era să se ridice. Și-a vânturat pumnii fără folos și cu oribilă încetineală, încercând să lovească fața asasinului său, pe care o vedea doar ca pe o pată roz, ascunsă de lacrimi și de ochelarii parțial aburiți. Tânărul nici nu s-a obosit să evite bietele lovituri.

   Gura lui Bill era larg deschisă. Șuieratul nebunesc scos din gâtlej și vaietul strident care-l însoțea sunau ca notele alto ale unui acordeon, dar pentru el amplificate de zece ori. Era singurul lucru pe care putea să-l audă. Parcă și-ar fi ascultat propriul recviem. Inima a început să-i lovească cu bufnituri teribile în plămânii sfâșiați de durere. Era prins de o convulsie; brațele i s-au înțepenit și genunchii au țâșnit în sus.

   Tânărul a dispărut pe neașteptate. Bill a fost liber.

   Folosindu-și doar mușchii stomacului și forța voinței s-a răsucit într-o poziție așezată. Și-a pus mâinile la spate ca să se sprijine, și-a închis ochii într-un suspin de ușurare și a continuat lupta pentru aer, acum ceva mai ușoară.

   A deschis iar ochii și l-a văzut pe tânăr, ținându-și cu amândouă mâinile organele genitale, zvârcolindu-se și îngropându-și fața în iarbă, într-o nebunie a durerii.

   Cu suferința ușurată în parte, Bill și-a întors mintea spre pericolul situației, dar nu era sigur că ar putea să facă ceva. Era sfâșiat între a sta pe loc, să respire și să fie prins și apleca. Plecarea însemna să ia o parte din energia necesară plămânilor pentru a lucra și să o folosească pentru a păși; dacă putea să pășească; dacă putea să se miște. A decis să încerce, dar încetișor și să se oprească imediat dacă respirația îi era prea mult afectată.

   S-a întors cu grijă, sprijinindu-se pe mâini și pe genunchi și s-a târât câțiva zeci de centimetri, mișcându-se cu încetinitorul. S-a gândit la motocicleta lui și cum era când o conducea, cu gura deschisă în șuvoiul de aer. A început să se târască mai repede, aproape ca într-un pas de plimbare.

   A auzit voci strigând:

   - Domnule Benson, domnule Benson! și s-a uitat în urmă.

   Nu se vedea nimeni, în afara tânărului care se zvârcolea încă pe pământ într-o suferință tăcută.

   A început să se târască mai repede, sub imboldul produs atât de gândul vântului pe motocicleta în goană, cât și al spaimei la iminenta capturare. S-a oprit lângă un copac, l-a înhățat și s-a ridicat încet în picioare. A început să meargă, cu mâinile întinse lateral și cu capul în jos, gata să se prăbușească de fiecare dată când picioarele tremurânde cedau sub greutatea corpului.

   Copacii s-au rărit din nou și a reușit să se ajute, agățându-se de ei. A auzit alte strigăte, deși doar cu puțin deasupra zgomotului respirației sale și nu a putut să-și dea seama de cât de departe veneau. Și-a întors capul, însă privirea încețoșată nu deslușea nimic. A mers încă vreo 2 metri, apoi s-a oprit și și-a ridicat ochelarii, ștergându-și istovit ochii. Durerea din piept era mutilantă și la fel erau durerile din umeri, din abdomenul atât de încordat încât parcă vibra și din șale. Știa că, așezându-se, le putea ușura pe toate, în afara celor din piept și aproape că se decisese să o facă, când a auzit iar vocile.

   S-a auzit strigătul ininteligibil al unui băiat, apoi unul clar, aspru:

   - Tu încearcă pe acolo, tu pe acolo. Eu o să urc acolo. Și tu, Reg, tu du-te după poliție. Și nu uita...

   Urechile lui nu au mai recepționat restul, când s-a întors și a mers mai departe.

   A mers cât de repede îndrăznea; voia să fugă, dar îi era teamă că se va sufoca. Nu știa sigur dacă se îndrepta în direcția bună. Mintea nu era capabilă să reconstituie toate ocolurile și cotiturile pe care le făcuse. A mers drept înainte și s-a gândit că, cel puțin, se îndepărta de cei din spate și asta însemna ceva.

   Apoi a văzut, printre copacii din dreapta, fâșii subțiri de cer. După o duzină de pași, copacii se terminau și s-a trezit stând lângă gardul de sârmă ghimpată. În față erau câmpuri și care îndepărtate și pe fiecare parte pădurea se retrăgea până când dispărea din vedere. Nici urmă de țarc sau de motocicletă.

   S-a strecurat încet printre sârme, a ezitat, și-a încercat norocul și a luat-o la dreapta, mergând pe lângă gard, pășind ca un bătrân, fiecare pas o altă aventură. A auzit trosnete de crăci la trecerea cuiva printre copacii din apropiere, dar nu și-a modificat viteza.

   După curba făcută de pădure a văzut, țâșnind în afară, un gard de spinăriș. Pe măsură ce se apropia, acesta se apropia și, cu un fior de ușurare, și-a dat seama că era gardul țarcului. S-a gândit la goana pe motocicletă, la curentul de aer pătrunzându-i în gâtlej și, încă și mai bine, la atomizorul care-l aștepta acasă, să-i acorde o imediată ușurare.

   În timp ce se apropia de gardul viu a văzut că acesta forma latura din spate a țarcului. Deschiderea era în partea cealaltă; ca să ajungă la ea, era cale de 50 de metri.

   L-a apucat disperarea la gândul acestei imposibile distanțe, întrebându-se cum ar putea s-o parcurgă, când și-a dat seama că tot ce avea de făcut era să treacă din nou pe sub sârmă. Așa a și făcut, încet și a mers pe lângă marginea pădurii până când a trecut de gardul viu. Motocicleta îl aștepta și a simți un val neașteptat de afecțiune pentru ea; emoția era atât de puternică, încât ochii i s-au împăienjenit.

   S-a târât printre sârme și s-a dus tremurând la motocicletă.

   A pus contactul, a scos afară pedala starterului și a încercat s-o calce. Nu avea suficientă putere. Corpul i s-a înmuiat și s-a uitat trist la motor și a asculta visător cum un strigăt lung și stăruitor a venit dintre copaci. A încercat iar pedala, dar nu a putut s-o apese mai mult de 2 centimetri. Ochii s-au închis și, pentru o clipă, a dat frâu liber suferinței, frângându-și brațele pe piept în agonie și gemând. Ar fi plâns în hohote, dar știa că asta i-ar îngreuna prea mult respirația și ar fi fost amenințat cu sufocarea.

   S-a holbat mânios la pedală și imediat i-a venit o idee. Și-a pus piciorul stâng pe ea, s-a lăsat în jos pe piciorul drept apoi și-a smucit corpul în sus. Toată greutatea lui s-a sprijinit pe pedală și aceasta a țâșnit spre pământ. Motorul s-a trezit urlând la viață și Bill a căzut pe spate. S-a ridicat încet, gata să-și piardă iar firea și a încălecat epuizat pe șa.

   Când s-a aplecat înainte pe ghidon, a simțit o slabă ușurare în plămâni, care s-a amplificat când a accelerat și a luat-o din loc, iar briza a început să-i ajute respirația.

   A ieșit din țarc și a mărit viteza și curând gonea, hurducându-se pe cărarea înierbată. La prima curbă, înainte ca pădurea să dispară din vedere, s-a uitat înapoi; la marginea pădurii nu se vedea nimeni.

   A trecut de depozitul de gunoi, acum părăsit și a cotit la stânga pe aleea cu zgură.

   Chiar înainte de a ajunge pe drumul pietruit, o mașină s-a apropiat și el a trebuit să încetinească și să se lipească de marginea drumului. S-a uitat prudent la șofer, o femeie, dar aceasta era prea ocupată cu condusul mașinii prin spațiul limitat și nu i-a dat nicio atenție.

   A accelerat, hârâind zgomotos pe pietriș, a ieșit la asfalt și a accelerat și mai mult. La capătul șoselei, a cotit fără să încetinească și a început să penduleze rapid prin trafic, fără să-i pese că depășea viteza legală.

   În mai puțin de 10 minute cotea în Josephine Avenue.

   Și-a fixat privirea pe afișul mare, în roșu și alb, cu „De vânzare”, din fereastra casei vecine cu a lui și s-a gândit înfometat la atomizorul care-l aștepta acasă. S-a hurducat pe strada lungă și a condus de-a dreptul spre garaj, oprind cu o smucitură bruscă care aproape că l-a aruncat de pe ghidon.

   Ușa din fața s-a deschis în clipa în care se întindea după ciocan.

   A trecut pe lângă Myra, a intrat în sufragerie, și-a aruncat mănușile, a smucit un sertar de la servantă, a înșfăcat atomizorul, a scos dopul din țeava de sticlă, și-a băgat țeava în gură și a început să pompeze rapid bublul de cauciuc. Gustul amar, dar întâmpinat cu multă bucurie, al medicamentului i-a umplut gura în timp ce vaporii se răspândeau și erau aspirați în plămâni. Aproape imediat respirația i-a devenit mai ușoră și zgomotul ei s-a redus la jumătate. Și-a scos pompa din gură, a lipit-o drăgăstos de gât și și-a ridicat cealaltă mână ca să-și desfacă cureaua căștii. Și-a scos lucrurile apoi s-a dus la fotoliu și s-a prăbușit în el recunoscător.

   Altă repriză cu atomizorul și a avut suficient suflu ca să vorbească. Și-a ridicat privirea spre Myra, care-l urmărea neliniștită și i-a adresat un zâmbet slab.

   Ea l-a întrebat:

   - Te simți mai bine?

   - Da.

   - Ai avut un atac rău.

   - Teribil... credeam că am să mor.

   - Te-a apucat de curând?

   - Nu... cam de mult... în Epping.

   - În pădure?

   - Da.

   - Ce s-a întâmplat? Totul este în regulă, nu-i așa?

   - Ei...

   Ea s-a încruntat și și-a încrucișat brațele.

   - Povestește-mi totul.

   El a inspirat adânc și a început să vorbească simultan cu expirația.

   - Doar ce alesesem un loc unde s-o las, când cercetașii ăia au apărut alergând printre copaci și a trebuit...

   S-a oprit să inspire, apoi a continuat.

   - Și a trebuit s-o las și să fug.

   Myrei i-au căzut brațele pe lângă corp.

   - Ce?

   - A trebuit...

   - Vrei să spui că te-a văzut cineva? Vrei să spui că s-a găsit corpul?

   - Ei m-au văzut, da, dar eram cu casca și...

   - Lasă asta, l-a întrerupt ea. A fost găsit corpul?

   - Ei, da.

   S-a întors cu spatele, bătând disperată din palme și înălțându-și fața spre tavan.

   - Dumnezeule! Nu am făcut nimic. Toate astea, pentru nimic. Dumnezeule!

   - Din cauza cercetașilor ălora, a spus el neconvingător. Știi...

   Myra s-a eliberat brusc din atitudinea ei jalnică și a ocolit repede masa, îndreptându-se spre ușă.

   - Ar putea să mai fie timp să le spunem Claytonilor, înainte să fie anunțați de poliție.

   S-a întors spre el.

   - Descrie-mi repede locul!

   - Ei, bine, era un copac căzut, unul lung, cu rădăcini mari și roșii.

   - Și ea unde este exact?

   - Chiar lângă rădăcini.

   - Și copacul unde este? În ce parte a pădurii?

   - Mm... colțul de nord-vest. Cam la 20 de metri în interiorul pădurii.

   A auzit-o părăsind camera, tropăind repede pe scări, trântind o ușă și coborând din nou. A apărut lângă fotoliul lui, cu fața îmbujorată, încheindu-și pardesiul.

   - Colțul de nord-vest. Copac prăbușit cu rădăcini roșii. Altceva?

   - Nu, nu cred.

   - Ce fel de copac era?

   - Nu știu. Dar era mai lung decât cei din jur... Oh, și cam la jumătate de kilometru de latura asta a pădurii se află un depozit de gunoi.

   - Depozit de gunoi. Bine. Și acum cât timp s-au petrecut toate astea?

   - Cam trei sferturi de oră.

   A dat din cap și s-a întors brusc.

   El a auzit ușa din față deschizându-se, apoi trântindu-se. A oftat, s-a instalat comod și a închis ochii. Nu era prea tulburat de situație; pentru moment, toate grijile și problemele fuseseră trecute pe loc secund; mintea lui era preocupată în mod special de minunea de a fi în stare să respire.

   Myra s-a grăbit pe stradă, ca capul plecat și mâinile înfundate în buzunarele pardesiului.

   Fierbea de furie în timp ce analiza mizeria în care Bill transformase întreaga poveste. Mai întâi, s-a gândit ea, lasă copilul să se omoare accidental și ne pune pe amândoi în grav pericol. Apoi predă, mai mult sau mai puțin, corpul autorităților. Era intolerabil și dezastruos. Partea cea mai importantă a Planului, partea care ar fi realizat cel mai mult, se fâsâise fără niciun rezultat.

   Nu era prea mult de câștigat prin telefonul dat Claytonilor; doar o fărâmă de profit ar mai fi putut fi salvată din fiasco dar, cel puțin, în mințile Claytonilor s-ar fi păstrat elementul supranatural, făcând imediat acceptabil visul despre geanta cu bani.

   Ei, banii, s-a gândit ea consolator, erau singurul lucru care salva afacerea de la un eșec total și absolut. Dar nu aveau să producă nicio senzație, chiar dacă totul mergea la perfecție; ziarele se vor concentra asupra morții copilului și a goanei după presupusul asasin și vor neglija aspectul mai puțin dramatic al banilor găsiți într-un colțișor liniștit.

   Oricum, descoperirea răscumpărării trebuia stoarsă la maximum; nimic nu trebuia neglijat, niciun detaliu. Și pentru asta, ar fi bine să întârzie câteva zile; să lase cazul descoperirii corpului să se potolească. Apoi, după ce geanta va fi lăsată în baraca constructorului, să li se spună unde pot fi găsiți nu numai Claytonilor, ziarelor și poliției dar și... poate chiar în primul rând, „Societății de Cercetări Parapsihice”.

   Descrierea barăcii sau cel puțin a cartierului unde se afla, putea fi făcută suficient de vag încât intervalul de timp dintre dezvăluirea visului și găsirea banilor să fie cât mai larg posibil. Și poate că vreo câteva articole de îmbrăcăminte puteau fi lăsate împreună cu geanta, evident indicii ale răpitorilor; asta ar face ca ziarele să fie interesate. Încă mai era o șansă bună, a apreciat ea, ca Planul să se dovedească o reușită.

   A ajuns la capătul străzii și a ocolit la dreapta. Chiar în față, pe partea opusă a străzii, era o cabină telefonică. A început traversarea când i-a venit ideea că ar putea fi util să aibă un martor la conversația telefonică. A revenit pe trotuar și a iuțit pasul. Doamna Finch, una dintre clientele ei și o admiratoare entuziastă, locuia pe a doua stradă.

   După ce a parcurs grăbită o sută de metri, a ajuns în fața intrării unei case identice cu a ei. A bătut cu putere într-unul din ochiurile de geam ale ușii, apoi s-a încruntat nemulțumită de tăcerea care a urmat.

   Încruntarea a dispărut la zgomotul unei bufnituri venind din fundul casei și a bătut nerăbdătoare din picior. Ușa s-a deschis și o femeie i-a zâmbit.

   - Bună, doamnă Finch.

   Doamna Finch avea vreo 65 de ani și era foarte slabă. Trăsăturile ei ascuțite erau acoperit de un strat gros de pudră de un alb imaculat și, pe pomeți, erau pete perfect circulare făcute cu un ruj portocaliu strălucitor. Rochia îi era purpurie.

   A spus, cu o nerăbdare agitată:

   - Ei, tocmai dumneavoastră, doamnă Savage! Intrați, vă rog!

   Myra a pășit înăuntru.

   - Îmi pare rău că dau buzna peste dumneavoastră în felul acesta dar trebuie să dau un telefon de cea mai mare importanță.

   A făcut un gest spre telefonul aflat pe dulapul gazometrului:

   - V-ar deranja dacă....

   Doamna Finch era uluită.

   - O, nu! Deloc. Sunteți binevenită. Dar o să stați o clipă, să beți o ceașcă de ceai, nu? O, sunt sigură că da.

   Myra a ocolit-o, îndreptându-se spre telefon.

   - Pot rămâne doar un minut-două.

   - Pun ceainicul imediat, a spus femeia închizând ușa în grabă. O să fie gata într-o clipă.

   S-a întors și s-a grăbit pe hol, cu brațele ridicate, fluturându-și pe lângă cap degetele încărcate cu inele.

   Myra a ridicat receptorul și a format numărul. A auzit soneria, a aruncat o privire peste umăr și a fost încântată să vadă că ușa de la bucătărie rămăsese întredeschisă. În telefon s-a auzit un clinchet și o voce de femeie:

   - Reședința Clayton.

   - Aș vrea să vorbesc cu domnul sau doamna Clayton, vă rog. La telefon este Myra Savage.

   - Da, așteptați, vă rog.

   A urmat o scurtă tăcere, înainte ca o voce aspră să spună:

   - Bună dimineața, doamnă Savage. La telefon Charles Clayton.

   - Bună dimineața. Nu știu cum veți reacționa la ce am de spus, domnule Clayton, pentru că nu mi-ați părut deosebit de interesat ultima oară când am vorbit. Și...

   - Doamnă Savage, s-a auzit vocea nerăbdătoare, mi-e teamă că trebuie să vă cer să treceți la subiect. Așteptăm sau cel puțin sperăm, să primim un telefon important.

   Myra s-a gândit că vocea lui Clayton nu mai era la fel de puternică și vibrantă ca atunci când îl văzuse în Barnet.

   - Foarte bine. În dimineața asta am avut o viziune, un fel de vis cu ochii deschiși.

   Clayton a oftat.

   - Era în legătură cu fata dumneavoastră, a continuat Myra. Cred că știu unde poate fi găsită.

   - Da?!

   Vocea nu suna prea impresionată.

   - Este înconjurată de copaci, de foarte mulți copaci și este în apropierea unuia care zace pe pământ, dezrădăcinat. Copacul acesta este foarte lung și rădăcinile lui sunt roșcate. Sunt sigură că este în pericol. Este îmbrăcată într-un fel de robă lungă, albă, care este mult prea mare pentru ea. Zace complet nemișcată și probabil dormind. De fapt, nu am văzut-o chiar pe ea, am avut doar senzația că este acolo. Tot ce am văzut au fost roba albă și rădăcinile roșii ale copacului. Și am simțit că în jurul ei se mișcau mulți oameni, unii dintre ei foarte tineri, aproape copii.

   - Ce semnificație au toate acestea, doamnă Savage?

   - Mare parte poate să fie simbolică, așa cum ar fi culoarea rădăcinilor, care înseamnă pericol, dar sunt sigură că numărul mare de copaci poate fi considerat real. De asemenea, am impresia că undeva, prin apropiere, se află o adunătură de resturi, gunoaie. Nu știu ce semnifică dar poate că va îngusta căutarea pentru locul exact. Aș spune să încercați Barnham Beeches. Este cam în zona dumneavoastră.

   Clayton a oftat din nou.

   - Nu văd cum m-ar putea ajuta chestia asta. Nu pot merge să caut copacii căzuți din fiecare zonă împădurită din jurul orașului.

   - Ați putea spune poliției. Vor verifica ei.

   - O, nu zău, doamnă Savage, cum aș putea povesti poliței o chestie ca asta?

   - Cred cu adevărat că ar trebui s-o faceți. La urma urmei, știți, există...

   - Doamnă Savage, a întrerupt-o el, îmi pare rău dar mi-e teamă că acum trebuie să închid.

   - Vreau să vorbesc cu soția dumneavoastră, a spus Myra, pe un ton sever.

   - Soția mea se odihnește. Îmi pare rău. Bună ziua.

   - Dar cred că...

   Telefonul a murit.

   Myra a ridicat din umeri și a zâmbit vag în timp ce punea receptorul în furcă. S-a gândit că, cel puțin, reușise să ajungă la Clayton, înainte de a i se comunica moartea copilului; era mai bine decât nimic și în viitor nu va mai fi atât de sceptic.

   A pus din nou receptorul la ureche și a format celălalt număr pe care-l memorase; numărul unui ziar național. A primit un ton de ocupat și a format din nou, schimbând ultima cifră.

   - Bună dimineața. Daily Star, a comunicat o voce bărbătească.

   - Aș vrea să vorbesc cu cineva care se ocupă de răpirea Clayton, a cerut Myra.

   - O, este vorba de corpul din pădurea Epping?

   Myra a ezitat.

   - Da. Aveți dreptate.

   - Mulțumim dar suntem deja la curent. Am primit mai multe telefoane în legătură cu asta. Oamenii noștri sunt pe drum într-acolo. Dar încă nu știm sigur dacă este vorba de fetița Clayton. Dumneavoastră știți în mod sigur?

   - Nu, de fapt nu.

   A decis că nu avea niciun rost să le spună povestea viziunii.

   - În regulă. Mulțumesc pentru telefon.

   A lăsat din nou receptorul în furcă, s-a întors și a chemat-o pe doamna Finch. Ușa bucătăriei s-a deschis larg și fața albă a femeii a privit prin ea.

   - O, ați terminat!

   - Da, mulțumesc. Dar aș vrea să sun la centrală și să întreb cât vă datorez pentru telefoane.

   - Vai, dragă, te rog! Nici nu mă gândesc.

   A vânturat aerul ca și cum ar fi dat la o parte ideea.

   - Acum vino în bucătărie. Ceainicul aproape fierbe.

   - Ei, a surâs Myra, înaintând pe hol, unul dintre telefoane ar putea fi destul de scump. L-am dat la Barnet. La Clayton, știi, în legătură cu fetița lor care a fost răpită.

   - Ei, nu!

 

   Bill puse atomizorul în siguranță, lângă perna groasă a fotoliului său și acum ațipise ușor, cu un zâmbet vag pe buze și o înclinare îngrijorată a sprâncenelor.

   Respirația îi era lentă și măsurată și uneori, la sfârșitul unei inhalații, capul îi tremura dar respirația era însoțită acum doar de un chițcăit subțire.

   Un zgomot și-a făcut loc treptat în moțăiala lui lipsită de vise și s-a oprit chiar când s-a trezit pe deplin. A clipit, încercând să-și închipuie ce fusese zgomotul. Apoi gura i s-a răsucit într-un mic căscat și a închis iar ochii.

   Încet, încet, înclinarea îngrijorată a sprâncenelor s-a adâncit într-o încruntătură severă și a deschis ochii, holbându-se la polița căminului. Nemaitrebuind să se concentreze prea mult asupra respirației, mintea i-a revenit la necazurile lui și se scufunda rapid în starea mizerabilă de înainte. Și, în plus, era noua teamă că fusese văzut în pădure. S-a cutremurat și și-a acoperit fața cu palmele.

   A auzit din nou zgomotul care-l trezise; era un bufnet ușor și părea să vină de la etaj. S-a smucit până la marginea fotoliului și și-a înclinat capul pe o parte ca să asculte. S-a auzit iarăși...

   S-a ridicat repede în picioare; zgomotul venea de la etaj... Pași. Fără îndoială, zgomot de pași.

   Buza de sus i s-a ridicat, a început să-l furnice țeasta și s-a încordat să asculte, numărând bufniturile. Una... două... trei... Erau ușoare și înăbușite, dar distincte; fără doar și poate veneau de deasupra, dar în același timp aveau un ecou de depărtare. Și-a încleștat pumnii și s-a holbat la tavan.

   O ușă s-a deschis: a auzit balamalele scârțâind. Capul a început să i se scuture într-o bruscă convulsie. A realizat, cu un fior de speranță, că ar putea fi soția lui, întoarsă acasă în timp ce el dormea și a strigat:

   - Myra!

   Niciun răspuns.

   Unu... doi... trei... cobora la parter... patru... cinci... șase... cu un strigăt sălbatic, s-a răsucit cu fața spre ușa holului... șapte... opt... nouă... creierul lui refuza să-și imagineze ce ar putea fi... zece...

   S-a năpustit prin cameră, s-a aruncat la ușă și a înșfăcat strâns mânerul. Ar fi dat orice pentru un zăvor solid... Tăcere. Și-a încordat auzul, cu ochii ieșindu-i din cap.

   Bufniturile se opriseră; nu se auzea nimic altceva decât pocnetele din propriile urechi. Dar nu și-a luat greutatea de pe ușă. S-a auzit un alt zgomot. De data asta venind de afară. Cineva tușea. Și-a răsucit capul și s-a uitat pe fereastră.

   Stând în picioare pe trotuar, lângă botul unei mașini, era un bărbat; corpolent, între două vârste, cu fața roșie și părul alb. Se uita la casa de alături.

   Cu corpul înmuindu-i-se, ca și cum ar fi fost topit, Bill și-a dat seama că zgomotul de pași veninse din cealaltă casă, făcut de un posibil cumpărător care o examina pășind greoi pe scândurile goale. A privit pe fereastră cu o oboseală visătoare, și-a ridicat mâna spre fruntea încinsă și a găsit-o udă de transpirație.

   Bărbatul de afară s-a întors, i-a prins privirea și i-a făcut un semn cu mâna. Bill a clipit surprins, apoi i-a returnat fără vlagă salutul. Bărbatul s-a întors complet și a început să meargă spre capătul străzii, evident venind spre casă. Bill și-a folosit batista ca să-și șteargă mâinile și fața înainte de a se duce agale în hol. Nu s-a putut abține să nu arunce o privire spre capătul de sus al scărilor și când a deschis ușa s-a uitat din nou spre spatele casei.

   Bărbatul se sprijinea de stâlpul porții și privea fix și solemn în garaj. Și-a întors cu iuțeală capul și a zâmbit:

   - Bună ziua, domnule.

   - Bună ziua.

   Bill a pășit afară, pe treaptă. Era gata să spună că nu știa nimic despre casa de alături, când bărbatul i s-a adresat:

   - Am fost ieri aici, am pălăvrăgit puțin cu soția dumneavoastră. Sunt detectivul sergent Beedle.

   - Oh... Hmm... încântat de cunoștință.

   - Plăcerea este a mea, domnule Savage. O zi frumoasă și răcoroasă azi.

   - Da, așa e... S-a întâmplat ceva?

   - Ei, am avut o plângere la post că niște puștani se joace în jurul casei goale de acolo, așa că am luat cheia de la agent și am venit să aruncăm o privire. Totul pare în regulă. Mă întrebam dacă nu cumva ați văzut sau auzit ceva prin preajmă.

   Bill a scuturat din cap. Știa cu certitudine că, de când casa era goală, niciodată nu se jucase vreun copil prin apropierea ei. A început să simtă o senzație de frig în corp. Detectivul a zâmbit.

   - A, bine. Probabil o alarmă falsă.

   Bill a încercat să răspundă la zâmbet, dar nu a reușit. A dat din cap.

   - Voiam însă să am o mică conversație cu dumneavoastră, domnule Savage, ca să nu fie chiar o zi pierdută de pomană.

   - Da?!

   - De fapt, nu cine știe ce. Doar o verificare de rutină în ancheta referitoare la cazul Clayton.

   - Ah!

   - Mă întreb dacă vă puteți aminti unde ați fost luni după-amiază.

   Bill a trebuit să se țină în frâu ca să nu răspundă repede. A întrebat:

   - Luni după-amiaza?

   - Da. A fost în 17.

   - Îmi amintesc. Am fost aici. Nu am ieșit toată ziua.

   - Ah! Ați avut vreo vizită?

   - Nu... Nu cred. Nu.

   - Știți, asta e doar pentru a verifica dacă ați fost acasă.

   - Ei, nu, nu a venit nimeni.

   Beedle zâmbi.

   - Nu vă faceți griji, domnule Savage. Întrebările astea le punem la toată lumea.

   - Știu. Îngrozitor lucru răpirea asta.

   - Așa e.

   - Ceva nou?

   - Nu, nu cred că se fi produs evenimente noi.

   Și-a întors capul în timp ce vorbea.

   Bill i-a urmărit privirea și a văzut un polițist în uniformă părăsind casa de alături. Polițistul i-a făcut detectivului un semn de negare din cap, s-a dus spre mașină și s-a urcat în ea.

   - Se pare că nu a găsit nimic, a comentat Beedle, apoi și-a aruncat privirea spre garaj. Soția dumneavoastră îmi spunea că ieri ați ieșit să luați un pic de aer proaspăt. Ați fost departe, nu-i așa?

   - Nu... Am făcut doar un tur.

   - N-ați lipsit toată ziua?

   - Nu, m-am întors... chiar înainte de amiază.

   Beedle a zâmbit la motocicletă.

   - A văzut și zile mai bune.

   - Da.

   - Ați scos-o astăzi?

   Bill n-a știut cum să răspundă. Timp de 10 secunde s-a holbat la detectiv, apoi repede, ca să obțină un răgaz, a început să tușească puternic, întorcându-și fața într-o parte.

   - Puțin răcit?

   - Astm, a bolborosit Bill. Astăzi am avut un atac foarte puternic.

   - Oh, înseamnă că nu ați ieșit.

   Bill și-a scuturat capul, luptându-se acum cu o tuse reală, adusă de cea simulată.

   - Nu vă mai rețin, domnule Savage. E cam rece afară...

   S-a uitat iar la motocicletă și s-a întors.

   - Bună ziua, domnule. Mulțumesc pentru timpul pe care mi l-ați acordat.

   Bill a dat din cap, a mers până la stâlpul porții și s-a sprijinit de el pentru a-și sfârși tusea. Când s-a îndreptat cu ochii lăcrimând din cauza efortului și a agoniei prin care treceau plămânii lui, a văzut mașina poliției cotind la capătul străzii. O clipă mai târziu, Myra a apărut de după același colț, privind peste umăr, în urmă.

   Bill a intrat încet în casă. S-a așezat, a folosit atomizorul și s-a aplecat înainte, cu coatele pe brațele fotoliului și umerii gârboviți.

   Myra a intrat trântind ușile în urma ei și s-a îndreptat iute spre cămin.

   - A fost poliția?

   - Da.

   - Domnule Beedle, zâmbărețul?

   Bill a dat din cap și i-a povestit esența conversației. Ea l-a ascultat cu atenție și a început să-și scoată pardesiul.

   - Nu cred că trebuie să ne facem griji.

   - Dar sunt bănuitori. Foarte bănuitori.

   - Din cauza casei goale de colo?! Este foarte probabil să fi primit o plângere. Doar știi pentru ce prostii este chemată poliția.

   - Și motocicleta... Se uita mereu la motocicletă.

   - Asta nu înseamnă nimic. Nu a fost văzută nicăieri... Barnet, Londra sau Epping... Nu-i așa?

   - Ei... nu.

   - Ar putea să-și dea seama că urmele din câmpul de la Barnet puteau fi făcute de o motocicletă. Dar asta nu este o dovadă.

   - Dar în Epping? M-au văzut cu casca și toate cele.

   - Mare scofală. Probabil că sunt o jumătate de milion de motocicliști în Londra și în jurul ei și majoritatea căștilor sunt albe.

   Bill a oftat și a scuturat capul.

   - Bănuia ceva. Mi-am dat eu seama.

   - Ei, sigur că poliția este bănuitoare. Ei bănuie pe toată lumea. Asta le e meseria. Dar bănuiala nu înseamnă dovadă. Nu au nicio posibilitate de a ne implica în răpirea fetiței. Nu ai lăsat amprente în mașină. Nu poți fi identificat de Clayton sau de către șofer din cauza deghizării. Toate dovezile că fetița ar fi fost aici au fost distruse. Nu se poate stabili de unde provin cearșaful și cămașa de noapte. Și, dacă vor pune întrebări în legătură cu activitățile noastre din ultimul timp, vor afla că au fost complet normale... Mai este ceva?

   Bill se holba nenorocit la foc și și-a mișcat, încet și nesigur, capul dintr-o parte în alta. Myra s-a încruntat.

   - Povestește-mi ce s-a întâmplat în pădure!

   I-a povestit despre cei trei mici cercetași și bărbatul care era cu ei și despre cerșetorul care-și ridicase privirea de pe gunoaiele arzânde.

   - Situația nu pare să fie prea rea. Ai avut ochelari tot timpul. Nu cred că trebuie să fim îngrijorați. Dacă poliția ne-ar bănui cu adevărat, ne-ar fi arestat de mult și am fi fost supuși unui interogatoriu sever.

   - Cred că da.

   - Sigur că da.

   S-a ridicat și s-a îndepărtat de cămin.

   - Voi face câte o cană de ceai.

   Intrând în bucătărie, a umplut ceainiciul, l-a așezat pe plită și a început să fredoneze ușor.

   Nu era tublurată de vizita detectivului - avea încredere absolută în visul ei de imunitate - și s-a gândit că, date fiind circumstanțele, lucrurile mergeau pe cât de bine te puteai aștepta. Și discuția cu doamna Finch reațâțase amintirea realizărilor ei la ședința din noaptea trecută, creându-i o dispoziție mult peste nivelul ei normal, serios.

   Bill rămăsese cu privirea pironită pe foc. Era plin de o puternică presimțire neagră de dezastru.

   - Plouă.

   Myra îngenunchiase pe canapea, cu brațele sprijinite pe spătar și cu bărbia în palmele împreunate.

   Bill, așezat în fotoliu, a dat din cap. Apoi, realizând că ea nu putea să vadă semnul, a spus:

   - Da.

   - Ce îți face pieptul?

   - Mai bine, mulțumesc.

   - Sigur nu vrei ceva de mâncare?

   - Absolut sigur.

   - Știi, este aproape ora 4 și nu ai mâncat nimic dimineață.

   - Nu mi-e foame.

   Myra a oftat. Altădată ar fi comentat cu însuflețire ultima ei experiență supranormală. Dar Bill de-abia dacă vorbise toată ziua și atunci numai dacă fusese întrebat.

   Cât timp îi va trebui oare ca să se recupereze din șocul produs de moartea fetei? N-ar fi fost mai nenorocit, s-a gândit ea, nici dacă copila ar fi fost a lui. Și-a întors capul spre el.

   - Aș vrea să încerci să-ți revii. Nu reușesc să înțeleg de ce te necăjești atât de mult din cauza morții acelei fetițe.

   Bill s-a încruntat și și-a scuturat ușor capul.

   Ea a întrebat:

   - Ce-ai spus?

   - Nimic.

   S-a întors exasperată și a văzut, prin fereastra șiroind de ploaie, o mașină înaintând prin băltoacele de pe stradă.

   - Vine o mașină.

   Bill s-a deplasat precaut până la marginea fotoliului, întorcându-și capul într-o parte și așteptând.

   - Vine aici, a continuat Myra.

   Mâna lui Bill s-a ridicat întâi la gât, apoi la gură. Mașina s-a oprit la poartă. Myra și-a apropiat fața de fereastră:

   - E o mașină a poliției - adăugă, când portiera s-a deschis și un bărbat a coborât - și detectivul sergent Beedle.

   Bill s-a întors, cu fața chinuită. Myra l-a privit aspru, în timp ce se ridica de pe canapea.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, ține-ți firea! arăți ca un animal prins în capcană.

   Dar, când a ieșit pe hol, ca să răspundă bătăilor în ușă, s-a simțit și ea neliniștită. A deschis ușa larg, zâmbind politicos.

   - Bună ziua, domnule Beedle.

   - Bună, doamna Savage. Iar vă deranjez.

   - Vă rog, intrați. Îngrozitoare vreme.

   - Mulțumesc.

   A pășit înăuntru, trecându-și mâna peste părul alb, strălucitor.

   - Dar nu strică un pic de ploaie.

   - Ba bine că nu!

   El a continuat, zâmbind ca de obicei.

   - Am venit cu o cerere destul de neobișnuită, trimis înainte ca un fel de mesager. Soțul dumneavoastră este acasă?

   Myra s-a încruntat:

   - Da. Cu el doriți să vorbiți?

   - De fapt nu, presupun însă că ar fi mai bine să vă explic la amândoi situația.

   Ea deschise ușa sufrageriei.

   - Pe aici, vă rog.

   Bill s-a ridicat greoi din fotoliu când au intrat, ascunzându-și mâinile tremurânde în buzunarele jachetei.

   - Cum vă mai simțiți, domnule Savage?

   - Ceva mai bine, mulțumesc.

   - Mă bucur s-o aud.

   La gestul de invitație al Myrei, s-a așezat pe canapea.

   - Mai întâi de toate trebuie să vă spun că fetița Clayton a fost găsită.

   Myra a zâmbit.

   - Am știut eu. I-am spus doamnei Clayton că așa va fi.

   - Da, dar din nefericire copila este moartă.

   - Moartă! a icnit Myra și s-a așezat fără vlagă la masă.

   Bill s-a așezat și el și s-a întors spre foc ca să-și ascundă fața.

   - A fost găsită în pădurea Epping, acum vreo 6 ore.

   Myra a scuturat capul.

   - Ce oribil!

   - Da, un lucru îngrozitor.

   - Ce i s-a întâmplat?

   - Ei, ofițerii care se ocupă de caz au, probabil, o idee, despre cum a murit, dar în ce ne privește, noi nu știm nimic. Și, desigur, va trebui să aibă loc o autopsie.

   S-a lăsat o clipă de tăcere, apoi detectivul a continuat.

   - Oricum, iată de ce am venit. Se pare că Charles Clayton vrea să țineți o ședință de spiritism aici.

   Myra a clipit.

   - Domnul Clayton?

   - Da. Și mi-e teamă ca asta este tot ce pot să vă spun. Pur și simplu, am primit un telefon din Barnet pentru a ne anunța că domnul Clayton și superintendentul Watts de la Yard sunt pe drum și vor veni direct la dumneavoastră.

   - Vreți să spuneți, acum?!

   - Da. Trebuie să ajungă în 10-15 minute. Se pare că le-ați spui Claytonilor că sunteți gata oricând să-i ajutați, dar ei ne-au cerut să trimitem pe cineva care să se asigure că sunteți disponibilă și nu aveți nimic împotrivă.

   - Sigur că da... Da, este în regulă... Dar, să țin o ședință după-amiaza, este o practică destul de neobișnuită.

   - Ei, din ce am aflat de la soția mea, cred că, oricum, sunteți un pic cam nonconformistă.

   - Da, este destul de adevărat.

   Beedle a zâmbit.

   - Ați putea-o numi o ședință în matineu.

   Myra a zâmbit.

   - Sigur.

   Detectivul s-a întors spre cămin.

   - Sper că nu vă deranjăm, domnule Savage?

   - Oh, nu, a răspuns Bill repede, întorcându-și capul. Nu, nu mă deranjează.

   - Minunat.

   S-a uitat la ceas.

   - Ei, vor sosi în câteva minute. V-ar deranja dacă aș aștepta aici?

   Și-a mutat privirea de la Myra la Bill și înapoi.

   - Absolut deloc, l-a asigurat Myra. Făceți-vă comod. Eu o să mă duc la etaj să pregătesc lucrurile.

   Bill s-a ridicat.

   - O să te ajut și eu.

   S-au scuzat și au ieșit din cameră.

   Myra a urcat sprintenă până la palier și s-a oprit, așteptându-l pe Bill, care venea încet, ținându-se de balustradă cu o mână și sprijinindu-se cu cealaltă de perete. Au intrat în debara, înghesuindu-se ca să poată închide ușa.

   Bill a șuierat:

   - Ți-am spus eu, ți-am spus... ne bănuiesc.

   - Este posibil, a acceptat Myra păstrând un ton scăzut. Și dacă este așa, asta dovedește că nu au absolut nimic în afara acestor bănuieli și speră că vom face o greșeală și ne vom da de gol. Totuși, înclin să cred că este vorba de altceva, a zâmbit ea. Cred că este exact ceea ce trebuie să fie. Cred că au nevoie cu adevărat de ajutorul meu. Clayton este acum convins de puterile mele. Cum ar putea să fie altfel, după ce prezicerile mele s-au adeverit?

   Zâmbetul ei s-a lărgit.

   - Mâine va apare în ziare că au fost aici.

   - Dar ce o să spui la ședință?

   - Le voi spune, mai ales, ce știu deja. Voi descrie geanta albastră și voi spune că în ea se află ceva de mare valoare și poate că se poartă o discuție în jurul ei. Apoi voi spune că va fi găsită în cel mult două zile. Dimineață trebuie să duci banii la baracă.

   Bill și-a scuturat capul cu mișcări scurte, rapide, aproape ca un tremur.

   - Nu. Nu pot să mai fac nimic. Nu-mi cere s-o fac. Am isprăvit cu povestea asta.

   Ea l-a prins de un cot.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, omule, ține-ți firea! Nu ți-am spus că nu ai de ce să fii îngrijorat?

   Bill și-a mușcat buza și și-a încleștat strâns mâinile, una într-alta.

   L-a privit mânioasă și a continuat:

   - Le voi da o descriere vagă a răpitorilor. Doi sau trei bărbați cu înfățișări crunte, bruneți, purtând haine jerpeșite. Va fi destul de simplu.

   - Poate va fi, a murmurat Bill, lăsându-și capul pe o parte și ridicându-și mâinile împreunate la bărbie.

 

   - Da, ei sunt, a zâmbit Beedle, întorcându-se de la fereastră. Nu au pierdut timp pe drum.

   Myra i s-a alăturat la ușă și au ieșit în hol.

   Bill s-a ridicat din fotoliu și s-a dus pe partea opusă a mesei, de unde putea privi pe fereastră sub un unghi mai favorabil. Trei bărbați se îndepărtau de o mașină mică, neagră, apărând doar ca niște pete prin geamul parțial aburit, șiroind de ploaie.

   Când au dispărut din vedere, Bill, pe punctul de a se întoarce, a fost surprins să vadă alte două mașini oprindu-se chiar vizavi. S-a holbat la ele, până când zgomotul vocilor din hol l-a atras la ușă.

   Beedle s-a prezentat noilor sosiți, apoi i-a prezentat Myrei. Dar Myra a auzit doar numele celui de-al treilea, superintendentul Watts, l-a ignorat pe celălalt și i-a făcut doar un semn vag cu capul lui Clayton. Se uita fix la înaltul și zveltul Watts și, totuși, fără să-l vadă cu adevărat; vedea doar o persoană puternică cu o puternică aură de percepție paranormală. Darul lui era unul dintre cele mai evidente peste care dăduse vreodată și s-a gândit emoționată că scopul Planului era deja adus la îndeplinire.

   A simțit că, spre deosebire de Clayton, Watts era conștient de darul lui și, după felul în care ochii lui îi căutau mereu pe ai ei, putea afirma că și el îi recunoscu talentul. Și-a dat seama că se lăsase o tăcere apăsătoare.

   - Oh, vă rog, intrați în sufragerie.

   Bill se îndepărtase de ușă și stătea în picioare lângă masă, strângând puternic spătarul unui scaun. Cei cinci au intrat și el a fost prezentat. Nu-și putea lua ochii de la Clayton care rămăsese cu mâinile în buzunare, privind fix covorul. Bill era fascinat și îngrozit de fața lui Clayton care avea o evidentă nuanță cenușie.

   - Cred că nu vă simțiți prea bine, domnule Savage, a remarcat superintendentul Watts.

   Bill și-a mutat privirea de la Clayton.

   - Nu... nu. Astm.

   - O boală îngrozitoare. Atunci, presupun că nu lucrați.

   - De-abia dacă poate urca scările, a intervenit Myra.

   - Înțeleg că ați lucrat ca șofer de taxi.

   - E adevărat, cu mulți ani în urmă.

   - În Barnet, nu-i așa?

   - Mda.

   Clayton a produs o diversiune, îndepărtându-se de grup și oprindu-se în fața căminului.

   Bill spera că această întrerupere va schimba cursul discuției. Așa s-a și întâmplat. A auzit vocea egală, cultivată a lui Watts.

   - Cred că v-ar interesa să știți, doamnă Savage, că sunt Președintele „Societății de Cercetări Parapsihice”.

   - Sigur că este interesant, a confirmat Myra.

   Bill a simțit că se putea întoarce fără niciun pericol. S-a întors și a primit un șoc care i-a făcut genunchii să se înmoaie.

   Al treilea dintre musafiri ținea o pălărie în mână; o pălărie verde. Bill s-a răsucit complet, a bâjbâit după scaunul pe care-l strângea în mâini mai devreme și s-a prăbușit în el. A încercat să-și spună că pălăriile verzi erau la fel de comune ca cele maro sau gri, dar a rămas neconvins și a trebuit să-și încrucișeze strâns picioarele pentru ca tremurul lor să nu poată fi văzut.

   Myra avea o plăcută discuție profesională.

   - Da, găsesc că experimentele Kroner sunt semnificative. Cred că au făcut câteva lucruri surprinzătoare în Austria.

   - Este adevărat. Anul trecut am fost acolo, în concediu și pot să spun că fac niște pași enormi.

   - Ați citit...

   Myra s-a întrerupt, surprinsă, când ceva strălucitor a fulgerat pentru o clipă afară, în stradă.

   - Reporterii care fac fotografii. Mi-e teamă că o să vă descoperiți în ziare, doamnă Savage.

   Myra a zâmbit.

   - Presupun că nu putem să-i oprim.

   - Într-adevăr, nu. Știți, libertatea presei...

   Myra l-a privit curioasă.

   - Mi se pare dificil de crezut că cineva, în mod tradițional atât de... să zicem „materialist”, cum este un polițist, să fie interesat de cercetarea psihică. Cei mai mulți oameni cu minți metodice ridiculizează ideea unei mijlociri spirituale și consideră toată povestea ca pe un ritual aiurit.

   - Doamnă Savage, eu n-aș putea să accept comunicarea cu lumea morților ca pe un fapt sigur. Dar nici nu înlătur posibilitatea existenței ei. O privesc, poate pentru că sunt un polițist, în felul în care justiția privește un om acuzat de crimă. Justiția spune că un om este nevinovat până când vinovăția lui nu este dovedită. Aș spune că mijlocirea spirituală nu este o realitate până când nu se poate dovedi că este așa și între timp încerc să nu am idei preconcepute.

   - Este un mare păcat că nu sunt mulți oameni care să ia această poziție înțeleaptă.

   - Da, dar atât de mulți au avut de-a face cu escroci, încât nu-i de mirare că rânjesc cu dispreț la întreaga poveste.

   Myra a dat din cap zâmbind. Se simțea din ce în ce mai atrasă de el.

   - Atitudinea dumneavoastră explică cererea pentru o ședință. Mi s-a părut ciudat că poliția ar vrea să încerc această metodă de a obține informații.

   - De fapt, a răspuns Watts, privind spre bărbatul din fața căminului, a fost ideea domnului Clayton. M-a contactat, până azi n-am avut nicio legătură cu cazul, rugându-mă să-l însoțesc.

   - Înțeleg. Sper, bineînțeles, că deplasarea dumneavoastră va fi justificată.

   - Sunt sigur că veți face tot posibilul.

   - Putem începe?

   - Da, ar fi mai bine.

   Myra s-a uitat la Beedle și la celălalt polițist, care asistau în tăcere.

   - Acești doi domni participă și ei?

   - Nu cred că este cazul, a zâmbit Watts. Aș dori să participăm doar dumneavoastră, soțul dumneavoastră, domnul Clayton și cu mine.

   - Dar soțul meu nu participă de obicei.

   - O, nu cred că are importanță.

   - Foarte bine.

   Watts s-a întors spre bărbatul cu pălărie verde și a întrebat:

   - Crezi că poți lua legătura cu stația radio din mașină?

   - Ei, a ezitat bărbatul, privindu-l cercetător pe cel care întrebase, nu sunt sigur.

   - Nu știi?

   - Nu pot da un răspuns afirmativ, domnule.

   - Dar crezi că ar fi posibil?

   - Da. Dar nu pot să fiu sigur.

   - Înțeleg.

   Semnificația acestui schimb de cuvinte i-a scăpat Myrei, nu însă și lui Bill. Acesta asculta cu atenție.

   Știa că superindententul îl întrebase pe detectiv dacă acesta putea să-l identifice pe cel care luase banii de răscumpărare. Și-a apăsat dinții cu încheieturile degetelor, fără ca indecizia detectivului să-i aducă vreo ușurare.

   - Oricum, cred că voi doi puteți aștepta afară, a decis Watts.

   Beedle și omul cu pălărie verde au murmurat la unison.

   - Da, domnule.

   Și au părăsit încăperea.

   Myra l-a întrebat pe superindendent dacă nu vrea să-și scoată pardesiul și, în timp ce acesta se executa, i-a adresat lui Clayton aceeași întrebare. Clayton și-a întors, clipind, privirea de la foc. Apoi a dat din cap și a început să-și scoată pardesiul.

   Myra s-a gândit că îmbătrânise de când l-a văzut ultima oară. Ochii îi erau obosit, iar fălcile păreau dezarticulate și deveniseră flasce. I-a luat pardesiul din mână și el a vorbit pentru prima oară, de când intrase în casă.

   - Mulțumesc.

   Ea a ezitat, întrebându-se dacă să-i prezinte sau nu condoleanțe, dar a decis să n-o facă și s-a îndepărtat. A așezat ambele veșminte pe canapea și a deschis ușa.

   - Vă rog să mă urmați.

   Au ieșit în hol, gazda deschizând drumul și oaspeții urmând-o și au urcat la etaj.

   Fereastra din camera de ședințe era deja acoperită și Myra a aprins lumânarea cu un chibrit. Și-a aranjat participanții pe scaunele din jurul mesei: Bill în fața ei, Watts la stânga și Clayton la dreapta ei. Lumina lumânării licărea cald pe fiecare față și arunca patru umbre ușor tremurânde pe pereți. Se auzea slab căderea ploii și bolborositul curgerii ei prin rigole.

   - Să facem cerc, le-a cerut Myra.

   Și-au unit mâinile, Bill fiind obligat să-și întindă brațele peste masă, pentru a prinde mâinile lui Clayton și Watts. Mâna lui Clayton era rece.

   Myra și-a fixat privirea chiar deasupra flăcării lumânării. Decisese deja ce avea să facă. Nedorind să risipească ocazia de a se afla la masă cu doi paranormali, unul atât de puternic ca superintendentul, s-a gândit să intre mai întâi în transă și să vadă ce se va întâmpla. După aceea, putea reveni la normal și să spună tot ce dorea.

   S-a concentrat intens pentru a-și transforma mintea într-un gol lipsit de gânduri, înlăturând toate problemele imediate, obiectele și persoanele și, curând, conștientul ei s-a înălțat într-o zonă dincolo de legile spațiului și ale timpului. Pleoapele i-au căzut, gura i s-a relaxat și a început să se deplaseze...

   Galbenul armonios, blând și prietenos al pereților din coridor au făcut-o să zâmbească și i-a înălțat starea spirituală la un incredibil nivel de fericire, atrăgând-o irezistibil spre ușă; era atrasă mai mult ca de obicei, ca și cum se adăugase o nouă putere. A alunecat fără efort înainte și ușa a crescut rapid până când a ajuns la distanța unei respirații. S-a oprit și inima i s-a oprit și ea. Sufletul ei tânjea să meargă înainte, încordându-se, plecând. Apoi mânerul alb a început să se învârtă încet.

   Inima a început să-i bată, mai repede decât înainte și a știut, cu o răbufnire de entuziasm, că era pe punctul de a pătrunde încă o dată în cameră. Ușa s-a deschis, treptat și fără efort și un zgomot zumzăitor, aproape muzical s-a prelins afară ca un aer fierbinte. A înaintat într-o lumină de amurg și o căldură maternă, protectoare și imediat ființa ei s-a înălțat către o perfecțiune extatică. S-a oprit și a stat privind în jur, cu brațele întinse, urmărind cum camera se dezvăluie pe măsură ce lumina devenea din ce în ce mai puternică.

   Piese de mobilier fără vârstă, scaune, mese, o canapea joasă, totul simplu și totodată luxos, un căluț de lemn, draperii bogate cu un model sofisticat, lămpi umbrite de abajururi din pergament și sticlă, un leagăn, un candelabru, un covor roșu și negru, un coșciug căptușit cu mătase așezat în picioare, o vitrină mamut din abanos sculptat plin de ceramică de un albastru lunar, un instrument asemănător unui pian la a cărui claviatură stătea, întoarsă cu spatele, o femeie într-o rochie fluidă aurie, un auriu ce se distingea cu greu de părul lung până la brâu și, dincolo de femeie, un glasvand deschis și, prin el, o ceață cenușie ușoară, învârtejindu-se blând.

   Și-a plimbat ochii peste fiecare detaliu, afirmând însetată că nimic nu era schimbat și a ajuns, în sfârșit, cu privirea plină de dorință la fereastră. Niciodată nu fusese atât de departe; niciodată nu trecuse de locul pe care-l ocupa acum.

   Dar, în timp ce privea, s-a descoperit mișcându-se iar, alunecând înainte către fereastră și, în timp ce înainta, femeia de la claviatură a început să se întoarcă. Pe măsură ce se apropiau a văzut, cu o completă înțelegere și o deplină acceptare că femeia un avea față.

   A continuat și s-a oprit în pragul glasvandului. Se simțea acum un miros slab, plăcut, senzual, de ceva arzând. Ceața plutea lenevos în fața ei, atât de aproape, c-ar fi putut s-o atingă și prin ea venea o senzație de spațiu nelimitat.

   A încercat să meargă mai departe. Era dificil. Ceva îi presa coastele și, totuși, o forță o atrăgea în față; era ca și cum ar fi fost împinsă printr-o deschidere mică și alunecoasă. Cu o eliberare bruscă, care a proiectat-o înainte cu lungimea unui salt, s-a aflat în mijlocul ceții.

   A mers drept înainte, auzind acum un oftat blând, ca și cum un milion de guri ar fi inspirat. Un trunchi de copac a apărut neclar în față. Apropiindu-se, a văzut însă că nu era un copac, ci ceva care spânzura de undeva de sus și se încolăcea pe pământ; era de un alb stins și cerstat din loc în loc; semăna cu un cordon ombilical gigantic.

   A întins o mână și l-a atins. Imediat cealaltă mână i-a fost înșfăcată și o convulsie a străbătut-o...

   Bill nu era sigur dacă Myra juca sau nu teatru. Ochii îi erau închiși și gura o avea parțial deschisă. Arăta așa cum apărea întotdeauna în transă, adevărată sau simulată, cufundată într-un somn plăcut.

   Deodată, a devenit rigidă, buzele i s-au mișcat și a scos un sunet răgușit, monoton. După o scurtă pauză a scos alt sunet, mai strigent, apoi altul și mai strigent. Gura i se deschidea și închidea, formând cuvinte scurte.

   Apoi s-a relaxat un pic și a spus cu o voce răgușită, plângătoare:

   - Tu ești, tăticule?

   Un fior a trecut în jurul mesei. O gheară rece i-a alergat lui Bill pe șira spinării, părul i s-a ridicat și aproape că a țipat când mâna lui a fost strânsă puternic de către Clayton.

   - Nu pot să văd foarte bine. Cred că e o fereastră brumată.

   Watts era puțin aplecat într-o parte, atent la fața Myrei.

   - E foarte frumos... cred... Mai frumos ca înainte. Înainte nu mi-a plăcut. Eram într-un spital vechi și oribil... Da?... Da???

   Gura lui Clayton atârna deschisă, iar el se holba cu ochii larg deschiși, fără să clipească, la flacăra lumânării.

   - Dar aș vrea să văd mai bine. Totul este cețos... Ce?... Plânge cineva?

   Watts s-a aplecat mai aproape de Myra și a spus, a șoptit aproape:

   - Ce s-a întâmplat când ia plecat de la școală?

   - Școală? Când am plecat de la școală?... Ah, da... A fost ciudat. Nu, a fost îngrozitor... Ooo, uită-te la asta...

   Watts a întrebat, ochii lui sfredelind în continuare fața Myrei:

   - Ce a fost îngrozitor?

   - Un bărbat. Un bărbat oribil. M-a pus să-mi suflu nasul. Un bărbat mare, gras, cred. Și după aceea m-a dus la spital. Asta a fost de-a dreptul oribil. Și apoi avionul... Nu, un cabinet. Foarte special. M-a făcut să-mi fie rău...

   Strânsoarea pe mâna lui Bill era atât de puternică încât el nu știa cât va mai putea să rabde fără să reacționeze.

   - Oh, și am spart farfuriile pe podea... Dar ea, sora, nu a spus nimic. Credeam că o să mă bată. Așa făcuse înainte. M-a lovit și m-a lovit și a spus că o să mă bată rău de tot dacă nu voi fi cuminte... N-am fost rea. Nu sunt niciodată rea... E franțuzoaică. A spus că e un secret, dar nu-mi pasă. E franțuzoaică... Nu, acum sunt ocupată.

   - Unde era spitalul? s-a interesat Watts.

   - Nu știu. Aveam o cameră numai pentru mine. Era frig tot timpul. Și nu era nicio fereastră.

   Bill uitase de durerea de mână. Se holba la Myra și se întreba cât de mult de va apropia de adevăr. Deja era prea aproape.

   - Aș vrea să-i am pe Bimbo și Peter cu mine... Dar nu contează...

   Capul lui Clayton tremura ca cel al unui bătrân paralitic și de pe buza de jos, o șuviță subțire de salivă își cobora încet capătul în formă de picătură.

   Watts a continuat:

   - Unde te-ai dus după ce ai plecat de la spital?

   - Tăticul meu este acolo?

   - Unde te-ai dus după ce ai plecat de la spital? O casă?

   - Nu știu. Am stat acolo mult timp. Cu franțuzoaica aia și cu bărbatul... Un bărbat mare și gras, cu păr negru... Altul.

   - Cum arăta.

   - Foarte slab... Și ea era slabă.

   Bill se holba la Myra. S-a gândit: „era oare posibil să fie...?”

   - Și îmbrăcată în alb. Era infirmieră. Nu mi-a plăcut. M-a lovit.

   - Bărbatul te-a lovit?

   - Nu, dar nu m-a lăsat să strig când am auzit vocea lui mami în camera de alături. Știam că o să vină să mă vadă și el nu m-a lăsat s-o strig. Se uită la ea printr-o gaură mică de sub un tablou.

   Fascinat, pietrificat, Bill o privea pe Myra, fără să simtă durerea care venea acum de la amândouă mâinile, strânse cu putere.

   - El nu m-a lovit, ea m-a lovit. Are o față scârboasă și pe frunte are pictată o stea. Cred că e o spioană. Am auzit-o vorbind cu mami în camera de alături. Dar nu am putut să strig. El își ținea palma pe gura mea și eu nu puteam să respir. Nu puteam să respir deloc. A fost groaznic. M-am gândit că voi muri, chiar m-am gândit... Dar nu s-a întâmplat nimic.. Iar încep... Este atât de frumos...

   Bill și-a smucit capul într-o parte, când și-a dat seama că Watts se apleca spre el.

   A clipit în fața polițistului, căruia un zâmbet foarte slab îi ridica ușor colțurile gurii și care părea cumva binevoitor și a simțit că frica începe să-i dispară.

   Watts a întrebat încetișor:

   - Unde sunt banii, domnule Savage?

   - În bucătărie.

   - Da, cabinetul era ciudat. Exact ca un avion, numai că unul mic. Făcea un zgomot îngrozitor, la fel care o motocicletă și se legăna într-una.

   Bill era epuizat de o enormă senzație de ușurare. Fără să se gândească și-a eliberat mâinile și le-a apăsat pe obraji.

   - Și a mai fost unul... Oh...

   Fața Myrei s-a răsucit într-o grimasă de durere și regret. A respirat adânc. Capul i s-a prăbușit înainte și s-a legănat ușurel dintr-o parte în alta.

   Watts i-a eliberat mâna și s-a ridicat de la masă. S-a dus la ușă și a aprins lumina, apoi s-a întors și s-a sprijinit de perete. A scos o batistă și și-a șters fruntea și buzele.

   Ploaia era din ce în ce mai puternică. Bătea în fereastră și clincănea pe jgheabul de metal aflat în colțul casei. Zgomotul era pașnic; se potrivea perfect cu sentimentul lui Bill de istovită eliberare. Se simțea liber și în siguranță și dorea, mai mult ca orice, să se culce.

   Myra a icnit și a deschis ochii; părea să se strângă în ea însăși. Fața îi exprima durere. A privit amețită în jurul camerei și la bărbatul care stătea ținând-o de mână.

   Capul lui Clayton se întorcea încet și acum se uita la Myra, privind-o cu gura căscată și cu ochi zăpăciți, îndurerați. A ținut-o strâns, când ea a încercat să-și retragă mâna.

   Myra a început iar să se uite prin cameră.

   Expresia ei s-a schimbat treptat într-una întrebătoare, apoi a trecut la uimire, apoi la minunare și, în sfârșit, la bucurie; dar era o bucurie ezitantă.

   Și-a întors ochii spre Bill și l-a privit stăruitor.

   - Spune-mi, a bolborosit ea. Spune-mi... Am reușit?

   Bill a dat din cap, zâmbind blând.

   - Da. Ai reușit!

SFÂRȘIT