10 întâlniri aranjate, Ashley Elston

 ...............................................

3-4

                Ne petrecem următorii 50 de kilometri parcurgând lista de redare a lui Charlie și încercând să adaptăm fiecărei melodii câte o figură de stil.

   În cele din urmă, Charlie își deconectează telefonul.
   - Crezi că mi-ai stricat plăcerea, însă n-ai făcut-o.
   Olivia schimbă pe radio și ne întoarcem la melodiile de Crăciun.
   - Ce se întâmplă cu unchiul Ronnie? întreb. Pur și simplu a fugit din bucătărie când bunica a adus cannoli.
   Olivia izbucnește în râs.
   - Refuză să mănânce așa ceva.
   - De ce? Sunt cele mai bune chestii pe care le face.
   - Din cauza noastră, zice Wes.
   Arunc repede o privire spre el în oglinda retrovizoare și văd că și el se uită la mine.
   - A noastră? Ce i-am făcut? întreb.
   Charlie se apleacă în față și răspunde.
   - Îți amintești când am găsit pudra aia în dulăpiorul de medicamente al bunicului, aia care te face să mergi la baie?
   - O, Doamne!
   - Mda, zice Wes.
   Era în primul an de liceu, încercam să le prindem pe Maleficele Jo cu ceva - nici măcar nu-mi mai amintesc cu ce anume - și ni s-a părut amuzant să punem niște pudră din aia în băuturile lor. Doar că am pus-o în paharul unchiului Ronnie. Și pentru că am fost deficitari la capitolul comunicare, am turnat toți, pe rând, din acea pudră în băutura lui, fără să ne dăm seama că și ceilalți trei făcuseră același lucru.
   Nu e nevoie să vă spun că unchiul Ronnie a trebuit să-și petreacă multă vreme la toaletă.
   - Dar asta a fost o singură dată! Acum 3 ani! Și cannoli n-a avut nimic de-a face cu chestia asta.
   - Dar amintește-ți că bunica a făcut o serie uriașă în seara aia. Și el s-a îndopat cu ele. De aia crede că e din cauza lor, zice Olivia.
   - Oo, dar e groaznic.
   Însă nu-mi pot reține hohotul de râs.
   Charlie ridică din umeri.
   - Rămân mai multe pentru noi.
   Wes se apleacă în față.
   - Eu și Charlie am tot încercat să-l facem să mănânce una anul trecut, însă de fiecare dată când pomeneam de asta, se făcea verde la față.
   Wes se întoarce către Charlie și zice:
   - Îți amintești când am făcut pariu cu el că Saints câștigă cu Cowboys, iar când a ieșit ca noi, i-am spus că trebuia să mănânce un canolli?
   - Da, și el a pus-o pe mătușa Patrice să-l mănânce în locul lui.
   Ochii lui Wes îi întâlnesc pe ai mei în oglindă.
   - Am tot încercat să-l facem să treacă peste asta, însă e de neclintit.
   - A stat în baie destul de mult, adaugă Olivia.
   - Apropo de farse, zic. E vreunul dintre voi pregătit să-și asume bilețelul acela fals de dragoste de la Ben?
   - Olivia! strigă Charlie.
   - Charlie! strigă Wes.
   - Wes! strigă Olivia.
   - Într-o zi, o să-mi dau singură seama cine a făcut-o! spun și zâmbesc. Știați toți că sunt îndrăgostită de el. Și m-am făcut de râs când m-am dus cu bicicleta până la el acasă cu un platou plin cu prăjituri cu lămâie ca să-i spun cât de mult îmi plăcuseră scrisorile lui.
   Cu o săptămână înainte de asta, o ajutasem pe bunica să facă niște prăjituri pentru clubul de carte al mamei lui Ben, așa că atunci când am primit o scrisoare în care îmi spunea cât de mult îi plăcuseră acele prăjituri, am făcut o șarjă dublă și am dat fuga cu ele acasă la el.
   - S-a uitat la mine așa cum se uită o căprioară la farurile aprinse!
   Iar ei se prăpădesc de râs.
   - E în regulă. O să-mi dau seama și o să mă revanșez.
   - De vreme ce trebuie să rămâi cu noi ca să ne aduci înapoi, primesc cu bucurie răzbunarea ta, zice Charlie, apoi face clic pe o nouă melodie.

   Vineri, 25 decembrie
   Zi liberă
   - Olivia, am ajuns.
   Îi dau un ghiont ca s-o trezesc și ea îmi dă mâna la o parte. A adormit cam acum o oră și jumătate, la 30 de minute după Charlie și cu 30 de minute înaintea lui Wes. Deschide ochii și încearcă să-și dea seama unde suntem.
   - Sophie, de ce nu m-ai trezit? întreabă nesigură.
   Opresc mașina lângă intrarea de la urgențe.
   - N-ai ațipit mult timp, îi răspund.
   Charlie se întinde pe bancheta din spate și cască destul de zgomotos pentru a-l trezi pe Wes. Afară e încă întuneric, însă se proiectează ceva lumină de la becurile din interior.
   - Scuze, îngaimă Olivia. Nu-mi place că ai stat trează singură.
   Scutur din cap.
   - Să nu-ți pară rău. Mă bucur că toată lumea a apucat să tragă un pui de somn.
   Olivia se răsucește în scaunul său. Arată afară pe fereastră și zice:
   - Oameni buni, se pare că în josul străzii e un restaurant Waffle House. Vreți să luăm ceva de mâncare cât timp o așteptăm pe Sophie?
   Ei încuviințează din cap, încă dezorientați. Ies din mașină și Olivia vine în dreptul meu pentru a se strecura pe locul șoferului.
   - Mă întorc într-o oră, îi zic Oliviei prin ușa deschisă.
   Ea e ocupată să-și aranjeze scaunul.
   - Sună-ne dacă trebuie să te luăm mai repede, zice ea.
   Wes coboară geamul.
   - E-n regulă să mergi singură?
   - Mda. Luați-mi ceva de mâncare, vă rog.
   - Bineînțeles. Ce vrei?
   - Orice. Nu contează. Și niște cafea.
   Olivia îmi dă punga cu cadourile împachetate pe care le-am cumpărat azi.
   - Nu uita de astea.
   - Mulțumesc, zic, apoi mă îndrept spre intrare.
   Mă opresc când îmi amintesc să-i spun lui Wes să-mi ia și frișcă la cafea și scot telefonul. Ei tocmai pleacă în momentul în care îi tastez numele.
   Aud claxonul de aici, chiar și cu geamurile închise. Olivia apasă frâna atât de tare, încât cauciucurile scârțâie pe asfalt. O, Doamne! Presupun că a uitat să schimbe sunetul de apel.
   - Am uitat să schimb sunetul de apel, zice el când răspunde.
   Nu mă pot opri din râs.
   - Și... frișcă... te rog, reușesc să îngaim.
   - Nicio problemă. Altceva?
   - Atât.
   Închid.
   Charlie coboară geamul și scoate capul:
   - Ne-am trezit acum! Mulțumesc!
   - Scuze! strig prin parcare în timp ce ei demarează.
   E imediat după miezul nopții și sunt numai câțiva oameni în sala de așteptare. E deprimant când te gândești să-ți petreci Crăciunul la spital.
   Femeia care stă la recepție arată de parcă ar prefera să fie oriunde în altă parte decât aici.
   - Ce urgență aveți? întreabă ea plictisită.
   - Încerc s-o văd pe sora mea. A născut astăzi. Cum se ajunge cel mai bine la etajul patru?
   Ea îmi face semn în direcția liftului, apoi îmi transmite o listă complicată de indicații. Când cobor din lift, sunt două indicatoare. Unul arată în direcția salonului lui Margot și celălalt către neonatologie. Nu ezit.
   Două viraje mai târziu, mă aflu în fața unei ferestre de sticlă, zgâindu-mă la câteva pătucuri de plastic exact ca acela în care se afla Anna în poză.
   O asistentă mă observă.
   Vine până la fereastră și zice:
   - Pe cine căutați?
   Vocea ei se aude înăbușită prin geam.
   - Anna Sophia Graff!
   Îmi face semn să aștept, apoi aduce unul din pătucurile de plastic aproape de fereastră și am ocazia s-o văd pentru prima oară. Tuburile și firele sunt încă acolo, însă ele dispar în momentul în care îi privesc fețișoara frumoasă. E mititică, chiar mai mititică decât mă așteptam.
   - Este în regulă? întreb cu voce tare.
   Asistenta încuviințează ușor din cap, înainte de a pleca să se ocupe de ceilalți bebeluși.
   Singura mișcare pe care o face Anna e să ridice și să coboare pieptuțul. Nu știu cât timp îmi sprijin capul de peretele de sticlă și mă uit la ea. După ceva vreme realizez că mi-a amorțit fruntea.
   - La revedere, bebeluș scump. Mă voi întoarce curând să te văd, șoptesc și îi trimit o bezea.
   Fac cale întoarsă pe drumul pe care am venit, apoi o apuc pe culoarul celălalt.
   Ușa lui Margot e închisă și ezit înainte să intru. E momentul adevărului.
   Din fericire, părinții mei au rămas fideli planului de a rămâne acasă la Margot.
   Mă strecor în salonul întunecat în cea mai mare liniște.
   Brad a adormit într-un scaun, are o pătură aruncată pe el și sforăie zgomotos. Margot e în pat, îngropată sub un munte de pături. În jurul ei sunt mai multe aparate și niște numere afișate luminează zona respectivă.
   Merg pe vârfuri până la pat și șoptesc:
   - Margot?
   Ea întoarce capul spre vocea mea, însă ochii îi rămân închiși. Pare foarte palidă și are cearcăne sub ochi. Hotărăsc că n-are rost s-o trezesc.
   Am venit s-o văd pe Anna și am dus la îndeplinire acest plan.
   Mă întorc și mă îndrept spre ușă, însă vocea ei mă oprește.
   - Sophie? Tu ești?
   Mă răsucesc pe călcâie și în câteva secunde sunt în dreptul patului ei.
   - Da. Sunt aici, șoptesc, apoi arunc o privire spre Brad.
   El n-a mișcat niciun mușchi.
   - Ce faci aici?
   Vocea ei e neclară și pare că depune foarte mult efort pentru a deschide ochii.
   - Am promis că voi veni să văd bebelușul când se naște.
   Ea mă privește o clipă, apoi încetișor se dă într-o parte, bătând cu palma ușor locul de lângă ea. Cu grijă, mă urc în pat lângă ea și îmi înlănțui degetele cu ale ei.
   Ea mă strânge de mână.
   - Tata o să te omoare, dacă află.
   - De aceea nu-i vom spune că am fost aici.
   Stăm acolo în tăcere și cred că a adormit din nou, când întreabă:
   - Ai văzut-o?
   - E perfectă, răspund. A meritat cu vârf și îndesat să ai degetele ca niște cârnăciori.
   Margot râde, apoi geme de parcă ar durea-o ceva.
   - Ești bine? întreb.
   Ea încuviințează din cap.
   - Mda. Mă dor toate, mai ales acolo unde mi-au făcut cezariana.
   - Mulțumesc că i-ai dat numele meu. O să fiu cea mai bună mătușă din lume.
   Margot își înclină capul până ce se sprijină cu fruntea de a mea.
   - Știu că vei fi.
   Sunt atâtea lucruri pe care vreau să i le spun, să o întreb, însă pare epuizată.
   - Îmi doresc atât de mult să te fi putut vedea îmbrăcată în Maria.
   Vocea ei e somnoroasă și are ochii închiși.
   - Margot, aia a fost cea mai rea întâlnire.
   - Deci care a fost cea mai faină?
   Bineînțeles, mintea mea se duce direct la Wes, când m-a întrebat același lucru pe treptele din fața casei bunicii.
   - A Oliviei a fost faină. La fel și a Sarei.
   - Aa, da, Crăciunul în subteran. Îmi trebuie poze.
   - Tot ce trebuie să faci e să te uiți în cronologia mea. E plină.
   Ea zâmbește cu ochii încă închiși.
   - Mor să-ți spun ceva, însă trebuie să-mi promiți că rămâne între noi. Ca o promisiune serioasă, îi șoptesc.
   Ochii ei se deschid.
   - Spune-mi.
   - Promite că nu spui.
   - Nu voi spune. Știi că-mi poți spune orice.
   Respir adânc și spun:
   - Bine. Cred că Wes aproape m-a sărutat aseară și sunt supărată că nu s-a întâmplat asta.
   Apoi îmi îngrop fața în umărul ei.
   Tot ce aud pentru o clipă e urcarea și coborârea respirației lui Margot.
   Ridic capul și mă uit la ea.
   - Deci? Ce crezi?
   Ea oftează și își sprijină obrazul de fruntea mea.
   - Îmi place, însă îmi fac griji pentru tine. El e unul dintre cei mai vechi prieteni ai tăi. E foarte dificil să revii la prietenie, dacă lucrurile nu merg bine. Doar fii deșteaptă în legătură cu asta, bine?
   Mă retrag și mă uit la ea. Ar fi trebuit să știu că va spune asta. În ultimul an de liceu a început să iasă cu unul dintre prietenii ei apropiați. A durat doar câteva săptămâni și n-au mai putut să se întoarcă la normal după despărțire.
   - Chestia asta nu e la fel ca cea dintre tine și Ryan, zic.
   Ea scutură din cap.
   - Nu spun asta. Poate că nici n-ar trebui să mă asculți. Hormonii mei au luat-o razna. Am plâns când unchiul Sal mi-a trimis un mesaj în care scria „succes” cu un emoji cu degetele mari în sus. Dacă îți place Wes și Wes te place, dă-i bătaie!
   Însă tocmai asta e problema. Nu știu ce simt în legătură cu Wes și cu siguranță nu știu ce simte Wes în legătură cu mine. Mă stresez cu privire la ceva despre care cred că era pe cale să se întâmple. Dau vina pe bunica pentru că mi-a zăpăcit creierul. Poate ar fi fost mai bine să-mi petrec săptămâna asta plângând decât să mă încurc cu toți băieții ăștia.
   Rămânem așezate în tăcere și sunt destul de sigură că Margot a adormit la loc. În cele din urmă o sărut pe frunte și mă strecor afară din pat.
   - Unde pleci? îngaimă ea.
   - Trebuie să mă întorc.
   - Că doar nu conduci la ora asta, nu?
   Ea deschide ochii.
   - Olivia, Charlie și Wes sunt în mașină. Dormim și conducem pe rând.
   - Dă-mi mesaj când ajungi acasă, zice ea.
   Încuviințez și arăt spre podea.
   - E o pungă aici cu câteva cadouri de la Olivia și de la mine. Nu-i spune mamei de unde sunt.
   - O să fac pe proasta. Ai grijă. Te iubesc!
   - Și eu te iubesc!
   Sunt tentată să mai merg puțin la Anna înainte de a pleca, însă ceasul din perete arată că suntem deja în întârziere.
   Mașina mea e fix unde era când am parcat și Wes stă pe locul șoferului. Mă urc pe bancheta din spate și ridic privirea spre oglinda retrovizoare.
   - A fost o vizită bună? întreabă el.
   - Perfectă, răspund.
   Charlie îmi înmânează o pungă albă de plastic.
   - Mâncare, zice el.
   Pare că e pe jumătate adormit și Olivia e deja cuibărită pe banchetă lângă mine.
   Mă uit la Charlie.
   - Dacă vrei, pot sta eu trează să-i țin companie lui Wes.
   - Nu, sunt în regulă. Mănâncă și odihnește-te.
   Desfac punga și găsesc o caserolă de polistiren plină cu clătite.
   - Mulțumesc! Sunt lihnită.
   Charlie încuviințează și dă volumul radioului mai încet.
   - Ce fac Margot și bebelușul? întreabă el.
   Recapitulez vizita printre îmbucături, în timp ce Wes conduce pe autostradă.
   - Mă bucur că am făcut asta, zice Wes, iar privirea lui mă fixează.
   Îi zâmbesc.
   - Și eu.

   Mă foiesc, încercând să mă așez într-o poziție confortabilă, în momentul în care aud numele lui Griffin.
   - Crezi că se împacă? întreabă Wes.
   Mă uit în jurul meu în mașină, însă tot ce pot vedea e plafonul capitonat. Eu și Olivia am ajuns cumva să stăm întinse una lângă cealaltă, ea sprijinindu-se de partea din față a banchetei, în timp ce eu sunt prinsă între ea și partea din spate a banchetei.
   - Ce? îngaimă Charlie.
   Wes repetă întrebarea.
   - Crezi că se împacă?
   Întreabă asta pentru că era cât pe ce să ne sărutăm? Oare îi pare rău?
   Charlie probabil că e distras de radio; aud frânturi de melodie strecurându-se prin difuzoare.
   - Cine știe? Sper că nu, răspunde el.
   Charlie rămâne în cele din urmă la un remake al piesei The Little Drummer Boy. Wes zice:
   - I-am auzit vorbind. Părea că o vrea înapoi.
   - Bineînțeles că o vrea. Soph e o fată super, iar el un dobitoc. Și a văzut toate pozele alea cu ea distrându-se fără el.
   Nu mă pot abține să zâmbesc. Indiferent cât de mult timp a trecut,
   Charlie și Olivia vor fi mereu de partea mea.
   - Ea chiar arăta fabulos în rochia aia, zice Wes.
   Am nevoie de toată puterea pentru a nu scoate un țipăt de bucurie.
   - Și el a avut tupeul să spună că, poate, au devenit leneși, adaugă Wes. Că, dacă s-ar strădui, ar putea să se întoarcă la momentele când se distrau împreună. Pe bune, bineînțeles că oamenii se lenevesc când sunt cu aceeași persoană de mult timp, însă asta nu înseamnă că încă nu sunt fericiți. Sau că nu se distrează. Dacă lenea e de-ajuns pentru a distruge o relație, atunci poate că sunt mai multe lucruri care nu merg în afară de faptul că s-au lenevit.
   Ei tac timp de câteva minune. Apoi Charlie întreabă:
   - Are legătură cu Laurel?
   Wes oftează.
   - Simt că amândoi ne-am străduit foarte tare ca să facem să meargă relația la distanță, însă nu merge. Suntem în două locuri total diferite.
   - Ți-am spus că era o idee oribilă, zice Charlie.
   Wes slobozește un hohot de râs înfundat.
   - Mda, mi-ai spus. De mai multe ori. Credeam că va fi ușor după ce ea se întoarce acasă în vacanță, însă nu cred că vreunul dintre noi mai vrea relația asta. Tot ce dorește Laurel e să-și petreacă timpul cu cei pe care i-a cunoscut la școală, iar eu prefer să-mi petrec timpul cu voi trei. Ultima săptămână a fost super. Cu adevărat super.
   - Deci gândurile astea în legătură cu Sophie sunt serioase? Pentru că eu, tu și Olivia suntem mereu împreună. Ea e singura persoană nouă în această săptămână.
   Nu cred că Wes are de gând să răspundă. Dar, până la urmă, zice:
   - Da, mă bucur că e aici.
   Charlie oftează.
   - Uite ce e, știu că am făcut mare tam-tam ca tu să nu te vezi cu niciuna dintre ele, pentru că e posibil ca asta să ne distrugă grupul, însă am pierdut-o oricum pe Sophie. Mă entuziasmează gândul că ea s-ar întoarce la noi și n-aș vrea să se întâmple ceva care s-o îndepărteze din nou. Înțelegi ce vreau să spun?
   Mă dor cuvintele lui Charlie. Ei simt ca și cum m-au pierdut.
   - Știu. Spun doar că aș prefera să stau degeaba cu voi trei și să nu fac nimic, decât să fac ceva cu Laurel.
   Ei nu mai spun nimic, iar eu, deși am crezut că nu mai pot, adorm din nou.

   Eu, Charlie și Olivia ne despărțim de Wes în fața curții bunicii cam cu o oră înainte de răsărit. Voiam să-l îmbrățișez și să-i mulțumesc că ne-a condus acasă, însă, după conversația stânjenitoare pe care am auzit-o fără să vreau în mașină, nu m-am încumetat să mă apropii de el. M-am mulțumit să-i fac cu mâna de pe alee.
   Intrăm toți trei tiptil pe ușa din spate și ne oprim brusc în momentul în care o vedem pe bunica în picioare în fața blatului de bucătărie, amestecând niște ingrediente.
   - Ce fac fetele? întreabă ea.
   Începem cu toții să vorbim unul peste altul, fiecare venind cu o scuză diferită, însă bunica doar scutură din cap.
   Mă uit la ea cu ceea ce sper să fie încurajare.
   - Anna e atât de micuță! Și atât, atât de frumoasă! Însă tuburile și firele alea arată mai rău în realitate. Margot pare să fie bine, însă e foarte obosită și o dor toate.
   Bunica sparge niște ouă într-un bol.
   - Mă simt plină de spiritul Crăciunului, așa că am de gând să fiu fericită că v-ați întors toți cu bine acasă și să vă trimit la culcare acum. Găsiți niște saltele gonflabile în camera de joacă. Însă mă aștept să fiți plini de energie și veseli când trebuie să stăm la masă.
   - Da, să trăiți, îngăimăm toți, apoi în tăcere urcăm alene la etaj către camera de joacă, care se află la mansardă. Sunt câteva paturi suprapuse așezate în camera vastă, toate ocupate. Ajunul Crăciunului e singura noapte când toți cei din familie încearcă să doarmă sub un singur acoperiș ca să putem fi toți împreună când deschidem cadourile. Cu cât familia s-a extins, cu atât mai greu a devenit să facem asta.
   Extragem fiecare o saltea din grămada pe care o ține bunica pe raftul din colț. În timp ce Charlie scoate pompa electrică ca să le umfle, eu și Olivia facem rost de pături și de perne. Adorm în secunda în care mă întind pe saltea.
   Când 2 ore mai târziu verii mei mai mici intră țipând ca să ne trezească, mă simt de parcă am dormit doar 5 minute. O să fie o zi lungă.
   De-a lungul blatului de bucătărie sunt întinse rulouri cu scorțișoară, brioșe cu afine și prăjitură cu cafea când eu și Olivia ne așezăm la bar, turnându-ne cafea pe gât și încercând să ne trezim. Atmosfera e haotică.
   Cei mici aleargă de colo colo, degetele lor lipicioase atingând toate lucrurile și pe toți pe lângă care trec, în timp ce mătușile și unchii mișună prin bucătărie. Toată lumea arată ridicol în pijamale asortate cu motive de Crăciun. Încă de prin august, bunica găsește un model care-i place și fiecare grup e răspunzător pentru fiecare membru al familiei sale. Eu și Olivia ne-am amintit să le îmbrăcăm pe ale noastre chiar înainte de a coborî.
   Tema de anul acesta e Moș Crăciun pe schiuri, pe un fundal bleu.
   Majoritatea mătușilor poartă versiunea asta sub formă de cămașă lungă de noapte, în timp ce unchii poartă pantaloni și bluze de pijama. Eu și Olivia avem pantaloni scurți și tricou. Cel mai rău a fost în anul în care bunica a ales salopetele care ne făceau pe toți să arătăm ca niște reni, inclusiv cu glugă și coarne atașate. Sunt unii în familia noastră care n-ar trebui să poarte salopete niciodată.
   De îndată ce se termină micul dejun, e vremea pentru următoarea tradiție a dimineții de Crăciun.
   Noaptea trecută, exact ca în orice alt Ajun de Crăciun, fiecare grup și-a ales locul în camera de familie și și-a așezat cadourile sub formă de mici stive. După ce sunt așezate cadourile și se lasă bilete, lapte și fursecuri pentru Moș Crăciun, ușa camerei de familie se închide până dimineață.
   Aici vine partea cruntă: nimeni n-are voie în camera respectivă în dimineața de Crăciun până nu bea bunica două cești de cafea. Iar ea le bea încet. Așa că, acum, toți copiii sub zece ani, aliniați de la cel mai mic la cel mai mare, se agită pe hol.
   Eu și Olivia ne-am mutat la masă lângă bunica, unde ea își bea cafeaua. Charlie încă nu s-a trezit, cu toate că unchiul Charles îl strigă întruna de la baza scărilor.
   - E fără cofeină? întreabă mătușa Patrice.
   A ales niște pijamale care arată ca niște indispensabili și care scot cam totul la iveală. O alegere proastă.
   - Sfinte Sisoe, de ce să facem cafea fără cofeină? răspunde mătușa Maggie Mae.
   Mătușa Maggie Mae e îmbrăcată în niște pantaloni negri și un pulover verde - poartă pijamalele în pat, însă refuză să rămână îmbrăcată cu ele - iar părul și machiajul ei sunt perfecte. Le duce Maleficelor Jo câte o ceașcă de cafea la celălalt capăt al mesei, unde ele stau cu nasurile în telefoane.
   - Bunico, va trebui să închiriem sala de banchet de la hotelul Hilton, zice Olivia. Nu există nici măcar un centimetru de spațiu în bucătăria asta, care să nu fie ocupat de cineva.
   - Oo, e loc destul, zice bunica, care se bucură de fiecare clipă.
   Unchiul Michael, care tocmai a coborât, joacă un pic de teatru deschizând câțiva centimetri ușa și vârându-și capul prin spațiul îngust.
   Rămâne așa timp de câteva secunde, apoi își retrage capul și închide ușa. Are ochii mari și copiii rămân înlemniți la locurile lor, holbându-se la el.
   Gata, a început. Tortura.
   - Cineva a primit o bicicletă! strigă el și copiii țipă.
   Bunica își dă ochii peste cap și ia o altă înghițitură din ceașca ei, însă și ei îi place partea asta. Îmi amintesc când eu, Charlie și Olivia - împreună cu Maleficele Jo - ne frecam de perete exact cum fac cei mici acum.
   Ca să nu fie mai prejos, Jake zice:
   - Sunt destul de sigur că am văzut o căsuță de păpuși acolo. Una roz.
   Fetele țipă. Tare.
   Telefonul îmi vibrează pe masă și îl deschid pentru a vedea un mesaj de la Margot.
   Margot: La a câta ceașcă e?
   Nu mă pot abține să nu râd.
   Eu: La jumătatea celei de-a doua. Cei mici au luat-o razna.
   Margot: Exact cum făceai tu.
   Eu: Ce face nepoțica mea în dimineața asta?
   Margot: Tocmai am fost la ea. E minunată și sunt terminată că încă n-o pot ține în brațe. Am plâns rău. Acum am sânii cuplați la pompele astea și, ca orice altă parte a corpului meu, nici ei nu vor mai fi vreodată la fel.
   Eu: Doamne, Margot, nu era chiar imaginea de care aveam nevoie la ora asta.
   Margot: Hăinuțele sunt adorabile. Bineînțeles, mama are un milion de întrebări de unde au venit.
   Eu: Îmi pare rău că a trebuit s-o minți.
   Margot: A fost un preț mic de plătit pentru vizita ta. Îți mulțumesc că ai venit să ne vezi! Darul perfect.
   Îmi trec o mână peste față pentru a-mi îndepărta lacrimile. Bunica mă urmărește, apoi pune cana jos.
   - Cred că sunt gata, zice ea.
   În numai câteva minute, hârtii, panglici și funde zboară prin aer de parcă ar fi surprinse de un vânt care bate cu intensitatea unui uragan. E haos, însă unul perfect. Bunica dă roată camerei, făcând comentarii despre fiecare cadou pe care-l vede și bucurându-se de haos. Se oprește lângă mine și șoptește:
   - Maică-ta a trimis câteva lucruri. N-a vrut ca tu să fii cu mâinile goale în dimineața asta.
   Bunica arată spre un mic teanc de lângă Olivia.
   Mă uit câteva minute la pachetele cu numele meu scrise pe ele, înainte de a le deschide, încercând să nu mă emoționez prea tare. Mi-a luat o carcasă de telefon pe care mi-o doream, împreună cu o pereche de ghete și o varietate din produsele mele preferate de la Sephora. Scot vechea carcasă de pe mobil și mă chinui să o pun pe cea nouă.
   Cele patru fete ale mătușii Kelsey se plimbă îmbrăcate cu noile lor rochii de prințesă, în timp ce Denver și Dallas se luptă cu Mary și Frannie cu noile lor săbii laser. Fiul unchiului Sal, Banks, își testează noua chitară, în timp ce Webb, care e tot fără pantaloni, doboară tot și pe toți în cale pe noul său hoverboard.
   Olivia se chinuie să deschidă borcanul gigantic de murături. Primește un borcan ca ăsta în fiecare an și în fiecare an e primul lucru pe care-l deschide. Când Olivia avea cinci ani, a mâncat un întreg borcan de murături acasă la mătușa Kelsey, așa că în acel an, de Crăciun, mătușa Kelsey i-a făcut cadou un borcan uriaș de murături. E ceva în legătură cu faptul că primește borcanul ăsta ridicol de supradimensionat în fiecare an și se simte atât de fericită.
   Ea își vâră o murătură în gură și zice:
   - Cu siguranță o să am nevoie să trag un pui de somn mai târziu.
   - Mda, poate ne putem furișa înainte de prânz.
   Olivia se uită la harababura din jurul meu, apoi împinge cu piciorul o cutiuță spre mine.
   - Ai uitat una, zice ea.
   Desigur, e un pachețel învelit în hârtie maronie, cu numele meu pe el.
   Rup ambalajul și deschid cutia albă simplă. Înăuntru e o brățară de argint cu ceva care atârnă de ea. O apropii ca să văd ce e.
   - Oo! Aia e o brățară cu pandantiv? zice Olivia.
   - Cred că da.
   Apoi îmi pică fisa. De brățară atârnă două litere, un S și un G. Cu siguranță mama nu mi-ar fi cumpărat asta.
   - E și un bilețel pe fundul cutiei.
   Olivia îmi dă un cartonaș pătrat.

   Sophie,
   Am văzut ieri brățara, în timp ce făceam cumpărături cu maică-mea, și m-am gândit la tine. Cred că literele astea arată bine împreună, nu-i așa?
   Crăciun fericit!
   Griffin

   Îi arăt Oliviei cartonașul și chipul i se încruntă când îl citește.
   - Nu prea știu ce să cred.
   Vâr cartonașul și brățara înapoi în cutie, pentru că, mda, nici eu nu prea știu.
   Of.
   Charlie vine spre noi îmbrăcat într-un hanorac cu emblema Universității Arkansas pe care, probabil, l-a primit cadou azi-dimineață. Olivia ridică mâna.
   - Te alungăm din clubul nostru.
   - Eu sunt președintele clubului, așa că nu-i posibil, zice el, împingându-i mâna și așezându-se între noi. Unchiul Ronnie mi-a dat ăsta și îl port până când observă unchiul Sal. Însă nu eu sunt cel de care trebuie să vă faceți griji, întreab-o pe Sophie despre colegiile la care a aplicat.
   Olivia se apleacă în față pentru a mă privi. Știu că se gândește la pactul nostru LSU, cel despre care nu credeam că mai e relevant.
   - Unde ai aplicat?
   - Am aplicat la o grămadă de locuri diferite.
   - Cum ar fi Massachusetts, adaugă Charlie.
   - Ție nu-ți place când se face prea frig, zice ea.
   Charlie ridică mâna și încuviințează din cap, ca și cum i-ar mulțumi pentru că i-a dat dreptate.
   - Nu m-am decis, zic.
   Olivia se încruntă puțin, apoi se ridică din scaun.
   - E Crăciunul și încă mai sunt rulouri cu scorțișoară în bucătărie. Hai să mâncăm.

   Am atins stadiul de comă alimentară. Bunicul și unchii au picat lați în fotolii, în timp ce la televizor e un meci. Bunica și mătușile sunt încă la masa din sufragerie, consumând o cantitate de cafea egală cu greutatea lor pentru a nu adormi. Verii au preluat camera de familie, deoarece cei mici nu vor să se îndepărteze prea mult de cadouri.
   - Cred că asta e prima oară când le-am văzut fericite pe Maleficele Jo, le spun Oliviei și lui Charlie.
   Suntem strânși toți trei unul într-altul într-un fotoliu supradimensionat.
   Vizavi de noi, Maleficele Jo stau pe canapea lângă iubiții lor, Aiden și Brent.
   - Trebuie să fie ceva în neregulă cu ele. Tipii, adaugă Olivia.
   Tipii sunt exact cei cu care mi-am închipuit că mătușa Maggie Mae s-ar aștepta să iasă fiicele ei. Înalți, răsfățați, arătoși. Însă par și normali, iar asta ne cam derutează.
   Charlie se trage mai aproape.
   - Poate că sunt ca persoanele alea dubioase. Normali la exterior, însă la interior sunt cine știe ce formă de extratereștri.
   - Sau poate că Maleficele Jo sunt malefice doar cu noi. Sau poate noi suntem ăia malefici, pentru că nu le vedem ca iubiții lor.
   Atât Olivia, cât și Charlie se zgâiesc la mine de parcă mi-a crescut un cap în plus.
   - Oare trebuie să-ți amintesc ce s-a întâmplat la plajă? zice Charlie. Trebuie să-i facem un tatuaj pe frunte cu N-o să trec niciodată peste asta.
   - Cu toții ne amintim ce s-a întâmplat la plajă, zice Olivia.
   Charlie își dă ochii peste cap.
   - Nu e doar asta. Sunt multe momente ca ăla. Vă amintiți de parcul acvatic din Dallas? De ziua în aer liber din clasa a șasea? De goana după ouă de Paște la biserică atunci când aveam șapte ani?
   Vocea lui devine mai zgomotoasă cu fiecare incident pe care și-l amintește. Eu și Olivia îi facem semn să tacă.
   - Maleficele Jo sunt malefice, șoptește el.
   Mă ridic din fotoliu, lăsându-i să facă speculații despre Aiden și Brent și mă îndrept spre bucătărie. Prânzul s-a sfârșit și toată mâncarea, cu excepția deserturilor, a fost strânsă. Mă duc la fereastră și mă uit la casa lui Wes. El ne-a spus azi-noapte că va fi acasă la bunică-sa aproape toată ziua, însă asta nu mă împiedică să verific.
   Aud mișcare în spatele meu și mă răsucesc pe călcâie, însă e doar Aiden, iubitul lui Mary Jo. Duce două pahare goale și o farfurie.
   - Bună, zice el, apoi merge la chiuvetă ca să pună vasele murdare.
   - Bună, spun la rândul meu, iau o prăjitură de pe farfuria aflată pe blatul de bucătărie și mă las să alunec într-un scaun la masa de bucătărie.
   Dă să iasă, apoi se întoarce spre mine.
   - MJ mi-a spus că sora ta a născut mai devreme. Același lucru i s-a întâmplat și surorii mele acum câteva luni.
   Devin brusc atentă.
   - Sunt bine acum? întreb.
   Se apropie de masă.
   - Mda, amândoi sunt bine. Hai să-ți arăt o poză cu nepotul meu. Era atât de mic când s-a născut, însă în doar câteva luni a câștigat mult în greutate.
   Aiden caută cu o mână prin pozele din telefonul lui în timp ce cu cealaltă trage un scaun. După ce s-a așezat lângă mine, îmi arată ecranul și, desigur, văd acolo un băiețel adorabil cu bărbie dublă și brațe grăsuțe și pufoase.
   - O, Doamne, e atât de drăgălaș! țip eu.
   Aiden se apleacă în față pentru a-mi arăta mai multe poze.
   - Cum îl cheamă? întreb.
   - John, zice el. La fel ca pe tata.
   - Și cât de devreme s-a născut? întreb.
   Aiden ridică privirea în tavan.
   - A, cred că s-a născut cu vreo 4-5 săptămâni mai devreme. A stat la terapie intensivă neonatală o săptămână, însă a fost bine și a putut să meargă acasă.
   Mă simt bine să aud asta.
   Mă simt bine să văd acest copilaș dolofan, care și-a început viața la fel ca Anna.
   Amândoi scoatem sunete oo și aa aplecați asupra telefonului, așa că niciunul n-o vede pe Mary Jo decât în momentul în care se află chiar lângă noi.
   - Gata de plecare? zice ea cu o voce stridentă.
   După expresia lui Aiden, îmi dau seama că a mai auzit și înainte vocea asta.
   - Sigur, sunt gata când ești și tu gata, spune el.
   Se ridică și înclină capul către mine.
   - Ne mai vedem.
   Înclin și eu capul, apoi mă uit la Mary Jo. Mda, e ofticată.
   Aiden pleacă, însă Mary Jo rămâne neclintită.
   - Aș fi zis că ești prea ocupată cu atâtea întâlniri pentru a mai flirta și cu iubitul meu.
   - Pe bune, Mary Jo, doar stăteam de vorbă. Îmi arăta poze cu nepotul lui. Exagerezi.
   Ea își dă ochii peste cap.
   - Mda, presupun că asta facem noi, Maleficele Jo.
   Aoleu! N-aveam habar că știu cum le spunem.
   Și, până să am timp să vin cu un răspuns, ea se îndreaptă către panou și ia un marker nepermanent.
   - Nu voi putea să trec pe aici dimineață pentru a scrie cu cine te întâlnești, așa că o fac acum.
   O, nu.
   Nu sună prea bine.
   Mary Jo scrie:

   18:00
   Cină și film

   Na, poftim! Nu sună rău. Apoi se întoarce și schițează un zâmbet sinistru. Același zâmbet pe care l-a avut când a încuiat ușa apartamentului nostru, lăsându-l pe Charlie pe dinafară în lenjerie de corp.
   Pleacă și rămân zgâindu-mă la cuvintele pe care le-a scris de parcă e cine știe ce mesaj secret pe care trebuie să-l descopăr. În niciun caz n-are cum să fie doar cină și film.
   În niciun caz.
   Nu știu cât timp stau acolo, însă în cele din urmă vin la mine Charlie și Olivia.
   - Nu poate fi atât de simplu, zice Olivia.
   - Folosește cardul „scapă de întâlnire”. Folosește-l acum, zice Charlie.
   - Da, dar mai e mătușa Maggie Mae, protestează Olivia. Apoi tăcem toți, încercând să ne dăm seama ce au pus la cale Maleficele Jo.

   Sâmbătă, 26 decembrie

   Întâlnirea nr. 5: Alegerea Maleficelor Jo
   Eu și Olivia ne întoarcem la bunica după cea mai înceată zi de lucru și găsim casa înțesată de lume. Am crezut că două zile fără întâlnire vor mai înmuia entuziasmul, însă se pare că efectul este invers.
   Fiindcă Charlie, Wes și Olivia merg la același liceu ca Maleficele Jo, au inventat un semnal pentru momentul în care ei cred că ar trebui să folosesc cardul „scapă de întâlnire”: au trasat cu degetul o linie de-a lungul gâtului.
   Evident că Charlie a văzut semnalul.
   Mătușa Maggie Mae stă deasupra tabelului de pariuri, care se află în mijlocul mesei.
   - Camille, de ce ai ales o oră atât de devreme? Sophie nu va fi acasă atât de curând!
   Mătușa Maggie Mae a fost foarte enervantă spunându-le tuturor cât de minunat e acest băiat și de ce distracție extraordinară vom avea parte.
   - E cină și film, zice unchiul Sal. Aș zice că e destul de ușor să-ți dai seama când se va sfârși întâlnirea.
   - Deocamdată, eu sunt în top pentru Cea mai mișto întâlnire, le amintește Sara tuturor.
   Maleficele Jo sunt aici, de data asta fără iubiți, așa că presupun că nu e genul de întâlnire triplă. Însă tot sunt puțin neliniștită în legătură cu a fi între patru ochi cu cineva ales de ele.
   Hotărăsc să le ignor și să verific ce face Margot.
   Eu: Cum e Anna azi?
   Margot: Același lucru. Tot în cutia aia de plastic. Și toată lumea vrea să intre acolo în timpul orelor de vizită, însă suntem atât de multe încât trebuie să alegem și bineînțeles că cea care nu-i aleasă se supără, iar apoi rămâne atât de mult timp în care pur și simplu stai și aștepți următoarea serie de ore de vizită.
   O, Doamne! Sună îngrozitor. Oricât de mult aș vrea să fiu acolo, mă bucur că nu sunt.
   Eu: Vrei să mă prefac că sunt bolnavă ca să-i aduc pe mama și pe tata acasă? Asta m-ar salva de întâlnirea mea din seara asta.
   Margot: Ar trebui să-ți faci griji în legătură cu întâlnirea. Pare prea ușoară. Ai verificat să vezi ce film rulează?
   Eu: Mda. Sunt câteva filme bune în oraș, așa că, poate, exagerez.
   Margot: Nu cred.
   Eu: Aa, apropo, Griffin a venit aici în Ajunul Crăciunului și mi-a lăsat un cadou.
   Margot: Hmmmm... Cum te-ai simțit că l-ai văzut?
   Eu: Ciudat. Ca și cum e atât de familiar, însă nu-l mai cunosc.
   Margot: Măcar ai primit ceva frumos?
   Eu: Dacă o brățară cu niște pandantive sub formă de inițiale e ceva bun... A, și a cumpărat-o DUPĂ ce ne-am despărțit.
   Margot: Câh! Nu este.
   - Sophie, trebuie să te îmbraci. Poate să ajungă în orice clipă, zice mătușa Maggie Mae.
   Mă uit în jos la hainele mele. Am pe mine cea mai confortabilă pereche de blugi, care i-au aparținut lui Jake când era la gimnaziu și care nu sunt tociți în toate locurile și un tricou pe care l-am furat de la Olivia acum doi ani. Pot fi sigură că nu m-am îmbrăcat ca să impresionez.
   - Sunt îmbrăcată, îi răspund.
   Fruntea i se încrețește și știu că moare să spună ceva. Din fericire, se abține.
   Un strigăt atrage atenția tuturor. Ridicăm privirile și o vedem pe Mary, una dintre fiicele mătușii Kelsey, stând în picioare pe hol cu lacrimi șiroindu-i pe obraji.
   - Nu pot găsi Capul lui Hannah! țipă ea.
   Acele cuvinte pun pe toată lumea în mișcare. Capul lui Hannah e ceea ce a mai rămas dintr-o păpușă pe care verișoara noastră mai mare, Hannah, i-a dat-o lui Mary de ziua ei cu ani în urmă. Mary a numit-o Hannah, însă, după ce și-a pierdut membru după membru și în cele din urmă și torsul, Hannah a devenit Capul lui Hannah. Același cap o însoțește pretutindeni, iar lui Mary îi place să-și înfășoare degetul arătător în părul acesteia ca să-l miroasă în timp ce-și suge degetul mare. Capul lui Hannah are muci uscați în păr și îi lipsește un ochi, însă e cea mai de preț posesie a lui Mary și știm cu toții că nu vom avea pace până nu-l găsim.
   Familia se împrăștie, fiecare căutând într-o zonă diferită a casei. Mă îndrept direct spre camera de familie, unde ea se uita mai devreme la un film, și mă las în patru labe căutând sub canapea. Văd un cap, căzut chiar în mijloc și trebuie să mă întind pe podea ca să-ncerc să-l agăț.
   După ce am Capul lui Hannah, mă grăbesc către scări.
   Însă, în loc s-o găsesc pe Mary și pe cei din familie, văd un tip care stă acolo, părând puțin pierdut. După ce i-am întâlnit pe Aiden și pe Brent, el e fix așa cum m-aș aștepta să fie unul dintre prietenii lor. Copie la indigo - cu păr scurt și negru, conformație musculoasă și ochi căprui calzi - îmbrăcat cu cămașă cu nasturi și pantaloni de culoare kaki.
   - Bună! Eu sunt Sophie, zic.
   El se uită de la capul păpușii la mine și pot distinge dezgust în privirea lui.
   - Aa! Asta îi aparține verișoarei mele mai mici. Stai puțin.
   Mă îndrept spre scară și o strig pe Mary. Ea vine în fugă jos și se repede la mine în momentul în care vede ce țin în mână. În câteva secunde, acel păr castaniu și scorțos al păpușii i se înfășoară în jurul degetului și bagă degetul mare direct în gură.
   O aud cum inspiră cu putere în timp ce se îndepărtează.
   - Chestia aia arăta destul de nasol, zice tipul.
   Are dreptate, însă îl urăsc pentru că a spus-o.
   - Adoră păpușa aia, zic.
   Ceilalți membri ai familiei se strecoară înapoi și Maleficele Jo își croiesc drum către noi.
   - Aa, Nathan! Ești aici, zice Mary Jo.
   Ea îl trage de braț, aducându-l mai aproape de mine.
   - Nathan Henderson, ea este verișoara mea, Sophie Patrick.
   El încuviințează din cap.
   - Mă bucur să te cunosc.
   Dau și eu din cap, însă nu zic nimic.
   Charlie și Wes vin în spatele meu și mă întorc pentru a le vedea reacția.
   Charlie se uită la Nathan, apoi ridică din umeri. Wes se apleacă spre mine și șoptește:
   - E nou. S-a mutat aici acum câteva luni, așa că nu prea îl cunoaștem.
   Olivia face un pas în fața mea.
   - Bună, Nathan. Sunt verișoara lui Sophie, Olivia. Deci unde o duci în seara asta?
   El ridică din umeri.
   - Mă gândeam să luăm ceva de mâncare, apoi să mergem la un film.
   - Pare distractiv, zic, apoi îi fac semn lui Nathan să se îndrepte spre ușa de la intrare.
   Cu cât mai repede începem, cu atât mai repede terminăm.
   Chiar înainte de a ieși din casă, Olivia îmi șoptește:
   - Ne vedem la film.
   Charlie și Olivia vin și ei la film pentru întăriri. Nu știu dacă l-au invitat sau nu pe Wes.
   Nu mă uit la ea, însă îi fac un semn din cap, apoi îl urmez pe Nathan până la furgoneta lui, care e cocoțată la o înălțime ridicolă. El îmi ține ușa și mă ajută să urc.
   - Ești gata de plecare? întreabă Nathan după ce urcăm amândoi în mașină.
   Încuviințez din nou și îmi dau seama că, dacă nu încep să vorbesc curând, el o să creadă că sunt incapabilă să port o conversație.
   - Deci... Am auzit că ești nou aici. De unde te-ai mutat?
   - Din Dallas, răspunde el. Tatăl meu a fost transferat cu serviciul.
   Mergem în tăcere alte câteva minute. Arunc o privire în furgoneta lui, încercând să-mi fac o idee în legătură cu el și zăresc un odorizant atârnat de oglinda retrovizoare cu logoul restaurantului Hooters.
   Hmm, bine.
   El intră pe culoarul pentru mașini al unui fast-food.
   - E bun locul ăsta? întreabă el.
   Încuviințez din nou, încercând să-mi șterg scepticismul de pe chip. Nu-mi închipui că ar trebui să mă ducă la cine știe ce restaurant de cinci stele, însă speram cel puțin să nu mănânc în poală.
   Conducem până la interfon și o voce se face auzită.
   - Vă pot lua comanda?
   Nathan se apleacă pe fereastră și zice:
   - Vreau un cheeseburger dublu cu șuncă și cu de toate, o porție mare de cartofi prăjiți și o cola mare.
   - Asta e tot?
   El se întoarce către mine.
   - Ce vrei?
   - Păi... cred că șnițele de pui.
   - Vrei meniul? întreabă el.
   Ridic din umeri.
   - Sigur.
   El recită comanda mea, apoi conduce până la ghișeu. După ce avem mâncarea, el își despachetează burgerul, înainte de a părăsi parcarea.
   - Uite comanda ta, zice el, înmânându-mi o pungă.
   Așa că presupun că nici măcar nu vom trage pe dreapta ca să mâncăm.
   Încearcă să conducă în timp ce-și înfulecă burgerul uriaș, iar maioneza, muștarul și bucăți de roșii zboară prin aer la fiecare îmbucătură. Observ că burgerul e plin de ceapă, așa că există o șansă bună să nu rup vraja sărutului de noapte bună.
   Îmi țin mâna aproape de centrul consolei în cazul în care e nevoie să apuc volanul.
   Vorbim puțin, însă e cea mai primară formă de conversație și, brusc, detest faptul că cinematograful se află în cealaltă parte a orașului.
   Telefonul îmi zbârnâie și arunc o privire în timp ce Nathan își soarbe ultima înghițitură de cola.
   Margot: N-am primit o poză cu ăsta. E drăguț?
   Eu: Hmmm... Nu prea suntem pe aceeași lungime de undă. O să fie o noapte lungă.
   Margot: Nasol. Poți oricând să te prefaci că te doare capul și să te duci mai devreme acasă.
   Eu: Mda, simt că deja începe să mă doară capul.
   - Cui îi dai mesaje? întreabă Nathan. Fostului tău iubit? MJ mi-a povestit totul despre el.
   - Nu, spun răspicat. Surorii mele. A născut acum câteva zile și e tot în spital împreună cu bebelușul.
   Aștept ca el să mă întrebe cum se simt, însă nimic. Mda, cu siguranță simt că mă pocnește o migrenă.
   Pentru prima oară, mă uit pe fereastră și îmi dau seama că suntem pe un drum oarecare din mijlocul pustietății.
   O, Doamne! E un ucigaș în serie și o să mă ducă în pădure ca să mă omoare.
   - Credeam că mergem la film, zic.
   - E un cinema în aer liber chiar în afara orașului. Cred că o să-ți placă.
   N-am mai fost niciodată la un cinema în aer liber. Chiar sună super - dacă aș fi cu oricine altcineva în afară de Nathan - însă trebuie să-i anunț pe Olivia și pe Charlie că nu vom fi la un cinema obișnuit din oraș.
   Și să le dau indicații cum să ajungă, în cazul în care are de gând să-mi arunce cadavrul în pustiu.
   Exact când le trimit un mesaj, ieșim de pe autostradă pe un drum cu pietriș și o luăm pe sub un indicator care arată cam vintage și care nu pare să fi fost restaurat. De fapt, pare că-i lipsesc majoritatea becurilor.
   Bun, acum sunt convinsă că o să mor.
   Mă răsucesc pe locul meu, încercând să mă adun, în momentul în care ne oprim în dreptul unei cabine mici. Înăuntru e un tip între două vârste care ne vinde biletele.
   - Dați pe frecvența FM 94,3 ca să aveți sonor, zice el chiar înainte de a demara.
   Mai sunt și alte câteva mașini răspândite pe acolo. Trag cu putere aer în piept. Cu siguranță sunt doar paranoică. Nu-i așa?
   După ce oprim la locul nostru, Nathan dă drumul la radio. Prin difuzoare plutește o muzică siropoasă de lift. Ecranul gigantic din față e alb. Am parcat într-un loc cu pietriș, însă zona din jur e plină de buruieni și tufișuri neîngrijite. Afară e întuneric și puțin cam sinistru.
   - Deci ce film rulează? întreb.
   Nathan se preface că se uită în jur.
   - Habar n-am. Cred că e unul de Crăciun, totuși.
   - Ai mai fost aici?
   El scutură din cap.
   - Nu. MJ mi-a spus de locul ăsta. Mi s-a părut super.
   Studiez zona și văd un magazin de suvenire în partea cealaltă a parcării. E atât de bizar. Îmi verific discret telefonul, însă nici Olivia și nici Charlie nu mi-au răspuns încă.
   Mă uit atent la celelalte mașini.
   - Ai observat că în celelalte mașini e numai câte un om?
   Se întoarce ca să vadă și el.
   - Păi, poate că partenerele lor sunt la magazinul de suvenire? Sau la baie?
   Mă întorc spre magazinul de suvenire. Clădirea nu e mai mare decât bucătăria bunicii.
   - Trebuie să fie destul de aglomerat acolo.
   Muzica începe să se audă și văd lumini pâlpâind pe ecran. Hai că începe.
   Pe ecran, două fete cu căciulițe de spiriduși și costume minuscule sunt într-un atelier înconjurate de jucării care par vechi.
   - Uite niște spiridușe foarte drăguțe, zice Nathan, cu ochii lipiți de ecran.
   Buza superioară mi se răsucește în sus.
   - În special cea din stânga, adaugă el.
   Bun, e cea mai nasoală întâlnire pe care am avut-o vreodată. Îmi verific din nou telefonul, dorindu-mi ca Olivia și Charlie să răspundă. E posibil să nu fie nevoie să mint în legătură cu migrena asta.
   Apoi, un Moș Crăciun foarte musculos apare pe ecran, îmbrăcat doar cu pantaloni și cu o tichie de Moș Crăciun pe cap. Pare să fie dat cu foarte mult ulei pe pieptul gol.
   Ce se întâmplă?
   Îmi ia alte 20 de secunde ca să-mi dau seama la ce fel de film suntem.
   Cele două spiridușe încep să spună cât de rele au fost și, în alte câteva secunde, rămân doar cu tichiuțele de spiriduși pe cap și NIMIC ALTCEVA.
   Repet: NIMIC ALTCEVA.
   Și nu mă faceți să vorbesc despre sunetele care se aud în difuzoare.
   Mă răsucesc pentru a mă uita la Nathan, care și-a dezlipit privirea de pe ecranul uriaș din fața noastră. Cel puțin pare surprins.
   - Cum de n-am știut despre locul ăsta până acum? întreabă el.
   Și asta e ultima picătură. Sar din mașină și fug la magazinul de suvenire, aproape împiedicându-mă de fiecare băț și piatră din calea mea în timp ce caut în lista de contacte a telefonului.
   Wes răspunde la al doilea apel.
   - Ce s-a întâmplat? zice el.
   - Poți veni să mă iei? Te rog! Te rog frumos! Acum.
   Vocea mea e cam cu două octave mai sus decât în mod normal.
   - Unde ești? întreabă el.
   - Îți trimit o poză. Sunt bine, însă nu pot sta acolo și nu vreau să vin înapoi cu el. E un magazin de suvenire. Voi fi acolo. Of, și Maleficele Jo sunt malefice.
   Termin apelul și îi trimit o poză exact în momentul în care intru în magazinul de suvenire. Ochii îmi sunt asaltați de postere, cărți și jucării și, of, Doamne, de lucruri care îmi doresc să nu fi existat.
   În spatele tejghelei e o femeie care pare surprinsă să mă vadă. Pare la fel de în vârstă ca bunica, însă are părul de un blond-portocaliu și e strâns într-un coc de vreo 30 de centimetri în creștetul capului. Pe ecusonul ei scrie Alma. Are o țigară într-o mână și fumul o înconjoară asemeni unei aureole.
   - Bună, scumpo. Cu ce te pot ajuta?
   - Aveți o toaletă?
   Îmi arată o ușă din stânga ei. Arunc o privire pe fereastră și îl văd pe Nathan venind repede spre magazinul de suvenire.
   Arăt înspre el și spun:
   - Spuneți-i tipului ăluia că întâlnirea noastră s-a încheiat. Tocmai vine cineva să mă ia de aici.
   Apoi fug la toaletă.
   O aud pe Alma transmițându-i mesajul meu, însă asta nu-l oprește pe Nathan să bată cu pumnii în ușa toaletei.
   - Haide, Sophie! N-am știut. Jur! Te voi duce acasă.
   Toaleta e mică și miroase oribil. Stau în mijloc cu mâinile lipite de părțile laterale ale corpului pentru a nu atinge nimic.
   - Pleacă! Am chemat un prieten să mă ia de aici.
   Fără prea mare tragere de inimă, mă mai roagă puțin, dar îl ignor. Îi sunt recunoscătoare că nu testează încuietoarea fragilă a ușii.
   În cele din urmă, îl aud spunând:
   - Cum vrei.
   Apoi se lasă tăcerea.
   Câteva minute mai târziu, se aude un alt ciocănit în ușă.
   - Iubito? A plecat, dacă vrei să ieși.
   Ezit, apoi deschid puțin ușa. Femeia scoate un scaun și îl așază lângă tejghea.
   - Ia loc cât aștepți să vină să te ia.
   Îi mulțumesc și îmi mențin privirea în podea în timp ce merg spre tejghea. Îmi verific telefonul și văd un mesaj de la Wes în care spune că e pe drum, iar asta mă mai liniștește puțin.
   - Vrei să vorbești despre asta, drăguțo? întreabă femeia. Sunt gata să-i spun nu, însă nu știu de ce încep să vorbesc și nu mă mai opresc. Îi spun despre Griffin, întâlniri, bunica, Harold cel cu 100 de Mâini, Wes, Margot și bebeluș. Ea nu pare șocată de logoreea mea, doar dă din cap și își aprinde altă țigară.
   - Deci băiatul ăsta, care te-a adus aici...
   - Nathan.
   - Da, Nathan. Crezi că a făcut asta pentru că o persoană malefică i-a spus să facă asta?
   Scot un hohot de râs ascuțit.
   - Maleficele Jo. Verișoarele mele gemene, Jo Lynn și Mary Jo. Maleficele Jo sunt malefice, zic, imitându-l pe Charlie.
   Nu mă voi mai îndoi niciodată de el.
   Femeia încuviințează mai departe din cap.
   - Însă băiatul care vine să te ia...
   - Wes.
   - E doar un prieten.
   Îmi mușc buza inferioară.
   - Da. Poate mai mult decât atât. Poate nu. Nu știu sigur. Sunt atât de derutată.
   Trage un fum lung și văd cum jarul arde aproape jumătate de țigară.
   - E frumos că băiatul ăsta bate atâta drum ca să te ia de aici. Vrei să ieși cu el?
   - Asta chiar nu depinde de mine, zic. E cu altcineva.
   Ea se încruntă.
   - Păi, nu mi se pare corect.
   Niște lumini trec de-a lungul vitrinei micului magazin de suvenire și văd furgoneta lui Wes. Însă, înainte de a mă ridica de pe scaun, el dă buzna pe ușa de la intrare.
   Pot să-mi dau seama când sesizează despre ce fel de magazin e vorba, deoarece roșește ușor.
   - El a ales locul ăsta sau Maleficele Jo? întreabă Wes. Și unde e el acum?
   - Maleficele Jo, dragule, răspunde Alma în locul meu. Și băiatul ăla a plecat imediat după ce prietena ta de aici s-a încuiat în baie.
   El vine mai aproape de mine.
   - Ești în regulă?
   - Da!
   Nu pot sări de pe scaun destul de repede.
   - Chestia asta e atât de stânjenitoare.
   Înainte să plecăm, mă opresc și o îmbrățișez pe Alma.
   - Vă mulțumesc!
   Ea mă îmbrățișează la rândul său și-mi șoptește:
   - Poate că tu ar trebui să fii cea care-și alege întâlnirile.
   După ce ieșim din magazin, îmi vâr mâinile în buzunare.
   - Nici măcar nu găsesc cuvinte pentru chestia asta, zic cu voce joasă.
   - Habar n-aveam că există așa ceva, zice și el, zgâindu-se la ecranul ridicol de mare.
   Îi dau ușor un pumn în braț și el se uită la mine, roșind. Apoi încep să râd. Wes râde și el și nu peste mult timp ne prăpădim amândoi de râs.
   În cele din urmă, părăsim cinemaul în aer liber și ne întoarcem pe autostradă și înapoi spre casă.
   - Bine, spune tot, zice el.
   Îl pun la curent cu tot ce s-a întâmplat.
   - Chestia ciudată e că chiar cred că și el a fost la fel de șocat ca mine. Însă chiar dacă a fost, tot nu m-aș fi putut întoarce cu el. Pe bune, în viața mea nu m-am simțit atât de stânjenită!
   Wes scutură din cap.
   - Mă bucur că m-ai sunat. Ce crezi că o să spună bunica ta?
   M-am gândit mai tot timpul la asta în timp ce-l așteptam pe Wes.
   - Știi că vor face pe proastele și vor spune că Nathan a fost cel care a ales filmul. O, bunico! Habar n-am avut!
   - Apoi Maggie Mae va zice ceva de genul Băiatului ăluia îi lipsește o doagă!
   Wes imită atât de bine accentul mătușii mele încât, din nou, mă prăpădesc de râs. Îmi întinde telefonul lui.
   - Intră pe grup și spune-le că întâlnirea s-a încheiat. Toată lumea o să se enerveze.
   Deschid conversația și parcurg mesajele în care fiecare își calculează pariurile legate de întâlnire. Majoritatea membrilor familiei par să creadă că voi rezista până cel puțin până la ora 18:30.
   - Pe bune? îi spun lui Wes.
   El râde și ridică din umeri. Mă întorc la telefon și scriu:
   SOPHIE: Sunt Sophie. Întâlnirea e gata de vreo 20 de minute.
   Telefonul începe să zbârnâie imediat, însă îl arunc pe banchetă.
   După câțiva kilometri, Wes zice:
   - Credeam că o voi lua razna tot drumul până aici. M-ai speriat de moarte.
   - Îmi pare rău! Ar fi trebuit să-ți explic ce se întâmplă, însă am fost atât de speriată. E a doua seară pe care ți-am dat-o peste cap.
   - E OK. Mă bucur că m-ai sunat.
   Face o pauză scurtă, apoi adaugă:
   - N-ai dat nimic peste cap.
   Mă întorc și mă uit pe geam la noaptea întunecată care trece pe lângă noi. Dacă nu sunt atentă, Wes o să mă dea pe mine de tot peste cap.

   - Sunt aici, zice Wes în timp ce oprim în spatele uneia dintre mașinile Maleficelor Jo.
   Intru pe ușă cu Wes chiar în spatele meu. Mary Jo și Jo Lynn stau lângă blatul de bucătărie împreună cu bunica. Fiecare are în față o felie de plăcintă cu mere și o cupă de înghețată.
   Îmi dau seama că sunt aici pentru a verifica stricăciunile produse. Însă nu le pot lăsa să câștige în acest fel.
   - Îmmm, chestia asta arată bine! Pot primi și eu o felie?
   Mă întorc către Wes.
   - Vrei și tu una?
   - Bineînțeles! zice el cu voce tare, făcându-mi cu ochiul. Nu refuz niciodată ce face bunica!
   Bun, deci nu suntem cei mai buni actori.
   Bunica sare de pe scaunul ei și începe să ne pregătească câte o farfurie.
   - Cum a fost întâlnirea? Te-ai întors mai devreme decât mă așteptam. A fost bun filmul?
   Maleficele Jo sunt pe poziții. Zâmbesc.
   - Mie mi-a plăcut, însă nu sunt sigură că și lui Nathan. A devenit puțin cam sensibil și a trebuit să plece, așa că l-am sunat pe Wes să vină să mă ia.
   Jo Lynn dă să spună ceva, însă Mary Jo îi dă un cot în coaste.
   - Păi, asta nu-i bine, zice bunica și aruncă o privire compătimitoare spre Maleficele Jo.
   - Deci chiar ți-a plăcut? zice Jo Lynn. Ne-am gândit că ți-ar plăcea. Ne-am gândit că e chiar genul tău de film.
   Bun, așadar vor să joace murdar.
   Îmi înclin capul într-o parte.
   - De fapt, în film erau două fete care îmi aminteau mult de voi. Erau pe aproape, se îmbrăcau la fel și le plăceau aceleași lucruri. Ar trebui să mergeți să vedeți filmul.
   Wes scoate un hohot de râs ascuțit, însă și-l înăbușă repede.
   Privindu-mă în aceeași manieră ucigătoare, Maleficele Jo se îndepărtează de lângă blatul de bucătărie la unison și o îmbrățișează pe bunica.
   - Trebuie să plecăm, bunico. Mulțumim pentru plăcintă, zice Mary Jo.
   - Și pentru înghețată, adaugă Jo Lynn.
   Apoi pleacă.
   Eu și Wes ne așezăm pe locurile lor, iar bunica ne pune fiecăruia câte o farfurie în față.
   - Deci cum a fost? întreabă bunica de îndată ce auzim că ușa s-a închis. Le iubesc pe fetele astea, însă ele nu trec niciodată pe aici fără părinții lor. Trebuia să se întâmple un dezastru.
   - Bunico, a fost bine. Serios.
   Bunica trece pe lângă Wes și îl bate ușor pe umăr.
   - Ei bine, mă bucur că a putut conta pe tine. Mulțumesc că te-ai dus să o iei.
   Și înainte de a pleca din cameră zice:
   - Camille a trecut mai devreme pe aici, dacă ești curioasă în legătură cu seara de mâine.
   Eu și Wes ne răsucim amândoi în același timp și privim înspre panou.

   Arată-ți spiritul de echipă pentru că ai bilete la un meci de hochei!
   Shreveport Mudbugs contra Odessa Jackalopes
   Să fii gata la 14:30
   Meciul începe la 15:00!

   - Măiculiță! zic.
   Apoi citesc din nou.
   - Un meci de hochei? Habar n-aveam că există o echipă de hochei în Shreveport.
   Wes încuviințează.
   - Meciurile astea sunt faine.
   - N-o să mint, însă, dintre toate chestiile pe care credeam că mătușa Camille le va alege pentru mine, hocheiul e ultimul lucru pe care l-aș fi bănuit.
   Dragostea absolută și desăvârșită a mătușii Camille pentru animale e ceva arhicunoscut, așa că aș fi pariat că întâlnirea asta va avea loc la un adăpost de animale.
   - Deci mergi și tu la meciurile lor? întreb.
   Vreau să-mi trag singură un șut în fund când îmi dau seama că mă sufoc în timp ce-l întreb asta. Trebuie să am o discuție serioasă cu mine însămi.
   - Uneori. Compania tatălui meu e unul dintre sponsori.
   Se uită la mine timp de o secundă, apoi adaugă:
   - Să văd dacă Olivia și Charlie sunt interesați.
   Înainte de a avea timp să mă gândesc cât de mare va fi distracția, Charlie și Olivia intră împreună pe ușa din spate a bucătăriei. Vorbești de lupi...
   - Pe bune, ne-ai dat mesaj că e posibil ca tipul ăla să fie vreun criminal, apoi nu mai zici nimic până la mesajul de pe telefonul lui Wes, spune Olivia. Ne cam ești datoare cu niște detalii.
   Ridic o mână și îi fac semn să tacă.
   - Seara asta a fost... interesantă.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă Charlie în timp ce-mi fură farfuria și termină de mâncat plăcinta.
   Wes varsă tot, înainte să deschid gura. Charlie dă din cap atotcunoscător.
   - V-am spus. Malefice.
   - Da, Charlie. Nu mă voi mai îndoi niciodată de tine.
   - Dintre toate modurile în care am crezut că „o cină și un film” s-ar putea sfârși prost, ăsta nu mi-a trecut niciodată prin minte.
   Olivia se apropie de panou, apoi se întoarce făcând ochii cât cepele.
   - Oh, da! Hai să mergem și noi! Wes, fă rost de bilete de la tatăl tău, zice ea. Poate putem sta unii lângă alții! Mda. O să fie foarte distractiv.

   Duminică, 27 decembrie

   Întâlnirea nr. 6: Alegerea mătușii Camille
   Cei adunați pentru micul dejun au plecat, bunica e la etaj și se pregătește pentru biserică, iar bunicul trage puiul de somn de dimineață în fotoliul său din camera de zi, așa că m-am gândit că e momentul perfect pentru a mă pune la curent cu noutățile de la Addie.
   - Deci Griffin mi-a lăsat un cadou, îi spun.
   - Ce anume?
   - Stai puțin, îți trimit o poză.
   Scot brățara din cutie și o pun pe mână astfel încât literele să stea lipite de încheietura mâinii. Fac un instantaneu și i-l trimit lui Addie.
   - Ai primit?
   Ea rămâne tăcută timp de o secundă, apoi întreabă:
   - Alea sunt inițialele voastre?
   - Mda.
   Îi citesc biletul cu care a venit brățara.
   - Poftim? zice ea.
   - E ciudat?
   - Păi, e ciudat pentru că sună ca și cum ți-a cumpărat-o după ce te-ai despărțit de el. Și e puțin cam câh că a așteptat până în ziua de dinaintea Crăciunului pentru a-ți cumpăra un cadou.
   Mă gândesc la cadoul împachetat de sub bradul nostru de acasă cu numele lui scris pe el, pe care i l-am cumpărat acum trei săptămâni.
   Ușa bucătăriei se deschide și se închide, însă nu mă ridic în picioare.
   Sunt șocată în momentul în care îl văd pe Wes stând în ușă.
   - Te sun înapoi într-un minut, îi spun lui Addie și sfârșesc convorbirea înainte ca ea să apuce să întrebe de ce. Bună, zic. Ce s-a întâmplat?
   Vorbesc prea tare? Cred că vorbesc prea tare. De când am auzit fără să vreau conversația lui cu Charlie din mașină și de când mi-a sărit în ajutor, mă simt stânjenită în prezența lui.
   El se așază lângă mine pe canapea și întinde un mic tub de luciu de buze.
   - Cred că ți-a căzut ăsta din geantă. L-am găsit dimineață în camionetă.
   - O! Da, e al meu!
   Mda. Vorbesc prea tare.
   Întind mâna să-l iau și el se uită la încheietura mea. Înainte de a-l opri, el îmi ridică mâna destul de sus pentru a putea studia brățara.
   - E nouă?
   Și văd momentul în care realizează ce reprezintă talismanul.
   - Mda, răspund.
   Lasă mâna să-mi cadă.
   - Păi, în fine. Voiam doar să-ți dau ăsta înapoi. Și să văd ce mai fac Margot și Anna.
   Acum s-a închis în sine. Vreau să arunc brățara asta în cealaltă parte a camerei. E ca și cum Griffin mi-ar fi făcut un semn cu chestia asta.
   - Margot și Anna sunt la fel. Am vorbit mai devreme cu ea și mi-a mai trimis câteva poze. Mama a zis că vor mai sta puțin în spital, însă e normal, pentru că s-a născut prematur.
   Wes încuviințează și privește în gol.
   - Ai putut să faci rost de bilete la meciul de hochei? întreb.
   Dă din cap că da, însă tot fără să mă privească.
   - Mda, tata avea niște bilete în plus.
   Se ridică de pe canapea și se îndreaptă spre ușă.
   - Păi, presupun că ne vedem acolo.
   Vreau să-i spun Întoarce-te, te rog sau Cred că brățara asta e ciudată sau orice alt lucru, însă tot ce reușesc să îngaim e „Bine”.
   La un moment dat, în timp ce mă uit la ușă, apare bunica îmbrăcată pentru biserică.
   - Păi, am plecat. Mă întorc repede.
   Fac un salt de pe scaunul meu. Am nevoie de ceva care să-mi distragă atenția.
   - Stai! zic și bunica se oprește în dreptul ușii din spate. Dă-mi câteva minute să mă schimb. Vin cu tine.
   Biserica e veche, mare și foarte frumoasă. Mă strecor pe un loc liber la trei rânduri de altar. Mă uit drept în față, așteptând ca lucrurile să înceapă, însă bunica se întoarce pe băncuță, verificând cine e aici, de parcă ar face prezența.
   Mă aplec mai mult și șoptesc:
   - Pe cine cauți?
   Părul ei cenușiu îmi gâdilă obrazul.
   - E locul perfect să ochești băieți. De asta ai tu nevoie, de un băiat bun care merge duminica la biserică.
   Iar acum vreau s-o rup la sănătoasa. Încearcă să-mi facă lipeala în biserică?
   - Ia uite, zice ea suficient de tare pentru a atrage atenția celor din rândurile apropiate.
   Cu toții se întorc să vadă înspre ce arată.
   - Nepotul lui Shirley stă lângă ea și s-a făcut un tânăr tare arătos.
   Bunica îmi dă un ghiont.
   - Sophie, ce crezi despre el?
   Acum toată lumea îl studiază pe nepotul lui Shirley. Îmi acopăr fața cu mâinile, ca nimeni să nu vadă că am roșit.
   Femeia din fața noastră se apleacă peste băncuță.
   - Stă cu ea pentru că a fost exmatriculat din cauza drogurilor, zice femeia.
   Șoptește cuvântul droguri atât de încet, încât de-abia îl aud.
   - Ah, păi, asta nu-i bine, zice bunica.
   Uitându-mă printre degete și urmărind acest dezastru, văd femeia aplecându-se și mai tare. Mi-e teamă că o să ne cadă în brațe.
   - L-ați văzut pe nepotul meu, Thomas? E drăguț!
   Ea face semn cu capul într-o manieră teatrală înspre tipul așezat lângă ea, care pare la fel de speriat ca și mine. Îi transmit cât reușesc de bine prin mimica feței un mesaj de genul Îmi pare rău că bunicile noastre sunt atât de jenante.
   El încuviințează și se întoarce cu spatele.
   Bunica o bate ușor pe femeie pe umăr și zice:
   - Ce băiat arătos!
   Din fericire, acordurile orgii cresc și umplu încăperea și restul cuvintelor bunicii sunt înghițite de corul din balconul de deasupra noastră.

   Mă aflu la masa din bucătărie în timp ce bunica stă în fața aragazului, pregătind o oală mare de spaghete și se simte de parcă e calmul dinaintea furtunii.
   Până la prânz, toată lumea va fi aici pentru masa de duminică.
   - Ăștia doi devin ridicoli, zice bunica, arătând spre panoul de întâlniri.
   Unchiul Sal și unchiul Michael încă se luptă referitor la cine alege întâlnirea numărul opt. Sunt bilețele puse unele peste altele, fiecare încercând să-și pună numele primul.
   - Va trebui să impui o regulă în legătură cu asta, pentru că n-am cum să merg la două întâlniri într-o zi.
   Bunica plescăie din limbă.
   - Se rezolvă.
   Se întoarce la gătit, iar eu aștept ca Addie să-mi trimită un mesaj.
   Se aude un ușor ping în momentul în care pe ecran apare numele lui Griffin și mi se strânge stomacul. N-am mai avut deloc vești de la el din Ajunul Crăciunului.
   Deschid mesajul.
   Griffin: Ai primit cadoul pe care ți l-am lăsat?
   Am început un mesaj de mulțumire de vreo zece ori, însă n-am apucat să i-l trimit. În mare, pentru că nu știu ce să cred despre cadou.
   Eu: L-am primit. Mulțumesc. Când l-ai lăsat aici?
   Griffin: M-am întors în Ajunul Crăciunului, însă n-ai fost de găsit, așa că i l-am lăsat bunicii tale.
   Probabil plecasem deja să le vedem pe Margot și pe Anna. De aceea a știut bunica că eram plecați.
   Griffin: Vreau doar să-ți spun din nou că pentru mine e OK dacă încerci să-ți dai seama ce simți, însă sunt și bucuros că n-am mai văzut alte poze cu tine împreună cu alți tipi.
   N-am un răspuns pentru asta. Apoi nu mă pot abține să nu râd când mă gândesc cum ar fi arătat o poză de la întâlnirea de aseară cu Nathan. Poate una cu noi în camioneta lui cu mâncarea cumpărată de la fast-food împrăștiată în poală și cu scene dintr-un film pentru adulți derulându-se în fața noastră pe ecran? Sau poate ar fi trebuit să postez una cu mine și Alma și cu jucăriile pentru adulți din spatele nostru?
   Însă ceea ce mă deranjează cu adevărat în legătură cu mesajul lui Griffin e faptul că el e în regulă că merg la întâlniri.
   Unei părți din mine nu-i pasă dacă el e în regulă cu asta sau nu - asta mă privește pe mine, nu pe el. Iar altă parte din mine se întreabă, dacă chiar aș fi îndrăgostită de cineva, oare chiar mi s-ar părea normal să-l văd mergând la întâlniri cu altcineva?
   Din fericire, sunt salvată de răspuns în momentul în care bunica mă roagă să scot pâinea cu usturoi din cuptor.
   În câteva minute, lumea începe să se reverse prin ușa din spate și nivelul de zgomot crește de zece ori. M-am gândit la cum am de gând să mă comport în momentul în care le văd pe Maleficele Jo, însă nu sunt pregătită când mătușa Maggie Mae și unchiul Marcus intră pe ușă doar cu Jo Lynn. Continui să mă uit la ușă, așteptând-o pe Mary Jo, însă nu-și face deloc apariția.
   - Bun, ceva e ciudat, zice Olivia în spatele meu. Ele sunt mereu împreună. Adică mereu.
   - Știu, zic.
   - Și aveam pregătit un discurs! Aveam de gând să le țin o prelegere în legătură cu ce ți-au făcut aseară.
   Înainte de a-i spune să nu-și facă griji pentru mine, Charlie intră în grabă și se oprește chiar în fața noastră.
   - Vă întrebați de ce nu e aici Mary Jo?
   Olivia îi dă un pumn în umăr.
   - Bineînțeles, varsă tot.
   El se dă mai aproape.
   - Aiden s-a despărțit aseară de ea.
   - De ce? întreabă Olivia șocată.
   - Din câte am auzit, ea l-a acuzat că a flirtat cu Soph. L-a pierdut. Se pare că face tot timpul ăsta și el s-a săturat.
   - Nu flirta cu mine! zic. Îmi arăta poze cu nepotul lui.
   Of, Doamne! N-ar trebui să-mi pară rău pentru ea, însă unei părticele din mine îi pare. Știu cât de îngrozitoare e o despărțire.
   - Încetează acum, Soph, zice Charlie. Văd expresia asta pe chipul tău și nu ne pare rău pentru ea.
   Bunica trece pe lângă noi și ne face semn să tăcem, spunându-ne să ne așezăm la masă.
   - Deci crezi că bunica o să facă un panou de întâlniri și pentru ea? întreabă Olivia mai târziu, în timp ce așază farfuriile pe masă.
   Sunt în urma ei cu tacâmurile.
   - Habar n-am! zic.
   Ne mutăm la masa auxiliară pe care a scos-o bunica săptămâna trecută și pe care eu, Olivia, Charlie, Sara, Graham și Jake am revendicat-o. Jake o numește UPDMM (Un Pas Depărtare de Masa cea Mare) spre deosebire de MC (Masa Copiilor) și ȘSSÎ (Șirul Scaunelor cu Spătar Înalt).
   În cele din urmă, mătușa Patrice observă scaunul de bar liber de lângă blatul de bucătărie.
   - Unde-i Mary Jo? întreabă ea.
   Toți cei de la UPDMM se opresc din ce făceau și ridică privirile.
   Mătușa Maggie Mae se răsucește pe scaunul ei.
   - S-a trezit simțindu-se rău, așa că i-am spus să stea acasă și să se odihnească. O să fie ca nouă în cel mai scurt timp.
   - Oare chiar crede că poate păstra vreun secret în familia asta? șoptește Sara.
   - Subestimezi faptul că tuturor le e frică de mătușa Maggie Mae. Cu toții vorbim despre asta, însă nu în fața ei, adaugă Jake.
   Graham încuviințează în tot acest timp.
   - Fac pariu că nici măcar bunica nu spune nimic.
   Iar acum îmi pare și mai rău pentru Mary Jo. Chiar dacă la început am urât atenția de care am avut parte odată cu panoul de întâlniri, nu pot nega faptul că așa m-am apropiat mai mult de familia mea într-o manieră ciudată. Mi se pare destul de drăguț că atâtea persoane se preocupă de fericirea ta. Și e posibil ca Mary Jo să rateze așa ceva.

   Bineînțeles că familia rămâne după prânzul bunicii ca să vadă cine mă duce la hochei.
   Ei bine, toată lumea cu excepția mătușii Maggie Mae și a anturajului ei.
   - Mâine lucrez până târziu, zice unchiul Ronnie. Cineva trebuie să mă pună la curent cu momentul când vine să o ia la întâlnire, ca să nu-l ratez.
   Charlie stă lângă Graham. Se apleacă spre mine și zice:
   - Meciurile astea de hochei durează cam două ore. Dacă începe la 3, atunci meciul se va termina pe la 5. Și de la sală până aici e un drum de vreo 20 de minute cu mașina.
   Graham ridică o mână.
   - Asta dacă nu renunță la jumătate, așa cum a făcut aseară. Credeam că o să aștepte măcar până la sfârșitul filmului înainte de a-i da papucii tipului.
   Jake a câștigat pariul de aseară - doar pentru că a auzit cină, și nu film - și s-a lăudat în fața tuturor toată ziua cu asta. Charlie și Graham sunt hotărâți să-l învingă diseară.
   Mă dau mai aproape.
   - Vreți un pont? Mătușa Camille a ales, probabil, pe cineva cu bun-simț, așa că nu prevăd să plec devreme.
   Charlie și Graham zâmbesc în timp ce-și strecoară numele la orele 17:25 și 17:30.
   - Dar îmi datorați jumătate dacă câștigați, zic înainte de a mă îndepărta.
   - Hei, țipă unchiul Ronnie din cealaltă parte a camerei. Aveți ceva informații despre care noi nu știm?
   Charlie scutură din cap.
   - Te rog! Sophie e greu de citit. Nu știi niciodată ce o să facă la întâlnirile astea.
   Mă întorc spre unchiul Ronnie și ridic din umeri.
   - E ceva adevăr în asta.
   Wes își face apariția înainte de ora stabilită pentru întâlnire.
   - Bună, zic eu în momentul în care se oprește lângă mine și Olivia.
   El dă din cap spre mine.
   - Bună.
   Înainte de a mai spune ceva, sună soneria și liniștea se lasă peste toți cei adunați.
   - Chestia asta devine ridicolă, oameni buni, zic în timp ce-mi croiesc drum printre membrii familiei ca să ajung la ușă.
   Câțiva se înghesuie ca să-și plaseze pariul.
   Deschid larg ușa și sunt surprinsă să văd în partea cealaltă un chip cunoscut.
   - Bună! zic cu entuziasm.
   - Bună, zice Wyatt în timp ce intră pe ușă și mă îmbrățișează scurt.
   L-am cunoscut pe Wyatt vara trecută, când mătușa Camille ne-a târât pe toți să o ajutăm cu treaba aia cu adopția de animăluțe de companie.
   Eu și Wyatt am îmbăiat toți câinii înainte de începerea evenimentului, pentru ca ei să aibă cele mai mari șanse să fie adoptați.
   E un tip de treabă și avem cel puțin un lucru în comun - incapacitatea de a o refuza pe mătușa Camille - însă, în mare, sunt liniștită că această întâlnire o să-mi rezerve foarte puține surprize.
   - Stai! Fault! strigă unchiul Michael. Ei deja se cunosc. Prin urmare asta nu poate fi o întâlnire pe nevăzute.
   Mătușa Camille se grăbește să vină în față.
   - Greșit. Ea n-a știut că o să iasă cu el în seara asta. Și tocmai asta e definiția unei întâlniri pe nevăzute.
   Eu și Wyatt doar ne uităm la ei. Au luat-o cu siguranță razna și e abia 14:30.
   - Ne-am întâlnit doar o singură dată înainte, zice Wyatt. Chiar nu ne cunoaștem.
   Ridic mâinile.
   - Dacă nu plecăm acum, vom rata începutul meciului. Și, din moment ce n-am mai fost la un meci de hochei, chiar nu vreau să se întâmple asta. Ne vedem cu toții mai târziu.
   Îl apuc pe Wyatt de mână și îl trag prin ușa deschisă.
   - A, și nu mă așteptați. E posibil să ne oprim la o înghețată în drum spre casă.
   Le fac cu ochiul lui Charlie și lui Graham.
   Unchii mei se strâng laolaltă și încep să șușotească îngrijorați.
   Mătușa Camille flutură din mână de pe verandă și zice:
   - Ne vedem cu toții acolo!
   - Vine cu noi? îl întreb pe Wyatt în timp ce ne îndreptăm spre mașina lui.
   Wyatt privește înapoi peste umăr, apoi la mine. Are tenul foarte palid, așa că nu poate ascunde ușoara roșeață care i se răspândește de-a lungul obrajilor.
   - Habar n-am. M-a întrebat dacă vreau să te duc la meci și am zis că da. Apoi mi-a dat niște bilete. Asta-i tot ce știu.
   Stăm de vorbă pe drumul către sală. El merge la același liceu cu Olivia, Charlie și Wes, însă nu-i cunoaște bine, pentru că liceul e foarte mare. Mi-e greu să-mi imaginez așa ceva, pentru că liceul meu e atât de mic. Stăm de vorbă despre ultimul an de școală și despre alegerea colegiilor și, în scurt timp, am și ajuns.
   Wyatt vine cu mașina la poarta destinată deținătorilor de abonamente.
   - Mătușa ta ne-a dat și un permis pentru parcare, zice el.
   Chestia asta mă năucește. Nici măcar nu știam că există aici o echipă de hochei. Iar acum aflu că mătușa Camille e fană înfocată a meciurilor de hochei?
   După ce parcăm, ies din mașină și studiez zona cu atenție.
   - De ce au toți câini cu ei?
   Eu și Wyatt ne învârtim în cerc și, da, aproape toată lumea care se îndreaptă spre intrare are un câine în lesă. Câini mici. Câini mari. Și intermediari. Dintr-odată alegerea întâlnirii mătușii Camille capătă și  mai mult sens.
   - Habar n-am, răspunde el.
   Apoi se oprește brusc și arată înspre un banner mare afișat pe partea laterală a clădirii și pe care scrie:

   ADUCEȚI-VĂ POTĂILE!
   Toți câinii sunt bine-veniți la meci
   (Prezența stăpânilor, opțională)

   - Uau, face Wyatt.
   Wyatt înmânează tichetele spre a fi scanate și ne croim drum înăuntru.
   Zona holului e plină de mese de prezentare a veterinarilor ori a misiunilor locale de salvare a animalelor, precum și a saloanelor de toaletare a animalelor de companie. Sunt chiar și câteva animăluțe de companie disponibile spre adopție. Dacă n-aș ști că m-ar omorî mama, cu siguranță aș pleca de aici cu cineva drăguț și blănos.
   Chiar înainte să intrăm prin tunelul scurt ce ne va duce la locurile noastre, o vedem pe mătușa Camille la o masă a aceluiași grup de salvare a animalelor pentru care am ajutat-o vara trecută.
   Ne oprim și îi facem cu mâna.
   - Nu e minunat? țipă ea din cealaltă parte a încăperii.
   - E foarte interesant! strig la rândul meu, puțin îngrijorată în legătură cu volumul vocii mele.
   N-ar trebui să-mi fac probleme. Totuși e imposibil să te faci auzit printre atâtea lătraturi.
   Wyatt studiază biletele în timp ce ne croim drum în interiorul arenei.
   Muzica se aude tare și e veselă, iar crainicul anunță strigând Parada Cățeilor pe Gheață care va avea loc la prima pauză.
   - Vreți să vă ajut ca să vă găsiți locurile? îl întreabă pe Wyatt un bărbat cu un tricou cu Mudbugs.
   - Vă rog, zice Wyatt, apoi îi înmânează biletele.
   - A! Sunteți într-o lojă.
   Bărbatul arată înspre mai multe zone pătrate chiar lângă peretele de sticlă securizată. În fiecare zonă pătrată se află un colțar și două fotolii mari și pufoase ca al bunicului.
   - Sunteți în cea din mijloc. Chiar la centrul terenului.
   - Bine, mulțumim, răspunde Wyatt.
   Facem amândoi ochii mari unul la celălalt, apoi îl urmez către locurile noastre.
   Fiecare zonă e închisă cu un mic perete de cam aceeași înălțime cu colțarul, cu doar o mică deschizătură pentru a te putea strecura înăuntru.
   E și o măsuță de cafea, pe care se află o tavă cu două sticle de apă.
   Wyatt merge până la peretele de sticlă securizată și zice:
   - Foarte mișto. Ca și cum am fi pe gheață.
   Ridic un bilet lipit de sticlele de apă, pe care scrie 
   Bucurați-vă de meci!
   Cu drag, mătușa Camille.
   - Presupun că dacă există un fel de a vedea primul tău meci de hochei, ăsta este, zic cu un zâmbet.
   E frig, mult mai frig decât mă așteptam, și nu pot opri frisonul care-mi străbate trupul.
   Wyatt își scoate jacheta și mi-o pune pe umeri.
   - Nu, îți va fi prea frig fără jachetă, zic, încercând să i-o dau înapoi.
   El îmi împinge mâna ușor.
   - Am cămașă cu mânecă lungă pe sub pulover. Sunt în regulă.
   Strâng jacheta mai bine și mă așez pe un fotoliu. Loja e faină, însă e un loc prea mare doar pentru noi. Mă uit spre mulțimea de chipuri - umane și canine - care se înalță în spatele nostru pe locurile obișnuite și mă simt de parcă m-aș afla într-un acvariu.
   - Simt că vom fi la fel de urmăriți ca meciul, spun.
   Wyatt se întoarce pentru a privi în sus către tribune.
   Chiar atunci mătușa Camille intră în lojă.
   - Deci? zice ea.
   Nu știu sigur dacă se referă la lojă sau la cei patru cățeluși pe care-i are în brațe.
   - O, Doamne! Uite ce adorabili sunt! țip eu.
   Îi iau unul din brațe și îmi îngrop nasul în blănița lui.
   Ea îi dă lui Wyatt pe ceilalți 3 cățeluși, apoi gesticulează spre o altă femeie, ale cărei brațe sunt la fel de pline.
   - Adu-i aici, Donna!
   Donna dublează numărul de cățeluși din loja noastră. Ei se cațără pe mobilier, dărâmând sticlele de apă și rostogolindu-se unii peste alții pe covor.
   - Eu și Donna o să strângem semnături în timpul meciului pentru a renova parcul pentru câini, așa că acești puiuți cu blăniță trebuie să stea undeva.
   - A, bine, spun eu.
   Un cățeluș îi roade șireturile lui Wyatt, în timp ce altul stă atârnat pe blugii mei.
   - Țineți poarta închisă și totul va fi bine, zice mătușa
   Camille, apoi ea și Donna își iau tălpășița.
   - Ar fi trebuit să ne așteptăm la asta, zice Wyatt.
   - Cu siguranță, răspund.
   Cățelușii explorează mica zonă pătrată și amândoi observăm că unul a făcut deja pipi pe covor.
   - Crezi că pot fugi? întreabă el.
   Ridic din umeri.
   - Poate ar trebui să-i ajutăm?
   Glumesc doar pe jumătate.
   Exact în momentul în care eu și Wyatt reușim să ne facem loc ca să ne așezăm, o aud pe Olivia țipând de undeva din spatele nostru:
   - Soooppphhhieee!
   Mă întorc și analizez fiecare rând, până o găsesc. Sunt tocmai sus, practic în cel mai îndepărtat loc de noi.
   Ridicându-mi un braț, îi fac cu mâna și ea mă salută la rândul ei. Mă așteptam să-i văd pe Charlie și pe Wes, amândoi zâmbind și făcându-mi cu mâna de pe scaunele lor, însă nu mă așteptam să-i văd și pe Sara, pe Graham și pe Jake.
   - Acolo sus sunt cei din familia ta? întreabă Wyatt.
   Mă întorc spre el.
   - Da. Habar n-am avut că vor veni toți. Chestia asta cu întâlnirile a ajuns într-un punct foarte ciudat, în care familia mea pare extrem de interesată.
   Wyatt râde și se așază lângă mine.
   - Cred că e fain să ai o familie mare. A mea nu umple nici măcar masa din sufragerie.
   Luminile se estompează și un reflector luminează suprafața gheții, scoțând în evidență o fată, într-o rochie roșie elegantă și patine, care cântă imnul național.
   Fix când termină de cântat, Olivia zice:
   - Bună!
   Mă răsucesc pe fotoliu. Membrii familiei mele stau la poarta lojei, părând la fel de nerăbdători să intre, precum sunt cățelușii să iasă. Wes stă în spatele grupului, de parcă n-ar ști ce caută acolo.
   Probabil că și Wyatt le descifrează expresiile, pentru că spune:
   - Vreți să stați cu noi aici?
   Oricine l-ar auzi și-ar da seama că e doar amabil, însă ei sar imediat înăuntru.
   Charlie se trântește pe un fotoliu cu un cățeluș în poală.
   - Frate, așa trebuie să urmărești meciurile astea.
   Graham și Jake stau sprijiniți de perete, astfel încât să poată vorbi cu fetele din loja vecină. Sara și Olivia stau pe podea, cu toate că acel covor arată cam îndoielnic și, în câteva secunde, amândouă sunt acoperite de cățeluși.
   N-am mai urmărit niciodată un meci de hochei, nici măcar la televizor, așa că îmi petrec un timp egal în timpul primei reprize privind jocul de pe gheață și asigurându-mă că niciun cățel nu scapă. E greu să nu fii hipnotizat de acțiunea care are loc chiar în fața ta... atât cât se poate, în timp ce dojenim și opt cățeluși neastâmpărați.
   Crainicul strigă:
   - Superioritate numerică! și toată lumea aclamă.
   - Ce înseamnă asta? întreb eu.
   Wyatt deschide gura să răspundă, însă Jake se trântește lângă mine.
   - Numărul 23 din cealaltă echipă e pe bancă acum pentru că l-a accidentat pe altul, deci asta înseamnă că noi avem mai mulți jucători pe gheață decât ei, zice el.
   Graham se așază pe podea în fața mea și ia trei cățeluși în poală.
   - E cel mai bun moment să încercăm să marcăm.
   Jucătorii se izbesc de peretele de plexiglas și suntem la câțiva centimetri de acțiune. Mulțumită comentariilor lui Jake și Graham, am acum cunoștințe elementare despre superioritate numerică, simulări și contraatac.
   Wyatt se apleacă pe după Jake și zice:
   - Mă duc până la toaletă. Când mă întorc, vrei să iau ceva de la standul cu gustări?
   Jake spune:
   - Floricele de porumb!
   Eu îi dau un cot într-o parte.
   - Ce e?
   Mă uit urât la el.
   - Nu vreau nimic, Wyatt. Mulțumesc!
   Wyatt încuviințează și părăsește loja. Jake începe o conversație foarte tehnică cu Graham despre o penalizare pe care tocmai a primit-o Mudbugs, iar eu mă las să alunec pe fotoliu și mă mut mai aproape de Wes. El abia dacă e în interiorul zonei noastre, așezat pe brațul fotoliului, cu ochii ațintiți pe teren.
   - Bună, zic.
   El îmi aruncă o privire rapidă și spune:
   - Bună.
   - Frumos meci! zic cu mult prea mult entuziasm.
   El încuviințează.
   - Mda, până acum am avut un sezon bun.
   - Păi, eu sunt la jumătatea întâlnirilor, zic în lipsă de altceva.
   Nu știu ce a crezut când a văzut brățara, însă vreau să știe că tot nu mă împac cu Griffin.
   Se uită la mine și nu-i pot descifra expresia.
   - Știu că vei fi fericită când lucrurile se vor întoarce la normal.
   Ridic din umeri.
   - Nu știu. Nu așa mă așteptam să-mi petrec vacanța, însă trebuie să recunosc că lucrurile au fost mai bune decât mi-am imaginat.
   Simt că vorbesc codat. De ce nu pot fi la fel de directă cum a fost el în mașină cu Charlie? Mai bine stau degeaba cu voi trei decât să fac ceva cu Griffin.
   - Mda, sunt sigur că Griffin și-a dat deja seama că a făcut o greșeală prostească.
   Înainte de a-l lămuri pe Wes, Mudbugs înscrie și sala explodează.
   Majoritatea suporterilor aruncă pe gheață cu niște languste mici și roșii din plastic, apoi niște puști simpatici pe patine le adună pe toate cu niște lopeți aproape la fel de mari ca ei.
   Wyatt se așază lângă mine.
   - Se pare că m-am întors la timp, zice el, făcând semn cu capul spre teren.
   Wes se ridică și se mută pe canapea lângă Charlie, Jake și Graham.
   - Îmi pare rău că am fost invadați, zic.
   Chiar îmi pare rău. Nu-i corect față de Wyatt.
   El ridică din umeri.
   - E-n regulă. Era oricum loc și pentru ei.
   Mătușa Camille apare exact la sfârșitul primei reprize.
   - O, ce bine! Asta simplifică lucrurile, zice ea când vede ce de lume s-a strâns în loja noastră.
   Acum intru în panică ori de câte ori vreo rudă care mi-a aranjat o întâlnire zice ceva ce nu înțeleg.
   - Ce anume va simplifica lucrurile?
   - Fiecare cățeluș are o persoană! E mult mai ușor la defilare.
   Pe gheață, stăpânii animăluțelor se aliniază împreună cu câinii lor. În difuzoare se aude piesa Who Let the Dogs Out? și câinii o iau razna de fiecare dată când se aud lătraturile de la refren.
   Mătușa Camille începe să ne împartă niște lese.
   - Fiecare să aleagă un cățeluș și să mă urmeze!
   - Ce se întâmplă? întreabă Olivia.
   Graham face ochii mari de tot.
   - Mergem pe gheață cu câinii ăștia?
   - Și dacă vreunul din ei face caca? întreabă Charlie.
   Wes râde.
   - Presupun că, dacă-i al tău, trebuie să faci curat.
   Mătușa Camille ne conduce până la o ușă alăturată lojei și o ține deschisă în timp ce ne îndreptăm spre suprafața de gheață. N-am mai mers pe gheață și abia apuc să fac doi pași că și alunec. Brațele mi se agită în aer, încercând să găsească ceva de care să se agațe, însă fără folos. O iau la vale.
   Foarte puțin înainte de a mă face de râs, cineva mă apucă de talie și mă ridică în picioare. Mă aștept să fie Wyatt, însă e Wes.
   - Târăște-ți picioarele în loc să încerci să mergi normal, zice el, apoi îmi dă drumul.
   Dar încă nu mi-am recăpătat echilibrul și încep iarăși să o iau la vale.
   Mâinile lui se fixează pe șoldurile mele, ținându-mă imobilizată pe gheață.
   - Dacă îți dau drumul, o să cazi? întreabă el.
   Îmi țin răsuflarea.
   - Cred că acum mă descurc.
   El șoptește:
   - Ține minte: îți târăști picioarele, nu mergi normal.
   Apoi pleacă de lângă mine.
   Îi urmez sfatul și merg târându-mi picioarele către linia de start, cu inima bătându-mi cu repeziciune. Sara țipă:
   - Ia uitați-vă la blănosul ăla mititel și drăgălaș îmbrăcat în costum de langustă!
   Olivia se duce lângă ea și încep să scoată exclamații de genul ooh și aah privind la ceilalți câini, în timp ce eu mă rog ca picioarele să nu mi-o ia din nou la vale. Cățelușei mele nu pare să-i placă senzația de rece, așa că stă așezată pe picioarele mele. Asta nu mă ajută deloc.
   Wyatt vine lângă mine în timp ce ne croim drum în jurul patinoarului.
   - E totul în regulă? întreabă el.
   Încuviințez repede din cap, sperând ca obrajii să nu mi se fi înroșit prea tare. Lătratul răsună pe gheață și trecem pe lângă mai multe pete galbene.
   În cele din urmă, terminăm defilarea în jurul patinoarului, aparatul de lustruit gheața mergând încetișor în urma noastră, și ne întoarcem în lojă cu puțin înainte ca meciul să se reia. Ori de câte ori un jucător de la Mudbugs lipește fața unui adversar de peretele de sticlă din fața noastră, Graham și Jake lovesc în geam. Bieții tipi sunt izbiți din ambele părți. Fac efortul ca, în timpul celei de-a doua reprize, să rămân lângă Wyatt.
   Încercăm să vorbim despre acțiunea din fața noastră - despre câinii care latră și fanii care strigă „Ești varză” ori de câte ori cealaltă echipă pierde pucul - însă simt că purtăm o bătălie pierdută din start. Sunt mai degrabă atentă la mișcările din lojă ale lui Wes, decât la ceea ce spune Wyatt, aflat chiar lângă mine.
   Când ajungem la a doua pauză, simt că meciul durează de prea mult timp.
    Cu ce vor egala distracția din prima pauză? întreabă Sara.
   E din nou așezată pe podea, acoperită de cățeluși, și știu că încearcă să-și dea seama cum să ia unul acasă.
   Un bărbat patinează pe gheață imediat ce jucătorii au plecat la vestiare. Poartă un smoching și ține un microfon în mână, iar vocea sa răsună în toată sala.
   - Doamnelor și domnilor, a sosit clipa!
   Melodia Kiss Me începe să se audă în difuzoare și niște inimi roșii încep să sară pe ecranul imens ce stă atârnat deasupra patinoarului. Mi se strânge stomacul.
   - E momentul Camerei Sărutului! strigă crainicul.
   Camera se oprește asupra unui cuplu mai în vârstă, iar aceștia zâmbesc și fac cu mâna, apoi se apleacă unul spre celălalt pentru un sărut scurt. Camera se mută din nou spre mulțime, oprindu-se asupra unui cuplu ce pare jenat. Se ciocnesc cap în cap și încep să râdă.
   Alte câteva cupluri se sărută și melodia se sfârșește, însă crainicul zice:
   - Avem un cuplu foarte special cu noi în seara asta! Sophia și Wyatt!
   Și apoi, o, Doamne, apărem noi pe marele ecran.
   - Sunt la prima lor întâlnire! Să sperăm că nu-i prea devreme pentru primul sărut!
   Vreau să intru într-o gaură de șarpe și să mor. Oamenii din tribune strigă la noi să ne sărutăm și toți cei din loja noastră râd și ne fac poze. Ei bine, toți în afară de Wes. Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc cât de mult mi-am dorit să mă sărute alaltăieri-seară.
   - Ei bine, ce crezi? întreabă Wyatt.
   Obrajii lui sunt de un roșu-aprins.
   Mă uit la Wes și privirile noastre se întâlnesc. Apoi el părăsește loja.
   Mă uit din nou la Wyatt și încuviințez, fără să știu ce să fac. El se apleacă. Chiar înainte ca buzele sale să le atingă pe ale mele, întorc ușor capul și gura lui atinge ușor colțul gurii mele. E o mișcare rapidă și, probabil, nimeni, în afară de noi doi, nu știe că acesta nu e un sărut adevărat. Mulțimea se dezlănțuie.
   Ne îndepărtăm unul de celălalt și, din fericire, imaginea noastră nu mai e proiectată pe ecran.
   - Chestia asta a fost foarte ciudată, șoptește el.
   Râd.
   - O s-o omor pe mătușa Camille, zic.
   Pe gheață, niște puști încearcă să bage pucul în poartă de la linia de centru pentru un premiu. Studiez tribunele din spatele nostru, să văd dacă Wes s-a întors la locul lui. Mor de curiozitate să-i văd reacția.
   Însă a plecat.

   Charlie aproape că ne împinge în mașină imediat ce se termină meciul.
   - Suntem la o diferență de jumătate de oră de estimarea mea, strigă el. Mișcați-vă, oameni buni!
   - Unde a dispărut Wes? întreabă Olivia.
   - A zis că s-a întâlnit întâmplător la standul cu gustări cu niște tipi pe care-i cunoștea. Cred că se duceau la o petrecere, răspunde Graham.
   Dezamăgirea mă străpunge ca un pumnal. Asta e tot? Sau e din cauza sărutului despre care probabil crede că s-a întâmplat, deși nu a fost chiar așa? Scutur din cap pentru a-mi limpezi mintea, apoi eu și Wyatt le facem cu mâna celorlalți.
   După ce ne urcăm în mașina lui, Wyatt se întoarce să mă privească înainte de a porni motorul.
   - Întâlnirea asta a fost cam ciudată, nu?
   Scot un hohot de râs, liniștită că a detensionat atmosfera.
   - Da. Meciul a fost mișto, însă am simțit că era atâta presiune în lojă. Apoi au venit și cei din familie. Îmi pare foarte rău!
   El zâmbește și pornește mașina.
   - E-n regulă. Să nu mi-o iei în nume de rău, însă știu că ai fi preferat să mergi la întâlnirea asta cu Wes.
   Rămân cu gura căscată.
   - Ce vrei să... Eu și Wes suntem doar... prieteni.
   S-a terminat cu discreția.
   - Mi-am dat pur și simplu seama că se petrece ceva ciudat cu voi. Păreai foarte interesată de ce făcea el și se pare că și el era la fel de interesat de tine.
   - Îmi pare rău. Ar fi trebuit să fiu o parteneră mai bună pentru tine.
   El râde.
   - E-n regulă. Serios. Jake mi-a explicat ce s-a întâmplat cu tine săptămâna asta. Hai să spunem doar că mă bucur că familia mea e mică.
   Stăm de vorbă tot restul drumului până parcăm pe strada bunicii.
   Charlie a stat în coada noastră tot drumul de întoarcere; i-am zărit camioneta ori de câte ori făceam un viraj și acum îl văd în oglinda laterală gesticulând furios înspre casă. O privire aruncată la ceas îmi arată că mai am 4 minute ca să intru, altminteri pierde pariul.
   Wyatt parchează mașina în fața casei bunicii, însă îi fac un semn înainte de a opri motorul. Pare surprins, dar își revine repede.
   - Jake ți-a spus și despre pariuri? îl întreb.
   - Păi, nu, n-a menționat partea asta.
   Îl pun repede la curent, iar el pare să nu-și mai găsească vorbele.
   - Suntem chiar la limita de timp a lui Charlie. Vrei să-l faci să transpire puțin?
   El râde.
   - Absolut.
   În cele din urmă, deschidem ușile și coborâm.
   Charlie se plimbă prin curte.
   - Ești cam la limită, Soph, șoptește el.
   Eu și Wyatt mergem în pas lejer pe aleea din față. Înainte să ajungem pe verandă, ușa se deschide, și unchiul Sal împreună cu Graham se zgâiesc la noi.
   - Trebuie să ajungi în casă ca să anunțe câștigătorul? șoptește Wyatt.
   Încuviințez din cap.
   - Încă un minut și ceva și unchiul Sal câștigă pariul de azi.
   Wyatt își înlănțuie brațul de al meu.
   - Charlie arată de parcă e gata să cedeze nervos. Hai să urcăm treptele foarte încet.
   Trecem pragul înainte ca limita de timp a lui Charlie să se sfârșească și ne ajunge din spate urletul de bucurie al lui Charlie. Unchiul Sal își aruncă brațele în aer și se întoarce în bucătărie.
   Ceilalți membri ai familiei au până la urmă decența de a mă lăsa să-mi iau rămas-bun de la Wyatt în liniște. Se duc în casă, bombănind în legătură cu foaia de pariuri.
   Wyatt se apleacă și mă îmbrățișează scurt și prietenește.
   - Succes cu Wes!
   Râd și spun:
   - Suntem doar prieteni. Serios!
   El mă privește neîncrezător, iar eu roșesc. Apoi pleacă, salutându-mă cu mâna.
   Abia a ieșit pe ușă, că îl și aud pe unchiul Bruce strigând din bucătărie:
   - Soph, ce părere ai dacă îți mai aranjăm niște întâlniri?
   Mă îndrept spre bucătărie și văd mai multe persoane adunate în jurul panoului.
   Mătușa Maggie Mae aranjează întâlnirea de mâine; am hotărât că există o mare probabilitate să folosesc cardul „scapă de întâlnire”.
   - De ce? întreb.
   Nu pot să citesc ce scrie pe panou din cauza unchilor mei. Însă până la urmă se dau la o parte.

   E posibil ca afară să fie frig,
   însă focul ar trebui să te încălzească!
   16:00

   Pe masa de lângă panou e un mic coș cu batoane de ciocolată, biscuiți cu graham și bezele mari și pufoase.
   - Chestia asta nu-mi spune prea multe, spun și mă uit cu atenție în jur.
   N-o văd pe mătușa Maggie Mae pe nicăieri sau măcar pe vreun alt membru al familiei ei.
   - Mda, ar trebui să folosești cardul. Folosește-l acum, zice Olivia. De ce începe întâlnirea asta la ora 4 după-amiază? Ceva e ciudat aici.
   Bunica scutură deja din cap.
   - N-o face, Sophie. Măcar vezi pe cine a ales! Care mai e distracția, dacă anulezi cu o zi înainte?
   Mă răsucesc pe călcâie și o privesc în față.
   - Pentru că nu vreau sub nicio formă să ies cu cel ales de mătușa Maggie Mae.
   Nu pomenesc nimic de faptul că, oricine ar fi cel care vine să mă scoată în oraș, el este probabil ales de una dintre Maleficele Jo, și nu de mătușa Maggie Mae.
   - Poți anula întâlnirea mâine-dimineață. Nu lua nicio decizie în seara asta, zice ea, apoi pleacă din bucătărie, înainte să apuc s-o contrazic.
   Unchiul Ronnie scoate o bucată albă de hârtie plină de pătrate goale.
   Se uită la panou, apoi la foaia de pariuri.
   - Aleg intervalul de la 16:00 la 16:15. Îmi place să pariez la sigur.
   Fug sus și o sun pe mama. N-am prea mai vorbit cu ea sau cu Margot, însă știu că au multe lucruri să-mi spună.
   Ea răspunde la al doilea apel.
   - Bună, mama! Ce face Anna?
   - La fel. Îi monitorizează nivelul de oxigen.
   Pare obosită.
   - E ceva normal?
   - Pentru un bebeluș prematur, da, e normal.
   - Și Margot?
   Ezită o secundă, apoi zice:
   - Este bine. Tot foarte slăbită. Amețește când depune efort, așa că încercăm să o convingem să stea cât mai mult la odihnă.
   - Asta nu sună bine.
   - E doar nerăbdătoare, mă asigură mama. A promis s-o lase mai moale.
   Mai stăm de vorbă câteva minute, apoi mama spune:
   - E timpul să merg să văd ce face Anna. O să-i fac o poză și ți-o trimit.
   - Bine, dacă poți, sărut-o pentru mine.
   - Bineînțeles, zice mama, apoi închide.
   Ezit o clipă, înainte de a mă duce jos. N-am cum să evit senzația că lucrurile nu sunt atât de bune pe cât vrea ea să cred.

   Luni, 28 decembrie

   Întâlnirea aranjată nr. 7: Alegerea mătușii Maggie Mae
   N-ai spune că o pepinieră poate fi aglomerată în prima luni de după Crăciun și ai avea dreptate. Oricât încercăm eu și Olivia s-o convingem să nu deschidă, bunica e hotărâtă să se țină de program.
   Doar jumătate dintre angajați sunt la serviciu și stau pur și simplu așteptând să facă ceva. Eu și Olivia suntem la casă, rugându-ne să vină vreun client ca să ne salveze din plictisul în care am căzut.
   Bunica intră pe ușă.
   - Azi toate statuile de grădină sunt la jumătate de preț. Din fericire, putem scăpa de toți piticii ăia urâți pe care i-a cumpărat bunicul vostru de la agentul ăla de vânzări când am fost plecată din oraș.
   - Chestiile alea sunt hidoase. Nu cred că putem scăpa nici gratis de ele, zice Olivia.
   Mă uit la Olivia.
   - Fac pariu că pot vinde mai mulți decât tine.
   Ea ridică o sprânceană.
   - S-a făcut.
   Bunica se lovește cu degetul arătător în bărbie.
   - Păi, am un card cadou în plus la Superior Grill. Ce ziceți dacă-i dau 25 de dolari cui vinde mai mulți?
   Eu și Olivia batem cuba. S-a făcut.
   Două ore mai târziu, sunt la conducere. Cu o vânzare.
   Olivia se străduiește chiar acum să-i vândă unul unui bătrân care a venit să cumpere îngrășământ.
   - Domnule Crawford, unul dintre piticii aceștia frumoși ar arăta adorabil în grădina dumneavoastră! zice ea cu prea mult entuziasm.
   El se uită ca o căprioară surprinsă în lumina farurilor mașinii. Nu vrea sub nicio formă chestia aia urâtă, însă e mult prea drăguț s-o refuze pe Olivia. Mai ales că e atât de insistentă.
   În cele din urmă îl convinge și face un mic dans al victoriei când acesta ia statuia sub braț.
   - Suntem la egalitate acum! zice ea.
   - Mda, însă e foarte posibil să fie ultimul client pe ziua de azi.
   - Atunci ar trebui să ne petrecem timpul cu înțelepciune – analizându-i pe tipii care lucrează aici. Bunicul trebuie să aleagă pe cineva pentru petrecerea bunicii și aceștia sunt, practic, singurii pe care-i cunoaște.
   Chestia asta mă face să revin la realitate. Am fost atât de îngrijorată în legătură cu cine alege bunica pentru petrecerea de Revelion, încât nu m-am gândit deloc la petrecerea propriu-zisă. Așa că-l studiez cu mare atenție pe fiecare tip care trece pe lângă noi.
   Și, pentru că azi lucrăm cu personal redus, nu sunt prea multe opțiuni.
   - Randy, Jason, Chase și Scott sunt singurii prezenți și doi dintre ei sunt căsătoriți. Pe deasupra, sunt foarte sigură că Chase are probleme cu legea, spun eu. Va trebui să vorbești cu bunicul. Vezi dacă are nevoie de ajutor ca să aleagă pe cineva.
   - Toată familia va veni la petrecerea bunicii. Probabil că nici nu va trebui să stai cu tipul ăla.
   Sunt de acord și scot programul să văd cine lucrează săptămâna următoare. Olivia se uită peste umărul meu.
   - Wes și Charlie vor lucra marți, zice ea.
   - Văd asta, îi răspund.
   Oare știe cât de ciudate sunt acum lucrurile dintre mine și Wes?
   Bărbia ei se odihnește pe umărul meu.
   - Wes și familia lui sunt invitați la petrecere, așa că are sens, dacă bunicul îl alege. Însă știe, probabil, că sunteți doar prieteni.
   Mda, habar n-are că mie îmi stă mintea la Wes. Poate că-i mai bine să nu pomenesc că era să ne sărutăm.
   - Îți faci griji în legătură cu seara asta? întreabă ea.
   - Puțin. E vorba de mătușa Maggie Mae. Adică de ce a pus întâlnirea la ora 16:00?
   Ea se învârte cu scaunul, iar eu amețesc doar privind-o. Clopoțelul de la ușă sună și ridicăm amândouă privirile, încântate că e posibil să avem un client. Însă nu-i un client. E Drew, iubitul Oliviei, iar Seth e împreună cu el.
   - Pare aglomerat azi, zice Drew, apoi râde. Eram în apropiere și ne-am gândit să trecem să vă vedem.
   Seth se sprijină de tejghea.
   - Bună! Ce mai face sora ta?
   - E bine, zic. Și nepoata mea.
   Seth se dă mai aproape de mine.
   - Excelent. Mi-am făcut griji când mi-ai spus ce s-a întâmplat.
   - Mda, și eu.
   E o pauză stânjenitoare.
   - În fine, anunță-mă dacă ai timp liber cât încă mai ești pe aici, zice el.
   Aștept să mă năpădească entuziasmul - sau măcar puțină roșeață în obraji - însă nimic.
   Cred că-și dă seama că i-am dat papucii, fiindcă adaugă:
   - Dar știu că ai multe de făcut.
   Sunt ușurată. Seth e de treabă și aș fi fraieră să nu mă gândesc la o altă întâlnire cu el. Însă, dacă m-ar presa, cred că răspunsul meu ar fi negativ și nu știu de ce sau ce înseamnă acest lucru.
   - Poate ieșim toți din nou în oraș când se termină cu întâlnirile, zice Drew. Olivia a zis că n-o mai lasă pe Sophie să dispară, așa că se pare că vom merge la Minden. Seth poate veni cu noi.
   Nu-i prima oară când pomenesc de asta și brusc nu mai pot suporta:
   - Dar n-am dispărut.
   Olivia mă privește amuzată.
   - Ne-am trimis mesaje, însă n-am mai petrecut timp împreună de luni bune. Charlie zice și el același lucru. Nu vrei niciodată să vii aici și, de câte ori am pomenit că venim noi acolo, ai găsit o scuză jalnică. Nu te las să scapi așa ușor după ce te întorci acasă.
   Face un semn cu degetul între ea și Drew.
   - Te-ai pricopsit cu noi.
   Apoi arată spre Seth.
   - Și e posibil să te fi pricopsit și cu el.
   Ei râd și Seth zice:
   - Mulțumesc că ne-ați pus într-o situație jenantă!
   Eu încă încerc să înțeleg ce a spus ea.
   Drew și Seth se pregătesc să plece și Olivia îl conduce pe Drew până la ușă. Îl trag deoparte pe Seth.
   - Vreau să-ți cer o favoare, îi spun. Există vreo șansă să te conving să cumperi un pitic de grădină?
   Arăt înspre înfiorătoarele statuete sprijinite de perete, iar el pare cuprins de frică la vederea lor.
   - Par posedați.
   - Sunt inofensivi. Eu și Olivia am făcut un pariu. N-o lăsa să te vadă până nu ieși pe ușă, altminteri îl va pune pe Drew să cumpere doi.
   Câteva minute mai târziu, Seth și Drew se îndreaptă spre mașina lor, în timp ce eu și Olivia îi urmărim de pe verandă.
   Seth se urcă pe locul din dreapta. Și înainte să demareze, el coboară geamul și ridică piticul.
   - Poftim? Nu-i corect! strigă Olivia la el.
   - Se pare că te-am întrecut cu unul! îi spun și fac un dans al victoriei.
   Ne întoarcem înăuntru - eu la casă, Olivia la aranjatul piticilor rămași - iar în câteva secunde îmi zbârnâie telefonul.
   - O, nu! zic.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă Olivia. E Margot?
   - Nu. Am fost etichetată într-o postare și mi-e frică să mă uit la ea.
   Olivia dă ochii peste cap.
   - A... Eu am fost.
   Eu fac ochii mari.
   - Sunt chiar aici. N-ai vrut să mi-o arăți mie prima? Sau, cine știe, să mă întrebi dacă vreau s-o postezi?
   Vocea mea a urcat la nivelul unui țipăt.
   - Ai fi spus nu, zice cu un zâmbet imens pe chip. Și am simțit că aveam nevoie de ceva care să ne distragă atenția.
   - Ce ai făcut?
   Olivia ridică din umeri, apoi țipă:
   - A, ia uite, vine doamna Townsend! O să cumpere de toate.
   Apoi dispare, fugind după o doamnă bătrână și scundă care vine pe aleea principală.
   Trag cu putere aer în piept și îmi deschid telefonul să văd ce porcărie a făcut.
   Și iată.
   E o poză cu ecranul gigantic de la meciul de hochei de ieri cu comentariul: Suficient de fierbinte pentru a topi gheața! Sper că echipa de hochei Mudbugs poate patina pe apă! apoi sunt 10 emoticoane cu flăcări. Wyatt mi-a sărutat doar colțul gurii timp de două secunde, însă poza face să pară că ne-am unit buzele pentru eternitate. Suntem încadrați de o inimă mare și roșie proiectată pe ecranul uriaș, cu multe inimioare pe margini. Dacă Wes n-a văzut asta pe viu, cu siguranță o s-o vadă acum.
   Câh!
   Și exact ca în toate celelalte postări, Griffin a fost etichetat în comentarii de mai multe ori.
   - Olivia! strig.
   Ea flutură ușor din mână, înainte de a o trage înapoi în seră pe biata doamnă Townsend.
   Aștept un mesaj de la Griffin, însă nimic.
   Exact când eu și Olivia plecăm, telefonul îmi vibrează în mână.
   Aproape că reușesc să-l ignor, dar zăresc numele mamei pe ecran.
   - Mamă?
   - Bună, Sophie.
   Vocea ei pare tremurătoare.
   Mă prăbușesc pe treptele de la intrare și Olivia se așază lângă mine.
   - Ce s-a întâmplat? șoptește ea.
   Țin telefonul între noi, astfel încât să poată auzi.
   - A fost foarte rău astăzi, zice mama. Voiam doar să te țin la curent cu ce se întâmplă aici.
   Încă n-am auzit ce s-a întâmplat și deja simt că sunt pe cale să vomit.
   - Spune-mi tot.
   Mama trage cu putere aer în piept.
   - Saturația de oxigen a Annei e în jur de 80. Asta nu-i bine.
   - O, Doamne! Deci ce au de gând să facă?
   - Păi, au de gând s-o sedeze și s-o cupleze la un aparat de respirat artificial. Trupușorul ei trebuie să se odihnească pentru a căpăta putere și aparatul va respira o perioadă în locul ei.
   Un hohot de plâns înăbușit se face auzit. Mă simt de parcă aș fi fost lovită în stomac.
   - Sophie, pare mai rău decât este în realitate, îți dau cuvântul meu. Doctorii cred că, dacă o lasă puțin, atunci ea ar trebui să fie bine. Din fericire va fi cuplată la respiratorul artificial o zi sau două, apoi o vor deconecta.
   - Ar trebui, zic cu o voce stridentă. Ăsta e cel mai bun lucru pe care-l pot spune? Că ar trebui să fie bine?
   - Păi, pentru moment nu pot oferi niciun fel de garanție, însă par foarte încrezători.
   Simt un nod în gât.
   - Cum se simte Margot?
   Mama trage din nou aer în piept și acum mă pregătesc pentru ce urmează.
   - Ți-am spus aseară că ea e foarte slăbită și amețită. A pierdut mult sânge când a născut și nu și-a revenit cum ar fi trebuit. Are hemoglobina 6, ceea ce înseamnă foarte puțin. Probabil va avea nevoie de o transfuzie de sânge. Doctorii sunt cu ea acum, așa că ar trebui să aflăm în curând ce au de gând să facă.
   Olivia mă apucă de mână. Inima îmi bate insuportabil de tare.
   - Mamă, vor fi bine?
   - Știu că îți spun acum niște lucruri nu prea plăcute, însă ai cuvântul meu că doctorii ne-au asigurat că e ceva previzibil. Toată lumea se așteaptă ca amândouă să treacă peste asta și speră să fie trimise, în curând, acasă. E o piatră de încercare.
   Mai degrabă un munte.
   - Ar trebui să vin? întreb.
   - Nu, drăguțo, zice mama. Stai acolo și te țin eu la curent. După ce Margot și bebelușul sunt acasă, ne vom întoarce să-i facem o vizită. N-o poți vedea pe Anna în acest moment, iar Margot are nevoie de odihnă.
   - Mă suni să-mi spui tot ce se întâmplă, da?
   - Da, sigur, zice ea. A, oricât de mult mi-ar displăcea, nu cred că ne vom întoarce pentru petrecerea aniversară a bunicii. Pur și simplu nu putem pleca de aici până nu știm că totul e în regulă.
   - Tata ce face? Mi-a dat câteva mesaje însă n-am prea stat de vorbă cu el.
   Mama scoate un hohot înăbușit de râs.
   - Îi vine să se urce pe pereți. Detestă faptul că nu poate aranja chestia asta.
   Vocea ei scade până la nivelul unei șoapte.
   - Tatăl lui Brad încearcă întruna să-l convingă să-și facă o asigurare.
   Nu mă pot abține să nu zâmbesc în momentul în care mi-l închipui pe tata înghesuit într-unul din fotoliile alea incomode de spital, în timp ce tatăl lui Brad îndrugă verzi și uscate.
   - Deci se simte groaznic.
   - Cam așa ceva. O să te anunț în legătură cu Margot. Nu-ți face griji, bine?
   - Bine.
   Când închidem, Olivia mă îmbrățișează, apoi mă ridică în picioare.
   - Hai să mergem la bunica. Trebuie să ajungă cel cu care te întâlnești.
   Întâlnirea din seara asta e, efectiv, ultimul lucru la care mă gândesc. N-am cum să merg. Mă îndrept spre sud, să văd ce fac Margot și Anna.

.................................................