Lasă-mă să mint, Clare Mackintosh

 .........................................

6-7

                 Coton in the Elms era un sătuc drăguţ la câţiva kilometri sud de Burton upon Trent.

    Potrivit grămezii de pliante din camera lor - o încăpere pentru două persoane, drăguţ amenajată, de la primul etaj al pensiunii Căruţa cu cai - erau destule de făcut la o scurtă distanţă de străbătut cu maşina, dar puţine în sătucul propriu-zis.
    Murray nu-şi putea imagina că fusese cea mai grozavă destinaţie de vacanţă pentru două tinere, chiar dacă îşi spunea că atunci când locuiai în centrul Londrei, aerul curat şi pitoreştile peisaje câmpeneşti, atât de contrastante cu agitaţia oraşului, reprezentau o vacanţă în sine.
   Caroline şi Alicia arătau ca şi cum n-ar fi avut nicio grijă pe lume.
   În barul redecorat de curând, proprietăreasa instala decoraţiunile pentru petrecerea de Revelion care urma.
   - Aţi avut noroc că nu aţi solicitat camera decât pentru o noapte. Mâine suntem ocupaţi până la refuz. Îmi dai şi mie banda aia adezivă, te rog, drăguţo?
   Sarah îi întinse femeii ce-i ceruse.
   - Sunt multe locuri de cazare în sat?
   - Case de vacanţă, la asta te referi?
   - La ceva pe perioadă mai lungă, de fapt. Poate apartamente. Cu banii jos, fără prea multe întrebări - genul acesta de locuri.
   Proprietăreasa se uită la Sarah peste ochelari. Miji ochii.
   - Nu pentru noi, zâmbi Murray larg.
   Lucrase cu vreo câţiva detectivi care erau lipsiţi de tact când puneau întrebări, dar Sarah îi întrecea pe toţi fără doar şi poate.
   - Oh, nu, nu e vorba despre noi. Căutăm pe cineva.
   - Cuplul de care aţi pomenit la telefon?
   Murray dădu din cap, confirmând.
   - E posibil să se afle prin zonă. Dacă sunt, ar vrea să se ţină departe de restul lumii.
   Proprietăreasa bufni în râs, făcând să se cutremure scara pe care se afla.
   - În Coton? Toată lumea ştie pe toată lumea aici. Dacă perechea de care ziceţi ar fi fost pe-aici, aş şti despre asta.
   Mai luă puţină bandă adezivă de la Sarah şi prinse un buchet de baloane argintii de o grindă aparentă.
   - Vorbiţi cu Shifty diseară. E posibil ca el să vă ajute.
   - Cine?
   - Simon Shiftworth. Deşi Shifty i se potriveşte mai bine. O să vedeţi de ce. Cei care nu reuşesc să facă rost de o locuinţă socială, se descurcă cu una de la Shifty. O să fie pe-aici în jur de ora 9. Întotdeauna apare.
   Sarah se uită la Murray.
   - Atunci rămâne stabilit.
   Mâncară la celălalt pub din sat, Calul negru, ca să-l întrebe şi pe proprietarul de-acolo dacă ştia ceva despre vreun nou-sosit prin sat.
   Nu ştia. Murray fu surprins să constate că nu-l deranja prea mult lipsa progreselor în ceea ce priveşte cazul. De fapt, chiar dacă toată excursia s-ar fi dovedit lipsită de orice rezultat, tot nu i-ar fi păsat.
   Sarah arăta cu mult mai fericită decât o văzuse de multe luni.
   Răsese o farfurie de friptură cu cartofi prăjiţi şi o tartă cu sirop de zahăr, împreună cu două pahare de vin, şi amândoi râseră într-un fel în care Murray nu-şi mai amintea să fi râs de când se cunoscuseră. Schimbarea e binevenită ca un somn bun, se spune, iar Murray se simţea deja mai bine, de parcă îşi petrecuse o săptămână întreagă într-un spa.
   - Dacă Shifty nu este aici, putem să mergem la culcare, spuse Sarah, în timp ce se întorceau la pensiunea Căruţa cu cai.
   - E încă devreme, nu mi-e... spuse Murray în timp ce Sarah îi făcu cu ochiul. Oh! E un plan bun.
   Murray spera ca Shifty să stea acasă în seara aceea. Dar în timp ce se îndreptau spre bar ca să-şi ia ceva de băut şi să se ducă sus, proprietăreasa le făcu un semn cu capul către un tip.
   - Pe-acolo. Nu aveţi cum să-l rataţi.
   Murray şi Sarah schimbară câte o privire.
   - Va trebui să mergem la el.
   - Dar...
    Trecuse ceva vreme de când Murray nu mai avusese parte de o noapte începută devreme.
   Sarah se chinui să nu râdă văzându-i frustrarea evidentă.
   - Am bătut atâta drum.
   Aşa era. Şi, cu puţin noroc, discuţia lor cu Shifty nu avea să dureze prea mult. Încă mai puteau să se bage în pat devreme.

   Proprietăreasa avusese dreptate. Nu aveai cum să-l ratezi pe Shifty.
   Un tip la 60 şi ceva de ani, cu un păr slinos şi blond lipit de un cap chel, cu ochelari cu ramă groasă atât de murdari, că era o minune că putea vedea ceva prin ei. Un herpes îi supura în colţul buzei. Purta o pereche de blugi deschişi la culoare, încălţăminte sport cu şosete albe şi o geacă de piele cu ambele mâneci crăpate în dreptul coatelor.
   - Arată ca un personaj din avertizările publice despre pedofili, şopti Sarah.
   Murray îi aruncă o privire, dar Shifty nu părea să fi auzit nimic.
   Se uită spre ei în timp ce se apropiară de el.
   - Caz spune că voi căutaţi pe cineva.
   - Două persoane. Tom şi Caroline Johnson.
   - N-am auzit niciodată de ei, spuse Shifty, prea rapid ca să însemne ceva, orice; se uită la Murray din cap până în picioare. Nu eşti de la poliţie, nu-i aşa?
   - Nu, răspunse Murray, cu conştiinţa curată.
   Shifty dădu pe gât paharul de bere şi îl aşeză în mod deliberat în faţa lui.
   Murray ştia ce are de făcut.
   - Pot să-ţi iau ceva de băut?
   - Credeam că n-o să mai întrebi niciodată. Vreau o halbă de Black Hole.
   Murray se uită la proprietăreasă.
   - O halbă de Black...
   - Şi un whisky, adăugă Shifty.
   - În regulă.
   - Şi vreau câteva pregătite pentru mai târziu. Mi-e sete.
   - Uite cum facem, spuse Murray şi deschise portofelul. Nu vrei mai bine să-ţi dau asta?
   Extrase două bancnote de câte 20 de lire şi le puse pe bar.
   Din buzunar scoase fotografiile lui Tom şi Caroline Johnson, cele primite de poliţie după ce fiecare dintre ei fusese dat dispărut.
   - Şi să-mi spui dacă ai închiriat un apartament acestui cuplu.
   Shifty îşi bagă banii în buzunar.
   - De ce vrei să ştii?
   Pentru că se prefac că sunt morţi.
   Dacă Shifty era pe jumătate omul care părea să fie, nu i-ar fi spus nimic şi s-ar fi dus direct la telefon să sune la Daily Mail.
   - Ne datorează nişte bani, spuse Sarah.
   Fusese inspirată. Murray ar fi vrut s-o aplaude.
   Shifty dădu din cap, reflectând fără îndoială asupra propriilor experienţe cu debitori pierduţi în ceaţă.
   - Nu l-am văzut niciodată pe tipul ăsta, spuse şi arătă către fotografia lui Tom Johnson. Dar păsărica asta, arătă el către Caroline, stă într-unul din dormitoarele mele din Swad. Are părul altfel, dar în mod cert ea e. Zice că o cheamă Angela Grange.
   Lui Murray aproape că-i venea să-l pupe. Ştiuse el! Sinucideri înscenate. Era ceva extraordinar. Ar fi vrut s-o învârtă pe Sarah, să cumpere şampanie, să le spună tuturor celor din pub ce descoperiseră.
   - Grozav, spuse el.
   - Sau a stat până de curând.
   Atât de aproape.
   - Şi-a luat tălpăşiţa şi-mi datorează chiria pe o lună.
   - Păi reţine-i-o din garanţie, sugeră Sarah, încercând să fie de ajutor.
   Murray încercă să nu râdă şi nu reuşi.
   Shifty se uită la Sarah de parcă tocmai îi sugerase să se spele pe cap.
   - Care garanţie? Oamenii închiriază de la mine tocmai pentru că nu există garanţii. Nici contracte. Nici întrebări.
   - Şi nici covoare, spuse Caz din spatele barului.
   - Ia mai du-te naibii, îi spuse Shifty pe un ton relaxat.
   - Putem să aruncăm o privire în camera închiriată de ea?
   Dacă nu rişti... îşi spuse Murray. Un proprietar obişnuit l-ar fi trimis la plimbare. Shifty, pe de altă parte...
   - N-am nicio problemă cu asta. Ne vedem acolo mâine-dimineaţă.
   Se uită la halba plină şi la paharul de whisky din faţa lui.
   - Hai mai bine s-o lăsăm pe după-amiază.

   Adresa pe care le-o dăduse Shifty era în Swadlincote, la mai bine de 5 kilometri de Coton in the Elms, şi nu avea nimic din şarmul sătucului. O înşiruire de magazine de caritate şi locuinţe înghesuite pe strada principală, precum şi o adunătură pestriţă de tineri din faţa magazinului Somerfield, indicau faptul că oportunităţile de angajare erau limitate.
   Murray şi Sarah găsiră Potters Road şi parcară în faţa blocului de apartamente pe care îl descrisese Shifty. Era o clădire din cărămidă roşie. Câteva ferestre fuseseră acoperite cu grilaje metalice. Care, la rândul lor, fuseseră acoperite cu graffiti. Un penis uriaş de culoare galbenă era desenat pe uşa de la intrare.
   - Ce loc drăguţ, spuse Sarah. Ar trebui să ne mutăm şi noi aici.
   - Arată într-adevăr minunat, fu de acord Murray.
   O grămadă de saltele acoperea grădina din faţa clădirii. În mijlocul grămezii, un cerc întunecat arăta că cineva încercase să le dea foc.
   Sarah făcu un semn cu capul către singura maşină care venea - singura maşină de pe strada părăsită.
   - Crezi că el e?
   Nu era nimic neostentativ la maşina lui Shifty: un Lexus alb cu suspensii joase şi roţi disproporţionate. LED- uri albastre străluceau din spatele unei grile argintii şi un eleron uriaş îngreuna partea din spate a maşinii.
   - Şic.
   Murray se dădu jos din maşină.
   - Poate că ar trebui să aştepţi aici.
   - În niciun caz.
   Sarah sări din maşină şi îl aşteptă pe Shifty să apară din spatele geamurilor fumurii ale Lexusului său. Bărbatul acela era un adevărat clişeu. Murray era surprins de faptul că nu avea şi un medalion de aur care să-i atârne între nasturii cămăşii.
   Nu pierdură prea mult timp cu saluturile. Shifty dădu scurt din cap şi trecu de uşa care avea penisul desenat pe ea.
   Dormitorul în care Angela Grange - adică Caroline Johnson - îşi petrecuse ultimele 12 luni era deprimant. Era curat - mai curat, bănuia Murray, decât atunci când Caroline se mutase în el, judecând după mizeria de pe casa scării - dar vopseaua se cojea de pe ziduri şi, cu toate ferestrele ferecate, condensul sclipea pe fiecare perete. Murray arătă cu capul către încuietorile suplimentare de la uşa de la intrare.
   - Sunt standard pe-aici, nu-i aşa?
   - Ea a montat astea. Cineva o speriase rău.
   - A spus ea asta?
   - Nici nu era nevoie. Tresărea din orice. Dar nu era treaba mea.
   Shifty se plimbă de colo-colo prin încăpere, verificând dacă existau stricăciuni. Trase un sertar şi scoase un sutien negru, apoi se întoarse spre Murray cu un rânjet.
   - 36 cupa C, dacă te întrebi.
   Murray nu se întreba aşa ceva. Dar dacă Shifty avea de gând să cotrobăie pe-acolo, la fel avea să facă şi el.
   Cineva o speriase rău.
   Tom. El trebuia să fie. Iar dacă Caroline chiar plecase din oraş, asta însemna că el găsise apartamentul acesta? Lui Murray îi era greu să ţină pasul. Investigaţia asta se transformase dintr-o dublă sinucidere într-o posibilă dublă crimă, apoi într-o sinucidere înscenată, iar acum... în ce?
   Oare Caroline încă mai fugea de Tom sau acesta o prinsese deja?
   Murray trebuia să ancheteze o răpire acum?
   Ar fi fost crima perfectă. La urma urmelor, cine ar fi căutat o femeie moartă?
   Nu era mare lucru în apartament. Câteva haine, o cutie cu supă instant în dulap, nişte lapte în frigider, pe care Murray n-ar fi riscat să-l deschidă. Coşul de gunoi mirosea a mâncare putrezită, dar, cu toate astea, Murray deschise capacul. Un stol de musculiţe zbură spre el. Scoase o lingură de lemn din scurgătorul de vase şi scotoci prin gunoaie.
   Mintea îi lucra continuu. Şi dacă Caroline Johnson nu-şi înscenase moartea din motive financiare, ci pentru că-i era frică?
   Tom o şantajase, cerând din ce în ce mai mulţi bani, până când Caroline simţise că singura ei cale de scăpare era să dispară. La urma urmei, chestia asta funcţionase pentru soţul ei.
   Atenţia lui Murray fu atrasă de un teanc de hârtii îngropate sub mai multe pliculeţe de ceai folosite. Ceva din felul în care arăta pagina - antetul - îi era familiar, iar când scoase foaia ştiu exact despre ce era vorba. Întrebarea era de ce îl avea Caroline.
   În timp ce parcurse documentul, piesele din puzzle începură să se aşeze la locul lor. Nu avea răspunsul complet - cel puţin nu încă - dar totul începea să aibă o logică. Banii puteau fi cauza sinuciderilor înscenate. Sau sexul. Dar mai exista un motiv pentru care oamenii îşi doreau să dispară şi se părea că Murray tocmai îl descoperise.

Capitolul 50

Anna

   Mama îşi face bagajul. Nu are multe lucruri - geanta mică pe care a luat-o cu ea la Hope şi câteva chestii pe care am convins-o să şi le ia din garderoba ei de la Oak View.
    Stau pe patul ei, vrând s-o implor să rămână, dar ştiind că nu are niciun rost să încerc. Nu va rămâne. Nu poate rămâne. Poliţia se va întoarce şi data viitoare n-o să mă lase să scap aşa uşor. Va fi destul de greu să-i conving că nu am ştiut nimic despre infracţiunile părinţilor mei şi fără să-mi mai fac griji dacă mama e suficient de bine ascunsă.
   - Nu vrei măcar să stai la petrecere? a întrebat-o Mark când ea a anunţat la micul dejun că avea să plece azi. Să întâmpini Anul Nou împreună cu noi?
   - Nu prea sunt genul care se dă în vânt după petreceri, a spus ea încet.
   Adora petrecerile. Cel puţin vechea mea mamă adora petrecerile.
   Nu mai sunt sigură în privinţa acesteia noi. Mama mea s-a schimbat - şi nu mă refer doar la faptul că a slăbit şi are părul altfel. E agitată. Retrasă. În permanenţă foarte atentă. A fost rănită, iar acum durerea mea este dublă. Jelesc nu doar o mamă, ci şi femeia care a fost cândva.
   Mai fac o încercare finală de a o reţine.
   - Dacă am spune tot la poliţie...
   - Anna, nu!
   - Ar putea înţelege de ce ai făcut ce-ai făcut.
   - Sau nu.
   Nu mai zic nimic.
   - O să ajung la închisoare. Şi la fel s-ar putea să păţeşti şi tu. O să le spui că n-ai aflat decât de Crăciun că sunt în viaţă, dar ai impresia că vor crede asta? Când pare că eu şi Tom am plănuit toate astea împreună? Când casa este pe numele tău acum?
   - Asta e problema mea.
   - Iar când vei fi arestată, va fi problema lui Mark şi a Ellei. Vrei ca micuţa să crească fără mamă?
   Nu vreau. Sigur că nu vreau asta. Dar nici eu nu vreau să rămân fără mama mea.
   Mama trage fermoarul genţii.
   - Gata, am terminat.
   Încearcă să zâmbească, dar nu convinge pe niciuna dintre noi. Mă întind către geanta ei, dar ea dă din cap.
   - Mă descurc. De fapt... se întrerupe.
   - Ce e?
   - O să crezi că sunt ridicolă.
   - Pune-mă la încercare.
   - Aş putea să-mi iau rămas-bun de la casă? Doar câteva minute...
   O trag lângă mine, îmbrăţişând-o atât de strâns, că-i simt oasele.
   - Sigur că poţi. E casa ta, mamă.
   Se îndepărtează cu blândeţe; zâmbeşte trist.
   - E casa ta. A ta, a lui Mark şi a Ellei. Şi vreau s-o umpli cu amintiri fericite, înţelegi?
   Dau din cap, clipind des.
   - Eu şi Mark o ducem pe Ella în parc. Să-ţi dăm puţin timp să-ţi iei rămas-bun.
   Nu cred că e ridicolă deloc. O casă e cu mult mai mult decât o simplă locuinţă, mai mult decât cărămidă şi ciment. E motivul pentru care nu pot lua în considerare propunerea lui Mark să vindem. Motivul pentru care nu am vrut să contest extinderea extravagantă a casei lui Robert. Aici trăiesc. Sunt fericită aici. Vreau ca nimic să nu schimbe asta.

   În parc, Mark împinge căruţul Ellei, iar eu îmi trec mâna pe după braţul lui.
   - Nu te-au sunat de la poliţie, nu?
   Mă uit la el surprinsă.
   - La ce te referi? De ce m-ar suna de la poliţie?
   Mark râde.
   - Stai liniştită. Nu cred că au ajuns încă la tine cei de la FBI. Tipul de la DIC a spus c-o să sune azi să ne anunţe dacă au reuşit să extragă ceva ADN de pe banda elastică. Nu am primit nimic pe mobil şi mă întrebam dacă nu cumva au încercat pe telefonul fix.
   - Ah, nu, nimic.
   Roţile căruţului lasă urme de noroi pe alee.
   - De fapt, m-am gândit la asta şi cred... cred că ar trebui să lăsăm totul baltă.
   - Să lăsăm totul baltă? întreabă Mark şi se opreşte brusc, iar eu preiau mânerul căruciorului. Anna, nu putem renunţa la asta, e o problemă serioasă.
   - În bilet spunea să nu apelăm la poliţie. Dacă renunţăm, s-ar putea să înceteze.
   - N-ai de unde să ştii asta.
   Dar ştiu. Îmi trag mâna de după braţul lui Mark şi încep din nou să merg, trăgând căruciorul de lângă el. Aleargă să ne prindă din urmă.
   - Te rog, Mark. Vreau doar să uit de toate astea. Să încep noul an într-o cheie pozitivă.
   Mark crede cu tărie în noi începuturi. În capitole noi. În a o lua de la zero.
   Poate că toţi consilierii psihologici sunt la fel.
   - Vreau să se noteze că eu consider că nu e ceea ce ar trebui să facem...
   - Iar eu vreau să depăşesc povestea asta cu ceea ce li s-a întâmplat alor mei. De dragul Ellei.
   Mă uit la fetiţă şi ca să-mi ascund faţa, şi ca să-mi întăresc punctul de vedere, simţindu-mă totodată vinovată că o folosesc ca pe un element emoţional colateral, pentru a obţine ceea ce vreau.
   Mark dă din cap.
   - O să le spun că renunţăm la anchetă.
   - Mulţumesc.
   Cel puţin uşurarea mea e sinceră. Mă opresc din nou, de data asta ca să-l sărut.
   - Plângi.
   Îmi şterg ochii.
   - Cred că e puţin cam mult. Crăciunul, Anul Nou, poliţia...
   Mama, gândesc eu, apropiindu-mă cât de mult pot de adevăr.
    - O să-mi fie dor de Angela.
   - Ai petrecut mult timp cu Angela când erai mai mică? Nu ai pomenit niciodată despre ea; nu mi-am dat seama că o cunoşti atât de bine.
   Nodul din gât mi se întăreşte şi-mi tremură bărbia în timp ce mă străduiesc din răsputeri să nu suspin.
   - Asta-i problema cu familia, reuşesc eu să spun în cele din urmă. Chiar dacă nu i-ai mai întâlnit niciodată, te simţi ca şi cum aţi fost tot timpul împreună.
   Mark mă cuprinde cu un braţ şi ne întoarcem încet la Oak View, unde luminiţele strălucitoare de pe verandă marchează noul an şi începutul sfârşitului pentru anul acesta teribil, minunat, extraordinar.
   Mama e în grădină. Deschid uşa de sticlă şi tresare, cu o expresie de panică până când îşi dă seama că eu sunt. Nu are haina pe ea, iar buzele-i sunt vinete.
   - O să îngheţi de frig, îi spun, cu un zâmbet îngrijorat la care ea nu-mi răspunde.
   - Îmi luam rămas-bun de la trandafiri.
   - O să am grijă de ei, îţi promit.
   - Şi ai grijă să nu uiţi să faci contestaţia aceea împotriva...
   - Mamă!
   Se opreşte la jumătatea propoziţiei. Are umerii căzuţi.
   - E timpul să plec.
   Înăuntru, Mark a desfăcut o sticlă de şampanie.
   - Pentru un An Nou timpuriu.
   Ciocnim şi eu îmi reţin cu greu lacrimile. Mama o ţine în braţe pe Ella şi seamănă atât de mult una cu cealaltă, că vreau să fixez în amintire acest moment, dar este atât de dureros. Dacă asta înseamnă să pierzi pe cineva treptat, atunci aş prefera o moarte subită de fiecare dată. Să mi se frângă inima brusc, nu să am parte de aceste fisuri pe care le simt acum în piept ca pe nişte crăpături care se propagă în suprafaţa îngheţată a unui lac.
   Mark ţine un discurs. Despre familie şi re-conectare; despre Anul Nou şi noi începuturi - de data asta făcând cu ochiul către mine.
   Încerc să surprind privirea mamei, dar ea îl ascultă cu atenţie.
   - Sper ca anul care vine să ne aducă tuturor sănătate, bogăţie şi fericire, spune Mark şi ridică paharul. Un An Nou fericit, Angela; frumoasei mele Ella; şi Annei, care sper că anul acesta va spune da.
   Zâmbesc hotărât. O să mă ceară în căsătorie în noaptea asta.
   Poate chiar la miezul nopţii, când mama se va afla într-un tren, Dumnezeu ştie către ce destinaţie, iar eu voi suferi de una singură.
   El mă va cere, iar eu voi spune da.
   Şi apoi, miros ceva. O arsură muşcătoare, ca plasticul topit, care-mi umple nările şi se opreşte în gât.
   - E ceva în cuptor?
   Mark nu simte din prima, dar curând ajunge şi la el mirosul. Se duce încet către uşă şi apoi în hol.
   - Isuse!
   Eu şi mama îl urmăm. Pe hol, mirosul e chiar mai puternic, iar sub tavan atârnă o ciupercă de fum negru. Mark păşeşte pe covoraşul de la uşă - fragmente de hârtie arsă îi zboară de sub picioare.
   - O, Dumnezeule! Mark! strig, deşi e evident că orice urmă de flacără a fost stinsă, iar fumul se împrăştie deja.
   - Nu-i nimic, nu-i nimic.
   Mark încearcă să-şi păstreze calmul, dar vocea lui e puţin mai ascuţită decât de obicei şi încă mai calcă în picioare covoraşul de la uşă. Îmi dau seama că ceea ce miros este marginea sa de cauciuc.
   Orice o fi fost pus prin fanta de scrisori a dispărut; s-ar fi stins probabil şi fără intervenţia lui Mark. O hârtie aprinsă menită să ne înspăimânte.
   Arăt către uşa de la intrare. Îmi curg şiroaie de transpiraţie pe şira spinării.
   Cineva a scris ceva pe partea exterioară a panoului de sticlă din partea de sus a uşii. Văd literele de tipar, distorsionate de grosimea diferită a geamului.
   Mark deschide uşa. Literele sunt scrise cu un marker gros, negru.
   TE-AM GĂSIT.

Capitolul 51

Murray

   Când ajunseră pe autostradă, se întunecase deja. De când plecaseră de la apartament, Murray dăduse telefoane peste telefoane şi, când deveni evident că nu avea să poată conduce el prea curând, îi dădu cheile de la maşină lui Sarah.
   - Nu am asigurare.
   - Eşti acoperită de asigurarea mea, spuse Murray şi, în mintea lui, speră ca asta să fie adevărat.
   - Nici nu-mi mai amintesc când am condus ultima oară.
   - E ca mersul pe bicicletă.
   Murray închise ochii când ajunseră pe M42 - Sarah smuci volanul în faţa unui camion de mare tonaj, într-o cacofonie de claxoane. Se poziţionă apoi pe banda din mijloc, mergând cu o viteză constantă de 90 de kilometri la oră, cu încheieturile degetelor albite pe volanul maşinii, ignorând maşinile care-i făceau semne cu farurile să se dea la o parte.
   Murray nu reuşise să dea de nimeni de la oficiul pentru cadastru din Eastbourne şi nici nu avea autoritatea să solicite prezenţa cuiva acolo. Înainte să găsească pe cineva care putea să facă asta, trebuia să-şi pună la punct toate dovezile. Netezi hârtiile pe care le găsise în coşul de gunoi din dormitorul lui Caroline. Erau nişte foi scoase la imprimantă după planurile de extindere ale lui Robert Drake, mototolite şi pătate, dar totuşi lizibile.
   Fuseseră multe ocazii de-a lungul carierei de 30 de ani a lui Murray când instinctul se dovedise a fi cheia într-o anchetă altfel frustrantă. Poate că era puţin depăşit în privinţa noilor reguli şi proceduri, dar instinctul lui nu ieşise niciodată la pensie. Drake avea ceva de-a face cu dispariţia vecinilor săi, Murray era sigur de asta.
   Murray trecuse peste obiecţii, interesat nu atât de obiectul acestora, cât de detaliile contestaţiei. Parcurse apoi documentele care susţineau cauza. Revăzu schiţele extinderii şi compară amprenta la sol propusă cu cea actuală. Era o extindere serioasă; pe Murray nu-l surprindea numărul mare de contestaţii.
   Se uită pe pagina următoare, citind lista lungă de materiale de construcţie, tehnici şi metodologia sugerată pentru extindere. N-ar fi putut explica ce anume căuta, dar era sigur că rezolvarea cazului său depindea de Robert Drake.
   O găsi îngropată într-un paragraf din josul ultimei pagini.
   Murray ridică privirea, surprins parcă de faptul că se afla încă în maşină. În mintea lui fusese în biroul de la DIC, prins în agitaţia a zeci de alte cazuri de actualitate, frecuşurile amicale dintre colegi, departe de politicile de birou.
   Nu era timp să cântărească cum se schimbase viaţa lui. Avea doar timpul necesar să raporteze cazul pe care-l construia de când Anna Johnson intrase în secţia de poliţie de la Lower Meads.
   - Alo?
   Vocea detectivului sergent James Kennedy nu era cea a unui om aflat în timpul serviciului.
   De fapt, era vocea cuiva care a avut norocul să aibă câteva zile libere după ce a fost de serviciu de Crăciun şi care acum stătea comod cu o bere în faţă, cu soţia şi copiii lui, pregătindu-se de un Revelion petrecut acasă. Murray avea să schimbe toate astea.
   - James, sunt Murray Mackenzie.
   O pauză scurtă, înainte de entuziasmul simulat al lui James.
   Murray şi-l imagină aruncându-i priviri soţiei, dând din cap în semn că nu, nu e nimic important.
   - Mai ştii că am pomenit despre sinuciderile lui Tom şi Caroline Johnson când am trecut pe la tine săptămâna trecută?
   Murray nu mai aşteptă să afle dacă James îşi amintea sau nu.
   - Se pare că n-a fost vorba despre nicio sinucidere.
   Murray simţi emoţia familiară pe care o încerca când soluţia unui caz începea să prindă contur; îşi auzi vocea luând tonul pe care-l avea în anii tinereţii.
   - Ce?
   Murray reuşise să-i atragă atenţia.
   - Tom şi Caroline Johnson nu s-au sinucis. A fost o înscenare.
   - De unde...?
   Nu mai conta că Leo Griffiths avea să-i frece ridichea din nou lui Murray. Ce-i mai păsa? Oricum avea de gând se demisioneze. Se mai uită o dată la Sarah, cu încheieturile degetelor albite de crisparea cu care strângea volanul, şi hotărî că ar fi totuşi mai bine să conducă când îşi vor cumpăra rulota la care se gândea.
   - Pe 21 decembrie - aniversarea morţii lui Caroline Johnson - fiica celor doi, Anna, a primit o cartolină anonimă care-i sugera că era ceva în neregulă cu sinuciderile părinţilor ei. De atunci le-am tot investigat, spuse Murray şi, întrerupându-l pe James, continuă să vorbească. Ar fi trebuit să predau cazul mai demult, dar am vrut să-ţi dau ceva mai concret pe care să lucrezi.
   Şi nici nu am crezut c-o să-l luaţi în serios, ar fi vrut el să adauge, dar nu o făcu. Nu spuse nici că acest caz îi dăduse posibilitatea de a-şi concentra atenţia asupra lui; că le distrăsese atenţia, lui şi soţiei sale, de la problemele lor.
   - Şi acum ai aşa ceva?
   Murray auzi o uşă închizându-se, sunetele din fundal cu copiii lui James stingându-se încet.
   - Apelul telefonic al martorului la 999, cel în care pretindea că-l văzuse pe Tom Johnson sărind de pe stânci, s-a dovedit a fi fals. A fost dat de pe un telefon mobil cumpărat de soţii Johnson în ziua în care se presupune că a murit Tom.
   - Stai puţin, că-mi iau nişte notiţe.
   Nici urmă de ezitare acum, nicio îndoială în vocea lui James cu privire la validitatea teoriei lui Murray. Nu invoca ierarhiile, nu insista ca Murray să urmeze procedurile oficiale.
   - Nimeni n-a văzut-o pe Caroline sărind. Capelanul a fost un martor credibil pentru că el într-adevăr o văzuse pe Caroline pe marginea stâncii, părând că era gata să sară.
   Murray îşi aminti declaraţia tânărului capelan, angoasa lui datorată faptului că nu reuşise s-o salveze pe Caroline Johnson.
   Când toate acestea se vor fi încheiat, Murray trebuia să-l găsească pe bietul om şi să-i spună ceea ce se întâmplase cu adevărat. Să-i uşureze conştiinţa.
   - La oficiul pentru cadastru din Eastbourne este depusă o documentaţie pentru nişte planuri de extindere, continuă Murray.
   Dacă James era surprins de această schimbare de subiect, n-o arătă.
   - Nu pot să dau de nimeni de la biroul acela. Trebuie să accesăm partea din spate a portalului, cu planurile şi adresele IP ale tuturor celor care au depus o contestaţie la extinderea propusă pentru casa vecină cu a familiei Johnson.
   - Ce anume cauţi?
   - Confirmare. Una dintre acele obiecţii trebuie să vină de la o adresă aflată undeva lângă Swadlincote, Derbyshire, de la o femeie care foloseşte numele Angela Grange.
   Murray era sigur de asta. Caroline era la fel de hotărâtă să oprească lucrările de extindere pe cât era şi Robert Drake să le înceapă. Dacă nu regretase asta deja, în curând avea s-o facă.
   - O să sun.
   - Biletul anonim pe care l-a primit Anna era scris cu scopul de a o scoate pe Caroline din ascunzătoarea ei şi chiar asta a şi făcut. A plecat din Derbyshire pe 21 decembrie. Nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama unde s-a dus.
   - Acasă?
   - Bingo. Şi dacă nu ajungem acolo curând, cineva va fi rănit.
   - De ce va...?
    James se întrerupse, iar când vorbi din nou, o făcu pe un ton mai insistent, mai serios, de parcă ar fi ştiut deja răspunsul la întrebarea sa.
    - Murray, unde este Tom Johnson?
   Murray era destul de convins că teoria lui este corectă, dar totuşi ezită. La câteva secunde după ce ei doi vor fi încheiat convorbirea, James avea să vorbească din nou la telefon, de data asta solicitând resurse, chemând la serviciu, de acasă, ofiţeri de poliţie, criminalişti şi detectivi, avea să solicite mandate, proceduri pentru echipa care mergea la faţa locului - toată maşinăria care se punea în mişcare la un incident major.
   Dacă Murray se înşela?
   - E şi el tot acolo.

Capitolul 52

Anna

   Eu şi mama ne uităm una la alta, oroarea transformându-ne feţele în două măşti identice.
   - Ştie că eşti aici, spun înainte să mă pot opri.
   Mark se uită la noi.
   - Cine ştie? Ce se întâmplă?
   Niciuna dintre noi nu răspunde. Mă îndoiesc că vreuna ar şti cum.
   - Sun la poliţie.
   - Nu! strigăm noi la unison.
   Arunc o privire afară. O fi acolo? Ne urmăreşte? Ne vede reacţiile? Închid uşa de la intrare, trăgând lanţul cu degetele care-mi tremură atât de tare, că-l scap de două ori. Câştig în felul acesta timp.
   Mark ridică receptorul.
   - Te rog, nu face asta!
   N-ar fi trebuit să mă duc la secţia de poliţie când a venit cartolina.
   Asta doar a înrăutăţit lucrurile.
   - De ce Dumnezeu să nu? Anna, cineva tocmai a încercat să ne dea foc la casă!
   Pentru că mama mea va ajunge la închisoare. Pentru că voi fi arestată pentru că am găsit-o.
   - Mai întâi o cărămidă prin geam, acum asta...
   Degetele lui Mark zăbovesc deasupra butoanelor telefonului. Se uită la mine, descifrându-mi expresia feţei, apoi se uită când la mine, când la mama.
   - E ceva ce nu ştiu, nu-i aşa?
   Tatăl meu nu e mort. A trimis cartolina aniversară pentru că ştia că nici mama nu a murit, dar când şi-a dat seama că m-am dus la poliţie, a încercat să mă oprească. A pus un iepure mort pe treptele casei noastre. A aruncat o cărămidă prin geamul de la camera fiicei noastre. E o persoană instabilă şi periculoasă şi ne urmăreşte.
   - Pentru că... mă uit la mama.
   Trebuie să-i spun lui Mark. N-am vrut niciodată să-l amestec în nenorocirea asta, dar nu-l pot minţi în continuare - nu e corect. Fac tot posibilul să-i transmit asta mamei, care face un pas în faţă, cu o mână întinsă, de parcă ar putea să oprească efectiv cuvintele să-mi iasă din gură.
   - Nu am fost complet cinstită cu tine în legătură cu motivul pentru care mă aflu la Eastbourne, spune ea repede, până să apuc eu să formulez explicaţia pe care i-o datorez de mult lui Mark.
   Mama se uită la mine. Te rog.
   E prea mult. S-o ajut pe mama să-şi facă bagajul; să mă pregătesc s-o pierd pentru a doua oară; Murray Mackenzie care aproape că m-a acuzat de complicitate.
   Şi acum asta.
   Mă simt de parcă terminaţiile mele nervoase sunt undeva în afara corpului, fiecare revelaţie fiind ca o serie de şocuri electrice.
   - Atunci mai bine-mi explici. Acum.
   Mark mută receptorul dintr-o mână în cealaltă şi înapoi, la un telefon distanţă de poliţie. Răceala din ochii lui mă face să mă cutremur, chiar dacă ştiu că e vorba doar de rezultatul îngrijorării.
   O iau pe Ella de la mama, ca să mă asigur că e iar în braţele mele, ca să simt căldura unui alt trup lipit de al meu.
   Mama se uită la mine. Dă din cap aproape imperceptibil. Nu o face.
   Nu zic nimic.
   - Fug, spune mama. Anul trecut căsnicia mea s-a destrămat şi de atunci mă ascund de soţul meu.
   Stau cu ochii pe Mark. Nu e niciun semn că n-ar crede-o pe mama şi, la urma urmelor, de ce n-ar face-o? Este adevărul.
   - Chiar înainte de Crăciun, a aflat unde stau. N-am ştiut unde să mă duc. M-am gândit că dacă mă dau la fund o vreme...
   - Ar fi trebuit să ne spui, Angela.
   Cuvintele sună ca o mustrare, dar tonul lui Mark este blând.
   Mare parte dintre pacienţii lui provin din - sau încă se mai află în - relaţii abuzive. Poate că unii dintre ei sunt chiar cei care comit abuzul; n-am întrebat niciodată, iar Mark nu mi-a vorbit despre asta.
   - Dacă exista cea mai mică posibilitate ca el să te fi urmărit aici - ca tu să ne pui şi pe noi în pericol - ar fi trebuit să ne spui.
   - Ştiu. Îmi pare rău.
   - Presupun că el este cel care a aruncat cărămida prin geam.
   - Am cumpărat un bilet de tren online. Probabil că mi-a verificat e-mailurile; era singura cale prin care putea să afle încotro mă îndrept. Adresa lui Caroline era singura din Eastbourne printre contactele mele.
   Mark se uită la telefonul din mâna lui, apoi din nou la uşă, unde literele se văd scrise invers.
   - Trebuie să anunţăm poliţia.
   - Nu! strigăm şi eu, şi mama într-un glas.
   - Ba da.
   - Nu ştii cum e el. Cu cine ai de-a face.
   Mark se uită la mine.
   - L-ai cunoscut?
   Dau din cap.
   - E... e periculos. Dacă-l raportăm la poliţie, nu mai putem sta aici, acum, că ştie că suntem în casă. Ar putea face orice.
   Tremur încă. O legăn pe Ella dintr-o parte în alta, mai mult ca să elimin din adrenalina care-mi curge prin vene decât ca s-o liniştesc pe ea. Mark dă ture pe hol, lovind cu telefonul în coapsă.
   - O să plec, spune mama cu geanta în mână. Pe mine mă vrea. N-ar fi trebuit să vin aici niciodată - nu e corect să vă implic şi pe voi.
   Face un pas spre uşă, iar eu o prind de braţ.
   - Nu poţi pleca!
   - Aş fi plecat oricum. Ştiai asta.
   Îmi îndepărtează mâna de pe braţul ei şi o strânge cu blândeţe.
   - Acum e altceva. Ştie că eşti aici. O să-ţi facă rău.
   - Iar dacă rămân, o să vă facă vouă rău.
   Mark sparge tăcerea care se aşterne.
   - Trebuie să plecaţi amândouă.
   E hotărât, căutând prin sertarul de la comodă după un set de chei, pe care mi le întinde.
   - Duceţi-vă la apartamentul meu. O să rămân eu aici şi-o să sun la poliţie.
   - Ce apartament? Nu, nu pot să vă implic pe amândoi în povestea asta. Trebuie să plec.
   Mama încearcă să deschidă uşa, dar Mark e mai rapid decât ea.
   Pune o mână pe uşă.
   - Ne-ai implicat deja, Angela. Oricât aş empatiza cu situaţia ta, prioritatea mea este să le ţin în siguranţă pe Anna şi pe fiica mea, ceea ce înseamnă să le trimit cât mai departe de casa asta până când fostul tău soţ va fi după gratii.
   - Are dreptate, spun şi eu. Apartamentul lui Mark din Londra - nimeni nu va şti că suntem acolo.
   Ella se suceşte în braţele mele, trează şi înfometată.
   Mama e palidă. Caută un argument, dar nu are niciunul. Este cea mai bună variantă. De îndată ce vom fi în siguranţă departe de Eastbourne, Mark poate să sune la poliţie şi eu o voi convinge pe mama că trebuie să dăm totul la iveală. Nu există altă cale.
   - Nu vreau ca Anna şi fetiţa să vină cu mine, spune mama. Nu e sigur.
   - Dat fiind faptul că fostul tău soţ tocmai a încercat să ne dea foc la casă, n-aş zice că sunt mai în siguranţă aici, spune Mark şi-mi dă cheile. Plecaţi!
   - Ascultă-l, spun şi-mi pun o mână pe braţul mamei. Ia-ne cu tine.
   Nu mă pot gândi decât la cum să plecăm cât mai departe de Eastbourne. De tata. De Murray Mackenzie şi de întrebările lui care dau târcoale adevărului.
   Mama oftează, ezitând.
   - Conduc eu. Tu stai cu Ella - aşa nu va trebui să ne oprim pe drum.
   Se uită la Mark.
   - Să fii atent, da? E periculos.
   - Sunaţi-mă când ajungeţi la apartament. Şi nu daţi drumul nimănui în casă, cu excepţia mea. S-a înţeles?
   Mama strânge cu putere volanul, cu ochii la drum. Stau în spate, cu Ella prinsă în scaunul ei lângă mine, sugându-mi cu hotărâre degetul mare, în locul sânului pe care şi-l doreşte. Nu va mai dura mult până când va începe să plângă după lapte. Poate că vom putea trage pe dreapta de îndată ce vom fi în siguranţă, departe de Eastbourne.
   - Tata nici măcar nu ştie de existenţa apartamentului lui Mark, repet eu, când o văd pe mama uitându-se pentru a suta oară de când am plecat în oglinda retrovizoare. O să fie bine.
   - Nu e bine, spune ea aproape plângând. Nimic nu va mai fi bine.
   Simt cum şi pe mine mă înţeapă ochii. Trebuie să fie puternică.
   Am nevoie ca ea să rămână puternică, pentru ca eu să fiu puternică.
   Aşa a fost întotdeauna.
   Îmi amintesc cum cădeam în copilărie, simţind durerea ascuţită în genunchiul meu jupuit.
   - Hop-sus! îmi spunea mama, ridicându-mă în picioare.
   Mă uitam la faţa ei şi o vedeam zâmbind şi, fără să mă gândesc dacă doare mai mult sau mai puţin, simţeam cum durerea din genunchiul meu julit dispare încet.
   - Poliţia tot avea să afle la un moment dat, mamă.
   Îi văd în oglindă faţa cernită.
   - Pe tata vor ei să-l prindă. Pe tine te vor trata mai blând - or să-şi dea seama că ai fost obligată să faci asta. Cel mai probabil nici n-o să mergi la închisoare; o să primeşti o sentinţă cu suspendare...
   Nu mă ascultă. Scanează strada, uitându-se după ceva - uitându-se după tata? - şi, dintr-odată, apasă cu putere pe frână, iar eu sunt împinsă în faţă, centura de la mijlocul banchetei din spate nereuşind să mă ţină locului.
   - Dă-te jos.
   - Poftim?
   Suntem la periferia Eastbourne-ului.
   - E o staţie de autobuz chiar aici. Sau poţi să-l suni pe Mark să vină să te ia.
   Ţine în continuare piciorul pe ambreiaj şi trage frâna de mână.
   Acum plânge.
   - N-ar fi trebuit niciodată să ajungem aici, Anna. N-am vrut să aibă nimeni de suferit. N-am vrut ca tu să fii vreodată implicată în aşa ceva.
   Nu mă mişc.
   - Nu te părăsesc.
   - Te rog, Anna, e pentru binele tău.
   - Suntem împreună în povestea asta.
   Aşteaptă 10 secunde. Apoi scoate un sunet între strigăt şi geamăt, eliberează frâna şi porneşte mai departe.
   - Îmi pare rău.
   - Ştiu că-ţi pare rău.
   După toţi anii aceia în care ea mi-a şters lacrimile şi mi-a pus plasturi pe genunchi, acum eu sunt cea puternică. Mama are nevoie de mine. Mă întreb dacă această metamorfoză a avut loc doar datorită circumstanţelor extraordinare în care ne aflăm sau dacă este transformarea prin care trece o femeie în mod natural când devine din fiică mamă.
   Rulăm în tăcere, cu excepţia Ellei, care a trecut de la scâncete ocazionale la un plânset continuu şi puternic.
   - Putem să mai oprim puţin?
   - Nu putem, spune mama uitându-se iar şi iar în oglinda retrovizoare.
   - Doar câteva minute. N-o să se potolească dacă n-o hrănesc.
   Ochii mamei trec de la oglindă la drum şi înapoi. A văzut ceva.
   - Ce e?
   - În spatele nostru este un Mitsubishi negru, spune şi apasă cu putere pe acceleraţie, iar impulsul dat de noua viteză mă aruncă în spătarul banchetei. Ne urmăreşte.

Capitolul 53

   Când îţi petreci viaţa vânzând maşini, ştii cum să le conduci.
   Apeşi cu putere pedala. Nouăzeci de kilometri la oră. O sută. O sută zece. O sută douăzeci...
   O curbă strânsă. Una, apoi a doua. Am virat amândoi prea larg.
   Văd privirea îngrozită a celui care vine din sens opus, felul în care-i tresar mâinile când se fereşte din calea noastră.
   La următoarea curbă, apeşi frâna şi schimbi vitezele. O treaptă inferioară, următoarea, următoarea. Suceşti volanul şi apoi accelerezi până când simţi că partea din spate a maşinii merge mai repede decât cea din faţă.
   Distanţa dintre noi se reduce.
   Îmi bate inima atât de repede, că pot să-mi aud pulsul peste răgetul motorului şi mă aplec în faţă, ca şi cum mişcarea asta ar schimba cu ceva lucrurile.
   De-a şoarecele şi pisica.
   Cine o să câştige?
   Să conduci cu viteză înseamnă să gândeşti repede. Să reacţionezi rapid. Nu sunt tocmai abilităţile unui alcoolic - nici măcar ale unuia funcţional - şi este doar unul dintre motivele pentru care mă bucur că m-am lăsat de băut.
   În cele din urmă, a fost uşor. Fără întâlniri Alcoolici Anonimi, fără terapie, fără intervenţii din partea prietenilor binevoitori.
   Doar tu.
   Privirea din ochii tăi când ai căzut la podea în seara aceea. La momentul respectiv n-a însemnat nimic; era doar o altă ceartă; un alt pumn, un alt şut. Abia după aceea, când mi-am amintit figura ta - am văzut dezamăgirea, durerea, teama - abia atunci am înţeles ce mă determina băutura să-ţi fac.
   Nu. Ce-ţi făcusem deja.
   Îmi pare rău. Nu e destul şi e prea târziu, dar îmi pare rău.
   Am încetinit. Trebuie să mă concentrez. Apuc mai bine volanul; apăs din nou acceleraţia.
   Cum am ajuns la asta?
   Vreau să dau timpul înapoi; să şterg greşelile. Am dat-o-n bară.
   Mi-am petrecut întreaga noastră căsnicie gândindu-mă la mine, iar acum uite unde-am ajuns.
   Ce fac?
   Nu mă pot opri. Sunt băgat prea adânc în povestea asta.
   Arma.
   E şi ea acolo - pe bancheta din spate. Făcându-se mică, încercând să rămână ascunsă. Arunc o privire în timp ce ea se uită prin lunetă.
   Încercând să vadă ceva fără să fie văzută.
   Fără să reuşească.
   N-am vrut niciodată să-i fac rău.
   E prea târziu.

Capitolul 54

Anna

   Mă răsucesc pe locul în care stau. În spatele nostru este un Mitsubishi Shogun nou-nouţ, la vreo sută de metri distanţă, dar apropiindu-se. Geamurile sunt fumurii - nu pot să văd cine conduce.
   - El e? Tata?
   N-am văzut-o niciodată pe mama în halul ăsta. Tremurând, abia reuşind să-şi controleze frica.
   - Ar fi trebuit să cobori. Am încercat să te conving să cobori.
   Se uită din nou în oglindă, apoi trage de volan spre dreapta ca să ocolească o rămăşiţă a unui limitator de viteză. Mi se strânge stomacul.
   - Fii atentă la drum.
   - Rămâi aplecată - e posibil să nu te fi văzut. Nu vreau să ştie că eşti cu mine.
   Reacţionez automat la instrucţiunile mamei, aşa cum am făcut dintotdeauna, desfăcându-mi centura, trăgându-mi picioarele într-o parte şi aplecându-mă peste scaunul de maşină al Ellei. Mama trage brusc spre stânga şi mă ţin de portiera maşinii, alunecând deasupra scaunului Ellei. Fetiţa lasă să-i scape un ţipăt de panică, iar eu încerc s-o liniştesc, dar am senzaţia c-o să-mi explodeze inima, iar încercările mele de a o face să tacă sunt chiar mai isterice decât plânsetele ei. Spatele genunchilor sunt ude de sudoare, iar palmele îmi sunt umede şi lipicioase.
   - Tot ne urmăreşte!
   Treptat, iluzia de control a mamei mele se evaporă, destrămându-se cât să lase să se vadă aceeaşi panică oarbă pe care o simt crescând şi în mine.
   - Şi se apropie!
   Plânsetele Ellei se înteţesc, fiecare ţipăt căpătând mai mult volum şi ascuţime pe măsură ce preia din isteria bunicii ei. Mă ţin cu o mână de mânerul interior al portierei, iar cu cealaltă de scaunul şoferului. În semicercul braţelor mele se află Ella, urlând la câţiva centimetri de urechile mele. Sunetul îmi ajunge la timpanul urechii stângi şi se îndepărtează cu un ţârâit care nu-mi lasă răgaz nici măcar atunci când cea mică trage aer în piept pentru o nouă repriză de plâns. Îmi scot telefonul din buzunar; îl deschid. Nu mai rămâne nimic altceva de făcut decât să sun la poliţie.
   - Mergi mai repede!
   Altă manevră spre stânga, urmată rapid de o curbă la dreapta, care-mi slăbeşte strânsoarea în jurul scaunului Ellei şi mă aruncă într-o pocnitură dureroasă pe podeaua din partea opusă a maşinii.
   Telefonul îmi zboară sub scaunul pasagerului din faţă, unde nu-l pot ajunge. Mama apasă acceleraţia la maximum, iar eu mă târâi înapoi să cuprind cu braţele scaunul Ellei. Ridic capul, fără să vreau să-l văd pe tatăl meu, dar incapabilă să mă pot opri şi să nu mă uit.
   Mama ţipă la mine.
   - Stai jos!
   Ella nu mai plânge, redusă la tăcere, apoi inspiră şi începe din nou să urle.
   În oglinda retrovizoare văd cum mamei îi şiroiesc lacrimi pe faţă.
   Şi, la fel ca un copil care plânge doar când îşi vede mama prăbuşindu-se, cedez şi eu. Asta e. O să murim. Mă întreb dacă tata va intra cu maşina în noi sau ne va forţa să ieşim de pe carosabil.
   Dacă vrea să ne omoare sau să ne ţină în viaţă. Mă pregătesc pentru impact.
   - Anna, spune mama pe un ton imperios; în geanta mea... când am ştiut că am fost descoperită, am fost atât de speriată încât...
   O altă curbă strânsă. Frâne care scârţâie.
   - N-am avut niciodată de gând s-o folosesc - era un fel de asigurare. În caz că... spune şi se întrerupe. În caz că mă găsea.
   Încă pe jumătate întinsă pe bancheta din spate, cu picioarele îndoite între scaunul şoferului şi portieră, deschid geanta de la picioarele mele, caut printre hainele pe care am văzut-o împachetându-le cu doar o oră şi ceva în urmă. Pare să fi trecut o viaţă întreagă de-atunci.
   Îmi trag mâna.
   Mama are un pistol.
   Trage de volan ca şi cum s-ar da în maşinuţe la bâlci. Dau cu capul de portiera maşinii. Ella ţipă. Înghit, simţind gust de vomă în gât.
   - Un pistol?
   Nu pun mâna pe el.
   - L-am luat de la bărbatul de la care am închiriat apartamentul.
   Efortul de a menţine maşina pe şosea o face să spună cuvintele de parcă pune punct după fiecare dintre ele.
   - E încărcat. Ia-l. Apără-te. Apăr-o pe Ella.
   Frânele scârţâie în clipa în care ia prea repede o curbă. Maşina se dezechilibrează - derapează la stânga, apoi la dreapta - înainte ca mama să preia iar controlul. Închid ochii. Aud schimbătorul de viteze, pedalele, motorul.
   O curbă strânsă la stânga. Am creştetul capului presat de geamul portierei, iar mânerul scaunului Ellei îmi apasă pieptul.
   Maşina alunecă cu mişcări sacadate până la oprire.
   Şi apoi se lasă liniştea.
   O aud pe mama respirând, tensionată şi răvăşită. Îmi mut faţa până când buzele mele le ating pe cele ale fetiţei şi jur în tăcere că mai degrabă mor decât să las să i se întâmple ceva rău.
   O să mor.
   Oare aş folosi arma? Mă întind încet spre ea. Îi simt greutatea în mână, dar nu o ridic.
   Apără-te. Apăr-o pe Ella.
   L-aş omorî pe tata ca să-mi salvez fiica? Să mă salvez pe mine?
   Aş face-o.
   Închid ochii, aşteptând să aud cum se deschide o portieră. Să aud vocea tatălui meu.
   Aşteptăm.
   - Am scăpat de el.
   Aud cuvintele mamei, dar nu le pot înţelege. Am trupul încă rigid, iar terminaţiile nervoase încă îmi zvâcnesc.
   - La ultima curbă, spune mama cu răsuflarea tăiată. Am cotit înainte ca el să ia curba. Nu ne-a văzut, spune şi izbucneşte în lacrimi. Nu ne-a văzut când am luat-o pe alt drum.
   Mă ridic încet şi mă uit în jur. Suntem pe un drum de ţară, la vreo jumătate de kilometru depărtare de o deschidere în gardurile verzi care indică unde este drumul. Nu sunt alte maşini.
   Desfac chingile de la scaunul Ellei şi o trag lângă mine, sărutându-i creştetul capului şi ţinând-o atât de strâns, că se zbate să se elibereze. Îmi ridic tricoul şi-mi desfac sutienul, iar ea se hrăneşte însetată. Ne liniştim una lângă cealaltă şi-mi dau seama că şi trupul meu îşi dorea asta la fel de mult ca al ei.
   - Un pistol? întreb şi nu mi se pare real ce se întâmplă. Un nenorocit de pistol?
   Ridic geanta şi o pun pe scaunul din faţă, lângă ea. Era la mai puţin de jumătate de metru de căpşorul Ellei. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă s-ar fi declanşat: dacă aş fi ridicat geanta în vreun fel greşit, dacă aş fi călcat pe ea...
   Mama nu spune nimic. Încă ţine volanul cu ambele mâini. Dacă are vreun fel de cădere nervoasă, atunci trebuie să treacă pe scaunul pasagerului. Mă întreb dacă n-ar fi mai bine să ne abandonăm planul şi să mergem direct la o secţie de poliţie. Orice am face, trebuie să plecăm de-aici cât mai curând; suntem în bătaia puştii aici, în câmp deschis. Tata o să-şi dea seama că am ieşit de pe drum; o să ne ajungă din urmă.
   - Ţi-am spus, era o măsură de precauţie. Nici măcar nu ştiu cum funcţionează drăcia aia.
   O îndepărtez cu blândeţe pe Ella de la sân şi caut pe sub scaun după telefon. Am un mesaj de la Mark.
   Încă niciun semn de la fostul. Am anunţat pe toată lumea că nu se mai ţine petrecerea. Poliţia e pe drum. Au nevoie de data naşterii Angelei şi de adresa ei. Sună-mă!
   Evit să-i dau informaţiile cerute.
   Un Shogun negru ne-a urmărit, dar am reuşit să scăpăm de el. Sunăm când ajungem la apartament. Te iubesc x
   Un oftat adânc alungă lacrimile.
   - Să mergem. Ar trebui să rămânem pe drumuri lăturalnice până când ieşim din nou pe autostradă.
   O prind din nou pe Ella în scaunul ei şi-mi pun şi eu centura.
   Pornim - de data asta mai atente, dar nu şi mai puţin grăbite - pe drumuri secundare aflate la mică distanţă de A23. Serpentinele - şi frecvenţa cu care mă tot întorc să mă uit în urmă - îmi provoacă greaţă, iar călătoria pare să nu se mai sfârşească.
   Nu vorbim. Încerc, de două ori, dar mama nu este în stare să facă planuri. Am nevoie ca ea să ne ducă la apartamentul lui Mark tefere şi nevătămate.
   De îndată ce ajungem pe M23, mă simt mai bine. Autostrada e aglomerată; suntem una dintre miile de maşini pe drumul spre Londra. Şansele ca tatăl meu să ne găsească aici sunt foarte mici, iar dacă aşa ar fi, ce-ar putea să facă în faţa atâtor martori? Atâtor camere de supraveghere? Surprind privirea mamei şi îi zâmbesc timid. Nu-mi răspunde la fel şi simt cum mă cuprinde anxietatea.
   Mă uit de jur împrejur după un Shogun.
   Intrăm pe M25. Mă uit la maşinile de lângă a noastră. Majoritatea sunt pline cu familii care se întorc acasă după Crăciun sau care se duc la prieteni de Anul Nou, cu banchetele pline de cadouri şi pilote suplimentare. Un cuplu într-o maşină Astra veche cântă cu entuziasm şi-mi imaginez un CD cu hituri clasice în sistemul audio al maşinii.
   Îmi sună telefonul; pe ecran, un număr care nu-mi este cunoscut.
   - Domnişoara Johnson?
   Murray Mackenzie. Mă dojenesc singură pentru că am răspuns; mă gândesc dacă n-aş putea să închid şi să dau vina pe o conexiune proastă.
   - Trebuie să-ţi spun ceva. Ceva... neaşteptat. E cineva cu tine?
   Mă uit la mama.
   - Da. Sunt în maşină. O... prietenă e la volan, e în regulă.
   În oglinda retrovizoare, mama mă întreabă din ochi cine e, iar eu dau din cap să-i dau de înţeles că nu e nimic important. Trece pe banda de viteză, accelerând acum că suntem din nou atât de aproape de a ne afla în siguranţă.
   Murray Mackenzie pare că se chinuie să-şi găsească cuvintele potrivite. Începe mai multe propoziţii, din care niciuna nu are vreo noimă.
   - Ce Dumnezeu s-a întâmplat? îl întreb, în cele din urmă.
   Mama mă priveşte în oglindă, cu ochii când la mine, când la drum. Neliniştită din cauza mea.
   - Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun asta la telefon, spune Murray, dar am vrut să afli cât mai curând. Poliţia este chiar acum la tine acasă. Mă tem că au găsit un cadavru.
   Îmi pun o mână la gură să-mi înăbuş un ţipăt. Mark.
   N-ar fi trebuit să plecăm deloc. N-ar fi trebuit să-l lăsăm niciodată să dea ochii cu tatăl meu.
   Murray Mackenzie continuă să vorbească. Zice ceva de amprente şi degradare şi ADN şi de o posibilă încercare de identificare şi...
   Îl întrerup, incapabilă să înţeleg ceea ce cred că aud.
   - Îmi pare rău, ce-aţi spus?
   - Nu putem fi siguri, dar primele cercetări sugerează că trupul aparţine tatălui tău. Îmi pare rău.
   Uşurarea pe care am simţit-o gândindu-mă că suntem în siguranţă este înlocuită imediat de ideea că singura persoană pe care am lăsat-o la Oak View este Mark.
   O să aştept aici şi-o să sun la poliţie.
   Dacă tata a apărut înainte să ajungă poliţia? Mark e puternic; poate să-şi poarte singur de grijă... Oare l-a atacat pe tata? S-a apărat?
   - Cum a murit?
   Încerc să-mi dau seama cât a trecut de când era Shogun-ul în spatele nostru. De ce s-ar fi întors tata la Oak View, ştiind că noi nu eram acolo? Chiar dacă ar fi întors imediat, cum ar fi putut ajunge înapoi atât de repede? În oglinda retrovizoare, o văd pe mama încruntându-se. Auzind pe jumătate conversaţia, mai confuză decât mine.
   - Va trebui să aşteptăm rezultatele autopsiei ca să fim siguri, dar mă tem că sunt puţine îndoieli asupra faptului că a fost omorât. Îmi pare rău.
   Simt cum mă iau căldurile şi mi se face din nou greaţă. Mark l-a omorât pe tata?
   Legitimă apărare. Ar trebui să fie vorba de legitimă apărare. Nu poate să meargă la închisoare pentru aşa ceva, nu?
   Ceva nu-mi dă pace, ca un copil care mă trage de mână să-mi arate ceva, să mă facă să văd... mă întreb dacă mama ascultă asta; în ciuda a ceea ce crede, ar trebui să simtă o urmă de regret la auzul morţii bărbatului pe care se presupune că l-a iubit cândva. Dar în oglinda retrovizoare, privirea ei este rece. Orice ar fi fost între părinţii mei a murit cu mult timp în urmă.
   Murray continuă să vorbească, eu mă gândesc, iar mama se uită la mine în oglindă şi ceva din privirea ei mi se pare...
   - ...în fosa septică de cel puţin 12 luni, probabil mai mult, spune Murray.
   În fosa septică.
   N-are nimic de-a face cu Mark.
   Mă gândesc la gaura îngustă, ca de puţ, din grădina din Oark View; la dafinul din ghiveci. Mă gândesc la insistenţa mamei de a-l muta; la obsesia ei în legătură cu planurile de extindere ale lui Robert Drake.
   Ştia. Ştia că el era acolo.
   Simt cum mă strânge pieptul. Fiecare gură de aer pare mai mică decât precedenta. Am ochii fixaţi în cei ai mamei mele şi, deşi telefonul este la urechea mea, nu mai pot auzi ce-mi spune Murray.
   Nu pot să vorbesc. Pentru că-mi dau seama că există un singur motiv pentru care ea ar şti de ce se află tata în fosa septică.
   Pentru că ea l-a pus acolo.

Partea a treia

Capitolul 55

Anna

   Ochii mamei se mută când la mine, când la autostradă. Eu rămân înţepenită, cu telefonul lipit de ureche. Murray Mackenzie vorbeşte în continuare, dar eu nu mai procesez nimic din ce spune. Mama se mută din nou pe banda de mare viteză şi depăşim acelaşi cuplu din Astra veche. La fel de fericiţi, tot cântând.
   - Domnişoara Johnson? Anna?
   Sunt prea speriată să răspund. Mă întreb dacă există vreo şansă ca mama să nu fi auzit ce mi-a spus Murray - să nu fi ghicit din expresia mea ceea ce tocmai am aflat - dar privirea din ochii ei îmi spune că totul s-a terminat.
   - Dă-mi telefonul.
   Îi tremură vocea.
   Nu fac nimic. O voce interioară îmi urlă: spune-i. Spune-i că eşti pe M25 într-un Volkswagen Polo. Sunt camere de supraveghere, patrule de autostradă, ofiţeri de intervenţie. Vor ajunge la tine.
   Dar mama merge şi mai repede. Trece de pe o bandă pe alta iute şi fără să semnalizeze, maşina din spate apăsând cu putere pe claxon. Traficul, care mai devreme mi s-a părut reconfortant, mi se pare acum înspăimântător; fiecare maşină este o posibilă ţintă pentru o coliziune. Scaunul de maşină al Ellei, cândva foarte robust, mi se pare acum şubred, nesigur. Trec centura de siguranţă pe după el; o fixez mai bine pe-a mea. Murray nu mai zice nimic. Fie am pierdut legătura, fie a închis; a presupus că i-am închis din nou telefonul în nas.
   - Cine era persoana din Mitsubishi?
   Nimic.
   - Cine era cel care ne urmărea? ţip eu, dar ea îmi ignoră întrebarea în timp ce trage aer în piept.
   - Anna, dă-mi telefonul.
   E la fel de îngrozită ca mine. Are încheieturile mâinilor albe de spaimă, nu de mânie; vocea îi tremură de panică, nu de furie. Acest fapt ar trebui să mă facă să mă simt mai în siguranţă - mai puternică - dar nu se întâmplă aşa.
   Pentru că ea e pe locul şoferului.
   Îi dau telefonul.

Capitolul 56

   A fost un accident. Asta trebuie să înţelegi. N-am vrut să se întâmple aşa ceva niciodată.
   Nu te uram. Nu te iubeam, dar nici nu te uram şi cred că nici tu nu mă urai pe mine. Cred că eram tineri şi eu eram însărcinată şi am făcut ceea ce părinţii noştri se aşteptau să facem, apoi ne-am trezit agăţaţi unul de celălalt, aşa cum li se întâmplă multor oameni prinşi în relaţii.
   Mi-a luat ceva să înţeleg asta.
   Aproape toată căsnicia noastră fie am băut, fie mi-am revenit după beţie sau m-am gândit să beau. Rareori suficient de mult pentru a fi beată de-a binelea; rareori suficient de puţin ca să fiu complet trează. În mod repetat, atâţia ani la rând, încât cineva care nu m-a văzut niciodată trează să nu-şi poată da seama că de fapt nu eram.
   Te-am învinovăţit că mi-ai răpit libertatea, fără să înţeleg vreodată că ceea ce aveam în Londra nu era deloc libertate. Era tot o cuşcă, în felul ei, la fel cum era şi căsnicia: un ciclu nesfârşit de slujbe, băute, ieşiri în club, căutarea unei aventuri de-o noapte, dispărând la orele mici ale dimineţii.
   Credeam că m-ai prins în capcană. Nu mi-am dat niciodată seama că de fapt tu mă salvai.
   M-am împotrivit. Şi am continuat să mă împotrivesc timp de 25 de ani.
   În noaptea în care ai murit, eram la jumătatea unei sticle de vin, având deja la bord 3 pahare de gin tonic. Cu Anna plecată, nu trebuia să mai ascund nimic - încetasem de mult să mă mai prefac în faţa ta.
   Nu că aş fi admis vreodată că aveam o problemă. Se spune că acesta este primul pas. Nu l-am făcut – nu atunci. Nu până după aceea.
   - Nu crezi că ai băut destul?
   Băuseşi şi tu un pahar. Altfel n-ai fi îndrăznit niciodată. Eram în bucătărie, Rita - ghemuită în pătuţul ei. Casa părea goală fără Anna şi ştiam că beam mai mult din această cauză. Nu doar pentru că acum puteam, ci pentru că mi se părea ciudat. Dezechilibrat. La fel ca atunci când era la universitate. Atunci, am avut ocazia să întrevăd cum ar fi arătat viaţa dacă s-ar fi mutat definitiv şi nu mi-a plăcut. Căsnicia noastră era construită în jurul fiicei noastre; cine eram noi fără ea? Gândul acesta nu-mi dădea pace.
   - De fapt, cred c-o să mai beau unul.
   Nici măcar nu-mi mai doream un pahar. Am turnat restul de vin într-un pahar care ar fi trebuit să fie mai mult gol decât plin. Am ţinut sticla goală de gât, cu fundul în sus. Necăjindu-te.
   - Noroc!
   O dâră de vin roşu mi s-a scurs pe mânecă.
   Te-ai uitat la mine ca şi cum m-ai fi văzut atunci pentru prima oară. Ai clătinat din cap, ca şi cum te-aş fi întrebat ceva.
   - Nu mai pot face asta, Caroline.
   Nu cred că plănuiseşi asta. Era genul acela de lucru pe care îl spui pur şi simplu. Dar am întrebat ce vrei să zici şi asta te-a pus pe gânduri, şi am văzut momentul în care ai luat decizia în mintea ta. Confirmarea hotărâtă din cap, fermitatea pe buzele tale. Da, te gândeai tu, asta este ceea ce vreau. Asta urmează să se întâmple.
   - Nu mai vreau să fiu căsătorit cu tine.
   După cum am spus: declanşatorul meu este alcoolul.
   Eram beată prima dată când te-am lovit şi eram beată şi ultima oară când s-a întâmplat. Nu e o scuză - e un motiv. Schimbă cu ceva lucrurile dacă spun că mi-a părut rău după aceea? Ştiai că am vorbit serios când am spus ce am spus, că de fiecare dată îmi juram că va fi şi ultima? Uneori, scuzele veneau târziu; alteori veneau imediat, când eliberarea bruscă a furiei adunate mă trezea la realitate ca şi cum aş fi dormit.
   Când a venit poliţia, ai minţit la unison cu mine. Nu aveţi ce să vedeţi aici. După apelurile la 999, am spus că a fost o greşeală. Un copil care se juca cu telefonul.
   De la un punct încolo, ai încetat să-mi mai spui că mă ierţi. Ai încetat să mai zici orice; te prefăceai pur şi simplu că nimic nu se întâmplase. Când am aruncat după tine cu prespapierul Annei şi l-am spart de perete, tu ai adunat bucăţile şi le-ai lipit la loc. Şi ai lăsat-o pe Anna să creadă că tu l-ai spart.
   - Te iubeşte, ai spus tu. Nu pot suporta ideea ca ea să afle adevărul.
   Asta ar fi trebuit să mă facă să mă opresc. Dar n-a făcut-o.
   Dacă n-aş fi băut în acea ultimă seară, aş fi fost mai degrabă supărată decât furioasă. Aş fi putut chiar să dau din cap, gândindu-mă: da, ai dreptate - nu mai merge. Aş fi putut să-mi dau seama că niciunul dintre noi nu era fericit şi că era, poate, cazul să punem punct.
   Dar n-am făcut asta.
   Înainte chiar ca vorbele să-mi iasă din gură, braţul mi s-a mişcat.
   Dur. Rapid. Inconştient. Sticla te-a lovit în cap.
   Am stat în bucătărie, cu gâtul sticlei încă în mâna mea şi cu un covor de cioburi verzi la picioare. Şi cu tine. Culcat pe-o parte. O baltă lucioasă de sânge pe gresie, sub capul tău, care s-a lovit în cădere de blatul din granit.
   Mort.

Capitolul 57

Murray

   Murray apăsă pe butonul reapelare, dar telefonul Annei Johnson redirecţionă apelul spre mesageria vocală.
   - Nu vreau ca fiica să afle ceva înainte să avem o confirmare a identităţii, îi spusese detectivul sergent Kennedy când îl sunase să-l anunţe pe Murray că avusese dreptate, chiar era un cadavru în fosa septică şi indiciile preliminare arătaseră că era vorba despre Tom Johnson.
   Murray se gândise ce să facă. Sigur că detectivul avea dreptate.
   Nu avea cum să fie altcineva decât Tom Johnson în fosa septică, dar până când trupul nu avea să fie scos de-acolo şi analizat, informaţiile trebuiau păstrate la un nivel minimal.
   Dar cu siguranţă că Anna Johnson trebuia să ştie, nu? Ba chiar cât mai curând cu putinţă. Anna fusese cea care insistase ca poliţia să investigheze din nou sinuciderea mamei sale; şi tot ea fusese cea abandonată când părinţii ei dispăruseră la distanţă de câteva luni unul de celălalt. Merita să afle că exista o probabilitate destul de mare ca tatăl ei să fi fost ucis şi trupul său ascuns în fosa septică.
   În timp ce Murray căuta prin telefon numărul ei, ignoră vocea din minte care-i spunea că suna deopotrivă în interesul lui, nu doar al femeii. Ai continuat să sapi şi după ce ea ţi-a spus să te opreşti, îi zicea vocea aceea. Acum vrei să-i demonstrezi că ai avut dreptate să faci asta.
   Doar că Anna îi închisese din nou telefonul. Şi acum avea mobilul oprit. Oamenii se comportă ciudat în situaţii de criză. Dar chiar şi aşa, Murray avea sentimentul îngrozitor că făcuse ceva greşit atunci când o sunase.
   Sarah trase pe aleea pentru maşini. Murray se simţea dezumflat cumva; nu doar de reacţia Annei, ci şi de faptul că, dintr-odată, nu mai era cu nimic implicat în ancheta în care investise atât de multă energie. Recunoscu acest sentiment de pe vremea când era un poliţist de patrulă în uniformă, când excitarea pe care ţi-o dădea faptul că erai trimis la un caz interesant era urmată de dezamăgire atunci când trebuia să-l predai celor de la DIC. Fără să ştii vreodată ce declarase suspectul la interogatoriu; uneori nu aflai nici măcar dacă fusese pus sub acuzare sau ce sentinţă primise. Faptul că vedeai cum altcineva era lăudat pentru reuşită, deşi tu erai cel care-şi rupsese pantalonii într-o încăierare ca la rugby sau care scosese un copil dintr-o epavă în urma unui accident cauzat de consumul de alcool.
   - Ar trebui să te duci.
   Sarah îşi sprijinea uşor o mână pe schimbătorul de viteze, acum părând în elementul ei în spatele volanului. Trecuse multă vreme de când Murray nu mai fusese pasager, iar când bateria telefonului îi murise şi nu mai putuse suna pe nimeni, îşi sprijinise capul de tetieră şi o urmărise pe soţia lui căpătând tot mai multă încredere la condus, kilometru după kilometru. Îi trecu prin cap că eforturile sale de a proteja zona de confort a lui Sarah de-a lungul anilor ar fi fost mai de folos dacă ar fi ajutat-o mai degrabă să iasă din acea stare.
   Murray se dădu jos din maşină.
   - James e acolo. E cazul lui acum.
   - E şi cazul tău.
   Era? Dacă Murray ar fi intrat şi şi-ar fi încălţat papucii de casă, ar fi pus ceva de văzut la televizor, lumea poliţiei ar fi continuat să se învârtă. James avea lucrurile sub control; erau poliţişti care o căutau pe Caroline Johnson. Ce-ar fi putut Murray să facă?
   Şi totuşi erau nişte indicii nerezolvate care nu-i dădeau pace.
   Cum reuşise Caroline să-l care pe Tom - care în niciun caz nu era un tip mic de statură, după cum confirmaseră actele de la dosar - în fosa septică? O ajutase cineva? Cine trimisese cartolina aniversară care sugera că, de fapt, Caroline nu sărise în apă?
   - Du-te!
   Sarah îi puse cheile de la maşină în palmă.
   - Dar trebuia să întâmpinăm Anul Nou împreună.
   - O să mai fie şi alte Revelioane. Du-te!
   Murray plecă.
   Pe Cleveland Avenue, poliţia înconjurase cu bandă de protecţie reşedinţa Oak View. Din casa unui vecin se auzea muzică, iar petrecăreţii - deja ameţiţi - stăteau cu băuturile lângă parcul împrejmuit şi se uitau cu uimire la tot acel du-te-vino. Murray se aplecă şi trecu pe sub banda alb cu albastru.
   - Scuzaţi-mă, îmi puteţi spune ce s-a întâmplat? strigă un bărbat din spatele gardului care separa aleea pentru maşini a casei Oak View de proprietatea vecină.
   Purta nişte pantaloni lejeri, de culoare roşu-stins, şi un sacou crem cu un tricou fără guler. Ţinea în mână un pahar de şampanie. 
   -  Cine sunteţi dumneavoastră?
   - Robert Drake. Locuiesc alături. Ei bine, de fapt, aici.
   - Gata să întâmpinaţi Anul Nou, văd, zise Murray şi arătă spre paharul cu şampanie.
   - Ar fi trebuit să fie petrecerea Annei şi a lui Mark. Dar cumva am... căută termenul potrivit: am moştenit-o.
   Râse, mulţumit de sine însuşi, apoi se opri şi deveni dintr-odată serios.
   - Unde sunt? Mark ne-a trimis mesaje tuturor. A spus că el şi Anna au fost nevoiţi să plece la Londra şi că petrecerea se anula. Următorul lucru pe care-l ştiu e că toată strada e blocată, spuse el, apoi în ochii lui se citi panica. Dumnezeule, n-a omorât-o, nu?
   - Nu, din câte ştiu eu. Acum, dacă vreţi să mă scuzaţi...
   Murray se îndepărtă. Deci acela era Robert Drake. De fapt, Murray ar fi trebuit să-i mulţumească. Dacă n-ar fi fost vorba despre planurile lui de extindere mai mult decât exagerate, poate că trupul lui Tom Johnson n-ar fi fost descoperit niciodată.
   Cum trebuie să se fi simţit Caroline când şi-a dat seama că planurile de construcţie implicau dezgroparea vechii fose?
   Presupunând că-l omorâse pe Tom în ziua aşa-zisei lui sinucideri şi că scăpase de cadavru imediat, Tom ar fi trebuit să se afle în fosă cu o lună înainte ca Drake să-şi anunţe planurile de extindere. Propria ei obiecţie fusese extrem de lungă şi, judecând după numărul de plângeri identice provenind din alte părţi din oraş - chiar dacă nu de la rezidenţii de pe Cleveland Avenue, după cum observase Murray - Caroline le furnizase scrisori identice celor care obiectau din principiu în astfel de situaţii şi pe care te puteai baza să-şi bage nasul.
   La momentul la care Drake îşi mai rafinase cererea şi trimisese din nou solicitarea, Caroline dispăruse deja, păcălindu-şi familia, poliţia şi medicul legist că se sinucisese. Ţinuse, pentru orice eventualitate, un ochi pe cererea de extindere? Contestaţia ei - făcută pe numele Angela Grange - fusese înregistrată cu adresa Sycamore, Cleveland Avenue. Nimeni nu observase. Nimeni nu verificase.
   De ce-ar fi făcut-o?
   Aşadar, potrivit lui Robert Drake, şi Mark, şi Anna erau la Londra. Niciuna dintre maşinile lor nu era pe alee, aşa că probabil cuplul călătorise separat. Murray încercă să-şi amintească dacă
   Anna îi împărtăşise cumva planurile ei.
   Nu - doar că prietena ei conducea. Era un lucru bun că era cineva cu ea, îşi spuse Murray. Când e să-ţi fie date peste cap planurile de Revelion, nimic nu se compară cu descoperirea unui cadavru.
   În mijlocul grădinii, acolo unde terasa se intersecta cu iarba, era un cort alb. La intrare stătea detectivul sergent Kennedy; dincolo de el, se vedeau cele două siluete fantomatice ale criminaliştilor.
   - El e, spuse James când Murray i se alătură. Inelul sigiliu se potriveşte cu descrierea din raportul iniţial pentru persoane dispărute.
   - Greşeală de începător, spuse Murray ironic.
   - Corpul s-a păstrat bine - fosa este uscată, situată sub pământ şi are capacul sigilat, a funcţionat ca o morgă improvizată - şi prezintă o rană zdravănă la cap. A fost lovit în cap, poate? O dispută domestică care s-a sfârşit prost?
   - De-a lungul anilor, au fost înregistrate mai multe sesizări care semnalau nereguli la această adresă, spuse Murray. Telefoane la 999 şi teama vecinului lor, Robert Drake, că ceva nu este în regulă, după ce a auzit ţipete provenind din casa asta.
   - A venit poliţia?
   Murray confirmă, dând din cap.
   - Ambii soţi Johnson au negat că ar fi avut loc vreo dispută domestică, dar Caroline Johnson a fost descrisă ca fiind „agitată” de către ofiţerul care s-a prezentat atunci la apel.
   - Crezi că ar fi putut fi vorba despre legitimă apărare? întrebă James.
   În cortul de la locul crimei, trapa fusese pusă deja în cutia cu probe, etichetată, iar gura tancului septic abia mai putea fi văzută.
   Trupul lui Tom Johnson fusese deja scos de-acolo de cei de la unitatea specială şi dus la morgă, gata pentru o autopsie care, sperau ei, să dezvăluie cauza exactă a morţii.
   - Ar putea fi. Sau poate că ea era cea violentă, spuse Murray.
   Nu era niciodată bine să faci presupuneri nefondate. Concluziile trase pe baza unor aparenţe fuseseră cele care îi permiseseră lui Caroline Johnson să scape nepedepsită în ancheta precedentă.
   - Cine o caută?
   Se întrebă dacă femeia pornise înapoi spre Derbyshire, fără să ştie că Shifty o trădase deja.
   - Dar cine n-o caută? Fotografia ei a fost distribuită tuturor şi au fost trimise avertizări cu privire la Caroline Johnson şi la Angela Grange, deopotrivă, deşi e posibil să folosească şi alte nume. Avem înregistrări de pe camerele de supraveghere cu o femeie cu semnalmente care se potrivesc şi care a ajuns la gara din Eastbourne pe 21, târziu, iar un şofer de taxi crede că e posibil s-o fi lăsat cu maşina la hostelul Hope în seara aceea, dar nu este sigur de asta.
   - Ce-au zis cei de la Hope?
   - Ce crezi că ar fi putut spune?
   - Să vă duceţi la naiba?
   Personalul de la Hope era extrem de protector cu rezidenţii săi.
   Ceea ce era grozav când o victimă era cazată acolo; dar nu la fel de grozav când în mijlocul lor se strecura un suspect.
   - Cam aşa ceva, spuse James şi se frecă pe o parte a nasului. Cei din Derbyshire l-au săltat pe omul tău, Shifty, dar, din câte am auzit ultima oară, s-a hotărât să nu comenteze nimic.
   Nicio surpriză în privinţa asta, îşi spuse Murray, mai ales dată fiind fărâma de informaţie pe care i-o strecurase proprietăreasa Caz, atunci când el şi Sarah plecaseră de la Căruţa cu cai.
   - Nu doar spaţiile de locuit leagă oamenii între ei, să ştiţi.
   Murray aşteptă.
   - Iarbă, cocaină, crack, spuse ea enumerând pe degete de parcă şi-ar fi verificat lista de cumpărături. Şi arme, deopotrivă. Aveţi grijă, drăguţilor, eu atât vă zic.
   - Inspectorul a autorizat controale pe toate şoselele care ies din Eastborne, spuse James, dar deocamdată nu a apărut nimic. Mark Hemmings şi-a urmat partenera la Londra - nu răspunde la telefon, aşa că presupunem că se află încă la volan. De îndată ce am o adresă, o să trimit acolo o patrulă de la Poliţia Metropolitană, să-l ia la întrebări. Să vedem dacă nu cumva Caroline a luat legătura cu ei, să obţinem o listă de persoane pe care le-ar fi putut contacta.
   Murray nu mai asculta. Cel puţin nu pe James. Asculta în schimb în minte răspunsurile pe care le primise în timpul conversaţiilor sale cu Anna Johnson, Mark Hemmings, Diane Brent-Taylor...
   Răspundea durerilor din capul pieptului său, înţepăturilor pe care le simţea pe ceafă.
   Din câte ştiau ei, Caroline Johnson ajunsese la Eastbourne pe 21 decembrie, de aniversarea presupusei sale morţi şi ziua în care Anna Johnson fusese la poliţie pretinzând că mama ei fusese ucisă.
   Insistase ca Murray să redeschidă cazul şi, cu toate astea, la mai puţin de o săptămână după, ţipase la el să lase totul baltă. Murray pusese schimbarea de atitudine a femeii pe seama emoţiilor oscilante ale unei fiice care încă jeleşte, dar acum i se părea oribil, periculos de limpede că se înşelase. În cele din urmă, îşi dădu seama ce-l deranjase, ce i se păruse ciudat când o vizitase pe Anna acasă, ca s-o întrebe despre telefonul ei mobil. Era singură acasă, aşa îi spusese. Şi, totuşi, erau două căni de ceai pe masă.
   - Sunt în maşină. O... prietenă e la volan, îi spusese Anna mai devreme.
   Ezitarea ei - de ce nu-şi dăduse seama de asta mai devreme?
   Fusese atât de hotărât să fie el cel care-i spunea Annei că fusese descoperit cadavrul tatălui ei, atât de dornic să demonstreze că încă mai era un detectiv capabil.
   - Ne trebuie adresa aia din Putney, spuse Murray. Repede!

Capitolul 58

Anna

   Mă gândesc la toate filmele de acţiune pe care le-am văzut, în care cineva este ţinut într-o maşină în ciuda voinţei sale.
   Eu nu sunt legată şi nici n-am vreun căluş în gură. Nu sângerez şi nu sunt pe jumătate inconştientă. În filme, ostaticii se târâie până în spate şi deschid portbagajul; sparg stopurile şi fac semne, cerând ajutor. Trimit semnale să atragă atenţia; transmit mesaje în codul Morse, cu lanterna telefonului mobil.
   Eu nu sunt într-un film.
   Stau supusă în spatele mamei mele, în timp ce ieşim de pe autostradă şi ne îndreptăm spre străzile din sud-vestul Londrei.
   Încetinim la un rând de semafoare şi îmi trece prin cap să bat în geamuri. Să ţip. Într-un Fiat 500 aflat pe banda din dreapta noastră se află o femeie. De vârstă mijlocie. Pare o femeie raţională. Dacă sună la poliţie şi ne urmăreşte până când ajung ei la noi...
   Dar dacă n-o face? Dacă nu mă observă sau crede că strigătele mele sunt o tâmpenie sau dacă nu vrea să fie implicată? Dacă nu funcţionează, o înfurii pe mama degeaba.
   Şi chiar acum este cu nervii întinşi la maximum. Mă gândesc la copilăria mea, când reuşeam să descifrez semnele şi ştiam când pot întrerupe discuţia, ca să cer voie să mă joc afară sau să mai cer nişte bani de buzunar, să primesc permisiunea de a sta până târziu în oraş, ca să merg la vreun concert în Brighton. Abordam subiectul domol, vedeam vena care-i zvâcnea pe tâmplă şi ştiam că trebuie să las lucrurile pentru mai târziu, când stresul zilei avea să dispară şi mama se relaxa cu un pahar de vin.
   Chiar dacă ştiu că încuietorile de siguranţă pentru copii sunt activate, tot îmi mişc uşor mâna spre interiorul portierei şi apăs butonul de deschidere a geamului. Se aude un clic înfundat în timp ce mecanismul înregistrează acţiunea şi o blochează. În oglinda retrovizoare, o văd pe mama ridicând ochii.
   - Lasă-ne să coborâm, încerc eu din nou. Poţi să iei maşina asta, iar eu şi Ella ne ducem acasă...
   - E prea târziu pentru asta, spune ea cu o voce ascuţită, panicată. Au găsit cadavrul lui Tom.
   Mă trece un fior când mă gândesc la corpul tatălui meu în fosa septică.
   - De ce? încerc eu să întreb. De ce-ai făcut-o?
   - A fost un accident!
   În scaunul ei de maşină, Ella se trezeşte speriată şi se uită la mine fără să clipească.
   - Eram... eram foarte furioasă. L-am lovit. A alunecat. Eu... se opreşte şi se strâmbă de parcă ar încerca să respingă imaginea care i se conturează în minte. A fost un accident.
   - Ai chemat salvarea? Poliţia?
   Linişte.
   - De ce te-ai întors? Ai scăpat. Toată lumea a crezut că tata s-a sinucis. Şi tu la fel.
   Îşi muşcă buza. Se uită în oglinzi şi trece pe banda din dreapta, gata să cotească.
   - Planurile de extindere ale lui Robert. Le tot face de luni de zile, dar n-am ştiut că presupuneau să dezgroape vechea canalizare, altfel noi n-am fi... se opreşte brusc.
   - Noi? întreb şi simt cum teama îmi strânge măruntaiele.
   - Am încercat să le contest din nou. I-a fost refuzată extinderea, dar apoi s-a dus să depună un apel. Am depus o nouă contestaţie, dar trebuia să văd... trebuia să văd...
   - Ce trebuia să vezi?
   Răspunsul este ca o şoaptă.
   - Dacă a mai rămas ceva din cadavru.
   Simt cum fierea mi se ridică până-n gât.
   - Ai spus noi.
   Îmi vine în minte maşina Mitsubishi. Frica mamei mele era reală.
   - Cine ne-a urmărit? De cine te temi atât de tare?
   Nu răspunde.
   Sistemul de navigaţie ne direcţionează la stânga. Aproape c-am ajuns.
   Încep să intru în panică. Odată ce vom ajunge în apartament, nu mai am cale de scăpare.
   Pe furiş, desfac centurile Ellei, ca s-o pot înhăţa în clipa în care mama opreşte maşina. Mă gândesc la maşina lui Mark, oprită în parcarea subterană de sub apartamentul din Putney. Uşa electrică se deschide cu un cod şi apoi se închide automat, coborând încet cu un scârţâit care obişnuia să mă scoată din minţi când veneam să-l vizitez pe Mark aici. Spaţiul pentru apartamentul său este pe partea opusă a parcării. Cât de repede se închide uşa? Mă gândesc în urmă, amintindu-mi felul în care lumina naturală se îngustează pe măsură ce noi ne îndreptăm de la maşină la lift, dispărând cu totul când uşa ajunge la pământ. O să am destul timp. Va trebui să mă mişc repede, dar o să am destul timp.
   Sângele îmi zvâcneşte atât de tare în cap, că am impresia că se aude. Îmi trec un braţ pe sub Ella. Nu îndrăznesc s-o ridic prea repede, nu îndrăznesc să-i dau mamei niciun motiv să creadă că vreau să fug. Va veni după noi, desigur, dar chiar şi aşa, fără să mai fiu în formă şi cu un copil în braţe, tot pot să alerg mai repede ca ea.
   Pot să reuşesc. Trebuie să fiu în stare să reuşesc.
   Mama ezită, nesigură în privinţa destinaţiei către care o duce sistemul de navigaţie. Pot să văd intrarea de la parcarea subterană, dar nu spun nimic. Nu vreau să ştie că am mai fost aici şi că-mi sunt familiare locurile. Am nevoie de orice avantaj de care mă pot folosi.
   Maşina se târâie înainte, mama trăgând cu ochiul la fiecare intrare, până când o vede pe cea bună. Îi trebuie trei încercări ca să introducă codul pe care Mark i l-a dat pe o bucăţică de hârtie, cu degetele care-i tremură atât de tare, încât îi alunecă de pe taste.
   Încetişor, uşa metalică se ridică. Mai încet decât îmi aminteam şi mă bucur, pentru că înseamnă că va coborî tot în acelaşi ritm. Îmi imaginez distanţa dintre locul de parcare şi ieşire, pregătindu-mă mental pentru sprint, închipuindu-mi-o pe Ella în braţele mele.
   Parcarea este întunecată, luminată doar din loc în loc de lămpi fluorescente în absenţa luminii naturale. Uşa tip rulou hârâie în timp ce se deschide.
   Trecem de intrare şi coborâm rampa înainte să aud sunetul scos de uşa garajului, care loveşte partea de sus a mecanismului. Pauză, apoi hârâitul se aude din nou. Uşa se închide.
   Nu mă pot abţine.
   - Cred că locul de parcare e chiar aici.
   Mama manevrează maşina pe următorul rând, de-a lungul locurilor de parcare. Încep s-o ridic pe Ella din scaunul ei. Ea se împotriveşte, scâncind şi o implor fără cuvinte să nu se mai opună.
   Mama ezită, gândindu-se dacă să dea înapoi, apoi se răzgândeşte şi bagă maşina în spaţiul de parcare gol.
   O am pe Ella în braţe. Mama a coborât din maşină. Haide, haide!
   Mă uit în spate şi văd spaţiul liber de formă rectangulară îngustându-se pe măsură ce uşa coboară.
   Pune mâna pe mânerul portierei.
   Haide!
   Trebuie să fie vreo 20 de metri între maşină şi ieşire.
   Zece secunde până când uşa ajunge la podea. E posibil. Trebuie să fie posibil.
   Îmi deschide portiera.
   Nu stau pe gânduri. Împing cu putere. Uşa se loveşte de mama şi o culcă la pământ. Ies din maşină cu Ella în braţe şi o iau la fugă.

Capitolul 59

   Le-aş fi dat drumul. Annei şi Ellei.
   Când am oprit maşina şi i-am spus Annei să coboare, chiar am vorbit serios. Nu doar pentru că aş fi putut să plec - să dispar undeva prea departe ca să mai pot fi găsită - dar şi pentru că nu am vrut nicio clipă ca vreuna dintre ele să păţească ceva.
   Acum este prea târziu. Va trebui să le ţin cu mine. Ca pe o asigurare. Garanţie.
   Dacă aş fi scăpat de cadavru de una singură, aşa ceva nu s-ar fi întâmplat. Dar n-am putut.
   Am îngenuncheat la podea, iar sângele tău mi s-a impregnat în blugi. Căutam să-ţi iau pulsul - să văd dacă pieptul ţi se mişcă în sus şi-n jos - chiar dacă bula de sânge dintre buzele tale îmi spunea tot ce trebuia să ştiu. Nu exista cale de întoarcere. Pentru niciunul dintre noi.
   N-aş fi putut să-ţi spun dacă plângeam pentru tine sau pentru mine. Poate c-o făceam de mila amândurora. Tot ce ştiu este că m-am trezit rapid. Mi-am trecut braţele de ambele părţi ale trupului tău, am încercat să te pun în şezut, dar mâinile îmi alunecau din cauza sângelui, iar tu te-ai scurs din strânsoarea mea şi te-ai mai lovit încă o dată de gresie.
   Am ţipat. Te-am întors şi am văzut ţesutul din crăpătura din craniul tău. Am vomitat. Şi apoi încă o dată.
   Şi atunci, când am rămas aşezată acolo, acoperită cu sângele tău, plângând la gândul a ceea ce aveau să-mi facă, s-a deschis uşa.

Capitolul 60

Anna

   Faptul că o ţin în braţe pe Ella mă dezechilibrează. Mă înclin într-o parte şi-n alta când alerg, ca un beţiv care fuge după ultimul autobuz. În spatele meu, mama geme în timp ce se ridică. S-a lovit.
   Îi aud încălţările - pantofi cu talpă joasă, confortabili, care să se potrivească cu persoana demodată pe care o întruchipează ca Angela - lovindu-se de asfalt în timp ce aleargă.
   Parcarea este presărată cu stâlpi cenuşii din ciment. Lumini fluorescente clipesc de sub măştile murdare din plastic, aruncând umbre îngemănate ale fiecărui stâlp pe spaţiul dintre ei. Mă dezorientează. Mă concentrez pe pătratul sinonim cu libertatea din faţa mea; pătratul care - chiar în timp ce mă uit la el - îşi schimbă dimensiunile, de parcă cineva a întors invers forma rectangulară a uşii deschise.
   Locurile de parcare sunt separate de nişte ziduri scunde, peste care mă gândeam că pot să sar. Sunt mai înalte decât îmi aminteam - şi mai late - aşa că trec peste primul, julindu-mi genunchiul prin ruptura blugilor şi aproape scăpând-o pe Ella. O strâng şi mai tare la piept, iar ea deschide guriţa şi dă drumul unui ţipăt ca de sirenă anti-aeriană, care se loveşte de zidurile parcării şi ricoşează înapoi la mine de zece ori mai puternic.
   Mă uit peste umăr, dar n-o pot vedea pe mama. Absenţa ei mă face să-mi ajustez ritmul. O fi renunţat? Dar aud un zgomot şi mă uit în stânga. S-a furişat printr-o parte. Nu are nicio logică, până când îmi dau seama că pe acolo nu sunt ziduri despărţitoare, nici stâlpi de ocolit. Drumul ei este mai lung decât al meu, dar lipsit de obstacole. O să mă prindă din urmă înainte să ajung la uşă. Doar dacă nu...
   Alerg mai repede. Sunt două ziduri între mine şi uşă şi nu am timp să le escaladez. O trec pe Ella sub un braţ, ceea ce face ca urletele ei să devină şi mai puternice, dar îmi eliberează pieptul şi mă pot apleca să alerg. Primul zid îmi apare în faţă. Când am sărit ultima oară peste ceva? Cu 10 ani în urmă?
   Trei paşi.
   Doi.
   Ridic piciorul drept, întinzându-l înainte în timp ce împing cu stângul, trăgându-l sub mine, să nu ating zidul. Laba piciorului zgârie cimentul, dar am trecut de zid şi alerg, alerg.
   Mecanismul uşii huruie. Metal pe metal. Partea de jos a uşii este la 1 metru de sol, curentul de aer nocturn trăgându-se înapoi din faţa întunericului din garaj, de parcă ar fi la fel de speriat cum sunt şi eu.
   Ultimul zid.
   Trei.
   Doi.
   Unu.
   Mă lansez prea repede.
   Zidul mă aruncă cu putere în faţă şi-n stânga şi reuşesc în ultima clipă s-o mut pe Ella într-o parte, în timp ce eu mă lovesc zdravăn de capota unui Mercedes.
   Aerul îmi părăseşte corpul când expir cu un sunet ascuţit.
   - Nu îngreuna şi mai mult lucrurile, Anna.
   Lipsa aerului mă ameţeşte; la fel şi durerea din stomac şi din piept. Ridic capul - cu trupul încă întins pe capotă - şi o văd stând acolo. Între mine şi ieşire.
   Renunţ.
   Uşa de la garaj se tot închide. Bara groasă de metal din partea de jos este acum mai jos de talia mea, dar mai sus de genunchi.
   Luminile mă cheamă. Mai am încă timp.
   Dar ea stă chiar acolo.
   Şi, chiar dacă îi tremură mâna, chiar dacă a jurat că n-ar şti s-o folosească, nu pot să mă fac că nu văd ţeava lucioasă şi neagră a armei.

Capitolul 61

   Aş vrea să fii şi tu aici. Ironic, nu?
   Tu ai şti ce-i de făcut.
   Ţi-ai pune mâna peste a mea şi mi-ai coborî braţul până când arma ar ţinti spre podea. Mi-ai lua-o din mână şi, chiar dacă ţi-aş spune să mă laşi în pace, ca atunci când am ţipat la tine pentru că ai încercat să-mi iei sticla de votcă sau când am urlat pentru că mi-ai spus că băusem destul, tot te-aş lăsa s-o faci.
   Te-aş lăsa să iei arma asta.
   N-o vreau în mâna mea. Niciodată n-am vrut-o.
   El a venit cu ea. Shifty. M-a tot urmărit ca să-i plătesc chiria din acea săptămână, apoi a pus-o pe masă şi mi-a spus că s-a gândit că poate aş dori aşa ceva. Două mii.
   Ştia că nu stau bine cu banii. Ştia că atunci când cureţi toalete - chiar şi la o şcoală elegantă de fete - nu faci genul acela de bani şi că tot ce adusesem cu mine îi dădusem lui pentru chirie.
   Dar ştia şi că sunt speriată. Mi-a oferit un împrumut, cu o dobândă care mi-a oprit inima-n loc, dar ce era să fac? Aveam nevoie de protecţie.
   Am acceptat împrumutul. Am cumpărat arma.
   Mă simţeam mai bine ştiind că este acolo, chiar dacă nu m-am gândit niciodată c-o voi folosi. Îmi tot închipuiam ce se va întâmpla dacă aveam să fiu descoperită; îmi imaginam cum mă duceam la sertarul în care ţineam arma, cum ţinteam, cum trăgeam.
   Îmi tremură mâna.
   E fiica ta. E nepoata ta!
   Ce fac?
   Aud sunetele firave ale unei sirene şi aproape că sper să devină din ce în ce mai puternice, dar ele se îndepărtează. Cineva trebuie să mă oprească.
   Aş vrea să fii şi tu aici.
   Dar presupun că dacă ai mai fi aici, acum n-aş mai avea nevoie de tine.

Capitolul 62

Anna

   Vreau să mă uit la ea - să văd dacă mâinile ei tremurânde arată că e la fel de speriată ca mine - dar nu-mi pot lua ochii de la pistol.
   O cuprind pe Ella cu braţele, ca şi cum asta ar putea opri un glonţ, şi mă întreb dacă până aici mi-a fost: dacă acestea sunt ultimele secunde pe care le voi petrece cu fiica mea.
   Acum îmi doresc să fi lovit în geamul portierei de la maşină. Să fi strigat la femeia aceea din Fiatul 500. Să fi încercat să sparg geamul. Să fi făcut ceva. Orice. Ce fel de mamă e aceea care nici măcar nu încearcă să-şi salveze copilul?
   Cu ani în urmă, când mă întorceam de la casa unei prietene, cineva a încercat să mă tragă cu forţa într-o maşină.
   Am luptat ca un animal. M-am împotrivit atât de aprig, că l-am făcut pe bărbatul acela să înjure.
   - Căţea nenorocită, a spus el înainte să dispară cu maşină cu tot.
   Nici măcar nu m-am gândit, pur şi simplu am ripostat.
   Acum de ce nu fac la fel?
   Mama îndreaptă ţeava pistolului către colţul parcării. O dată, de două ori.
   Mă mişc.
   Nu e doar pistolul. E şi persoana ei, felul în care sunt programată să mă comport cu ea. Ca în faţa unui prieten bun care, dintr-odată, se întoarce împotriva ta sau a unui iubit care te loveşte din senin, nu pot reconcilia ceea ce se întâmplă acum cu persoana pe care credeam că o cunosc. E mai uşor să te lupţi cu o persoană străină. E mai uşor să urăşti un străin decât pe cineva care are acelaşi sânge cu tine.
   De afară aud un zgomot ca de mitralieră îndepărtată care bubuie spre cer. Artificii. Mai este încă o oră până la miezul nopţii - cineva a început sărbătoarea mai devreme. Parcarea e goală; toţi locatarii sunt fie ieşiţi în oraş, fie stau comod în casele lor.
   Liftul se deschide pe un palier mochetat. Apartamentul lui Mark este la capătul holului şi, când trecem pe lângă vecinul de lângă uşa lui, se aud strigăte răguşite. O melodie la modă răzbate în fundal din apartament. Dacă uşa nu este încuiată - pentru ca oamenii să poată intra şi ieşi de la petrecere - aş putea s-o deschid şi să fiu înăuntru într-o secundă. În siguranţă în mulţime.
   Nu sunt conştientă de faptul că mi-am măsurat paşii, că tot trupul meu se pregăteşte pentru această ultimă încercare de a-mi salva viaţa - de a salva viaţa Ellei - dar trebuie s-o fi făcut pentru că simt o împunsătură zdravănă în spate şi nu e nevoie să-mi spună nimeni că este vorba despre mama care-mi ţine pistolul pe şira spinării.
   Merg mai departe.

........................................