Lasă-mă să mint, Clare Mackintosh

 ........................................

4-7

             Ne holbăm unul la altul, iar apoi, spre groaza mea, văd că Billy plânge.

    Gura lui se mişcă, dar fără să scoată sunete, ca atunci când pui televizorul pe mute, iar apoi sunetul revine şi-mi doresc din tot sufletul să fi condus mai degrabă spre Hastings.
   - Nu vreau răspunsuri, Annie. Nu vreau să mă gândesc cum au murit. Vreau să mă gândesc la cum au trăit. Vreau să-mi aduc aminte de vremurile bune, de vremurile vesele, de serile petrecute la pub.
   Vocea îi devine din ce în ce mai puternică, până când ajunge să ţipe la mine, vântul aruncându-mi cuvintele în faţă ca şi cum m-ar biciui. Lacrimile s-au oprit, dar nu l-am mai văzut niciodată în halul acesta pe Billy. Nu l-am mai văzut să-şi piardă controlul. Are pumnii strânşi cu putere şi se mută de pe-un picior pe altul, de parcă se pregăteşte să se bată.
   - Mama a fost ucisă! Sigur vrei să afli cine-a făcut-o!
   - N-o să schimbe cu nimic lucrurile. N-o s-o aducă înapoi!
   - Dar ni se va face dreptate. Cineva va plăti pentru ce-a făcut.
   Billy se întoarce cu spatele şi pleacă. Alerg după el, trăgându-l înapoi de un umăr.
   - Nu vreau decât răspunsuri, unchiule Billy. Am iubit-o atât de mult!
   Se opreşte, dar nu se uită la mine şi văd pe faţa lui o combinaţie de durere şi mânie din altă cauză, ceva confuz. Înţeleg despre ce-i vorba cu o fracţiune de secundă înainte să vorbească, atât de încet încât vântul aproape că poartă cuvintele înainte ca eu să le pot auzi.
   Aproape, dar nu de tot.
   - Şi eu.
   Stăm în maşină în parcare, uitându-ne la ploaia care cade pe parbriz. Din când în când, câte o rafală de vânt clatină maşina şi mă bucur că am coborât de pe stânci când am făcut-o.
   - Mi-aduc aminte de prima oară când am văzut-o, spune Billy, iar eu ar trebui să mă simt ciudat, dar nu e aşa, pentru că el nu e cu adevărat aici.
    Nu stă cu nepoata lui într-un Porsche Boxter la Beachy Head. E în cu totul altă parte. Amintindu-şi.
   - Eu şi Tom locuiam la Londra. Tom făcuse nu ştiu ce ispravă grozavă la serviciu şi ieşiserăm să sărbătorim la Amnesia. Aveam locuri VIP, tot tacâmul. Era o seară importantă. Tom a băut şampanie toată noaptea; şi-a petrecut tot timpul pe canapea cu o mulţime de fete. Am impresia că se credea Peter Strigfellow.
   Billy îmi aruncă o privire dintr-o parte. Se înroşeşte şi-mi fac griji că se va închide iarăşi în el, dar continuă să povestească.
   - Era în 1989. Mama ta era acolo cu o prietenă. Nici nu s-au uitat la zona VIP - au stat toată noaptea pe ringul de dans. Era uimitoare, mama ta. Din când în când, mai apărea câte un tip pe lângă ele, încercând să intre în vorbă, dar ele nu păreau interesate. Ieşire între fete, ne-a spus Caroline mai târziu.
   - Ai vorbit cu ea?
   - Nu atunci. Dar i-am dat numărul meu de telefon. Mi-am făcut curaj toată noaptea, apoi dintr-odată se luau ultimele comenzi şi toată lumea a început să plece şi m-am gândit că ratez ocazia.
   Aproape că am uitat că vorbeşte despre mama. Sunt captivată de expresia feţei sale; nu l-am mai văzut niciodată aşa.
   - Şi apoi, iat-o. În colţul de la garderobă. Mi-am zis: dacă n-o fac acum... aşa că am făcut-o. Am întrebat-o dacă pot să-i dau numărul meu de telefon. Să mă sune. Dar nu aveam niciun pix şi ea a râs şi a zis că sunt genul de tip care-şi uită mereu şi portofelul, iar prietena ei a găsit un creion dermatograf şi mi-am scris numărul pe braţul lui Caroline.
   Pot să văd totul foarte limpede. Mama în hainele ei din anii ’80 - cu părul tapat şi colanţi neon - unchiul Billy stângaci şi asudat tot de emoţie. Mama trebuie să fi avut 21 de ani pe-atunci, ceea ce înseamnă că unchiul Billy avea 28, tata fiind cu trei ani mai mare ca el.
   - Şi te-a sunat?
   Billy dădu din cap, confirmând.
   - Am ieşit să bem ceva. Câteva zile mai târziu, am scos-o la cină. Am dus-o să vadă Simply Red la Royal Albert Hall, apoi... Billy se opreşte.
   - Ce s-a întâmplat?
   - I-am făcut cunoştinţă cu Tom.
   Rămânem o vreme în tăcere şi mă gândesc la bietul unchi Billy şi mă întreb cum mă simt acum, că ştiu că părinţii mei i-au frânt inima.
   - Mi-am dat seama imediat. A râs de ceva ce am spus eu, apoi... m-am dus să iau băuturile şi când m-am întors am rămas în pragul uşii uitându-mă la ei.
   - Of, Billy, doar nu cumva ei...
   - Nu, nu, nimic de genul ăsta. Nu pentru multă vreme. Nu înainte de a vorbi amândoi cu mine, cerându-şi scuze şi spunându-mi că nu avuseseră niciodată intenţia să mă rănească. Dar aveau aşa, un fel de chimie... am ştiut de-atunci c-o s-o pierd.
   - Dar după aia aţi ajuns să lucraţi toţi trei împreună. Cum ai suportat asta?
   Billy râde amar.
   - Şi ce era să fac? Să-l pierd şi pe Tom? La vremea la care bunicul tău s-a îmbolnăvit şi eu şi Tom am preluat afacerea, fiecare avea drumul lui şi totul fusese dat uitării.
   Se scutură ca de o amintire şi se întoarce spre mine cu jovialitatea lui caracteristică. Doar că eu ştiu că se preface şi mă întreb de câte ori am mai fost păcălită înainte.
   Mă întreb dacă mama şi tata s-au lăsat păcăliţi şi ei.
   - Te iubesc, unchiule Billy.
   - Şi eu te iubesc, draga mea. Acum hai să te ducem înapoi la bebeluşul ăla al tău, ce zici?

   Ne întoarcem amorţiţi, Billy luând virajele cu Boxsterul de parcă ar conduce o Toyota Yaris. Mă lasă în faţă la Oak View.
   - Încă o seară, spune el, la fel cum făcea când eram copil. Ne vedem mâine-dimineaţă.
   - O să petrecem un Crăciun minunat.
   Spun asta din toată inima. Billy nu a lăsat trecutul să-i dicteze viitorul şi nici eu nu pot face asta. Mama şi tata s-au dus şi, indiferent de circumstanţele morţii lor, nimic nu poate schimba asta. Joan nu se întoarce cu Ella decât peste încă o oră. Ignorând umezeala care mi se scurge din hainele de alergat, îmi pun un şorţ şi fac două porţii de plăcintă cu fructe. Umplu vasul slow cooker cu vin roşu, felii de portocală şi condimente, torn o cantitate generoasă de coniac şi-l pornesc la cea mai joasă treaptă.
    Sună soneria şi mă clătesc pe mâini şi caut un prosop. Sună din nou.
   - Bine, vin acum!
   Rita latră, o singură dată, şi o prind de zgardă, pe de o parte ca s-o ţin, pe de alta ca s-o liniştesc. Lasă să-i scape o serie de mârâituri înfundate, ca un motor care toarce, dar nu mai latră încă o dată.
   Coada ei care se mişcă încontinuu îmi spune că nu e nimic în neregulă.
   Uşa noastră de la intrare este vopsită în alb, cu un panou de sticlă colorată în jumătatea de sus, prin care intră soarele după-amiezii, aruncând reflexe colorate pe podeaua din gresie. Când vin musafiri, siluetele lor se întind deasupra pardoselii, întrerupând curcubeul.
   Când eram copil, mergeam în vârful degetelor pe marginea holului când răspundeam la uşă. Mi se părea că dacă păşesc pe umbra cuiva e ca şi cum aş păşi pe un mormânt.
   Soarele de iarnă e jos, iar conturul vizitatorului se întinde firav precum reflexia dintr-o oglindă de carnaval, capul aproape atingând baza balustradei. Ca în copilărie, o iau pe lângă perete către uşă. Rita nu are genul acesta de rezerve. Se năpusteşte direct peste umbră, zgâriind cu ghearele şi alunecă oprindu-se fix în faţa uşii.
   Întorc cheia. Deschid uşa.
   Şi apoi lumea amuţeşte şi tot ce mai pot să aud este sângele care-mi bubuie în cap. Văd o maşină trecând pe stradă, dar nu scoate niciun zgomot, pentru că bubuitul din urechile mele se aude din ce în ce mai puternic şi întind o mână să mă sprijin, dar nu e de-ajuns, iar genunchii mi se înmoaie sub mine şi nu e posibil - nu poate fi posibil.
   Şi totuşi e acolo, pe trepte. Cumva diferită. Şi totuşi la fel.
   Acolo, pe trepte, fără doar şi poate în viaţă, este mama mea.

Partea a doua

Capitolul 27

Anna

   Mi-am pierdut abilitatea de a vorbi. Şi pe cea de a raţiona. O mie de gânduri îmi trec de-a valma prin minte şi mă întreb dacă nu cumva am luat-o razna.
    Dacă îmi imaginez că mama mea - mama mea moartă - stă pe treptele casei mele.
   Părul ei - lung şi menţinut blond-cenuşiu de când mă ştiu - a fost vopsit negru, iar lungimea scurtată sever până deasupra bărbiei.
   Poartă nişte ochelari cu ramă groasă, care nu i se potrivesc deloc, şi o rochie lălâie, diformă, care nu seamănă cu nimic din ce am văzut-o purtând până acum.
   - Mamă? şoptesc, fiindu-mi teamă că dacă vorbesc mai tare voi rupe vraja şi că mama mea – această versiune nouă şi ciudată a ei - se va evapora la fel de repede cum a apărut.
   Dă să spună ceva, dar se pare că nu sunt singura care a rămas fără cuvinte. Văd cum lacrimile i se înghesuie deasupra genelor de jos, iar când se preling, simt cum şi obrajii mei sunt umezi.
   - Mamă? zic, mai tare de data asta, dar tot ezitând.
   Nu ştiu ce se întâmplă, dar nici nu vreau să-mi pun prea multe întrebări. Mama s-a întors la mine. Mi s-a dat o a doua şansă. Simt cum mă strânge ceva în piept şi pare imposibil pentru coastele mele să poată susţine bătaia frenetică a inimii. Îi dau drumul Ritei, pentru că nu pot să respir şi trebuie să am braţele libere; trebuie să-mi pipăi faţa cu mâinile, să simt că sunt reală, pentru că aşa ceva nu poate fi posibil.
   Nu poate fi posibil.
   Rita ţâşneşte înainte şi sare la mama, lingându-i mâinile şi strecurându-se printre picioarele ei, schelălăind şi dând din coadă cu putere. Mama, a cărei figură împietrită a oglindit-o până acum pe-a mea, se apleacă s-o mângâie, iar mişcarea familiară îmi provoacă un geamăt involuntar, de parcă tocmai am ieşit de sub apă.
   - Eşti... spun fiecare cuvânt de parcă acum l-aş rosti pentru prima oară. Chiar eşti aici?
   Mama se îndreaptă de spate. Trage aer în piept. Lacrimile nu-i mai curg, dar e atâta nelinişte în ochii ei, de parcă ea a fost cea care a jelit după mine. Simt cum îmi fuge pământul de sub picioare şi nu mai ştiu ce este real şi ce nu. Sunt înţepenită de paranoia. Oare anul care a trecut a fost doar un coşmar? Oare eu sunt cea care-a murit?
   Aşa mi se pare. Mi se învârte capul şi mă clatin de ameţeală, iar mama face un pas înainte, îngrijorată.
Eu însă fac un pas în spate, buimăceala provocându-mi teamă, iar mama îşi retrage mâna, în ochii ei citindu-se durerea. Încep să plâng zgomotos şi ea se uită peste umăr, înspre stradă.
   Fiecare mişcare pe care o face este dureros de familiară. Fiecare mişcare face ca toate astea să fie şi mai greu de înţeles, pentru că înseamnă că lucrurile nu se petrec doar în imaginaţia mea. Nu am invocat o viziune a mamei mele; n-am înnebunit. Nu e o fantasmă. Chiar e aici. Vie, respirând.
   - Ce se întâmplă? Nu înţeleg.
   - Pot să intru?
   Vocea mamei, joasă şi calmă, este vocea din copilăria mea. Vocea poveştilor de seară şi a liniştirii de după vreun coşmar nocturn.
   Cheamă câinele, care a obosit să tot dea târcoale în jurul ei şi acum adulmecă pietrişul de la capătul treptelor. Rita se supune imediat, intrând în casă. Mama se mai uită încă o dată de jur împrejur, cu atenţie. Ezită în prag; aşteptând să fie invitată.
   Mi-am imaginat clipa asta în fiecare zi a anului trecut.
   Am visat la aşa ceva. Am avut tot felul de fantezii despre asta.
   Cum veneam acasă şi-i găseam pe părinţii mei văzându-şi de-ale lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum toată povestea n-ar fi fost decât un vis teribil.
   Mi-am imaginat cum primesc un telefon de la poliţie, care-mi spunea că tata a fost scos din mare. Că a fost salvat de o barcă de pescuit; că şi-a pierdut memoria. Că mama a supravieţuit căzăturii.
   Că se întorceau la mine.
   În visele mele, mă arunc în braţele părinţilor mei. Ne agăţăm cu disperare unii de alţii; ne îmbrăţişăm, ne atingem. Ne asigurăm că suntem împreună. Şi apoi stăm de vorbă, iar cuvintele se rostogolesc unele peste altele. Întrerupându-ne, plângând, cerându-ne iertare, făcând promisiuni. În visele mele este gălăgie, fericire şi bucurie pură.
   Eu şi mama stăm în pragul uşii, fără să spunem nimic.
   Ceasul cu pendulă vâjâie, pregătindu-se să anunţe ora fixă. Rita, căreia nu i-a plăcut niciodată sunetul acesta, dispare în bucătărie, părând satisfăcută de faptul că stăpâna ei se află aici. Că e reală.
   Pendula ceasului bate. Când tata a adus acasă ceasul acesta, cumpărat la o licitaţie în anul în care am început cursurile gimnaziale, toţi trei ne-am uitat unii la alţii când a bătut ora fixă.
   - N-o să mai reuşim să dormim din cauza ăstuia! a zis mama, pe jumătate amuzată, pe jumătate îngrozită.
    Chiar şi ticăitul era deranjant, ca un ecou zgomotos al fiecărei secunde care trecea prin holul gol. Dar am dormit totuşi şi, nu după mult timp, observam ceasul numai când i se oprea mecanismul, iar absenţa ticăitului său făcea ca toată casa să pară goală.
   Acum ne uităm una la alta, eu şi mama, pe măsură ce sunetul fiecărei ore scurse se aude ca un ecou în spaţiul dintre noi. Doar când se opreşte şi ultima bătaie s-a stins, mama vorbeşte.
   - Ştiu că trebuie să fie un şoc.
   A existat vreodată o frază mai nepotrivită într-o astfel de situaţie?
   - Avem multe de vorbit.
   Îmi recapăt glasul.
   - Nu ai murit.
   Sunt atât de multe întrebări, dar aceasta - adevărul fundamental - este cea care-mi dă cel mai mult de furcă. Nu a murit. Nu e o fantomă.
   Face semn din cap că nu-i aşa.
   - Noi n-am murit.
   Noi. Îmi ţin respiraţia.
   - Tata?
   Trece o fracţiune de secundă.
   - Draga mea, sunt multe lucruri pe care trebuie să le afli.
   Încet, îmi forţez creierul să analizeze ceea ce aud. Tata trăieşte. Părinţii mei n-au murit la Beachy Head.
   - Atunci, a fost un accident?
   Ştiam eu. Eram sigură de asta. Părinţii mei n-ar fi încercat niciodată să se sinucidă.
   Dar... un accident. Nu crimă; un accident.
   Două accidente?
   Gândurile îmi trec prin cap ca pe bandă rulantă în timp ce aplic acest nou fir narativ scenelor pe care nu le-am înţeles niciodată.
   Două accidente. Greşeala martorilor oculari. Au căzut, nu s-au aruncat.
   Două căzături identice?
   Banda rulantă se opreşte.
   Mama oftează. Resemnată. Obosită. Se foieşte, dându-şi o şuviţă de păr negru după ureche, într-un gest inutil, acum că are părul atât de scurt. Face un semn înspre bucătărie.
   - Pot să intru?
   Dar banda rulantă s-a blocat. Se suceşte în noduri în mintea mea pentru că ceea ce-mi închipui eu nu are logică.
   Nu se potriveşte.
   - Tata ţi-a trimis un mesaj.
   Urmează o pauză lungă, cea mai lungă.
   - Da, spune mama şi-mi susţine privirea. Te rog, putem să stăm jos, înăuntru? E complicat.
   Dar dintr-odată pare simplu. Iar pământul care-mi fugea de sub picioare încremeneşte şi lumea înclinată începe să se învârtă din nou. Nu există decât o singură explicaţie.
   - V-aţi înscenat moartea.
   Îmi dau seama cât sunt de calmă, de parcă aş fi gata să intru pe scenă; mă felicit pentru prezenţa de spirit. Dar chiar şi pe măsură ce rostesc cuvintele - chiar şi când îmi dau seama fără urmă de îndoială că am dreptate - mă rog să mă înşel. Pentru că este îngrozitor. Ilegal. Imoral. Şi mai mult decât atât, pentru că este o cruzime. Pentru că faptul că m-au părăsit mi-a frânt inima şi a continuat să rupă fărâme din ea în fiecare zi, iar faptul că aş şti că părinţii mei au făcut asta în mod deliberat mi-ar face-o bucăţi cu totul.
   Faţa mamei se boţeşte ca o coală de hârtie. Lacrimi cad pe treapta de piatră.
   Un singur cuvânt.
   - Da.
   Mâna pe care o mişc ar putea fi a altcuiva. Ating marginea uşii uşor, cu două degete.
   Şi-i trântesc cu putere uşa în faţă.

Capitolul 28

Murray

   Etajul al doilea al secţiei de poliţie părea părăsit.
    Majoritatea personalului de birou nu lucra în weekend, iar cei care o făceau erau deja în concediu. Doar biroul inspectorului principal era ocupat, cu şeful însuşi de serviciu şi asistenta sa personală bătând la calculator un raport fără să arunce o singură privire la degetele ei.
   Avea beteală în păr şi nişte cercei ca nişte decoraţiuni albastre, care sclipeau distrăgând atenţia.
   - Şeful are nevoie de nişte rapoarte dactilografiate, îi explicase ea lui Murray când acesta o întrebase ce făcea la serviciu într-o duminică dimineaţa, pe deasupra şi în Ajunul Crăciunului. Vrea ca totul să fie pus la punct înainte de vacanţă.
   - Faci ceva drăguţ mâine? spuse ea acum.
   - Doar un Crăciun liniştit acasă, răspunse Murray, adăugând după o pauză, când deveni evident că femeia aştepta să fie întrebată şi ea: Dar tu?
   - Mă duc la ai mei.
   Se opri din scris şi-şi aplecă braţele deschise spre birou.
   - Toţi avem încă ciorăpeii pregătiţi, chiar dacă fratele meu are 24 de ani. Mai întâi ne desfacem cadourile, apoi mâncăm somon afumat şi ouă jumări şi bem Buck’s Fizz.
   Murray zâmbi şi dădu din cap, în timp ce fata îi povesti despre tradiţiile de Crăciun ale familiei sale. Se întrebă cât avea să dureze muştruluiala lui.
   Uşa de la birou se deschise.
   - Murray! îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi.
   - Nicio problemă, spuse Murray, omiţând adresarea „domnule”, nu doar pentru că acum era civil şi nu mai trebuia să ţină cont de grade, ci pentru că atunci când Leo Griffiths fusese agentul însărcinat cu înregistrarea probelor, iar Murray şeful său, bărbatul mai tânăr fusese un dobitoc de primă mână.
   În biroul lui Leo erau două scaune confortabile, dar inspectorul se aşeză la birou, aşa că Murray luă loc pe scaunul din lemn din faţa lui. Între cei doi se afla o suprafaţă largă din lemn lustruit, pe care Leo împrăştiase dosarele care-i justificau salariul.
   Leo îşi împreună degetele şi se lăsă pe spate în scaunul său.
   - Sunt puţin nedumerit.
   Nu era, desigur, dar inspectorului îi plăcea să-şi arate eforturile de a rezolva o problemă, ceea ce tărăgăna întreg procesul cumva.
   - Ofiţerii din schimbul de noapte au fost chemaţi ieri la un incident, chiar înainte de miezul nopţii, unde au stat de vorbă cu un domn Mark Hemmings şi cu partenera acestuia, domnişoara Anna Johnson.
   Aha, deci nu se înşelase, era într-adevăr ceva legat de cazul Johnson.
   - O cărămidă le-a fost aruncată prin geamul de la un dormitor.
   Avea un bilet de ameninţare ataşat de ea.
   - Am auzit. Câteva case din zona aceea au propriile camere de supraveghere. Ar merita să...
   - Ne-am ocupat de asta, mulţumesc, îl întrerupse Leo direct. Sunt mai îngrijorat de faptul că domnişoara Johnson a raportat incidentul ca fiind parte dintr-o serie în desfăşurare, spuse el, apoi făcu o pauză pentru a spori efectul dramatic. O serie de alte incidente în desfăşurare, anchetată de... tine.
   Murray nu spuse nimic. Puteai să te încurci şi mai tare în iţele poveştii dacă spuneai ceva doar ca să te afli în treabă. Completând spaţiile goale. Pune o întrebare, Leo. Apoi îţi răspund.
   Pauza păru să dureze o veşnicie.
   - Şi ceea ce mă nedumereşte, Murray, este faptul că eu aveam impresia că eşti un agent de birou. Un agent de birou civil. Şi că te-ai pensionat de la DIC - şi de fapt din poliţie - cu câţiva ani în urmă.
   Niciun comentariu.
   O urmă de iritare se strecurase în vocea lui Leo. Trebuia să se străduiască mai mult decât de obicei.
   - Murray, anchetezi o serie de infracţiuni care au legătură cu două sinucideri deja clasate?
   - Nu, nu fac asta.
   Erau crime, nu sinucideri.
   - Şi atunci ce anume ai făcut, mai precis?
   - Anna Johnson a venit joi la secţie să discute despre câteva semne de întrebare pe care le avea în legătură cu morţile subite ale părinţilor ei, ambele având loc anul trecut. Am petrecut ceva timp răspunzându-i la întrebări, spuse Murray şi-i zâmbi inocent lui Leo. Unul dintre obiectivele mele din raportul de autoevaluare este să asigur o calitate cât mai înaltă a serviciilor. Domnule.
   Leo miji ochii.
   - Cei din schimbul de noapte mi-au spus că femeia a primit un mesaj răutăcios.
   - O cartolină anonimă, livrată cu ocazia aniversării morţii mamei sale.
   - În sistem nu apare nimic despre asta. De ce nu ai făcut un raport pentru această infracţiune?
   - Dar care ar fi fost infracţiunea? întrebă Murray politicos. În cartolină nu era nicio ameninţare. Niciun abuz. Era deranjantă, desigur, dar nimic ilegal.
   Urmă o pauză lungă, timp în care Leo digeră informaţia.
   - O cărămidă aruncată prin geam...
   - Este un act criminal, îl întrerupse Murray prompt, şi sunt convins că agenţii care se ocupă de caz vor face o treabă foarte bună.
   - Domnişoara Johnson pare să creadă că sinuciderea mamei sale a fost, de fapt, crimă.
   - Aşa am înţeles şi eu, zâmbi Murray politicos. Desigur, echipa DIC de aici s-a ocupat de caz anul trecut.
   Leo se uită la Murray, încercând să stabilească dacă insinuarea acestuia fusese făcută cu intenţie. Dacă l-ar fi mustrat pe Murray pentru că nu se dusese cu informaţia la DIC, asta presupunea o critică implicită la adresa modului în care fusese condusă ancheta iniţială.
   Murray aşteptă.
   - Pune pe hârtie implicarea ta de până acum şi predă totul celor de la DIC, ca să arunce o privire cum trebuie peste caz. S-a înţeles?
   - Perfect, spuse Murray şi se ridică, fără să mai aştepte să i se spună că era liber. Crăciun fericit!
   - Aşa să fie. Şi, Murray?
   - Da?
   - Vezi-ţi de treaba ta.
   Murray nu-l minţise încă pe inspector şi nici nu avea de gând să înceapă acum.
   - Nu-ţi face griji, Leo, zise el zâmbind vesel. N-o să fac nimic din ce nu am pregătirea să fac.

   Jos, Murray găsi goală o sală unde se făceau rapoartele şi închise uşa înainte să se autentifice la computer.
    Predase laptopul de serviciu când se pensionase şi mai erau câteva lucruri pe care voia să le verifice înainte să plece acasă pentru Crăciun. Dacă lui Leo Griffiths îi trecea prin cap să se uite la activitatea din sistem a lui Murray, aceasta ar fi putut fi uşor explicată: căutase informaţii necesare raportului pe care trebuia să-l întocmească pentru cei de la DIC.
   Căută Oak View în sistemul de Comandă şi Control care înregistra toate apelurile primite de poliţie. Această cercetare de bază trebuia să fi fost făcută deja de către agenţii care anchetaseră incidentul iniţial, dar nu erau documente tipărite în dosarul arhivat, iar Murray voia să facă lucrurile ca la carte. Căută intrări prin efracţie, agresiuni, activităţi suspecte legate de Oak View sau de familia Johnson. Orice lucru care ar fi putut indica faptul că Tom şi Caroline Johnson fuseseră ţinte înainte de moartea lor.
   Oak View apărea în arhivă de câteva ori de când se păstrau dosare electronice. De la această adresă se sunase de două ori la 999 fără ca apelantul să spună ceva. De fiecare dată, dispeceratul sunase înapoi şi primise aceeaşi explicaţie.
   Persoanele care locuiesc la această adresă îşi cer scuze. Copilul mic s-a jucat cu telefonul.
   Murray verifică data din jurnal. 10 februarie 2001. Copil mic?
   Anna Johnson trebuie să fi avut 10 ani. Prea mare ca să mai dea telefoane din greşeală. Să fi fost un alt copil mic în casă sau apelul silenţios la 999 fusese un strigăt deliberat după ajutor?
   În 2008, dispeceratul primise un apel de la un vecin, Robert Drake, care raportase că se aude scandal la vecinii de-alături.
   Murray se uită peste înregistrarea din jurnal.
   APELANTUL SPUNE CĂ AUDE ŢIPETE. ZGOMOT DE STICLĂ SPARTĂ. POSIBIL CONFLICT DOMESTIC. A FOST TRIMIS UN ECHIPAJ.
   Nu fusese înregistrată nicio infracţiune.
   LA SOSIRE ERA LINIŞTE. AU FOST LUATE DATELE DE IDENTIFICARE. AMBII OCUPANŢI NEAGĂ ORICE DISPUTĂ DOMESTICĂ.
   Caroline Johnson păruse „agitată”, observă Murray, dar nu erau prea multe detalii în nota din jurnalul apelului şi, fără să dea de urma ofiţerilor care fuseseră prezenţi - cu speranţa că şi-ar fi putut aminti un incident care se petrecuse cu mai bine de 10 ani înainte - cam asta era tot ce avea.
   Era destul. Murray începuse să-şi facă o idee despre familia Johnson şi nu era cea pe care i-o prezentase fiica acestora. Poate că fratele lui Tom, Billy Johnson, putea să arunce mai multă lumină asupra situaţiei reale.
    Murray se uită la ceas. La naiba cu Leo Griffiths şi predica sa. Avea să întârzie la Highfield s-o ia pe Sarah dacă nu pleca chiar atunci. Şi-aşa avea să fie destul de agitată; chiar şi cea mai mică schimbare de planuri putea s-o dea peste cap.
   - Vin cu tine.
   Murray ajunsese fix la timp, iar Sarah întrebă imediat de cazul Johnson şi insistase să-l însoţească să-l vadă pe Billy Johnson.
   - Poate să aştepte până după Crăciun.
   Murray băgă maşina în viteză şi conduse încet dincolo de domeniul Highfield. Era bine s-o aibă pe Sarah în maşină cu el. Să ştie că nu se întorcea acasă la o locuinţă goală.
   - E în regulă, serios. Oricum e practic în drumul nostru.
   Murray aruncă o privire pe furiş la soţia lui. Nici măcar în maşină nu stătea cum trebuie. Laba unui picior era băgată sub genunchiul celuilalt. Cu o mână îşi ţinea centura de siguranţă departe de gât, cotul sprijinindu-se de partea de jos a geamului.
   - Dacă eşti sigură...
   - Sunt sigură.
   Johnson’s Cars avusese parte de un tratament de înfrumuseţare de când Murray îşi cumpărase Volvo-ul. Încă mai exista colecţia de rable de dat la schimb în partea din spate, dar aproape întreaga curte din faţă era plină de maşini strălucitoare, modele de Jaguar, Audi, BMW, dintre care cele mai scumpe erau expuse pe rampe care făceau maşinile să pară că sunt gata de plecare.
   - Zece minute, spuse Murray.
   - Nu e nicio grabă.
   Sarah îşi desfăcu centura de siguranţă şi-şi deschise cartea.
   Murray îşi puse cheile în buzunar, cercetând din reflex maşina, să nu existe vreun obiect cu potenţial de risc. A fost externată, îşi reaminti el în timp ce se îndepărtă. Linişteşte-te.
   Se uită în urmă în timp ce traversă curtea, dar Sarah era cufundată în cartea ei. Agenţi de vânzări cu un aer ferchezuit dădeau târcoale precum rechinii, doi întâmpinându-l din direcţii opuse, cu gândul la posibilul comision. Un puşti vesel cu un ciuf de păr roşcat fu primul care ajunse la el, colegul său îndreptându-se rapid către un cuplu bine îmbrăcat, plimbându-se de mână printre maşinile decapotabile. Un pariu mult mai sigur, îşi spuse Murray.
   - Billy Johnson?
   - E în biroul lui, îi răspunse băiatul roşcat, arătând cu capul în direcţia respectivă. Dar poate vă ajut eu?
   Zâmbetul lui era larg, dar fals. Îşi lăsă capul într-o parte, făcând un spectacol din a-l evalua pe Murray. Cântărindu-l.
   - Fan Volvo, nu-i aşa?
   Având în vedere că Murray tocmai coborâse dintr-o astfel de maşină, această observaţie era mai puţin impresionantă decât ar fi trebuit să fie. Murray merse mai departe.
   - Pe-aici?
   Roşcatul ridică din umeri, zâmbetul său strălucitor stingându-se odată cu şansa unui comision.
   - Mda. Shaneen de la recepţie o să-l cheme pentru dumneavoastră.
   Shaneen avea pielea feţei cu vreo două nuanţe mai întunecată decât cea de pe gât şi buzele atât de lucioase, încât Murray îşi putea vedea reflexia în ele. Stătea în spatele unui birou curbat la recepţie, cu beteala prinsă pe o parte, şi punea pahare pe o tavă pentru cheful din Ajun de Crăciun. Zâmbi când Murray se apropie.
   - Bine aţi venit la Johnson’s Cars. Cu ce vă pot ajuta? turui ea atât de repede, că Murray trebui să se oprească o clipă ca să înregistreze ceea ce tocmai auzise.
   - Aş vrea să-l văd pe Billy Johnson, vă rog. Sunt de la Poliţia din Sussex.
   - Verific dacă este disponibil.
   Se undui pe nişte pantofi cu toc, deschişi în faţă, care nu aveau cum să aibă aceeaşi formă cu a picioarelor ei, clicăind pe pardoseala lustruită către biroul şefului. Geamul sablat îl împiedica pe Murray să vadă ce se petrecea înăuntru, aşa că în schimb se uită pe geamul uriaş al showroomului, dorindu-şi să fi putut parcă maşina sa Volvo un pic mai aproape. Din unghiul acela nu putea s-o vadă pe Sarah.
   Se uită la ceas. Trecuseră deja 3 din cele 10 minute pe care i le promisese.
   - Poftiţi, domnule...
    Shaneen apăru în pragul uşii, ezitând când îşi dădu seama că uitase să-l întrebe pe Murray cum îl cheamă.
   - Mackenzie. Murray Mackenzie.
   Murray zâmbi când fata de la recepţie trecu pe lângă el şi intră într-un birou impresionant care găzduia două pupitre mari. Billy Johnson se ridică. Îi strălucea fruntea, iar când îi strânse mâna lui Murray, era caldă şi umedă. Nu zâmbi şi nu-i propuse lui Murray să ia loc.
   - DIC, aşadar?
   Murray nu-l corectă.
   - Cărui fapt îi datorez plăcerea? Ultima spargere la noi a fost dată cu 6 luni în urmă, aşa că e puţin târzie reacţia dumneavoastră, chiar şi după standardele poliţiei.
   Zâmbetul implica gluma pe care cuvintele n-o conţinuseră.
   Billy Johnson era un tip bine-făcut. Mai degrabă solid decât gras şi nu lipsit de farmec, presupunea Murray, deşi ce ştia el? Purta un costum bine croit, pantofi bine lustruiţi şi o cravată galben-aprins, care se asorta cu dungile de la cămaşa sa cu guler lat. Aerul său defensiv era datorat fără doar şi poate stresului, nu agresivităţii şi, cu toate acestea, Murray rămase la o distanţă considerabilă de uşă.
   - Dacă nu are legătură cu TVA-ul...
   - Nu are.
   Billy se relaxă puţin.
   - Anchetez moartea fratelui şi a cumnatei dumneavoastră.
   - Dumneavoastră sunteţi ofiţerul cu care a tot vorbit Anna?
   - Sunteţi unchiul ei, presupun?
   Cu toate neplăcerile lui Billy, afecţiunea lui pentru Anna era evidentă. Ochii i se înmuiară şi dădu de câteva ori din cap, de parcă gestul ar fi întărit acest fapt.
   - E o fată atât de minunată! Toate astea au fost extrem de dificile pentru ea.
   - Pentru toată lumea, sugeră Murray.
   - Da, da, desigur. Dar pentru Annie...
   Billy îşi scoase o batistă mare şi albă din buzunar şi se şterse pe frunte.
    - Îmi cer scuze - a fost o dimineaţă destul de încărcată cu emoţii. Vă rog, luaţi loc.
   Billy se aşeză în scaunul său rotativ din piele.
   - I-a intrat în cap că Tom şi Caroline au fost ucişi.
   Murray făcu o pauză înainte să spună:
   - Cred că are dreptate.
   - Isuse!
   Prin geamul din spatele lui Billy, Murray zări o siluetă familiară plimbându-se printre maşini. Sarah. La 20 de metri în urma ei, roşcatul mergea cât de încet putea.
   - Aţi fost apropiat de Tom, domnule Johnson? întrebă Murray rapid, cu un ochi la curtea din faţă.
   Billy se încruntă.
   - Am fost fraţi.
   - Vă înţelegeaţi bine?
   Părea iritat de această întrebare.
   - Am fost fraţi. Am avut grijă unul de celălalt, dar ne-am şi enervat reciproc, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
   - Aţi fost şi parteneri de afaceri, după câte înţeleg.
   Billy dădu din cap, confirmând.
   - Tata a avut demenţă şi nu s-a mai putut ocupa de afacere, aşa că am preluat-o eu şi Tom, în 1991. Eram o familie, mai adăugă el, de parcă asta ar fi explicat totul.
   În faţa lui era un carnet de cecuri deschis, alături de un teanc de plicuri şi de o listă. Strânse plicurile la un loc fără să fie nevoie; arătă către carnetul de cecuri.
   - Primele de Crăciun. Mai mici decât de obicei, dar asta-i viaţa.
   - Cum v-aţi înţeles cu Caroline?
   Un val de roşeaţă îşi făcu loc pe gâtul bărbatului.
   - Ea se ocupa de birou. Tom se ocupa de partea asta de afacere. Eu aveam în grijă echipa de vânzări.
   Murray băgă de seamă că Billy nu-i răspunsese la întrebare. Nu insistă. Nici n-ar fi trebuit să se afle acolo; ultimul lucru de care avea nevoie era o altă plângere adresată lui Leo Griffiths. Încercă o altă abordare.
   - Cei doi se înţelegeau bine?
   Billy se uită afară pe geam, de parcă s-ar fi hotărât dacă să împărtăşească sau nu ce-i trecea prin cap. Roşcatul o conducea pe Sarah către un Defender cu un semn „Preţ la cerere” atârnat de oglinda retrovizoare. Murray spera ca ea să se simtă bine. Ca roşcatul să nu spună ceva care s-o scoată din minţi.
   Billy se întoarse către Murray.
   - Nu se purta cu ea cum ar fi trebuit. A fost fratele meu şi l-am iubit, dar nu era suficient de bun pentru ea.
   Murray aşteptă. În mod cert era o poveste în spatele acestei fraze.
   - Îi plăcea să bea. Ei bine, tuturor ne place, dar...
    Billy clătină din cap.
    - Nu e corect. Să-i vorbeşti de rău pe morţi. Nu e bine.
   - Sugeraţi că Tom avea o problemă cu alcoolul, domnule Johnson?
   Urmă o pauză lungă înainte ca Billy să răspundă. Se uită din nou pe geam.
   - Caroline a încercat să-l acopere, dar nu sunt nici eu prost. Chiar dacă Tom credea c-aş fi.
   Ultima parte fusese rostită cu amărăciune, murmurată mai mult sieşi decât lui Murray.
   În spatele lui, Murray îl văzu pe roşcat deschizând portiera şoferului de la Defender. Pe Sarah aşezându-se la volan şi potrivindu-şi scaunul. Roşcatul avea s-o ia la un test drive dacă Murray nu pleca în curând de-acolo. Se ridică.
   - Mi-aţi fost de mare ajutor, domnule Johnson. Vă mulţumesc.
   Murray se simţi prost să-l lase pe bărbatul acela prăbuşit la biroul său, vizibil dat peste cap de amintirile pe care el îl obligase să le confrunte. Dar prioritatea lui era Sarah.
   Care venea spre el când ieşi în curte. Roşcatul stătea lângă Defender, cu mâinile băgate în buzunare, nefericit.
   - Eşti bine? întrebă Murray când Sarah ajunse în dreptul lui.
   Părea foarte liniştită şi bărbatul răsuflă uşurat că roşcatul nu o supărase cu nimic.
   - Cum nu se poate mai bine, spuse ea, cu un zâmbet şiret pe faţă, iar Murray se uită din nou la roşcat care avea un aer de parcă tocmai fusese anunţat că nu mai primeşte prima de Crăciun.
   - Ce-a păţit?
   - I-am spus că mă interesa cel mai nou model.
   - Aşa...
   - Că voiam ceva foarte special, cu o mulţime de extraopţiuni şi că voiam să cumpăr ceva astăzi.
   - În regulă...
   Sarah zâmbi iarăşi larg.
   - Şi-apoi i-am spus că totuşi rămân la bicicleta mea.

Capitolul 29

Anna

   Mama sună imediat la uşă, apoi din nou, fără să ia mâna de pe sonerie, şi din nou, şi din nou şi din nou.
    Rita aleargă pe hol, alunecă pe gresie, apoi sare la uşă. Se uită înapoi spre mine, apoi în sus la silueta mamei, încadrată de panoul de sticlă colorată.
   Schelălăie nedumerită.
   Simt cum mă strânge pieptul, iar faţa îmi este amorţită. Nu pot face asta. Îmi tremură mâinile fără să le pot controla, iar pe măsură ce soneria continuă să sune, mă cuprinde panica.
   - Anna!
   Mă întorc cu spatele. Mă forţez să păşesc. Mă îndrept încet către capătul scării.
   - Trebuie să vorbim despre asta. Trebuie să te fac să înţelegi. Anna!
   Vocea ei este calmă, dar mă imploră, disperată. Stau cu o mână pe balustradă, cu un picior pus pe prima treaptă. Părinţii mei trăiesc. Nu asta este tot ce mi-am dorit anul trecut? Bunici pentru Ella, socri pentru Mark. Pe mama şi pe tata. Familia.
   - Anna, nu plec până nu te fac să înţelegi. Nu am de ales!
   Şi dintr-odată mă hotărăsc. Urc câte două trepte deodată, alergând din hol, departe de implorările ei. De scuzele pe care mama încearcă să le găsească pentru ceva ce nu se poate ierta.
   Nu are de ales?
   Eu n-am avut de ales. N-am avut altă alegere decât să-mi jelesc părinţii. N-am avut altă alegere decât să văd poliţia intrând în vieţile noastre; să stau în anticamera unui medic legist în timp ce morţile lor erau disecate; să organizez o slujbă de înmormântare şi să telefonez prietenilor lor ca să aud aceleaşi platitudini repetate la nesfârşit. N-am avut altă alegere decât să trec prin perioada sarcinii, prin travaliu, primele săptămâni de maternitate pline de anxietate, fără sprijinul mamei mele.
   Eu n-am avut de ales.
   Ei da.
   Părinţii mei au ales să mă păcălească nu doar când au dispărut, ci şi în fiecare zi de-atunci.
   Soneria sună iar, şi iar, şi iar. Mama ţine degetul apăsat pe buton, iar clopoţelul sună, ascuţit şi insistent, prin toată coloana vertebrală a casei.
   Îmi pun mâinile pe urechi şi mă ghemuiesc în pat, dar tot pot s-o mai aud. Mă ridic. Stau în picioare. Mă mişc de colo-colo prin dormitor.
   Mă duc în baia alăturată şi dau drumul la duş, stând pe marginea căzii în timp ce încăperea se umple de abur şi oglinda dispare în ceaţă. Apoi îmi dau jos hainele de alergat, păşesc în cabină şi reglez temperatura apei până când este atât de fierbinte că doare. Sub duş nu mai pot auzi soneria. Ridic capul, lăsând apa să-mi umple urechile, nasul, gura, până când simt că mă înec. Dau drumul lacrimilor care şi-au făcut apariţia când am văzut-o pe mama şi au îngheţat în clipa în care mi-am dat seama că a ales să stea deoparte.
   Plâng cu o intensitate pe care n-am mai trăit-o până acum, dublată de suspinele care-şi croiesc drum din străfundul stomacului.
   Când am plâns atât de tare că mă simt prea slăbită să mai stau în picioare, mă aşez şi-mi prind genunchii cu braţele, cu apa curgând pe capul meu plecat şi strângându-mi-se în poală. Plâng până la epuizare. Până când apa e rece ca gheaţa şi mi se face pielea de găină.
   Când închid robinetul de la duş, cu membrele înţepenite şi reci, ascult cu atenţie.
   Linişte.
   A plecat.
   Junghiul ascuţit mă ia prin surprindere. Mă pedepsesc pentru slăbiciunea pe care o indică. Am trăit fără părinţii mei mai bine de un an. Am supravieţuit. O să supravieţuiesc. Nimic din ceea ce mi-ar putea spune acum nu mi-ar câştiga iertarea. E prea târziu.
   Găsesc alinare într-o pereche moale de pantaloni de trening şi un tricou uzat, pe care le iau din partea de dulap a lui Mark. Şosete groase de caşmir. Îmi usuc părul cu un prosop şi îl prind într-un coc lejer.
   Chiar când încep să mă simt dacă nu mai bine, măcar mai stăpână pe mine, se aude soneria.
   Rămân pe loc. Un minut întreg.
   Sună din nou.
   Hotărârea pe care obişnuiam s-o admir - aproape s-o invidiez - la mama mea, acum mă chinuie. Nu va renunţa. Aş putea să stau aici toată ziua, ea tot va suna şi va striga. O furie pură îşi face loc prin spoiala de calm, despre care m-am convins singură că ar fi reală, şi mă năpustesc din dormitor pe scări în jos. Cum îndrăzneşte?
   Un an întreg.
   Gândul îmi trece prin cap ca o bilă într-un aparat de pinball, trasă la întâmplare. Timp de un an întreg m-a minţit. Pe mine şi pe toată lumea.
   Ajung atât de repede în hol, cu atât de puţin control, că-mi alunecă şosetele sub picioare şi cad pe spate; mi se taie atât de rapid răsuflarea încât, când mă ridic, mă doare de parcă aş fi căzut din capul scărilor.
   Soneria sună iarăşi. Rita nu e nicăieri. Chiar şi câinele a încetat să mai spere că voi deschide uşa, dar când mama îşi pune ceva în minte, e neobosită.
   Un an întreg.
   Dacă cineva mi-ar fi spus, cu 6 luni în urmă - ba chiar şi în dimineaţa aceasta - că, într-o bună zi, îi voi spune mamei să mă lase în pace, aş fi zis că e nebun. Dar exact asta am de gând să fac.
   Trecutul nu poate fi schimbat; nu poţi să minţi pe cineva şi apoi să-ţi faci apariţia din nou în viaţa lui sperând că vei fi iertat. Unele minciuni sunt prea mari pentru aşa ceva.
   Un an întreg de minciuni.
   Deschid uşa brusc.
   - Iată-te! M-am gândit eu că trebuie să fii sus. Va trebui să aduci tu căruţul înăuntru, draga mea. Nu-mi place să fac asta cu bebeluşul în el, în caz că alunecă.
   Joan mă priveşte cu un aer curios.
   - Eşti bine, draga mea? Arăţi ca şi cum ai fi văzut o fantomă.

Capitolul 30

Murray

   Sarah dădea cu mopul în bucătărie. Nu era o reacţie la eforturile lui Murray din ziua precedentă, ci mai degrabă o indicaţie a anxietăţii în creştere a lui Sarah. Schimbarea fusese bruscă, ca atunci când soarele dispare după un nor. Murray încercase să se agaţe de starea de bine pe care o avusese în timp ce condusese în drum spre casă de la Johnson’s Cars, râzând de vânzarea ratată a roşcatului, dar - ca atunci când încerci să evoci temperaturi de vară în miezul iernii - nu reuşea deloc.
   Murray nu era sigur care fusese catalizatorul. Uneori nici măcar nu exista unul.
   - Stai jos şi bea o ceaşcă de ceai.
   - Vreau să şterg ferestrele mai întâi.
   - E Ajunul Crăciunului.
   - Şi?
   Murray se uită prin Radio Times cu gândul să găsească ceva care să le distragă atenţia amândurora. It’s a Wonderful Life nu era probabil alegerea ideală.
   - Într-un minut începe The Snowman.
   - Ce surpriză! spuse ea şi lăsă mopul în găleată. Pun pariu că până şi Aled Jones s-a săturat de asta.
   Murray ar fi ripostat, dar sprâncenele lui Sarah erau încruntate într-un V adânc când se uită sub chiuvetă, după detergentul de geamuri şi o cârpă, aşa încât lăsă totul baltă fără să mai spună nimic.
   Murray se pricepea să citească semnele, să preia el controlul de la altcineva şi să le oglindească oamenilor reacţiile. O făcuse ani de zile cu infractorii, înainte ca limbajul non-verbal să fie ceva ce trebuia să înveţi într-o sală de clasă. Făcuse chestia asta ani la rând acasă la el.
   Era însă obositor şi, nu pentru prima dată, Murray îşi dori să fi avut copii cu Sarah, copii care să fi diluat asperităţile bolii sale. El şi-i dorise - cu disperare chiar - dar Sarah fusese prea înspăimântată de idee.
   - Şi dacă mă moştenesc pe mine?
   Bărbatul se făcu că nu înţelege, în mod intenţionat.
   - Atunci vor fi cei mai norocoşi copii de pe pământ.
   - Dar dacă-mi moştenesc capul? Capul meu varză, nenorocit, de tot rahatul?
   Începuse să plângă, iar Murray o luase în braţe ca ea să nu poată vedea că şi din ochii lui curgeau lacrimi.
   - Sau nasul meu? spuse el blând.
   Se auzi un râset tuşit dintre cutele puloverului său, iar apoi femeia se desprinse din îmbrăţişare.
   - Dar dacă le fac rău?
   - Nu ai face aşa ceva. Nu ţi-ai făcut rău decât ţie.
   Toate asigurările lui Murray rămăseseră fără ecou. Sarah a ajuns terorizată de gândul că ar fi putut rămâne însărcinată - refuzând să mai aibă raporturi intime cu Murray. Intră apoi într-o spirală paranoică care implicase săptămâni întregi de teste de sarcină inutile, în cazul puţin probabil în care Eastbourne fusese ales ca următorul loc pentru producerea unei noi concepţii imaculate. În cele din urmă, medicul lor de familie fu de acord s-o direcţioneze pe Sarah către o procedură de sterilizare, de dragul sănătăţii ei mintale.
   Ceea ce însemna că acum erau doar Murray şi Sarah. Ar fi putut să-şi petreacă Crăciunul împreună cu fratele lui Sarah şi familia acestuia, dar internarea recentă a lui Sarah însemna că nu se făcuseră planuri în acest sens. Murray îşi dorea să nu fi coborât deja pomul de Crăciun din pod sau spera că ar fi putut avea inspiraţia să nu fi cumpărat unul deja decorat. Cel puţin, i-ar fi dat ceva de făcut acum.
   Altceva decât curăţenie.
   Sarah stătea în genunchi pe scurgător, ca să şteargă geamul de la bucătărie, iar Murray căuta o altă cârpă - nu-i rămânea altceva decât să se facă şi el util - când auzi pe cineva cântând afară, lângă uşa lor.
   - Suntem cei trei crai de la Răsărit/ Unul în taxi, unul în maşină/ Unul pe scuter, sunând din claxon...
   Cântecul se opri şi fu înlocuit de un râs răguşit.
   - Ce Dumnezeu...
   Sarah fu destul de curioasă cât să lase spray-ul de geamuri şi să i se alăture lui Murray la uşa de la intrare.
   - Crăciun fericit!
   Gill, partenerul de viaţă al lui Nish, îi întinse lui Murray o sticlă de vin.
   - Şi bine-ai venit acasă!
   Nish îi dădu lui Sarah o pungă mare de cadou, cu o felicitare uriaşă ataşată.
   - Tu nu primeşti nimic, îi spuse ea lui Murray, pentru că eşti un moş nenorocit, zâmbi ea larg. Nu ne inviţi înăuntru? Colindătorii adevăraţi primesc plăcintă şi vin fiert.
   - Cu plăcinta cred că ne descurcăm, spuse Murray, deschizând uşa larg.
   Sarah ţinea punga de cadou cu ambele mâini, cu ochii strălucind.
   - Eu doar...
   Se uită spre bucătărie, de parcă ar fi plănuit s-o ia la fugă.
   Murray simţi cum i se îneacă corăbiile. Se uită la ea şi se întrebă cum s-o facă să înţeleagă că el chiar avea nevoie de asta. De prieteni veniţi în vizită în Ajun de Crăciun. De plăcintă cu fructe şi de vin fiert. De colinde. De normalitate.
   Sarah ezită, apoi schiţă un zâmbet.
   - Eu tocmai pregăteam totul pentru Crăciun. Poftiţi înăuntru!
   Murray scoase prăjitura cu fructe cumpărată de la Waitrose, pe care o păstrase pentru a doua zi şi pregăti pahare pentru vinul pe care-l aduseseră Nish şi Gill. Găsi un CD cu colindele de la King’s College, iar apoi Nish mai pescui unul cu top zece hituri de Crăciun.
   Sarah îşi desfăcu darul şi îmbrăţişă pe toată lumea pentru petrecerea ad-hoc, iar Murray îşi spuse că Nish şi Gill nu aveau să ştie niciodată ce dar perfect îi făcuseră lui.
   - Mi-a şoptit o păsărică c-ai fost în bârlogul Leului în dimineaţa asta... spuse Nish.
   Nici nu-i luase mult.
   - Leul?
   Gill umplea paharele tuturor. Sarah i-l întinse pe-al ei, iar Murray încercă să nu lase să i se citească pe faţă ceea ce gândea. Un pic de alcool o făcea pe Sarah să plutească. Fericită. Mai mult, avea exact efectul contrar.
   - Inspectorul Leo Griffiths, explică Nish. Îi place să urle.
   - Şi oare păsărică aceea care ţi-a spus avea beteală în păr şi nişte cercei ca două globuri strălucitoare?
   - Habar n-am - mi-a trimis un mesaj. Să-nţeleg că planul tău de a rezolva de unul singur cazul crimelor din trecut a fost zădărnicit?
   Murray luă o gură de vin.
   - Ba dimpotrivă, sunt mai hotărât ca oricând să aflu ce s-a întâmplat cu familia Johnson, mai ales acum că lucrurile au luat-o razna.
   Nish dădu din cap.
   - Cărămida a fost trimisă la analize suplimentare. Mă tem că n-am găsit amprente - e o suprafaţă imposibilă şi oricine o fi înfăşurat hârtia în jurul ei a fost suficient de atent să poarte mănuşi. Dar pot să-ţi spun că biletul prins de cărămidă a fost tipărit pe un alt tip de hârtie decât cea folosită pentru cartolină. Şi că a fost folosită o altă imprimantă.
   Sarah îşi puse paharul jos.
   - Adică au venit de la persoane diferite?
   - Nu obligatoriu, dar e posibil.
   - Are logică, spuse Sarah uitându-se la Murray. Nu-i aşa? O persoană o împinge pe Anna să cerceteze trecutul; alta o avertizează să se ţină deoparte.
   - Poate.
   Asemeni lui Nish, nici Murray nu se grăbea să confirme sau să infirme vreo teorie, dar ajungea şi el destul de repede la aceeaşi concluzie: nu aveau de-a face cu o singură persoană, ci cu două.
   Cartolina aniversară venise de la cineva care ştia ce s-a întâmplat cu Caroline Johnson şi voia ca Anna să pună întrebări. Biletul din seara precedentă era o altă poveste. O instrucţiune. O ameninţare.
   Fără poliţie. Opreşte-te înainte să păţeşti ceva.
   - De ce să trimiţi un avertisment, dacă nu eşti criminalul?
   Murray n-avea cum să nu aprobe logica lui Sarah.
   Oricine era persoana care aruncase cărămida prin geamul de la casa Annei era responsabil pentru moartea lui Tom şi Caroline Johnson şi părea că nu-şi încheiase încă socotelile cu familia Johnson. Murray trebuia să lămurească acest caz înainte ca Anna - sau fetiţa ei –- să păţească ceva.

Capitolul 31

Anna

   Mark şi Joan stau de vorbă, dar îi aud de parcă aş fi sub apă. Din când în când, unul dintre ei îmi aruncă o privire îngrijorată, înainte să-mi ofere un ceai sau nişte vin sau dar de ce nu dormi tu puţin?
   Nu de somn am nevoie. Ci să înţeleg ce naiba se întâmplă.
   Unde au fost părinţii mei tot anul trecut? Cum şi-au înscenat sinuciderile atât de convingător, încât n-a bănuit nimeni nimic? Şi - cel mai important - de ce au făcut-o?
   Nu are nicio logică. Nu am găsit dovada vreunei datorii, nimic care să sugereze că părinţii mei au mutat sume mari de bani din conturile lor înainte să dispară. Când s-a dat citire testamentelor, totul - mai mult sau mai puţin - mi-a revenit mie. Tata a împrumutat bani pentru firmă, dar abia după ce a murit el - şi Billy s-a prăbuşit - afacerea lor a început să aibă probleme. Părinţii mei nu erau faliţi - nu se poate să fi făcut asta din motive financiare.
   Mi se învârte capul.
   - Trebuie să vorbim, spun, când Joan iese din cameră.
   - Da, trebuie, spune Mark având un aer serios. După Crăciun, de îndată ce mama pleacă înapoi acasă la ea, să chemăm pe cineva să stea cu copilul şi să ieşim la cină. Să discutăm cum trebuie despre toate. M-am gândit: psihoterapeutul nu trebuie să fie cineva cunoscut mie, dacă asta este ceea ce te deranjează - pot să obţin o recomandare.
   - Nu, dar...
   Joan se întoarce cu un joc de Scrabble.
   - Nu eram sigură dacă aveţi unul, aşa că l-am adus pe-al meu. Vreţi să facem o partidă acum?
   Se uită la mine cu capul plecat într-o parte.
   - Cum te mai simţi, drăguţo? Ştiu că-ţi este foarte greu.
   - Sunt bine.
   Minciună prin omisiune; las să pară că starea mea ciudată se datorează durerii. Un alt Crăciun fără părinţii mei. Biata Anna! Îi este atât de dor de ei.
   Pun literele de la joc pe suport, în faţa mea, incapabilă să văd combinaţiile chiar şi pentru cele mai simple cuvinte. Ce-o să fac? Ar trebui să sun la poliţie? Mă gândesc la amabilul, serviabilul Murray Mackenzie şi simt cum mă cuprinde un nou val de ruşine. El m-a crezut. A fost singura persoană care a fost de acord că ceva nu era tocmai în regulă. Singura persoană care a fost de acord cu faptul că părinţii mei ar fi putut fi ucişi.
   Şi, în tot acest timp, n-a fost decât o minciună.
   - Jukebox! spune Joan. Şaptezeci şi şapte.
   - Dar sunt două cuvinte, nu?
   - În mod cert e unul singur.
   Îmi zboară gândul de la disputa lor relaxată.
   În ultimele 19 luni, de mai multe ori, durerea a fost înlocuită de un alt sentiment.
   Furie.
   - E perfect normal să simţi furie când îţi moare cineva drag, mi-a spus Mark la prima noastră şedinţă de consiliere. Mai ales când simţim că persoana care a murit a ales în mod conştient să ne părăsească.
   A ales în mod conştient.
   Mâna mea - ţinând litera E pe care am luat-o din grămada de pe mijlocul mesei - începe să tremure violent. Las litera pe suport şi-mi pun mâinile în poală, strângându-le între genunchi. Mi-am petrecut anul care s-a scurs încercând „să gestionez” - ca să folosesc vocabularul lui Mark - „furia generată de sinuciderile părinţilor mei”. S-a dovedit că era pe deplin justificată.
   Fiecare secundă în care trebuie să ţin acest secret îmi provoacă mai multă greaţă. Aş vrea ca Joan să nu fie aici. O întâlnesc abia a treia oară; cum aş putea s-o împovărez cu aşa ceva? Şi pe deasupra mai e şi Ajunul Crăciunului...
   Mark pune jos două litere.
   - EX.
   - Nouă, spune Joan.
   - Cred că o să-ţi dai seama că am puncte de la două cuvinte.
   - Ups! Greşeala mea. Optsprezece.
   - Fii cu ochii pe ea, iubito. Trişează îngrozitor.
   - Nu-l asculta, Anna.
   Hei, ştiţi ce? Se pare că totuşi părinţii mei nu au murit - doar s-au prefăcut.
   Nu mi se pare real.
   Gândul acesta pune stăpânire pe mine. Dar dacă aşa e?
   În ultimele două zile mi-am imaginat atât de tare prezenţa mamei, încât i-am simţit până şi parfumul; am văzut-o în parc. Dar dacă am invocat pur şi simplu o fantasmă? Dacă acea conversaţie pe care am avut-o pe treptele casei n-a fost decât o halucinaţie posttraumă prin care Mark a insistat atât de mult că pot trece?
   Înnebunesc. Mark avea dreptate. Trebuie să merg la un specialist.
   Dar a părut atât de real.
   Nici nu mai ştiu ce să cred.
   Puţin după ora 11, ne pregătim pentru slujba de la miezul nopţii. În hol se învălmăşesc haine, umbrele, căruciorul Ellei, iar eu mă gândesc la toţi oamenii pe care o să-i văd la biserică, toţi cei care-mi vor face urări de bine şi-mi vor spune că s-au gândit la mine şi vor zice cât de greu trebuie să fie fără Tom şi Caroline.
   Şi nu pot. Pur şi simplu nu sunt în stare.
   Stăm în prag, pe jumătate în casă, pe jumătate afară. Laura opreşte maşina pe stradă - nu mai este loc pe alee, cu maşina lui Joan înghesuită lângă a mea şi a lui Mark - şi sare din ea, înfăşurându-şi un fular în jurul gâtului. Se îndreaptă spre noi.
   - Ajun fericit!
   Se fac prezentările - mamă, ea este Laura, Laura, ea este Joan - şi în tot timpul ăsta inima îmi bate să-mi sară din piept şi mă holbez la pardoseală, în cazul în care ceea ce-mi trece prin cap mi s-ar putea citi pe faţă.
   - Ce mai faci, frumoaso? mă strânge Laura de umăr, mai mult din solidaritate decât din compasiune.
   Crede că ştie prin ce trec. Cum mă simt. Vina îmi întoarce intestinele pe dos. Mama Laurei a murit. A mea a minţit.
   - De fapt, nu mă simt prea grozav.
   Un val de îngrijorare.
   - Ce-i drept, arăţi un pic ciudat.
   - Crezi că ai mâncat ceva ce nu ţi-a priit?
   - E o perioadă atât de dificilă - e de înţeles.
   Intervin.
   - Cred c-o să rămân aici, dacă nu vă supăraţi.
   - Rămânem cu toţii acasă, spune Mark.
   Se preface că nu e mare lucru, chiar dacă ştiu că el şi familia lui nu au ratat niciodată slujba din Ajun de Crăciun.
   - Oricum n-am putut să ţin niciodată pasul când se cântă Gloria.
   - Nu, voi duceţi-vă. Eu şi Ella o să ne culcăm devreme.
   - Dacă eşti sigură, draga mea... spune Joan, care se află deja pe aleea cu maşini.
   - Sunt sigură.
   - Rămân eu să am grijă de ea, spune Laura şi urcă treptele, iar în ochi i se citeşte îngrijorarea.
   - Sunt bine.
   Nu vreau să fac o scenă. Zâmbesc firav, în semn de scuze.
   - Îmi pare rău. Mă doare capul. Adică, aş prefera să fiu singură.
   Cei trei schimbă priviri între ei. Îl văd pe Mark cântărind în minte dacă este în regulă să mă lase singură; dacă voi fi în siguranţă de capul meu.
   - Sună dacă te răzgândeşti. Vin să te iau.
   - Să te faci bine cât mai repede, spune Laura şi mă îmbrăţişează cum trebuie de data asta, părul ei gâdilându-mi obrazul. Crăciun fericit!
   - Bucuraţi-vă de seara de Ajun!
   Închid uşa şi mă lipesc cu spatele de ea. Pretextul că mi-ar fi rău este doar pe jumătate fals. Mă doare capul şi am membrele înţepenite de la tensiune.
   Îi desfac Ellei costumul matlasat de iarnă şi o ridic din cărucior, apoi o iau în camera de zi s-o hrănesc.
   Ochii Ellei dau să se închidă când aud un zgomot din bucătărie. Rita tresare. Expir încet, încercând să-mi controlez bătăile inimii, care-mi bubuie în piept, apoi o iau pe Ella de la sân şi-mi aranjez bluza.
   Cu grijă, cu o mână de zgarda Ritei, traversez holul. Din bucătărie aud hârşâitul unui scaun pe gresie.
   Deschid uşa.
   Mirosul delicat de iasomie mă avertizează că nu trebuie să ţip.
   Mama stă la masă. Ţine mâinile în poală, cu două degete sucind materialul aceleiaşi rochii ieftine de lână pe care o purta şi mai devreme. Are haina pe ea, chiar dacă maşina de gătit degajă o căldură care face ca hainele groase să fie complet nepotrivite înăuntru şi e cumva ciudat s-o văd stând ca un musafir în bucătăria care a fost cândva a ei.
   E singură. Simt un val de furie la gândul că tatăl meu nu a avut curajul să dea ochii cu mine direct; că a trimis-o pe mama prima, să atenueze lovitura. Tatăl meu. Atât de sigur pe el în afaceri. Plin de ironii în faţa clienţilor. Aproape arogant cu agenţii de vânzări, care îi sorbeau cuvintele, însetaţi să dobândească ideile lui înţelepte care i-ar fi făcut să aibă propriul lor nume atârnat într-o bună zi deasupra unui showroom. Şi totuşi nu are îndrăzneala să dea ochii cu fiica lui. Să recunoască ce-a făcut.
   Mama nu spune nimic. Mă întreb dacă nu cumva şi ei i-a pierit curajul, apoi îmi dau seama că este transfigurată cu ochii la Ella.
   Vorbesc ca să rup vraja.
   - Cum ai intrat?
   Tăcere.
   - Am păstrat o cheie de la uşa din spate.
   Îmi pică fisa.
   - Ieri, în bucătărie, ţi-am simţit parfumul.
   Dă din cap.
   - Am pierdut noţiunea timpului. Aproape că m-ai prins.
   - Credeam că-mi pierd minţile!
   Strigătul meu o sperie pe Ella şi încerc să mă calmez, de dragul ei.
   - Îmi pare rău.
   - Ce-ai căutat aici?
   Mama închide ochii. Are un aer obosit şi pare mult mai bătrână decât înainte... înainte să moară, ar vrea mintea mea să spună.
   - Am venit să te văd. Voiam să-ţi spun totul. Dar nu erai singură - am intrat în panică.
   Mă întreb de câte ori şi-o fi folosit cheia, intrând şi ieşind din casă ca o fantomă. Gândul acesta mă face să mă cutremur. O mut pe Ella de pe un şold pe altul.
   - Unde ai fost?
   - Am închiriat un apartament în nord. E - face o grimasă - modest.
   Mă gândesc la sentimentul de nelinişte pe care l-am avut în ultimele câteva zile.
   - Când te-ai întors?
   - Am venit joi.
   Joi. Pe 21 decembrie. Aniversarea... zilei în care nu a murit. Nu a murit. Îmi repet asta, încercând să înţeleg.
   - Stau la Hope de-atunci, spune ea şi roşeşte uşor.
   Hope este un hostel susţinut de biserică, aflat lângă mare. Se ocupă de banca de alimente, colectează donaţii în haine şi obiecte de igienă şi oferă găzduire temporară femeilor nevoiaşe, în schimbul efectuării unor treburi domestice. Îmi vede expresia feţei.
   - Nu e chiar aşa de rău.
   Mă gândesc la hotelurile de cinci stele de care s-au bucurat părinţii mei şi mi-o închipui pe mama în genunchi, spălând WC-uri în schimbul unui pat într-un dormitor comun, alături de alte femei lipsite de noroc.
   Mama se uită la Ella.
   - E frumoasă.
   Îmi încolăcesc braţele în jurul fiicei mele, protector, de parcă dacă aş ascunde-o din faţa ochilor ei aş putea s-o feresc de minciunile bunicii sale, dar Ella se arcuieşte de spate şi se împotriveşte îmbrăţişării mele. Se suceşte să vadă persoana străină din bucătăria noastră, această femeie subţirică, neîngrijită, care se uită la ea cu ochi înceţoşaţi, de care eu nu vreau să ţin cont.
   Nu vreau.
   Şi totuşi simt o durere în piept care nu are nicio legătură cu moartea părinţilor mei şi totul are de-a face cu durerea pe care o văd pe faţa mamei. Cu dragostea. O dragoste atât de tangibilă, că face arc între noi; atât de tangibilă, că sunt convinsă că şi Ella o simte. Întinde o mânuţă dolofană către bunica ei.
   Un an întreg, îmi reamintesc eu.
   Fraudă. Conspiraţie. Minciuni.
   - Aş putea s-o ţin în braţe?
   Îndrăzneala ei îmi taie răsuflarea.
   - Te rog, Anna. Doar o dată. E nepoata mea.
   Sunt atât de multe lucruri pe care le-aş putea spune. Că mama a renunţat la orice drepturi legate de familie în noaptea în care şi-a înscenat moartea. Că un an de minciuni înseamnă că nu merită recompensa mânuţei dolofane a Ellei în mâna sa, a căpşorului său proaspăt spălat, mirosind a pudră de talc. Că a ales să fie moartă şi, cel puţin în privinţa fiicei mele, aşa va şi rămâne.
   În loc să spun toate astea, mă îndrept către mama şi-i dau copilul.
   Pentru că este un moment de genul acum ori niciodată.
   De îndată ce poliţia va afla ce-a făcut, o vor lua oricum. Un proces. Închisoare, circul mediatic. I-a pus pe poliţişti să-l caute pe tata, când tot timpul acela ea a ştiut că el nu păţise nimic. A pretins banii de asigurare. Furt, fraudă, timpul poliţiei folosit aiurea... Îmi vâjâie capul la gândul tuturor infracţiunilor pe care le-au comis şi la teama nou apărută că acum sunt şi eu complice la ele.
   Părinţii mei şi-au făcut asta cu mâna lor.
   Dar eu nu sunt parte din povestea asta. Şi nici Ella.
   Fiica mea n-ar trebui pedepsită pentru faptele altor oameni.
   Singurul lucru pe care i-l pot oferi este o îmbrăţişare din partea bunicii pe care nu o va cunoaşte niciodată.
   Mama o ia atât de delicat, de parcă ar fi făcută din sticlă. Cu uşurinţa dată de experienţă, o cuibăreşte în pliul braţului ei şi analizează fiecare mic detaliu.
   Stau la câţiva paşi distanţă, simţind mâncărimi pe tot corpul.
   Unde este tata? De ce s-a întors mama acum? De ce s-a întors, de fapt? O sută de întrebări îmi trec prin cap şi nu mai pot să suport. O iau pe Ella înapoi atât de rapid, că scoate un ţipăt, surprinsă. O liniştesc în braţe, apăsând-o pe pieptul meu când încearcă să se întoarcă din nou spre bunica ei, care oftează încet - nu ca o mustrare, ci mai degrabă de mulţumire. Ca şi cum nepoata ei ar fi tot ce contează.
   Pentru o clipă, eu şi mama ne privim în ochi; cel puţin suntem de acord asupra acestui lucru.
   - Trebuie să pleci. Acum.
   Cuvintele sună mai aspru decât am intenţionat, dar nu mai am încredere în mine să mă ţin de ce mi-am propus. Faptul că am văzut-o pe fiica mea în braţele mamei mi-a înmuiat inima. Simt că încep să ezit.
   M-a minţit.
   Trebuie să fac ceea ce este corect. Trebuie să-i spun lui Mark, celor de la poliţie.
   Dar e mama mea...
   - Zece minute. Vreau să-ţi spun ceva şi, dacă mai ai aceeaşi părere după...
   - Nu e nimic ce mi-ai putea spune care să...
   - Te rog. Doar 10 minute.
   Linişte. Aud pendula din hol, strigătul unei bufniţe în grădină.
   Apoi mă aşez.
   - Cinci.
   Se uită la mine şi dă din cap. Trage adânc aer în piept şi apoi expiră încet.
   - Eu şi tatăl tău n-am mai fost fericiţi împreună de foarte mulţi ani.
   Cuvintele se potrivesc de parcă le-aş fi anticipat.
   - Şi n-aţi putut să vă despărţiţi, cum fac oamenii normali?
   O mulţime dintre prietenii mei au părinţi divorţaţi. Două case, două vacanţe, două rânduri de cadouri... nimeni nu-şi doreşte ca părinţii săi să se separe, dar chiar şi un copil poate învăţa să înţeleagă că nu e sfârşitul lumii. M-aş fi descurcat.
   - Nu e atât de simplu.
   Îmi amintesc că m-am ascuns odată în camera mea cu iPodul pornit la maximum ca să acopăr certurile de la parter. Întrebându-mă dacă acolo se încheiau lucrurile; dacă aveau să divorţeze. Apoi, dimineaţă, când am coborât, totul era calm. Tata îşi bea cafeaua. Mama fredona ceva în timp ce mai punea nişte pâine prăjită pe masă. Se prefăceau că totul e bine. Şi la fel am făcut şi eu.
   - Te rog, Anna, lasă-mă să-ţi explic.
   O s-o ascult. Iar apoi, când Mark se va întoarce acasă, o să-i spun.
   La naiba cu ce-o să creadă Joan. O să sun şi la poliţie. Pentru că, odată ce toată lumea va şti, o să mă pot distanţa şi eu de schema nebunească pusă la cale de părinţii mei ca alternativă preferabilă la divorţ.
   - Ai găsit o sticlă de votcă sub pupitrul din birou.
   M-a urmărit.
   Şi eu care credeam că înnebunesc. Că văd fantome.
   - Ai mai găsit şi altele?
   Vocea ei este calmă. Se uită fix la masa din faţa ei.
   - Erau ale tatei, nu-i aşa?
   Ochii ei îi fixează pe ai mei. Mă cercetează cu privirea şi mă întreb dacă nu cumva îmi poartă pică pentru că nu mi-am dat seama de asta mai devreme, pentru că am lăsat-o să poarte povara asta singură.
   - Dar de ce le ascundea? Nu era un secret pentru nimeni că-i plăcea să bea.
   Mama închide ochii pentru o clipă.
   - E o diferenţă între a-ţi plăcea să bei şi a avea nevoie să bei, spune mama, apoi ezită. Se pricepea să ascundă asta, la fel ca majoritatea alcoolicilor. Avea grijă să ascundă lucrul ăsta de tine, de Billy.
   - Unchiul Billy nu ştia?
   Mama râde amar.
   - Femeia de serviciu a găsit o sticlă de votcă ascunsă în coşul de gunoi de sub biroul tatălui tău. I-a dus-o lui Billy, în caz că ajunsese acolo din greşeală. Am intrat în panică. I-am spus lui Billy că era a mea. Am spus că am cumpărat marca greşită şi că nimeni n-ar fi băut-o, aşa că am aruncat-o. Nu m-a crezut, dar nici n-a insistat. Presupun că nu voia să ştie.
   Se opreşte şi se uită la mine, cu lacrimi în ochi.
   - Aş vrea să-mi fi spus că ştii că tata bea. N-ar fi trebuit să treci prin aşa ceva de una singură.
   Ridic din umeri, purtându-mă iar ca o adolescentă obtuză. Nu vreau să-i împărtăşesc secrete. Nu acum. Adevărul este că n-aş fi spus nimic niciodată. Detestam faptul că ştiam. Voiam să trăiesc în bula mea de fericire, prefăcându-mă că totul era perfect şi să nu iau în seamă niciodată miile de semne care-mi spuneau că lucrurile nu stăteau chiar aşa.
   - Ei bine, spune mama şi trage din nou adânc aer în piept, când era beat - şi numai atunci - se grăbeşte să insiste asupra acestui fapt, de parcă ar fi mare diferenţă; de parcă ceva din toate astea ar face vreo nenorocită de diferenţă având în vedere tot ce-au făcut - mă lovea.
   Lumea mea începe să se învârtă.
   - Nu a intenţionat niciodată să facă asta - întotdeauna îi părea atât de rău. Îi era atât de ruşine de ceea ce făcuse.
   Ca şi cum asta ar fi îndreptat cu ceva situaţia.
   Cum poate fi atât de calmă? Atât de detaşată? Mi-l imaginez pe tata - râzând, necăjindu-ne în glumă - şi încerc să-mi reprim amintirile. Mă gândesc la certurile care se încheiau abrupt când mă întorceam eu acasă; la schimbările din aer pe care mă chinuiam să le ignor. Mă gândesc la prespapierul făcut bucăţi; la sticlele ascunse prin casă. L-am văzut mereu pe tata ca pe un rebel adorabil. Un bărbat locvace, jovial, generos. Căruia îi plăcea să bea, din când în când mai grosolan, dar fundamental bun. Un om de treabă.
   Cum am putut să mă înşel atât de tare?
   Dau să zic ceva, dar mama mă opreşte.
   - Te rog, lasă-mă să termin. Dacă nu spun tot acum, nu ştiu dacă mai am puterea s-o mai fac.
   Aşteaptă, iar eu confirm încetişor din cap.
   - Sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştii, Anna - şi nici nu vreau să le afli. Măcar de atâta lucru te pot scuti. Ajunge să spun că mi-era frică de el. Foarte, foarte frică.
   Se uită afară pe fereastră. Lumina din grădină e aprinsă, iar umbrele de pe terasă pâlpâie când o pasăre trece în zbor deasupra felinarului.
   - Tom a dat-o-n bară la serviciu. A făcut un împrumut în numele firmei fără să-i spună lui Billy şi nu au mai fost în stare să plătească ratele. Compania a început s-o ia la vale - da, ştiu că Billy trebuie să-ţi fi spus că totul era în regulă, dar aşa era unchiul tău. Tom era îngrozit - trei generaţii şi el băgase firma în datorii. A născocit un plan nebunesc. A vrut să-şi însceneze moartea. Avea să dispară, eu ceream să mi se plătească poliţa de asigurare de viaţă, iar apoi, după vreun an, avea să apară din nou la un spital, pretinzând că avea amnezie.
   - Şi tu ai fost de acord cu aşa ceva? Nici nu-mi pot...
   - M-am gândit că era răspunsul la rugăciunile mele, spune ea râzând fals. În cele din urmă, aveam să fiu liberă. Ştiam că aveau să fie repercusiuni când avea să se întoarcă, dar nu mă puteam gândi decât la cum ar fi fost să nu-mi mai fie teamă.
   Mă uit la ceas. Cât durează slujba de la miezul nopţii?
   - Aşa că ai fost de acord. Tata a dispărut.
   Aş vrea să ştiu cum a făcut să pară că a fost o sinucidere, dar detaliile mai pot aştepta până când aflu cum se încheie toată povestea.
   - Erai în siguranţă. Şi apoi m-ai...
   M-ai părăsit şi tu, aş vrea să spun, dar nu o fac. Ţin emoţiile departe de toate astea; tratez totul ca pe un studiu de caz de la serviciu. O poveste îngrozitoare, şocantă, care i s-a întâmplat altcuiva.
   - Doar că nu eram în siguranţă, spune mama. Am fost naivă să cred că aşa va fi. El continua să mă sune. Ba chiar a şi venit acasă, o dată. Voia bani pentru un paşaport fals. Documente. Chirie. Spunea că asigurarea de viaţă era a lui; că eu i-am furat-o. S-a răzgândit în ceea ce priveşte pretinsa amnezie; spunea că n-o să ţină. Voia bani ca să înceapă o nouă viaţă. Spunea c-o să-mi facă rău dacă nu plătesc. Am început să-i dau sume mici de bani, dar voia tot mai mulţi.
   Se apleacă în faţă şi întinde mâinile către mine. Mă uit la ele, dar nu fac nicio mişcare să o iau de mâini.
   - Banii erau pentru viitorul tău - erau moştenirea ta atunci când noi nu aveam să mai fim pe lume. Am vrut să-i ai tu. Nu era corect să-i ia el.
   Mă simt amorţită. Mă tot chinui să pun în balanţă această versiune a tatălui meu cu bărbatul care am crezut eu că era.
   - Nu ştii de ce este în stare, Anna, spune mama. Sau cât de înspăimântată am fost. Tatăl tău a murit ca să-şi plătească datoriile. Eu am murit ca să scap de el.
   - Şi atunci de ce te-ai întors? întreb, iar cuvintele mele sunt pline de amărăciune. Ai obţinut ce-ai vrut. Ţi-ai căpătat libertatea. De ce te-ai întors?
   Mama lasă între noi o tăcere care mă face să mă cutremur înainte chiar să aud răspunsul.
   - Pentru că m-a găsit.

Capitolul 32

   Sunt o persoană temperamentală. Nu e toată lumea la fel?
   Nu sunt nici mai mult, nici mai puţin gata să-mi pierd controlul decât tine; nici mai mult, nici mai puţin predispus să-mi sară ţandăra decât eşti tu. Totul ţine de declanşatori.
   Toţi avem câte unul. Doar pentru că tu încă nu l-ai găsit pe-al tău nu înseamnă că nu este acolo. Mai bine să ştii de el, altfel într-o bună zi altcineva o să-ţi apese butonul şi ceaţa roşie te va învălui.
   Cunoaşte-ţi declanşatorul şi-l vei putea stăpâni. Cel puţin, asta zice teoria.
   Al meu este alcoolul.
   Nu sunt beţivul stereotipic. N-o să mă găseşti dormind în pragul uşii, cu pantalonii uzi şi cu o cutie de bere Tennet’s Extra într-o mână. N-o să mă preling pe stradă, urlând la trecători. Luându-mă la bătaie.
   Sunt ceea ce se cheamă alcoolic funcţional.
   Port costume elegante. Întotdeauna am părut pieptănat şi aranjat. Fac glume cu clienţii, pălăvrăgesc cu ei. Le zâmbesc angajaţilor. Un pahar la prânz? De ce nu? - am încheiat o vânzare grozavă!
   Banii uşurează mult lucrurile. Uitaţi-vă la publicul de la cursele de cai, uitaţi-vă la tinerii cu pălăriile lor elegante, fâţâindu-se de colo-colo cu un pahar de şampanie în fiecare mână. E distractiv, nu-i aşa? Dar ia schimbaţi pălăriile elegante cu căciuli murdare şi vinul spumant cu coniac pentru gătit şi-o să traversaţi strada ca să vă ţineţi departe de aşa ceva.
   Banii înseamnă butelcuţe argintii de buzunar la un eveniment sportiv în curtea şcolii, când sticlele de whiskey ascunse în pungi de hârtie maronie ar genera stupoare. Banii înseamnă că poţi să bei câteva Bloody Mary în dimineţile de duminică, gin & tonic după serviciu, Pimm’s de fiecare dată când apare soarele şi nimeni nu se va uita strâmb la tine.
   Aveam şi eu stimulentele mele, desigur. Nu poţi să bei un Bloody Mary când eşti la un test drive, dar poţi să sorbi dintr-o sticlă de apă în care ai pus votcă. Poţi să tragi o duşcă din ceva ascuns în birou, într-un ghiveci de flori sau sub scară.
   Când am început să beau, o făceam de plăcere.
   Mai târziu, beam pentru că nu mă puteam opri.
   Undeva pe drum, mi-am pierdut direcţia.
   Copilul m-a prins în capcană. Tu îţi doreai căsătorie, casă, excursii cu familia la grădina zoologică. Eu voiam vechea mea viaţă.
   Îmi era dor de Londra. Mi-era dor de nopţi zgomotoase petrecute prin baruri, unde agăţam pe cineva pentru câte o aventură de-o noapte, fără să-mi pese că patul era rece când mă trezeam. Mi-era dor să iau acasă cecul de salariu fără să-mi fac griji dacă afacerea şi-l putea permite sau nu. Mi-era dor de libertatea mea.
   Asta m-a făcut să fiu o persoană răutăcioasă. Una ranchiunoasă. Una furioasă. Lucruri cu care mă puteam descurca - câtă vreme nu intervenea băutura.
   Declanşatorul meu este alcoolul.
   Alcoolul mă face să-mi pierd controlul. Mă amorţeşte şi nu-mi mai dau seama de consecinţele acţiunilor mele. Îmi face pumnii să zboare.
   Ştiu o mulţime de lucruri despre alcoolicii funcţionali. Acum ştiu o mulţime şi despre furie.
   Ştiam multe şi pe-atunci.
   Mai puţin cum să mă opresc.

Capitolul 33

Anna

   Mama scoate o bucată de hârtie din buzunar şi o despătureşte. E o copie alb-negru a interiorului unei cartoline.
   Sinucidere? Mai gândeşte-te.
   Cartolina care mi-a fost trimisă mie.
   Mă gândesc la cât de dificilă a fost ziua aceea; cum m-am trezit cu o durere strângându-mi inima şi cum fiecare minut mi s-a părut a fi o oră. Mă gândesc la pumnul în stomac pe care l-am simţit când am scos cartolina şi am văzut urarea Aniversare fericită şi la greaţa care m-a cuprins când am citit mesajul din interior.
   Pe copia mamei, sub mesajul tipărit şi subliniat cu un marker roşu, mai este un rând.
   Aş putea să-i spun totul...
   - Tata a trimis-o?
   Dă încet din cap, ezitând.
   - Dar de ce?
   - Ca să-mi arate că nu puteam scăpa aşa uşor? Că mă putea controla, chiar şi de dincolo de mormânt? Spune mama şi lacrimile îi curg pe obraji. Am crezut c-am fost aşa deşteaptă. M-am dus undeva unde n-am fost niciodată împreună - undeva unde nu mai fusesem de ani de zile. Am închiriat un apartament oribil pentru că era singurul loc în care proprietarul nu-mi ceruse referinţe. Am curăţat toalete pentru bani plătiţi la negru, nu am intrat pe internet, n-am avut niciun contact cu nimeni, chiar dacă mi-aş fi dorit - Anna, mi-am dorit atât de mult! Şi tot m-a găsit.
   E prea mult să pot asimila ce se întâmplă.
   - Va trebui s-o iei cu începutul. Nu înţeleg cum a reuşit tata să facă asta - a existat un martor... femeia aceea l-a văzut sărind.
   Mama nu zice nimic, dar ochii ei vorbesc de la sine.
   Mi se învârte capul.
   - Tu ai sunat la 999. Diane Brent-Taylor. Tu ai fost.
   Poate că oi fi fost eu prima persoană din familie care a mers la universitate, dar asta nu m-a făcut mai isteaţă decât generaţiile anterioare. Am ştiut dintotdeauna că mama e o tipă deşteaptă - mult prea deşteaptă ca să lucreze la recepţie la Johnson’s Cars - dar şiretenia... e greu de acceptat.
   - A planificat totul timp de câteva săptămâni. Nu vorbea despre nimic altceva. M-a obligat să repet, la nesfârşit, şi de fiecare dată când făceam o greşeală, mă rănea. Mi-a dat un telefon mobil de pe care să sun; m-a făcut să-l ţin afară, în bătaia vântului, cât am vorbit, aşa încât vocea mea să fie distorsionată. S-a gândit la toate.
   - Ar fi trebuit să te duci la poliţie.
   Zâmbeşte trist.
   - Uşor de zis acum. Dar când cineva deţine controlul asupra ta în felul acela... e mai greu.
   Mă gândesc la meseria mea, la toţi copiii din jurul globului pe care mă străduiesc atât de aprig să-i apăr. Atât de mulţi dintre ei sunt abuzaţi, intimidaţi, obligaţi să facă tot felul de lucruri. Atât de mulţi dintre ei ar putea să spună despre asta unui profesor, unui prieten. Şi totuşi, atât de puţini o fac.
   - M-am tot gândit că n-o să meargă cu planul până la capăt. Că era doar o fantezie. Şi apoi, într-o bună zi s-a trezit şi-a spus: „Astăzi. O fac astăzi. Cât e Anna plecată”.
   Îmi amintesc dimineaţa aceea.
   - Să te distrezi, mi-a spus el.
   Eram în întârziere, scotocind prin geantă după chei, cu o bucată de pâine prăjită în mâna liberă. Tata stătea la insula din bucătărie, citind ziarul Daily Mail şi bând o cafea neagră şi tare. Era nevoie de două ceşti să-l ridice din pat; trei, înainte să poată face conversaţie; o a patra când ajungea la birou, ca să-i tureze toate motoarele.
   - Munceşte din greu, dar să te şi distrezi pe măsură, mi-a spus el şi mi-a făcut cu ochiul.
   Şi asta a fost tot. Nu m-a îmbrăţişat, nu mi-a zis că mă iubeşte şi nici nu mi-a dat vreun sfat înţelept pe care să-l preţuiesc mai târziu.
   Doar munceşte din greu, dar să te şi distrezi pe măsură.
   În lunile de după moartea lui am hotărât că-mi părea bine că lipsise orice urmă de ceremonial. Însemna că nu plănuise să se sinucidă, am decis eu. Dacă ar fi ştiut că aceea era ultima oară când avea să mă vadă, lucrurile ar fi stat altfel.
   Dar ştia. Doar că nu-i păsase.
   - Ziua aceea a fost îngrozitoare, spune mama. S-a luat la ceartă cu toată lumea. Cu Billy, cu agenţii de vânzări, cu mine. Credeam că se preface - că voia să facă sinuciderea să pară mai convingătoare - dar mă întreb dacă nu cumva erau emoţiile la mijloc. I-am spus că nu era prea târziu să se răzgândească - că aveam să găsim o cale să înapoiem banii pe care-i datoram - dar îl ştii pe tatăl tău. A fost întotdeauna încăpăţânat.
   Oare chiar îl ştiu pe tata? Nu mai sunt convinsă de asta.
   - Când s-au terminat orele de program, am plecat fiecare separat. El a luat un Audi de la serviciu, spunându-i lui Billy că voia să vadă cum se conduce. Aia a fost ultima oară când l-am văzut.
   Nu mai pot să stau locului. Mă duc la fereastră şi mă uit în grădină, la dafinul mare din ghiveci şi la trandafirii pe care mama i-a direcţionat să crească pe gardul dintre casa noastră şi cea a lui Robert. Arunc o privire în sus, spre casa lui Robert, şi mă gândesc la planurile sale de extindere şi la ideile mele iraţionale cum că ar fi avut ceva de-a face cu iepurele care a apărut pe treptele casei noastre.
   Trag draperiile.
   - Şi ce s-a întâmplat după aia?
   - Înţelegerea a fost să nu aud nimic de el până la 10 dimineaţa. El trebuia să caute orarul mareelor; ştia că la flux, dacă un trup este îngreunat de ceva, poate fi târât în larg, în adâncurile mării. Că e posibil să nu fie găsit niciodată, spune mama şi se cutremură. Dar la 9 jumate mi-a trimis un mesaj în care-mi spunea că-i pare rău.
   Faţa mamei se schimonoseşte de durere şi văd că se chinuie să nu plângă.
   - Şi nu ştiam dacă-i pare rău pentru ceea ce mă obliga să fac, pentru toate acele dăţi când m-a rănit sau dacă era pur şi simplu o altă părticică din planul lui.
   Traversez din nou bucătăria şi pun fierbătorul de apă pe maşina de gătit, apoi mă răzgândesc şi-l iau de-acolo. Scot două pahare şi sticla de whiskey rezervată pentru punciuri fierbinţi şi-mi torn un deget din lichidul gros, de culoarea chihlimbarului. Mă uit la mama şi ridic sticla, dar ea dă din cap că nu vrea. Eu îl sorb pe-al meu şi-l ţin în gură până când simt că mă arde.
   - La 10 a venit al doilea mesaj. Nu mai pot face asta. Am început să cred că într-adevăr avea să se sinucidă. Am hotărât că trebuie să merg mai departe cu planul. Că nimeni nu putea dovedi că aş fi ştiut ceva despre asta. Am făcut ceea ce-mi spusese el să fac. Am răspuns la mesajul lui, apoi am sunat la poliţie. Te-am sunat pe tine.
   Un val subit de mânie.
   - Ai idee cât de înspăimântător a fost telefonul acela?
   Nici nu-mi mai amintesc cum am condus înapoi până acasă; îmi amintesc doar panica oarbă la gândul că tata nu avea să mai fie găsit. Că vom ajunge prea târziu.
   - Ar fi trebuit să-mi spui!
   - Am comis o infracţiune! spune mama şi se ridică.
   Când se îndreaptă spre mine, fac un pas înapoi. N-aş vrea - picioarele se mişcă ca şi cum ar avea voinţă proprie - dar asta o opreşte în loc, iar în ochi i se citeşte durerea.
   - Am fi putut să ajungem la închisoare - încă mai e posibil! N-am vrut să-ţi distrugem şi ţie viaţa cum am făcut cu a noastră.
   Nu mai spunem nimic. Mai iau o gură de whiskey. E trecut de miezul nopţii. Mark şi Joan se vor întoarce acasă în curând.
   - Am ţinut o slujbă de înmormântare pentru voi, spun eu încet. Laura s-a ocupat de tot. Billy a ţinut o cuvântare.
   Mă gândesc la tânărul capelan care a plâns la anchetă. Care m-a căutat după aceea şi mi-a luat mâinile în ale sale şi mi-a spus că-i pare rău că acţiunile lui n-au fost de-ajuns ca s-o salveze pe mama de sine însăşi.
   Un gând îmi trece prin minte.
   - Aseară cineva a aruncat o cărămidă prin geamul de la camera Ellei.
   - O cărămidă? întreabă mama şi se uită îngrozită la Ella.
   - N-a păţit nimic. Era jos cu Mark. Era şi un bilet prins de cărămidă, avertizându-ne să nu ne ducem la poliţie. Să încetăm înainte să păţim ceva.
   Mă uit la mama, care şi-a acoperit gura cu mâinile, cu degetele răsfirate peste ochi.
   - Nu. Nu, nu, nu.
   Mă cuprinde teama.
   - Tata a făcut aşa ceva?
   Tăcere.
   Mă ridic.
   - Trebuie să pleci.
   - Anna, te rog...
   - Mark se va întoarce în curând.
   - Sunt atât de multe lucruri despre care trebuie să vorbim.
   Mă urmează pe hol, încercând să vorbească cu mine, dar nu vreau s-o ascult. Nu mai pot să ascult. Deschid uşa, verific că nu e nimeni pe stradă, apoi o împing afară în frig, şi, pentru a doua oară astăzi, îi închid mamei uşa în faţă.
   Mă reazem cu spatele de panoul de sticlă colorată. Mă întreb dacă va bate şi va suna la fel cum a făcut azi-dimineaţă. Linişte pentru câteva clipe, apoi îi aud paşii pe trepte, pe pietriş. Tăcere.
   Mintea mea se învârte. Tatăl meu a fost un bărbat violent. Atât de crud cu mama, că ea şi-a înscenat moartea ca să scape de el.
   Şi acum el vine după mine.

Capitolul 34

Murray

   Când Murray se trezi în dimineaţa de Crăciun, partea de pat a lui Sarah era rece. În timp ce o căuta prin casă, simţi gheara familiară a panicii care-l cuprindea. Uşa din spate era descuiată şi Murray se blestemă că lăsase cheia afară, dar când deschise uşa grăbit şi fugi în grădină, o găsi pe Sarah stând tăcută pe bancă.
   Era desculţă, umezeala de pe bancă strecurându-se în halatul de bumbac pe care-l purta peste cămaşa de noapte. Îşi cuprinsese cu braţele ei subţiri genunchii strânşi la piept, iar o cană de ceai îi încălzea mâinile, înnegrite de la pământ.
   Ignorând umezeala, Murray se aşeză pe bancă lângă ea. Gradina era îngustă, cu un strat de legume cândva bine îngrijit la un capăt, unde mai erau şi o mică seră şi o fâşie rectangulară de gazon între cele două paturi vegetale înălţate cu traverse de lemn ca cele pentru calea ferată. Mai aproape de casă, unde stăteau el şi Sarah, era o terasă pătrată, mărginită de ghivece. Murray le uda în rarele ocazii în care clima britanică nu asigura suficientă ploaie, dar nu ştia ce să taie din ele şi ce să păstreze, aşa încât treptat culoarea dispăruse de pe terasă.
   - Uite!
   Murray urmări privirea lui Sarah către cel mai mare ghiveci, în care fusese înfiptă o împletitură conică de salcie, pe post de arac. La un moment dat creşteau nişte plante acolo, îşi aminti Murray, cu flori de un roz-pal, la fel de fine ca şerveţelele din hârtie, înainte să se usuce şi să moară, din care nu mai rămăseseră decât nişte beţe uscate agăţate de salcie. Beţele erau acum pe jos, iar pământul - curăţat de buruieni şi proaspăt săpat.
   - Arată cu mult mai îngrijit.
   - Da, dar uite!
   Murray se uită. Într-un colţ al împletiturii, unde salcia era înfiptă în pământ, se zărea un mic colţişor verde deschis. Murray simţi un licăr de speranţă când Sarah îşi strecură mâna într-a lui.

   - Crăciun fericit!
   Cina consta din piept de curcan cu tot felul de garnituri.
   - Tu stai acolo, spuse Sarah, împingându-l pe Murray spre canapea. Relaxează-te.
   Era greu să te relaxezi când o auzeai pe Sarah înjurând pentru că mai multe oale au început să fiarbă în acelaşi timp, iar altceva s-a dovedit a fi „ca naiba de fierbinte”. După o vreme, Murray băgă curios capul pe uşă.
   - Ai nevoie de ajutor?
   - Mă descurc.
   Erau tigăi peste tot, chiar şi pe jos câteva, iar una stătea într-un echilibru instabil pe pervazul ferestrei.
   - Dar suntem doar noi doi, nu?
   - O să ne rămână resturi şi pentru mâine.
   Şi pentru următoarele trei săptămâni, îşi spuse Murray în sinea lui.
   - Of, rahat, am ars sosul cu pesmet şi usturoi.
   - Detest sosul cu pesmet şi usturoi.
   Murray desfăcu şorţul de pe Sarah. O împinse cu blândeţe pe un scaun.
   - Stai aici. Relaxează-te.
   În timp ce amesteca în sos, simţea că Sarah îl priveşte. Se întoarse spre ea.
   Îşi rodea o pieliţă de pe marginea unei unghii.
   - Spune-mi adevărul: e mai simplu când sunt la Highfield?
   Murray n-o minţise niciodată.
   - Mai simplu? Da. La fel de plăcut? Nici pe departe.
   Sarah digeră răspunsul lui.
   - Mă întreb dacă-l interesează banii ei.
   Trecu ceva până când Murray să înţeleagă la cine se referea.
   - Mark Hemmings?
   - Anna crede că Mark nu i-a cunoscut niciodată părinţii, dar noi ştim că mama ei, Caroline, avea stabilită o întâlnire cu el. Şi mai ştim că Tom şi Caroline valorau o grămadă de bani împreună.
   Sarah îşi turnă o porţie mică de vin şi se ridică să umple şi paharul lui Tom.
   - Caroline se duce să-l vadă pe Mark când este distrusă de moartea soţului ei. Îi mărturiseşte că valorează ceva de genul câteva milioane de lire. Mark îi face felul şi se mută cu fiica ei. Bum!
   Murray părea sceptic.
   - Presupun că e o teorie puţin mai convingătoare decât teoria ta conform căreia Caroline ar fi fost omorâtă pentru că a depus o contestaţie la planurile de extindere ale vecinului ei.
   - N-am eliminat de tot nici varianta aceea. Dar cred că banii sunt un motiv mai bun.
   - Mark şi Anna nu sunt căsătoriţi. Nu o va moşteni în mod automat.
   - Da, spuse Sarah pe un ton sinistru, dar lucrează la asta. Şi de îndată ce pune mâna pe bani şi pe casă...
   Făcu un semn, trecându-şi un singur deget peste gât, scoţând şi un sunet melodramatic, ca şi cum s-ar fi înecat.
   Murray râse de mima macabră a lui Sarah şi începu să pregătească farfuriile, acoperind cu sos bucăţile de cartof ars, dar gândul că Anna Johnson ar fi putut fi în pericol îl făcu să se cutremure.
   - Imediat ce se termină vacanţa, o să văd ce pot face cei de la Criminalitate Informatică cu numărul de pe care a sunat cea care pretindea că este Diane Brent-Taylor. Pun pariu că persoana care a aruncat cărămida prin geamul de la casa Annei Johnson este aceeaşi cu cea care a dat telefon, iar persoana care a dat telefon ştie şi cum a murit Tom Johnson.
   Puse o farfurie plină cu mâncare în faţa soţiei lui şi se aşeză vizavi de ea.
   - Trebuie să fie cineva apropiat de familie, ascultă ce-ţi spun eu, spuse Sarah, în timp ce-şi luă cuţitul şi furculiţa, întotdeauna e aşa.
   Murray gândi că Sarah avea probabil dreptate - şi nu era pentru prima oară când se întâmpla asta.
   Dar cine să fie?

Capitolul 35

Anna

   N-am ţinut-o pe Ella în braţe deloc toată seara. A fost pasată de la unul la altul ca un pachet, părând să-i placă toată această atenţie şi fără să se opună braţelor străinilor prietenoşi.
    Petrecerea de Crăciun a lui Robert este ultimul loc în care aş vrea să fiu acum, dar cel puţin mi-a oferit un răgaz de la analiza atentă la care mă tot supun Mark şi mama lui, a cărei înţelegere manifestată pentru mine în seara de Ajun s-a mai diminuat până azi la prânz. Mă străduiam - desfăcând ciorăpelul pe care-l umplusem cu daruri pentru Ella cu doar câteva ore în urmă, sorbind un cocteil Bellini la micul dejun - dar fiecare conversaţie era un adevărat efort. Fiecare cuvânt îmi părea o minciună.
   - Ar putea să se străduiască şi ea puţin. E primul Crăciun al Ellei, la urma urmelor.
   Era în jur de ora 3, iar Mark şi Joan spălau vasele după prânz.
   M-am oprit pe trepte şi mi-am înfipt degetele încălţate în şosete în covor. Nu trăgeam cu urechea, doar... ascultam.
   - Suferă, mamă.
   - Şi eu am suferit când a murit taică-tu, dar nu am renunţat, nu? M-am aranjat, mi-am pus şorţul şi m-am ocupat în continuare de voi toţi.
   Mark a spus ceva ce n-am auzit, iar eu am coborât mai departe spre hol, călcând intenţionat pe placa de lemn desprinsă pe care de obicei încerc s-o evit. Vocile din bucătărie tac dintr-odată, iar când intru şi eu, cei doi spală vasele în tăcere.
   - Iat-o! Uite-o pe mami! spune Joan cu o falsă veselie. Ai dormit bine, draga mea?
   Nu am dormit deloc. Cum aş fi putut? Dar am profitat de invitaţia de a face asta, ca să scap de îngrijorarea de-a dreptul înfiorătoare a lui Mark şi de iritarea crescândă a lui Joan că nu am fost sufletul petrecerii. Am stat întinsă în pat, cu ochii în tavan, în timp ce mintea mea a gonit întruna.
   Şi încă o mai face. Unde e mama acum? Şi-a petrecut Crăciunul la Hope? E în siguranţă? De ce-mi pasă? Gândul că Ella ar fi putut să se afle în camera ei când cărămida aceea a aterizat prin geam este oribil. Mama a adus problemele astea la uşa noastră, la fel de vinovată ca şi cum ar fi aruncat ea însăşi cărămida.
   Cum pot s-o iert pentru aşa ceva?
   Şi de ce, ştiind ceea ce-a făcut tatăl meu, o parte din mine încă mai vrea să-l vadă?
   În ultimele 24 de ore, am rememorat povestea copilăriei mele, privind-o prin filtrul dat de faptul că acum ştiam că tatăl meu nu era omul pe care mi-l imaginasem eu. Viaţa mea se prăbuşeşte din cauza fundaţiei construite pe minciuni.
   Să-ţi înscenezi moartea nu e o decizie pe care s-o iei cu uşurinţă.
   Mama trebuie să fi fost disperată.
   Are nevoie de mine.
   Nu pot s-o iert.
   Eu am nevoie de ea.
   Simt cum mă învârt într-un cerc vicios.
   Camera de oaspeţi a lui Robert este plină de vecini. Sunt şi câţiva copii aici, chiar dacă majoritatea vecinilor sunt mai în vârstă decât noi, iar copiii lor au crescut deja şi au familiile lor. Ştiu pe toată lumea din încăpere, cu excepţia cuplului de lângă şemineu, care trebuie să fie noii ocupanţi ai casei Sycamore - am văzut acolo, săptămâna trecută, un camion al unei companii care se ocupă cu mutatul lucrurilor.
   Mark este cufundat într-o discuţie despre terapii alternative cu Ann şi Andrew Booth, vecinii de la două case mai jos de noi, iar Joan şi-a găsit un locşor confortabil pe canapea şi nu se mişcă de-acolo. Merg încet dintr-o încăpere în alta. Sunt grupuri de oameni în bucătărie, pe hol şi în camera de oaspeţi, iar eu trec de la unii la alţii, cu o farfurie cu mâncare într-o mână şi o băutură în cealaltă, de parcă m-aş duce către locul meu. Nimeni nu mă opreşte. Nu vreau să stau într-un colţ şi să-i oblig pe oameni să vină să verifice dacă mă simt bine. Nu vreau să vorbesc.
   În seara asta toată lumea mi-a transmis condoleanţe, chiar dacă toţi au făcut exact acelaşi lucru la slujba de pomenire a părinţilor mei. Mă iau căldurile când îmi amintesc de lacrimile care s-au vărsat atunci, de discursurile ţinute, de amabilitatea unor persoane aproape străine care şi-au făcut timp să-mi scrie câteva rânduri, să-mi trimită un vas cu mâncare sau flori.
   Ce-ar spune dacă ar şti?
   Fiecare platitudine binevoitoare, spusă din toată inima, îmi provoacă greaţă pe fondul vinovăţiei pe care o simt, aşa că mă plimb dintr-o încăpere în alta, evitând contactul vizual, fără să mă opresc. Trec pe lângă Robert, care se conversează cu surorile mai în vârstă care locuiesc în casa de pe colţ. Nu chiar pe strada noastră, dar cele două fac nişte cârnaţi în aluat fantastici, ceea ce le asigură invitaţii la fiecare petrecere din cartier.
   - ...proiectată cu grijă. M-aş bucura să vă arăt planurile, dacă vreţi.
   Unul câte unul, Robert câştigă sprijinul tuturor pentru extinderea sa. Nu l-a câştigat încă şi pe Mark de partea lui, dar n-am nicio îndoială c-o va face.
   - Aş fi, desigur, bucuros să vă ofer compensaţii pentru orice inconvenient, spusese Robert când a venit la noi să ne arate planurile, care presupun să eliminăm temporar gardurile dintre curţile noastre şi să dezgropăm fosa septică şi canalizarea scoase din uz. O să mă asigur că orice plantă distrusă va fi înlocuită şi că un strat de gazon nou-nouţ va fi instalat de îndată ce lucrările se încheie.
   - Sunt îngrijorat doar din cauza luminii, i-a răspuns Mark din nou.
   S-ar fi înţeles bine cu mama. S-ar fi alăturat campaniei ei de stopare a lucrărilor la grădina din spatele casei, ar fi ascultat argumentele ei cu privire la impactul asupra mediului şi integrităţii clădirilor istorice. Pentru o clipă, îi văd împreună complotând, aplecaţi deasupra mesei din bucătărie, şi trebuie să înghit în sec, cu greu, ca să nu încep să plâng. Lui Mark i-ar plăcea de mama - ştiu că aşa ar fi. Şi ea l-ar plăcea pe el; ar plăcea pe oricine ar avea grijă de mine aşa cum are el.
   Îmi vine dintr-odată în minte imaginea lui Murray Mackenzie ţinând în mână pliantul lui Mark, cu scrisul mamei mele pe verso. O alung.
   Nu s-au întâlnit niciodată. Mark spune că nu s-au cunoscut şi nu are niciun motiv să mintă. Am încredere în el.
   Am încredere în el, dar nu-i pot spune adevărul despre mama. În clipa în care o fac, va suna la poliţie. Pentru Mark nu există jumătăţi de măsură; e totul sau nimic. Îmi plăcea asta la el. Încă-mi mai place; doar că... acum e complicat. Mă duc înapoi la bucătărie. Un vecin care stă la câteva case distanţă îmi surprinde privirea de dincolo de încăpere şi, fără să-mi dau seama, zâmbesc. Mă uit în altă parte, dar e prea târziu; se îndreaptă spre mine, iar soţia lui îl urmează.
   - I-am spus lui Margaret că trebuie să te prindem înainte să plecăm, nu-i aşa, Margaret?
   - Bună, Don. Bună, Margaret.
   Când ajunge la mine, Don face intenţionat un pas în spate, ca să mă analizeze din cap până-n picioare, ca un unchi care a lipsit ceva vreme. Mă întreb dacă are de gând să spună cât de mult am crescut, dar, în loc de asta, oftează.
   - E leită ea, nu-i aşa, Margaret?
   - Da, seamănă ca două picături de apă.
   Mă chinui să zâmbesc. Nu vreau să fiu ca mama.
   - Ce mai faci?
   - Bine, mulţumesc.
   Don are un aer evident dezamăgit.
   - Totuşi, trebuie să-ţi fie foarte greu.
   - Acum, că e Crăciunul, intervine şi Margaret, în caz că am uitat ce zi e astăzi.
   În ciuda faptului că mi-am petrecut ultimele 19 luni suferind, dintr-odată sunt paralizată de nesiguranţă. Ar trebui să plâng? Ce aşteaptă oamenii ăştia de la mine?
   - Sunt bine, repet eu.
   - Tot nu mi se pare că e adevărat, spune Don. Vreau să zic... amândoi - e aşa păcat.
   - Mare păcat, se aude Margaret ca un ecou.
   Acum vorbesc unul cu altul - prezenţa mea este irelevantă - şi am sentimentul deloc confortabil că am fost folosită drept un catalizator pentru propria lor distracţie. Pentru plăcerea sinistră care derivă din a vorbi despre cei mai puţin norocoşi. Mă uit prin bucătărie să văd la cine este Ella, ca să-mi pot pregăti o scăpare pe motiv de alăptat.
   - Am avut impresia c-am văzut-o ieri în parc.
   Înlemnesc.
   - E caraghios ce feste poate să-ţi joace mintea.
   Margaret râde melodios. Se uită de jur împrejur - ca un povestitor în mijlocul acţiunii - şi râsul îi dispare brusc când privirea ei o întâlneşte pe-a mea. Ia o mină care exprimă mai degrabă înţelegere.
   - Adică, atunci când m-am uitat mai atent, nu semăna deloc cu Caroline. Era mai în vârstă, cu părul negru - foarte diferită. Avea nişte haine pe care Caroline nu le-ar fi purtat nici moartă...
   Prea târziu îşi dă seama de gafa pe care a făcut-o.
   - Mă scuzaţi? spun eu. Fetiţa...
   Nici măcar nu mă mai obosesc să-mi termin propoziţia. O recuperez pe Ella din braţele altui vecin şi-l găsesc pe Mark în birou cu Robert, uitându-se peste planurile de extindere.
   - O duc acasă pe Ella. E obosită. Atâta agitaţie!
   Îi zâmbesc lui Robert.
   - Mulţumesc pentru o petrecere minunată.
   - Vin şi eu cu tine. Cred că şi mama vrea să meargă la culcare. Am terminat aici, nu?
   Cei doi bărbaţi îşi strâng mâna şi mă întreb ce-or fi discutat, dar am plecat deja în căutarea lui Joan. Ca de obicei, durează o veşnicie până plecăm, căci trebuie să ne luăm la revedere şi să le urăm Crăciun fericit tuturor celor pe care-i vedem oricum în fiecare zi pe stradă sau în parc.
   - Ne vedem duminică! strigă cineva în timp ce ieşim în stradă.
   Aştept până nu ne mai poate auzi nimeni şi întreb.
   - Duminică?
   - I-am invitat pe vecini la noi de Anul Nou.
   - O petrecere?
   Mark îmi vede expresia feţei.
   - Nu, nu o petrecere. Doar câteva pahare să întâmpinăm Noul An.
   - O petrecere.
   - Poate o mică petrecere. Ei, haide! Oricum n-am găsi pe cineva să stea cu copilul de Anul Nou. În felul acesta putem să rămânem acasă, dar să ne şi distrăm. Câştig pe toată linia. Dă-i un mesaj Laurei, vezi dacă şi-a făcut planuri. Şi lui Bill, desigur.
   Mai sunt câteva zile până atunci, îmi spun. Am alte lucruri mai urgente pentru care să-mi fac griji.
   - I-am spus lui Robert că o să-l sprijinim cu planurile de extindere, spune Mark, când Ella este în coşuleţul ei şi eu şi el ne pregătim de culcare.
   - Ce te-a făcut să te răzgândeşti?
   Mark zâmbeşte cu gura plină de pastă de dinţi.
   - Treizeci de mii.
   - Treizeci de mii? Dar n-o să coste atât să reparăm gazonul şi să înfigem câteva plante la loc.
   Mark scuipă şi clăteşte chiuveta cu apă.
   - Dacă atâta valorează pentru el, n-am de gând să-l contrazic.
   Se şterge la gură, lăsând o dâră albă pe prosopul de mâini.
   - Acum nu mai trebuie să-mi fac griji că apartamentul va fi gol pentru încă o vreme.
   - Nu trebuia să-ţi faci griji pentru asta oricum, doar ţi-am spus.
   Îmi dă un sărut mentolat şi se duce în pat.
   Mă holbez în oglindă. Încă nu am riduri pe faţă, dar oasele pe care pielea mea le îmbracă sunt fără îndoială ale mamei mele.
   Margaret crede că i s-a părut că a văzut-o pe mama în parc ieri.
   Ea nu ştie, dar probabil că aşa a şi fost. E doar o chestiune de timp până când cineva chiar o va recunoaşte; până când cineva o să sune la poliţie.
   Aş putea pune capăt poveştii ăsteia chiar acum, spunând adevărul.
   Şi atunci de ce n-o fac? Ştiu de mai bine de 24 de ore că părinţii mei sunt în viaţă; că tata şi-a înscenat moartea ca să scape de datorii şi că mama a înscenat-o pe-a ei ca să scape de tatăl meu. M-a trădat. M-a minţit. De ce nu sun la poliţie?
   Figura mea mă priveşte din oglindă, iar răspunsul este scris în ochii mei.
   Pentru că este mama mea şi pentru că este în pericol.

Capitolul 36

   - Un copil? întreb eu. Dar ne-am protejat.
   - Pilulele sunt sigure doar în proporţie de 98%.
   N-am crezut. Am şi spus asta.
   - Verifică şi tu.
   Linia albastră şi subţire era fermă. La fel am fost şi eu.
   Nu voiam un copil.
   Existau şi alte opţiuni, desigur, dar am primit un tratament demn de un monstru pentru simplul fapt că am îndrăznit să sugerez aşa ceva.
   - Cum ai putut?
   - E doar o aglomerare de celule.
   - E un copil. Copilul nostru.
   Părinţii noştri au fost încântaţi. S-au cunoscut într-o după-amiază la un ceai, la început mai stingheri, dar apoi au descoperit că se înţelegeau de minune.
   Şi părinţii mei, şi ai tăi considerau că era şi timpul să ne aşezăm la casa noastră - fuseseră şi unii, şi alţii îngrijoraţi de „viaţa noastră sălbatică”, suspicioşi în privinţa stilului nostru londonez de a trăi.
   Ce grozav că ne găsiserăm unul pe celălalt; ce miracol era copilul acesta!
   N-am mai avut niciun cuvânt de spus după aceea.
   A urmat o nuntă fulger. O casă nouă („Mult mai potrivită pentru o familie decât apartamentul acela îngrozitor”), o slujbă nouă („Mult mai puţină agitaţie decât în zona financiară a Londrei”), o mutare lângă nenorocita aia de mare („Aerul e mult mai curat”)...
   În viaţa mea nu m-am simţit prins în capcană mai mult decât atunci.
   Cu toate astea, mi-a fost imposibil să n-o iubesc pe Anna când a venit pe lume. Era inteligentă şi frumoasă şi extrem de curioasă. Dar era imposibil, în acelaşi timp, să nu-i port pică. Mai erau atât de multe lucruri de experimentat undeva, acolo, care mă aşteptau şi, în loc să le îmbrăţişez cu totul, eu rămăsesem pe loc cu un copil în braţe. Visam să plec. Îmi spuneam că un părinte lipsă era de preferat unuia care nu-şi dorea să fie acolo. Dar n-am plecat. Am făcut ceea ce făceam întotdeauna când viaţa era prea grea.
   Am băut.

Capitolul 37

Murray

   A doua zi de Crăciun fusese întotdeauna o zi cu probleme.
    Când Murray era poliţist în uniformă, ziua aceea însemna cazuri de violenţă domestică pe bandă rulantă, în vreme ce mahmurelile erau drese cu şi mai multă băutură, tensiunile familiale explodând după cele 24 de ore petrecute împreună de Crăciun.
   Pentru cineva ca Sarah, care simţea totul atât de acut, degradarea era şi mai rea. Era deja miezul zilei când coborî la parter, şi atunci doar ca să ia ceaiul pe care Murray i-l făcuse, pentru ca apoi să se retragă înapoi în pat. Murray făcu ordine în bucătărie, îşi pregăti ceva pentru prânz şi se întrebă ce să facă în continuare. Nu voia s-o lase pe Sarah singură, nu când era în halul acesta, dar simţea că pereţii casei începeau să se strângă în jurul lui.
   Scoase dosarul Johnson şi împrăştie conţinutul pe masa din bucătărie. Tom Johnson căutase pe internet, de mai multe ori, informaţii despre sinucidere, Beachy Head şi orarul mareelor. Toate între miezul nopţii de 17 mai şi a doua zi dimineaţă. Perfect plauzibil pentru un bărbat care ia în calcul sinuciderea - ceea ce se presupunea că hotărâseră ofiţerii care se ocupaseră de anchetă - dar, în contextul tabloului pe care Murray îl construise acum, căutările acelea erau prea exacte. Prea convenabile. Fuseseră făcute în mod cert de cel care-i omorâse pe soţii Johnson şi care le orchestrase falsele sinucideri.
   Cine avea acces la telefonul lui Tom? Era o întrebare la care era imposibil de răspuns fără să ştii unde fusese bărbatul în dimineaţa aceea, înainte de moartea sa. Cei de la DIC făcuseră câteva încercări de a-i reface traseul, dar, după ce maşina Audi fusese reperată pe camera video de supraveghere a traficului de lângă Beachy Head, nu se mai făcuse nimic altceva. Nu mai era nevoie.
   Unde se aflase Tom peste noapte? Cu cine fusese în dimineaţa aceea? Murray acoperi trei pagini din carnetul său cu posibile direcţii de interogatoriu, frustrat că se aflau în perioada sărbătorilor, ceea ce însemna că nimeni din cei cu care ar fi putut sta de vorbă nu era la serviciu.

........................................