Spiritism într-o după-amiază ploioasă, Mark McShane

 1-3

             „Această scrisoare vă aduce la cunoștință că fetița voastră se află în mâinile noastre. Este sănătoasă și, dacă veți urma întocmai instrucțiunile noastre, nu va avea de suferit. Distrugeți scrisoarea și nu anunțați poliția. Suntem profesioniști și vă sfătuim să tratați afacerea cu toată seriozitatea.”

 

Capitolul I

         Myra a rămas în pragul ușii urmărind motocicleta cu ataș care se depărta săltând și legănându-se în susul străzii neasfaltate, din lut bătătorit și piatră, până ce a dispărut după colțul străzii.

   A închis ușa și s-a întors în casă, cu umerii înfiorați de vântul subțire de martie. Se simțea excitată și un pic înspăimântată.

   După ce a îndepărtat cu vârful piciorului covorașul din fața ușii, a trecut pe lângă scări și a intrat în bucătăria lungă și îngustă. Mișcându-se iute și cu abilitate a început să spele farfuriile stivuite pe spălătorul chiuvetei.

   Era mică și subțire, îngustă în umeri și șolduri, dar cu picioare surprinzător de solide. Fața îi era lipsită de farmec, neatinsă de produsele cosmetice, făcând-o să arate ceva mai mult decât cei 44 de ani ai ei; avea o bărbie severă și un nas ascuțit, pomeți pronunțați și o frunte înaltă și netedă; în partea de sus a frunții, chiar în mijloc, o cicatrice micuță în formă de stea. Între sprâncenele puternic conturate, masculine și pungile de carne, groase și alungite, ochii străluceau întunecați din orbitele adânci: străluceau cu o intensitate pătrunzătoare, care nu era pe de-a întregul normală. Gura era mică și inexpresivă, iar deasupra ei multe cute adânci, umbrite, care arătau aproape ca o mustață nu prea deasă dar țepoasă, mergeau în sus, până la jumătatea drumului spre nări. Părul împestrițat cu cenușiu, alb și negru, era adunat la spate, nu prea strâns și nici prea îngrijit, într-un coc așezat aproape de creștet, dar puțin într-o parte.

   Purta o rochie de lână cenușie, care spânzura lălâie și îi atârna la piept, unde nu prea avea cu ce să o umple.

   În timp ce stătea la chiuvetă își ridica din când în când privirea să se uite pe fereastră la grădina lungă și la pustietatea respingătoare de dincolo de gardul rupt, nevopsit, la spatele caselor lipite unele de altele - identice cu a ei - pe dreapta și la lucrările de zidărie, la stânga.

   Era însă doar vag conștientă de imaginile din fața ochilor. De fiecare dată când își ridica privirea se gândea la Bill, soțul ei și la locul în care trebuia să fie în clipa aceea, în drumul său din nord-estul Londrei spre nord-vest.

   În timp ce ștergea ultima ceașcă, un cuvânt îi revenea obsedant în minte - „Enfield” - și se cutremură din cauza furnicăturilor care-i străbăteau șira spinării.

   Ieși din bucătărie pe altă ușă decât cea prin care intrase și ajunse în camera de zi, cealaltă încăpere de la parter.

   Era destul de largă și aproape pătrată, cu pereții vopsiți în aceeași tempera verde care acoperea fiecare perete din casă. Într-o parte era un cămin din faianță castanie cu picățele, iar în partea opusă, o ușă spre hol. Mobilierul era ponosit. Pe covorul de iută se aflau o masă de sufragerie și patru scaune; în mijlocul mesei era așezat un bol de fructe, din lemn, care adăpostea un măr zbârcit. Două fotolii mari, albastre, erau înghesuite pe carpeta neagră, plină de rosături din fața căminului; o canapea voluminoasă zăcea sub fereastră.

   Myra rămase în fața canapelei, cu brațele încrucișate, fiecare palmă masând ușor un biceps și privi prin perdelele de plasă.

   Pe partea opusă nu exista un șir asemănător de case, cu toate că urmele fundațiilor de mult părăsite puteau fi încă distinse, iar priveliștea era aproape identică cu cea oferită de ferestrele din spate: 5 sau 6 mile pătrate de teren jos, destul de mlăștinos, întrerupt ici-colo de câte o movilă de moloz, cu clădiri pe o latură și spatele unei largi proprietăți imobiliare pe cealaltă.

   Un alt cuvânt i-a străfulgerat prin minte - „Cockfosters” - și iar simți furnicăturile.

   Își ridică ochii spre tavan. Soțul ei verificase totul după prânz și chiar înainte de plecarea lui mai controlaseră o dată împreună. Se gândi totuși că n-ar strica să verifice din nou: totul trebuia să fie perfect.

   Ieși în hol și urcă scările. Pe palier ezită, apoi intră în camera de deasupra sufrageriei, gândindu-se că vreo câteva minute de meditație în tihnă i-ar liniști nervozitatea și i-ar ușura palpitațiile supărătoare ale inimii.

   Camera nu avea perdele, covoare sau linoleum și becul montat în tavan nu avea abajur. În mijlocul pardoselii curate se afla o masă simplă, îngustă, iar lângă peretele din fund erau 12 scaune cu spătar drept. Deasupra ferestrei atârna o jaluzea care se putea rula. Aceasta era camera în care se țineau ședințele.

   Cără un scaun la capul mesei și se așeză, încleștându-și mâinile în poală și închizând ochii. Încearcă să se relaxeze, începând cu degetele de la picioare și urcând treptat.

   Când capul i se lăsă pe o parte, cu gâtul lipsit de încordare, își îndreaptă mintea spre imaginea pe care o găsise întotdeauna la fel de bună pentru inducerea somnului sau a păcii interioare: o salcie pletoasă, de un verde atrăgător, din care se zăreau doar frunzele leneșe și crengile parcă toropite, plecând din ramificația centrală și curbându-se, atârnând până la pământ, de abia gâdilând iarba. Imediat a început să se simtă mai calmă.

   Myra era o senzitivă, un medium, o paranormală. Și era veritabilă: credea în ceea ce făcea.

   Era o raritate printre cei din profesia ei, pentru că nu avea obișnuitul cabinet cu perdele și nici nu folosea trompete, tamburine, chitare sau orice altă recuzită sinonimă cu spiritismul; la ședințele ei masa nu se mișca și nu se auzeau ciocăniturile spiritelor materializate; nu avea nici măcar un control spiritual. Cu toate astea, înțelegea de ce multe persoane sensibile, chiar unele deosebit de dotate, foloseau o recuzită fantezistă: publicul dorea spectacol și chiar și un medium trebuia să trăiască. Dar Myra nu voia, nu putea să se coboare la astfel de lucruri, deși era sigură că uneori aceste manifestări aveau cauze supranaturale. Nu-și dorea ca munca să-i fie afectată nici măcar de o aluzie la șarlatanie. Pentru ea, activitatea pe care o desfășura era sfântă.

   Nonconformismul ei față de ceilalți consta și în faptul că niciodată nu afirmase că ar comunica cu morții. Nu era o negare pozitivă; răspundea doar, când era întrebată de unde veneau mesajele, că nu știe... Însă știa. Știa că atunci când era în trasă, în contact fizic cu un client care avea datele de a fi bun transmițător - și ea putea sesiza această disponibilitate a unei persoane, chiar de la distanță - mesajele pe care le primea, traduse în cuvinte din simbolurile care se filtrau din subconștientul ei, veneau nu de la persoana decedată pe care o invoca clientul, ci chiar din mintea acestuia. Era telepatie.

   Dar, pentru că era capabilă să menționeze anumite evenimente pe care le-ar fi știut doar clientul și persoana decedată invocată, se presupunea că era în comunicare directă cu morții... Iar ea nu-i descuraja și nici nu-i contrazicea pe cei care se hazardau în asemenea presupuneri.

   Credea însă în puterea spiritelor. Credea cu fervoare, cu inima, cu sufletul și intelectul ei.

   Singura ei ambiție și principalul scop al vieții era, și fusese timp de 20 de ani, să justifice această credință cu dovezi, cu dovezi produse chiar de ea, pentru că acesta era singurul mod pe care-l accepta ca absolut. Încă de la 13 ani, când realizase că posedă percepție extrasenzorială, fusese irezistibil atrasă în această unică direcție. Era în permanență devorată de această ambiție.

   Și, pentru a-și îndeplini în sfârșit vechea dorință, se născuse Planul, cel pe care soțul ei plecase să-l pună în mișcare.

   Dacă reușea, Planul ar fi adus două lucruri: bani și notorietate.

   Myra nu era deosebit de interesată de bani; era satisfăcută cu existența modestă pe care i-o aduceau ședințele ținute de 3 ori pe săptămână; era satisfăcută chiar și de casă - deși își dădea seama că îi lipsea „atmosfera” - dar poziția ei, izolată, la capătul lungului șir de imobile, o mulțumea perfect. Nici celebritatea n-o interesa; de fapt, o privea cu repulsie și o lega de acel gen de mediumuri care-și făceau reclamă zgomotoasă.

   Și totuși, urmărea celebritatea, pentru că din aceasta ar fi apărut reputația. Celebritatea putea rămâne în memoria publicului larg doar o săptămână, însă în mințile celor interesați și activi în cercetarea psihică ar dura veșnic. Ar fi acreditată ca o senzitivă de prim rang. Faptul că reputația ei s-ar sprijini pe o fraudă nu o deranja. Scopul scuză mijloacele.

   Odată căpătată recunoașterea din partea celor inițiați, ar intra în contact cu mediumuri ale căror capacități le-ar egala sau depăși pe ale ei și ar avea deschisă calea spre succes. Eram simțea ea, o situație în care mai multe minți erau mai bune decât una singură. O serie organizată de ședințe, ținută fiecare cu un alt senzitiv, ar fi dus-o cu siguranță spre limite nebănuite. Totodată, voia să stabilească o relație emoțională bine închegată cu paranormalul mai în vârstă, o persoană care ar fi pregătită pentru ultima, definitiva „călătorie” și care ar reprezenta entitatea aflată „dincolo”, către care să tindă.

   Rezultatele Planului i-ar da posibilitatea să realizeze aceste lucruri fără a fi nevoită să-și dovedească mai întâi capacitățile.

   Încercările oficiale o inhibau și se soldaseră numai cu eșecuri. În testele cu cărțile Zener, efectuate de diverse organizații pentru cercetări psihice, nu reușise niciodată rezultate peste cele normale - deși în testele particulare le depășea cu mult. Descoperise că îi era aproape imposibil să lucreze fără o acceptare completă; orice scepticism, indiferent cât de moderat sau plin de înțelegere era, o îngheța.

   Niciun adevărat artist nu poate accepta sau înțelege altceva decât o atitudine admirativă. Și Myra era un artist adevărat.

   Nu fusese al șaptelea copil al unui al șaptelea copil dar venise pe lume cu fața acoperită de un văl subțire de piele, întâmplare rară, despre care bătrânele spun că este un semn sigur al înzestrării copilului cu darul clarviziunii.

   Mama ei își bătuse joc în public de poveștile bătrânelor dar, în sufletul și mintea ei, crezuse în ele și așteptase nerăbdătoare apariția fenomenelor supranaturale. Dar au trecut ani buni înainte de începerea acestora. De abia când Myra intrase la pubertate, la început a fost paralizată, apoi intrigată și în final entuziasmată de descoperirea că era „altfel”.

   Într-o zi și-a văzut tatăl coborând scara și s-a dus să-l întâmpine și l-a ținut de mână tot drumul până acasă, unde a intrat alergând înaintea lui, să-i spună mamei că tata venise la cină. Doar atunci când era deja în ușa bucătărie și-a amintit că tatăl ei murise cu 6 luni în urmă. Era prima și ultima dată când experimenta o materializare dar, de-a lungul anilor, a produs fenomene peste tot.

   După unul din examenele pe care le-a avut în gimnaziu, a avut strania convingere că va termina a treia; stranie, pentru că în mod normal era printre ultimii din clasă. A terminat a treia.

   A visat că era într-o mașină, înconjurată de oameni arzând în flăcări strălucitoare, iar în ziua următoare drumul spre serviciu l-a făcut pe jos, în loc să meargă cu autobuzul, cum făcea de obicei; autobuzul pe care ar fi trebuit să-l ia a avut un accident, luând foc și aproape toți pasagerii au avut de suferit.

   A visat că fugărea un iepure alb în jurul unei arene de circ și, câteva zile mai târziu, un vechi prieten al familiei, un scamator profesionist, care avea un angajament într-un varieteu din localitate, a trecut pe la ei și a menționat în cursul conversației că era în căutarea a doua asistente. Myra o solicitat postul și l-a obținut.

   Era în Glasgow, pe scenă, acum primă asistentă, când a văzut dincolo de luminile rampei o imagine vie a mamei sale prăbușindu-se cu capul înainte pe o scară; imaginea era la fel de clară și lipsită de mister, ca și cum ar fi fost proiectată pe ecranul unui cinematograf. A alergat în culise, a telefonat acasă la un vecin și a aflat că mama ei fusese găsită, cu 5 minute mai devreme, pe moarte: alunecase pe pragul acoperit de polei și-și fracturase craniul.

   Fenomenele au continuat.

   În cele din urmă, Myra l-a părăsit pe scamator și, ca urmare a experienței scenice dobândite, și-a găsit o slujbă ca asistentă a unui clarvăzător. A descoperit curând că patronul ei era un șarlatan, fără niciun fel de calități psihice. Această primă experiență ca medium profesionist a fost pentru ea o amară deziluzie; dar, pentru că voia să învețe metoda și procedura, pentru că decisese că aceasta era vocația ei, a rămas, ajutând chiar la deplasarea obiectelor și fluturarea tifoanelor. S-a săturat totuși curând și l-a părăsit, ca să înceapă de una singură.

   A închiriat un mic apartament și a devenit medium. A eșuat; spiritiștii tineri și necăsătoriți care nu foloseau niciunul din accesoriile așteptate nu se bucurau de popularitate.

   A continuat mai mulți ani, ținând ședințe săptămânale, puțin frecventate și lucrând într-o fabrică, ca să se întrețină. Apoi, se poate spune că, într-un fel, s-a reîntors în lumea spectacolului. A răspuns anunțului unui telepat care dorea un asistent cu experiență teatrală.

   Telepatul s-a dovedit a fi o bătrână care bătea circuitul sudic al bâlciurilor și a cărei telepatie consta în numirea și descrierea obiectelor date asistentei de către audiența din cort; asta se realiza cu ajutorul unui cod simplu. Myra a acceptat slujba și a învățat codul în două zile. Cinci ani și-a petrecut verile pe drumuri și iernile în Londra, împărțind o camera cu bătrâna.

   Pe la jumătatea celei de a șasea veri, bătrâna a murit și Myra s-a descoperit cu surprindere unica moștenitoare. Moștenirea consta în principal dintr-un cort într-o stare destul de bună și o rulotă decrepită. Curând după aceea l-a întâlnit pe Bill și, mai mult, pentru că era primul care se arătase interesat, s-a măritat cu el. La sfârșitul sezonului și-a lichidat bunurile și a ipotecat casa.

   A devenit din nou medium; și din nou eșuă...

   Temperatura din camera de ședințe a trezit-o din reveria liniștitoare. Picioarele îi înghețaseră, imaginea s-a dezintegrat și s-a trezit dintr-odată, îndreptându-și capul cu o smucitură.

   Când a pus scaunul înapoi la locul lui, a aruncat o privire tabloului de pe perete.

   Era o compoziție pătrată, cu latura de 30 de centimetri, cu o ramă subțire din bucățele de sticlă obișnuită și colorată, de oglindă și foiță de staniol. I-a zâmbit cu dragoste și s-a gândit la soțul ei și la călătoria lui spre Barnet, acum însă fără furnicăturile de emoție și frică.

   Ieși pe palier și intră în dormitorul din spate. Singura lumină venea din spatele ei, de la fereastra înaltă, acoperită cu pânze de păianjen, din fața palierului.

   Se uită mai întâi spre latura îndepărtată a camerei, unde se aflau un pat dublu, un dulap mic și un scaun, toate vopsite în alb; patul era pregătit și pe el zăcea o cămașă mică de noapte, roz. Fereastra era complet acoperită de o foaie mare de placaj nou și curat și nicio rază de lumină nu străbătea pe margini. Covorul, aproape din perete în perete, era așezat cu fața în jos și era aproape imposibil să-i distingi modelul și culorile de bază. Pe peretele din fața ferestrei era un tablou identic cu cel din camera de ședințe.

   Zâmbi a aprobare și verifică cheia, să vadă dacă broasca lucra fără efort și în liniște, apoi se retrase.

   Deschise ușa băii ca să privească fugar placajul care acoperea fereastra, aprobă din nou și coborî la parter. Înapoi în sufragerie, traversă până lângă canapea și rămase în fața ferestrei, privind la după-amiaza cenușie.

   Totul, se gândi ea, era pregătit. Amândouă ferestrele din spate erau corect obturate, cu plăcile aflate în dosul perdelelor, la una și a geamului mat, la cealaltă, de neobservat din exterior; dormitorul părea suficient de gol și antiseptic; vizorul prin care se putea privi în camera de ședințe era aranjat să fie utilizat și în sens invers, pentru observare. Și circumstanțele erau favorabile: poziția singuratică a casei și faptul că locuința de alături era goală, scoasă la vânzare... Da, imobilul de la numărul 60 de pe Avenue Josephine era pregătit pentru oaspeții săi.

   Se așeză într-unul din fotoliile albastre, ridicând poala rochiei ca să-și apropie genunchii de foc. Spera ca așteptarea să nu fie prea lungă.

   Dacă totul mergea conform Planului, Bill trebuia să se întoarcă cu fetița pe care se dusese să o răpească.

 

   Bill nu-și folosea motocicleta veche foarte des dar, de fiecare dată când o făcea, conducea așa cum conducea acum, cu un prudent 50 la oră, cu o mâna pe ghidon și cealaltă odihnindu-se pe prelata strâns fixată deasupra atașului, ca și cum cele două părți ale mașinii trebuiau ținute la un loc.

   Era atitudinea unui bărbat prea bătrân și prea nervos pentru a conduce.

   Dar Bill nu era bătrân: avea 39 de ani, cu 5 ani mai tânăr decât soția lui. Era, de asemenea, mai ușor cu 6 kilograme decât ea și doar cu vreo 5 centimetri mai înalt. Avea umeri rotunzi, mâini cu încheieturi noduroase, brațe și picioare subțiri și un piept scobit. Fața lui, care avea expresia ușor tristă, mai degrabă de scuză a ipohondrului, era dominată de nas: lung, turtit și lucios, cu vârful mult mai jos decât nările; tipul de nas deseori asociat cu o buză de iepure, părând un mic animal într-o perpetuă ghemuire, așteptând încordat să țâșnească dintre ochii mici și spălăciți și gura puhavă; era roșu și strălucitor din septembrie până în aprilie iar acum, fiind singura parte a feței ce se arăta între eșarfa de deasupra gulerului fulgarinului și ochelarii cu margini de blană de sub casca albă de motociclist, era foarte roșu.

   Bill avea astm, reumatism și migrenă. De mulți ani nu lucra iarna și nu lucra nici acum, deși fiorii primăverii îl determinaseră să caute, nu prea decis, o slujbă, una ușoară, așa cum fuseseră numeroasele alte slujbe pe care le pierduse din cauza bolii.

   El ar fi fost destul de fericit să stea acasă, atâta doar că îl deranja conștiința. Myra nu avea obiecții să fie singura susținătoare a familiei, cu veniturile aduse de la ședințele ei, el însă avea. Totuși, conștiința lui nu era în stare să murmure împotriva traiului pe seama beneficiilor care urmau să fie o parte a succesului Planului, fiindcă în mare parte îl punea chiar el în aplicare.

   În clipa aceea nu se gândea la Plan, nu-și permitea să o facă. Știa că dacă s-ar gândi la el, s-ar întoarce acasă.

   Considerat la modul entuziast general, „Planul” era în regulă, excitant chiar; dar când îl analizai, îl rumegai, îl examinai fără optimism, îi urmăreai ramificațiile posibile, devenea un lucru îngrozitor, stupid, monstruos. Când, în cursul unei discuții cu Myra despre viitorul ei ca medium, a avansat ideea unei răpiri, nu fusese serios și se așteptase la un hohot de râs. Myra nu râsese; și iată-l acum, după 3 săptămâni, nici măcar gândindu-se că Planul i-ar mai trezi umbra unui surâs.

   Observă că se apropia de periferia Barnet-ului, încetini un pic și se deplasă pe banda de trafic exterioară, ignorând izbucnirile nerăbdătoare ale unui claxon din spate și începu să urmărească străzile de pe dreapta.

   A zărit-o pe cea pe care o căuta și, după ce privi în oglinda retrovizoare și verifică imaginea reflectată aruncând o ocheadă în spate, ieși din șoseaua principală și conduse la vale pe o stradă rezidențială, care era mărginită de garduri vii tunse la mare precizie, încetinind viteza la 25 de kilometri pe oră, cu motorul abia duduind.

   Strada era pustie.

   În vale, strada o cotea brusc la stânga.

   Bill viră la dreapta, într-o alee îngustă de pământ bătătorit care trecea printre șiruri de lemn câinesc înalte, însă mai puțin îngrijit tunse și reduse și mai mult viteza. Urmă o curbă și deodată ieși din alee, în afara orașului, pe câmpurile care se întindeau până în depărtare, urcând ușor către o pădure. La 50 de metri în fața lui era o clădire ponosită de lemn, de mărimea unui bunalov. În spatele lui, lemn câinesc înalt, cu acoperișuri împrăștiate ici-colo, de abia zărindu-se printre arbuști.

   Rulă încetișor, cu roțile scoțând chițăituri prin iarbă și ocoli până în partea cealaltă a barăcii, unde era o verandă și o ușă zăvorâtă cu un lacăt. Pe ușă, o placă cu litere îngrijit conturate anunța că acolo s-ar afla sediul „Clubului de cricket al băieților fericiți”. Opri, motorul tuși înainte de a tăcea definitv; rămase complet nemișcate, ascultând. Era o liniște totală.

   Coborî de pe motocicletă.

   După ce aruncă o privire ceasului, și-a scos casca, ochelarii și mănușile și le-a așezat pe șa. Apoi desfăcu un colț al prelatei și strecură lucrurile în ataș. Deplasându-se în partea cealaltă a motocicletei, se aplecă spre oglindă și-și examină părul, al cărui aranjament constituia deghizarea lui.

   În mod normal, îi stătea vâlvoi, ondulat neglijent și era moale, mătăsos, șaten închis și destul de romantic - deși el habar n-avea de chestia asta. Acum era negru de briantină, cu cărare la mijloc și pieptănat lins. Schimbarea îl făcea cu totul altul. Părea mai bătrân, cu fața mai pătrată, iar nasul părea mult mai lung și aplatizat pe față.

   Se îndepărtă, trăgându-și eșarfa de pe gură și aranjându-și-o la gât. Se întoarse apoi pe alee, coborî și ieși în stradă, bucurându-se s-o vadă încă pustie. Se îndreptă spre șoseaua principală, mergând într-un ritm susținut, cu tălpile ușor întoarse spre interior.

   O crispare de neliniște începu să-i cuprindă inima și-și strânse buzele. Când era aproape la capătul străzii, o femeie înaltă apăru brusc printr-o poartă și se opri chiar în fața lui. El își feri fața și ocoli spre marginea trotuarului. Femeia îi aruncă o privire, apoi așeză pe pământ un pechinez micuț și începu să strige strident la acesta. Bill trecu pe lângă ea iuțind pasul. Merse 10 minute, fără să-i mai pese acum de oamenii din jur; erau prea mulți ca să-l mai poată remarca cineva.

   După ce traversă în fugă, strecurându-se agil prin trafic, intră pe o stradă cu clădiri mari, lugubre, gotic-victoriene și, după un timp, înaintă de-a lungul unui zid jos de cărămizi noi care se termina cu un grilaj înalt și solid. În spatele grilajului și, pe alocuri, strecurându-se prin el, erau conifere tinere, plantate la intervale egale și având o înălțime uniformă, de aproape 2 metri.

   Încetini, făcând un adevărat spectacol din a se încrunta și a-și scotoci buzunarele trenciului, ca și cum ar fi căutat ceva ce doar îi trecuse prin minte că s-ar putea să fi uitat, apoi ajunse la un stop, în dreptul unui loc în care lipseau 3 bare din grilaj. Scoțând mâinile din buzunare și bătându-se ușor pe piept, privi în jur.

   Un bărbat întors cu spatele, care vopsea o poartă, se afla ceva mai departe, pe partea opusă a străzii, iar alți doi stăteau de vorbă la un colț, la vreo 30 de metri. O tânără într-o uniformă de infirmieră se apropia în pas vioi dinspre șoseaua principală și Bill rămase pe loc, aranjându-și trenciul, până când femeia l-a depășit.

   Mișcându-se cu încetineală și cu ochii pendulând de la cei doi bărbați la cel care vopsea poarta, se furișă pe lângă zidul jos și puse un picior pe el. Înșfăcă o bară, se opri o clipă, apoi se săltă cu o smucitură rapidă, trecând în partea cealaltă a zidului. Cu o mână ținută protector lângă obraji și cu cealaltă întinsă în față, ca să-și facă loc, se strecură printre crengile dese, clipind rapid din cauza frunzișului care-i ștergea fața.

   Copacii se terminau după câțiva metri și acum stătea în apropierea unui șopron. Scândurile erau rare și printre ele se zărea o grămadă de biciclete, aruncate la întâmplare. Se deplasă până la colțul șopronului și aruncă o privire precaută.

   Dincolo de o suprafață acoperită cu pietriș se afla o casă mare, cu un aspect ciudat, făcută dintr-o piatră cenușie, dar cu creste din cărămizi noi ieșind în afară, ici-colo, printre numeroasele ei acoperișuri și unghere. Se auzea un zgomot slab de voci de copii.

   Și-a retras capul și s-a sprijinit de scânduri.

   Se întrebă dacă îi este frică și decise imediat că da, dar nu cine știe ce; dacă lucrurile mergeau prost, în acest stadiu o explicație plauzibilă ar fi fost probabil suficientă. Privindu-și ceasul, aprecie că în 10 minute va fi prea târziu pentru explicații.

   Inima începu să-i bată mai repede și imediat gândurile i s-au îndreptat spre lucruri mai plăcute, la viitor, la viitorul strălucit care va urma după Plan.

   Pentru Bill, un viitor strălucit însemna viitorul soției sale.

   El nu avea ambiții personale; se gândea doar la o viață mai bună, ceea ce însemna să locuiască într-o casă cu încălzire centrală, una fără pete de igrasie pe pereți, să nu mai aibă probleme financiare și, poate, cu puțin noroc, să nu mai fie nevoit să lucreze. Pentru Myra însă, avea ambiții foarte mari. În cei 6 ani de la căsătoria lor, admirația pentru ea sporise neîncetat.

   Când se întâlniseră, ea cu numărul ei de telepatie de bâlci și el solicitând postul de vânzător de bilete, se gândise la ea ca la cineva din lumea teatrului, o artistă și nu-i înțelesese explicațiile referitoare la ce încerca să facă. Încă nu înțelegea pe de-a-ntregul, dar acum era convins de măreția ei; convins de capacitatea și sinceritatea ei, de intensitatea și lipsa de interes în lucruri materiale.

   Chiar dacă el nu avea o percepție dincolo de inteligența normală - și regreta asta - zelul și ambiția Myrei îl atrăseseră spre cercetarea psihică. Aștepta cu încredere ziua când soția lui va fi prima care să dovedească, dincolo de orice îndoială, lumii dure a științei realitatea comunicării cu morții; când numele Myra Savage va fi pronunțat cu admirație; când ea va fi onorată pretutindeni pentru găsirea drumului peste ultima și cea mai mare frontieră. Iar când ziua aceea va veni, își va bate jos la amintirea grijilor, îndoielilor și spaimelor pe care le avusese în legătură cu Planul care, la urma urmei, făcuse totul posibil și se va rușina că șovăise uneori să-l ducă la îndeplinire.

   Sunetul zgomotos al unei sonerii l-a împins pe lângă peretele șopronului și, depărtându-se rapid, se întoarse între copaci, simțind nodul care i se forma în gâtlej; coti la stânga și merse mai departe, paralel cu grilajul. Mergea repede dar cu grijă, făcând cât mai puțin zgomot prin frunziș. Imediat zări în față o deschidere, acolo unde o alee cu pietriș tăia printre copaci și se deplasă spre dreapta, privind acum solul, în căutarea semnelor pe care le făcuse la ultima lui recunoaștere.

   Ajunse într-un loc care fusese bătătorit și rămase acolo.

   Era o poziție perfectă pentru un post de observație.

   Prin golurile mici dintre crengi avea o perspectivă clară a aleii cu pietriș, aflată la circa 1 metru, a impozantei intrări a casei de la capătul aleii și a porții mari, situată imediat în dreapta lui. Pe partea cealaltă a aleii era o placă, așezată ușor înclinat, care anunța că imobilul găzduiește „Școala de fete Clement”.

   Avusese surprinzător de puține dificultăți în aranjarea primei părți a planului, alegerea locului și a persoanei.

   „Școala Clement”, pentru că era departe de Josephine Avenue și pentru că era destul de familiarizat cu cartierul, fiindcă fusese odată, pentru scurt timp, șofer de taxi în Barnet, fusese prima școală pe care o încercase. Își pierduse vremea prin jur, urmărind ieșirea elevelor și le văzuse pe multe plecând în mașini, una chiar într-un Bentley cu șofer. După 4 vizite la școală, eșalonate pe parcursul a două săptămâni, descoperise că Bentley-ul aparținea unui oarecare Charles Clayton, industriaș prosper. Remarcase că luarea de la școală a unicului copil al lui Clayton urma întotdeauna același tipic: șoferul conducea până la poartă, aștepta apariția fetei, apoi ieșea din mașină și o conducea ceremonios la ușa din spate... și totdeauna motorul era lăsat mergând.

   S-a auzit un „bang” și o flecăreală de voci tinere.

   Bill se crispă și fesele i se strânseră.

   Un grup de fete, de la micuțe de 5 ani până la mai voinice, de 13-14 ani, se revărsa afară din casă. Toate purtau aceleași haine, berete verde-închis și ciorapi lungi, maro. Unele s-au întors și au dispărut din vedere, ducându-se, Bill o știa, către șopronul cu biciclete, iar celelalte au trecut pe lângă ascunzătoarea lui și au ieșit pe poartă.

   În timp ce le urmărea îndepărtându-se, Bentley-ul a fâșâit ușurel și s-a oprit în curbă.

   Acum începu să se simtă speriat și încins. Și-a lins buzele și s-a uitat înapoi spre casă.

   Alte fete au ieșit afară, unele gălăgioase, fugărindu-se pe cărare și țipând, altele liniștite și cu fețe solemne, mergând în grupuri de două sau trei și conversând.

   A văzut-o pe fata Clayton-ilor. A ieșit singură, trăgându-și o beretă pe părul negru, lins. Avea 6 ani, era măruntă și palidă.

   Șoferul a ieșit din mașină, a ocolit-o și a deschis ușa din spate. Era între două vârste, solid și cu o mustață subțire. Fata zâmbi și începu să țopăie. Când trecu pe lângă el, Bill înaintă rapid, nervos, până la marginea cărării. O altă fată îl privi, se încruntă ușor disprețuitor și trecu mai departe.

   Copilul Clayton intră în mașină și șoferul închise ușa cu grijă, înclinându-se un pic.

   Bill păși pe pietriș, trecu iute prin poartă și opri în spatele șoferului. Inima îi duduia, iar palmele încleștate îi erau umede.

   - Scuzați-mă!

   Șoferul se întoarse, având încă pe față zâmbetul adresat fetei.

   - Da?!

   - Sunteți șoferul domnului Clayton?

   - Da.

   Bill își drese glasul și, cu vocea tremurândă, pronunță fraza mult exersată.

   - Directoarea are o scrisoare pentru dumneavoastră, pe care ar dori să i-o înmânați domnului Clayton.

   Omul ridică pe jumătate o mână.

   - Foarte bine.

   - Nu... Adică, e la ea. Directoarea o are. Vrea să v-o dea personal... știți.

   - Oh!

   Se încruntă ușor și coborî mâna.

   - Vrea să mergeți acum în biroul ei - a continuat Bill repede, prea repede - ca să v-o dea... acum!

   Șoferul aruncă o privire spre mașină.

   - Biroul ei, cum intrați pe ușa principală, sus pe scări.

   Credea că bărbatul era pe cale să refuze și deodată, inexplicabil, speră că o va face.

   Șoferul dădu din cap.

   - În regulă. Mulțumesc.

   Îl ocoli pe Bill și intră pe poartă.

   Bill s-a întors și l-a urmărit. Când l-a văzut intrând în casă, s-a deplasat repede până în partea cealaltă a mașinii, cu picioarele tremurânde și nesigure.

   Încercă rapid, de două ori, să deschidă portiera mașinii, dar mâna îi era atât de transpirată încât îi aluneca de pe mâner când încerca să apese. La a treia încercare, mai puțin frenetică, reuși să deschidă și se aruncă înăuntru.

   Puse maneta în viteza întâi și apăsă pe accelerație. Mașina se smuci înainte, se opri și motorul își dădu duhul. Se cutremură și închise ochii, însă îi deschise iar, imediat. Văzu că frâna de mână era trasă și apăsă pe butonul de eliberare. Nu știa care era starterul. Cercetă frenetic bordul, panica mărindu-i viteza, cu degetele alergând indecise peste amețitoarea colecție de butoane și mânere. Chiar când se hotărâse să părăsească mașina și să fugă, l-a descoperit...

   Apăsă butonul. Nu se întâmplă nimic. Apoi văzu care era necazul. Scoase maneta din viteză, punând-o pe punctul mort și încercă din nou starterul. Se auzi un scheunat scurt și motorul începu să zumzăie.

   Trânti maneta din nou în viteză, strivi accelerația și mașina țâșni din curbă. Nu se uită înapoi. Ajunse la capătul străzii cu 80 la oră și coti la dreapta, pe șoseaua principală, doar cu o ușoară reducere de viteză. O mașină dinspre stânga a scrâșnit sălbatic din frâne. Bill și-a apăsat piciorul până la podea și a depășit o altă mașină, intrând pe sensul opus.

   La început planificase să se întoarcă la câmp pe un drum ocolit, acum uitase de asta; voia să ajungă la motocicletă și de acolo, acasă.

   Ridică privirea spre oglindă și fu surprins să vadă un prim-plan al fetiței. Stătea chiar în spatele lui, cu nasul albit turtit de peretele de sticlă separator.

   Părea intrigată. Ochii ei i-au întâlnit pe ai lui în oglindă și el și-a ferit privirea.

   În față, mașinile încetineau viteza, formând o coadă în spatele unui autobuz oprit. Când, cu stomacul crispat, ajunse aproape de capătul cozii, autobuzul s-a pus în mișcare și, odată cu el, și celelalte mașini.

   Văzu strada pe stânga, încetini și viră cu o viteză normală. Un bărbat și o femeie veneau spre el, dar discutau aprins și nu i-au aruncat nici măcar o privire. Când întoarse la intrarea pe alee, se uită în urmă spre șoseaua principală. Totul era liniștit.

   Chiar dacă nu era mașina lui, iar mintea îi era doar o învălmășeală de gânduri speriate, tresări totuși când gardul viu zgârie vopseaua de pe aripi.

   Ieșit din alee, Bentley-ul săltă elastic peste iarbă. Ocoli baraca și se opri brusc în spatele motocicletei; tăie contactul și se prăbuși moale în scaun, închizând ochii. Se simțea surprins că se găsea din nou în locul de unde pornise. Totul părea un pic ireal.

   Din spate se auzi un bufnet ușor și se răsuci.

   Fata stătea într-o poziție corectă, în mijlocul banchetei, cu mâinile în poală. Îl urmărea curioasă.

   El ieși din mașină și se duse spre motocicletă. Întorcându-se astfel încât să poată ține un ochi pe fată, desfăcu acoperitoarea atașului, scoase casca, ochelarii și mănușile și le puse la iuțeală, apoi se întoarse la Bentley. Apăsă mânerul portierei din spate și trase. Ușa nu se mișca; era încuiată. Îi aruncă o privire fetei. Ea zâmbi ușor. A trecut grăbit în partea cealaltă. Și portiera din dreapta era încuiată. Zâmbetul fetei se lărgi.

   Privi neajutorat în jur, panica cuprinzându-l din nou. Nu se așteptase la așa ceva. Un copil isteric, da; o șmecheră care rânjea, nu.

   Bătu în fereastră.

   - Deschide ușa!

   Ea clătină din cap.

   Forță buzele să zâmbească și-și înclină prietenos capul pe o parte.

   - Haide odată, deschide ușa!

   Altă scuturătură.

   - Am... hm... niște înghețată.

   Ea chicoti și scutură din cap mai puternic, părul scurt biciuindu-i fața.

   Se uită plin de jind la dispozitivul de închidere de pe pervazul interior, apoi schimbă zâmbetul cu o căutătură încruntat, bătu din nou în fereastră, tare și spuse sever:

   - Deschide imediat!

   Apoi continuă plângăreț:

   - Hai, fii fată bună!

   Tresări. Sunase un clopot și părea să fie destul de aproape.

   Încleștându-și mâinile, merse nervos până la motocicletă, o ocoli, se întoarse la mașină, o înconjură, dădu iar ocol motocicletei și se opri lângă Bentley, pe partea șoferului. Deschise portiera din față și pipăi sticla groasă a peretelui despărțitor și deodată se răsuci cu fața spre bord. Unul dintre butoane era marcat „P”. I-a dat un ghiont și s-a întors cu fața spre partea din spate. Se auzi un bâzâit și peretele a început să alunece.

   Zâmbetul fetei a dispărut și ea s-a lipit de pernă. Peretele s-a oprit dar coborâse deja pe jumătate.

   Cu un deget apăsat pe buton, Bill și-a întins brațul liber și a deblocat portiera. Cu pleoapele atârnându-i de ușurare, deschise larg portiera.

   - În regulă. Hai!

   Copila se ghemui în colțul cel mai îndepărtat și se holbă țâfnoasă la el. Bill a pus un picior în mașină, s-a aplecat înainte și a înșfăcat-o de braț. Ea l-a lovit peste cot, însă de abia a simțit lovitura. În timp ce o trăgea, zvârcolindu-se, afară pe iarbă, clopotul se auzi iar, de data asta părând mai aproape.

   Alergă spre motocicletă, târând fata după el și o auzi spunând:

   - Așteaptă, tu! O să te pârăsc!

   A ghemuit-o în partea laterală a atașului, a scuturat-o un pic și a șuierat:

   - Stai potolită!

   - Nu!

   I-a tras un șut în gleznă.

   - O să te pârăsc!

   Gâfâind de durere și-a împins trupul în ea și a ținut-o strâns. Profitând de momentul de liniște, începu să caute în ataș și scoase o sticlă și o perniță de pânză albă.

   Fata începu dintr-odată să urle, strident și fără emoție; sunetul era asemănător claxonului blocat al unei mașini.

   - Taci!

   Destupă sticla în grabă și turnă o picătură de cloroform pe perniță. Ezită, apoi mai adăugă puțin. După ce astupă sticla și o aruncă în ataș, se îndepărtă puțin de fată și se aplecă.

   Ea încercă cu toată vigoarea să-și ferească fața, întorcând-o dintr-o parte în alta, de sus în jos, bereta rostogolindu-i-se pe iarbă, însă el reuși să-i aplice pernița pe nas și pe gură și să o țină acolo. A mai urmat o clipă de zbatere violentă, iar genunchii i s-au înmuiat. Ochii i se deschideau și închideau încet.

   A retras tamponul. Ea a căscat, l-a privit somnoroasă și a deschis gura, parcă gata să vorbească. I-a pus din nou tamponul. În câteva secunde se lăsă moale pe brațul lui, inconștientă.

   A așezat-o cu grijă în ataș și a aruncat înăuntru tamponul și bereta.

   Grăbindu-se spre Bentley, și-a folosit mâinile înmănușate ca să șteargă fiecare locușor pe care-l atinsese, sau pe care credea că-l atinsese. Clopotul sună iar, dar mai îndepărtat.

   Adresă sunetului un zâmbet slab, simțindu-se acum mai încrezător și mai puțin înspăimântat. Se gândea că dacă la început totul mersese prost era probabil că de acum încolo lucrurile vor merge bine.

   Se întoarse la motocicletă și urcă în șa. Motorul porni la prima pedală și moralul lui urcă vertiginos; tot timpul se temuse că motorul o să-i facă necazuri.

   Aruncând o privire ceasului, văzu că trecuseră 12 minute de când părăsise școala.

   Se îndreptă spre mijlocul câmpului, îndepărtându-se de colibă și de alee, la început cu viteză, dar apoi, când atașul începu să salte, încetini puțin. Într-un colț al câmpului era o poartă. Sări jos și o deschise, apoi urcă pe motocicletă și trecu, simțind o ușoară strângere de inimă, pentru că o lăsa deschisă.

   Când a întors pe un drum cu hârtoape, care mergea paralel cu niște brazde adânci, se uită în urmă și văzu că Bentley-ul era exact cum îl lăsase, cu portierele larg deschise. Se gândi că era destul de probabil că o să treacă multe ore până la găsirea mașinii.

   Trecu printr-o altă poartă, traversă o pajiște - punând pe goană o ciurdă de vaci - trecu peste un podeț șubred de scânduri, prin alte două porți și ieși într-o alee acoperită cu zgură care urca spre o pădure de pe creștetul unui deal. Acceleră, până ajunse la marginea pădurii, o ocoli și Bentley-ul, pavilionul de cricket și Barnet-ul dispărură din câmpul lui vizual.

   Aleea se așternea sub el, înainte, perfect dreaptă, iar la capătul ei era o șosea asfaltată. Știa că acum era în siguranță; șoseaua nu avea nicio legătură importantă cu Barnet iar dacă poliția decidea să întindă un cordon în jurul orașului, nu avea niciun motiv să instaleze puncte de control pe ea.

   Într-o oră avea să fie acasă...

   Bill intră în hol, închise încetișor ușa sufrageriei în urma lui și, după ce se opri să-și încheie jacheta costumului cenușiu și larg, cu aspect clerical, urcă tăcut scările. Când ajunse pe palier râgâi, se bătu ușurel peste gură și murmură:

   - Pardon!

   Se opri în fața ușii de la dormitorul din spate și-și apropie urechea de ea. Nu putu să audă nimic.

   Se deplasă într-o parte și pătrunse în camera de ședințe, către centrului șirului de scaune, pășind ușor pe scândurile goale. Își sprijini genunchiul pe un scaun, se întinse spre tablou și-l împinse cu grijă într-o parte. Acesta se roti ușor pe perete, până când ajunse cu susul în jos și rămase în poziția aceasta.

   În mijlocul pătratului de tempera verde, nedecolorată, era o gaură, îngrijit tăiată, cu diametrul de 2,5 cm, prin care venea o licărire de lumină. Se apropie și-și lipi ochiul de ea.

   Lampa din dormitor avea un bec neobișnuit de slab și vizorul nu permitea observarea întregii camere; reușea doar să vadă, nu prea clar, jumătatea inferioară a unei umflături pe pat; umflătura era perfect nemișcată și asta era tot ce voia să știe.

   Dădu din cap și împinse tabloul la locul lui.

   Când se întoarse în sufragerie, Myra îl privi din scaunul de lângă foc.

   - Doarme încă?

   - Da. Liniștită ca un șoricel.

   Era gata să se îndrepte spre cămin când din stradă se auzi o melodie fluierată.

   Myra întrebă:

   - Băiatul cu ziarele?

   Bill se uită pe fereastră și zări o siluetă trecând prin lumina care se împuțina.

   - Da, el este.

   Se întoarse și ieși iar în hol.

   Ușa din față era confecționată din panouri pătrate de sticlă mată, cu latura de 20 de centimetri, cu excepția a circa 30 de centimetri de lemn la partea inferioară, în care se afla fanta pentru scrisori. Fluieratul deveni mai puternic și o siluetă se profilă în spatele ușii. O clipă mai târziu, un ziar făcut sul se ivi pe jumătate, cu zgomot, prin fantă.

   Bill îl trase și-l desfăcu repede, să cerceteze prima pagină.

   - E ceva? se auzi strigătul Myrei.

   El se întoarse în cameră, uitându-se la ziar și scuturând din cap.

   - Nu, nu pare a fi. Încă nu ne putem aștepta.

   Frunzări ziarul până la ultima pagină.

   - La urma urmei, s-a întâmplat doar acum câteva ore.

   Myra se apropie, închise ușa, aprinse lumina, luă ziarul și începu să-l răsfoiască.

   - Se întunecă. Cred că ar fi mai bine să tragem perdelele.

   Vocea ei era joasă și plăcută iar dicția, format inconștient în atâția ani în care trebuise să se facă ascultată și înțeleasă clar de prima dată, era precisă și impecabilă: niciodată nu contracta cuvintele. Cu accentul ei neidentificabil, aproape absent și utilizarea prea perfectă a englezei, suna ca cineva pentru care limba nu era maternă.

   Bill a îngenunchiat pe canapea și a tras perdelele verzi, străvezii, fixându-le împreună la mijloc cu un ac de gămălie cu o bilă neagră la capăt, înfipt în țesătură.

   Myra lăsă ziarul să cadă pe masă și se întoarse la scaunul ei din stânga căminului. Bill se așeză în celălalt fotoliu și amândoi s-au aplecat înainte, cu brațele pe genunchi, privind la focul care licărea.

   După un timp, Myra a spus încetișor:

   - Desigur, acum cred că au aflat.

   - O, da! Probabil că destul de repede. Ți-am spus de clopotele alea pe care le-am auzit. De fapt, aș paria că vom afla mai târziu că poliția a instalat baraje rutiere peste tot în jurul Barnet-ului la 10 minute după ce-am părăsit școala.

   - O să apară în ziar mâine dimineață.

   - Sigur.

   Au tăcut iar. Myra scormoni focul cu un vătrai și sfărâmă movila ordonată de cărbuni, făcându-l pe Bill să se încrunte ușor. Ceasul cu cadran albastru de pe polița căminului ticăia zgomotos și din când în când scotea un clinchet înăbușit.

   Myra agăță vătraiul pe suportul lui și se întoarse spre el.

   - Ei, acum demarăm partea a doua.

   - O să aduc scrisoarea.

   Se deplasă prin spațiul îngust dintre fotolii și ocoli masa.

   Într-o parte a ușii, spre hol, se afla o bibliotecă tixită; pe partea dinspre fereastră era un birou mic. Trase sertarul și scoase un notes, cu pagina de deasupra deja acoperit de un text cu creionul. Scoase și o coală de hârtie maronie, o sticlă cu lipici, un foarfece și le așeză pe masă. Întors în fotoliul lui, așeză notesul pe brațul larg al acestuia și scoase din buzunar un creion.

   - În regulă!

   - Citește-mi-o! i-a cerut Myra. Să vedem cum sună.

   Bill și-a dres glasul și a început să citească.

   - Stimate domn, această...

   - Formularea asta, l-a întrerupt Myra, pare cam aiurea.

   - Da, un pic. Prea formală.

   Șterse primele două cuvinte și începu iar:

   - Această scrisoare vă aduce la cunoștință că fetița voastră se află în posesia noastră. Este în siguranță și, dacă urmați întocmai instrucțiunile, va rămâne în siguranță. După ce citiți scrisoarea, distrugeți-o! Între timp ați anunțat poliția de dispariția fetei. Aceasta era de așteptat. Nu le spuneți însă despre această scrisoare. Suntem profesioniști și nu glumim. Pentru a vă dovedi că fiica voastră se află în grija noastră, veți găsi în plic o buclă din părul ei. Instrucțiunile voastre sunt următoarele: 1. Veți da un anunț la rubrica de anunțuri personale a ziarului Chronicle de marți seara, în sensul că sunteți gata să vă conformați și îl veți semna cu numele mic. Acest anunț îl veți adresa lui Longfellow. 2. Vă veți procura o geantă albastră cu inițialele British Overseas Airways Corporation și în această geantă veți pune 25.000 de lire. Suma...

   Se opri, uitându-se la Myra.

   - Tot nu știm încă dacă toți acești bani or să încapă într-un din gențile acelea micuțe.

   Ea se încruntă la foc.

   - Oh, cred că da.

   - Poate ar fi bine să cerem ca o parte să fie în hârtii de 5 lire, nu numai de 1.

   - Foarte bine.

   - Ce zici, 10.000 în hârtii de 5?

   - Foarte bine.

   Modifică textul și continuă să citească:

   - Această sumă trebuie constituită din 15.000 în bancnote de 1 liră și 10.000 în bancnote de 5 lire. Veți fi informat mai târziu, prin telefon, unde și când să livrați banii. Fiica dumneavoastră vă va fi înapoiată după livrare. Dar dacă aceste instrucțiuni nu sunt perfect respectate, sau dacă are loc vreo încercare de reținere a omului căruia îi veți da banii, nu vă veți mai vedea vreodată fiica în viață. Nu glumim. Longfellow.

   - Astăzi este luni. O să reușească să dea un anunț în ziarul de mâine? întrebă Myra.

   - Ei, scrisoarea asta ar trebui s-o primească mâine dimineață, sau cel mai târziu până la prânz. O să aibă timp.

   - Dar nu vrem să-i dăm niciun motiv de îngrijorare. Să zicem mai bine, miercuri seara.

   - Ai dreptate.

   - Și cred că ar fi mai bine să schimbi „bucla” de păr. Ai spus că părul ei este lins. Eu cred că buclă indică un păr ondulat. Mai bine să spunem „șuviță”.

   - Sau „niște păr”!

   - „Șuviță”.

   - Da... „șuviță”...

   Făcu schimbările și se mai uită o dată pe scrisoare.

   - Asta e!

   - N-am uitat nimic?

   - Nu cred.

   S-au încruntat gânditori unul la celălalt, fiecare cercetând cu atenție fața celuilalt.

   - Nu, asta e, hotărî Bill. Ești sigură că ar trebui să publice anunțul în Chronicle?

   - De ce nu?

   - Ăsta-i ziarul la care suntem abonați. Nu crezi c-ar fi mai bine să-l publice în altul?

   - Nu. Ar însemna să împingem precauția prea departe. Un milion de oameni primesc Chronicle.

   - Adevărat. Atunci o să trec la treabă.

   Se ridică, se îndreptă spre masă și Myra îl urmă. Ridică foarfeca și i-o arătă.

   - Aduci tu părul, da?

   - Da.

   O luă și ieși din cameră.

   Bill se așeză la masă. Deschise ziarul, așeză notesul alături și cu creionul în mână începu să aleagă și să marcheze în ziar cuvintele care să se potrivească cu ciorna scrisorii.

   Myra aprinse lumina de pe palier, urcă rapid scările, cu respirația țâșnindu-i în norișori vagi de vapori. Se opri o clipă în fața ușii dormitorului să asculte, apoi întoarse încetișor cheia și deschise. Lumina era deprimant de scăzută, făcând camera să pară mai rece decât era și ea s-a înfiorat în timp ce se îndrepta spre pat.

   Aplecându-se, îndepărtă cu blândețe păturile de pe fața fetei.

   Era prima dată când vedea copilul Clayton. Când Bill revenise acasă de la Barnet, o cărase înăuntru complet ascunsă într-o pătură și o dusese direct la etaj, unde o pusese chiar el în pat, pentru că el, copilul mai în vârstă al unei familii avea experiența care îi lipsea Myrei, copil unic și femeie fără copii.

   Myra descoperi surprinsă și cu o vagă urmă de plăcere, că fata era lipsită de farmec. Nasul era mare, gura largă și fruntea îngustă. Cu greu merita 25.000 de lire, gândi Myra. Și totuși, fata avea ceva deosebit: personalitate și o anumită determinare.

   Myra ridică o șuviță subțire de păr, o reteză aproape de scalp și făcu un nod la mijloc, ca să nu se împrăștie firele. Ieși din cameră și încuie cu grijă ușa în urma ei.

   Bill găsise aproape toate cuvintele de care avea nevoie. Pe unele trebuise să le compună, alăturând alte cuvinte și fragmente de cuvinte. Multe erau de formate diferite, însă asta i s-a părut fără importanță, așa cum i s-au părut dezacordurile întâmplătoare.

   Myra a intrat, i-a dat în tăcere foarfeca și a stat lângă el și l-a urmărit, cu mâinile încrucișate și încruntată.

   S-a pus pe treabă cu lipiciul și foarfeca. A tăiat cuvintele, unul câte unul și le-a lipit pe coala de hârtie maronie care acoperise ani de zile fundul unui sertar. Lucra încet, îngrijit și cu atenție, dar ocupația îi făcea plăcere, așa încât i-a părut un pic rău când a terminat.

   Myra a dat aprobator din cap când i-a arătat scrisoarea, s-a dus la birou și a adus un plic timbrat, confecționat de ei, din aceeași hârtie maronie.

   Cu excepția cuvântului „strada”, fiecare nume ale adresei a trebui să fie realizat din fragmente de cuvinte și, odată termina, lui Bill i s-a părut că plicul avea un aspect penibil.

   Scrisoarea a fost ștearsă de posibilele amprente și împăturită cu șuvița de păr înăuntru, apoi a fost pusă în plic, care a fost lipit, șters și plasat într-o bucată mare de ziar.

   Bill se lăsă pe spate, murmurând satisfăcut:

   - Asta e!

   Myra se îndreptă spre ușă.

   - O să-mi iau pardesiul.

   Ieși din cameră și când s-a întors, un minut mai târziu, purta un pardesiu negru, de modă veche, pe talie și cu umeri pătrați și sub braț avea mai multe cuverturi și o pijama verde.

   - Ți-am adus lucrurile pentru noapte.

   Lăsă pachetul pe canapea.

   - Mulțumesc.

   Myra luă scrisoarea și o puse în buzunar, apoi își încheie pardesiul până la gât, dându-și capul pe spate.

   - E frig în seara asta.

   Bill ridică din umeri. Ea zâmbi ușor.

   - E în regulă. Nu mă deranjează.

   - Încotro o iei?

   - Așa cum am stabilit. Cu autobuzul până la prima stație de metrou, apoi cu metroul până în West End.

   - Ar fi același lucru dacă ai pune-o la poștă, să zicem, în Layton, fără să mai bați atâta drum.

   - Cred că e mai bine să ne ținem de planul original.

   - Da, sigur.

   Au ieșit pe hol împreună și Bill a aprins lumina de la intrare. Acum era noapte de-a binelea și șuvoiul de lumină care se revărsa prin ușa deschisă nu ajungea decât până la zidul înalt până la brâu, aflat cam la 1 metru de treapta de la intrare.

   - Să arzi ziarul! spuse Myra.

   - Știu.

   - Probabil că o să fie târziu când o să mă întorc, așa că ar fi mai bine să nu mă aștepți.

   - Bine. Sunt cam obosit.

   - Atunci ne vedem mâine dimineață.

   - Da. Noapte bună.

   Bill ținu ușa deschisă suficient pentru ca Myra să vadă pe unde mergea pe trotuar, apoi a închis-o și s-a întors în sufragerie. După ce a pus la loc lipiciul și foarfeca și a ars ziarul, a început să aranjeze păturile pe canapea.

   Iarna dormea deseori în sufragerie; câteodată astmul îl deranja atât de tare, încât era un chin să urce scările și, orcum, nu putea să stea întins pe pat. Își petrecea nopțile în fotoliu, moțăind și păstrând focul aprins.

   Acum se simțea destul de bine, însă nu avea loc la etaj; în cămăruță era un singur pat, Myra avea un somn agitat și avea nevoie de spațiu în care să se zbuciume.

   Îndesă perna de spătar a fotoliului sub pătura de jos și se duse la bibliotecă să-și scoată unul din numeroasele romane polițiste pe care simțea o deosebită plăcere să le examineze - mai degrabă decât să le citească - căutând să înțeleagă mecanismul gândirii autorului. Se așeză în fotoliu, petrecu un timp aranjând focul într-un morman îngrijit, se lăsă pe spate cu un ușor oftat de plăcere și deschise cartea.

   Zece minute mai târziu a închis-o cu zgomot și a aruncat-o pe celălalt fotoliu. Nu reușea să se concentreze. Nu mai reușea să se concentreze deloc încă de la conceperea Planului.

   Nu era vorba de punerea în aplicare; realizase prima din cele două sarcini programate și era atât de încântat de felul în care reușise, încât teama de a o duce la îndeplinire pe a doua se redusese; restul depindea de Myra. Nu era vorba nici de binele sau răul pe care-l implica schema; deși în viața lui nu comisese ceva rău, în cunoștință de cauză, acceptase acum actul ilegal pentru că Myra spusese că era un mijloc spre un țel a cărui realizare ar fi fost profitabilă pentru întreaga omenire, iar el credea în spusele Myrei; ea susținuse că era ilegal doar sub aspect tehnic, pentru că nu intenționau să păstreze banii, iar copilul va fi înapoiat nevătămat; admitea că într-un fel era imoral să răpești un copil, dar era numai pentru 3 sau 4 zile și nu se punea problema ca acesta să fie prost tratat. Ceea ce-l îngrijora era că nimeni n-ar crede, dacă ar fi fost descoperiți, că ei nu erau răpitori adevărați. S-ar presupune, așa cum și el ar presupune, dacă n-ar fi implicat, că obiectivul era câștigul. Adevăratul motiv ar fi fost ironizat, așa cum erau toate lucrurile legate de spiritism.

   Dar, se gândi el consolator, detaliile fuseseră gândite cu atâta grijă încât șansa ca ceva să meargă prost era foarte mică și la urmă, după ce poliția ar fi găsit copilul și banii în baraca părăsită a unui constructor, pe care deja o alesese - trimis acolo de Myra, care văzuse locul într-o viziune - autoritățile nu ar mai fi avut mare lucru la dispoziție pentru a continua. Fata ar fi fost în stare să descrie doar o cameră și foarte vag, o motocicletă și două persoane. Între timp, camera ar fi fost readusă la starea ei normală, vopseaua albă și ieftină ar fi fost îndepărtată de pe mobilă și cele două persoane și-ar fi abandonat deghizările neînsemnate, dar eficiente: motocicleta, asemenea altor zeci de mii, nu avea importanță.

   Și oricum, pentru că banii și copilul fuseseră recuperați, cu siguranță că poliția ar fi lăsat-o mai moale cu ancheta. Și, în sfârșit, mai era și visul.

   Myra avusese un vis în care se văzuse stând pe un taburet în mijlocul unui cerc de bărbați bătrâni și purtând peruci negre, care-și clătinau tulburați capetele și repetau mereu:

   - Numai tu cunoști adevărul.

   Tradusese visul ca semnificând că autoritățile nu vor ști niciodată ce se întâmplase, decât dacă ea sau soțul ei le-ar fi spus.

   Ceea ce, gândi Bill, era puțin probabil.

   Se întinse după carte și începu din nou s-o răsfoiască.

 

Capitolul II

 

   Încăperea era mică și incredibil de aglomerată. Garderobul și masa de toaletă din dormitorul din spate fuseseră mutate aici și înghesuite la marginea patului. Pentru că nu era loc să se deschidă ușile garderobului, toate hainele de care ar fi putut fi nevoie fuseseră scoase din el și atârnate de partea lui superioară sau de jur-împrejurul camerei, de suporturile pentru tablouri.

   Myra dormea, pe o parte, cu picioarele chircite, dar deschise ochii dintr-o dată și-și îndreptă spasmodic picioarele, trezită de plânsul unui copil.

   Căscă și se întoarse pe spate, cuibărindu-se în pături și rămase nemișcată ascultând. N-o prea trăgea inima să părăsească patul; era o dimineață rece și nu se odihnise îndeajuns; se întorsese târziu, după ce pusese scrisoarea la poștă în Oxford Circus și nu era obișnuită să piardă nopțile.

   Se încruntă când plânsul se auzi din nou. O clipă mai târziu, zgomotul încetă și s-au auzit mai multe bufnituri înăbușite de uși trântite. Presupuse că Bill se ocupa de copil și oftă relaxată.

   Până acum totul mersese bine.

   Nu se îndoise nici măcar un minut că ar putea merge altfel, deși fusese neliniștită când Bill fusese singur în Barnet, departe de mâna ei susținătoare; știa că el nu era făcut dintr-o fibră puternică și că era în stare să-și piardă curajul în momente de tensiune. Dar se descurcase foarte bine. Partea cea mai rea trecuse și restul era ușor.

   Clanța ușii se răsuci scârțâind și pivotă spre ea. Bill intră, strecurându-se printre ușă și garderob. Zâmbi și șopti:

   - Bună dimineața!

   - Bună dimineața! Te-ai îmbrăcat, a constatat ușor mirată.

   - Da, m-am sculat de o oră. N-am dormit prea mult noaptea trecută.

   Se înfioră.

   - Reumatismul ăsta...

   Ea dădu brusc din cap și se ridică. Nu voia să audă de reumatismul lui. Îi părea rău că-l avea și ținea la soțul ei, însă descoperise că îi era imposibil să trăiască în contanta stare de simpatie pe care o cereau văicărelile lui nesfârșite.

   - Ce s-a întâmplat cu fetița?

   El șopti, încruntându-se la sonoritatea vocii ei:

   - Am auzit-o plângând și am urcat. Voia doar să meargă la baie, așa că am lăsat-o.

   - Ar putea să te identifice?

   - Nu. Era încă pe jumătate adormită.

   - Ce a spus?

   - Ei, scotea doar un fel de mormăit. Am înțeles doar când a întrebat unde este bona.

   - Tu ce i-ai spus?

   - Nu i-am răspuns.

   - Bine.

   Se gândi o clipă, înainte de a adăuga:

   - Cred că poți să pregătești micul dejun. Ouă bătute, cum am stabilit. I-l voi duce eu și o să terminăm și cu asta.

   El dădu din cap și se retrase, când un zgomot puternic răsună la parter.

   Au tresărit amândoi și s-au privit fix. Apoi pe fața lui Bill a trecut un zâmbet fugar: „ziarul” și s-a grăbit să iasă.

   Myra s-a ridicat din pat, s-a deplasat săltând până la capătul lui, a tras un halat de baie de pe umeraș, l-a pus pe ea, apoi a coborât pe podea, și-a băgat în grabă picioarele în papuci și s-a strecurat afară din cameră.

   Bill stătea pe treapta de jos cu ziarul desfăcut în față. Myra se așeză pe treapta de deasupra și se uită peste umărul lui.

   - Aici, jos. Doar paragraful ăsta, murmură Bill.

   În josul paginii erau câteva rânduri tipărite sub titlul „Dispariția unei fete”. Myra citi cu voce tare:

   - Singura fiică a lui Charles Clayton, prosperul președinte al companiei Clayton Industries Ltd., a fost declarată noaptea trecută ca lipsit de la domiciliu. Adriana, în vârstă de 6 ani, a dispărut la puțin timp după plecarea de la școala de lângă Barnet. A fost organizată o echipă de cercetare.

   - Credeam că o să fie mai mult, comentă Bill ușor dezamăgit.

   - Va fi. Probabil că încă nu și-au dat seama ce s-a întâmplat de fapt.

   - Crezi că vor păstra totul secret?

   - Nu. Încă nu s-au gândit la o răpire.

   Bill împături ziarul și se întoarse spre ea.

   - Ce altceva ar putea să creadă?

   - Ei, poate că e vorba de cineva care face o glumă.

   - Hmm!

   - Sau că bărbatul care a luat mașina este doar un hoț de mașini.

   - Da, asta se poate, încuviință Bill.

   - O să apară în ziarul de seară. O să vezi.

   - Ei, oricum e ceva: acum îi știm numele.

   - Da.

   Se ridică, se întoarse și începu să urce scările.

   - Și acum, la micul dejun!

   Bill intră în sufragerie, văzu că focul proaspăt făcut ardea cum trebuie și trecu în bucătărie. În timp ce pregătea ouăle bătute, se gândi că dacă Clayton nu făcea afacerea publică, tot rostul ei s-ar fi pierdut; fără publicitate n-ar fi avut niciun succes.

   Oftă, fără regrete însă, și-și spuse că toată chestia asta este un motiv în plus de neliniște.

   Myra s-a spălat la iuțeală și a intrat în camera ei pentru a se îmbrăca. Mai întâi și-a pus lenjeria cenușie de lână, apoi s-a urcat pe pat ca să dea jos o rochie albă de vară, pe care a îmbrăcat-o. Din sertarul de sus al comodei - singurul care putea fi deschis - a scos un batic mare, alb și a plecat cu el în baie. Nu-și desfăcuse părul noaptea trecută și în câteva clipe își aranjase șuvițele care se desfăcuseră din coc. După ce și-a aranjat cocul, și-a legat baticul deasupra - ca o infirmieră.

   S-a apropiat de oglindă, privind cu îndoială cicatricea de pe frunte. O avea de când era mică, la început fusese de forma unui diamant neșlefuit, anii îi tociseră laturile și acum arăta ca o stea cu patru colțuri. Prezentată ca un semn din naștere, era un atu valoros pentru un medium. Myra se mândrea cu ea. Acum însă, unicitatea ei o făcea să șovăie. S-a decis să o ascundă și a rearanjat baticul în așa fel încât să ajungă deasupra sprâncenelor. Era mai bine, a apreciat ea, făcând-o să semene chiar mai mult cu o infirmieră.

   Coborî scările. În sufragerie, după ce desfăcu agrafele în care le fixase, a dat la o parte perdelele. Era o dimineață cenușie și obosită, cu nori negri, mustind de apă, venind la joasă înălțime dinspre est. S-a dus spre foc și și-a frecat un timp mâinile, în apropierea flăcărilor, înainte de a se duce în bucătărie.

   Bill, aflat lângă plită, și-a întors privirea spre ea.

   - Aproape gata.

   Zâmbi larg.

   - Ei, arăți perfect. Exact cum trebuie.

   - Așa crezi?

   - Da, perfect.

   A luat o tigaie de pe plită și i-a golit conținutul într-o farfurie mică de pe tavă. Pe tavă mai era o cană și o farfurie cu felii de pâine și unt.

   Myra se îndreptă spre el.

   - Este gata totul?

   - Aproape. Doar mai încălzesc laptele.

   - Nu cred că e necesar.

   - Biata musculiță are nevoie de ceva cald. Cred că a înghețat în cameră. Fără foc sau altceva care s-o încălzească.

   - Asta era ideea, zâmbi Myra. Are doar o cămășuță subțire și fără papuci. E obligată să rămână în pături.

   - Totuși, mormăi Bill.

   A mărit flacăra. Când prima bulă a apărut pe suprafața laptelui, a umplut cana.

   Myra ridică tava și, precedată de Bill, urcă încet treptele. Bill descuie ușa dormitorului și, după ce o ținu deschisă suficient de larg ca ea să poată intra, a închis-o din nou, repede.

   Myra s-a oprit un moment și a privit clipind prin obscuritatea gălbuie, asemenea ceții, spre pat. Fata stătea ridicată pe jumătate, sprijinită de o pernă, strângând în mâini cuvertura trasă până la bărbie.

   Ochii lor s-au întâlnit și Myra i-a zâmbit în timp ce traversa încăperea; fața fetei a rămas solemnă. Myra a așezat tava pe noptieră.

   - Bună dimineața, Adriana.

   Copila întrebă îmbufnată:

   - Cine ești? Unde mi-e bona?

   - Toate la timpul lor, draga mea.

   - Și unde-i tăticul meu?

   Myra se așeză pe marginea patului. Observă că ochii fetei erau umflați și roșii.

   - Ai plâns?

   - Nu, n-am plâns. Unde-i tăticul meu? Cine ești tu? Nu-mi placi.

   - Vrei niște ouă bătute și lapte fierbinte?

   - Nu.

   Myra se încruntă, încurcată. Nu prea avusese de-a face cu copii și, de fapt, nici nu-i plăceau; îi lipsea răbdarea necesară pentru a face față supărărilor și aiurelilor lor și niciodată nu putuse să înțeleagă de ce se purtau atât de copilărește. Mormăi plictisită:

   - Dacă nu mănânci, o să rabzi de foame toată ziua.

   - Bine.

   Myra nu știa ce să facă. Și-a scormonit mintea, căutând ce ar mai fi putut să spună.

   - Dacă mi-l aduci pe tăticu o să mănânc, a privit-o cu șiretenie fata.

   Myra ridică tava și i-o așeză pe genunchi.

   - Mănâncă întâi!

   Un timp s-a părut că Adriana o să refuze, dar apoi ochii i s-au întors lacomi spre mâncare, ridică furculița repede și începu să-și îngrămădească ouăle în gură. Myra s-a întors la piciorul patului urmărind-o în tăcere.

   Când fata a golit farfuria, lăsând pâinea neatinsă și începu să bea laptele, Myra a spus încetișor:

   - Presupun că știi că te afli într-un spital.

   Adriana s-a luminat.

   - Adevărat?

   - Da. Unul pentru boli contagioase. Asta înseamnă că ce ai tu, se ia. Din cauza asta ai o cameră doar pentru tine.

   - Ce am?

   - Rubeolă.

   - Am avut-o.

   - Aceasta este o formă deosebită. Rubeolă dublă.

   Adriana zâmbi.

   - E ceva deosebit?

   - Foarte. Din cauza asta trebuie să fie aproape întuneric în cameră. Și va trebui să stai în pat și să fii foarte cuminte. O să stai aici 3 zile, apoi, dacă ai fost o fetiță bună și foarte, foarte cuminte, poți să mergi acasă.

   - Și tăticu o să-mi aducă ciocolate și struguri și tot felul de lucruri?

   - Termină-ți laptele!

   Adriana goli paharul și-și șterse gura cu dosul palmei. Myra adăugă:

   - Toate fetițele care vin aici au vise ciudate când să îmbolnăvesc. Fata din camera de alături spune că a visat că a plecat de la școală pe un cal mare, alb.

   - Eu am vise frumoase. Vrei să ți-l spun pe cel care l-am avut noaptea trecută?

   - Nu, povestește-mi-l pe cel pe care l-ai avut când te-ai îmbolnăvit, când ai plecat de la școală.

   Adriana s-a încruntat, apoi a dat din cap.

   - Oh, da. A fost un bărbat.. Și am mers pe un câmp. Și acolo era o casă de lemn și un fel de motocicletă. Și el voia să-mi suflu nasul... Asta-i tot.. Dar n-a fost vis!

   - Bărbatul era mare și gras?

   - O, da, foarte mare. Atât de mare...

   - Și gras?

   - Da, atât de gras. Oh, și părul lui era lucios.

   - Negru și lucios.

   - Da.

   - Un bărbat mare și gras cu păr negru.

   - Da.

   Myra a dat din cap satisfăcută.

   - Ei, acum povestește-mi despre casa și camera ta.

   Adriana și-a încrucișat brațele și a început să vorbească. Și-a descris casa, camera, jucăriile, bona, prietenii, sărbătorile și ultimul Crăciun, toate, într-un mod pe care ascultătorul putea să-l presupună doar ca fiind destul de real.

   Myra a aflat numele prietenilor Adrianei și al jucăriilor preferate. I-a întrerupt șuvoiul de cuvinte, aflase tot ce dorise și acum fata o plictisea; de asemenea, obscuritatea îi obosea ochii, care începuseră să o doară. Se ridică și luă tava, amintindu-și încă ceva, întrebă:

   - Ai văzut pe cineva în cameră, mai devreme, în dimineața asta?

   - Da, un bărbat.

   - Cum arăta?

   Adriana se încruntă și închise un ochi, gânditoare. Myra adăugă repede.

   - Nu contează. Nu este important.

   - Vorbești ciudat.

   - Poftim?

   - Vorbești ciudat.

   Myra se îndepărtă, apoi se opri și se întoarse, zâmbind.

   - Vorbesc astfel pentru că sunt străină. Din Franța. Dar asta este un secret. Promiți să nu spui la nimeni, niciodată?

   - O, da, promit, a răspuns repede Adriana, cu fața luminată de zâmbet. Să mor și să fiu sfâșiată de câini sălbatici dacă voi spune vreodată cuiva.

   Myra se îndreptă spre ușă, o deschise și împinse tava pe palier.

   - Acum stai liniștită, ca o fetiță cuminte. Mă voi întoarce mai târziu.

   - Tăticul meu când o să vină?

   - Tatăl tău nu va veni. Nu ai voie să primești vizitatori.

   Adriana sări în sus și dintr-un salt ajunse la capătul patului.

   - Mi-ai spus că o să-l aduci, dacă mănânc!

   - Dacă ești foarte cuminte, în 3 zile poți să mergi acasă.

   - Ai spus că o să-l aduci! a strigat Adriana. M-ai mințit!

   - Nu striga!

   - Ești o mincinoasă! Ești o cioară bătrână! Te urăsc!

   Brațele i s-au înțepenit pe lângă coaste, și-a dat capul pe spate și a început să bocească zgomotos.

   Myra a ajuns lângă pat din trei pași mari, și-a făcut vânt și a pălmuit-o peste față. Urletul s-a oprit și Adriana a căzut pe spate. A rămas nemișcată, cu gura deschisă, privind uluită în tavan. Myra a înșfăcat-o și a înfășurat-o rapid în pături, apoi i-a spus ținând-o cu fermitate de umeri:

   - De fiecare dată când vei face vreun zgomot vei fi bătută. Să ții minte asta.

   Copila s-a holbat fioros, însă nu a spus nimic. Myra și-a dat seama că baticul îi lunecase de pe frunte și s-a întors prompt cu spatele. În timp ce traversa camera a auzit-o pe Adriana spunând în șoaptă:

   - Franțuzoaică, franțuzoaică, franțuzoaică...

   A coborât scările cu buzele strânse de enervare, a lăsat tava în bucătărie și a trecut în sufragerie. Bill stătea în fotoliu, citind ziarul.

   - E în regulă? a întrebat-o.

   - Este o obraznică răsfățată, a răspuns Myra trăgându-și baticul de pe cap și aruncându-l pe masă.

   - Ți-a făcut necazuri?

   - Un pic. Dar am făcut-o repede să înțeleagă că nu îi merge.

   - Ei, biata puștoaică trebuie să se simtă ciudat și face puțin teatru.

   Myra s-a dus spre celălalt fotoliu și s-a așezat, întinzându-și mâinile spre foc.

   - Cred că va fi destul de liniștită.

   - Ce vrei să spui?

   Myra i-a povestit ce aflase de la fată. Bill a ascultat-o cu atenție și a felicitat-o pentru modul în care îi sugerase descrierea persoanei sale și pentru cum sădise ideea secretului cu falsa ei identitate. Au discutat un timp aceste puncte, apoi Myra s-a dus în bucătărie să pregătească micul dejun pentru ei. Bill a urmat-o și a rămas în cadrul ușii.

   - Când o să te duci la Barnet? s-a interesat el.

   - Cred că ar fi mai bine să plec imediat după ce mâncăm. Îmi va cere ceva timp să ajung acolo.

 

   A fost o zi lungă și plictisitoare.

   Myra s-a dus în West End pe aceeași rută pe care o alesese pentru a pune scrisoarea la poștă și, după ce a băut o cafea, a luat un alt metrou. A trebuit să mai schimbe încă o dată și era aproape amiază când, în sfârșit, a ajuns la High Barnet. A găsit un taxi și s-a instalat comod, să se bucure de luxul arareori permis al unei călătorii cu taxiul. Când au ajuns la destinație i-a părut un pic rău.

   Un zid înalt din cărămidă ondulată și chiar în față o poartă dintr-o împletitură complicată de fier forjat.

   Myra a mers până la poartă și a privit aleea asfaltată care cotea în niște tufișuri stufoase. Și-a spus că era complet calmă. În timp ce se întindea spre sonerie, o voce a spus „Da?” și ea a tresărit nervoasă.

   Dincolo de poartă, stând lateral, era un polițist solid, cu o mustață groasă.

   - Ai vreo treabă?

   - Da. Aș vrea să-l văd pe domnul Clayton.

   - Te așteaptă?

   - Ei, nu.

   - Nu cred că o să te primească.

   - Eu cred că o va face, când va ști ce treabă am cu el.

   - Da?! Adică ce?

   - Este în legătură cu ceva care îl preocupă în mod deosebit în acest moment.

   Polițistul părea nesigur și se uita în pământ.

   - Presupun că poți să încerci. Hai, a deschis larg poarta. Va trebui să merg cu tine.

   Aleea cotea la stânga, apoi la dreapta, deschizându-se într-un cerc larg în jurul unei fântâni arteziene. Dincolo de fântână era casa, o construcție joasă, în stil neo-Tudor, care nu era atât de mare pe cât se așteptase Myra. Ușa avea ținte mari, pătrate și s-a deschis imediat după ciocănitura polițistului. O fată tânără, într-o uniformă de subretă, cu ochii roșii de plâns, a întrebat-o despre ce era vorba. Myra i-a întins în tăcere cartea ei de vizită. Subreta a luat-o și a spus „Vă rog să așteptați” și a închis din nou ușa.

   Polițistul și Myra au schimbat priviri și zâmbete, și-au dres glasurile iar polițistul a început să fluiere încetișor.

   Ușa s-a deschis și subreta a invitat-o înăuntru.

   - Domnul Clayton vă va primi, doamnă Savage.

   Myra i-a zâmbit polițistului și a intrat. A fost condusă pe pardoseala lustruită a unui hol mare, care răsuna sub pașii lor, apoi introdusă într-un birou.

   - Domnul Clayton va sosi într-un minut.

   În birou se aflau 6 fotolii din piele și mai multe măsuțe. Trei pereți erau acoperiți cu cărți iar pe celălalt, o fereastră lungă, zăbrelită prin care l-a zărit pe polițist ocolind fântâna. Sub fereastră era un radiator și ea s-a îndreptat spre el, s-a întors cu spatele la fereastră, lăsându-și palmele pe radiator.

   Ușa s-a deschis și Charles Clayton a intrat.

   Primul lucru pe care Myra l-a văzut, sau mai degrabă, l-a simțit, surprinsă și cu respirația tăiată pentru o clipă, a fost că bărbatul avea darul, că posedă o percepție supranormală. Instantaneu s-a simțit atrasă de el, chiar dacă a știut, datorită modului impersonal în care a privit-o, că el nu sesizase același lucru la ea. Darul lui, s-a gândit ea, nu era chiar atât de dezvoltat și probabil că el nici nu știa că îl are.

   Clayton arăta de 40 și ceva de ani. Era doar puțin mai înalt decât media, însă avea umerii neobișnuit de largi, un piept dezvoltat și gâtul gros. Capul era încununat de un păr negru, delicat, ondulat neglijent. Fața îi era atât de lată încât, din prim-plan, urechile îi erau aproape ascunse iar gura largă, cu colțurile lăsate trăgea cute groase în fălcile grele.

   A tras de poalele jachetei de tweed și i s-a adresat pe un ton rece:

   - Sunt Charles Clayton, doamnă Savage.

   - Încântată.

   El făcu un pas înainte.

   - Doamnă Savage, în momentul de față sunt foarte ocupat, așa că aș aprecia dacă ați fi dispusă să vă expuneți imediat motivul vizitei.

   - Este în legătură cu fetița dumneavoastră.

   Urmă o tăcere scurtă, tensionată, în timpul căreia ochii mici și întunecați ai lui Clayton i-au sondat pe ai Myrei.

   În sfârșit, Clayton vorbi.

   - Vă rog să luați loc.

   Myra se deplasă până la cel mai apropiat fotoliu și se așeză pe suprafața lui rece. Era gata să vorbească, când Clayton a intervenit:

   - Doar o clipă. V-ar deranja dacă mi-aș aduce soția să vă asculte?

   - Deloc.

   El s-a întors spre ușă, a deschis-o și a strigat: „Rita!” A ascultat și a strigat din nou. De undeva s-a auzit un răspuns slab și o bufnitură. Clayton s-a așezat lângă Myra și a scos un pachet de țigări mototolit.

   - Fumați?

   - Nu, mulțumesc.

   - Vă deranjează?

   - Deloc.

   A aprins. Mișcările lui, notă Myra, erau sigure și neprecipitate. A remarcat, de asemenea, că mâna lui strângă, care încă de când intrase în cameră se agitase în jurul buzunarului, bătându-l ușurel, era acum înfiptă ferm înăuntru. Și-a dat seama, cu o accelerare a pulsului, că buzunarul acela adăpostea, probabil, scrisoarea de răscumpărare.

   O femeie înaltă a intrat tăcută și a închis ușa în urma ei.

   Era foarte blondă, cu părul aproape alb atârnându-i liber în jurul umerilor. Pleoapele erau umflate deasupra ochilor albaștri, iar sub ei erau umbre întunecate. Paloarea feței era accentuată de fardul ușor și arăta destul de tânără pentru a fi fiica lui Clayton.

   - Soția mea... doamna Savage, a spus bărbatul fără să se ridice.

   Femeile s-au salutat cu o înclinare a capului iar doamna Clayton s-a îndreptat spre un fotoliu.

   Ca răspuns la privirea întrebătoare a bărbatului, Myra a spus:

   - Ei, puteți crede că venirea mea aici reprezintă o pierdere de timp, atât pentru dumneavoastră cât și pentru mine, doarece nu am nimic concret - adică, concret din punctul dumneavoastră de vedere - să vă spun. Dar, după ce am văzut azi dimineață articolul din ziar, trebuia să vin. Am simțit că ceea ce am spus ar putea să vă mai ușureze îngrijorarea.

   - Ce aveți de spus, doamnă Savage?

   - Noaptea trecută am avut un vis.

   Femeia și-a ridicat repede privirea. Clayton a gemut dezgustat și s-a ridicat de pe fotoliu:

   - Acum o jumătate de oră a fost aici un bărbat care citise și el că fiica mea a dispărut și că sunt bogat. S-a oferit să o găsească cu ajutorul unei baghete magice.

   - Te rog, Charles, murmură doamna Clayton.

   Buzunarul lui s-a umflat când și-a strâns pumnul. S-a așezat din nou, a respirat adânc, a înghițit în sec și a spus:

   - În regulă, doamnă Savage, continuați.

   - Așa cum ați văzut pe cartea mea de vizită, sunt un medium. Visele mele nu sunt lipsite de semnificație.

   Clayton suflă un nor de fum.

   - Mi-e teamă că sunt destul de sceptic în ceea ce privește lucrurile de felul ăsta, ca să nu spun mai mult.

   Soția lui se înclină ușor în față.

   - Ce ați visat?

   - Am văzut o fetiță stând singură. Plângea și mi-am putut da seama că era rătăcită.

   - Ce legătură are asta cu fetița mea? s-a mirat Clayton.

   Soția lui întrebă:

   - Cum arăta?

   - Ei, nu am putut să văd. Mâinile îi acopereau fața. Doar părul ei era negru și drept.

   Femeia clătină din cap cu nerăbdare.

   - O mulțime de copii au păr negru, drept. De ce, pentru Dumnezeu, ați face o legătură între vis și... dispariția copilei mele?

   - Din cauza simbolismului. Fata era înconjurată de argilă, argilă umedă. Era un factor dominant. Când am citit articolul în ziarul de dimineață am legat argila de numele dumneavoastră.

   - Ei, să fim serioși, nu credeți că este destul de vag?

   - Poate. Din această cauză am spus că este posibil să-mi pierd timpul și să vă fac să-l pierdeți și pe al dumneavoastră, venind aici. Există însă o cale pentru a stabili cu certitudine dacă fata este a dumneavoastră.

   - Da?!

   - Numele pe care le-a folosit. Nu înseamnă nimic pentru mine, dar ar putea însemna pentru dumneavoastră.

   - Ce nume? s-a precipitat doamna Clayton.

   - Mai întâi am auzit-o chemându-și bona, apoi spunând „Maureen”.

   Uitându-se la soțul ei, doamna Clayton a spus repede:

   - Fata Smith-ilor. O cheamă Maureen.

   Myra continuă:

   - După aceea a spus „Adele”.

   - Este cea mai bună prietenă a ei, gâfâi femeia.

   Bărbatul se încruntă.

   - Și, chiar înainte ca visul să se termine, a spus Bimbo și Peter.

   Femeia sări în picioare.

   - Jucăriile ei. Astea sunt numele jucăriilor ei favorite, cele cu care doarme. Nimeni nu ar fi putut ști despre ele. Nimeni, numai Adriana.

   - Te rog, calmează-te! i-a cerut Clayton pe un ton tăios.

   Ea s-a așezat și s-a aplecat în față, cu obrajii roșii și și-a fixat ochii pe fața vizitatoarei. Clayton privea în jos, la țigara fumegândă. S-a întins într-o parte, s-o strivească în scrumieră, înainte de a spune, fixând-o brusc pe Myra:

   - Cum v-am spus, doamnă Savage, nu cred în fantome și alte chestii de felul ăsta. Ați fi putut afla cu ușurință, probabil accidental, oricând în cursul ultimului an, numele pe care le-ați menționat; de la servitoare, când au zi liberă, de la bucătăreasă, care întotdeauna bârfește prin magazine, sau de la oricare din angajații mei. Știu că toți au o slăbiciune pentru fată și discută despre ea. Dar să lăsăm toate astea. Aș dori să știu doar un lucru. Doamnă Savage, de fapt, ce doriți?

   Myra s-a încruntat, parcă nedumerită.

   - Să doresc?

   Clayton și-a desfăcut brațele și a măturat cu privirea spațiul dintre ei, ca și cum ceva ieșit din comun s-ar fi aflat acolo.

   - Evident, venirea dumneavoastră are un motiv. N-ați călătorit 50 de kilometri de pomană.

   Myra și-a îndreptat trupul.

   - Motivul meu a fost compasiunea, nimic altceva. Dacă credeți că vreau bani, vă înșelați. Nu vreau nimic, poate doar mulțumiri. M-am gândit, când am citit ziarul și am presupus legătura, să vin să le spun părinților înnebuniți probabil, că știu că fiica lor este nevătămată. M-am gândit că vor fi ușurați dacă le voi povesti visul meu și vor ști că ea este în siguranță.

   - Dar, a spus domnul Clayton, nu este în siguranță!

   - Ooo?!

   El se ridică și-și trase poalele jachetei.

   - Presupun că vă pot spune. Povestea a fost difuzată presei, la sfatul poliției. Fiica mea a fost răpită și este ținută prizonieră. Răpitorii cer bani pentru a o elibera.

   Mâinile Myrei s-au înălțat repede spre obraji.

   - Oh, ce îngrozitor! Îmi pare atât de rău.

   Clayton dădu abia perceptibil din cap și se îndreptă spre ușă. Și-a scos mâna stângă din buzunar și a lăsat-o să atârne pe lângă corp. Myra a văzut o șuviță de păr negru încleștată între degete. Clayton a deschis ușa.

   - Vă rog să mă scuzați, doamnă Savage. Sunt foarte ocupat. Mulțumesc că ați venit.

   Doamna Clayton s-a ridicat și, odată cu ea, și Myra. Se lăsă o scurtă tăcere, apoi doamna Clayton zâmbi.

   - Mi-ați adus o adevărată ușurare. Nu ați făcut degeaba atâta drum.

   - Sunt atât de bucuroasă! Și sunt sigură că fetița dumneavoastră nu o să pățească nimic.

   - Mulțumesc.

   Doamna Clayton a condu-s în hol și, în timp ce-l traversau, a murmurat jenată:

   - Aș dori să vă... cel puțin cheltuielile.

   - Amabil din partea dumneavoastră, dar nu pot să accept.

   Femeia a deschis ușa de la intrare și i-a întins mâna. Myra a strâns-o, spunând:

   - Nu ezitați să veniți la mine, dacă simțiți nevoia.

   - Mulțumesc.

   Myra a ieșit și s-a îndepărtat repede traversând cercul de asfalt. Era mulțumită. Întrevederea decursese aproape cum se așteptase și își atinsese copul. Se intrdosusese în afacere, se făcuse cunoscută și, pentru moment, era suficient.

   Se apropie de poartă. Polițistul se sprijinea de zid, într-o parte, fumând. I-a auzit pașii, a lăsat iute să-i cadă țigara și a pășit înainte. Atingându-și casca, întrebă:

   - Ați terminat, doamnă?

   - Da, mulțumesc.

   - Am uitat să vă întreb când ați intrat, dar aș putea avea numele și adresa dumneavoastră? Sunt obligat să notez numele tuturor celor care vin și pleacă.

   Myra i-a dat una din cărțile ei de vizită. El a citit-o, dând încetișor din cap, a pus-o în buzunar și a deschis poarta. Când ieși pe poartă, Myra observă o mașină staționată în partea opusă a străzii; mai mulți bărbați se aflau înăuntru și toți o priveau.

   Polițistul șopti:

   - Reporteri.

   - Bineînțeles, a răspuns Myra. La revedere.

   S-a îndepărtat, nu prea repede și a aruncat o privire în urmă, dorindu-și ca reporterii să vină după ea și să-i pună câteva întrebări. Ar fi putut să lase să-i scape scopul vizitei. Însă ei au urmărit-o doar cu privirea.

   Nu contează, s-a gândit ea; era destul timp pentru publicitate mai târziu.

   Începu să meargă mai repede, îndreptându-se spre centrul orașului și decise că, de vreme ce călătoria mersese atât de bine, o să-și facă de cap și o să ia iar un taxi până acasă.

 

   Bill a ajutat-o să-și scoată pardesiul, l-a împăturit ordonat și l-a așezat pe balustradă.

   - Ceainicul este pe foc. Într-o clipă o să avem câte o ceașcă grozavă de ceai.

   Au intrat în sufragerie și s-au așezat în fața focului. Myra a redat discuția cu Claytonii, aproape cuvântu cu cuvânt, începând și terminând cu polițistul. Bill era un ascultător atent; nu numai pentru că era interesat și îngrijorat, și ci pentru că Myra vorbea numai pentru el.

   Un moment ceva mai neplăcut în povestire a fost când ea a menționat entuziasmată că Clayton avea capacități extrasenzoriale. Bill resimțise dureros întotdeauna deficiența lui și a fost străpuns de un junghi de gelozie și invidie.

   - Aici cum au mers lucrurile? se interesă Myra.

   Bill scutură din cap.

   - A făcut un scandal!

   - Ce spui?!

   - S-a întâmplat după prânz. I-am dus niște pâine cu bânză și roșii și cacao. I-am împins doar tava în cameră, prin ușă, repede.

   - Ea ce a făcut?

   - A țipat și a țipat și sunt sigur c-am auzit niște vase spărgându-se. A bătut și a tot bătut în ușă. Și, ce era la gura ei! Te minunezi, unde poate o fetiță să învețe așa ceva?!

   - Școli scumpe. Acolo se folosește limbajul cel mai murdar.

   - Ei, nu era murdar. Doar cățea, vacă și scroafă. Dar ce zgomot făcea! A fost teribil. Am ieșit în grădinița din spate și, știi, o auzeam chiar și prin obloanele de placaj.

   Myra a înălțat sprâncenele.

   - Dar când le-am încercat, când tu ai strigat în dormitor, eu nu am auzit nimic afară.

   - Da, știu... Ce plămâni! Și după asta a cântat „Înainte soldați creștini”... de 4 ori! Credeam că n-o să se mai oprească.

   Myra bătu enervată din picior.

   - Mucoasă răsfățată! Ar fi trebuit să punem mai mult placaj.

   Și-au terminat ceaiul în tăcere. Myra a pus ceașca pe polița căminului și s-a ridicat.

   - Cred că ar fi mai bine să urc, să văd ce stricăciuni a făcut.

   - O să încălzesc ceaiul și poți să-i duci și ei un pic.

   Myra și-a luat pardesiul și s-a oprit în fața dormitorului de la etaj; nu se auzea niciun zgomot. După ce și-a îmbrăcat rochia albă, a coborât din nou în sufragerie după batic. Deasupra bufetului era o oglindă, cu o doamnă cu criolină pictată grosolan într-un colț. Și-a aranjat cu atenție baticul, trăgându-l în față până la sprâncene.

   Bill veni din bucătărie, aducând o ceașcă pe o farfurioară și o felie de chec. Myra i le-a luat.

   - De fapt, nu merită așa ceva.

   S-a dus în hol.

   Bill era pe a patra treaptă și Myra pe cea mai de jos, când au auzit scârțâitul frânelor unei mașini. Au înghețat amândoi. O portieră s-a trântit. Bill s-a întors și a privit-o cu ochi mari. Ea s-a încruntat în tăcere. S-a auzit zgomot de pași și o formă întunecată a crescut pe geamul ușii de la intrare. Vârful formei se termina într-un punct.

   Myra și Bill au avut același gând - poliția - și inimile lor au început să bată mai repede. Au schimbat o privire rapidă, cu ochii măriți, înainte de a-și fixa privirea pe ușă.

   Brațul formei s-a mișcat și ciocănelul de deasupra broaștei a fost zguduit cu răutate. Zgomotul, deși așteptat, l-a făcut pe Bill să tresară. O altă formă a apărut pe neașteptate pe geam. Aceasta parcă nu avea cap și Bill se gândi: detectiv!

   De afară se auzi o tuse și o voce înăbușită.

   - Mai încearcă o dată, sergent!

   Încă o dată, ciocanul a fost zguduit și un pumn a bătut tare în geam.

   Pe Myra începuseră s-o doară brațele și degetele îi deveniseră dureroase de încordare. Dintr-odată a început s-o mănânce nasul, și-a deschis gura și și-a contractat nările.

   Forma teșită la capăt dispăru din vedere, deplasându-se spre stânga.

   Bill așeză încet un picior, în liniște și cu delicatețe, pe treapta de jos și, ignorând privirea aspră a Myrei, puse o mână pe balustradă, una pe perete și-și coborî capul, apropiindu-l de al ei. Șopti:

   - O să vadă focul. O să știe că suntem acasă.

   Ea aruncă o privire rapidă la ușa închisă a camerei din față. Nasul încetă s-o mai mănânce, fața i se relaxă și sâsâi, aproape inaudibil:

   - Nu. Fotoliul tău îl ascunde și nu poate fi văzut de la fereastră.

   - Licărirea. O s-o vadă.

   - Nu. Mocnea doar.

   Bill clătină din cap și răsuflă ușurel printre buzele țuguiate. Dar, aproape imediat, o altă idee l-a înghețat. Șopti:

   - O să vadă fumul ieșind pe coș.

   - Nu înseamnă neapărat că suntem acasă. Oricum, nu putem face nimic în privința asta.

   - Poate că n-or să se uite.

   Forma care dispăruse pentru un moment s-a întors, a traversat spre dreapta și a dispărut din nou. Cealaltă formă s-a dus după ea. Din garajul lipit de casă s-a auzit zgomot de lemn lovit de lemn.

   Bill șuieră:

   - Încearcă ușa garajului.

   - E încuiată?

   - Da.

   - Pot să vadă înăuntru?

   El a scuturat din cap, ascultând cu atenție. A auzit zgomot slab de pași venind dinspre latura casei și a spus:

   - Cred că se duc să verifice în spate. Ar putea să încerce ușa.

   - E încuiată?

   - Nu, a răspuns și a adăugat, aproape ca și cum ar fi put o întrebare, dar n-o să îndrăznească să intre?!

   Un zgomot veni de deasupra; suna ca sfărâmarea unei farfurii. Amândoi și-a smucit capetele în sus.

   Brațele înțepenite ale lui Bill au început să tremure. Le-a lăsat să cadă de pe balustradă și s-a așezat, închizând ochii.

   - Dacă o aud? bâigui el.

   Myra traversă repede holul până la suportul de pălării, rășchirat pe perete și puse vasele pe raftul mic, apoi își împreună mâinile, masându-le ca să gonească amorțeala și în același timp eliberându-se, prin posibilitatea de a acționa, de teamă și tensiune.

   Un alt zgomot s-a auzit de la etaj: o bufnitură înăbușită.

   Bill ținea în continuare ochii închiși. Era foarte înspăimântat. Myra s-a îndepărtat de suportul de pălării până la peretele opus și s-a rezemat, tremurând, de dulapul mic de lemn care ascundea gazometrul.

   Știa acum că teoria, pe care o păstrase numai pentru ea, era adevărată. Era natural ca imediat ce se introducea în afacere să devină suspectă. Nu-i împărtășise lucrul ăsta lui Bill. Punctele favorabile Planului nu erau suficient de puternice pentru a rezista la prea multe contre. Îi pândea un mare pericol, gândi ea. Trebuiau făcute anumite schimbări... dacă erau liberi să le facă.

   Un pumn bătu apăsat în ușa din spate, provocând un zgomot bubuitor, prevestitor de rele, care reverberă în jurul bucătăriei. Myra își ținu răsuflarea și privi în sus, spre capătul scărilor, mâinile încleștându-i-se strâns una de cealaltă. Bill aștepta ca următorul zgomot să vină tot de sus și se ruga să nu vină. Inima părea să-i lovească coșul pieptului, suficient de zgomotos ca s-o audă.

   Tăcerea, opresivă și dureroasă, continuă. Apoi, slabi la început, dar devenind repede prea zgomotoși, pașii au început iar. Au crescut, târșâiți, fără ritm, până la un tropăit zgomotos și s-au pierdut rapid în depărtare. Altă clipă de tăcere, înainte ca o portieră, apoi alta, să se trântească.

   Bill inspiră adânc și Myra lăsă să scape o expirație lungă și, cu fețele pleoștite, schimbară priviri pline de epuizare nefericită. Au tras apatici cu urechea la pornirea motorului, accelerare, la zgomotul plângător al plecării și dispariția lui treptată în depărtare.

   Myra și-a lăsat capul pe spate, rezemându-l de perete și se uită la pânza de păianjen din colț, deasupra suportului pentru pălării. Spuse, obosită:

   - Sigur, acum îmi dau seama că era de așteptat că voi fi bănuită când se va observa că știu atâtea despre copilă.

   - Poate că voiau altceva!

   - Nu, scutură ea din cap. Ei cred că este posibil ca noi să avem copilul. E foarte firesc. Și bineînțeles că trebuiau să verifice.

   - Cred că ai dreptate.

   Bill se gândi o clipă înainte de a continua.

   - Atunci, se vor întoarce.

   El și-a băgat un deget sub guler, l-a plimbat de la stânga la dreapta, șergându-și transpirația. Și-a dres glasul.

   - Ce facem?

   Myra a oftat și s-a ridicat în picioare.

   - Vom schimba planurile... puțin. Dar mai întâi voi vedea fata. Tu du-te și încuie ușa din spate.

   A luat vasele de pe suportul raftului de pălării și i-a dat ceașca și farfurioara lui Bill, când acesta a coborât de pe ultima treaptă.

   - Ia astea cu tine!

   - Aș putea să-l încălzesc, a spus el fără entuziasm.

   - Lasă.

   A urcat scările, a descuiat dormitorul și a intrat.

   Adriana s-a ridicat în coate, dar imediat s-a lăsat să cadă din nou și și-a acoperit capul cu păturile. Myra a privit podeaua, în jur. Tava era sub pat și pe covor zăceau împrăștiate fragmente de porțelan; mâncare însă nu se vedea.

   Dacă Myra ar fi văzut asta înainte de venirea poliției, s-a fi înfuriat, acum însă nu mai avea energie pentru altă emoție, în afară de îngrijorare.

   Recuperă tava, așeză farfurioara pe ea, lăsând felia de chec direct pe noptieră și adună fragmentele de pe covor, ignorând cioburile mai mici.

   Se întoarse în sufragerie și așeză tava pe masă.

   - Ce mizerie!

   Luă un scaun și-l așeză cu spatele la birou. Se așeză și se uită pe fereastră; avea o vedere clară a întregii străzi, până la colț.

   Bill, stând în picioare pe covorașul din fața căminului, și-a dres vocea.

   - Uite, m-am gândit la chestia asta. N-ar fi același lucru dacă aș duce-o în seara asta la șopronul ăla și aș lăsa-o acolo, iar tu le-ai telefona Claytonilor sau a ziare? N-ar fi exact același lucru?

   - Nu prea. Povestea s-ar termina înainte de a fi început. Trebuie să aibă în ziare un crescendo de câteva zile sau, aș spune, ar fi mai bine să-l aibă. Îmi este teamă că acum va trebui să o scurtăm. Însă nu prea mult.

   - Adică, totuși să luăm banii și așa mai departe.

   - Bineînțeles. Aceasta este partea care o transformă într-o chestie foarte specială. Astfel de lucruri aunt extrem de rare. Și, după ce am ajuns atât de departe, ar fi ridicol să renunțăm la partea aceasta a Planului.

   - Dar nu putem s-o ținem aici. Se vor întoarce.

   Clipi rapid.

   - Ar putea s-o facă în orice clipă.

   - Nu au de ce să creadă că e la noi, răspunse Myra pe un ton iritat. Nimeni nu a spus asta. Este doar o posibilitate pe care trebuie s-o verifice. Doar rutina normală a unei investigații. Dacă aveau o bănuială serioasă, n-ar fi plecat.

   - Dar se vor întoarce, se încăpățână Bill. Tu ai spus asta.

   - Da.

   Aruncă o privire în susul străzii.

   - Dar poate că nu în seara asta. Și, dacă o fac, o să procedăm cum am făcut înainte. Vom lăsa focul să se stingă și nu vom aprinde nicio lumină. Mâine o să iei fata cu tine.

   - Unde?

   - Nicăieri. O iei doar cu tine, când te duci după bani.

   - Oh!

   - În seara asta, cum se întunecă, o iei prin spate, peste câmp și te duci în centrul orașului. Dai doar telefonul, cum am plănuit și aranjezi să te întâlnești mâine cu Clayton.

   Bill și-a lins buzele meticulos și nu a spus nimic.

   Myra a continuat:

   - Dimineață, tu și cu fata veți pleca câteva ore și în acest timp poliția se va întoarce și eu le voi arăta casa, chiar dacă nu au mandat de percheziție. Când te întorci, aduci pur și simplu copilul din nou. Apoi, în ziua următoare, aranjăm să fie găsită. De fapt, facem tot ce am plănuit să facem, doar că reducem timpul cu 2-3 zile.

   - De ce nu putem aranja să fie găsită în aceeași zi?

   - Nu ar fi timp ca povestea banilor să se răspândească.

   - Și ce se întâmplă dacă poliția nu a fost pe aici până când mă întorc?

   Myra s-a uitat din nou la stradă.

   - Da, asta este adevărat.

   După o pauză, continuă.

   - O să aranjăm un semnal. O să spânzur un cearșaf pe frânghia de rufe și o să-l las acolo până după plecarea poliției. Înainte de a veni acasă, mergi pe una din străzile de la marginea proprietății. Dacă cearșaful este încă pe frânghie, continui să conduci prin preajmă și revii la intervale regulate să verifici.

   Bill încuviință. După o clipă întrebă:

   - Crezi că s-ar putea să supravegheze casa? De asta ai spus că ar trebui să merg prin spate?

   - Cred că este o posibilitate. Una pe care nu ne putem permite s-o neglijăm.

 

   Stăteau unul lângă celălalt pe treapta de jos a scării, cu ochii pe ușă. Amurgea acum și era frig. Myra purta pardesiul iar Bill, fulgarinul și eșarfa.

   S-a auzit sunetul familiar al unei melodii fluierate și amândoi s-au încordat. O clipă mai târziu a răsunat un zăngănit, când bicicleta băiatului care aducea ziarele a fost rezemată de perete. O ușoară obscuritate a apărut pe geam și ziarul a bufnit, ieșind pe jumătate din fantă.

   Când fluieratul băiatului s-a pierdut în depărtare, Bill s-a dus la ușă și s-a aplecat. S-a oprit și s-a uitat înapoi.

   - Crezi că ne urmăresc și s-ar putea să mă vadă luând ziarul?

   Myra scutură din cap. El smuci cu iuțeală ziarul și-l despături în timp ce se îndrepta.

   Myra veni lângă el și au rămas amândoi cu spatele la ușă, cercetând febril prima pagină. În partea dreaptă, cam pe la jumătatea paginii, apărea titlul „Răpire în Barnet”. Dedesubt era o fotografie neclară a fetei.

   - Uită-te mai întâi la anunțuri, i-a cerut Myra.

   Bill a întors paginile până la mica publicitate. Au văzut imediat anunțul care-i interesa. Era în capul coloanei: „Longfellow. Sunt pregătit, așa cum ai cerut. Charles”.

   Ițindu-se de aproape au citit anunțul de mai multe ori, înainte ca Bill să revină la pagina principală.

   - Citește-l, i-a cerut Myra, pe mine mă deranjează lumina asta slabă.

   S-a întors la scări și s-a așezat.

   Bill și-a dres glasul și a început să citească:

   - Astăzi s-a anunțat oficial de către domnul Charles Clayton din... etcetera... că singurul lui copil, Adriana, în vârstă de 6 ani, elevă la... etcetera... a fost răpită ieri după-amiază, la ieșirea din școală. Șoferul familiei Clayton, Henry Webster, în vârstă de 46 de ani, a afirmat că a venit ca de obicei după Adriana și a urcat-o pe scaunul din spate al mașinii. Un străin s-a apropiat de el și i-a spus că directoarea școlii are o scrisoare pentru domnul Clayton. Șoferul a intrat în școală. S-a întors 1 minut mai târziu și a descoperit că mașina și copilul dispăruseră. Mașina, o limuzină Bentley neagră nu a fost încă găsită. Străinul este descris ca fiind de înălțime mijlocie, între două vârste, cu păr negru și trăsături de boxer. Poliția este nerăbdătoare să-l intervieveze pe proprietarul unei camionete verzi care a fost văzută în apropierea școlii, înainte și după răpire. Adriana are părul negru tuns scurt, cu breton; îi lipsesc 4 dinți din față, pe maxilarul superior. Când a fost văzută ultima dată purta o beretă verde, pardesiu verde și ciorapi maro.

   - Asta este tot? a întrebat Myra.

   - Da. Nu-i prea mult, nu-i așa?

   - Doar esențialul. De fapt, ziarele nici nu au avut prea mult timp la dispoziție.

   - Nu menționează scrisoarea de răscumpărare!

   - Nu. Cred că Clayton a preferat să nu facă valuri în privința asta... după ce va plăti, va schimba foaia. Nu dorește să pericliteze viața copilului.

   Bill s-a încruntat la tavan.

   - Mă întreb dacă au de gând să încerce să-l prindă pe bărbatul care va colecta banii.

   - Greu. Sunt sigură că Clayton nu ar accepta. Ține mai mult la fetiță decât la bani. În orice caz, nu ar avea niciun succes, așa cum ai plănuit tu totul.

   Bill și-a citit din nou descrierea din ziar. Fața i se lumină de un zâmbet larg.

   - Crezi că m-ar recunoaște cineva după descrierea asta?

   - Nicio șansă.

   Aruncă o privire la lumina slabă din spatele ușii.

   - Curând se va întuneca. Vom mai aștepta 10 minute.

   Au așteptat 20 de minute, ca să fie siguri. Au stat pe scări, ghemuiți unul într-altul ca să se încălzească și au vorbit pe șoptite. Când suportul de pălării a devenit un petec întunecat, Myra a decis.

   - În regulă!

   S-au ridicat amândoi și au bâjbâit pe hol până în bucătărie. Bill a descuiat ușa și s-a strecurat afară, iar Myra a scos și ea capul, pe lângă el. Au ascultat. Era liniște.

   Myra a sâsâit:

   - Știi ce să spui?

   El s-a bătut peste buzunar.

   - Am totul scris aici.

   - Bine. Te voi aștepta.

   Și-a retras capul și a închis ușa fără zgomot.

   Bill a început să înainteze precaut pe cărarea de pământ bătătorit care se profila vag pe fundalul grădinii. Era o noapte fără lună și doar câteva stele.

   Cărarea s-a sfârșit și el se afla lângă gardul putrezit care-i separa grădina de câmpul pustiu.

   Aplecându-se și zgâindu-se de aproape, descoperi un loc unde căzuseră mai multe scânduri și se sprijini cu palmele de pământ ca să se strecoare prin deschizătură. S-a îndreptat și a început să meargă încet pe pământul plin de bulgări, cu mâinile întinse în față, încercând să evite poticnelile, dar împiedicându-se oricum în tufele dese și înalte, înaintând drept înainte, în întuneric.

   Știa că ar fi fost mult mai simplu să urmeze gardul, care trecea și prin spatele celorlalte grădini, dar se putea să fie văzut, iar un individ care se furișa în tăcere prin întuneric n-o făcea cu gânduri bune... un telefon la poliție ar fi fost o reacție normală din partea celor care l-ar fi zărit.

   A pus câțiva zeci de metri, parcurși cu greu, între el și casă, înainte de a o coti la dreapta și a se îndrepta spre ferestrele luminate.

   Când s-a mai apropiat, și-a ales ca țintă un capăt de stradă care se termina în câmp și a început să se miște mai repede. Era mulțumit pentru că se descurca atât de bine și dercurajarea care-l cuprinsese odată cu vizita poliției s-a mai risipit un pic. Ajunsese la o aruncătură de piatră de țintă, când o mașină a cotit deodată pe strada bine luminată și a pornit în goană spre el.

   Aproape înainte de a-și spune să nu se arunce la pământ, o și făcuse. Stomacul și coatele au lovit solul cu o bufnitură dureroasă.

   Farurile mașinii au albit aerul deasupra lui și el s-a agățat de pământ, încleștându-și palmele în iarbă; se simțea însă mai mult îngrozitor de nefericit decât înspăimântat.

   Se auzi un scârțâit de frâne, urmat de tăcere. O clipă mai târziu, farurile s-au stins. A așteptat zgomotul deschiderii portierelor. Și-a ridicat încet capul. Mașina era aproape, roțile ei din față stăteau pe marginea asfaltului și înăuntru se deslușeau siluetele a două persoane.

   Numai când și-a coborât capul și-a dat seama că era posibil ca mașina să nu aibă nicio legătură cu poliția. Doar sentimentul de vinovăție îl făcuse să presupună că ar avea.

   Petrecu 5 minute cumpănind dacă poliția ar parca chiar acolo, sau nu și dacă ar stinge farurile. Și-a ridicat iar privirea și a văzut că cele două capete din mașină erau sudate împreună și că unul din ele era, fără îndoială, feminin.

   Se ridică în picioare, rânjind rușina și se scutură.

   A ajuns la șosea și a trecut pe lângă mașină, dar cei dinăuntru nu s-au clintit din îmbrățișare. A cotit pe o stradă principală și s-a îndreptat săre o bancă pe care stăteau mai mulți oameni. Un autobuz a huruit pe lângă el și a tras scârțâind lângă bancă, iar el a trebuit să alerge ca să-l prindă.

   A urcat pe imperială și a aruncat o ocheadă rapidă în jur, la ceilalți pasageri, o jumătate de duzină; niciunul nu îi era cunoscut. La a opta stație a coborât, într-un mic cartier comercial și a ocolit un colț până la un refugiu, unde a stat și a așteptat, întorcând spatele celor două femei care așteptau și ele.

   A venit un troleibuz, s-a urcat și 15 minute mai târziu sosea la stația de metrou. În stație s-a oprit, atât cât să cumpere un ziar de seară, altul decât cel pe care-l primea acasă, apoi și-a luat repede biletul și s-a dus pe peron.

   În ziarul ăsta răpirea înlocuise știrile politice, iar fotografia fetei era de două ori mai mare, dar povestea era aproape identică cu cealaltă. Bill a presupus că fusaese probabil dată presei sub forma unei declarații scrise. Și-a recitit descrierea apoi, când a crezut că nu-l observă nimeni, a lăsat ziarul să cadă pe linii.

   S-a urcat și s-a așezat la un capăt al vagonului, având în față doar un scaun gol și un perete de lemn.
...............................