10 întâlniri aranjate, Ashley Elston

 ........................................................

2-4

                Când Olivia și Charlie reușesc să treacă în cele din urmă de linia de demarcație, țapul de lângă mine mi-a mâncat aproape vreo 7 centimetri din robă și nu prezintă niciun semn că ar vrea să se oprească.

   - Ați întârziat! zic printre dinții încleștați.
   Charlie ridică telefonul și, înainte să apuc să mă ascund în spatele lui Harold, face o poză.
   - O să te omor, Charlie Messina. Mort. Ești un om mort.
   El tastează ceva pe telefon, apoi ridică mâinile în semn că se predă.
   - Îmi pare rău, însă mi-a dat Margot mesaj și mi-a oferit 20 de dolari pentru poză. N-am putut s-o refuz.
   Harold profită de moment pentru a-și revendica drepturile. Își pune un braț în jurul meu și zice:
   - Trebuie să vă cerem să evacuați zona.
   Ridic degetul mare spre el și mă uit la Olivia.
   - Asta a trebuit să suport.
   Mă întorc spre Harold și-l întreb:
   - La cine te referi când vorbești la plural? Ai cumva un șoarece în buzunar?
   Brațul îi alunecă în jos de-a lungul spatelui meu și știu că mâna sa se îndreaptă direct spre fundul meu. Iarăși.
   Îmi eliberez o mână și îl înșfac de partea din față a robei, ridicându-l până când ajunge să stea pe vârfuri.
   - Dacă mai încerci o singură dată să-mi atingi fundul, te voi ține la pământ în timp ce-l voi lăsa pe acest țap să-ți mănânce pantalonii, începând cu turul.
   Harold face ochii mari și mâinile îi cad de-a lungul trupului.
   - S-a înțeles.
   Apoi auzim un sunet înfiorător venind dinspre țap cu doar o secundă sau două înainte ca beculețele de pe roba mea să se stingă.
   - Cred că... țapul tocmai s-a electrocutat de la beculețele de pe roba ta, zice Olivia, uimită.
   Charlie râde atât de tare, încât e posibil să facă pipi pe el.
   - E cea mai tare chestie pe care am văzut-o vreodată.
   Îi dau drumul lui Harold și mă întorc să mă uit la țap.
   N-avea cum să fie o chestie prea serioasă, pentru că deja și-a revenit și-mi molfăie marginea robei.
   Înainte ca Charlie să-și dea seama, îi pun bebelușul în brațe.
   - Ce! Ce! Ce faci? strigă el în timp ce îmi iau tălpășița.
   - Scap de această robă înainte ca țapul ăsta să ia o îmbucătură din piciorul meu. Mama bebelușului e acolo, cea cu cămașă albastră. Dă-i-l, apoi plecăm.
   Oamenii adunați șușotesc și arată cu degetul, însă nu-mi pasă. Nu mai pot suporta un alt minut cu Harold. Sau cu țapul.
   Mă ascund în spatele ieslei, îmi scot costumul și i-l înmânez unei femei care încearcă să oprească niște găini.
   - Ce-i chestia asta? întreabă ea, confuză.
   - Costumul Mariei. O să aibă nevoie de niște reparații până la anul.
   Când mă întâlnesc cu Charlie și Olivia aproape de parcare, îl aud pe Harold țipând:
   - Ai fost cea mai mișto tipă cu care m-am întâlnit, Sophie. Sună-mă, dacă vrei să mai ieșim împreună.
   - Ei bine, e pur și simplu adorabil, zice Charlie.
   Olivia mă cuprinde cu brațul.
   - Ești pe val. Mai întâi, Seth mai vrea o întâlnire, acum și Harold!
   Aproape am ajuns la mașină în momentul în care aud zgomot de pași tropăind pe betonul din spatele nostru. E mătușa Patrice pornită în urmărire.
   - Cum să avem o scenă a Nașterii Domnului fără Maria? strigă ea de vizavi de parcare.
   - Nu te opri, le șoptesc Oliviei și lui Charlie.
   Iuțim pasul până fugim de-a binelea. În momentul în care ajungem la furgoneta lui Charlie, distanța dintre noi și mătușa Patrice s-a mărit considerabil.
   - Urcați! strigă Charlie.
   În câteva secunde, suntem în furgonetă, demarând din parcare.
   - Deci de câte ori a încercat puștiul ăla să te apuce de fund? întreabă Olivia de îndată ce ne aflăm pe șoseaua principală.
   - De prea multe ori pentru a mai ține socoteala! Porecla lui e Harold cel cu 100 de Mâini. M-a prevenit o fetiță în legătură cu el, când am ajuns acolo.
   - Harold cel cu 100 de Mâini! urlă Charlie.
   Mă privește în oglinda retrovizoare.
   - Azi am râs cum n-am mai făcut-o de foarte mult timp. Iar tu arăți cu mult mai bine decât acum câteva zile.
   În momentul de față, mă dor la propriu obrajii de cât am zâmbit. Îmi amintesc că e cam același lucru pe care mi l-a spus Wes seara trecută.
   - Sunt de acord, tu chiar arăți mult mai bine, zice Olivia. Ne-a fost dor de tine.
   E prima oară când vreunul din noi pomenește cu voce tare cât de mult ne-am înstrăinat.
   - Și mie. Vă mulțumesc că ați venit să mă luați. Sunt sigură că ați fi preferat să faceți orice altceva decât să mă salvați de la întâlnirea asta.
   Olivia îmi azvârle o privire confuză.
   - Te rog. Mă bucur că stai cu noi și săptămâna viitoare.
   - Sunt pur și simplu bucuros că bătrânul Griff a ieșit din peisaj, zice Charlie. Săptămâna aceasta n-ar fi deloc atât de amuzantă dacă ne-ai fi lăsat pe noi baltă să te duci să te întâlnești cu el.
   Îmi cobor privirea. Asta fusese exact misiunea mea înainte de despărțire. De obicei, ori de câte ori mama voia să vină în Shreveport pentru o zi sau un weekend, optam să rămân acasă cu tata sau la Addie, pentru a putea fi cu Griffin.
   - A trecut ceva vreme de când nu ne-am mai distrat așa, spun.
   Și pentru prima oară de când sunt la bunica, lucrurile se simt în cele din urmă normale între noi.
   - Dacă ar fi și Wes aici, chiar ar fi ca pe vremuri.
   Charlie pufnește.
   - Ce vrei să spui cu asta? întreb.
   El scutură din cap.
   - Nimic. Doar că nu sunt un prea mare fan al lui Laurel.
   Mor de curiozitate să știu mai multe, însă în loc de asta îmi sprijin capul de geam și mă bucur de călătoria fără Harold.

   Eu și bunica curățăm dezordinea uriașă din bucătărie pricinuită de gogoșile de după întâlnire, când un ciocănit la ușa din spate ne face să tresărim - în mare pentru că nimeni nu ciocăne înainte de a intra în casa asta.
   - E deschis! strigă bunica.
   Wes își vâră capul pe ușă, ochii săi studiind atent încăperea.
   - Să nu-mi spuneți că am ratat.
   Schițez un mic zâmbet către el.
   - Scuze, Charlie și Olivia au plecat de vreo 10 minute.
   El scoate un râs scurt.
   - Nu pe ei! Gogoșile. Spuneți-mi că au mai rămas câteva.
   Bunica pune pe masă farfuria cu cele câteva gustărele rămase.
   - Servește-te, puiule.
   Wes se așază la masă și eu mă trântesc în fața lui.
   - Întâlnirea ta s-a terminat devreme, spun.
   Ridică din umeri.
   - La fel și a ta, din câte am auzit.
   Îmi las capul pe masă și gem.
   - Habar n-ai cât de groaznic a fost. Între 100 de Mâini și un țap flămând, nu știam sigur dacă o să mai scap vie de acolo.
   - Charlie m-a ținut la curent pas cu pas.
   Face o pauză.
   - Și mi-a trimis și o poză.
   Ridic capul.
   - Ba nu, n-a făcut asta.
   Un mic zâmbet pudrat cu zahăr i se lățește pe chip. Wes întoarce ecranul telefonului și iată-mă, transpirată, roșie la față și ținând în brațe bebelușul plângăcios. Becurile strălucesc în jurul meu și aureola îmi atârnă într-o parte a capului. Harold stă îngrămădit lângă mine, zâmbind cât poate de larg.
   Instantaneul ăsta a devenit poza de fundal a telefonului lui Wes.
   Gem din nou.
   El lasă telefonul jos și mănâncă și ultima gogoșică dintr-o îmbucătură.
   - Acum știi de ce întâlnirea mea s-a terminat devreme, însă de ce și a ta? Abia dacă e ora 9.
   El ridică din nou din umeri.
   - Am luat cina împreună și acum s-a terminat.
   Aștept să-mi spună mai mult, însă e prea ocupat să-și șteargă zahărul pudră de pe degete.
   - Întâlnirea de mâine îi aparține lui Charlie. Ai idee cu cine a făcut aranjamentul? întreb.
   Wes scutură niște zahăr pudră care a căzut de pe farfuria lui și scutură din cap.
   - L-am întrebat, însă n-a vrut să-mi spună.
   Îmi așez coatele pe masă și îmi iau capul în mâini.
   - Îl va alege pe unul dintre prietenii noștri. Te vei distra, zice el.
   Ne privim câteva secunde, până spun ce am în minte.
   - În seara asta mi-am dat seama că mi-a lipsit cu adevărat să-mi petrec timpul pe aici... cu tine, Charlie și Olivia.
   El îmi azvârle o privire pe care n-am mai văzut-o înainte, parțial zâmbet, parțial rânjet.
   - Și nouă ne-a fost dor de tine.
   Și pentru prima oară de când au început toate astea, sunt cu adevărat bucuroasă că mă aflu aici.

   Marți, 22 decembrie

   Întâlnirea aranjată nr. 3: Alegerea lui Charlie
   Nu pot ajunge la panoul din bucătărie destul de repede. Indiferent cât de tare l-am rugat ieri pe Charlie, el n-a vrut să-mi dea nici cel mai mic indiciu referitor la persoana cu care ies în oraș sau în ce loc mergem.

   Petrecere în pulovere urâte
   18:30
   (Și, da, trebuie să porți un pulover urât)

   - O să te distrezi mult la petrecerea asta, zice bunica.
   Scoate din cuptor o tavă de rulouri cu scorțișoară, iar încăperea miroase delicios. Și râd în momentul în care citesc ce scrie pe șorțul ei: Am pus Pro în Prosecco!
   - Știi unde mergem? întreb, apoi scot un cuțit ca s-o pot ajuta cu glazura.
   - Da, e la familia Brown, imediat după colț. Prima lor petrecere a fost acum aproape 5 ani și acum e o tradiție în cartier. Amy dă premii pentru cel mai urât pulover și sunt o grămadă de alte jocuri. Fiii ei, Alex și Brandon, merg la același liceu ca și verișorii tăi, așa că vor fi o grămadă de puști de vârsta ta.
   Bunica mută rulourile cu glazură pe un platou și, cu precizie de ceasornic, membrii familiei încep să se reverse pe ușa din spate.
   - Știu că, de obicei, unii trec pe aici pentru micul dejun, însă mereu sunt atât de mulți? șoptesc înspre bunica.
   Ea își înalță capul.
   - Sunt sărbătorile. Și, în plus, toată lumea e atât de încântată că ești aici.
   Mă încrunt.
   - Că doar n-au venit să mă vadă pe mine.
   Bunica zâmbește cu blândețe.
   - Ei, ba da. E un adevărat regal să te avem aici, doar pentru noi.
   Mătușa Lisa mă cuprinde cu brațul și mă sărută pe frunte.
   - Bună dimineața, Sophie. Am auzit că întâlnirea de aseară a fost interesantă.
   Mă strâmb.
   - Nu sunt sigură că interesantă e cuvântul cel mai potrivit.
   Unchiul Sal și grupul său ocupă aproape toată masa. Nu doar că e cel mai mare dintre frați, însă el și mătușa Camille au și cei mai mulți copii, câte cinci fiecare. Au și cele mai multe animale, pentru că mătușa Camille n-a văzut niciodată un animal fără stăpân pe care să nu-l adopte. Charlie își face apariția câteva minute mai târziu cu Sara pe urmele lui. Mai trag niște scaune la masă și le înghesuie în puținele spații libere.
   Arunc vreo două rulouri cu scorțișoară pe o farfurie și trag un scaun fără spătar mai aproape de masă.
   - Deci unde o să găsesc un pulover urât pentru petrecerea din seara asta? îl întreb pe Charlie.
   - Fă-ți unul. Și, serios acum, cu cât e mai urât cu atât mai bine. Am făcut pariu cu Olivia că întâlnirea propusă de mine o să fie mai bună decât a ei.
   Sara îl înghiontește într-o parte.
   - Mă bag și eu la pariul ăsta. Eu am ziua de mâine și știu că întâlnirea aranjată de mine o să facă întâlnirea aranjată de tine să pară de parcă a planificat-o mătușa Patrice.
   Scot un geamăt.
   - Presupun că toată lumea știe despre seara trecută?
   - Mda, și am primit cu toții poza. Câți ani avea? 12? întreabă unchiul Sal.
   Îl privesc furioasă pe Charlie.
   - Presupun că ai trimis poza aia tuturor?
   El ridică mâinile în față.
   - Nu m-am putut abține! Odată ce am început, nu m-am mai putut opri.
   - În familia asta nu se respectă deloc intimitatea?
   Toată lumea de la masă răspunde:
   - Nu.
   Charlie se întoarce către soră-sa.
   - De ce crezi că întâlnirea aranjată de tine o să fie mai bună decât a mea? Ai 15 ani. Ce știi tu despre întâlniri?
   - Eu sunt de acord, dacă nu e vorba de animale domestice, zic. Sau bebeluși.
   Sara schițează un zâmbet arogant.
   - Vei vedea. O să fie minunat.
   Mătușa Patrice, unchiul Ronnie și băieții năvălesc pe ușa din spate, ochii mătușii Patrice cercetând încăperea în căutarea mea.
   După ce mă găsește, își face loc prin mulțime.
   - S-a ales praful de Scena Nașterii Domnului după ce ai plecat. Totul... s-a destrămat. Harold a fost atât de deprimat că ai plecat, încât n-a mai vrut să fie Iosif. Caprele s-au îmbolnăvit și au vomitat. Pruncul Iisus a plâns întruna.
   Olivia se strecoară în bucătărie în timpul răbufnirii mătușii Patrice și cade pe locul de lângă mine, înghiontindu-mă pe sub masă.
   - Îmi pare foarte rău, mătușă Patrice, spun cu cea mai sinceră voce.
   Încruntarea ei persistă.
   - Știu că încă nu l-ai uitat pe Dave, însă tot nu-i un motiv ca să strici distracția tuturor.
   - Griffin, zice Charlie.
   - Cine-i Griffin? întreabă ea.
   - Tipul pe care nu-l poate uita Sophie, răspunde el.
   Arunc cu un rulou cu scorțișoară în el.
   Mătușa Patrice pare nedumerită.
   - Atunci cine-i Dave?
   Charlie ridică din umeri.
   - Habar n-am.
   În cele din urmă mătușa Patrice pleacă, gândindu-se încă cine e Dave.
   Măcar nu mă mai dojenește.
   Unchiul Michael intră și zice:
   - Foaia nouă e gata.
   Această chestie cu întâlnirile s-a transformat în ceva de genul finalei NBA. Din câte se pare, bunica a aflat ieri că unchii mei, câteva dintre mătuși și unii dintre verii mei mai mari pariază la ce oră mă întorc de la întâlnire. Strategia lor de bază e să socotească cine a ales întâlnirea, ce activitate e și cât timp cred ei că pot rezista cu persoana respectivă.
   Toate pariurile trebuie finalizate în momentul în care mă urc în mașina celui cu care mă întâlnesc.
   Bunica se comportă de parcă o supără ceva, însă bănuiesc că e și ea băgată în asta. Altminteri cum ar ști ei la ce oră intru pe ușă?
   - Deci acum chiar există o foaie unde poți plasa pariul? o întreb pe Olivia.
   - Da. Mesajele pe grup scăpaseră de sub control.
   - Câte persoane sunt în grup? Și de ce nu pot fi și eu în el?
   Gura Oliviei face o grimasă ciudată.
   - Cam toată lumea. Eu am vrut să te adaug, însă Graham a zis că singura cale de a menține competiția echidistantă e să ne asigurăm că nu ești influențată de pariuri. Apoi unchiul Ronnie a început să tot încarce poze cu câinele lui, așa că Charlie a făcut alt grup fără el unde am votat dacă îl dăm afară sau nu. În cele din urmă, unchiul Michael a hotărât să facă o foaie de pariuri.
   Banks, fiul unchiului Sal, se apleacă în față și zice:
   - E ca un buletin de pariuri pentru Super Bowl.
   Mă uit la Olivia.
   - Chestia asta a scăpat de sub control.
   Ea face semn cu capul înspre unchiul Sal.
   - Vreau să spun că habar n-aveam dacă știa măcar să dea mesaje, apoi am văzut că mi-a umplut telefonul cu poze.
   Unchiul Sal râde.
   - Mă bucur că am trecut la foaie. Nu mai puteam suporta încă o poză cu câinele lui Ronnie care își linge fundul.
   Telefonul îmi vibrează pe masă și îl întorc invers. Inima îmi tresaltă în momentul în care văd numele lui Griffin acolo. De parcă ar ști că tocmai vorbeam de el.
   Charlie își face apariția în spatele meu și aruncă o privire spre ecran.
   - Oh, nu. Fără nenorociți în ziua mea.
   Încearcă să ia telefonul, însă îl țin departe de mâna lui.
   Mă întorc cu spatele și deschid mesajul. E o poză a mea cu Seth, Olivia și Drew de la prima întâlnire. Suntem împreună în fața unui om de zăpadă uriaș din carton. Poza a fost făcută chiar după bătaia noastră cu bulgări.
   Griffin: Mi-a trimis cineva asta. Tipul ăsta cu care ești a postat-o și a scris „Sper ca toate celelalte întâlniri ale ei să fie nașpa”.
   Și, înainte să am timp să mă gândesc la un răspuns, Griffin trimite alt mesaj.
   Griffin: Presupun că nu mă așteptam să mergi la o întâlnire atât de curând. Știu că am dat-o în bară. Și îmi pare rău. Mă doare să te văd cu tipul ăsta.
   - La naiba, nu, zice Charlie peste umărul meu.
   De data asta reușește să-mi ia telefonul.
   - Că doar n-o să dea vina pe tine când, de fapt, el e cel care a vrut să vă despărțiți.
   Charlie începe să tasteze ceva pe telefonul meu. Încerc să i-l smulg din mână.
   - Ce-i spui?
   Vocea mea stridentă răsună prin bucătărie, însă nimeni nu-mi aruncă nici măcar o privire.
   - Îi spun ce ar fi trebuit să-i spui tu cu mult timp în urmă.
   Când Charlie îmi înapoiază telefonul, știu că mesajul a fost trimis. Și când citesc ce a scris, obrajii mi se înroșesc de rușine.
   Charlie a fost foarte descriptiv în legătură cu ce anume ar trebui Griffin să-și vâre în anumite orificii.
   Continui să mă zgâiesc la telefon în momentul în care bunica mă împinge către hol.
   - Du-te să te îmbraci. Tu vii cu mine la prăvălie fiindcă Olivia are ceva de făcut pentru maică-sa. Ne oprim la magazin să vedem dacă putem găsi ceva cu care să te îmbraci în seara asta.
   Majoritatea membrilor familiei își iau tălpășița din bucătărie după ce termină de mâncat. Charlie se oprește la ușa din spate și strigă:
   - Să fii gata la 6 și jumătate!
   Eu încă mă zgâiesc la telefon când ajung în camera de oaspeți, însă, deloc surprinzător, Griffin nu răspunde.

   Sunt cu bunica în drum spre magazin când sună mama.
   - Bună, scumpo, ce mai faci? Presupun că ai supraviețuit întâlnirii de-aseară? zice ea.
   Îmi dau seama că încearcă să fie veselă, însă pare obosită. Și îngrijorată.
   - A fost oribil, însă la ce te-ai putea aștepta din partea mătușii Patrice? Ce face Margot?
   Mama rămâne tăcută.
   - E în regulă. E pe aici.
   Încerc să vorbesc, însă simt că mi s-a blocat ceva în beregată. În cele din urmă, spun:
   - Ce se întâmplă? Ce nu-mi spui?
   - Păi, tensiunea ei e ceva mai mare decât i-ar plăcea doctorului, apoi mai sunt mâinile și picioarele care i se tot umflă. Are câteva contracții, însă îi administrează niște magneziu, ca să se liniștească. Nu trebuie să te îngrijorezi! O supraveghem cu toții îndeaproape!
   Mama pare foarte entuziastă, ceea ce mă face să mă îndoiesc de ea.
   - O să fie bine? Dar bebelușul?
   - Da, iubire. Sunt amândoi bine. Dar tu? Dacă trebuie, pot face să înceteze chestia asta cu întâlnirile. Detest să mă gândesc că ești acolo nefericită.
   Of, ultimul lucru pe care mi-l doresc e ca ei să-și facă griji în legătură cu mine.
   - Nu. E-n regulă. Diversiunea e bună. Îmi spun întruna că o să am ce povesti mai târziu.
   Mama scoate un hohot de râs blajin.
   - Păi, te iubim. Foarte mult.
   - Și eu vă iubesc pe toți. Spune-i lui Margot să-mi trimită mesaje dacă se simte în stare.
   - Așa voi face, iubito. Doarme acum, însă știu că i-ar plăcea să audă vești despre tine. S-a amuzat foarte tare când a văzut poza pe care i-a trimis-o Charlie aseară.
   Măcar a ieșit ceva bun din chestia aia.
   Ne luăm rămas-bun și închid exact când oprim în parcare.
   - Cât de rău e? întreabă bunica.
   - Poftim? întreb, încruntându-mă.
   - Margot și bebelușul. Maică-ta se comportă de parcă n-aș fi avut 8 copii. Crede că sunt prea sensibilă pentru a ști ce se petrece acolo.
   Oftez.
   - Tensiunea ei e prea mare și se umflă rău. Ceva contracții, însă încearcă să i le oprească.
   Bunica încuviințează din cap.
   - Păi, bine atunci. E uimitor ce pot face doctorii ăștia! Știu că totul va fi în regulă!
   Acum văd de unde a moștenit mama entuziasmul ăsta fals.
   Colindăm prin magazin și ne îndreptăm către raionul de tricotaje, discutând despre ce avem nevoie pentru a face puloverul cel mai lipsit de gust din câte au existat vreodată. Bunica a găsit un pulover roșu într-unul din sertarele ei în dimineața asta, așa că nu mai avem nevoie decât de decorațiuni.
   Îmi arată un pachet de beteală argintie.
   - Ce zici de asta? Am putea-o lipi de mânecile puloverului.
   Of, Doamne!
   Îmi vede expresia de pe chip.
   - Sophie, ideea aici e să fie ceva lipsit de gust.
   Încuviințez și ea începe să arunce în coș de toate, de la panglici la bețișoare colorate de curățat și tampoane de vată pufoasă. Are o sclipire în priviri.
   - Când o să termin cu puloverul ăsta, n-ai cum să nu ieși câștigătoare.
   Îmi las capul pe spate și privesc în tavan.
   - De asta îmi e teamă.
   Ne îndreptăm către casă când coșul e aproape plin, însă ea se oprește brusc.
   - Ah! Aproape că am uitat. Gigi are nevoie de câteva chestii.
   Scoate o foaie de hârtie din poșetă și recunosc scrisul mărunt al străbunicii mele.
   - Ai putea să te duci să iei tu astea? Merg eu înainte și mă așez la coadă. O să i le lăsăm la cămin în drum spre prăvălie.
   Citesc lista și pălesc în momentul când văd articole precum scutece pentru adulți. De îndată ce găsesc tot ce e pe listă, alerg prin magazin cărând cât pot de discret toate articolele de pe listă. Bunica așază toate chestiile necesare pentru puloverul meu pe banda rulantă și stă de vorbă cu tipul care scanează produsele.
   Ajung exact în momentul în care o aud întrebându-l:
   - Ai vreun plan pentru Revelion? Caut să-i găsesc o întâlnire nepoatei mele!
   Ce?
   Face?
   - Păi, zice el. Cred că e posibil ca prietenii mei să dea o petrecere, însă încă nu știm sigur...
   Ochii lui se mută de la ea la mine, apoi la articolele din brațele mele.
   Ochește crema de hemoroizi.
   - Ah, uite-o! Ea e nepoata mea, Sophie, zice, apoi se uită la ecusonul lui. Sophie, el e David.
   Las să cadă toate articolele pe banda rulantă și mă uit la bunica.
   - Te aștept în mașină.
   Exact în momentul în care sunt gata să ies din magazin o aud spunând:
   - Ei bine, dacă petrecerea cu prietenii tăi nu se mai ține, sună la Greenhouse Flowers and Gifts și cere cu Sophie.

   Eu și Olivia ne ascundem în sera din spate în timpul pauzei de prânz și mâncăm niște sandvișuri pe care ni le-a pregătit mătușa Lisa. Ea își tot dă mesaje cu Drew, zâmbește făcând gropițe în obraji și nu-mi place, dar trebuie să recunosc: sunt geloasă pe ea.
   Am mai vorbit cu Seth de câteva ori, însă suntem în faza aia ciudată și nouă de comunicare. Îmi lipsește o comunicare mai profundă cu cineva.
   Am vorbit deja cu Addie de vreo două ori azi, o dată în această dimineață când i-am povestit despre întâlnirea de aseară, apoi, din nou, după ce a fost postată acea poză cu mine și cu Seth.
   Așa că, în loc să cedez și să-i dau mesaj lui Griffin, îi scriu lui Margot.
   Eu: Ce mai faci?
   Margot: Bine!
   Eu: Vorbești prostii. M-a sunat mama de dimineață.
   Margot: Bine, atunci. E nasol acum. Nu doar că sunt îngrijorată în legătură cu bebe, însă mama, tata și părinții lui Brad MĂ SCOT DIN MINȚI.
   Vreau atât de tare să-i spun cât sunt de speriată în legătură cu ea și cu bebe. Însă nu asta are nevoie să audă acum de la mine.
   Eu: Spune-i mamei că vrei supa ei de legume. Știi că îi ia ore s-o pregătească. Și mama lui Brad nu coase sau ceva de genu’? Spune-i că vrei să-ți facă ceva special pentru bebe. Trebuie să le ții ocupate.
   Margot: Ai dreptate. Stai puțin că le spun acum.
   Mănânc aproape jumătate de sandviș, înainte ca Margot să-mi scrie din nou.
   Margot: A MERS! Tata o duce pe mama la băcănie, cu toate că supa o să fie nasoală din moment ce dieta mea e atât de strictă în perioada asta. Iar Bill o duce pe Gwen la magazin să cumpere materiale pentru o păturică, cu toate că ea a făcut deja vreo 10.
   Eu: Vezi! Sunt un geniu.
   Margot: Ce se face la întâlnirea din seara asta?
   Eu: Merg la o petrecere cu pulovere urâte cu cel ales de Charlie.
   Margot: Trimite-mi poze! Și nu mă face să-l mituiesc pe Charlie să-mi dea.
   Ne tot dăm mesaje, eu povestindu-i despre întâlnirea oribilă cu Harold și cum bunica tot încearcă să-mi găsească tipi la întâmplare, în fața cărora reușesc mereu să arăt ridicol. Exact înainte ca pauza noastră de prânz să se termine, îi scriu:
   Eu: Mă străduiesc destul de tare să nu-mi fie frică în legătură cu tine și cu bebe.
   Margot: Și eu, Soph. Și eu.

   Grupul din seara asta de la bunica a atins un număr record.
   Ar fi mai ușor de făcut o listă cu membrii familiei care nu sunt prezenți. Olivia e îmbrăcată cu cel mai ridicol lucru pe care l-am văzut vreodată; parcă ar fi luat un brăduț artificial complet decorat (inclusiv cu beculețe), l-ar fi tăiat în două, apoi și l-ar fi lipit pe partea din față a puloverului.
   Mătușa Lisa și unii dintre verii mei o ajută pe bunica să facă ultimele retușuri la puloverul meu hidos. În timp ce puloverul Oliviei are o temă definită, al meu e un haos total. O mulțime de funde, beteală, panglici, ornamente și Dumnezeu știe ce altceva sunt lipite pe fiecare spațiu disponibil. Puloverul ăsta cântărește, probabil, vreo 7 kilograme.
   - Ești gata? strigă Charlie din hol înainte de a intra.
   Ne zgâim cu toții la puloverul lui.
   - Charlie, renul ăla... vomită? întreabă bunica.
   Charlie intră țanțoș în încăpere, cu brațele larg deschise și își prezintă ținuta. Lângă umărul său drept se află o bucată de fetru de culoare maro tăiată sub forma jumătății din față a unui ren cu gura larg deschisă. Tot felul de bomboane sunt lipite de restul puloverului ca și cum renul tocmai le-a proiectat acolo vomitându-le.
   - Nu e fain? zice el. Stați să-l vedeți pe al lui Judd.
   - Cine-i Judd? întreb în același timp în care Olivia strigă:
   - Spune-mi că nu i-ai fixat o întâlnire cu Judd!
   - Ce e? zice Charlie, cu o expresie confuză pe chip. Judd e simpatic.
   - Judd e insuportabil. Și un idiot, zice Olivia.
   Mă las pe marginea patului și mă uit la Olivia.
   - Atât de nesuferit că ar trebui să-mi folosesc permisul „scapă de întâlnire”?
   Bunica își îndreaptă spatele și se uită la mine.
   - După tot efortul pe care l-am depus ca să-ți facem puloverul ăsta?
   Charlie vine mai aproape de noi.
   - Judd e super, îți spun, păstrează permisul pentru Maleficele Jo.
   Bunica plescăie.
   - Ce ți-am spus în legătură cu faptul că le numești așa?
   - Să n-o mai fac, îi răspunde Charlie, apoi mă ridică în picioare și mă trage afară din cameră. Judd e jos. Vino să-l cunoști.
   Urmată îndeaproape de anturajul meu, intrăm toți în bucătărie, unde Judd așteaptă. El e cu spatele la noi, însă se uită poznaș peste umăr, așteptându-l pe Charlie. Charlie se așază lângă el, de parcă ar fi exersat chestia asta și amândoi se întorc încetișor, asigurându-se că umerii lor rămân apropiați.
   Bunica scoate o exclamație de surpriză, în timp ce noi, ceilalți, doar ne holbăm la ei. Acolo unde Charlie are capul și partea din față a renului care vomită, Judd are partea din spate a renului. Hai să spunem doar că o cantitate egală de bomboane iese și pe partea cealaltă.
   Ei țopăie prin bucătărie, lovindu-și mâinile în aer.
   - O s-o facem lată în seara asta! strigă Judd.
   - N-avem cum să nu câștigăm! strigă Charlie la rândul său.
   Singurul lucru bun în legătură cu această întâlnire e că Judd va trebui să stea aproape de Charlie toată seara.
   Cu toate că petrecerea e foarte aproape de casa bunicii, ne îngrămădim în furgoneta lui Charlie să mergem s-o luăm pe cea cu care se întâlnește el, pe Izzy, care locuiește în cealaltă parte a orașului. Judd stă cu mine pe bancheta din spate, făcând să pară că suntem într-o limuzină condusă de Charlie.
   El își prinde centura de siguranță, apoi se întoarce într-o rână cu fața către mine.
   - Deci, Sophie, ai deja planuri legate de colegiu?
   Charlie râde și eu zic:
   - Da, am.
   - Ai ales deja unde ai vrea să mergi sau lași deschise unele opțiuni? întreabă Judd cu o voce oficială de parcă a pregătit dinainte niște întrebări care să spargă gheața.
   - Am aplicat la 12 școli, răspund.
   Charlie se răsucește pentru a se uita la mine și zice:
   - 12? cu o voce oripilată. Există 12 școli diferite unde ai putea să mergi?
   - Vreau să-mi păstrez opțiunile deschise! îi răspund.
   - Care sunt alea 12? întreabă el.
   - Ar trebui să fii atent la drum, zic.
   Doamne, Dumnezeule, cât de departe stă Izzy?
   Îmi îndrept atenția către Judd. El întreabă:
   - Care sunt cele 12 școli la care te gândești să mergi?
   - Păi, mă gândesc la Texas A&M...
   Mă opresc când îl aud pe Charlie mormăind.
   - Ce e în neregulă cu A&M? îl întreb.
   - Nimic. Însă sunt cam un milion de persoane care merg acolo. Și ție ți-e frică de mulțimi.
   - Ba nu, nu mi-e frică, zic, însă are dreptate.
   Mie chiar nu-mi plac mulțimile.
   - Unde altundeva? întreabă Judd.
   - Păi, aștept să aud vești de la un mic colegiu de arte liberale din Massachusetts.
   - Massachusetts! urlă Charlie și face un viraj când încearcă să se uite iarăși la mine. Îți dai seama că acolo iernile durează tot anul și că sunt temperaturi sub zero grade în cea mai mare parte a timpului?
   - Exagerezi și o știi, zic.
   Charlie oprește în fața unei căsuțe drăguțe pe două niveluri și lasă furgoneta în parcare. Se întoarce pentru a se uita la noi.
   - Mă duc s-o iau pe Izzy. Nu spune nimic până nu mă întorc.
   Apoi pleacă.
   Judd îl urmărește pe Charlie care merge pe aleea care duce la casa lui Izzy, apoi mă privește iar, cu fruntea încrețită de confuzie.
   - Stai așa, credeam că Olivia mi-a spus că mergeți toți la LSU.
   Mi se strânge stomacul.
   - Păi, obișnuiam să spunem asta, dar nu știu...
   Însă Judd nu rămâne în furgonetă suficient timp pentru a primi răspunsul complet. În secunda în care o vede pe Izzy, sare din furgonetă pentru a-și potrivi puloverul cu cel al lui Charlie.
   Izzy pare și ea oripilată de puloverele lui Charlie și Judd. Ea a dat altă interpretare îmbrăcatului și în locul unui pulover urât, poartă ca fustă propriu-zisă fustița care se pune în jurul bazei pomului de Crăciun.
   După ce toată lumea e în mașină, Charlie face prezentările și, din fericire, discuția despre colegii este uitată.

   Îmi făcusem griji că merg la petrecere îmbrăcată într-o monstruozitate, însă durează câteva minute până să-mi dau seama că sunt cam prost îmbrăcată. Oamenii au luat-o pur și simplu razna și e imposibil să nu te zgâiești la toți.
   Zona principală a livingului casei Brown e un uriaș spațiu deschis.
   Aproape tot mobilierul a fost împins către pereți pentru a face loc tuturor invitaților. Într-un colț se află un uriaș pom de Crăciun, masa din sufragerie e plină cu mâncare și pe insula din bucătărie e instalat un bar.
   Un bărbat îmbrăcat în Moș Crăciun face ture, distribuind cocktailuri. Sunt sigură că ar trebui să le dea doar adulților, însă, din moment ce arată de parcă le-ar fi degustat el mai întâi, le distribuie la liber oricui trece pe acolo.
   După cum au prevăzut, Charlie și Judd au un succes uriaș. Și tot după cum am prevăzut, întâlnirea cu Judd nu prea e o întâlnire. Acum se joacă jocuri video cu o fată de 12 ani.
   Nu că m-aș plânge!
   Sosesc Olivia și Drew și ea mă prezintă tuturor. Ceva mai târziu, apar și Wes și Laurel. Pe tricoul lui Wes scrie Acesta este puloverul meu de Crăciun cu bandă adezivă. Însă Laurel e cea care mă face să-mi împreunez brațele peste piept când îi văd ținuta sexy de Crăciuniță.
   Și eu care credeam că Halloweenul e singurul moment din an în care toate costumele cunoscute sunt transformate în ținute sexy pentru femei.
   - Bună, Sophie! O mai ții minte pe Laurel, zice Wes când se apropie de canapeaua unde stau eu și Olivia.
   Amândouă dăm din cap că da, ne știm, apoi atenția ei se îndreaptă în altă parte, încercând fără îndoială să caute pe altcineva cu care să vorbească.
   - Cammie! strigă ea, apoi se grăbește se ajungă în bucătărie.
   Wes se lasă lângă mine pe canapea, iar eu mă trag mai aproape de Olivia pentru a-i face loc.
   - I-ai văzut pe Charlie și pe Judd? întreabă Olivia, aplecându-se peste mine pentru a sta de vorbă cu Wes.
   Wes râde.
   - Mda, mi-au trimis o poză în după-amiaza asta.
   Apoi se uită la mine și întreabă:
   - Ești aici cu Judd?
   Înainte de a putea să-i răspund, Judd mă trage în sus de pe canapea și zice:
   - Sophie, e rândul nostru!
   - Rândul nostru pentru ce? întreb în timp ce mă trage după el, însă întrebarea mea rămâne fără răspuns.
   Adică până când ne oprim în fața unui aparat de karaoke.
   - Oo, nu, zic și încerc să mă îndepărtez.
   Judd mă prinde de mână și mă trage înapoi.
   - O să fie atât de distractiv!
   Charlie ne vede și bate din palme în timp ce ne strigă numele.
   Muzica începe și mă uit la ecranul micuț. Poate, dacă îmi țin ochii lipiți acolo în loc să mă uit către mulțime, totul va fi bine.
   Chiar în momentul în care cred că n-are cum să fie mai rău, titlul melodiei apare pe ecran.
   - Cântăm Grandma Got Run Over by a Reindeer? întreb oripilată.
   - Da!
   Arată spre puloverul lui.
   - E perfect!
   Cântecul începe și noi cântăm. La un moment dat reușesc să ridic privirea și îl văd pe Wes. Stă lipit de spătarul canapelei și sunt sigură că se prăpădește de râs. Mă uit la Olivia și ea face cam același lucru.
   At the scene of the attack..., cântăm.
   Apoi Judd începe să cânte mai tare.
   She had hooforints on her forehead and incriminating Claus marks on her back.
   Las microfonul jos și mă uit la Judd.
   - Ăsta e cel mai nasol cântec inventat vreodată.
   El mă privește perplex.
   - Pe bune? Asta crezi?
   Îi dau microfonul lui Judd și mă duc să mă așez pe canapea în timp ce el continuă să cânte.
   Cântecul se apropie de final când doamna Brown, gazda petrecerii, intră în cameră, bătând din palme pentru a capta atenția tuturor. E o femeie drăguță și vioaie și are acel accent puternic sudist care face ca unele cuvinte să fie de nerecunoscut.
   - E timpul pentru jocuri! strigă ea peste muzică.
   Mă întorc către Judd.
   - Ce jocuri? întreb.
   Rânjetul lui îmi spune că ar trebui să mă tem.
   - Jocuri distractive, zice el, apoi mă trage către mijlocul camerei.
   - Bine, sunt tineri contra bătrâni, zice doamna Brown. Așezați-vă pe două rânduri - tinerii în stânga mea, boșorogii în dreapta mea, băiat-fată-băiat-fată.
   Privesc în timp ce încăperea se împarte în două grupuri, Judd se așază pe rând lângă mine și pare super-încântat de joc. Wes e în spatele meu cu Laurel.
   Doamna Brown stă în față ținând în mână două portocale mari, câte una în fiecare mână.
   - Uite ce o să facem. Pun o portocală sub bărbia primei persoane de pe fiecare rând, apoi voi trebuie să vă întoarceți și să i-o dați persoanei din spatele vostru, însă nu vă puteți folosi de mâini!
   Of, Doamne!
   Cineva dă drumul la muzică în timp ce doamna Brown așază portocalele. Bineînțeles, Charlie e în fața rândului nostru și mișcă din sprânceană către Izzy.
   Eu va trebui să iau portocala de la Judd, apoi să i-o dau lui Wes.
   Presupun că nu contează că îmi transpiră mâinile, din moment ce nu le pot folosi!
   Doamna Brown dă startul și Charlie se repede la Izzy.
   N-ai cum să dai portocala mai departe fără să fii extrem de aproape de persoana căreia încerci să i-o dai. Adulții le scapă pe ale lor și trebuie s-o ia de la capăt. Au tras cu toții la măsea destul de tare și nu se pot opri din râs suficient pentru a putea da portocala mai departe.
   Până să-mi dau seama, Judd a luat portocala și se întoarce spre mine.
   - Vin, Sophie! zice el, apoi mă trage mai aproape.
   Îmi întorc capul într-o parte și încerc să-mi țin bărbia cât mai lipită de portocală. Judd e un tip înalt și cu toate chestiile de pe puloverul meu și de pe al lui, e dificil să ne apropiem unul de altul. Îmi lipesc în cele din urmă bărbia de portocală. Judd se îndepărtează încetișor, iar eu mă întorc către Wes.
   Apoi ezit.
   El ridică din sprâncene și își lasă capul într-o parte, aproape provocator. De ce sunt agitată în legătură cu apropierea de Wes? Îl cunosc de-o viață.
   Charlie îmi scandează numele, iar eu purced la treabă. Mâinile mele se fixează pe umerii lui, trăgându-l mai aproape în timp ce-mi înclin capul. El mă cuprinde cu brațele și ne lipim unul de celălalt. Simt cum Wes înșfacă portocala și dau să mă retrag. Însă e prea repede. Portocala se desprinde. Wes se lipește de mine, oprind portocala chiar sub claviculă, unde rămâne înfiptă între o fundă roșie cu paiete și un ornament de Crăciun.
   - Păi, e cam ciudat, zice el.
   Ridică privirea înspre mine, ținând portocala lipită de mine cu obrazul.
   Arată ridicol. Râzând, mă uit în cealaltă parte a încăperii, unde portocala adulților se mișcă cu rapiditate în josul rândului, apoi mă uit în jos la el.
   - Nu-i putem lăsa pe babalâci să câștige! zic. Ia portocala!
   El începe să mute portocala cu fața, încercând să o bage sub bărbie.
   Aceasta se rostogolește înspre umărul meu, apoi în josul brațului. Wes stă ghemuit lângă mine, deoarece e mult mai înalt decât mine, iar eu stau pe vârfuri încercând să-mi ridic umărul către bărbia lui.
   - Nu te mai foi atât! zice el.
   - Nu te pricepi la asta! îi răspund.
   Charlie e lângă noi, încercând să-i dea instrucțiuni lui Wes, însă tot ce reușește Wes să facă e să rostogolească portocala pe brațul meu, apoi s-o aducă înapoi până la umăr, până ce se apropie destul de tare de sânul meu.
   - Trebuie să iei portocala și s-o dai mai departe, zic.
   El reușește în cele din urmă s-o fixeze în locul potrivit. Wes mă mai strânge o dată în brațe, apoi se îndepărtează.
   Laurel reușește s-o ia fără probleme, apoi se întoarce către tipul din spatele ei.
   Wes se uită la mine peste umăr și inima începe să-mi bată cu putere.
   Ne uităm unul la altul timp de câteva secunde, înainte ca el să se întoarcă.
   Când îi învingem pe adulți, Judd mă ridică în brațe și mă învârte prin cameră.
   Doamna Brown ne captează atenția pentru următorul joc.
   - O să aleg șase tineri și șase adulți.
   Sunt cu noroc; Judd țopăie ca un maniac și arată cu degetul spre mine până când doamna Brown mă alege.
   Ea îmi înmânează o cutie dreptunghiulară de șervețele care are atașată de ea o panglică lungă. Scutur cutia și aceasta zornăie. E plină de mingi de ping-pong.
   Nici nu-mi pot imagina ce înseamnă chestia asta.
   - Acum, oameni buni, legați-vă cutia în jurul taliei astfel încât cutia să se afle chiar deasupra fundului cu deschizătura în sus.
   Olivia mă ajută s-o leg pe a mea cum trebuie. Observ că și Charlie și Wes sunt selecționați pentru întrecerea asta. Mă uit după Laurel, însă n-o văd nicăieri.
   Wes stă cu mâinile ridicate pentru ca Charlie să-i poată lega cutia în jurul mijlocului. Tricoul îi stă mai strâns pe bicepși decât îmi amintesc - arată de parcă a tras de fiare. Arată... bine.
   Îndepărtez imediat gândul. De ce îi studiez brațele lui Wes?
   Doamna Brown bate din palme de câteva ori.
   - Bun, când strig Start! dansați și dați din popou până când toate mingile cad din cutie.
   Scutur din cap spre Olivia și mimez cuvântul Nu!
   Ea râde, încuviințează din cap și mimează cuvântul Da! Muzica reîncepe și doamna Brown zbiară:
   - Start!
   Apoi începem cu toții să ne mișcăm. Descopăr repede că mișcările în sus și în jos nu sunt bune, așa că încep să mă mișc dintr-o parte într-alta.
   Practic arăt de parcă mă aflu în ciclul de centrifugare al mașinii de spălat.
   Ar trebui să mă simt umilită, însă nu știu de ce nu mă simt așa.
   Charlie se mișcă într-un mod trăsnit, în care mâinile îi sunt pe podea și fundul în aer și și-l mișcă dintr-o parte într-alta. Mingile sale de ping-pong zboară peste tot. Wes pare să se confrunte cu aceeași problemă ca și mine. Se îndreaptă spre mine în timp ce-și mișcă șoldurile înainte și înapoi.
   - Nu te bucuri că ai venit? strigă el peste muzica de fundal.
   - Încă nu sunt sigură! îi strig înapoi.
   - Ne vom ajuta unul pe altul. Dă-mi mâna. O să te las pe spate și să sperăm că-ți vor cădea toate mingile.
   Îi întind mâna dreaptă și mă las pe spate. El își ține mâinile pe după umerii mei în timp ce dau din șolduri.
   - Asta înseamnă trișare, zice o femeie mai în vârstă.
   Ea țopăie de parcă ar sta pe un băț pogo.
   - A zis să dansăm, și dansăm! zice Wes.
   Charlie vine lângă noi și strigă:
   - Zâmbiți!
   Alte poze.
   - Lui Margot o să-i placă, zice Charlie.
   Dau ochii peste cap și Wes râde.
   Când cutia mea e goală, spun:
   - Bun, acum e rândul tău.
   Schimbăm poziția și, în câteva secunde, mă aflu deasupra lui Wes.
   Continuăm să ne răsucim și rămânem amândoi fără suflare.
   - Îi suntem datori lui Judd pentru chestia asta, îi spun lui Wes.
   Judd a reușit ca și Wes să fie ales.
   El ridică din sprâncene și mă trage mai aproape de el.
   - După ce terminăm, strecoară telefonul meu în buzunarul din spate al pantalonilor lui Judd.
   Mă uit repede la Judd înainte de a mă întoarce către Wes.
   - De ce?
   - Ai zis că-i suntem datori. Am exact ceea ce trebuie.
   După alte câteva răsuciri, cade și ultima minge de ping-pong, însă un grup mai în vârstă ne-a învins deja. În timp ce-mi dezleg cutia de la talie, Wes îmi întinde telefonul.
   - Pune-l acolo unde ți-am spus.
   Scutur din cap.
   - Nu. În niciun caz.
   Wes își dă ochii peste cap.
   - Haide!
   El își pune mâinile pe umerii mei, apoi mă răsucește până când mă aflu cu fața la Judd, care e prea ocupat să stea la palavre cu fiul doamnei Brown, Brandon.
   - Are pantalonii atât de largi, încât nici n-o să simtă.
   A trecut mult timp de când n-am mai luat parte la o farsă. Trag cu putere aer în piept și mă îndrept către Judd.
   - Bună, zice el în momentul în care mă opresc lângă el. L-ai cunoscut pe Brandon?
   - Mulțumesc că m-ai lăsat să-ți stric petrecerea, zic.
   Mă dau mai aproape de Judd și îi pun o mână pe umăr, de parcă aș vrea să-i spun un secret. Așa cum am sperat, el se apleacă mai tare spre mine.
   - Știi cumva unde e toaleta? întreb.
   Îi strecor telefonul lui Wes în buzunarul din spate, exact în momentul în care se întoarce și arată înspre un hol aflat în partea cealaltă a camerei.
   - Unde e holul ăla, la capăt, a doua ușă pe dreapta, încuviințez din cap cu un zâmbet ridicol de mare și mă îndrept în acea direcție, răzgândindu-mă de îndată ce și-a concentrat iarăși atenția asupra lui Brandon.
   În momentul în care mă întorc din nou la Wes, văd că au apărut și Charlie și Olivia.
   - Bun, ce urmează? zic.
   Wes zâmbește.
   - Scoate-ți telefonul și sună-mă.
   Nu-mi dau seama dacă Olivia și Charlie știu ce se întâmplă. Intru în lista de contacte și apăs pe numele lui Wes.
   - Deci ce se va...
   Sunt întreruptă de sunetul strident al unui claxon. Aproape toți cei din jurul lui Judd tresar, iar Judd sare ca o pisică din desene animate care-și lasă blana în urmă.
   E de necrezut, serios, cât de sus a putut sări. Claxonul sună întruna.
   Judd se apucă cu mâinile de fund, încercând să-și dea seama ce se întâmplă.
   - Poți închide acum, zice Wes, râzând.
   - Da, sigur!
   Mă uit la ecran și apăs butonul roșu. Nu mă pot opri din hohotit în timp ce-l privesc pe Judd.
   - Chestia asta nu se demodează niciodată, zice Charlie, iar eu presupun că nu e prima oară când i-au făcut farsa asta.
   Judd scoate telefonul din buzunar și se uită la ecran. Se îndreaptă spre noi, fluturând telefonul lui Wes și zice:
   - Bună asta, Sophie!
   Olivia se apleacă peste umărul meu și tastează numele lui Wes pe telefon. Claxonul se declanșează din nou, aproape trântindu-l pe Judd la podea de data asta. Ne chircim de râs.
   - Ce faceți?
   Ne întoarcem toți și ne pomenim cu Laurel în spatele nostru, stând cu brațele încrucișate la piept.
   - Facem mișto de Judd, zice Wes.
   - Mda, nu prea am putut rezista, adaugă Charlie.
   Laurel își dă ochii peste cap.
   - Nu știu de ce trebuie să te comporți ca un țânc.
   Eu și Olivia schimbăm priviri piezișe. Adică e copilăresc ce facem? Poate. Însă e și amuzant. Și pe Judd nu pare să-l deranjeze, așa că nu e nicio pagubă.
   Wes nu-i răspunde.
   - Ești gata de plecare? îl întreabă ea.
   Doamna Brown pregătește deja următorul joc. Camera e încă plină, muzica se aude în continuare, iar masa e tot plină de mâncare. Această petrecere nu se apropie de sfârșit.
   El scutură din cap.
   - Nu prea.
   Ea se uită la el.
   - Mi-a dat Mia mesaj. E la o petrecere în centru și sunt acolo mulți de la școală. Vrea să mergem și noi.
   Wes ne aruncă o privire înainte de a se întoarce cu spatele la ea.
   - Nu prea am chef să stau cu niște oameni pe care nu-i cunosc.
   - Păi, eu nu prea voiam să vin la o petrecere de liceu.
   Umerii lui Wes se încordează. Nu trebuie să mă uit la el ca să-mi dau seama că e nervos. Eu, Charlie și Olivia ar trebui, într-adevăr, să ne îndepărtăm, însă niciunul din noi nu face vreo mișcare.
   - Da, e nasol să fii nevoită să-ți petreci timpul cu aceiași prieteni cu care ți l-ai petrecut acum mai multe luni, ripostează Wes.
   Laurel ridică o sprânceană.
   - Atunci, presupun că merg singură.
   El încuviințează.
   - Presupun că da.
   Se uită unul la altul preț de câteva secunde. Apoi ea se răsucește pe călcâie, fără să se oprească până ce iese.

   Miercuri, 23 decembrie

   Întâlnirea nr. 4: Alegerea Sarei
   Când mă trezesc, am capul tulbure. Frânturi și părți dintr-un vis ce îți lasă senzația de ceva foarte real încă îmi persistă în minte și îmi ia câteva minute să separ realitatea de ficțiune. În acest vis, toți tipii au venit acasă la bunica, pregătiți să mă ia la întâlnire. Era ca o apocalipsă zombie, cu excepția faptului că tipii nu erau morți.
   Mă înfior și dau așternuturile deoparte, sperând că un duș va îndepărta coșmarul. Coborând scările, aud zgomot din bucătărie. Însă nu mai simt groaza cu care sunt obișnuită. În schimb, mă pomenesc întrebându-mă dacă verișoara mea Frannie a reușit s-o convingă pe mătușa Kelsey s-o lase să se uite la Coșmar înainte de Crăciun, despre care nu mai contenea să vorbească ieri la micul dejun. Și oare Olivia și Charlie știu ce se întâmplă cu Wes și Laurel?
   Mda, chiar vreau să știu răspunsul la întrebarea asta.
   Judd e prima persoană pe care o văd când intru în bucătărie.
   - Ce mai faci, Sophie? strigă el din locul unde stă cu Charlie la una dintre mesele suplimentare.
   Alți membri ai familiei mele mișună prin bucătărie și camera de zi cu căni de cafea în mâini și farfurii pentru micul dejun. Judd e îmbrăcat tot cu puloverul de-aseară, însă arată de parcă cineva i-a mâncat toate bomboanele, lăsând în urmă ambalajele care încă ies pe fundul renului.
   Merg la el și arăt înspre pieptul lui.
   - Se pare că ai fost jefuit.
   El privește în jos, apoi își dă capul pe spate și izbucnește într-un râs suficient de puternic, încât să capteze atenția familiei mele foarte zgomotoase.
   - Nu. Doar că mi s-a făcut puțin foame pe la miezul nopții. La Charlie acasă nu e, efectiv, nimic de mâncare.
   Charlie îi dă peste umăr.
   - Frate, avem mâncare!
   Bunica a așezat micul dejun sub formă de bufet suedez, așa că înșfac o farfurie și aștept la coadă în fața blatului de bucătărie. Aromele de șuncă, scorțișoară și cafea mă fac să salivez.
   Cele patru fete ale mătușii Kelsey stau așezate în niște scaune lipite de perete și toată fața le e acoperită de glazură.
   - Bună, Fran! strig. Cum a fost filmul?
   Fran face ochii mari. Se apleacă în față în scaun și zice cu o voce serioasă:
   - A fost atât de înfricoșător!
   R-ul pe care-l pronunță sună ca u și e sincer cel mai drăgălaș lucru pe care l-am auzit vreodată.
   Chiar în momentul în care sunt pe cale să-mi umplu farfuria, o văd pe Sara strecurându-se pe ușa din spate și începând să scrie pe panou. Toți cei din cameră tac, chiar și bebelușii, ca și cum toată dimineața ar fi așteptat acest moment.
   Și probabil că au așteptat.
   Sara termină de scris și se răsucește pe călcâie pentru a sta cu fața la noi.
   - Voi câștiga, zice ea.

   Crăciun în subteran
   Ora 20:00
   Ținută de gală
   (Cu siguranță voi merge la cumpărături cu tine!)

   - Că doar nu i-ai făcut rost de o întâlnire la Crăciun în subteran, zice unchiul Michael. La naiba, am tot încercat să obțin bilete la chestia asta de când am ajuns în oraș!
   - Ce e Crăciun în subteran? întreabă mătușa Patrice.
   Sunt oarecum ușurată că mătușa Patrice n-a auzit niciodată de asta, însă singurul lucru la care mă pot gândi acum este ȚINUTA DE GALĂ.
   - Sara, spune-ne ce este Crăciun în subteran, zice bunica.
   Astăzi poartă un șorț cu imaginile unei spatule, a unui tel, a unei linguri și a unui sucitor cu cuvintele Alegeți-vă armele scrise sub ele.
   Sara își freacă mâinile, în mod evident plăcându-i foarte tare să se afle în centrul atenției.
   - Păi, Crăciun în subteran e cea mai mare și mai cool petrecere pe care a văzut-o vreodată orașul ăsta. Consiliul regional de arte o organizează și se întâmplă o dată la doi ani, pentru că sunt atât de multe lucruri de planificat. Părinții prietenei mele au unul dintre restaurantele locale care livrează mâncare pentru petrecerea asta și, Soph, o să te dea pe spate.
   - E o petrecere destul de dezlănțuită, Sara. Ce vârstă are cel cu care se întâlnește? Ești sigură că e evenimentul potrivit pentru verișoara ta?
   Unchiul Charles își privește serios fiica.
   Ea își pune mâinile în șolduri.
   - Tată, are aproape 18 ani. Mătușa Patrice i-a fixat o întâlnire cu un boboc, la fel și eu. E boboc la colegiu.
   Ridic din sprâncene. Petrecere dezlănțuită? Iar cel cu care mă întâlnesc e la colegiu?
   Toată lumea începe să vorbească în același timp. Mă trântesc pe un scaun lângă Charlie, Judd și Olivia.
   - Frate, Sara te-a întrecut, zice Judd.
   Charlie îl lovește iarăși în umăr.
   - Frate, tu ai fost cel cu care i-am fixat întâlnirea, așa că faci mișto de tine!
   Judd face cu ochiul și nu mă pot abține să nu zâmbesc.
   Olivia își ia farfuria și se îndreaptă spre chiuvetă.
   - Sophie, ce ai de gând să porți?
   Când eram mai mici, obișnuiam să ne jucăm în șifonierul mătușii Camille, care era plin de pălării, rochii de ocazie, mănuși, pantofi cu toc și orice ți-ai fi putut imagina. Ne îmbrăcam cu ce găseam pe acolo și mătușa Camille ne servea cu ceai și fursecuri. Îmi plăcea, însă nu atât de mult ca Oliviei.
   - Habar n-am, răspund.
   - Sunt supărată că nu pot merge și eu, zice ea.
   Apoi îmi pică fisa: nu voi avea întăriri la această întâlnire.
   - Deci nimeni din familie nu va fi la petrecerea din seara asta? întreb.
   Nimeni nu spune nimic, apoi las capul pe masă. Sara trece pe lângă mine și își plimbă mâna prin părul meu lung.
   - Nu-ți fă griji, Soph. Cel cu care te întâlnești e foarte sexy. O să cazi pe spate.
   - Un tip supersexy care tocmai s-a întâmplat să fie disponibil pentru una dintre cele mai mișto petreceri ale anului.
   Sara zâmbește.
   - Așteaptă doar. Vei vedea.

   O sun pe Addie când casa se golește după micul dejun. Pare la fel de încântată ca Olivia să mă sfătuiască cu ce să mă îmbrac.
   - Am rochia perfectă. Gabby a purtat rochia asta superbă anul trecut, la bal, și știu că-ți vine și ție. Și dacă nu-ți vine, găsește Maryn ceva să porți. Ea merge mereu la petreceri organizate de frății.
   Addie mai are două surori, așa că nu duce niciodată lipsă de haine.
   - Bine, poate vin până acolo dacă prind o pauză de la muncă.
   Mai vorbim câteva minute. Mor de curiozitate să întreb despre Griffin, însă n-o fac. Îi promit să o sun mai târziu, apoi sar la duș. Când ies, constat că Margot mi-a umplut telefonul de mesaje.
   Margot: CRĂCIUN ÎN SUBTERAN!
   Margot: Nu sunt sigură că ești pregătită pentru petrecerea asta.
   Margot: Vor fi oameni goi acolo. Multă piele. Și nuditate.
   Abia dacă reușesc să-mi usuc mâinile suficient de bine pentru a-i răspunde.
   Eu: Cum adică, oameni goi???
   Margot: GOI. Cu haine puține sau deloc. Eu și Brad am fost la o petrecere de genul ăsta acum câțiva ani și credeam că lui Brad o să-i iasă ochii din cap. Iar cei goi aveau mâncare pe ei. Pe care trebuia s-o mănânci!
   Eu:???
   Eu: Ce!?!?!?!?!?!
   Olivia ciocane la ușă și aproape că scap telefonul din mână.
   - Grăbește-te, strigă ea de dincolo. Bunica ne dă liber ca să-ți cauți rochie!
   Strâng prosopul mai tare în jurul meu și deschid.
   - Știai că vor fi oameni goi la petrecerea din seara asta? Cu mâncare pe ei?
   Ea chicotește.
   - Nu pot să cred. Lasă-mă un minut, zic, apoi închid ușa.
   Mă îmbrac la repezeală și îmi usuc părul astfel încât apa să nu mi se prelingă pe spate.
   Olivia e întinsă pe pat când ies din baie.
   - Povestește-mi despre oamenii goi, spun.
   Ea se rostogolește pe burtă și se uită la mine.
   - Din ce am auzit, sunt tipi și tipe îmbrăcați în costume. Costume mititele, care se potrivesc cu tema aleasă. Apoi unii sunt așezați pe mese cu mâncare pe ei ca și cum ar fi niște platouri. Toate astea pentru a șoca.
   Ceva foarte scandalos.
   - Oho, și ce șocată o să fiu! zic. Mai departe. Addie zice că surorile ei au rochii pe care le pot împrumuta pentru diseară!
   Ea sare din pat.
   - Perfect! Hai s-o luăm pe Sara și să mergem.
   Câteva minute mai târziu ne aflăm în mașina mea mergând pe I-20 către Minden.
   Olivia începe să râdă de ceva de pe telefonul ei.
   - Poza asta postată de Charlie e neprețuită!
   De pe bancheta din spate, Sara se apleacă în față.
   - Sunteți cu toții niște drăguți!
   Olivia ține telefonul ca să pot vedea și aproape că ies de pe carosabil.
   E cea pe care a făcut-o Charlie seara trecută când eu și Wes dansam, încercând să golim cutia de șervețele umplută cu mingi de ping-pong.
   Doar că nu-ți poți da seama ce facem. Pare că Wes m-a lăsat pe spate și că amândoi râdem cu poftă.
   - Până acum, patru oameni l-au etichetat pe Griffin în comentarii, zice Sara.
   Olivia râde.
   - Bun!
   Vreau să mă lovesc cu capul de volan. În dimineața asta am primit un alt șir de mesaje de la el, toate spunând aceleași lucruri: „Am făcut o greșeală” și „Te rog, vorbește cu mine”. Presupun că poza asta l-a stârnit.
   - Griffin vrea să ne împăcăm. Zice întruna că a făcut o greșeală și că nu vrea cu adevărat să luăm o pauză.
   Olivia se răsucește pe locul ei și se uită la mine.
   - Asta vrei și tu?
   Îmi întind gâtul într-o parte, apoi în cealaltă parte, încercând să eliberez tensiunea pe care o simt.
   - Pur și simplu, nu știu dacă el chiar crede ceea ce spune sau dacă nu cumva e o reacție la faptul că m-a văzut cu alți tipi.
   Olivia își mușcă buza inferioară.
   - Ai de gând să te vezi cu el când ajungem în Minden?
   Ridic din umeri.
   - Nu știu. O parte din mine crede așa: mergi mai departe și termină cu chestia asta. Lămurește-o cu el într-un fel sau altul. Însă deocamdată nu știu sigur dacă pot face față. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că el a fost foarte supărat când a auzit că urma să nu merg la Margot. Adică de ce s-a schimbat atât de repede?
   - Păi, cred că ai răspunsul, zice Olivia.
   - Trebuie să termini întâlnirile, Sophie! adaugă Sara.
   Mergem în tăcere câteva minute, apoi telefonul începe să-mi zbârnâie.
   - O, Doamne, e din nou Griffin? întreb în timp ce Olivia se uită în telefonul meu.
   Ea râde.
   - Nu. E Seth. Vrea să știe dacă poți ieși cu el mâine, la prânz, din moment ce e ziua ta liberă.
   Înainte de a putea să-i dau un răspuns, ea îmi deblochează telefonul și caută conversația mea cu el.
   - Ți-a dat mesaje, însă îl ignori.
   - Nu-l ignor. S-au întâmplat multe! mă uit cu mustrare la ea. Dar tu ai auzit cumva de intimitate?
   Ea își dă ochii peste cap.
   - Îl ignori.
   - Mă rog. Spune-i că mi-ar plăcea să iau prânzul cu el.
   Totuși știu că nu ăsta ar fi fost răspunsul meu, dacă Olivia nu m-ar fi făcut să-mi pară rău de faptul că nu l-am băgat în seamă.
   Olivia își trimite mesaje cu el timp de câteva minute, apoi râde din nou.
   - Ce spune?
   - Ei bine, Judd îți scrie acum. A lansat o provocare.
   - Judd e ăla cu puloverul cu renul care face caca? întreabă Sara.
   - Mda, ăla, zice Olivia.
   - Care e provocarea? întreb.
   - Are o listă de chestii pe care vrea să le faci cât timp te afli la Crăciun în subteran. Însă trebuie să existe și o dovadă fotografică. A zis că va fi ca o vânătoare de comori.
   Judd e în mod oficial nebun.
   - Hai să auzim lista.
   Olivia aproape că nu se poate opri din râs ca să poată citi.
   - Bine, prima, și citez... Un filmuleț cu tine mâncând niște mâncare de pe pielea goală a altcuiva. Puncte bonus dacă acea mâncare e pe fese. Sunt cuvintele lui, nu ale mele.
   Îmi sprijin capul de tetieră.
   - Mă sperie ca naiba numai gândul că așa ceva este posibil.
   - Doamne, ce mi-aș mai dori să merg cu tine, zice Olivia.
   Sara oftează.
   - Și eu.

   - Arăți beton, zice Addie în timp ce mă învârt în fața oglinzii de pe ușa șifonierului.
   Rochia e incredibilă. Nu știu ce material este, însă e moale și se lipește de mine de parcă ar fi o a doua piele. Rochia e lungă, măturând podeaua și culoarea argintie are puțin luciu, așa că strălucește în momentul în care lumina cade pe ea.
   - Dar încetează să mai tragi de partea de sus, zice Olivia.
   Rochia e fără bretele și am sentimentul nesfârșit că în câteva secunde va aluneca de pe mine.
   - Rochia nu pleacă nicăieri.
   Addie îmi dă o pereche de pantofi cu tocuri și mi-i pun în picioare. A venit și ea cu noi la bunica, să mă ajute să mă pregătesc. Nu-mi dădusem seama cât de mult îmi lipsise până n-am văzut-o deschizând ușa. Au fost o jumătate de duzină de rochii de ales pentru mine în șifonierele surorilor ei, însă în secunda în care am pus ochii pe asta, am știut că ea e aleasa.
   - Ești sigură că Gabby n-o să se supere, dacă o împrumut? întreb.
   - Nu, deloc.
   Aud sunetul unui aparat foto și mă răsucesc pe călcâie. Olivia ridică mâinile.
   - Liniștește-te. I-o trimit doar lui Margot.
   - Apoi fiecare membru al familiei noastre o va avea în cel mult 10 minute.
   - Păi, măcar ținuta asta nu pâlpâie intermitent, zice Olivia. Bine, îmi pare rău, e posibil să o fi postat din greșeală.
   Felul în care zâmbește îmi spune că n-a fost nicio greșeală.
   - Olivia! Îi smulg telefonul.
   Fotografia arată rochia din spate, unde e la fel de frumoasă ca în față.
   Am hotărât împreună să-mi las părul desfăcut, iar Olivia mi l-a aranjat în bucle lejere. În poză am fața întoarsă într-o parte și privesc în oglindă, așa că nu mi se vede decât profilul. Lumina care intră pe fereastră cade pe rochie și o face să strălucească puternic.
   - Uite ce bine arăți în poză, zice ea.
   Nu mă pot abține să nu zâmbesc. Apoi văd comentariul - Cenușăreasa pregătindu-se pentru seara ei importantă! și scot un geamăt.
   - Pe bune, Liv? Cenușăreasa? Asta înseamnă că voi sunteți surorile vitrege?
   - Doar dacă asta înseamnă că mergem și noi la bal, zice Addie.
   Apoi încep să apară comentariile. Majoritatea sunt despre cât de drăguț arăt, însă observ că Griffin a fost deja etichetat de două ori. Scot din nou un geamăt.
   Când telefonul începe să zbârnâie, nu sunt deloc surprinsă. Îl deschid și văd cel mai recent mesaj al lui.
   Griffin: Nu știu ce se întâmplă, însă trebuie să vorbesc cu tine. Trebuie să te văd.
   Degetul îmi zăbovește deasupra tastaturii, însă habar n-am ce să-i spun. Oare mi-ar mai fi trimis mesaje, dacă aș fi stat acasă și aș fi plâns din cauza lui? Asta e partea peste care nu pot să trec.
   Așa că, în loc să-i răspund, arunc telefonul pe micul fotoliu de lângă geam.
   - Pariez că bunica are un colier sau o brățară care să se potrivească perfect cu rochia asta, zice Olivia, apoi se îndreaptă spre ușă.
   Addie sare de pe pat, urmând-o.
   - O, vreau să văd și eu.
   Pentru prima oară în această zi, rămân singură. Arunc o privire la telefon și îmi dau seama că n-am mai primit vești de la Margot de dimineață.
   Mă așez în fotoliu și încep conversația.
   Eu: Ce se întâmplă? Ai fost extrem de tăcută astăzi.
   Nu răspunde imediat, lucru care mă îngrijorează. Lăsându-mă pe spate în fotoliu, atentă să nu-mi stric părul, mă zgâiesc la telefon până când un bubuit constant de afară îmi captează atenția. Mă uit prin jaluzea și privesc în jos pe aleea care duce de la casa bunicii până la casa lui Wes.
   Și iată-l, aruncând la coșul de baschet. Pare că face chestia asta de ceva vreme, pentru că și-a scos tricoul și părul lui pare ud de transpirație.
   Wes bate mingea de câteva ori, apoi trage la coș. Aceasta intră în plasă.
   Recuperează mingea și repetă. Are un procentaj destul de bun, ratând doar o dată la 4 sau 5 aruncări. Ori de câte ori aruncă mingea, nu mă pot abține să nu mă uit la mușchii de pe spatele său.
   Ce se întâmplă cu mine? Simt că fac din nou parte din gașca celor Patru Fantastici. N-o pot da în bară gândindu-mă așa la Wes.
   Grupul nostru a mai apucat-o pe drumul ăsta înainte și s-a sfârșit dezastruos. Eu și Olivia ne-am dat amândouă seama la începutul liceului că eram îndrăgostite de Wes, însă, pentru că ea a jurat că era mai îndrăgostită de el, eu m-am retras. Au încercat să iasă împreună câteva săptămâni, însă pur și simplu n-a mers. Apoi nu și-au mai vorbit luni bune, lucru îngrozitor pentru noi toți.
   Charlie ne-a adus împreună și le-a spus să treacă peste asta. Am fost cu toții de acord că prietenia noastră era mult mai importantă și am decis că vom fi doar prieteni. Și, de atunci, doar asta am fost.
   Însă gândurile care-mi năpădesc mintea în timp ce-l privesc nu sunt acelea pe care le-ai avea referitor la un prieten. Pe bune, cum a făcut toți mușchii ăia?
   Sara intră în cameră și scoate un țipăt.
   - Sophie! Arăți perfect.
   Mai să cad de pe scaun. Închid jaluzeaua ca să nu-și dea seama că eu, efectiv, salivam la vederea lui Wes pe jumătate gol și transpirat. Înșfac poșeta cu mărgele și mai verific o dată telefonul să văd dacă mi-a răspuns Margot, înainte de a-l vârî înăuntru.
   - Mulțumesc, Sara! Încerc să nu fiu speriată în legătură cu petrecerea asta. Sau de tipul de la colegiu cu care mi-ai fixat întâlnirea.
   E atât de încântată, încât efectiv tremură.
   - Păi, e aici! Ești gata?
   Vreau să mă vâr în pat. Nu știu dacă am fost vreodată atât de agitată în legătură cu o întâlnire, mai ales de când mi se derulează în minte lista lui Judd.
   Apoi Olivia și Addie se întorc înarmate cu coliere, brățări și cercei.
   După ce consideră că în sfârșit sunt îmbrăcată și pregătită, Addie zice:
   - Bun, hai să-l verificăm pe tipul ăsta.
   Casa e înțesată de lume, așa cum am știut că va fi. Toată lumea vrea să asiste la întâlnire. Nu-l cunosc pe tipul cu care ies, însă deja îmi pare rău pentru el. Nu-mi pot închipui cum e să scoți la întâlnire o fată și să ai 20 de persoane care să se zgâiască la tine.
   În capul scărilor, trag cu putere aer în piept. Antreul e plin, însă nu mă așteptam să văd foaia de pariuri lipită cu bandă adezivă pe perete lângă un vechi portret de familie. Graham stă lângă foaie cu câteva pixuri în mână și se poartă ca tipul ăla de la bâlci care încearcă să-i ispitească pe trecători să se oprească și să joace.
   Ce jenant!
   Ajung la baza scării și un tip în smoching face câțiva pași spre mine.
   Plăcut surprinsă e puțin spus. Sara avea dreptate. E sexy.
   - Bună, sunt Paolo Reis.
   Îmi întinde o mână, iar eu îmi așez mâna într-a lui. E înalt, are ochi mari și căprui și părul, închis la culoare, e puțin ondulat, doar puțin, pentru volum.
   - Arăți superb!
   Bine, Sara a câștigat. Și după privirile pe care Charlie și Judd le aruncă din cealaltă parte a camerei știu și ei asta.
   - Mulțumesc! Și tu arăți foarte bine.
   Sara radiază de fericire. La fel și Olivia și Addie. Bineînțeles, Olivia a imortalizat toate astea cu camera telefonului, așa că trebuie să mă pregătesc sufletește pentru postările care vor urma.
   Paolo se întoarce spre bunicul și îi strânge mâna.
   - O voi aduce devreme acasă.
   Bunicul îi strânge mâna, apoi se apleacă să mă sărute pe frunte.
   - Arăți exact ca maică-ta când era de vârsta ta. Să te distrezi, fetiță scumpă!
   Nu voi plânge. Cu siguranță n-o voi face.
   Doi unchi se duc la Graham și încep să se certe pe o cutie. Presupun că, după ce s-au uitat mai bine la Paolo, vor să-și schimbe pariul.
   - Nu v-o pot da, zice Graham. Mătușa Kelsey a revendicat-o deja.
   Încerc să ignor ridicolul situației.
   Cu mâna încă într-a lui, Paulo mă conduce prin antreu și ieșim pe ușă.
   Mergem pe aleea pavată cu piatră cubică spre locul unde își are mașina parcată, în momentul în care privesc spre casa lui Wes. El e încă pe alee, tot fără tricou, însă își ține mingea lipită de șold și ne privește.
   Privirea sa o surprinde pe a mea și face un ușor semn cu capul. Îl salut la fel, apoi mă strecor în mașina lui Paolo, în timp ce acesta îmi ține ușa.
   - Cred că n-am mai fost niciodată atât de stresat când am venit să iau o fată la întâlnire, zice Paolo după ce se suie în mașină.
   - Pe bune? Nu s-a văzut, zic eu.
   Dacă asta înseamnă pentru el a fi stresat, nu-mi pot închipui cum arată când are încredere în el.
   Mă privește înainte de a porni motorul.
   - Erau atâția oameni acolo!
   Încep să râd.
   - Bine ai venit în lumea mea!
   Ne îndepărtăm de casa bunicilor. Refuz să mă uit înapoi să văd dacă Wes ne mai urmărește. În schimb, îmi îndrept atenția către Paolo.
   - Bun, o să întreb pur și simplu. De ce Dumnezeu n-ai deja parteneră pentru petrecerea asta? Adică e ceva ce ar trebui să știu?
   El râde.
   - Ești directă. Îmi place asta.
   Nu cred că are de gând să mai spună și altceva, însă își drege glasul.
   - E o fată, începe el.
   - Întotdeauna este, zic și el râde din nou.
   - M-am mutat aici pe la jumătatea liceului, însă am întâlnit-o abia când eram la LSU, cu toate că e de aici. Lucrurile sunt complicate. Credeam că poate dacă facem amândoi o pauză, unele dintre problemele pe care le avem se vor rezolva de la sine, însă lucrurile n-arată prea bine.
   - Îmi pare rău, zic.
   Vreau să adaug sunt sigură că se vor rezolva de la sine!, însă sună neconvingător. Și cu siguranță nu mă aflu în ipostaza de a da cuiva sfaturi legate de relație. Privesc prin parbriz, iar Paolo aruncă o privire spre mine o dată, apoi de două ori.
   - Deci ce zicea Sara despre întâlnirile astea?
   Zic:
   - E complicat, iar el râde din nou. L-am auzit pe iubitul meu spunându-i unui prieten că voia o pauză de la relația cu mine, pentru că ultimul an de liceu ar trebui să fie unul plin de distracție.
   - Au! Ce dobitoc.
   - Mda. Așa că asta a fost ideea bunicii de a mă bine dispune.
   Paolo oprește la culoarea roșie a semaforului, apoi se întoarce către mine.
   - Funcționează?
   Îmi înclin capul într-o parte.
   - E diferit. Am avut parte de niște întâlniri ciudate, dar și de unele la care m-am distrat. Fostul meu iubit vede mereu pe rețelele sociale poze cu mine din timpul întâlnirilor și, pentru că nu stau retrasă și nu-mi plâng de milă, mă imploră să mă văd cu el, să stau de vorbă cu el. Așa că presupun că funcționează.
   Semaforul e încă roșu și Paolo vine mai aproape de mine.
   - Atunci asta vom face. O să-i inundăm cronologia cu poze cu noi distrându-ne în seara asta.
   O mașină din spatele nostru claxonează când semaforul se face verde și Paolo își îndreaptă atenția în față. Mă bucur că ratează zâmbetul ridicol care mi s-a răspândit pe chip.
   - Bine, însă nu vreau să fac nimic care să complice și mai tare lucrurile pentru tine.
   - Nu-ți face griji în legătură cu mine. Mingea e la ea. Știe că sunt pregătit când va fi și ea. Eu mă bucur doar că n-a trebuit să merg singur la chestia asta.
   Am hotărât în sinea mea că, oricine e fata asta, e o fraieră.
   E drăguț, simpatic și sincer, iar ea e o proastă.
   - Și de unde te-ai mutat aici?
   - Cabo Frio, un orășel din Brazilia, lângă Rio.
   - Uau! Îți place aici?
   El ridică din umeri.
   - Sunt lucruri care-mi plac și lucruri de acasă de care mi-e dor.
   Mă întorc într-o parte pe locul meu ca să-l pot vedea mai bine.
   - Dintre toate locurile pe care le puteau alege părinții tăi, de ce Shreveport, Louisiana?
   M-am întrebat același lucru și în legătură cu bunicul meu.
   Paolo râde.
   - Au fost niște membri din familia mea care s-au mutat aici acum câțiva ani. Unul dintre verii mei a fost acceptat la facultatea de kinetoterapie de la Universitatea de Medicină. Părinții mei au tot auzit despre cât de faină e viața aici, așa că ne-am mutat. Au deschis un restaurant similar celui pe care-l aveau acasă și le merge bine. Mama s-a implicat în organizarea acestei petreceri de Crăciun în primul an când am ajuns aici, ca să cunoască lume, iar acum e în comitetul de organizare sau ceva asemănător.
   Telefonul îmi zbârnâie și cotrobăi prin poșetă pentru a-l opri.
   - Scuze, aștept un mesaj de la sora mea. Mai are câteva săptămâni până naște primul copil și e imobilizată la pat.
   - Este bine? întreabă el.
   - Sper că da, șoptesc în timp ce deschid mesajul ei.
   Margot: Olivia mi-a trimis o poză cu tine. Arăți atât de bine!
   Eu: Ești bine? N-ai dat niciun semn azi!
   Margot: Sunt bine. A trebuit să merg la doctor. Însă acum sunt acasă. Sunt doar obosită. Trimite-mi niște poze în seara asta. Și distrează-te.
   Eu: Mă voi distra.
   Sunt pe cale de a pune telefonul înapoi în poșetă în momentul în care mai zbârnâie o dată. Însă nu e un mesaj de la Margot.
   JUDD: Nu uita de provocări.
   Dau ochii peste cap și îmi strecor telefonul înapoi în poșetă. Zic, întorcându-mă înspre Paolo:
   - Mai e un lucru cu care mă poți ajuta.

   Paolo mi-a spus că tema petrecerii de anul acesta era „Simte ritmul”, așa că mă aștept la ceva care să aibă legătură cu muzica, însă nu mă aștept să văd grupul de Elviși cântăreți pe trotuar, lângă cabina portarului.
   Abia ce ieșim din mașina lui Paolo, iar aceasta a și dispărut, într-o parte se află o măsuță unde stă o femeie îmbrăcată ca Madonna în anii ei de tinerețe. Țipă în momentul în care îl vede pe Paolo.
   - Ai venit!
   Apoi se uită la mine și țipă iarăși.
   - Sara a zis că ești adorabilă și a avut dreptate!
   Paolo se întoarce spre mine.
   - Sophie, ea e mama mea, Riya.
   - Dar în seara asta îmi poți spune Madonna!
   Ea ne prinde niște brățări la mâini și îl îmbrățișează pe Paolo peste masă.
   - Să vă distrați!
   Trecem pe lângă Elviși, care cântă melodia „Hound Dog” și ne oprim în fața unei clădiri mici, foarte mici, lângă un grup foarte mare. Nici măcar nu e o clădire propriu-zisă. Seamănă mai degrabă cu o cutie având un set de uși duble. Iar noi stăm în fața ei.
   - Ce-i asta?
   Paolo râde.
   - Liftul.
   Mă uit în jurul meu, însă nu văd nimic.
   - Unde duce liftul?
   Paolo mă strânge de mână.
   - Vei vedea.
   Când liftul se deschide, înăuntru e un bărbat care e copia fidelă a solistului vocal de la Aerosmith. El ține ușile deschise și zice:
   - Coborâți?
   Chicotesc și urcăm cât de mulți putem în lift. Imediat ce ușile se închid, sosia lui Steven Tyler începe să cânte Love în an Elevator. Vocea lui seamănă cu cea originală.
   - E curată nebunie, îi șoptesc lui Paolo.
   - Încă n-am ajuns înăuntru.
   Ușile liftului se deschid și mă trag mai aproape de Paolo, temându-mă să nu fiu luată de mulțime. Încăperea e aglomerată, însă tavanele sunt atât de înalte, iar spațiul atât de vast, încât n-ai senzația de claustrofobie.
   - Cu ani în urmă, aici se afla o clădire, însă a fost demolată, îmi spune Paolo. Acest spațiu era subsolul pe care cineva l-a reamenajat acum aproape 10 ani.
   Se întâmplă atâtea lucruri dintr-odată, încât aproape nu pot cuprinde tot ceea ce văd. Spațiul e divizat în două secțiuni, ca niște încăperi mari.
   Fiecare secțiune are o temă muzicală.
   - Hai să vedem ce se întâmplă, zice Paolo și mă trage după el.
   Cred că cei care lucrează aici sunt la fel de numeroși ca invitații. Văd o zonă a anilor ’50 plină cu fete în fustițe cloș dansând cu tipi îmbrăcați în jachete de piele, o hală cu niște măști enorme ce înfățișează fețele pictate ale celor din trupa KISS, o cameră violetă de sus până jos cu o sosie a lui Prince care cântă Little Red Corvette... Și așa mai departe. În momentul în care ajungem în partea din spate, am trecut prin 10 zone diferit regizate. Și prin fiecare spațiu mișună animatorii: o fată pe catalige, acrobați și chiar și un bărbat care înghite flăcări, apoi le scuipă.
   Însă încăperea principală e cea care mă lasă fără cuvinte. E, practic, un carnaval. Totul strălucește, iar fetele stau atârnate în leagăne suspendate în aer în timp ce niște băieți sar de la un stâlp la altul. N-am mai văzut așa ceva.
   Îl urmez pe Paolo până la o măsuță rotundă. Acolo, o femeie stă întinsă pe burtă, îmbrăcată doar cu tanga roșii și un sutien mititel. Joacă rolul de tavă de pe care poți lua niște brioșe miniaturale. Brioșele sunt așezate pe spatele, pe picioarele și chiar și pe fesele ei. Ea și-a așezat bărbia pe mâini și se întoarce să ne privească pe mine și pe Paolo.
   - Le recomand pe cele în catifea roșie. Sunt păcătos de delicioase, zice ea, trimițându-ne o bezea.
   Paolo râde, apoi mă împinge spre masă.
   - Se pare că putem elimina o provocare!
   El ține telefonul ridicat în timp ce eu mă îndrept către masă cu pași mici. Persoanele din jurul meu iau brioșe și își fac poze. E doar o brioșă, îmi spun. Și e învelită într-o hârtiuță, așa că nu atinge pielea propriu-zisă.
   Oricât de ciudată e chestia asta, mă bucur că Judd a inițiat provocările, deoarece ne dă ceva de făcut. Însă bineînțeles că nu-i voi spune niciodată asta lui Judd.
   Mă întorc pentru a mă asigura că Paolo surprinde asta. El îmi face semn că e OK cu degetul mare. Înșfac repede o brioșă de ciocolată din partea de jos a spatelui. Toate cele în catifea roșie sunt pe fundul ei și pur și simplu n-am fost în stare să le ating, fie că sunt puncte bonus sau nu.
   Țin brioșa ridicată și zâmbesc spre cameră, apoi o vâr în gură. Poate că n-am chef să dau curs provocărilor, însă n-am de gând să pierd. Judd a zis că, dacă nu le fac pe toate, trebuie să merg la o a doua întâlnire cu Harold cel cu 100 de Mâini. Olivia, care a dat mesaje în locul meu, l-a pus pe Judd să promită că umblă gol-pușcă pe strada bunicii purtând pe cap doar o tichie de Moș Crăciun și zâmbind tot timpul, dacă termin cu bine lista de provocări. Sinceră să fiu, pierdem cu toții provocarea asta, dacă trebuie să fiu martoră la așa ceva.
   - Una s-a dus, mai rămân nouă, zice Paolo râzând. Serios acum, singura provocare pe care abia aștept s-o văd e cea în care te învârți la bară. Cred că am văzut una în camera heavy-metal.
   - Mă bucur că îți place asta, zic în timp ce mă trage în altă zonă.
   Fata de pe masă strigă după noi:
   - Vă puteți întoarce oricând să mai gustați brioșe!

   Înainte ca noaptea să se încheie, îndeplinesc toate provocările, care includ participarea la un concurs de limbo, cântatul pe scenă cu corul în camera Motown și dansul cu un Elvis. Mi-am umplut cronologia cu zeci de poze. Am 12 mesaje necitite de la Griffin.
   Ne așezăm pe o bancă la nivelul străzii, așteptând ca valetul să-i aducă mașina lui Paolo. Din fericire, aici sus e foarte liniște în comparație cu ce se întâmplă dedesubt.
   Paolo mă înghiontește cu umărul.
   - A fost mai distractiv decât credeam. Probabil că întâlnirea cu Harold cel cu 100 de Mâini a fost destul de nasoală, dacă nu vrei s-o repeți.
   Îl înghiontesc și eu.
   - Habar n-ai. Nu-mi vine să cred că am fost de acord să fac toate astea. Nu prea mi se potrivește.
   - Cred că e super. Poate că fostul tău te ținea pe loc. Ținea sub cheie acea latură a ta pusă pe distracție. Mi-am făcut griji în momentul în care prietena surorii mele mai mici a zis că voia să-mi fixeze o întâlnire, însă a fost super.
   Telefonul îmi zbârnâie din nou și amândoi ne uităm la ecran. E mesajul cu numărul 13 de la Griffin.
   - Și misiune îndeplinită, zice Paolo.
   Aprob din cap și îl privesc.
   - Nimic din ce am făcut pe-aici n-o să-ți încurce treburile cu fata pe care o placi, nu-i așa?
   Chiar nu vreau ca ea să se supere, dacă vede poze cu noi.
   - Nu, de fapt a fost și ea aici, în seara asta. Am stat de vorbă în timp ce tu și Supremes cântați Stop! In the Name of Love.
   El râde din nou.
   - I-am explicat ce se întâmplă și cred că am primit o gradație de merit pentru că te-am ajutat.
   - Bun! Mă bucur că am fost de ajutor, zic.
   Și vorbesc serios. Paolo e un tip cu adevărat de treabă. Sper pur și simplu că fata aia își va reveni și nu-i va mai da drumul. În momentul când Paolo mă lasă la bunica, sunt epuizată. Și mă dor picioarele de mor.
   Lucrul la care nu mă aștept e ca Charlie, Wes și Judd să sară de pe verandă și să izbucnească într-o interpretare a cântecului pe care l-am cântat cu trupa de coveruri Supremes.
   - Spuneți-mi că n-am cântat atât de rău, zic în momentul când termină.
   Charlie își verifică ceasul și scoate o bucată de hârtie din buzunarul de la spate, apoi oftează.
   - Uf! Unchiul Ronnie a câștigat pariul din seara asta.
   Începe să scrie un mesaj.
   - Ai fost super, zice Judd. Mai ales când ai călărit taurul ăla. Adică super.
   - Mă bucur că te-am putut distra, zic.
   Sincer, provocările mi-au făcut seara frumoasă.
   - Nu știu de ce ești încântat, Judd. Asta înseamnă că ai pierdut, zice Wes.
   - Să fiu văzut alergând gol-pușcă pe strada asta e un câștig pentru toată lumea, zice el.
   - Asigură-te că ne anunți din timp, pentru a avea grijă să nu fiu aici, răspunde Charlie.
   - Și pe mine, zice Wes.
   Ridic o mână.
   - Și pe mine.
   Charlie și Judd intră înapoi în casă, certându-se în legătură cu locul alergării, însă Wes se așază pe treptele de la intrare, iar eu mă opresc lângă el.
   Umărul său aproape că-l atinge pe al meu. Îmi întind picioarele și îmi scot pantofii.
   - Doamne, ce bine e!
   - Arăți foarte bine, zice Wes, atingându-mă cu umărul.
   - Mulțumesc, zic, atingându-l și eu cu umărul.
   Wes își așază coatele pe treapta din spatele său.
   - Deci, dacă ar fi să-ți caracterizezi întâlnirile, de la cea mai bună la cea mai rea...
   Mă răsucesc până când mă fac covrig pe treaptă, cu fața la el.
   - În mod evident, întâlnirea cu Harold a fost cea mai rea. Și nu doar el, ci toată întâlnirea. Adică orice întâlnire la care caprele îți mănâncă hainele se duce de râpă.
   Wes râde în timp ce continui:
   - Pentru primul loc, hmmm... M-am distrat pe cinste la prima întâlnire, cu Seth. Și seara asta a fost un succes.
   Wes are o falsă expresie ofensată pe chip.
   - Vrei să spui că întâlnirea cu Judd n-a fost prima? Sunt șocat!
   - Da, e șocant, știu.
   - Deci care dintre cei cu care te-ai întâlnit sărută cel mai bine? Îmi pariez toți banii pe 100 de Mâini.
   Îmi plec capul, ca el să nu vadă că roșesc.
   Se apleacă și el, încercând să-mi surprindă privirea.
   - Nu-mi spune că ai avut toate întâlnirile astea, însă niciun sărut de noapte bună.
   Îmi îndrept spatele, iar el e foarte aproape de mine. Îi împing umărul în joacă, însă mâna mea zăbovește acolo. Și, până să-mi dau seama, mâinile sale mă cuprind. Suntem amândoi surprinși, însă niciunul nu face vreo mișcare. Ochii săi îmi privesc buzele și mă strânge de mână. Mă pomenesc sprijinindu-mă de el.
   Clopote de avertizare îmi răsună în creier, însă nu mă pot opri.
   Zgomotul ușii care se deschide în spatele nostru e cel ce ne oprește.
   Mă trag înapoi, aproape căzând de pe treapta pe care stau așezată.
   Părem amândoi șocați de ce era să se întâmple.
   Arunc o privire spre ușă și o văd pe bunica, cu panica întipărită pe față.
   Sar în picioare. Îl pot simți pe Wes în spatele meu.
   - Nu e ceea ce... încep, însă bunica mă întrerupe, cu chipul brusc înveselit.
   - Tocmai am închis telefonul cu maică-ta. Au internat-o pe Margot. Contracțiile nu s-au oprit...
   Mi se face greață și îmi ia câteva minute să procesez.
   - Ea e bine? Bebelușul e bine? E prea curând. Trebuia să nască abia peste 6 săptămâni!
   Bunica mă cuprinde în brațe.
   - Nu e cea mai bună situație, însă ea e bine. Și bebelușul la fel.
   Ea n-o spune, însă simt că s-a abținut să rostească și cuvintele pentru moment.

   Joi, 24 decembrie

   Zi liberă
   Abia dacă am dormit azi-noapte. N-am avut ocazia să vorbesc cu Margot, însă ea mi-a trimis un mesaj în care-mi spunea să nu-mi fac griji.
   Am vorbit cu mama puțin și ea m-a asigurat același lucru: totul va fi bine.
   Olivia doarme lângă mine în patul mare, pentru oaspeți. Camera e încă întunecată și doar o lumină galbenă slabă, care pătrunde prin jaluzele, încadrează șirurile de poze înrămate de pe peretele opus.
   Bunica mea are un portret cu fiecare nepot care a împlinit 2 ani.
   Suntem toți îmbrăcați în mici ținute cu adevărat elegante, care au numele nostru scris sub formă de monogramă în partea din față, de parcă ea ar fi știut dinainte cât de plin va fi acest perete. Scanez camera și mă opresc când o găsesc pe Margot. Părul ei negru e scurt și are zulufi mici pe tot capul. Zâmbetul ei e larg, iar ochii-s jucăuși. Mă întreb dacă bebelușul lui Margot va arăta ca ea când va avea 2 ani.
   Mă simt încordată și nu mai pot sta în pat.
   Mă strecor, atentă să n-o trezesc pe Olivia, și plec în vârful degetelor din cameră. E liniște în timp ce trec pe lângă salteaua așezată în salon, pe care dorm verii mei mai mici, și zâmbesc când văd încrengătura de brațe și picioare. Mi-e dor de acele zile lipsite de complicații când cea mai mare preocupare a noastră era cine dormea la margine, de unde aveai șanse să cazi pe podeaua de lemn fără pernă sau pătură. Fix în poziția de acum a vărului meu mai mic, Webb.
   Trag două pături de pe spătarul canapelei, acoperindu-l pe Webb cu una și luând-o pe cealaltă cu mine, pe verandă. Mă înfășor în pătură, mă așez pe treptele de la intrare, mă sprijin de treapta de sus și privesc cum cerul se transformă din albastru-închis într-un portocaliu-gălbui cald și văd în cele din urmă primul contur al soarelui ițindu-se la orizont. Aerul e destul de rece încât scot aburi pe nas când expir, însă în pătura groasă mi-e cald.
   Arunc o privire la casa vecină.
   Probabil e bine că am fost întrerupți înainte de a comite o prostie. El are iubită, iar eu sunt în pragul unei căderi nervoase și mă întâlnesc cu jumătate din oraș. Însă nu mă pot abține să nu simt o mică împunsătură de regret.
   Dimineața a fost atât de liniștită până acum, încât e neplăcut să auzi un motor hurducăind pe șosea și chiar mai deranjant să vezi o furgonetă cunoscută că parchează aproape de trotuar.
   Griffin tocmai a parcat în fața casei bunicilor.
   Îngheț pe treapta pe care stau în timp ce-l privesc cum coboară din furgonetă și vine pe aleea pavată. Are capul plecat și pare să vorbească singur. Profit de aceste câteva secunde pentru a mă uita atent la el. Părul lui castaniu e puțin cam prea lung și pare că a dormit în hainele cu care e îmbrăcat. Junghiul din piept e la fel de dureros acum ca și vinerea trecută, la petrecerea lui Matt.
   Când, în cele din urmă, își ridică privirea spre mine, pare atât de speriat să mă vadă, încât sare înapoi și strigă destul de tare încât să trezească vecinii.
   Nu mă pot abține să nu mă holbez la el. Chiar și după tot ce s-a întâmplat, inima începe să-mi bată mai repede și palmele mi se umezesc de transpirație.
   - Ce faci aici? mă întreabă când se dezmeticește.
   Face câțiva pași spre mine, însă se oprește când mai are vreo 2 metri.
   - Nu voiai să stai de vorbă cu mine. Așa că am așteptat cât am putut. Trebuie să discutăm.
   Strâng pătura mai tare. După ce am auzit despre Margot, simt că sunt pe cale să mă dezintegrez și faptul că-l văd pe Griffin aici nu mă face să mă simt mai bine. Jumătate din mine știe că ar fi atât de ușor să micșorez distanța dintre noi; să-l las să mă strângă în brațe și să alunge tristețea care pare că mi s-a instalat sub piele. E ușor să-l ignor când e la 50 de kilometri, însă să-l văd aici, să mă uit la fața lui supărată, e mai greu decât mi-am imaginat.
   - Ți-am spus, încă nu sunt pregătită să vorbim.
   Griffin își plasează un picior pe treapta de jos, însă cu ridic mâna, oprindu-l înainte de a se apropia mai mult.
   El își vâră mâinile în buzunare și oftează profund.
   - Te rog, Sophie! Dă-mi zece minute.
   - Poți spune ce vrei să spui, însă spune-o de acolo.
   Mă ridic în picioare și mă duc în capul scărilor. Am nevoie de distanță pentru a mă apăra de luptele care au loc în mine.
   - Am dat-o-n bară, Sophie. Am știut-o din clipa în care te-am văzut.
   Mă răsucesc pe călcâie pentru a mă afla față în față cu el.
   - Te-am auzit. Erai atât de ofticat că nu plecam din oraș! Însă vrei să-mi spui că acel sentiment s-a schimbat în numai câteva secunde?
   El își dă capul pe spate și își duce mâinile în față ca și cum își caută cuvintele.
   - Vreau să spun că înnebunesc. Că așa sunt de când am plecat de la Matt. Că văd pozele cu tine, care ieși cu alți tipi și vreau să le smulg capetele. Pe bune, ce se întâmplă? A fost o poză cu tine călare pe un taur mecanic și îmbrăcată într-o rochie de gală. Apoi o poză tâmpită cu tine cu...
   Iar plesnește aerul cu mâinile.
   - Beculețe! izbucnește el în cele din urmă.
   - Deci te-a deranjat că ai văzut poze cu mine?
   Apoi adaug pentru a accentua:
   - Distrându-mă?
   Oftează din greu și începe să meargă de-a latul aleii.
   Mă așez pe treapta de sus și spun:
   - Cred că mă vrei înapoi doar pentru că m-ai văzut cu alți tipi. M-ai mai dori dacă aș sta izolată într-o cameră, plângând zile la rând?
   Fruntea i se încrețește.
   - Ți-am scris că te voiam înapoi înainte să văd prima poză cu tine și cu altcineva.
   - Dar cum rămâne în legătură cu ce ai spus în seara aia? Despre faptul că ultimul an de liceu ar trebui să se bazeze pe distracție?
   Își trece o mână prin păr.
   - Nu știu. Pe bune, am fost amândoi concentrați pe școală și orice altceva a trecut pe plan secund. Însă cu cât ne apropiem mai tare de absolvire, cu atât mai mult mă întreb ce am ratat. Anul ăsta aproape s-a terminat și totul o să se schimbe, iar eu pur și simplu nu știu...
   Mi-e greu să aud ce spune. Însă e și mai greu să-mi dau seama cât adevăr e în vorbele lui. Faptul că săptămâna asta am fost cu Olivia, Charlie și Wes mi-a reamintit că obișnuiam să fiu altfel. Când eram Cei Patru Fantastici, lucrurile erau amuzante și ușoare. Apoi, undeva pe drum, școala, cluburile și dorința mea de a mă asigura că portofoliul meu e perfect a acaparat toate acele lucruri. Am mers de la o extremă la alta.
   Și, deși cred că e posibil ca lui Griffin să-i fi fost dor de mine, nu cred că sentimentele lui s-au schimbat cu adevărat.
   - A fost neplăcut să te aud vorbind așa, însă cuvintele tale m-au cam pus pe gânduri. Presupun că amândoi avem multe chestii la care trebuie să ne gândim.
   El urcă o treaptă.
   - Urăsc să te văd cu alți tipi, însă e mai mult de atât. Nu da cu piciorul la ce avem. Putem găsi împreună o soluție.
   A cam ridicat vocea și nu mă pot abține să nu mă uit în spate, către ușă.
   Ar fi atât de ușor să mă împac cu el. Aș putea spune da și totul s-ar rezolva. Însă cât timp ar fi fericit? Și oare ne mai putem întoarce la cum erau lucrurile înainte?
   - E totul OK?
   Ne întoarcem și îl vedem pe Wes în picioare, în iarbă, la doar câțiva metri. E îmbrăcat în pantaloni de pijama gri, cu niște scufițe mici de Moș Crăciun pe ei, și cu un tricou roșu-aprins. Cu toată tensiunea apăsătoare dintre mine și Griffin, tot îmi vine să râd de ținuta lui festivă.
   Ochii lui se plimbă de la mine la Griffin și înapoi.
   - Am auzit țipete, zice Wes.
   Griffin își dă ochii peste cap.
   - Mda, omule, e în regulă. Doar stăm de vorbă.
   Wes se uită tot la mine. Îi fac un mic semn cu capul că totul e-n regulă.
   - Putem avea parte de puțină intimitate? întreabă Griffin.
   - Dacă ai fi vrut intimitate, n-ai fi urlat atât de tare, încât să te aud eu de alături.
   Griffin pare derutat.
   - Nu e vărul tău?
   Aaa, știu că am o familie numeroasă, însă suntem împreună de un an.
   Te-ai aștepta să-mi cunoască deja familia.
   - Nu, Wes e un prieten vechi.
   Apoi văd pe fața lui că și-a dat seama.
   - Poza cu tine dansând. Cu el.
   Încuviințez și mă uit la Wes.
   - E totul în regulă. Doar stăm de vorbă.
   Wes mai rămâne acolo câteva secunde. Dă să plece, apoi se oprește și întreabă:
   - Ceva vești despre Margot și bebeluș?
   Griffin își înalță capul.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Ea e la spital, spun, apoi mă întorc spre Wes. N-am noutăți. Medicii încearcă să vadă ce e cu faptul că se umflă și să-i oprească contracțiile.
   Wes schițează un mic zâmbet.
   - E puternică. Știu că amândoi vor fi în regulă.
   Apoi pleacă.
   Faptul că a auzit ce s-a întâmplat cu Margot îl face pe Griffin să nu mai fie atât de ofensiv. Se așază pe treapta de jos.
   - Îmi pare rău, Soph. Știu cât de îngrijorată trebuie să fii.
   Bombăn un mulțumesc și ne întoarcem la tăcerea noastră stânjenitoare. Până la urmă, Griffin zice:
   - Tot ce-ți cer e o a doua șansă. Nu vreau să ne despărțim.
   - Am nevoie să mă gândesc la asta. S-au întâmplat atâtea în ultimele zile, încât nu pot gândi limpede.
   Face un semn din cap că e de acord.
   - Intenționezi să mai mergi la întâlniri cât ești aici?
   Am în minte panoul din bucătărie. I-aș putea pune capăt. I-aș putea spune bunicii că eu și Griffin încercăm să rezolvăm lucrurile. Însă ceva mă reține. Așa că îi spun lui Griffin despre planul bunicii.
   - Deci, cu toate că sunt aici și îți spun că vreau să fim iar împreună, tot ai de gând să te duci la alte șase întâlniri?
   Îl privesc în ochi.
   - Simt că am aflat mai multe despre mine însămi în ultimele 4 zile decât am făcut-o în ultimii patru ani. Și nu că aștept cu nerăbdare întâlnirile următoare. Însă trebuie să termin ce am început.
   Acesta e momentul. Fie va pricepe ce-i spun, fie va pleca. Nu știu ce spune asta despre noi, dar nu pot hotărî încotro vreau s-o apuc.
   El se ridică la repezeală, aproape căzând înapoi pe treaptă înainte de a se îndrepta. Măsoară cu pasul aleea din fața casei, de parcă încearcă să mediteze la ce i-am spus. În cele din urmă, se oprește și se întoarce către mine.
   - Cred că ne-am făcut amândoi niște leneși. Dacă te întorci și te uiți la pozele cu noi de la început, cred că vei descoperi că erai la fel de fericită cum ești în cele pe care le-ai postat acum. Și cred că ne putem întoarce la acel moment. Cel puțin asta vreau eu.
   Dau să spun ceva - ce anume, nici măcar nu știu - însă el ridică o mână, oprindu-mă.
   - Însă cred că ar trebui să termini ce ai început, pentru că trebuie să fii sută la sută sigură că eu sunt cel pe care-l dorești.
   Se răsucește pe călcâie și se întoarce la furgonetă. Și pleacă înainte ca vorbele lui să fie pe deplin înțelese.
   Are dreptate? Mă tot gândesc la cât de diferite au fost aceste ultime zile, însă dacă asta se întâmplă pentru că nu-mi amintesc cum erau lucrurile dintre noi la început? E oare corect să compari entuziasmul unei prime întâlniri - sau a patru prime întâlniri - cu obișnuința unei relații pe termen lung?
   Abia când mă ridic să intru în casă îl observ pe Wes așezat pe treptele verandei sale și privind la strada pustie.

   Ziua trece greu. Am telefonul lipit de mână și aproape am făcut cărare pe podeaua din bucătăria bunicii.
   Ea mă urmărește de la locul ei de lângă blatul de bucătărie, însă nu spune nimic. Amândouă ar fi trebuit să fim la lucru de câteva ore, însă niciuna n-a suportat gândul de a fi acolo și a aștepta vești despre Margot.
   În schimb, ea tot cântărește ingredientele care îi trebuie pentru masa de mâine, iar eu continui să măsor camera în lung și-n lat.
   Tăcerea mă omoară. Am vorbit deja cu mama de câteva ori, însă tot ce am scos de la ea e că „nu-i nimic nou”.
   - Oare n-aveai întâlnire cu prietenul Oliviei? întreabă bunica.
   - Ba da. Dar s-a anulat. Nu pot merge azi.
   Bunica zumzăie, însă nu se uită la mine.
   - Am nevoie de tine ca să dai o fugă până la prăvălie pentru câteva lucruri, zice ea în final.
   Mă răsucesc pe călcâie. Nu pot merge la prăvălie. Trebuie să stau aici și să aștept apelul mamei.
   - De ce anume ai nevoie?
   - Să-ți limpezești creierul.
   Dau ochii peste cap și încep din nou să merg înainte și înapoi prin încăpere.
   - Nu plec acum.
   O oră mai târziu îmi sună telefonul și mă sperie atât de tare, încât îl scap din mâini. Îmi ia o veșnicie să-l găsesc sub o măsuță.
   Numele mamei apare de-a lungul ecranului.
   - Bună? spun, aproape fără suflare.
   Simt că inima îmi bate mai să-mi sară din piept.
   - Soph, zice ea. Au dus-o de urgență pe Margot în sala de operații, să-i facă cezariană. Copilul ar trebui să apară în câteva minute.
   Vocea mamei pare gravă. Bunica a încetat să se mai miște.
   - Ea e bine? Bebelușul va fi bine? abia dacă pot îngăima cuvintele.
   - Ne-au spus că e mai sigur pentru Margot să nască decât să mai stea așa. Un medic neonatolog și o asistentă așteaptă să preia copilul și o mulțime de doctori și asistente se ocupă de Margot, așa că nu există motive să ne gândim că lucrurile nu vor fi în regulă.
   Cu excepția faptului că bebelușul a venit devreme pe lume și că, până în această dimineață, scopul era ca Margot să mai aștepte. Serios acum, bebelușul e pregătit?
   Cu toate că sunt speriată de moarte, o emoție subită mă cuprinde. Nu-mi vine să cred că Margot e pe cale să devină mamă. Și eu, mătușă!
   - Mă suni imediat ce afli ceva?
   - Bineînțeles. Te sun curând, zice mama.
   - Bine. Spune-i lui Margot că o iubesc și că abia aștept să văd bebelușul!
   - O, iubito, îi voi spune.
   Apoi închide.
   O pun și pe bunica la curent cu noutățile.
   - E posibil să fii îngrozită și încântată în același timp?
   Ea vine în spatele meu și îmi cuprinde părul cu mâinile răsucindu-l, cum obișnuia când eram mică. Vocea ei e blândă când răspunde.
   - Așa am simțit de fiecare dată când mi s-a născut un copil sau un nepot... iar acum un strănepot! E uimitor ce pot face doctorii în ziua de azi. Cu șase săptămâni înainte e devreme, dar nu e ceva nemaivăzut.
   - Știu, șoptesc. Însă nici măcar n-am făcut petrecerea bebelușului. Ea voia mai întâi să treacă de Crăciun.
   - Păi, atunci, după ce aflăm dacă e băiat sau fată, va trebui să mergem la cumpărături.
   Am jurat că nu voi pune niciodată piciorul într-un magazin în Ajunul Crăciunului, însă pentru asta sunt dispusă să mă răzgândesc.
   Bunica se întoarce la aragaz, iar eu continui să mă zgâiesc la telefon.
   - Ar fi prima oară când ești străbunică, zic. Nu mi-am dat seama de asta până n-ai spus-o. Cum te simți?
   Bunica se întoarce cu fata la mine.
   - Grozav.
   Chipul îi radiază.
   - Iar tu vei fi mătușa Sophia pentru prima oară!
   - Mătușa Sophia sună prea oficial. Îmi poate spune pur și simplu Sophie.
   - Eu am avut o mătușă Judy când eram mică și o strigam cu toții mătușa Ju-Ju. Așa că poți fi mătușa So-So!
   Sună cam prostesc, însă mă face să zâmbesc gândindu-mă la un bebeluș dolofan care se uită de jos la mine cu brațele întinse și cere ca mătușa So-So să-l ia în brațe.
   Telefonul îmi zbârnâie și sar de pe scaun.
   Deschid mesajul.
   - E fetiță! țip eu.
   Bunica își împreunează mâinile și pot vedea lacrimi în ochii ei.
   - O fetiță! Ce minunat!
   - Mama zice că bebelușul a fost dus de urgență la secția de neonatologie, așa că va trimite o poză imediat ce poate.
   - Are deja un nume? întreabă bunica.
   Îi trimit mamei întrebarea bunicii.
   Punctele acelea sar în sus și în jos, apoi sosește și răspunsul ei.
   Sunt atât de gâtuită de emoție, încât abia dacă pot îngăima cuvintele.
   - Anna Sophia.
   Sunt foarte dezamăgită. Acel bebeluș drăgălaș are numele meu, iar eu nici măcar nu știu cum arată.

   - Ce măsură căutați? mă întreabă vânzătoarea.
   Eu și Olivia suntem la magazinul pentru bebeluși din centru. Din fericire, majoritatea celor plecați la cumpărături în Ajunul Crăciunului nu sunt aici. Ei bine, bravo nouă, presupun.
   - S-a născut azi, însă e mică. Abia dacă are 2 kilograme.
   Femeia face ochii mari.
   - Urmați-mă. Avem o secțiune pentru bebeluși născuți prematur unde găsiți măsura de care aveți nevoie.
   Eu și Olivia ne uităm la niște rochițe mititele.
   - Pe bune, aș putea dezbrăca unele din păpușile mele vechi de acasă și probabil că hăinuțele alea i s-ar potrivi.
   - Știu, spun. Chiloțeii ăștia abia dacă-mi acoperă palma.
   Apoi ea e distrasă de un stand de produse pentru alăptat.
   - Crezi că Margot va avea nevoie de crema asta pentru mameloane? întreabă ea râzând.
   - Probabil pe asta ar vrea să și-o cumpere singură. Și serios acum, după toate astea, va fi un miracol dacă o să mai vreau să am copii.
   - Ei bine, va fi un miracol dacă Jake va găsi vreodată pe cineva dispus să se căsătorească cu el, așa că e posibil să fie nevoie s-o împărți pe Anna și să mă lași și pe mine să-i fiu mătușă. E posibil să fie singura mea șansă.
   Mă uit la Olivia.
   - Sigur că pot s-o împart cu tine.
   Suntem destul de aproape încât ea să mă cuprindă cu brațul și să mă tragă mai aproape.
   - Vom fi cele mai bune mătuși din câte au existat vreodată. Nu vom fi ca mătușa Patrice.
   Îmi sprijin capul de al ei.
   - Sau ca mătușa Maggie Mae.
   Ea râde.
   - Cu siguranță nu ca ea.
   În cele din urmă, alegem trei rochițe moi care au o deschizătură prevăzută cu elastic în partea de jos și o păturică roz extrem de moale.
   - Vreți să vi le împachetez? întreabă vânzătoarea.
   - Da, vă rog, răspund.
   În timp ce aștept, Olivia alege o ținută miniaturală de majoretă a LSU.
   - Am uitat să te întreb cum a fost aseară cu tipul de la colegiu, zice ea și își mișcă sprâncenele.
   - Petrecerea a fost super!
   - Am văzut toate pozele, însă îți place tipul? A zis că vrea să ieșiți din nou împreună? întreabă ea.
   Scutur din cap.
   - Nu, el vorbește cu altcineva.
   Olivia pare dezamăgită.
   - Păi, asta e nasol.
   Deschid gura să-i spun despre Wes, însă o închid repede la loc. Ce-aș putea spune? Mă bucur că, în cele din urmă, ne întoarcem la normal, însă acum s-o dau în bară pomenindu-i că aproape m-am sărutat cu Wes? Și să nu uităm că are o iubită... cred. Iar eu sunt superconfuză în legătură cu fostul meu iubit.
   Mda, probabil că cel mai bine ar fi să țin toate astea pentru mine în momentul de față.
   Femeia se întoarce cu cadourile mele împachetate și părăsim magazinul. De îndată ce ne întoarcem la mașină, mă uit la poza pe care mi-a trimis-o Margot. Oricât de mult muream de nerăbdare să-mi văd nepoata, e greu s-o privesc așa. Înainte de a primi poza asta, mi-o închipuiam înfășată într-o păturică albă cu piciorușe roz și albastre, dormind liniștită, cu obrăjori roz și buzițe pline. Imaginea pe care mi-a trimis-o Margot mă face să plâng.
   Păturica e acolo, însă Anna stă pe ea îmbrăcată doar în scutecel absorbant. E întinsă pe spate, cu brațele și picioarele desfăcute și de ea sunt atașate tuburi și fire și Dumnezeu știe ce altceva. Are chiar și un tub subțire și transparent vârât în nas, pentru oxigen presupun, și are un leucoplast lipit de obraz pentru a ține tubul la locul lui. O brățară de identificare îi încercuiește o gleznă în timp ce un tensiometru imposibil de mic îi încercuiește cealaltă gleznă.
   Măresc imaginea pe chipul ei și zâmbesc când zăresc părul negru care-i acoperă căpșorul. Soțul lui Margot e blond și palid și speram în secret că ea va arăta precum cei din familia noastră. Are ochii umflați și închiși și întregul ei chip pare cam umflat, însă e frumoasă.
   Abia aștept s-o văd.
   Margot n-a spus prea multe în mesaj, în afară de faptul că e obosită, că o dor toate și că Anna pare să fie „bine”, ceea ce nu e chiar cuvântul pe care voiam să-l aud când e vorba de starea de sănătate a nepoatei mele nou-născute. Mama mi-a spus că până acum au fost să vadă o dată bebelușul, însă speră s-o vadă iarăși în curând.
   Când e roșu la semafor, Olivia se apleacă să se uite la telefonul meu, iar eu îl înclin spre ea.
   - Pare atât de mică, zice Olivia. Pe bune, abia dacă e cât cutia aia de plastic în care e vârâtă.
   - I-am promis lui Margot că voi fi acolo când se naște bebelușul, îi spun.
   Apoi spun lucrul care-mi stă pe cap de când am primit mesajul de la mama.
   - Mă gândesc să mă duc acolo.
   Chestia asta îi captează atenția.
   - Azi? Chiar acum?
   Eu ridic din umeri.
   - Pur și simplu, simt că trebuie să fiu acolo.
   Chiar i-am pomenit mamei de asta, dar m-a refuzat.
   Sprânceana stângă a Oliviei se ridică - doar cea stângă - și mă privește într-un fel anume.
   - Știi că sunt geloasă că tu poți face asta și eu nu pot, zic.
   - Parcă ai un plan, zice ea.
   Ridic din umeri.
   - Poate.
   Rămân tăcută o clipă, înainte de a adăuga:
   - Părinții mei nu vor ca eu să vin, din cauză că traficul e periculos în Ajunul Crăciunului, iar bebelușul e la terapie intensivă neonatală, așa că nu e ca și cum aș putea s-o țin în brațe și așa mai departe... însă cred că pot intra, să le văd pe Margot și pe Anna și să scap fără ca părinții să mă vadă.
   Olivia face ochii cât cepele.
   - Stai așa, zice ea, privirea virându-i brusc de la drum spre mine. Hai să vorbim despre asta. Ele sunt într-un spital din Lafayette, nu? Deci până acolo sunt 3 ore dus și 3 ore întors. Și dacă stai, să zicem, o oră, asta înseamnă că 7 ore nu ești aici. Asta, dacă totul merge strună! Cum ai de gând să te ascunzi de bunica atât timp? Și dacă, atunci când ajungi acolo, maică-ta e în salonul lui Margot? Ai putea să mergi acolo și să n-apuci s-o vezi deloc. Sau ai putea să intri într-o mare belea.
   M-am gândit la toate lucrurile astea. Însă nu mă las descurajată.
   - Dacă plec la 9, sunt aici la miezul nopții. Nu voi sta mult. Doar cât să le văd. Mama și tata nu vor fi acolo, pentru că Brad va sta cu Margot în seara asta. Apoi mă întorc. Voi fi aici înainte de a se trezi cineva.
   Îmi pot da seama că o să încerce să mă convingă să nu plec, așa că adaug:
   - Mă poți acoperi. Casa va fi înțesată de lume și poți crea o diversiune. Nimeni nu-mi va simți lipsa.
   Ea oftează profund.
   - Nu poți merge singură. Nu e sigur. Ai conduce toată noaptea.
   Ia telefonul și îl sună pe Charlie, apelul conectându-se prin bluetooth.
   - Bună, zice el, vocea lui umplând interiorul mașinii.
   - Verișoara ta neghioabă are un plan neghiob și are nevoie de ajutorul tău, zice Olivia.
   Îmi dau ochii peste cap.
   - Nu fac nimic pentru Maleficele Jo și o știi.
   Râdem amândouă.
   - Nu pentru ele, zice Olivia. Și stai puțin. Îl sun și pe Wes.
   Vreau să spun nu, însă, înainte de a scoate vreun cuvânt, Charlie zice:
   - E chiar lângă mine. Te pun pe difuzor.
   - Deci, continuă Olivia, Soph e chitită să se strecoare afară în seara asta și să conducă până la spital ca să le vadă pe Margot și pe Anna, apoi să se întoarcă aici. Eu doar vă informez că mergem cu toții cu ea ca să nu se sinucidă adormind la volan în mijlocul nopții.
   - Nu. Stai, nu trebuie să faceți asta, zic, însă Olivia flutură din mână făcându-mi semn să tac.
   - Doar dacă pot controla muzica, zice Charlie. Și temperatura din mașină. Nu vreau să transpir tot drumul până acolo. Și îmi rămâi datoare, vei face orice, când vreau eu, fără întrebări.
   Eu și Olivia schimbăm o privire.
   - La ce oră pornim? întreabă Wes.
   - Pe la 9. După ce mâncăm, pentru ca bunica să nu aibă motiv să ne caute.
   - Voi fi gata, zice Wes.
   - Și eu, zice Charlie. Planul ăsta e demn de vechea Sophie. Îmi place.

   În timp ce prima zi de Crăciun presupune că ne așezăm la un prânz formal, care include toate mâncărurile tradiționale la care te-ai putea aștepta - curcan, sos, fasole verde, mâncare de cartofi dulci - Ajunul Crăciunului e total diferit.
   Bunicii îi place să celebreze rădăcinile noastre siciliene, așa că gustările întinse de-a lungul insulei din bucătărie includ câteva tipuri diferite de paste, vinete, anghinare umplută și panelle. Există și o gamă largă de salamuri și brânzeturi, fructe uscate și măsline. Sunt și prăjituri cu smochine, prăjituri cu migdale și cannoli. Mesele sunt acoperite cu fețe de masă roșii și mici crăciunițe stau în centru, sub formă de ciorchine. În fundal se aude muzică de Crăciun, însă toate cântecele sunt în italiană și par că au fost înregistrate în anii ’50.
   Jake și Graham intră în bucătărie și se opresc lângă locul unde eu și Olivia stăm așezate la masă.
   - Am auzit că ticălosul ăla a trecut pe-aici dimineață, zice Jake după ce înfulecă o prăjitură.
   Primul lucru pe care l-a făcut Wes a fost să-i spună lui Charlie că Griffin a trecut pe aici. Apoi Charlie i-a spus bunicii și atât a trebuit ca să se activeze telefonul fără fir.
   - Mda. Voia să stăm de vorbă.
   Graham își dă ochii peste cap.
   - Nu mi-a plăcut niciodată tipul ăsta.
   - Te rog, zice Olivia. Abia dacă l-ai cunoscut.
   - Nici n-am avut nevoie de mult timp pentru a-mi face o părere, zice Graham.
   - Să nu te simți vinovată și să vă împăcați, dacă nu vrei cu adevărat să te întorci la el, zice Jake cu o privire insinuantă.
   Apoi se mută la tăvile cu prăjituri.
   Majoritatea membrilor familiei mi-au dat sfaturi toată ziua. L-aș strânge de gât pe Wes pentru că le-a spus că Griffin a fost aici.
   Charlie alunecă pe scaunul de lângă Olivia.
   - Nu putem merge cu furgoneta mea. Aproape că n-am combustibil.
   Îi fac semn să tacă și studiez atent camera. Însă toată lumea râde, vorbește și nu ne dă atenție.
   - Luăm mașina mea, zic.
   Povestea noastră de acoperire e că eu, Charlie și Olivia mergem la Wes acasă să ne uităm la filme de Crăciun. Am convins-o pe Sara să distragă atenția oricui vine să ne caute. Nu e un plan măreț, însă, deoarece casa e plină până la refuz - și din fericire toți adulții sunt cam piliți - e puțin probabil să ne vâneze cineva. De fapt, mă aștept ca, într-o oră, toți să intre în comă alimentară.
   Douăzeci de minute mai târziu, toți trei ne îndreptăm către strada unde e parcată mașina mea. Wes stă pe capotă, așteptându-ne.
   - Cine conduce? întreabă Charlie.
   - Va fi mai sigur dacă facem cu schimbul la fiecare oră și jumătate, zice Wes în timp ce sare de pe capotă. Așa că doi dintre noi vor face cu schimbul la dus și ceilalți doi la întoarcere.
   - Ar fi trebuit să fii cercetaș, zice Charlie.
   - Am fost cercetaș, răspunde Wes. La fel și tu.
   Eu și Wes întindem în același timp mâna către portiera din spate. Știu că încercăm amândoi să facem același lucru - să ne păstrăm pentru cel mai nasol schimb, cel care ne va aduce acasă în primele ore ale dimineții.
   - Tu conduci primul, zic.
   El scutură din cap și zâmbește, ducând mâna spre mânerul portierei.
   - Nu. Sunt frânt. Chiar am nevoie de somn acum, apoi eu și Charlie facem cu schimbul la întoarcere.
   Charlie geme.
   Încerc să-i împing mâna, însă e bine încleștată. Suntem aproape, însă nu atât de aproape ca seara trecută, dar tot mai aproape decât ar trebui.
   - Nu e bine. A fost ideea mea. Nu văd niciun motiv ca tu să stai treaz toată noaptea.
   El își înclină capul, însă nu spune nimic. Mâna sa e încă în același loc.
   - Of, bombăne Charlie din cealaltă parte a mașinii. Dacă aveți de gând să stați aici toată noaptea, mă întorc pentru altă felie din cassata bunicii.
   - Tu conduci prima, șoptește Wes.
   Arunc o ultimă privire spre casa bunicilor, unde fiecare beculeț stă aprins, înainte de a mă îndepărta de el și a mă strecura pe scaunul șoferului.
   - Charlie, în spate, zice Olivia. Noi conducem primele.
   - Și cum o să controlez radioul de acolo? întreabă el în timp ce deschide portiera din spate. Asta nu e călătoria care mi s-a promis.
   Wes se uită la mine în retrovizoare în timp ce pornesc mașina.
   - Vom dormi până acolo. Și îl voi lăsa pe Charlie să asculte orice vrea.
   Totul e bine.
   Charlie se foiește pe mica bancheta din spate, încercând să-și găsească o poziție confortabilă, în timp ce Wes se îngrămădește în colțul dinspre ușă. Ori de câte ori mă uit în oglindă, el e prezent.
   Nu mă distrage deloc!
   Demarez de lângă trotuar, în timp ce Olivia încearcă să găsească la radio altceva decât muzică de Crăciun. Nu prea are noroc.
   - E drum direct pe I-49. Ai grijă la polițaii care patrulează prin Alexandria. Va fi dificil să-i explici vreo amendă tatălui tău, zice Olivia.
   Încuviințez și încerc să mă concentrez la drum. O să fie cea mai lungă noapte din viața mea.
   Suntem pe drum de doar 10 minute, când Charlie începe să se plângă.
   - E prea cald aici în spate și cântecul ăsta e nașpa.
   Olivia își dă ochii peste cap și întinde cablul auxiliar către bancheta din spate.
   - Pune ce vrei tu.
   Charlie atașează cablul la mobilul lui și, în câteva clipe, o melodie country veche și pițigăiată se aude zbierând în difuzoare. Noi, ceilalți, ne strâmbăm.
   - Ce e? întreabă Charlie. E un cântec mișto.
   - Nu, nu e, zic. Ai gusturi groaznice în materie de muzică.
   - Chiar ai, îi zice Olivia lui Charlie. Îți plac melodiile alea siropoase din filme.
   - Ce înseamnă asta? întreabă Charlie.
   Olivia întinde mâna după telefonul lui și el i-l dă.
   - Cele care ar putea fi coloana sonoră a unui film siropos.
   Ei îi ia un minut și ceva; apoi, începe o melodie cunoscută. Olivia vorbește peste muzică.
   - Vezi, asta e o poveste de la sărăcie la bogăție cu o ușoară tentă de prostituție. E despre o mamă săracă și două fiice. O fiică e prea mică și bolnavă, însă cea mare e destul de mare și mai e și frumoasă. Așa că mama crede că singura cale ca ea să iasă din sărăcie e să îmbrace o rochie roșie și să-și găsească un sponsor. Visul celor săraci.
   Eu și Wes izbucnim în râs.
   Ea trece la altă melodie, înainte ca prima să se termine. O recunosc când aud versurile.
   - Iar asta e o poveste tipică despre supraviețuire. Dacă lumea se sfârșește, toți cei din oraș dispar, însă, dacă ești un băiat de la țară, vei supraviețui. Nu doar că vei fi în stare să pui mâncare pe masă, însă îți vei folosi și manierele în timp ce faci asta.
   Acum trece la alta.
   - Iar asta e o bucată tipică de genul învață de la cei în vârstă. Adică e practic despre un bătrân jucător care-l învață pe un tânăr jucător cum să fie mai bun. Se fumează. Și se bea. Și sunt într-un tren.
   Acum l-a făcut până și pe Charlie să râdă.
   - Bine, bine, zice el. Însă tot sunt cântece mișto.

........................................................