Lasă-mă să mint, Clare Mackintosh

 ............................................................

2-7

           Ar fi vrut să se uite din nou în dosarul de caz în autobuz, în drum spre casă, dar erau doi ofiţeri operativi - cu cravatele şi cu epoleţii ascunşi sub gecile marca North Face - care stăteau chiar în spatele lui.

    Ei nu-l observaseră (e caraghios cât de invizibil devii odată ce te-ai pensionat), dar Murray nu avea de gând să atragă atenţia asupra lui şi a dosarelor obţinute în mod ilicit din arhiva poliţiei. În schimb, se uită pe geam şi se întrebă ce ar crede Sarah despre cazul familiei Johnson.
   Cea mai mare parte a carierei sale, Murray îşi luase problemele de la lucru acasă. În primii ani ai căsniciei lor, Sarah se chinuise cu tot felul de slujbe prost plătite. Fiecare necesitase un anumit nivel de punctualitate, politeţe şi atitudine pozitivă, care se dovediseră imposibil de susţinut de către ea, şi fiecare job declanşase lungi perioade de depresie atunci când încetase prematur. În cele din urmă, Sarah cedase propunerii pe care Murray i-o făcuse de la bun început: ca ea să stea acasă şi el să aducă banii. A fost o uşurare pentru amândoi.
   Murray începuse să împărtăşească fărâme din ziua lui cu Sarah.
   Era conştient de limitele de confidenţialitate în cadrul cărora opera, dar ştia, totodată, că în zilele în care Sarah nu se simţea în stare să iasă din casă, privirea aceasta aruncată către lume era la fel de importantă pentru ea pe cât era de interesantă. Spre surpriza lui, ajunsese să se bazeze pe aceste schimburi de idei la fel de mult cum o făcea şi Sarah, culegând beneficiile unei perspective noi, neatinse de prejudecăţile gândirii poliţieneşti. Abia aştepta să-i povestească soţiei despre Tom şi Caroline Johnson.
   Autobuzul opri la capătul străzii lui Murray, o fundătură cu locuinţe tip cabană construite în anii ’60 şi ocupate de un mix de proprietari aflaţi la prima lor casă, familii şi pensionari. Unele dintre bungalow-uri se extinseseră atât de mult, că acum erau case de sine stătătoare, destul de grandioase, cu etaj şi cu grădina din spate amenajată pentru grătare pe timp de vară.
    Cu excepţia unor covoare noi şi a câtorva straturi de vopsea la fiecare câţiva ani, casa lui Murray arăta exact cum fusese în 1984, când o cumpăraseră el şi Sarah, anul în care îşi încheiase perioada de probă şi fusese numit ofiţer de poliţie.
   Murray nu se dădu jos din autobuz. Rămase acolo încă 5 staţii, mulţumindu-i şoferului şi apoi străbătând pe jos distanţa scurtă până la Highfield. Cândva un conac grandios, clădirea clasificată drept monument istoric fusese construită în 1811 şi fusese folosită de sistemul naţional de sănătate încă de la începutul anilor ’50. Înconjurată de grădini minunate, aerul istoric al clădirii era umbrit cumva de construcţiile tip conteiner şi de cele ieftine, cu acoperiş plat, ridicate ca să adăpostească departamentul în creştere de care era nevoie pentru a asigura asistenţa necesară pacienţilor.
   Pacienţi ca Sarah.
   Murray cunoştea destul de bine cele mai multe părţi din Highfield. Era un centru de primire bine întreţinut, unde se puteau face tot felul de activităţi, o cafenea unde lucrau chiar pacienţii şi un grup de suport pentru aparţinători. Existau o clinică ambulatorie, servicii de consiliere şi cursuri de gătit pentru pacienţii cu afecţiuni legate de alimentaţie. Pentru pacienţii cu diverse probleme mintale erau şi secţii speciale, în funcţie de nivelul de sprijin de care aceştia aveau nevoie, inclusiv o secţie de înaltă securitate, unde Sarah îşi petrecuse zece zile în 2007 şi pe unde Murray nu mai putea să treacă fără să-şi amintească ziua îngrozitoare în care îi rugase pe doctori să-i interneze soţia.
   Sarah fusese foarte deschisă în privinţa diagnosticului ei de prima dată când s-au întâlnit, la prânzul tip bufet pregătit după parada de intrare în serviciu a lui Murray. Fratele ei mai mare, Karl, făcea parte din acelaşi detaşament şi, deşi cei doi bărbaţi nu erau prieteni, Murray fusese atras de fata plină de viaţă care stătea cu familia lui Karl. Se întrebase dacă era prietena lui Karl; fusese uşurat să descopere că nu era.
   - Ştii că sunt bolnavă cu capul, da? aruncase Sarah bomba ca pe o provocare.
   Purta nişte cercei rotunzi enormi, din argint, care se clătinau când râdea, şi un pulover cu mâneci largi, într-un roz-luminos care-i lua ochii lui Murray.
   El nu a râs atunci. Pe de o parte pentru că o atitudine corectă făcea parte din educaţia lui cu mult înainte să devină standard în limbajul poliţienesc, dar mai ales pentru că nu putea împăca expresia aceea cu femeia care se afla în faţa lui. Avea atât de multă energie, că nu putea sta locului, iar ochii îi străluceau de parcă s-ar fi bucurat de orice lucru din jurul ei. Nu era nimic în neregulă cu capul lui Sarah.
   - Tulburare de personalitate borderline, spuse ea zâmbind larg din nou. Sună mai rău decât e de fapt, te asigur.
   TPB. Acele trei litere aveau să catalogheze relaţia lor încă de atunci. Murray avea să descopere puţin câte puţin că strălucirea aceea apărea doar în zilele bune ale lui Sarah şi că, între acele momente luminoase, durerea şi spaima din ochii ei cenuşii aveau să fie insuportabile.
   La momentul de faţă, Sarah era pacient voluntar într-o secţie unde Murray îi ştia pe toţi după nume. Existau restricţii în privinţa orelor de vizită, dar personalul era înţelegător vizavi de turele din programul lui Murray, aşa că îşi trecu numele în registru şi aşteptă în camera pentru aparţinători ca cineva să se ducă s-o aducă pe Sarah.
   Camerele pentru aparţinători erau diferite în fiecare spital sau clinică. În unele, te simţi de parcă ai fi în centrul pentru vizite al unei închisori, cu pereţi fără ferestre şi cu membri ai personalului în uniforme, supraveghindu-te. În alte locuri sunt mai relaxaţi, cu canapele şi televizor şi cu personal îmbrăcat atât de comun, încât eşti nevoit să te uiţi la numele de pe ecusoane ca să te asiguri că nu sunt pacienţi.
   Camera pentru vizite de la Highfield era undeva la mijloc. Era împărţită în două secţiuni. În prima, o masă pentru activităţi era plină de hârtii colorate şi vase cu creioane cu vârf moale. Abţibilduri complicate erau puse la dispoziţia copiilor şi a părinţilor lor, ca să-şi împodobească cartolinele făcute acasă, fără riscurile prezentate de rolele furate de bandă adezivă. Foarfecele erau acoperite cu plastic şi aveau vârfurile rotunjite. În a doua secţiune a încăperii, unde Murray se aşezase, erau canapele şi măsuţe joase de cafea, pe care se aflau împrăştiate reviste vechi de câteva luni.
   Sarah îl cuprinse cu braţele şi îl strânse cu putere.
   - Cum te simţi?
   Sarah strâmbă din nas.
   - În camera de lângă mine este o fată nouă care se dă cu capul de pereţi când e stresată, spuse ea, apoi adaugă, după o scurtă pauză: se stresează cam mult.
   - Nu poţi să dormi?
   Sarah dădu din cap.
   - Ai avea mai multă linişte acasă...
   Murray zări licărul de panică în privirea ei. Nu insistă. Trecuseră 3 săptămâni de când Sarah se tăiase atât de tare, că avusese nevoie de cusături la ambele încheieturi. Un strigăt după ajutor, spusese asistenta de la urgenţe, când s-a aflat că Sarah chemase deja ambulanţa; într-o geantă pe hol erau împachetate cele câteva lucruri de care avea nevoie la Highfield.
   - Am simţit c-o să se întâmple din nou chestia aia, îi spusese ea lui Murray, care depăşise orice limită de viteză ca să ajungă la spital.
   Chestia aia. O prezenţă nedefinită, copleşitoare în vieţile lor.
   Chestia aia o împiedica pe Sarah să iasă din casă. Chestia aia o împiedica să-şi facă prieteni şi, mai mult, să-i păstreze. Chestia aia ardea mocnit sub vieţile lor. Mereu acolo, mereu în aşteptare.
   - De ce nu l-ai sunat pe domnul Chaudhury? întrebase Murray.
   - Nu m-ar fi internat.
   Murray o susţinuse, încercând să empatizeze, dar fiindu-i imposibil să fie pe aceeaşi lungime de undă cu o logică conform căreia trebuia să-ţi faci singur rău pentru a ajunge să fii în siguranţă.
   - Am avut o zi interesantă, spuse el acum.
   Ochii lui Sarah se luminară. Stătea pe canapea cu picioarele încrucişate, cu spatele rezemat de braţ. Murray n-o văzuse niciodată pe soţia lui stând cum trebuie pe o canapea. Ba stătea pe jos, ba îşi ţinea capul atârnat de marginea şezutului şi picioarele întinse astfel încât să atingă peretele cu degetele de la picioare. În ziua aceea, Sarah purta o rochie lungă de in, gri, combinată cu un hanorac portocaliu-aprins, cu mânecile trase peste mâini atât de des, încât părea că aşa era modelul.
   - O femeie a venit la secţie să anunţe că sinuciderile părinţilor ei au fost, de fapt, crime.
   - Şi o crezi?
   Ca de obicei, Sarah trecu direct la subiect.
   Murray ezită. O credea?
   - Sincer, nu ştiu.
   Îi povesti lui Sarah despre Tom şi Caroline Johnson, despre rucsacurile lor umplute cu pietre, despre declaraţiile martorilor, despre intervenţia capelanului. În final, îi povesti şi despre cartolina aniversară anonimă şi despre insistenţa cu care Anna Johnson îi ceruse să redeschidă cazul şi să ancheteze din nou moartea părinţilor ei.
   - Avea vreunul dintre părinţii ei tendinţe sinucigaşe?
   - Nu, potrivit Annei Johnson. Caroline Johnson nu a avut un istoric cu elemente de depresie înainte de moartea soţului ei, iar sinuciderea lui a picat ca din senin.
   - Interesant.
   În ochii lui Sarah era o scânteie, iar Murray simţea cum îl cuprinde o căldură plăcută. Când Sarah nu se simţea bine, lumea ei se micşora. Îşi pierdea interesul în legătură cu orice care nu avea vreo conexiune cu viaţa ei, afişând un egoism care era în totală contradicţie cu femeia care era de fapt. Interesul ei pentru povestea familiei Johnson era un semn bun - un semn grozav - şi Murray era de două ori mai bucuros că hotărâse să arunce un ochi asupra cazului.
   Nu-şi făcuse probleme că subiectul în chestiune ar fi putut fi nepotrivit pentru o femeie cu un lung istoric de episoade în care se rănise singură; nu se purtase niciodată cu mănuşi în preajma lui Sarah, aşa cum făceau cei mai mulţi dintre prietenii lor.
   Odată beau o cafea împreună cu un coleg al lui Murray, când, pe Radio 4, a început o discuţie despre rata sinuciderilor la tineri. Alan alergase într-un suflet în partea cealaltă a bucătăriei, ca să închidă radioul, în timp ce Murray şi Sarah schimbau priviri amuzate.
   - Sunt bolnavă, spusese Sarah cu blândeţe când Alan s-a aşezat din nou pe scaun şi în bucătărie s-a făcut linişte. Asta nu înseamnă că nu putem vorbi despre probleme legate de sănătatea mintală sau despre suicid.
   Alan s-a uitat atunci la Murray, ca să se asigure că aşa era, iar Murray a refuzat ferm să-i întoarcă privirea. Nimic nu putea deranja mai mult echilibrul fragil în care trăia Sarah decât credinţa că era judecată. Că se vorbea despre ea pe la spate.
   - În orice caz, boala mă face mai interesată decât oamenii care nu ştiu nimic despre asta, continuase Sarah. Şi, la drept vorbind, îi spuse ea lui Alan cu un zâmbet larg, dacă cineva e expert în sinucideri printre noi, atunci eu sunt aceea.
   Oamenilor le place să categorisească, concluzionase atunci Murray. Erai bolnav sau erai sănătos. Nebun sau întreg la minte.
   Problema cu Sarah era că nu se încadra în nicio categorie şi oamenii nu ştiau cum să abordeze situaţia asta.
   - Ai dosarele cu tine? întrebă Sarah, uitându-se după servieta lui.
   - N-am apucat să mă uit încă prin ele.
   - Le aduci mâine?
   - Sigur, spuse Murray şi se uită la ceas. Ar trebui să plec. Sper să apuci să dormi puţin în noaptea asta.
   Sarah îl conduse la uşă şi-l îmbrăţişă de rămas-bun, iar Murray zâmbi continuu până când ieşi din raza ei vizuală. Uneori, când Sarah avea o zi proastă, era mai uşor s-o lase la Highfield. Era mai uşor să plece acasă când ea stătea ghemuită în pat, pentru că ştia că se afla în locul cel mai bun cu putinţă. Că avea să fie în siguranţă; îngrijită. Dar când Sarah era calmă - fericită, chiar - fiecare pas care îl îndepărta de ea părea un pas făcut în direcţia greşită. Cum putea fi Highfield, cu mirosul lui de spital şi camerele ca nişte celule, mai bun decât căsuţa lor confortabilă şi intimă? Cum putea Sarah să se simtă mai în siguranţă într-un spital decât acasă?
   Mai târziu, după ce-şi curăţă farfuria şi spălă tigaia în care-şi făcuse omletă, Murray se aşeză la masă şi deschise dosarele familiei Johnson. Parcurse lista apelurilor telefonice, declaraţiile martorilor şi rapoartele poliţiei. Examină fotografiile probelor şi citi textul mesajului trimis de fiecare dintre cei doi înaintea morţii. Analiză rezumatul fiecărei investigaţii şi verdictul de sinucidere dat de medicul legist.
   Murray întinse totul pe masa din bucătărie, împreună cu punga pentru colectare de probe în care se afla cartolina anonimă trimisă Annei Johnson, pe care o aşezase în mijloc, între dosarele părinţilor ei. După ce mai citi încă o dată rapoartele medicului legist, le puse în partea de sus a mesei şi deschise un carneţel nou: un gest deopotrivă simbolic şi practic.
    Dacă mama Annei fusese ucisă, atunci Murray trebuia să abordeze această anchetă de parcă era una nouă, iar asta însemna s-o ia cu începutul, cu sinuciderea lui Tom Johnson.
   Murray devenise detectiv în 1989, când dosarele se mai scriau încă de mână, iar rezolvarea unei crime presupunea multă muncă de teren, nu anchete făcute în spatele calculatorului. În 2012, când Murray s-a pensionat, slujba lui se schimbase dincolo de orice închipuire şi, pe lângă sentimentul de pierdere a ceva avut atunci când şi-a predat legitimaţia, exista şi un fel de uşurare cu greu recunoscută. Îi venise extrem de dificil să se obişnuiască cu noua tehnologie şi încă mai prefera să-şi scrie declaraţiile cu stiloul gravat pe care-l primise cadou de la Sarah când intrase în echipa celor de la Investigaţii Criminale.
   Pentru o clipă, Murray simţi că încrederea lui de sine se cam clatină. Cine se credea el, ca să găsească în dosarele acelea ceva ce nu fusese observat mai înainte? Avea 60 de ani. Pensionat din serviciu, lucra acum în calitate de civil, îşi petrecuse ultimii 5 ani verificând permise de conducere şi înregistrând plângeri în legătură cu obiecte pierdute.
   Ezită cu stiloul în mână. Îşi trecu degetul peste textul gravat.
   Detectiv Mackenzie.
    Trăgând de mânecă până îi acoperi palma, frecă materialul argintiu al stiloului până sclipi. Şi-ar fi dorit ca Sarah să fi fost acolo.
   Îţi aduci aminte de jaful de la oficiul poştal? şi-a închipuit-o el spunând. Nu exista nicio pistă. Nicio probă. Nimeni nu avea nicio idee. Nimeni în afară de tine.
   Erau pe punctul să închidă cazul, dar Murray nu voia să-l lase baltă. O luase pe străzi, bătuse la uşi, scuturase toată comunitatea. Îi înghesuise pe cei din reţeaua lui de informatori şi, în cele din urmă, un nume ieşise la iveală. Tipul acela intrase la puşcărie pentru 14 ani.
   Asta a fost cu mult timp în urmă, îi şopti o voce în cap.
    Murray o alungă. Îşi luă stiloul. Poate că slujba s-o fi schimbat, dar criminalii nu. Murray fusese un detectiv bun. Unul dintre cei mai buni. Asta nu se schimbase.

Capitolul 9

   Anna şi Laura scotocesc prin viaţa pe care am lăsat-o în urmă. Nu-mi place asta. Vreau să intervin - să le opresc să mai deschidă sertare şi să mai umble prin carneţele şi cărţi şi cutii cu fotografii.
   Consecinţele unui deces sunt un cadou nedorit lăsat celor dragi. Copiii, soţii, prietenii noştri sunt cei care trebuie să încheie socotelile şi să îndepărteze rămăşiţele unei plecări intempestive. Am făcut-o şi eu pentru părinţii mei, în casa lor din Essex; tu ai făcut la fel pentru ai tăi aici, în Eastbourne. Anna o face acum pentru mine. Pentru amândoi.
   O urmăresc pe Laura ridicând un vas de ceramică în care odinioară era o plantă suculentă - cu urme de pământ uscat în ea - şi aruncând-o. Două grămezi distincte se formează de o parte şi de alta a biroului şi mă întreb cine e motorul acestei eficienţe. Anna? Sau Laura? Oare ea a făcut-o pe Anna să ne sorteze azi lucrurile rămase? Laura e cea care o împinge involuntar către pericol?
   Discută. Sunt prea departe ca să aud ce spun. Raza mea vizuală este îngustă, scena este obturată. Mă frustrează pentru că, dacă nu ştiu ce se întâmplă acum, cum pot influenţa ce se va întâmpla în continuare?
   Nepoţica noastră e culcată pe o păturică căptuşită, sub o arcadă de care atârnă animăluţe în culori vii. Dă din picioruşe şi Anna îi zâmbeşte.
   Pentru o clipă, mi se taie respiraţia imaginându-mi că aş putea fi o mamă care ar putea intra pe uşă ca şi cum n-ar fi plecat niciodată. O mamă care n-a ratat un an din viaţa cuiva; sau naşterea altcuiva.
   Casa nu este împodobită, nu sunt ghirlande cu luminiţe pe balustrada scării şi nici coroniţă pe uşă. Mai sunt 4 zile până la Crăciun şi mă întreb dacă aşteaptă Ajunul - stabilind noi tradiţii de familie - sau dacă absenţa elementelor festive este intenţionată. Dacă nu cumva Anna nu suportă să vadă beteală şi alte mărunţişuri ieftine.
   Laura se uită prin agenda mea. O văd pe Anna privind-o; muşcându-şi buza de jos ca şi cum ar vrea să se abţină de la vreun comentariu. Ştiu la ce se gândeşte.
   Eram deja de 1 an la Oak View când a avut loc tâlhăria. Hoţii n-au luat mare lucru - nici nu era cine ştie ce de luat - dar au răscolit toată casa, făcând prăpăd în urma lor. Opera unor hoţi dezordonaţi, după cum a spus poliţia. A durat câteva săptămâni până când casa a arătat din nou normal şi au trecut câteva luni bune până m-am simţit din nou în siguranţă. Vieţile noastre nu aveau niciun secret - nu pe-atunci - dar tot m-am simţit furioasă că cineva ştia atâtea lucruri despre mine, când eu nu ştiam nimic despre ei.
   Trăiesc acelaşi sentiment de furie uitându-mă la Laura cum răsfoieşte paginile agendei mele. Nu e nimic important acolo, dar intruziunea este greu de suportat.
    Încetează, aş vrea să strig. Nu-mi mai căuta prin lucruri, ieşi afară din casa mea!
   Doar că nu mai este casa mea. Este a Annei. Şi ea râde la o remarcă făcută de Laura, şi zâmbeşte trist când Laura îi arată ceva ce eu nu pot vedea. Sunt lăsată pe dinafară. Dar râsul Annei e scurt. Politicos. Nu zâmbeşte şi cu ochii. Nu vrea să facă asta.
   Laura seamănă cu mama ei. Am fost colegă de şcoală cu Alicia; singura persoană căreia i-a spus atunci când, cu o săptămână înainte să împlinească 16 ani, şi-a dat seama că era gravidă. Slabă ţâr, sarcina a început să se vadă când avea opt săptămâni şi s-a trezit alungată la scurt timp, când salopeta largă pe care începuse s-o poarte nu o mai putea păcăli pe mama ei.
   Când am terminat şcoala, doi ani mai târziu, şi slujba mea de asistent personal abia acoperea chiria unui apartament cu lift şi spălătorie comună, rămânându-mi suficienţi bani pentru chipsurile şi vinul din weekend, Alicia trăia din ajutorul social într-un bloc cu multe etaje din Battersea.
   Le-am dus în vacanţă. Am petrecut 3 nopţi într-o pensiune din Derbyshire, împărţind un pat dublu, cu Laura dormind între noi.
   - Ar trebui să ne luăm o casă împreună, a spus Alicia în ultima zi. Ne-am distra de minune.
   Cum aş fi putut să-i spun că nu asta îmi doream pentru mine în viaţă?
   Că am fost atentă să nu rămân însărcinată; că-mi plăcea viaţa mea de una singură şi prietenii mei, şi slujba mea? Cum puteam să-i spun că nu vreau să trăiesc într-un apartament plin de igrasie şi că - oricât de mult mi-ar fi plăcut să-mi petrec timpul cu ea şi cu Laura - nu voiam să trăiesc cu copilul altcuiva?
   - De minune, am aprobat eu şi apoi am schimbat subiectul.
   Ar fi trebuit s-o ajut mai mult.
   Anna îngenunchează pe covor şi trage sertarul de jos de la birou. Se deschide cu mai multă forţă decât se aştepta şi ea cade pe spate, cu sertarul în poală. O văd pe Laura uitându-se la Anna, să se asigure că n-a păţit nimic; o văd apoi pe Anna râzând de propria ei neîndemânare. Laura se întoarce la teancul meu de agende, iar Anna ridică sertarul ca să-l pună înapoi în locaşul lui, dar ceva o opreşte. A văzut ceva.
   Anna pune sertarul deoparte şi bagă o mână la baza biroului. O văd uitându-se la Laura, să vadă dacă e atentă şi, când văd cum se măresc de uimire ochii Annei, ştiu, clar ca şi cum aş putea vedea-o, că mâna ei se strânge în jurul unei sticle netede de votcă.
   Pe faţa ei se citeşte dezamăgirea.
   Cunosc şi eu sentimentul.
   Îşi retrage mâna de-acolo fără să scoată nimic, pune sertarul la loc şi lasă sticla în ascunzătoarea ei. Nu-i spune nimic Laurei, iar senzaţia că am fost lăsată pe dinafară dispare, graţie acestei mici complicităţi de care Anna nici măcar nu este conştientă. Sunt secrete care nu trebuie împărtăşite în afara familiei.
   Iar altele nu trebuie împărtăşite deloc.

Capitolul 10

Anna

   O surprind pe Laura uitându-se la ceas. Triază un teanc de hârtii, selectând jumătate din ele într-o grămadă pentru maşina de tocat documente.
    Chestia asta mă nelinişteşte. Tot ce este legat de afacere ar trebui să se afle la showroom, dar dacă din greşeală distruge ceva important? Sunt unul dintre managerii firmei - chiar dacă unul destul de pasiv. Nu pot să arunc pur şi simplu hârtii fără să le verific mai înainte.
   Greutatea privirii mele o face pe Laura să-şi ridice ochii.
   - Totul în regulă?
   - Ar trebui să pleci. Mark se va întoarce în curând.
   - Am promis c-o să rămân până vine acasă.
   Mai pune un rând de hârtii în grămada pentru tocat.
   - Dă vina pe mine.
   Mă ridic şi întind o mână s-o ajut şi pe Laura.
   - Dar n-am terminat de sortat partea asta.
   - Am făcut o groază de treabă. Aproape c-am terminat.
   E o exagerare grosolană. Grămezile Laurei cu chestii „de păstrat” şi „de aruncat” s-au amestecat, iar eu nu mai sunt sigură dacă păstrez un ghem gigantic de benzi elastice pentru că sunt sentimentală, pentru că sunt folositoare sau pentru că pur şi simplu au alunecat dintr-o parte în alta.
   - E un dezastru!
   - Asta se rezolvă foarte uşor, spun şi o ridic pe Ella, o zoresc pe Laura din încăpere şi închid uşa biroului. Ta daaa!
   - Anna! Credeam că am fost de acord că nu aşa rezolvăm lucrurile.
   Tu ai fost de acord, îmi trece prin cap, apoi mă simt imediat nedreaptă. A fost ideea mea să sortăm lucrurile din biroul părinţilor mei. Eu am fost cea care-a rugat-o pe Laura să mă ajute.
   - Dar nu le ignor pentru că mă deranjează. Le ignor pentru că nu mai vreau să fac ordine acum. E cu totul şi cu totul altceva.
   Laura mijeşte ochii la mine, fără să fie convinsă de tonul meu entuziast.
   - Şi ce ai de gând să faci în legătură cu cartolina?
   - Probabil că ai dreptate. Vreun nebun care face glume proaste, ca să-mi macine creierii.
   - Bine.
   Tot nu e sigură dacă ar trebui să mă lase de capul meu.
   - Sunt bine, te asigur. Te sun mâine.
   Îi dau haina şi aştept răbdătoare până îşi caută cheile.
   - Dacă eşti sigură...
   - Sunt.
   Ne îmbrăţişăm şi rămân în prag până ajunge la maşină, cu o mână ţinând zgarda Ritei, ca s-o împiedic să fugă după veveriţe.
   Maşina Laurei scoate un sunet înfundat, apoi motorul moare.
   Laura se strâmbă. Încearcă încă o dată, accelerând-o cu putere, ca să nu se oprească din nou, apoi dă cu spatele de pe alee, făcându-mi cu mâna prin geamul deschis.
   Când nu mai aud sunetul maşinii ei, mă întorc în birou. Mă uit prin teancurile de hârtii, felicitări aniversare, pixuri şi agrafe de prins documente, post-it-uri. Nu sunt răspunsuri acolo, numai amintiri.
   Amintiri pe care vreau să le păstrez.
   Scot capacul unei cutii cu fotografii şi răscolesc printre ele.
   Deasupra sunt 6 sau 7 fotografii cu mama mea şi mama Laurei, Alicia. Într-una sunt pe terasa însorită a unui pub; în alta, într-o cafenea, la un ceai cu lapte. Altă poză a fost făcută dintr-un unghi ciudat, de parcă aparatul de fotografiat a fost proptit în ceva şi a alunecat într-o parte. Mama şi Alicia stau în pat, întinse pe burtă, iar Laura e între ele. Are vreo 2 anişori, ceea ce înseamnă că mama şi Alicia trebuie să fi avut nu mai mult de 18. Erau şi ele tot nişte copii.
   Sunt multe alte zeci de fotografii în cutie, dar toate - din câte îmi dau seama - sunt cu tata, cu showroomul, cu mine bebeluş.
   Am o mulţime de poze cu tata, dar doar câteva cu mama.
   Întotdeauna în spatele aparatului foto, niciodată în obiectiv - ca atât de multe alte femei de îndată ce-şi întemeiază o familie. Aşa de hotărâte să înregistreze vieţile copiilor lor înainte să se facă prea mari, că nu le mai trece prin cap să arhiveze şi propria lor viaţă. Că într-o bună zi copiii lor vor vrea să se cufunde în imagini ale unei vremi pe care erau prea mici ca să şi-o amintească.
   În intervalul scurt de timp dintre dispariţia mamei şi catalogarea oficială a morţii ei drept sinucidere, le-am dat celor de la poliţie singura fotografie clară pe care o aveam cu ea, care stătea într-o ramă de argint pe poliţa şemineului din camera de zi. Au pus-o imediat în circulaţie, iar când vestea despre moartea ei s-a aflat, ziarele au folosit aceeaşi fotografie ca să-şi ilustreze povestea. Poliţia mi-a dat înapoi poza înrămată, dar de fiecare dată când mă uitam la ea, vedeam titlurile din presă. În cele din urmă, a trebuit s-o ascund.
   În afară de fotografia de la nuntă, unde abia se vede de pălăria cu boruri largi care era la modă pe-atunci, nu sunt alte poze de-ale mamei la vedere. Pun deoparte fotografiile cu ea şi Alicia, ca să înrămez vreo câteva mai târziu.
   Deschid agenda mamei din 2016.
   E o agendă groasă format A4, fiecare zi acoperind două pagini: întâlnirile pe stânga şi un spaţiu gol pentru notiţe pe partea cealaltă. Nu e vreo agendă sofisticată - un obiect promoţional primit de la un producător de maşini - dar îmi trec degetele peste sigla embosată cu auriu şi simt greutatea paginilor în timp ce-o răsfoiesc. Peste tot e scrisul mamei, iar cuvintele sunt greu de citit până clipesc intens, ca să nu mai înoate în lacrimi. Fiecare zi e plină. Întâlniri cu furnizori. Programări la service pentru fotocopiator, aparatul de cafea, răcitorul de apă. Pe partea dreaptă, lista cu lucruri de făcut în fiecare zi, cu sarcinile bifate atent odată îndeplinite. Dacă vrei să se rezolve un lucru, cere-i-l unei persoane ocupate - nu aşa spunea ea?
    Mama n-ar fi putut să-şi mai ia vreo sarcină în plus pe cap nici dacă ar fi încercat, dar, cu toate astea, n-am auzit-o niciodată să se plângă că are prea multe de făcut. Când mama ei - o femeie capricioasă care-şi raţionalizase afecţiunea mai ceva ca zahărul în vreme de război - a fost internată într-un azil, mama a mers cu maşina în fiecare zi de la Eastbourne la Essex, întorcându-se acasă numai după ce bunica adormea.
   Abia după aceea am aflat eu şi tata despre nodulul pe care mama şi-l descoperise la unul dintre sâni; aşteptarea agitată prin care a trecut până să afle că era totul în regulă.
   „Nu am vrut să vă faceţi voi griji”, a fost tot ce a avut de spus.
   Amestecul de sarcini legate de casă şi de serviciu din agendă mă ia prin surprindere. Bilete la Adele pentru ziua lui A? E înghesuit între notiţa care-i amintea s-o sune pe o oarecare Katie Clements în legătură cu un test drive şi numărul de telefon al postului local de radio. Îmi apăs ochii cu podul palmelor. Aş vrea să mă fi uitat prin lucrurile părinţilor mei mai devreme; aş vrea să fi ştiut de ziua mea ce cadou s-a gândit să-mi facă.
   Nu mă pot abţine - dau pagina la 21 decembrie şi mă uit la ziua în care a murit. Sunt programate două întâlniri şi o listă întreagă de sarcini rămasă necompletată. La spatele agendei, sunt îndesate o mână de cărţi de vizită, pliante şi bileţele mâzgălite. Agenda e ca o disecţie a vieţii mamei, la fel de revelatoare ca o autobiografie şi tot atât de personală ca un jurnal. Strecor fotografiile înăuntru şi ţin agenda la piept pentru o clipă, după care încep să pun la loc toate lucrurile.
   Fac ordine pe birou, punând la loc şi prespapierul pe care l-am făcut din lut şi apoi l-am vopsit când eram în şcoala primară. Înainte stătea pe dulapul din bucătărie, ţinând la un loc mulţimea de hârtii venite de la şcoală.
   Îmi trec degetele peste crăpătura lipită cu adeziv, care îl împarte exact în două, şi apoi îmi vine în minte dintr-odată o amintire intensă a sunetului pe care l-a scos când s-a lovit de perete.
   Au urmat scuze.
   Lacrimi. Ale mele, ale mamei.
   - E ca nou, a spus tata, de îndată ce s-a uscat lipiciul.
   Dar nu a fost aşa, cum n-a fost nici pata de pe perete, acolo unde tata a umplut gaura şi a zugrăvit pe deasupra într-o nuanţă care nu se potrivea întocmai cu cea de dinainte. N-am vorbit cu el câteva zile.
   Trag sertarul de jos al biroului şi scot din nou sticla de votcă. E goală. Cele mai multe dintre ele aşa erau. Peste tot. În spatele şifonierului; în rezervorul vasului de toaletă; învelite într-un prosop în adâncul dulapului de vase. Le găsesc, vărs conţinutul şi arunc sticla la fundul găleţii de gunoi.
   Dacă or fi fost sticle şi înainte să plec eu la facultate, au fost ascunse mai bine. Sau eu nu le-am observat. M-am întors acasă într-o viaţă care se alterase în lipsa mea. Oare părinţii mei beau mai mult sau ochii mei se deschiseseră dincolo de îngustul câmp vizual al copilăriei? După ce am găsit prima sticlă, a părut că sunt sute - ca atunci când înveţi un cuvânt nou şi apoi îl vezi peste tot.
   Un fior involuntar îmi străbate şira spinării. Simt că-mi dansează cineva pe mormânt, obişnuia să spună mama. Afară e întuneric.
   Zăresc cu coada ochiului ceva mişcându-se prin grădină. Îmi tresaltă inima, dar când mă uit mai bine, văd reflexia propriului meu chip palid, uitându-se la mine, distorsionat de geamul vechi.
   Un zgomot de afară mă face să tresar. Vino-ţi în fire, Anna.
   E vina camerei ăsteia. E plină de amintiri, niciuna plăcută. Mă agită. Îmi închipui lucruri. O figură fantomatică în fereastră, paşi afară.
   Dar stai: chiar aud paşi...
   Mişcându-se încet şi atent, de parcă cel care păşeşte nu vrea să se facă auzit. Un scrâşnet uşor de pietriş pe care calcă cineva.
   E cineva afară.
   La etaj nu sunt lumini aprinse, nici aici, la parter, cu excepţia veiozei de pe birou. De afară, casa trebuie să pară într-un întuneric aproape total.
   Să fie oare un hoţ? Pe strada asta sunt destule proprietăţi de valoare, pline ochi de antichităţi şi tablouri cumpărate atât ca să fie expuse, cât şi ca investiţii. Când firma a început să meargă bine, părinţii mei au cheltuit banii pe tot felul de lucruri frumoase, dintre care multe pot fi văzute cu uşurinţă prin geamurile de jos. Poate că o fi trecut careva mai devreme, când eu şi Ella eram la secţia de poliţie, şi apoi s-a hotărât să se întoarcă la adăpostul întunericului.
   Poate că - un nod de spaimă mi se pune în gât - m-au observat pentru o vreme. N-am scăpat toată ziua de senzaţia că sunt urmărită, iar acum mă întreb dacă nu cumva instinctele mele au fost corecte.
   Când eram mică, ştiam codul alarmei cu mult înainte să pot memora numărul nostru de telefon, dar alarma nu a mai fost pornită de când s-a mutat Mark aici. Nu era obişnuit să trăiască într-o casă cu alarmă. O declanşa de fiecare dată când venea acasă, înjurând frustrat în timp ce se chinuia cu tastatura.
   - Rita e cu siguranţă un element care să sperie hoţii, nu? a spus el, după ce le-a comunicat celor de la compania de securitate că da, era încă o alarmă falsă.
   M-am dezobişnuit şi eu s-o mai pornesc, iar acum, că stau toată ziua acasă cu Ella, am încetat cu totul s-o mai folosim.
   Mă gândesc s-o activez acum, dar ştiu că n-o să fiu în stare să-mi dau seama, pe întuneric, cum s-o potrivesc, iar gândul de a mă afla acolo, lângă uşa de la intrare, în timp ce un hoţ încearcă să intre în casă, îmi face pielea de găină.
   Ar trebui s-o duc pe Ella sus. Pot să trag în faţa uşii comoda cu sertare din camera ei. Pot să ia ce vor ei de-aici de jos - nu contează.
   Mă uit de jur împrejurul camerei de zi cu un ochi critic, întrebându-mă ce caută. Televizorul, presupun, şi lucruri evidente, ca bolul pentru punci care a fost cândva al străbunicii mele şi în care sunt acum violete africane. Pe poliţa şemineului sunt două păsări de porţelan, pe care le-am cumpărat pentru părinţii mei de aniversarea lor. Nu sunt valoroase, dar arată ca şi cum ar fi. Să le iau cu mine?
   Dacă iau păsările, ce altceva să mai iau? Sunt atât de multe amintiri în casa asta; atât de multe lucruri după care aş suferi. E imposibil să le iau pe toate.
   E greu să-mi dau seama cu exactitate de unde se aud paşii.
   Sunetul înfundat al pietrişului devine mai puternic, de parcă prădătorul a mers mai întâi pe o latură a casei şi acum se întoarce pe cealaltă. Îmi iau telefonul mobil de lângă monitorul pentru bebeluşi.
   Să sun oare la poliţie? Sau un vecin?
   Iau telefonul şi derulez numerele din agendă, până ajung la cel al lui Robert Drake. Ezit, pentru că n-aş vrea să-l sun, dar ştiu că e cel mai logic lucru pe care l-aş putea face. E chirurg, deci ar trebui să se descurce în situaţii de urgenţă, şi dacă e încă acasă, în casa vecină, ar putea să iasă afară să verifice sau pur şi simplu să aprindă luminile exterioare şi să sperie pe oricine o fi acolo...
   Are telefonul închis.
   Zgomotul paşilor pe pietriş se aude din ce în ce mai tare, la fel ca vâjâitul sângelui care-mi şuieră în urechi. Aud un sunet ca de obiect târât. O scară oare?
   Pe o latură a casei, între aleea cu pietriş din faţă şi grădina îngrijită din spate, este o fâşie îngustă de pământ cu o magazie şi un mic spaţiu de depozitare pentru lemne. Aud un sunet înfundat, care ar putea fi uşa magaziei. Îmi bate inima şi mai tare. Mă gândesc la cartolina anonimă, la graba cu care am dus-o la poliţie. Oare am greşit? Era cartolina un avertisment - că ceea ce i se întâmplase mamei mi s-ar putea întâmpla şi mie?
   Poate că nu e un hoţ afară.
   Poate că cel care a ucis-o pe mama mă vrea moartă şi pe mine.

Capitolul 11

Murray

   Tom Johnson lipsea de 15 ore când soţia lui, Caroline Johnson – în vârstă de 48 de ani, cu zece ani mai tânără decât soţul ei – a sunat la poliţie. Nu-l mai văzuse pe Tom de când avuseseră ceea ce numea ea o „ciondăneală stupidă” când plecaseră de la serviciu cu o zi înainte.
   - A spus că se duce la pub, a declarat femeia. Când nu a venit acasă, m-am gândit că poate s-a dus la fratele lui să doarmă la el.
   Fiica lor, Anna, care locuia în casa părinţilor ei, era plecată la Londra, la o conferinţă a organizaţiei de caritate pentru copii, la care lucra încă de când terminase facultatea.
   A doua zi, Tom Johnson nu a venit la serviciu.
   Murray găsi declaraţia lui Billy Johnson, fratele lui Tom şi partenerul său de afaceri, care nu era îngrijorat de faptul că Tom lipsea.
   - Am presupus că e mahmur. E partener la firmă. Ce era să fac? Să-i dau un avertisment?
   Chiar şi în declaraţia aceea seacă şi simplă, Billy Johnson avusese o atitudine defensivă. Era o reacţie naturală pentru mulţi oameni; un fel de a-şi dilua sentimentul de vinovăţie dat de faptul că nu se preocupaseră suficient de mult atunci când fusese important.
   Raportul pentru persoane dispărute fusese completat de un agent de poliţie în uniformă şi fusese catalogat cu risc scăzut. Murray se uită la numele poliţistului, dar nu-l recunoscu. Nicio informaţie din etapa respectivă nu sugera că Tom Johnson s-ar fi aflat în pericol, dar asta nu avea de ce să împiedice întrebările care aveau să se ridice după ce s-a aflat despre sinuciderea sa; nu i-ar fi împiedicat pe ofiţerii responsabili să-şi pună la îndoială felul în care au judecat lucrurile.
    Dacă situaţia ar fi fost clasificată drept una de mare risc, s-ar fi schimbat cu ceva lucrurile? Era imposibil de ştiut. Nimic legat de dispariţia lui Tom Johnson nu trezise motive serioase de îngrijorare. Era un om de afaceri de succes, bine-cunoscut în tot oraşul. Un familist fără un istoric cunoscut de depresie.
   Primul mesaj venise la 9:30 a.m.
   Îmi pare rău.
   Ca o ironie a sorţii, Caroline Johnson răsuflase uşurată.
   - Am crezut că-şi cerea scuze pentru disputa pe care am avut-o, declarase ea. Ţipase la mine - spusese câteva lucruri care mă necăjiseră. Era un tip temperamental, dar întotdeauna şi-a cerut scuze după aceea. Când a venit mesajul, m-am gândit că cel puţin era bine.
   Era un tip temperamental.
   Murray sublinie aceste cuvinte. Cât de temperamental fusese Tom Johnson? Ar fi putut să se ia la ceartă cu cineva în seara aceea, la pub? Să se ia la bătaie? Investigaţiile făcute în barurile pe unde-şi făcea veacul de obicei Tom n-au dat niciun rezultat. Oriunde s-o fi dus să-şi înece amarul în seara de dinaintea morţii sale, nu fusese în localul său obişnuit.
   O solicitare din partea celui care se ocupase de caz, în legătură cu verificarea convorbirilor de pe telefonul lui Tom, fusese respinsă, deoarece la momentul acela nu exista nicio dovadă concretă că viaţa lui ar fi fost în pericol. Murray se strâmbă gândindu-se la superiorul care luase acea hotărâre. Era o decizie care avea să se schimbe rapid când Caroline a primit un al doilea mesaj de la soţul ei.
   - Cred că are de gând să se sinucidă...
   Murray ascultă înregistrarea apelului telefonic făcut de Caroline Johnson la Urgenţe. Închise ochii, simţind cum panica femeii îl traversa şi pe el, de parcă ar fi fost propria lui teamă. O auzi citind mesajul pe care-l primise de la soţul ei; îi atrase atenţia răspunsul calm al operatorului, în timp ce o întreba pe Caroline care era numărul de telefon al soţului ei şi o ruga să păstreze acel mesaj.
   Nu mai pot face asta. Lumea va fi un loc mai bun fără mine.
   Ce nu mai putea face?
   Era genul acela de comentariu pe care-l face toată lumea în vâltoarea momentului. Putea să nu însemne nimic sau putea să însemne totul.
   Nu mai pot face asta.
   Să rămână căsătorit? Să aibă o aventură? Să mintă?
   Ce anume făcuse Tom Johnson care să genereze un asemenea val de vinovăţie?
   Nu mai veniseră şi alte mesaje. Telefonul mobil al lui Tom Johnson suna. Triangulaţia îl plasase undeva în apropiere de Beachy Head. Camerele de supraveghere arătau maşina pe care o luase de la serviciu îndreptându-se spre acelaşi loc şi mai mulţi poliţişti fură direcţionaţi într-acolo. Chiar dacă Murray ştia cum se încheiaseră evenimentele, tot mai simţea un bubuit în piept în timp ce citea paginile din dosar, imaginându-şi cum trebuie să se fi simţit poliţiştii implicaţi într-o cursă pentru salvarea unei vieţi.
   O persoană oarecare - Diane Brent-Taylor - sunase să anunţe că văzuse un bărbat punându-şi pietre în rucsac. I s-a părut ceva ciudat pentru un om îmbrăcat în costum, aşa că a stat şi l-a urmărit cum se apropia de marginea stâncii. Îngrozită, l-a văzut scoţându-şi din buzunar portofelul şi telefonul, înainte să facă un pas în faţă şi să dispară.
    Murray citi transcrierea convorbirii telefonice.
   - Este flux acum. Nu e nimic acolo jos. Nu pot să-l văd.
   Cei de la paza de coastă fuseseră în apă în câteva minute, dar era deja prea târziu. Nici urmă de Tom Johnson.
   Murray trase aer în piept, să se liniştească puţin. Se întrebă cum se descurca Ralph Metcalfe, medicul legist, care auzea zi de zi poveşti despre morţi. Se întrebă dacă se obişnuise cu asta sau dacă se ducea acasă şi îşi amorţea simţurile cu o sticlă de băutură.
   Poliţiştii izolaseră zona în care spusese doamna Brent-Taylor că-l văzuse pe Tom aruncându-se. Îi găsiră telefonul şi portofelul, ecranul mobilului fiind plin cu mesajele disperate de la soţia sa.
   Unde eşti?
   Nu face asta.
   Avem nevoie de tine...
   Poliţia o anunţase de moartea soţului său pe Caroline Johnson în bucătăria acesteia, unde era înconjurată de familie. O notiţă fotocopiată din carneţelul agentului Woodward cuprindea numele, ocupaţia şi datele de contact ale membrilor familiei şi ale prietenilor care se adunaseră să-i ofere sprijin lui Caroline.
   William (Billy) Johnson. Director la Johnson’s Cars. Cumnat.
   Robert Drake. Chirurg, Royal Sussex. Vecin.
   Laura Barnes. Recepţioneră la Hard as Nails. Fină.
   Datele Annei Johnson - coordonator regional la Salvaţi Copiii. Fiică - fuseseră notate câteva pagini mai încolo, sugerând că ajunsese după ce agentul Woodward adunase datele iniţiale.
   În zilele de după moartea lui Tom Johnson avuseseră loc nenumărate anchete, în timp ce detectivii de la Investigaţii Criminale pregăteau un dosar pentru medicul legist. Fusese extras conţinutul telefonului lui Tom, inclusiv căutările pe internet pe care le făcuse acesta în primele ore ale zilei de 18 mai: loc pentru sinucideri Beachy Head şi orele fluxului Beachy Head.
   Murray observă că mareea atingea punctul ei maxim la 10:04 a.m., iar apelul de la Diane Brent-Taylor venise doar un minut mai târziu. La momentul acela, apa trebuie să fi avut 6 metri adâncime. Suficient cât să înghită un bărbat îngreunat de pietre, curentul de dedesubt trăgându-l dincolo de linia fluxului. Dacă trupul avea să fie recuperat vreodată, ce mai rămânea din el, nouăsprezece luni mai târziu? Mai era acolo ceva care să poată spune dacă Tom Johnson fusese singur pe marginea stâncii în acea dimineaţă?
   Martorul, Diane Brent-Taylor, nu văzuse pe nimeni împreună cu Tom. Refuzase să dea o declaraţie sau să participe la anchetă. După câteva conversaţii telefonice, în timpul cărora Diane fusese evazivă până la punctul de obstrucţionare a justiţiei, cel care se ocupase de caz din partea poliţiei stabilise, în cele din urmă, că Diane se afla la Beachy Head cu un bărbat însurat cu care avea o aventură. Cuplul clandestin era la fel de dornic să păstreze secretul pe cât era şi poliţia să obţină o declaraţie, aşa că nimic n-a putut s-o convingă pe Diane să-şi pună numele pe vreo hârtie.
   Carneţelul lui Murray cuprindea acum cronologia completă a evenimentelor. Investigaţia cu privire la moartea lui Tom Johnson se încheiase în două săptămâni, dosarul fusese închis şi Departamentul de Investigaţii Criminale se ocupase de alte cazuri.
   Se produsese o întârziere de câteva luni, timp în care a fost nevoie să se obţină aprobarea pentru deschiderea unei investigaţii în lipsa existenţei unui cadavru, dar din punctul de vedere al anchetei, treaba era încheiată. Sinucidere. Tragic, dar fără motive de suspiciune. Punct.
   Însă chiar aşa să fi fost?
   La dosar existau câteva CD-uri cu înregistrări ale camerelor de supraveghere, reţinute imediat ce au apărut motive de îngrijorare în legătură cu dispariţia lui Tom Johnson. Nu părea să fi fost vizionate şi Murray se gândi că, la momentul când au apărut CD-urile, fuseseră trase deja concluziile triste în ceea ce priveşte cazul, iar poliţiştii nu au mai avut ocazia să se uite la multele ore de înregistrări pe care acele CD-uri probabil că le conţineau. Era oare posibil ca aceste CD-uri să deţină dovada unei crime atât de bine mascate că nu fusese niciodată considerată drept una?
   Maşina Audi nou-nouţă, luată de Tom Johnson din showroom-ul său în ziua dispariţiei, fusese analizată, dar cum toate indiciile duceau către o sinucidere, nu o crimă, nu a fost alocat un buget pentru teste criminalistice. La fel ca în cazul înregistrărilor de pe camerele de supraveghere, totuşi, şi aceste dovezi fuseseră sigilate şi păstrate, şi Murray se întrebă dacă avea rost să trimită la analize beţişoarele cu tampoane criminalistice şi firele de păr prelevate din maşină.
   Dar ce avea să dovedească asta? Nu exista niciun suspect cu care să fi putut compara probele, iar maşina fusese una dintre atracţiile showroomului. Cine ştie câte test drive-uri găzduise?
   Un argument chiar mai pertinent era legat de cum avea Murray să obţină semnătura pe o astfel de cerere de analize, când el nici măcar n-ar fi trebuit să se ocupe de aşa ceva? Până în punctul acela, nimic din ceea ce găsise nu părea să-i indice lui Murray că ceva era în neregulă cu verdictul de sinucidere pus de medicul legist.
   Poate că dosarul lui Caroline Johnson avea să se dovedească mai interesant.
   Răspunsul poliţiei la apelul făcut de Anna Johnson fusese rapid şi amplu. Adresa familiei era deja marcată în baza de date şi, de data asta, nu se mai pusese problema ca dispariţia lui Caroline Johnson să nu fie considerată una cu potenţial ridicat de risc.
   - Moartea tatălui meu a afectat-o foarte tare, declarase Anna Johnson. Am început să lucrez de-acasă ca s-o pot supraveghea - eram cu adevărat îngrijorată. Nu mânca, era ca pe ace de fiecare dată când suna telefonul şi, în unele zile, nici nu se dădea jos din pat.
   Până aici, nimic anormal, îşi spuse Murray. Durerea afecta pe fiecare în parte într-un anumit fel, iar durerea provocată de sinuciderea cuiva era şi mai împovărătoare. Sentimentul de vinovăţie - oricât de nepotrivit - apăsa greu asupra oricui.
   Pe 21 decembrie, Caroline Johnson îi spusese fiicei sale că voia să ia puţin aer.
   - Fusese cu capul în nori toată ziua, spusese Anna ulterior. O tot surprindeam uitându-se la mine şi de două ori mi-a spus că mă iubeşte. Se comporta ciudat, dar am pus-o pe seama faptului că ne temeam amândouă de ideea primului Crăciun fără tata.
   La prânz, Caroline a ieşit să cumpere lapte.
   - A luat maşina. Ar fi trebuit să-mi dau seama imediat că ceva nu era în regulă - întotdeauna cumpărăm lapte de la magazinul din capătul străzii. Ajungi mai repede pe jos. Imediat ce mi-am dat seama că maşina nu mai este acolo, am ştiut că ceva îngrozitor avea să se petreacă.
   Poliţia a fost sunată la 3:00 p.m. Un ofiţer de serviciu, care ştia istoricul familiei şi care avusese prea multe intervenţii la Beachy Head ca să fie optimist, a sunat la biroul capelanului. De mai mulţi ani, organizaţia de caritate ajutase cu intervenţii pe timp de criză, patrule de voluntari activi şi echipe de căutare, toate având ca scop reducerea numărului deceselor care aveau loc anual la Beachy Head.
    Un capelan amabil a spus că da, într-adevăr, văzuse o femeie care corespundea descrierii, dar că poliţistul putea sta liniştit, femeia nu se aruncase.
   Murray puse deoparte declaraţia Annei Johnson şi găsi nota din jurnalul de apeluri în care agentul de poliţie Grey, cu indicativul 956, adăugase:
   CAPELANUL A DECLARAT CĂ A AVUT O DISCUŢIE LUNGĂ PE MARGINEA STÂNCII CU O FEMEIE ÎN JUR DE 50 DE ANI.
   SUBIECTUL SE AFLA ÎNTR-O STARE DE AGITAŢIE, PĂREA SUPĂRATĂ ŞI PURTA UN RUCSAC PLIN CU PIETRE. SUBIECTUL A SPUS CĂ SE NUMEŞTE CAROLINE ŞI CĂ ŞI-A PIERDUT DE CURÂND SOŢUL, CARE S-A SINUCIS.
   Capelanul o convinsese pe Caroline să se îndepărteze de marginea stâncii.
   - Am aşteptat până când şi-a scos pietrele din rucsac, a declarat el. Ne-am întors în parcare. I-am spus că Dumnezeu este mereu dispus să ne asculte. Să ne ierte. Că nimic nu putea fi atât de rău încât nici Dumnezeu să nu ne mai poată ajuta.
   Murray îi admira pe cei cărora credinţa le asigura o asemenea linişte sufletească. Îşi dorea să aibă şi el sentimente atât de fierbinţi de fiecare dată când intra într-o biserică, dar erau prea multe lucruri îngrozitoare pe lume, ca el să poată accepta că acestea făceau parte din planul lui Dumnezeu.
   Oare credinţa capelanului fusese zguduită de ceea ce s-a întâmplat apoi? Se rugase el oare să poată accepta împăcat ceea ce s-a întâmplat?
   A fost distribuită fotografia lui Caroline, iar la Beachy Head au fost trimise patrule suplimentare. Paza de coastă lucrase în colaborare cu poliţia şi cu cei de la capelă, aşa cum se întâmpla adeseori. Voluntari şi salariaţi lucrând cot la cot. Oameni din medii diferite, cu pregătire diferită, dar având acelaşi scop. S-o găsească pe Caroline Johnson vie.
   Telefonul lui Caroline a fost depistat la sau în apropiere de Beachy Head şi, la scurt timp după 5:00 p.m., poşeta şi telefonul ei mobil au fost descoperite de un om care-şi plimba câinele la marginea stâncii. În ziua aceea, punctul maxim al mareei fusese înregistrat la ora 4:33 p.m.
   Un BMW din parcarea de la Beachy Head, cu cheile încă în contact, fusese identificat rapid ca aparţinând firmei Johnson’s Cars, unde Billy Johnson a confirmat că descrierea făcută de capelan corespundea cumnatei sale, Caroline Johnson, colegă la Jonson’s Cars şi văduva recentă a fratelui său, Tom Johnson.
   Cu excepţia mesajelor sinucigaşe - Caroline nu trimisese niciunul - era o copie la indigo a sinuciderii lui Tom Johnson, care avusese loc cu şapte luni în urmă. Cum trebuie să se fi simţit Anna deschizând uşa unui alt poliţist cu cascheta în mână? Stând în bucătărie cu aceiaşi prieteni şi rude adunate în jurul său? O altă investigaţie, o altă înmormântare, o altă anchetă.
   Murray puse dosarul deoparte şi lăsă să-i scape un suspin. De câte ori încercase Sarah să se sinucidă?
De prea multe ori ca să mai ţină socoteala.
   Prima tentativă venise la doar câteva săptămâni de când erau împreună, când Murray se dusese să joace squash cu un coleg, în loc să se întâlnească cu Sarah. Când s-a întors acasă, a găsit 7 mesaje pe robotul telefonic, fiecare mai disperat decât cel de dinainte.
   Murray se panicase atunci. Şi data următoare. Uneori treceau luni întregi între tentative; alteori, Sarah încerca de câteva ori pe zi să-şi ia viaţa. Acelea erau situaţiile când se ajungea de fiecare dată la Highfield.
   În timp, şi-a dat seama că cea mai stringentă nevoie pe care o avea Sarah era ca el să rămână cât se poate de calm. Prezent. Să nu o judece, să nu intre în panică. Aşa că venea acasă şi o ţinea în braţe, iar dacă nu era nevoie s-o ducă la spital - de cele mai multe ori aşa se întâmpla - Murray îi curăţa braţele şi o pansa cu delicateţe, asigurând-o că nu pleca nicăieri. Şi abia când Sarah era deja în pat - cu ridurile de pe frunte netezite de somn - Murray îşi punea capul în palme şi plângea.
   Murray se frecă pe faţă. Concentrează-te! Cazul acesta ar fi trebuit să-i umple timpul. Să-l facă să nu se mai gândească la Sarah. Să-l facă să nu mai retrăiască amintiri pe care îşi dorea să nu le fi avut.
   Se uită la carneţelul lui, acoperit acum de un scris îngrijit. Nimic nu părea să fi fost în neregulă. Şi atunci de ce ar pune cineva la îndoială moartea lui Caroline? Ca să genereze probleme? S-o supere pe Anna?
   Sinucidere? Mai gândeşte-te.
   Ceva se petrecuse în ziua aceea, ceva ce nu se regăsea în dosarele poliţiei. Ceva ce le scăpase investigatorilor. Se mai întâmpla. Nu des, dar se mai întâmpla. Detectivi neglijenţi sau pur şi simplu prea ocupaţi. Dând prioritate altor cazuri; închizând situaţiile care nu duceau nicăieri, când poate - doar poate - ar mai fi trebuit puse nişte întrebări. Căutate mai multe răspunsuri.
   Murray ridică ultimul teanc de documente: diverse hârtii neaşezate într-o ordine anume - o fotografie a lui Caroline Johnson, o copie a listei contactelor din agenda ei telefonică şi o copie a asigurării de viaţă a lui Tom Johnson.
   Murray se uită la ultimul document. Şi apoi se mai uită o dată.
   Tom Johnson valorase o sumă considerabilă de bani.
   Murray nu văzuse casa Annei, dar ştia strada - o stradă liniştită, la mare căutare, cu propriul său parc privat - şi proprietăţile din zona aceea nu erau tocmai ieftine. Murray presupuse că locuinţa fusese proprietatea comună a soţilor Johnson, moştenită prin urmare de fiica lor, tot la fel cum se întâmplase, presupunea el, şi cu suma încasată de pe urma poliţei de asigurare de viaţă. Şi toate astea fără să mai pună la socoteală afacerea familiei, pe care Anna o controla şi ea acum.
   Oricum ai fi privit lucrurile, Anna Johnson era o femeie extrem de bogată.

Capitolul 12

Anna

   Orbecăi cu telefonul, căutând apeluri recente, şi apăs pe numărul lui Mark, în timp ce merg în vârful degetelor în hol şi apoi spre scară, cu Ella în braţe. O implor din ochi să nu scoată niciun zgomot.
   Şi apoi trei lucruri se întâmplă.
   Scrâşnetul pietrişului sub picioare se transformă în paşi, pe treptele de la uşă.
   Sunetul subţire al telefonului lui Mark la urechea mea este dublat de o versiune mai puternică, care se aude din afara casei.
   Şi uşa de la intrare se deschide.
   Când Mark intră în casă, ţinând în mână telefonul mobil care încă mai suna, mă găseşte stând în hol, cu ochii măriţi de groază şi agitată de la adrenalina pompată în sânge.
   - Aţi sunat, domniţă? spune el şi-mi zâmbeşte larg în timp ce respinge apelul.
   Îmi îndepărtez încet telefonul de la ureche, bătăile inimii mele refuzând să accepte faptul că pericolul a trecut. Râd stânjenită, tot atât de ameţită de sentimentul de uşurare pe cât fusesem mai devreme din cauza spaimei pe care am tras-o.
   - Am auzit pe cineva mergând pe lângă casă. Am crezut că vrea să intre.
   - Cineva chiar aşa a făcut. Eu.
   Mark vine să mă sărute, cu Ella strivită între noi. Îi dă şi ei un pupic pe frunte şi mi-o ia din braţe.
   - Ai dat târcoale. De ce n-ai venit direct, prin faţă?
   Tonul meu iritat este nedrept, un produs al panicii care mi se disipează încet în sânge.
   Mark îşi lasă capul într-o parte şi se uită la mine cu mai multă răbdare decât merită asprimea mea.
   - Am scos tomberoanele afară. Mâine se ridică gunoiul, spune el şi apoi îi cântă Ellei: Nu-i aşa? Ba aşa e!
   Strâng din ochi o clipă. Zgomotul ca de scară târâtă. Sunetul înfundat făcut de uşa de la magazia unde ţinem tomberoanele. Zgomote atât de familiare, că ar fi trebuit să-mi dau seama imediat ce erau. Îl urmez pe Mark în camera de zi, unde aprinde luminile şi o aşază pe Ella în leagănul ei.
   - Unde e Laura?
   - Am trimis-o acasă.
   - Dar mi-a spus c-o să rămână cu tine. Aş fi venit mai devreme...
   - Nu am nevoie de o dădacă. Sunt bine.
   - Chiar?
   Îmi ia ambele mâini în ale lui şi-mi ţine braţele larg deschise. Evit inspecţia la care mă supune.
   - Da. Nu. Nu chiar.
   - Aşadar, unde-i cartolina aia?
   - Am predat-o poliţiei.
   Îi arăt aceleaşi fotografii pe care i le-am arătat şi Laurei şi-l văd cum măreşte imaginea, ca să înţeleagă mesajul. Îl citeşte cu voce tare.
   - Sinucidere? Mai gândeşte-te.
   - Vezi? Mama mea a fost omorâtă.
   - Şi totuşi nu asta spune mesajul.
   - Dar asta implică, nu?
   Mark mă priveşte gânditor.
   - E posibil să fi fost un accident.
   - Un accident? întreb eu şi e clar că nu cred aşa ceva. Atunci de ce n-a zis aşa? De ce mesajul ăsta sinistru? Şi cartolina asta penibilă.
   Mark se aşază cu un oftat, care cred - sper - că e mai puţin legat de mine şi mai mult de faptul că a fost nevoie să-şi petreacă întreaga zi într-o sală de cursuri plină.
   - Poate cineva încearcă să arate cu degetul. Mai degrabă neglijenţă decât un act deliberat. Cine e responsabil pentru securitatea de la marginea stâncii?
   Nu spun nimic, iar când continuă, vocea lui Mark este mai blândă.
   - Înţelegi totuşi ce vreau să spun. E destul de ambiguu.
   - Presupun că da. Doar că mama şi-a lăsat poşeta şi telefonul pe marginea stâncii, ceea ce ar fi ciudat să se întâmple dacă ai cădea accidental...
   - Numai dacă nu le-a pus mai întâi acolo. Nu le-a scăpat. Se uita peste margine, sau încerca să salveze o pasăre, iar marginea s-a sfărâmat şi...
   Mă aşez greoi lângă Mark.
   - Chiar crezi că a fost un accident?
   Se întoarce către mine, aşa că putem să ne privim direct în ochi.
   Când vorbeşte, are un ton amabil şi nu-şi ia ochii de la mine.
   - Nu, iubita mea, cred că mama ta a fost disperat de nefericită după ce a murit tatăl tău. Cred că era cu mult mai deprimată decât şi-ar fi putut imagina cineva. Şi, se opreşte el, asigurându-se că-l ascult, cred că şi-a luat viaţa.
   Nimic din ce-mi spune nu e nou pentru mine şi, cu toate astea, mi se strânge inima şi îmi dau seama cât de mult mi-am dorit ca alternativa prezentată de el să fi fost adevărată. Cât de repede sunt gata să sar după un colac de salvare care nici măcar n-a fost aruncat.
   - Tot ce vreau să zic este că orice este deschis interpretărilor, inclusiv cartolina.
   Îmi pune telefonul cu ecranul în jos pe măsuţa de cafea, ca să nu se mai vadă imaginile.
   - Oricine ţi-a trimis-o vrea să te zăpăcească de cap. Sunt nişte oameni bolnavi. Care vor o reacţie. Nu le face hatârul.
   - Bărbatul de la secţia de poliţie a pus-o într-o pungă pentru colectare de probe. Mi-a spus că vor verifica să vadă dacă sunt amprente.
   Ei iau treaba asta în serios, aş fi vrut eu să adaug.
   - Ai stat de vorbă cu un detectiv?
   - Nu, era doar tipul care lucra la recepţie. A fost detectiv mare parte a carierei sale, apoi, când s-a pensionat, s-a întors să lucreze ca civil.
   - Asta înseamnă să fii un om dedicat.
   - Este, nu-i aşa? Închipuie-ţi cum e să-ţi placă ceea ce faci atât de mult, încât să nu vrei să renunţi. Nici măcar după ce te-ai pensionat.
   - Sau ţi-a intrat atât de mult în sânge sistemul că nu te poţi imagina făcând altceva?
   Mark cască, ducându-şi mâna prea târziu la gură ca să ascundă asta. Din faţă, dinţii lui sunt de un alb perfect, dar din unghiul în care stau pot să văd plombele care-i umplu molarii superiori.
   - Oh, eu n-am văzut lucrurile din perspectiva asta.
   Mă gândesc la Murray Mackenzie, cu atitudinea sa grijulie şi comentariile pertinente şi, din cine ştie ce motiv, mă bucur că mai lucrează încă pentru poliţie.
   - Oricum, a fost foarte amabil.
   - Foarte bine. Între timp, cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să nu te mai gândeşti la asta.
   Se aşază în colţul canapelei, cu picioarele întinse şi ridică un braţ, invitându-mă lângă el. Mă strecor în poziţia noastră îndelung exersată, cuibărindu-mă sub braţul său stâng, în timp ce el îşi sprijină uşor bărbia de creştetul capului meu. Miroase a aer rece şi a încă ceva ce reuşesc să identific...
   - Ai fumat?
   Sunt doar curioasă, dar chiar şi eu detectez tonul inchizitorial de dincolo de cuvintele mele.
   - Am tras câteva fumuri după ce am terminat. Scuze, miros îngrozitor?
   - Nu, eu doar... nu ştiam că fumezi.
   Închipuiţi-vă cum e să nu ştii că partenerul tău fumează. Dar nu l-am văzut niciodată cu o ţigară. Nici măcar nu l-am auzit pomenind de aşa ceva.
   - M-am lăsat de fumat cu ani în urmă. Terapie prin hipnoză. De fapt, asta m-a determinat să mă apuc să fac consiliere psihologică. Nu ţi-am povestit? Oricum, la fiecare câteva luni aprind o ţigară, trag câteva fumuri şi apoi o sting. Îmi aduce aminte de faptul că eu controlez asta, spune el şi zâmbeşte larg. Te asigur că toată chestia are o logică. Şi nu-ţi face griji - n-aş face asta niciodată în preajma Ellei.
   Mă cuibăresc la loc lângă el. Îmi spun că e incitant că încă mai descoperim lucruri noi unul la celălalt - ce avem în comun; ce ne desparte - dar în perioada asta misterul e ultima chestie de care am nevoie în viaţa mea. Aş vrea ca eu şi Mark să ne ştim unul pe altul pe dinafară. Să fi fost iubiţi din copilărie. Aş vrea să mă fi cunoscut înainte să moară mama şi tata. Eram o altă persoană pe-atunci.
   Curioasă. Amuzată. Amuzantă. Mark nu o ştie pe Anna aceea. O ştie pe Anna, îndurerata; Anna, însărcinata; Anna, mama. Uneori, când Laura sau Billy sunt prin preajmă, mă pierd într-o vreme de dinaintea morţii părinţilor mei şi mă simt din nou ca mine cea de odinioară. Nu se întâmplă însă suficient de des.
   Schimb subiectul.
   - Cum a fost cursul?
   - O mulţime de interpretări de roluri diverse, spune Mark şi-l aud cum se strâmbă. Nu-i place deloc genul acesta de lucruri.
   - Ai venit mai târziu decât mă aşteptam.
   - Am trecut pe la apartament. Nu-mi place să-l las aşa, gol.
   Când l-am cunoscut pe Mark, locuia în Putney. Îşi vedea pacienţii într-o încăpere a apartamentului său de la etajul 7 şi-şi petrecea o zi pe săptămână la un cabinet din Brighton - acelaşi cabinet care a împărţit pliantele în zona Eastbourne chiar în momentul când aveam eu mai multă nevoie de aşa ceva.
   I-am spus Laurei despre testul de sarcină înainte chiar să-i dau vestea lui Mark.
   - Ce-o să mă fac?
   - Păi, presupun c-o să faci un bebeluş, a zâmbit Laura larg. Nu aşa se întâmplă de obicei?
   Stăteam într-o cafenea din Brighton, vizavi de salonul de manichiură unde lucrase Laura. Îşi găsise o slujbă nouă ca operator la un call center pentru o companie de comerţ online, dar am văzut-o uitându-se la fetele care râdeau în salonul de manichiură şi m-am întrebat dacă nu-i lipsea cumva cleveteala aceea.
   - Nu pot să am un copil.
   Nu mi se părea ceva real. Nu mă simţeam însărcinată. Dacă n-ar fi fost cele şase teste de sarcină pe care le făcusem şi absenţa menstruaţiei, aş fi putut să jur că nu era decât un vis urât.
   - Sunt şi alte opţiuni, a spus Laura încet, chiar dacă nu era nimeni care să ne audă.
   Am scuturat din cap. Două vieţi pierdute erau deja prea mult.
   - Ei bine, atunci, felicitări, mămico! a spus Laura, ridicând cana de cafea într-un toast închipuit.
   În seara aceea, la cină, i-am spus şi lui Mark. Am aşteptat până când s-au umplut toate mesele din jurul nostru, ca să fiu protejată de compania persoanelor străine.
   - Îmi pare rău, am zis după ce am aruncat bomba.
   Pe faţa lui am putut citi confuzia pentru o clipă.
   - Îţi pare rău? Dar e grozav! Adică... nu-i aşa? a întrebat el, uitându-se la mine cu atenţie. Tu nu crezi asta?
   Încercase să fie serios, dar un zâmbet larg i se instala încet pe faţă şi se uita de jur împrejur prin restaurant de parcă s-ar fi aşteptat la o rundă de aplauze din partea tovarăşilor noştri de cină, complet neştiutori.
   - Eu... eu nu eram sigură.
   Dar apoi mi-am pus mâinile pe burta mea încă plată şi m-am gândit că, după cât de îngrozitor fusese anul precedent, acolo era ceva bun. Ceva miraculos.
   - Bine, poate că e un pic mai rapid decât ne-am fi dorit...
   - Un pic.
   Nu puteam număra săptămânile de când eram împreună.
   - ...dar este ceea ce ne-am dorit.
   S-a uitat la mine căutând aprobare, iar eu am dat din cap vehement că da. Aşa era. Ba chiar şi vorbiserăm despre asta, surprinzându-ne unul pe altul prin inocenţă.
    Mark avea 39 de ani când ne-am cunoscut, rănit după o relaţie pe termen lung despre care crezuse că avea să fie pentru totdeauna şi resemnat la gândul că era posibil să nu aibă niciodată familia pe care şi-o dorise. Eu aveam doar 25 de ani, dar eram dureros de conştientă de cât de scurtă este viaţa. Moartea părinţilor mei ne adusese împreună; iar bebeluşul acesta avea să fie lipiciul care să ne ţină uniţi.
   Treptat, Mark şi-a redus activitatea de la cabinetul din Londra şi a început să lucreze mai mult la sediul din Brighton, apoi s-a mutat cu mine şi şi-a închiriat apartamentul din Putney. Părea soluţia perfectă. Chiria acoperea rata ipotecii şi-i mai rămâneau şi ceva bani, iar chiriaşii păreau mulţumiţi să se ocupe de tot ce nu mergea cum trebuie. Sau cel puţin aşa am crezut, până când am primit un telefon de la comisia pentru mediu, care ne-a informat că vecinii de la etajele de deasupra se plânseseră de un anumit miros.
    Până când am apucat să ajungem acolo, chiriaşii au plecat, datorându-ne chiria pe o lună şi banii de garanţie şi lăsând locul într-o stare atât de avansată de degradare, că nu mai putea fi închiriat imediat. Mark repara treptat stricăciunile.
   - Cum mai arată?
   - Sumbru. Am găsit pe cineva care să redecoreze, dar sunt ocupaţi în altă parte până la jumătatea lui ianuarie, aşa că abia prin februarie o să avem din nou ocazia să primim un depozit de la noii chiriaşi.
   - Nu contează.
   - Ba da.
   Tăcem amândoi, niciunul dintre noi nefiind dispus să se ia la ceartă. Nu avem nevoie de venitul din chirie. Nu acum. Nu stăm noi în doi-trei bănuţi, cum ar spune bunicul Johnson.
   Aş da înapoi toţi banii dacă asta ar însemna să mai am o zi în plus cu părinţii mei, dar adevărul este acesta: moartea lor m-a lăsat bine aranjată. Graţie bunicului Johnson, casa nu a fost ipotecată niciodată şi o combinaţie dintre economiile tatălui meu şi poliţele de asigurare de viaţă ale părinţilor mei înseamnă că acum la bancă, în contul meu de economii, e o suma trecută puţin de un milion de lire sterline.
   - O să vând apartamentul.
   - De ce? Ai avut doar un pic de ghinion, atâta tot. Schimbă agenţiile - alege una cu recomandări mai bune.
   - Poate că ar trebui să vindem ambele case.
   Pentru o clipă nu înţeleg la ce se referă. Să vând Oak View?
   - E ditamai casa şi grădina ia o grămadă de timp pentru întreţinere şi niciunul dintre noi nu se pricepe la aşa ceva.
   - O să angajăm un grădinar.
   - Casa Sycamore a fost pusă în vânzare cu 850, şi are doar 4 dormitoare.
   Vorbeşte serios.
   - Nu vreau să mă mut, Mark.
   - Am putea cumpăra ceva împreună. Ceva care să ne aparţină amândurora.
   - Dar Oak View ne aparţine amândurora.
   Mark nu spune nimic, dar ştiu că nu e de acord. S-a mutat definitiv la sfârşitul lui iunie, când eram însărcinată în 4 luni şi el nu-şi mai petrecuse o noapte în apartamentul lui de săptămâni întregi.
   - Simte-te ca acasă, am zis eu atunci, veselă, dar simplul fapt că am spus asta a întărit ideea că proprietatea îmi aparţinea mie.
   Au trecut zile bune până când nu mi-a mai cerut permisiunea să facă un ceai; săptămâni până când a încetat să mai stea ţeapăn pe canapea, ca un musafir.
   Aş vrea să iubească şi el casa asta la fel de mult ca mine. Cu excepţia celor 3 ani la universitate, am locuit doar aici; toată viaţa mea e cuprinsă între aceşti patru pereţi.
   - Gândeşte-te la asta.
   Ştiu că el crede că sunt prea multe fantome aici. Că-mi este greu să dorm în dormitorul care a aparţinut părinţilor mei. Poate că e complicat şi pentru el.
   - Poate.
   Dar, de fapt, răspunsul este negativ. Nu vreau să mă mut. Oak View e tot ce mi-a rămas de la părinţii mei.
   Ella se trezeşte fix la ora 6. Şase dimineaţa însemna devreme, dar când ai trecut prin săptămâni de treziri repetate în timpul nopţii şi te-ai resemnat cu gândul că-ţi începi ziua la 5, ora 6 pare deja că ai stat prea mult în pat. Mark face ceai şi o iau pe Ella cu noi în pat şi ne petrecem o oră împreună, ca o familie, înainte ca Mark să trebuiască să intre la duş, iar eu şi Ella să coborâm la micul dejun.
   Jumătate de oră mai târziu, Mark e încă în baie - aud zăngănitul ţevilor şi bătaia ritmică care asigură acompaniamentul muzical din duşul nostru. Am schimbat-o pe Ella, dar eu sunt încă în pijamale, dansând în jurul bucătăriei ca s-o fac să râdă.
   Zgomotul de pe pietriş, de afară, mă face să mă gândesc la seara trecută. Pe măsură ce lumina dimineţii se strecoară în bucătărie, mă simt jenată de felul în care m-am ambalat. Sunt uşurată că telefonul lui Robert era închis, făcându-l pe Mark singurul martor al crizei mele paranoice. Data viitoare când mai sunt singură acasă seara, o să ascult muzică dată tare, o să aprind luminile, o să mă plimb prin casă trântind uşile. N-o să mai stau pitită într-o singură încăpere, construind o poveste care nu există.
   Aud zgomotul metalic făcut de fanta pentru scrisori, fâsâitul delicat al corespondenţei care cade pe preşul de dedesubt şi apoi o bătaie delicată cu degetele, care mă anunţă că poştaşul mi-a lăsat ceva pe verandă.
   Când Ella avea 5 săptămâni şi era în perioada de colici, poştaşul mi-a adus o carte pe care o comandase Mark. Îmi luase o oră întreagă s-o liniştesc şi, în cele din urmă, a adormit când poştaşul a bătut la uşă atât de tare, că s-au zguduit şi corpurile de iluminat. Am deschis uşa într-o stare de furie postnatală, dublată de lipsa de somn, şi l-am făcut pe bietul om cu ou şi cu oţet. După aceea, când furia s-a stins şi ţipetele mele nu au mai rivalizat cu ale Ellei, poştaşul mi-a sugerat ca pe viitor să lase pachetele la uşă, ca să nu mai existe riscul să ne deranjeze. Se pare că nu eram singura casă din zonă care prefera acest mod de operare.
   Aştept până când paşii părăsesc aleea noastră, căci nu vreau să apar în faţa omului în pijamale şi sunt încă extrem de jenată de lacrimile mele din ziua aceea, apoi mă duc pe hol să iau corespondenţa. Anunţuri, alte facturi, o scrisoare cu aspect oficial, într-un plic cu burduf, adresată lui Mark. Iau cheile din cârligul lor de sub pervaz şi descui uşa de la intrare. E puţin înţepenită şi trag tare s-o deschid.
   Dar nu forţa necesară ca să deschid uşa mă face să mă dau un pas în spate, nici aerul rece ca gheaţa care pătrunde în holul călduros.
   Nu e nici pachetul care stă pe o stivă de lemne într-o parte a verandei.
   Este sângele întins pe prag şi grămada de intestine de pe treapta superioară.

Capitolul 13

   Se spune că banul este sursa tuturor relelor.
   Cauza tuturor crimelor.
   Sunt şi alţii ca mine - alţi oameni orbecăind în existenţa lor dintre două lumi - şi toţi sunt aici din cauza banilor. N-au avut deloc; au avut prea mulţi.
   Au râvnit la ai altora; altcineva a râvnit la ai lor. Rezultatul?
   O viaţă luată.
   Dar nu se va încheia aici.

Capitolul 14

Anna

   Iepurele este pe treapta de sus, cu burta tăiată într-o linie continuă, precisă. O masă gelatinoasă de carne şi maţe se revarsă dinăuntru. Ochii sticloşi se holbează spre stradă, deasupra unei guri deschise care scoate la iveală dinţi albi şi ascuţiţi.
   Dau să strig, dar parcă nu am aer în plămâni şi în schimb fac un pas în spate, prinzându-mă de cuierul de lângă uşa de la intrare.
   Simt cum începe să mi se scurgă o dâră de lapte din piept, nevoia de a-mi hrăni copilul apărând ca o reacţie instinctivă la pericol.
   Îmi recapăt răsuflarea şi cuvintele explodează din minte ca gloanţele.
   - Mark! Mark! Mark!
   Continui să strig, incapabilă să-mi iau ochii de la mizeria aceea însângerată de pe pragul uşii noastre. Gerul de dimineaţă a cuprins animalul şi sângele lui într-o pojghiţă de sclipici argintiu, iar efectul acesta face spectacolul cu atât mai macabru, ca o decoraţiune de Crăciun gotică.
   - Mark!
   Mark coboară aproape alergând şi la capătul scărilor se loveşte la un deget de la picior şi înjură cu voce tare.
   - Ce naib... Isuse...
   Nu are pe el decât un prosop şi tremură involuntar în faţa uşii deschise, holbându-se la trepte. Picături de apă stau agăţate în firele rare de păr de pe pieptul lui.
   - Cine ar fi făcut ceva atât de oribil? strig eu acum, cuprinsă de uşurarea de după şoc, când îţi dai seama că eşti în siguranţă.
   Mark se uită la mine, confuz.
   - Cine? Nu vrei să spui mai degrabă ce? Probabil că o vulpe. Bine măcar că e ger, altfel ar puţi deja.
   - Crezi că un animal a făcut asta?
   - E un ditamai parcul dincolo de stradă şi alege tocmai pragul nostru. Pun ceva pe mine şi apoi scap eu de mizeria asta.
   Ceva nu are logică. Încerc să-mi dau seama ce, dar îmi scapă.
   - Dar de ce nu l-a mâncat vulpea? Uită-te la toată carnea, zic eu, înghiţindu-mi greaţa care mă ameninţă, şi la maţele astea. De ce să-l omoare şi să nu-l mănânce după aia?
   - Păi asta fac ele, nu? Vulpile astea urbane se hrănesc din tomberoane. Omoară doar de plăcere. Dacă ajung într-un coteţ cu găini, decimează toată poiata, dar nu mănâncă nici măcar una.
   Ştiu că are dreptate. Cu ani în urmă, tata s-a gândit să ţină nişte gâşte, adunate într-un coteţ în fundul grădinii. Nu cred că eram mai mare de cinci, şase ani, dar îmi amintesc cum îmi puneam cizmuliţele şi alergam să adun ouăle şi să arunc grăunţe pe iarba înnămolită. În ciuda sorţii care le aştepta de Crăciun, mama mea le-a dat nume la toate, strigându-le pe fiecare când le aduna seara la culcare.
    Preferata ei - şi, prin urmare, desigur că şi a mea - era o pasăre vioaie, cu pene cu vârfurile gri, pe care mama o numise Piper. În timp ce restul se înfoiau şi hâsâiau dacă te apropiai prea mult, Piper mânca din mâna mamei. Docilitatea ei a costat-o viaţa.
   Vulpea - atât de îndrăzneaţă că n-a mai aşteptat căderea întunericului – a fost respinsă de suratele mai temperamentale ale lui Piper, care şi-a văzut gâtul prins între fălcile animalului, rămânând fără cap; iar eu şi mama n-am mai găsit decât trupul ei decapitat în acea seară.
   - Mizerabile animale, spune Mark. Înţelegi acum de unde pasiunea asta pentru vânătoarea de vulpi, nu?
   Nu prea înţeleg. N-am văzut niciodată o vulpe pe câmp, dar am văzut destule în oraş, hoinărind pe mijlocul străzii, îndrăzneţe cât cuprinde. Sunt atât de frumoase, că nu-mi pot imagina cum să le terorizezi printr-o pedeapsă aplicată pentru propriile lor instincte de vânătoare.
   În timp ce mă uit la iepurele mutilat, îmi dau seama ce nu-mi dădea pace. Vorbesc încet, cuvintele căpătând contur odată cu gândurile mele.
   - E prea mult sânge.
   E o ditamai băltoaca sub iepurele fără suflare şi încă şi mai mult pe cele trei trepte care coboară spre alee. Mark ia un aer amuzat când aude ce spun.
   - Îmi amintesc când am disecat broaşte la biologie în clasa a patra. Dar n-am disecat niciodată un iepure. Cât sânge ar trebui să fie?
   Sarcasmul lui mă deranjează. De ce nu vede şi el ce văd eu?
   Încerc să rămân calmă.
   - Să presupunem că o vulpe a făcut asta. Şi să presupunem că e destul sânge într-un iepuraş cât să lase în urmă toată mizeria asta. Dar s-a şters pe labe de celelalte trepte?
   Mark râde, dar eu nu glumesc.
   - Şi-a folosit coada ca să ne mânjească scara?
   Pentru că aşa arată; ca şi cum cineva ar fi luat o pensulă, a înmuiat-o în iepure şi ne-a acoperit treptele cu urme neregulate de sânge. Arată ca scena unei crime, îmi dau eu seama cu o claritate instantanee.
   Mark ia un aer serios. Mă prinde bine cu un braţ şi se foloseşte de cealaltă mână ca să închidă uşa, apoi mă întoarce cu faţa spre el.
   - Spune-mi, spune-mi cine-a făcut asta.
   - Nu ştiu cine a făcut-o. Dar sigur are legătură cu faptul că m-am dus la poliţie. Cineva ştie ceva despre moartea mamei şi vrea să mă împiedice să aflu mai multe.
   Faptul că dau glas teoriei mele nu o face să pară mai puţin fantasmagorică.
   Mark rămâne calm, chiar dacă simt o urmă de îngrijorare.
   - Iubito, nu are nicio logică.
   - Crezi că aşa ceva e normal? Ieri o cartolină anonimă şi acum asta?
   - Bine, hai să analizăm lucrurile. Să presupunem că mesajul de ieri nu a fost de la cineva care poartă ranchiună...
   - Nu a fost.
   - Ce-ar avea de câştigat punând la îndoială moartea mamei tale? Şi ce-ar avea de câştigat speriindu-te pe tine cu animale moarte puse pe pragul uşii?
   Înţeleg punctul lui de vedere. Pare că ceva nu se leagă. De ce să mă trimită la poliţie şi după aceea să mă sperie ca să nu mă mai duc?
   Mark ia tăcerea mea ca pe o înfrângere.
   - A fost o vulpe, iubita mea, spune el şi face un pas în faţă să mă sărute pe frunte. Te asigur. Nu vrei mai bine să am eu grijă de Ella cât îţi faci tu o baie relaxantă? Azi nu am niciun pacient până la 11.
   Îl las pe Mark să mă conducă sus şi să-mi pregătească o baie, punând în cadă câteva dintre sărurile aromatice exagerat de scumpe pe care mi le-a cumpărat când s-a născut Ella şi pe care n-am avut niciodată timp să le folosesc. Mă scufund sub bulele de spumă, gândindu-mă la vulpi, iepuri, sânge. Întrebându-mă dacă nu cumva sunt paranoică.
   Îmi vine în minte cartolina anonimă; mi-l imaginez pe expeditor punând-o într-un plic, apoi la poştă. Oare aceeaşi persoană a secţionat un iepure cu o precizie chirurgicală? A mânjit cu sânge treptele casei mele?
   Pulsul nu vrea să-mi scadă. Bate într-un ritm susţinut în tâmplele mele şi mă scufund şi mai mult în cadă, lăsând susurul apei să-mi cuprindă urechile în loc. Cineva vrea să mă sperie.
   Mă întreb dacă între cele două acţiuni nu există într-adevăr nicio legătură. Am luat cartolina anonimă ca pe o chemare la acţiune, o indicaţie să investighez moartea mamei mele. Dar dacă nu a fost vorba de o indicaţie, ci de un avertisment?
   Mai gândeşte-te.
   Un avertisment că moartea mamei n-a fost ce a părut. Că cineva acolo a vrut răul familiei mele. Că încă mai vrea asta.
   Închid ochii şi văd sânge. Atât de mult sânge. Deja memoria îmi joacă feste. Cât de mare era iepurele? Oare chiar era atât de mult sânge?
   Fotografii.
   Gândul îmi vine brusc şi mă ridic, stropind cu apă pe lângă cadă.
   O să fac nişte poze şi după aceea o să i le duc lui Murray Mackenzie, la secţia de poliţie, ca să văd dacă şi el crede că a fost o vulpe la mijloc.
   O voce firavă mă întreabă dacă fac asta ca să-l conving pe Mark sau poliţia. O alung, scot dopul de la cadă şi ies, ştergându-mă cu atâta grabă, că hainele mi se lipesc de pielea umedă. Îmi găsesc telefonul şi cobor în fugă scările, dar Mark a luat deja iepurele mort şi a spălat pragul uşii cu înălbitor. Când deschid uşa de la intrare nu mai este nimic acolo. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată.

Capitolul 15

Murray

   Soarele iernatic pătrundea prin draperiile de la dormitor în timp ce Murray se îmbrăca.
    Puse pilota sub perne şi netezi toate cutele de pe pat înainte să aranjeze pernuţele deasupra, aşa cum ştia că-i place lui Sarah. Când trase draperiile, văzu norii grei şi cenuşii care se rostogoleau dinspre nord şi-şi puse un pulover cu anchior peste cămaşă.
   Puţin mai târziu, după ce porni maşina de spălat vase şi dădu cu aspiratorul, iar prima încărcătură de rufe era deja întinsă la uscat, Murray se aşeză la masa din bucătărie cu o ceaşcă de ceai şi un biscuite cu ciocolată. Era 9 şi jumătate. Avea multe ore libere înaintea lui. Îşi aminti o vreme în care o dimineaţă liberă era plină de promisiuni şi aşteptări.
   Bătu cu degetele în masă. Avea să se ducă s-o vadă pe Sarah. Să-şi petreacă dimineaţa cu ea - poate reuşea s-o convingă să meargă la cafenea sau la o plimbare prin jurul conacului - şi apoi avea să se ducă la serviciu direct de-acolo.
   Îi deschise Jo Dawkins, îngrijitoarea lui Sarah, care lucra la Highfield de 10 ani.
   - Îmi pare rău, dragule. Are o zi proastă.
   O zi proastă însemna că Sarah nu voia să-l vadă. În mod normal, Murray s-ar fi dus direct acasă, acceptând faptul că oricine are momente în care vrea să fie singur. Dar azi era altfel. Îi era dor de Sarah. Voia să vorbească cu ea despre cazul Johnson.
   - Nu vrei să mai încerci o dată? Spune-i că nu stau mult.
   - Văd ce pot să fac.
   Jo îl lăsă la recepţie, în spaţiul care fusese odinioară holul conacului de ţară. Fusese convertit în recepţie într-un mod stângaci, cu mult înainte ca monumentele istorice să devină un bun care merita protejat. Uşi solide antiincendiu, toate cu acces pe bază de cod, conduceau către saloane şi birouri, şi un tapet urât ca o tencuială veche acoperea ambii pereţi şi tavanul.
   Când Jo se întoarse, era clar de pe figura ei că nimic nu se schimbase.
   - A spus de ce?
   TPB, acela era motivul.
   Jo ezită.
   - Nu chiar.
   - N-a spus, nu-i aşa? Haide, Jo, ştii că pot să suport.
   Asistenta l-a privit drept, cântărindu-l din ochi.
   - Bine. Crede că ar trebui să - îşi ridică mâinile imitând ghilimele imaginare, disociindu-se de ceea ce urma - ţi-o tragi cu altele şi să nu-ţi mai iroseşti viaţa iubind o nebună.
   Murray se înroşi. Faptul că soţia lui îi ordona s-o părăsească (şi apoi încerca să se sinucidă din cauza unei asemenea posibilităţi) fusese o temă recurentă pe parcursul căsniciei lor, dar asta nu diminua stânjeneala provocată de faptul că trebuia să audă aşa ceva prin intermediul unui terţ.
   - Îi spui, te rog - şi ridică şi el mâinile, oglindind ghilimelele lui Jo - că „să iubesc o nebună” este ceea ce-mi place cel mai mult?
   Murray stătea în parcarea de la Highfield, rezemat cu capul de tetieră. Ar fi trebuit să ştie mai bine cum stăteau lucrurile când încerca s-o surprindă pe Sarah. Era imprevizibilă în cele mai bune momente, dar previzibilă în privinţa asta dimineaţa. Avea să încerce din nou când se întorcea de la serviciu.
   Şi acum ce să facă?
   Mai avea două ore până când intra în tură şi nicio dorinţă să se întoarcă într-o casă goală şi să aştepte să treacă minutele unul câte unul. Frigiderul era plin, grădina îngrijită şi casa curată. Murray se gândi la ce variante avea.
   - Da, spuse el cu voce tare, cum avea obiceiul să facă. De ce nu?
   Timpul lui liber îi aparţinea. Putea să facă ce voia cu el.
   Se îndreptă în afara oraşului, dincolo de Downs, apăsând pedala de acceleraţie ca să se bucure un pic de viteză, lucru de care nu avea niciodată parte în autobuz. Lipsa unui număr suficient de locuri de parcare la secţie însemna că, de cele mai multe ori, era mai convenabil să ia transportul în comun spre serviciu, dar lui Murray îi plăcea să conducă şi dădu drumul la radio, fredonând o melodie pe care o ştia numai pe jumătate. Ploaia care ameninţa nu-şi făcuse încă apariţia, dar norii atârnau jos deasupra dealurilor, iar când în faţă apăru marea, era presărată cu vârfuri albe înspumate, furioase.
   Parcarea era aproape goală, erau doar vreo 6 maşini, iar Murray pescui 80 de pence din mărunţişul pe care îl păstra în scrumiera altfel inutilă şi luă tichetul. Un semn mare de lângă aparatul de taxare a parcării indica numărul unei organizaţii de caritate şi, când traversă spre cărarea de coastă, Murray trecu pe lângă un şir de alte semne asemănătoare.
   Ajută să vorbeşti cu cineva.
   Nu eşti singur.
   Putea oare un astfel de semn să schimbe lucrurile? Era posibil ca o persoană hotărâtă să se sinucidă să se oprească şi să asculte un astfel de mesaj destinat ei?
   Nu eşti singur.
   Pentru fiecare persoană care a plonjat spre moarte de pe Beachy Head, existau alte zeci care nu o făcuseră. Altele care şi-au pierdut curajul, s-au răzgândit, s-au întâlnit cu unul dintre voluntarii care patrulau pe coastă şi au fost de acord, cu reticenţă, să-i însoţească la o cană de ceai, în loc să-şi ducă până la capăt planurile morbide.
   Şi, cu toate astea, nu se încheia acolo, nu?
   O intervenţie este o virgulă, nu un punct. Tot ceaiul, toată conversaţia, tot sprijinul din lume s-ar fi putut să nu schimbe cu nimic ce avea să se întâmple a doua zi. Sau a treia.
   Lui Murray îi veni în minte bietul capelan care a găsit-o pe Caroline Johnson pe stânci, cu rucsacul plin de pietre. Cum trebuie să se fi simţit el când a aflat că femeia pe care tocmai o convinsese să nu se sinucidă s-a întors exact în acelaşi loc şi tot a sărit în gol?
   Oare fusese ea cu cineva în ziua aceea? Fusese capelanul atât de preocupat în a o salva pe Caroline, că neglijase să mai observe o siluetă ascunsă, rămasă în urmă?
   Fusese împinsă mama Annei? Poate că nu fizic, dar reuşise cineva s-o forţeze pe Caroline să-şi ia viaţa?
   Creasta se ridica în faţa lui Murray, fiecare pas ducându-l mai sus deasupra nivelului mării. Folclorul local pomenea de cărări fantastice primejdioase care se întâlneau la Beachy Head, atrăgându-i pe cei care credeau în aşa ceva către moarte.
   Murray nu avea nicio înclinaţie spre magie şi mister, dar era greu să ignori puterea locului. Fâşia de iarbă se termina abrupt în stânci albe şi strălucitoare, contrastul fiind estompat de ceaţa care înfăşura în rotocoale farul de dedesubt. Când norii îşi schimbară poziţia, Murray văzu imagini ale mării cenuşii şi simţi cum îl cuprinde ameţeala, după care făcu un pas în spate, chiar dacă era la mai bine de trei metri de marginea sfărâmicioasă a stâncii.
   Caroline venise aici să moară. Măcar atâta fusese clar din mărturia capelanului. Cu toate astea, insinuările din cartolina aniversară erau limpezi: sinuciderea ei nu era ceea ce părea. Murray şi-o imagină pe Caroline stând acolo unde se afla el acum. Oare îşi dorise să moară? Fusese dispusă să moară? Era o deosebire subtilă, dar importantă. Dispusă să moară pentru ca altcineva să fie cruţat? Fiica ei? Poate că Anna însăşi era cheia poveştii. Era posibil să-şi fi luat Caroline Johnson viaţa pentru că cineva ameninţase c-o va răni pe fiica ei dacă nu făcea asta?
   Departe de a-l lămuri, Beachy Head stârnea mai multă confuzie în mintea lui Murray.
   În mijlocul unui petic de iarbă bine bătătorită, era un piedestal de piatră pe care se afla o placă de ardezie. Murray citi inscripţia, cu buzele mişcându-i-se încet.
   MAI PUTERNIC DECÂT VUIETUL MULTOR APE,
   MAI PUTERNIC DECÂT VALURILE MĂRII
   DOMNUL DE SUS ESTE ATOTPUTERNIC!
   Sub psalm, un memento final: Dumnezeu este întotdeauna mai mare decât toate necazurile tale.
   Murray simţi cum ceva se ridica înăuntrul fiinţei sale. Se întoarse brusc cu spatele la placă, se mai uită o ultimă oară spre zona în care stâncile făceau loc uitării, apoi merse înapoi spre parcare, supărat că lăsase lucrul acesta să-l copleşească. Venise aici ca să cerceteze zona, îşi spuse, nu ca să devină melancolic. Venise să vadă unde au murit părinţii Annei Johnson. Să-şi fixeze scena în minte, gândindu-se că poate se schimbase de când fusese el ultima oară aici.
   Nu se schimbase.
   Unul dintre voluntarii din patrulă o găsise pe Sarah. Stătea pe marginea stâncii, cu picioarele atârnându-i spre neant. Nu avea de gând să se sinucidă, îi spusese ea capelanului; pur şi simplu nu mai voia să fie o parte din lumea asta. Era o diferenţă, insistase ea.
   Murray înţelesese asta. Nu ar fi schimbat-o pe soţia lui pentru nimic în lume, dar ar fi vrut atât de mult să schimbe lumea ei.
   Murray răspunsese la telefon, plecase de la serviciu şi condusese până la pubul de la Beachy Head, unde Sarah stătea cu o femeie al cărei guler preoţesc era oricum, numai ascuns nu sub hainele de ploaie. Proprietarul era un tip tăcut, meditativ, experimentat când venea vorba de diferenţa dintre o băută zdravănă şi una ca să-ţi faci curaj, gata să cheme de îndată poliţia dacă ultima dintre variante părea că s-ar putea încheia urât. Se retrăsese discret către celălalt capăt al pubului, în timp ce Sarah plângea pe umărul lui Murray.
   Beachy Head nu se schimbase. Nu avea s-o facă niciodată. Era - şi aşa avea să fie întotdeauna - un loc atrăgător, tulburător, chinuitor. Deopotrivă capabil să te înalţe sau să te distrugă.
   Murray parcă maşina pe strada din spatele secţiei de poliţie, verifică cât era ceasul şi-şi scoase cardul de acces. Vreo doi agenţi de serviciu alergau pe coridor, mulţumind din cap când Murray le ţinu uşa deschisă, înainte să ajungă într-o parcare cu locurile marcate, în curtea din spate. În câteva secunde ieşeau pe poartă, apoi cotiră în viteză la colţul străzii. Murray aşteptă până când sunetul sirenei aproape se stinse, cu un zâmbet abia schiţat pe faţă. Nimic nu-ţi punea sângele în mişcare ca o urmărire cu sirena pornită şi girofarul aprins.
   Departamentul pentru Investigaţii Criminale - DIC - se afla la capătul unui coridor lung. Pe vremea lui Murray, erau câte 5-6 birouri mici pe fiecare parte, dar deja la momentul la care se pensionase, mare parte din pereţii interiori fuseseră demolaţi, ca să se creeze spaţii de lucru deschise. Acum aşteptarea era ca poliţiştii să-şi împartă biroul, Murray ştia asta, şi era recunoscător pentru faptul că acest concept nu fusese pus în practică pe vremea când el încă mai lucra în acest departament. Cum să rezolvi un puzzle când trebuie să împachetezi tot timpul piesele?
   Detectivul sergent James Kennedy îşi ridică privirea când intră Murray, iar pe chipul lui se citi o bucurie sinceră. Îi strânse mâna cu putere bărbatului.
   - Ce naiba mai faci? Tot la recepţie? La secţia Lower Meads, nu?
   - Exact.
   - Mai bine tu decât eu, spuse James şi se cutremură. Imediat ce primesc dreptul de pensionare, m-am cărat de-aici. Nu mă prinzi nici cu arcanul. Să lucrezi de Crăciun în loc să-i vezi pe copii cum îşi desfac cadourile? Treabă de fraier, nu?
   James Kennedy abia împlinise 30 de ani. Venise la DIC cu două luni înainte ca Murray să se pensioneze şi acum ajunsese să coordoneze o echipă şi era, fără îndoială, unul dintre cei mai experimentaţi ofiţeri din departament. O crede el că la pensie - până când mai avea ani buni - o să scape de uniformă, dar o să vadă el, îşi spuse Murray în gând. Treizeci de ani lăsau un gol greu de umplut.
   James văzu că Murray era încă în civil.
   - Ai venit mai devreme? Eşti conştiincios.
   - Eram doar în trecere. M-am gândit să intru să văd cum merge treaba.
   O clipă de ezitare, timp în care realitatea completă a golului din viaţa lui Murray atârnă în spaţiul dintre ei, înainte ca James să intervină.
   - Ei, bine, mă bucur c-ai făcut asta, îmi face plăcere să te văd. Pun de ceai.
   În timp ce James zăngănea ceva într-un colţ al biroului, unde un fierbător de apă şi o tăviţă pentru ceai puse deasupra unui frigider alcătuiau o aşa-zisă chicinetă, Murray se uită la cazurile în desfăşurare trecute pe tabla albă.
   - Văd că Owen Healey este încă nerezolvat?
   James puse două căni de ceai pe birou, cu pliculeţele încă în ele.
   Murray îl scoase pe al său şi-l aruncă în coşul de gunoi de la picioare.
   - Umbla tot timpul cu fraţii Matthews când erau copii - trăiau în zona din spate de la Wood Green. Sunt încă la fel de apropiaţi.
   Se lăsă o tăcere stânjenitoare.
   - Ah! Ha! Corect. Mai bine să verificăm şi chestia asta, atunci. Bine c-ai trecut pe-aici! spuse James şi-l bătu pe Murray pe umăr cu o jovialitate sporită, iar Murray îşi dori să nu fi spus nimic.
   O fi fost el la pensie, dar încă lucra pentru poliţie. Încă mai auzea tot felul de lucruri; încă mai ştia tot felul de lucruri. Nu avea nevoie să i se facă vreun hatâr. Oamenii făceau mereu asta. Nu pentru că era bătrân, ci pentru că...
   - Ce mai face Sarah?
   Asta era. Capul, plecat într-o parte. Privirea care spunea „slavă Domnului că nu mi se întâmplă mie” din ochii lui James.
    Soţia acestuia era acasă, având grijă de cei doi copii ai lor. Nu era într-un spital de boli mintale pentru a suta oară. James nu trebuia să fugă acasă de la serviciu pentru că soţia lui îngenunchease în bucătărie şi-şi băgase capul în cuptor. Murray se adună. Nimeni nu ştia ce se întâmplă în spatele uşilor închise.
   - E bine. Ar trebui să se întoarcă acasă în curând.
   Murray habar n-avea dacă aşa ceva era adevărat sau nu.
   Renunţase demult să mai întrebe, văzând în schimb şederile frecvente ale lui Sarah la Highfield - fie ele voluntare sau nu - drept o ocazie pentru ca el să-şi adune puterile s-o primească înapoi acasă.
   Un răgaz.
   - De fapt, dacă tot sunt aici, aş vrea să te întreb ceva despre un caz.
   James păru uşurat să se întoarcă pe teritoriu familiar.
   - Te-ascult, amice.
   - Echipa ta s-a ocupat de nişte sinucideri la Beachy Head în mai şi în decembrie anul trecut. Tom şi Caroline Johnson. Soţ şi soţie. Femeia s-a sinucis în acelaşi loc ca soţul ei.
   James se uită la biroul lui, bătând cu degetele în el în timp ce încerca să-şi amintească despre caz.
   - Johnson’s Cars, nu-i aşa?
   - Exact. Îţi aminteşti ceva despre ei?
   - Au fost două morţi identice. Sinucidere la indigo. De fapt, ne-am temut atunci puţin că vor atrage şi alte cazuri - ziarele au făcut mare tămbălău despre asta - dar, bat în lemn, a fost linişte pe frontul ăla. Ultimul care s-a aruncat a făcut-o cu vreo două săptămâni în urmă. S-a lovit de stânci în cădere, a spus James şi s-a strâmbat înfiorat.
   - Altceva care să ţi se fi părut ciudat?
   Murray avea de gând să nu devieze de la subiect.
   - Despre cei doi Johnson? La ce te referi? Doi oameni care se aruncă de pe stânci la Beachy Head nu reprezintă tocmai ceva neobişnuit. Din câte-mi amintesc, raportul legistului a fost destul de clar şi la obiect.
   - Aşa a fost. Doar că m-am gândit... ştii cum ai uneori un sentiment ciudat legat de un caz? Ceva nu se leagă - de parcă adevărul s-ar ascunde la vedere, doar că nu poţi să pui degetul pe rană.
   - Sigur că ştiu.
   James dădu politicos din cap, dar nu părea să fie de acord.
   Detectivii din generaţia lui nu lucrau pe bază de instincte. Se bazau pe fapte. Pe dovezi. Nu era vina lor - nici instanţele de judecată nu se bazau prea mult pe intuiţie. Murray, în schimb, făcea asta. Din experienţa lui, dacă ceva nu mirosea a bine, în mod cert era ceva putred acolo. Chiar dacă aparent nu era aşa.
   - Dar în cazul ăsta n-ai avut astfel de instincte?
   - Chestii de rutină, amice. Ambele anchete s-au încheiat în câteva săptămâni, spuse James şi se aplecă spre Murray, vorbind mai încet, chiar dacă nu mai era altcineva în birou. Nu tocmai o treabă pe care să cheltui banii departamentului, nu-i aşa?
   Murray zâmbi politicos. Presupuse că o sinucidere destul de clară nu reprezenta cine ştie ce provocare pentru o echipă de detectivi ambiţioşi cu biroul plin de dosare de viol şi jafuri. Pentru Murray lucrurile nu stătuseră aşa. Pe el îl motivaseră întotdeauna oamenii, nu infracţiunile. Victimele, martorii, infractorii - toţi îl fascinau. Se simţise - încă se mai simţea - obligat să ancheteze misterele vieţilor lor. Cât şi-ar fi dorit să se afle el la birou în locul lui James atunci când se petrecuseră sinuciderile celor doi Johnson.
   Murray se răsuci.
   - Ar trebui să plec.
   - Treburi de făcut, oameni de văzut, nu? îl bătu James din nou pe umăr. Dar de unde interesul pentru cazul Johnson?
   Acela era momentul la care Murray ar fi trebuit să-i arate lui James cartolina anonimă primită de Anna Johnson. Momentul în care ar fi trebui să predea în mod oficial cazul celor de la DIC şi să se întoarcă la slujba lui la recepţie.
   Murray se uită la lista cazurilor de pe tablă şi la teancul de dosare în lucru de pe biroul fiecărui detectiv. Avea oare James să-l facă pe acesta prioritar? Un caz fără răspunsuri clare, pe care i-l adusese un fost poliţist?
   - Fără motiv, spuse Murray, înainte să apuce să se gândească prea bine la răspuns. Simplă curiozitate. Le-am văzut numele într-un document mai vechi. Am cumpărat o maşină de la ei acum câţiva ani.
   - Aha, în regulă.
   James îşi mută ochii la ecranul computerului său.
   - Te las să-ţi faci treaba, atunci. Crăciun fericit!
   Anna Johnson era vulnerabilă. Într-un an şi un pic, îşi pierduse ambii părinţi şi dăduse viaţă unui copil. Se simţea ameninţată şi confuză, iar dacă acest caz trebuia investigat, avea nevoie de atenţia potrivită, nu de o privire superficială înainte să fie închis din nou.
   - Mă bucur că te-am văzut, amice. Ţine-o tot aşa! spuse James ridicându-se doar pe jumătate în timp ce Murray ieşea din birou.
   Se aşeză la loc înainte ca bătrânul să ajungă la uşă, cazul Johnson fiind deja istorie.
   Murray avea să ancheteze discret moartea lui Caroline Johnson şi avea să se întoarcă la detectivul sergent Kennedy doar când avea să obţină dovezi concrete că lucrurile nu fuseseră tocmai în regulă.
   Până atunci, era pe cont propriu.

Capitolul 16

Anna

   - Doar că mi se pare un pic exagerat, asta e tot ce spun.
   - Mie, nu.
   Stăm în dreptul uşii deschise, cu scaunul de maşină în care este Ella între noi. Mark se uită la ceas, chiar dacă tocmai a mai făcut asta.
   - Nu trebuie să vii. Mă poţi lăsa la secţia de poliţie şi după aia te duci la serviciu, dacă preferi.
   - Nu fi prostuţă, sigur că vin.
   - Prostuţă? N-aş zice că un iepure mort...
   - Nu m-am referit la iepure! Isuse, Anna! Am vrut să zic: „Nu fi prostuţă, nu te las să te duci singură la poliţie”, spune Mark şi pufneşte în timp ce mă priveşte direct în ochi. Sunt de partea ta, ştii?
   - Ştiu. Îmi pare rău.
   De la uşa alăturată, se aude un strigăt:
   - ’Neaţa!
   Robert Drake stă în faţa casei lui, cu mâna pe gardul dintre cele două alei pentru maşini.
   - Un pic cam devreme, nu-i aşa? răspunde Mark, care-şi intră rapid în rolul vecinului jovial, coborând treptele să dea noroc cu Robert.
   - Prima dimineaţă liberă în 6 ani - am de gând să profit la maximum.
   - Te înţeleg. Şase ani!
   Îi văd cum dau mâna printre zăbrelele gardului.
   - Rămâne valabil să ne vedem pentru un pahar de Crăciun la mine?
   - Absolut, răspunde Mark, cu mai mult entuziasm decât aş putea aduna eu.
   În fiecare an, Robert găzduieşte o petrecere. Anul trecut a anulat-o, din respect pentru moartea părinţilor mei, dar invitaţia pentru petrecerea de anul acesta a fost strecurată prin fanta de scrisori a casei noastre cu câteva săptămâni în urmă. Se presupune că perioada mea de doliu s-a încheiat.
   - Ce să aducem?
   - Doar pe voi. Asta dacă nu cumva vreţi băuturi răcoritoare. Nu vor fi prea multe de genul ăsta. Ha!
   Tata şi Billy jucau golf cu Robert din când în când, dar mama nu li s-a alăturat niciodată. Spunea că Robert e înfumurat. Mă uit acum la el - la cămaşa lui scumpă şi la postura lui plină de siguranţă de sine - şi cred că avea dreptate. Robert Drake are aroganţa înnăscută a cuiva aflat atât de sus în domeniului său de activitate, că simte nevoia să adopte aceeaşi atitudine şi în viaţa privată.
   Du-te dracului, Robert.
   Vocea din capul meu e atât de limpede, că pentru o clipă cred că am spus cuvintele cu glas tare. Îmi imaginez expresia de pe faţa lui Mark, apoi de pe a lui Robert, şi-mi înăbuş un râset care erupe Dumnezeu ştie de unde. Cred că o iau razna, cum a făcut mama după moartea tatei. Râzând la lucruri care nu erau nostime, plângând la cele care nu erau triste. Lumea mea pare întoarsă pe dos, iar bărbatul ăsta de lângă casa noastră, cu felicitările lui vesele de Crăciun şi cu glumiţele despre băuturi răcoritoare, mi se pare nu doar insignifiant, ci de-a dreptul inoportun după evenimentele din ultimele 24 de ore.
   Mama mea a fost ucisă, aş vrea să-i spun. Şi acum cineva mă ameninţă pe mine.
   Sigur că nu fac asta. Dar îmi trece prin cap că Robert, cu plăcerea lui de a umbla pe-afară ca să-şi salute vecinii, ar fi putut vedea ceva de folos. Mă alătur lui Mark lângă gard.
   - Ai văzut pe cineva pe lângă casa noastră în dimineaţa asta?
   Robert se opreşte dintr-odată, veselia lui festivă diminuându-se sub intensitatea privirii mele.
   - Nu, din câte îmi amintesc.
   E un bărbat înalt, dar nu şi lat în umeri, ca Mark. Se înclină uşor şi mi-l imaginez aplecat deasupra mesei de operaţii, cu bisturiul în mână. Mă cutremur. Îmi imaginez aceeaşi mână deschizând burta unui iepure...
   - Ai fost tu pe lângă casă aseară?
   Întrebarea mea pusă atât de abrupt este urmată de o tăcere stânjenitoare.
   Robert se uită la Mark, chiar dacă eu am fost cea care a pus întrebarea.
   - Ar fi trebuit să fiu?
   - Cineva a pus un iepure pe pragul uşii noastre, îi explică Mark. Era sânge pe fiecare treaptă. Ne întrebam dacă ai văzut cumva ceva.
   - Dumnezeule! Un iepure? Ce lucru ciudat. Dar de ce?
   Îl privesc cu atenţie, analizându-l, căutând un semn că se preface.
   - N-ai văzut pe nimeni?
   Chiar când pun întrebarea, nu sunt sigură ce răspuns aştept. Da, am văzut pe cineva punând un iepure mutilat în faţa casei voastre, dar nu m-am gândit să întreb ce naiba făcea. Sau: Da, eu l-am pus acolo, în glumă. Ha, ha. Un cadou de Crăciun în avans.
   - Aseară nu m-am întors decât foarte târziu... Maşinile voastre erau, ambele, pe alee, dar luminile din casă erau stinse. Şi mă tem că în dimineaţa asta am stat mai mult în pat. Sunt liber până de Anul Nou. Ştiu: sunt un norocos, nu?
   E de-a dreptul caraghios. Robert Drake e genul de persoană care organizează echipe de voluntari pentru patrula cartierului şi raportează orice personaj suspect. Dacă ar fi văzut pe cineva punând un iepure pe treptele casei noastre, ne-ar fi spus. Cât despre varianta s-o fi făcut chiar el... omul e doctor, nu psihopat.
   Mă întorc către Mark.
   - Ar trebui să mergem.
   - Sigur.
   Ridică scaunul Ellei şi îl duce la maşina lui, unde îl fixează în centuri fără să se grăbească. Mă aşez în spate, lângă ea.
   Nu cred că Mark ia prea în serios ceea ce s-a întâmplat. Părinţii mei au fost ucişi. Ce dovadă îi mai trebuie? Cartolina anonimă. Iepurele mort. Nu sunt lucruri normale.

...............................................................