Lasă-mă să mint, Clare Mackintosh

 ...............................................

3-7

                Rămâne un timp lângă portiera închisă a mașinii, apoi se îndepărtează. Aud cum scrâşneşte pietrişul sub picioarele lui. O mângâi pe Ella pe obraz cu un deget şi aştept ca Mark să încuie uşa de la intrare.

    Îmi vine brusc în minte o imagine cu mine aşteptându-mi părinţii în maşină, stând în spate, ca acum, în timp ce tata bătea cu degetele în volan, iar mama se repezise înapoi în casă după ceva ce uitase.
   - Aş vrea să-i fi cunoscut şi tu, îi spun Ellei.
   Când am terminat facultatea, mi-am dorit cu disperare un loc al meu. Gustasem independenţa - descoperisem o lume dincolo de Eastbourne - şi mi-a plăcut. Dar sectorul caritabil este construit pe ideea de satisfacţie a ceea ce faci, nu pe atingerea unor ţeluri financiare, iar şansa de a avea casa mea a rămas cu încăpăţânare dincolo de posibilităţi, aşa că m-am mutat înapoi acasă şi nu am mai plecat.
   Tatălui meu îi plăcea să-mi reamintească că nici nu ştiu cât de norocoasă sunt.
   - Pe mine m-au trimis de-acasă de la şaişpe ani, să învăţ meserie. Nu l-ai fi văzut niciodată pe bătrânu’ să ne spele rufele mie şi lui Billy după ce am trecut de adolescenţă.
   Eram destul de sigură că bunicul Johnson nu se apropiase de o maşină de spălat rufe în viaţa lui, nevastă-sa fiind genul acela de femeie căreia îi făcea cu adevărat plăcere să se ocupe de treburile casnice şi alunga orice intrus din bucătăria ei.
   - Am muncit câte 12 ore pe zi ani la rând. Când eram de vârsta ta, aveam un apartament în Soho şi portofelul plin cu bani.
   Am făcut un schimb de priviri amuzate cu mama. Niciuna dintre noi n-a subliniat că bunicul a fost cel care i-a aranjat tatălui meu să lucreze ca ucenic în service-ul auto al unui prieten, iar bunica era cea care trimitea pachete cu mâncare cu şoferii de la firmă. Ca să nu mai zic de faptul că în 1983 puteai să-ţi cumperi un apartament în Londra cu cincizeci de mii. Am schimbat subiectul înainte să pretindă că a fost coşar în anii de şcoală.
   N-am fost niciodată o persoană studioasă, dar am moştenit etica muncii de la părinţii mei. Îi admiram pe amândoi pentru orele pe care le petreceau ca să transforme afacerea familiei într-una de succes şi m-am străduit din răsputeri să mă comport la fel ca ei.
   - Găseşte-ţi o slujbă care ţi-e dragă, îi plăcea tatălui meu să spună, şi n-o să munceşti nici măcar o zi în viaţa ta.
   Problema era că nu ştiam ce vreau să fac. Am intrat la Warwick să studiez sociologia, am avut nişte rezultate mediocre şi am ieşit de-acolo fără să am o idee mai clară. Primul meu pas în carieră a fost unul accidental. M-am angajat la Salvaţi Copiii, m-am înarmat cu o geacă roşie şi cu un clipboard şi am luat străzile la picior, bătând din uşă-n uşă. Unii oameni erau amabili, alţii mai puţin, dar curând mi-am dat seama că moştenisem totuşi ceva din şarmul părinţilor mei. Am recrutat în acea primă lună mai mulţi donatori periodici decât restul echipei la un loc. O promovare temporară pe poziţia de supervizor regional s-a încheiat când un post la nivel naţional a devenit disponibil şi m-am trezit la un birou care era la o distanţă astronomică de sălile de examinare în care o adolescentă cu dislexie nediagnosticată nu avea să conteze vreodată.
   - Aşchia nu sare departe de trunchi, spunea tata.
   Am lucrat îndeaproape cu echipa de strângere de fonduri, am venit cu idei noi pentru a creşte gradul de conştientizare şi am avut grijă de echipa mea de trei sute de oameni care umblau din uşă-n uşă peste tot în ţară. I-am apărat aprig împotriva plângerilor de hărţuire venite de la clasa de mijloc şi am lăudat fiecare membru al echipei în parte pentru contribuţia adusă la bunăstarea copiilor din lumea întreagă. Îmi plăcea la nebunie slujba pe care mi-o găsisem.
   Dar nu era bine plătită. Singura opţiune a fost să mă mut înapoi acasă.
   În plus, oricât de nasol ar suna, îmi plăcea să stau cu ai mei. Nu pentru serviciile de curăţenie şi mâncarea gătită sau pentru celebra pivniţă cu vinuri a tatălui meu, ci pentru că îmi plăcea cu adevărat compania părinţilor mei. Mă făceau să râd. Erau interesanţi şi interesaţi. Stăteam la palavre până noaptea târziu despre planuri de viitor, politică, oameni. Ne împărtăşeam problemele. Nu aveam secrete. Sau cel puţin aşa pretindeau ei.
   Mă gândesc la sticla de votcă de sub biroul lor; la celelalte secrete de prin casă. La masa din bucătărie plină cu sticle de vin goale, dar pe care o găseam apoi întotdeauna lună când mă trezeam dimineaţa.
   Spre sfârşitul primului meu semestru la Warwick, am petrecut un weekend cu Sam, o prietenă din cămin, acasă la părinţii ei. Mi s-a părut ciudat că nu aveam vin la cină, ca şi cum puseseră masa fără cuţite şi furculiţe. Câteva săptămâni mai târziu, am întrebat-o pe Sam dacă pe părinţii ei îi deranja că ea bea.
   - De ce i-ar deranja?
   - Nu sunt abstinenţi?
   Sam a început să râdă.
   - Abstinenţi? Ar trebui s-o vezi pe mama cu sticla de sherry de Crăciun.
   Îmi ardeau obrajii.
   - Am crezut că... dar n-au băut nimic când am venit la voi în vizită.
   Sam a ridicat din umeri.
   - N-aş putea spune c-am observat. Câteodată beau, câteodată nu. Ca majoritatea oamenilor, presupun.
   - Da, cred că ai dreptate.
   Majoritatea oamenilor nu beau în fiecare seară. Nu-şi pregătesc un gin & tonic când vin acasă de la serviciu, spunând că „undeva trebuie să fie ora 6, nu?”.
   Majoritatea oamenilor.
   - Eşti gata?
   Mark se urcă în maşină şi-şi pune centura de siguranţă. Se uită la mine în oglinda retrovizoare, apoi se întoarce să mă vadă mai bine.
   Îşi drege glasul, un gest subconştient pe care îl recunosc de la primele noastre întâlniri. E ca un semn de punctuaţie. Un punct între ceea ce s-a spus şi ceea ce urmează să spună. Un fel de a zice: „Acum ascultă-mă: e ceva important”.
   - După ce mergem la poliţie... ezită el.
   - Da?
   - Putem face o programare pentru tine, să începi să vezi pe cineva.
   Ridic o sprânceană. Să vezi pe cineva. Eufemismul clasei mijlocii pentru du-te la psiholog - ai luat-o razna.
   - Nu am nevoie să văd alt psiholog.
   - Aniversările pot avea efecte ciudate.
   - De-a dreptul hilare, glumesc eu, dar Mark nu zâmbeşte.
    Se întoarce şi porneşte maşina.
   - Măcar gândeşte-te la asta.
   Nu am la ce să mă gândesc. Am nevoie de poliţie, nu de psiholog.
   Dar când ieşim de pe alee, trag adânc aer în piept şi mă aplec lângă Ella, să pun o mână pe geam. Poată că am nevoie de un psiholog. Pentru o clipă, femeia aceea care trece... Nu e mama, desigur, dar sunt şocată de intensitatea dezamăgirii mele, de simplul fapt că o parte din mine a crezut că ar putea fi. Ieri, de aniversarea morţii ei, i-am simţit prezenţa cu atâta forţă, că astăzi invoc spirite acolo unde nu au existat niciodată.
   Şi totuşi, am o senzaţie foarte ciudată...
   Cine spune că fantomele nu există?
   Doctorii? Psihiatrii?
   Mark?
   Poate că e posibil să invoci morţii. Sau poate că se întorc după cum vor ei. Poate - doar poate - mama mea are un mesaj pentru mine.
   Nu-i spun nimic din toate astea lui Mark. Dar mă uit pe geam în timp ce mergem spre secţia de poliţie, îndemnându-mă să văd fantome, să văd vreun semn.
   Dacă mama încearcă să-mi spună ce s-a întâmplat cu adevărat în ziua în care a murit, o ascult.

Capitolul 17

   Sunt aici de prea mult timp. Cu cât stau mai mult, cu atât cresc şansele ca cineva să mă vadă.
   Dar trebuie să fac asta acum - s-ar putea să fie singura mea şansă.
   Mark fixează bebeluşul în partea din spate a maşinii, iar Anna se aşază în scaunul de lângă. Mark închide portiera. Rămâne câteva secunde cu palmele lipite pe acoperişul maşinii. Din poziţia aceasta, Anna nu-l poate vedea, dar eu zăresc anxietatea de pe faţa lui. E îngrijorat pentru Anna? Pentru bebeluş? Sau din altă cauză?
   Se duce din nou pe lângă casă, unde Robert trage de timp, prefăcându-se că mută nişte ghivece de colo-colo. Simt cum în mine creşte panica, chiar dacă Mark nu mă poate atinge, nici măcar nu mă poate vedea. Cei doi bărbaţi vorbesc pe un ton scăzut prin gard şi mă întreb dacă Anna poate auzi aceleaşi frânturi ca mine.
   „... încă mai suferă... foarte dificil... o urmă de depresie postnatală...”
   Aştept.
   Mark şi Anna pleacă. Robert îşi lasă baltă ghivecele cu plante şi se întoarce în casă.
   Şi apoi vine momentul.
   O fracţiune de secundă mai târziu, trec prin uşa încuiată şi intru în hol. Sunt brusc copleşită de senzaţii, asaltată de amintiri care nu m-aş fi gândit niciodată c-or să dăinuie.
   Eu, vopsind lambriurile, aplecată greoi deasupra pântecului meu în creştere. Adunând pilote de pat la capătul scărilor, pentru ca o Anna cât un dopuşor să alunece pe balustradă ca pe tobogan, cu tine ocrotind-o cu braţele, iar eu cu mâinile la ochi, să nu văd.
   Jucându-ne de-a familia fericită. Ascunzând ce simţeam cu-adevărat.
   Cât de uşor se schimbă viaţa. Cât de uşor se dezintegrează fericirea.
   Băutura. Scandalul. Certurile.
   Am ascuns totul de Anna. Măcar atât puteam face pentru ea.
   Mă îmbărbătez. A trecut vremea pentru melancolie; e prea târziu acum să mai trăim în trecut.
   Mă mişc repede şi silenţios prin casă, uşoară ca o pană. Nu las dezordine, nici amprente. Fără urme. Vreau să văd hârtiile pe care Anna le-a pus deoparte. Agenda mea. Fotografiile care spun o poveste doar atunci când ştii cum se termină. Caut cheia care va spune tuturor de ce a trebuit să mor.
   Nu găsesc nimic.
   În birou, caut cu eficienţă prin sertare. Ignor înţepătura nostalgiei care mă împunge tot mai adânc cu fiecare mărunţiş şi carneţel pe care pun mâna. Nu poţi să iei nimic cu tine, aşa se spune. Îmi amintesc un vechi proiect pentru şcoală al Annei, despre „bunurile pentru mormânt” alese de egiptenii antici, menite să facă mai uşoară trecerea celor morţi în viaţa de dincolo. Anna şi-a petrecut săptămâni întregi pictând un sarcofag, înconjurat de imagini desenate cu atenţie ale celor mai preţioase obiecte pe care le poseda ea. IPodul ei. Chipsuri cu sare şi oţet - 6 pungi. Portrete pe care ni le desenase mie şi ţie. O eşarfă preferată, în caz că i se făcea frig.
   Zâmbesc când îmi amintesc de asta şi mă gândesc la ce aş fi luat eu, dacă ar fi fost posibil; ce ar fi făcut mai suportabilă trecerea mea în viaţa de apoi.
   Nu e nicio cheie. În niciuna dintre genţile împrăştiate peste tot la  parter, nici în sertarul comodei de pe hol, unde se adună tot ceea ce nu are un loc bine stabilit.
   Ce-o fi făcut Anna cu ea?

Capitolul 18

Murray

   - Am găsit agenda de anul trecut a mamei.
   Anna îi înmână un caiet gros format A4.
   - M-am gândit c-o să fie de folos ca să-i punem mişcările cap la cap.
   Stăteau în chicineta din spatele pupitrului de la recepţia secţiei de poliţie Lower Meads, unde vorbise Murray prima dată cu Anna Johnson. Partenerul Annei, Mark, era cu ea, şi împreună au raportat una dintre cele mai ciudate întâmplări pe care a trebuit s-o investigheze vreodată Murray.
   Mark Hemmings avea părul brunet şi des şi ochelari pe care acum îi purta ridicaţi pe frunte. Stătea cu spatele rezemat în scaun, cu o gleznă sprijinită pe genunchiul celuilalt picior. Braţul drept se odihnea pe spătarul scaunului pe care stătea Anna.
   Anna Johnson ocupa jumătate din spaţiul partenerului ei. Stătea pe marginea scaunului ei, aplecată în faţă şi cu picioarele încrucişate, cu mâinile împreunate, de parcă ar fi fost la biserică.
   Între paginile agendei erau tot felul de pliante şi cărţi de vizită, iar când Murray deschise coperta din faţă, de acolo căzu o fotografie.
   Anna se întinse s-o ia.
   - Scuze. Am pus-o acolo ca să nu se boţească. Aveam de gând s-o înrămez.
   - Mama ta?
   - Cea în rochie galbenă. Iar aceasta este prietena ei, Alicia. A murit în urma unei crize de astm, când avea 33 de ani. Fiica ei, Laura, este fina mamei mele.
   Murray îşi aminti notiţa din carnetul agentului de serviciu. Laura Barnes. Fină. Femeile - nişte fetiţe, de fapt - din fotografie râdeau în faţa unui pub, cu braţele înlănţuite de parcă erau una extensia celeilalte. În fundalul imaginii se zărea o masă la care erau bărbaţi tineri, dintre care unul se uita cu admiraţie la Alicia şi la Caroline.
   Murray mai văzu şi desenul cu o căruţă cu cai pe semnul care atârna de clădirea în faţa căreia se aflau.
   - Ciudat loc pentru o vacanţă - atât de departe de mare pe cât se putea - dar mama spunea că s-au distrat de minune.
   - Frumoasă fotografie. Nu i-ai cunoscut pe părinţii Annei, nu-i aşa, domnule Hemmings?
   - Din păcate, nu. Au murit înainte să ne cunoaştem. De fapt, tocmai din cauza asta ne-am şi cunoscut.
   Instinctiv, atât Mark, cât şi Anna se uitară la fiica lor, care, presupuse Murray, n-ar fi existat fără ca tragedia să lovească familia Annei.
   - O să vorbesc cu un criminalist despre iepure, dar fără să-l examinăm...
   - Îmi pare rău. Nu ne-am gândit, spuse Anna aruncându-i o privire partenerului ei.
   - Data viitoare îl las acolo, vrei? spuse Mark.
   Vorbise pe un ton blând, dar se subînţelegea cumva din tonul lui că mai avuseseră conversaţia asta cel puţin o dată.
   - O să las muştele să-şi facă de cap cu el.
   - Acum nu mai avem ce să facem. Am dat cartolina criminaliştilor. O s-o verifice să vadă dacă găsesc amprente sau urme de ADN şi vor încerca să mărească ştampila poştală, ca să ne facem o idee mai clară de unde a venit. Şi o să mă uit şi prin agenda asta, mulţumesc.
   Murray îi dădu Annei fotografia înapoi, dar ea nu şi-o puse în geantă. O ţinu cu ambele mâini, uitându-se fix la imagine, de parcă ar fi putut s-o trezească la viaţă.
   - Mi se tot pare c-o văd.
   Ridică privirea. Mark îşi mută braţul de pe spătarul scaunului pe umerii ei. Strângea din buze în timp ce Anna încerca să explice.
   - Adică... nu că o văd pe ea. Dar o simt. Cred... cred că încearcă să-mi spună ceva. Sună nebuneşte?
   Mark răspunse încet, deopotrivă pentru Murray şi pentru Anna.
   - E ceva foarte obişnuit pentru oamenii aflaţi în suferinţă să-şi imagineze că văd persoanele iubite. E o manifestare a emoţiilor; îţi doreşti atât de mult să-i vezi că ai impresia...
   - Dar dacă nu-mi imaginez?
   Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Murray se simţea de parcă era cumva în plus şi se gândi dacă n-ar fi fost mai bine să inventeze un motiv ca să-i lase pe cei doi singuri. Înainte să apuce să se mişte, Anna se întoarse spre el.
   - Dumneata ce crezi? Crezi în fantome? În viaţa de apoi?
   Prin natura lor, poliţiştii erau o specie cinică. De-a lungul anilor cât fusese în serviciu, Murray îşi păstrase pentru el ideile despre fantome, evitând ironiile pe care le-ar fi generat. Chiar şi acum, nu-şi dezvăluia gândurile. Credinţa cuiva sau scepticismul în legătură cu supranaturalul erau chestiuni personale - la fel ca religia şi simpatiile politice - nu subiect de dezbatere într-o anexă a unei secţii de poliţie.
   - Sunt deschis la astfel de lucruri.
   Shakespeare spusese că sunt mai multe lucruri în ceruri şi pe pământ decât şi-ar fi putut imagina cineva, dar asta nu făcea sarcina lui Murray mai uşoară. Nu putea să meargă la DIC cu un raport cum că Anna Johnson era bântuită de fantoma unei rude moarte. Se aplecă în faţă.
   - Ai vreo idee cam ce ar putea încerca să-ţi spună?
   Murray ignoră atitudinea critică aproape tangibilă pe care o simţea din partea lui Mark Hemmings.
   - Îmi pare rău. E doar o... senzaţie.
   Era nevoie de mai mult de o senzaţie ca să-i convingă pe cei de la Departamentul de Investigaţii Criminale că Tom şi Caroline Johnson fuseseră omorâţi.
   Nisha Kaur era criminalist încă de pe vremea când erau numiţi „ofiţeri însărcinaţi cu analiza locului faptei”.
   - Aceeaşi Mărie cu altă pălărie, spunea ea veselă. Mai aşteaptă doar 10 ani şi o altă minte luminată de la etajele superioare o să ne boteze din nou la fel.
   Nu că ea avea să mai fie acolo peste 10 ani. Era nouă pe post când Murray era şi el un tânăr detectiv, Nisha alăturându-se poliţiei cu o specializare în fotografie, un stomac tare şi capacitatea de invidiat de a se înţelege bine cu toată lumea. Treizeci de ani mai târziu, era criminalist-şef, responsabilă pentru întreaga echipă şi numărând cât i-a mai rămas până la pensie.
   - Fotografii cu animale de companie, a răspuns ea când Murray o întrebase despre planurile de viitor şi a râs când i-a văzut figura surprinsă. Uniforma arată mai bine, e mai puţin sânge şi, în plus, ai încercat vreodată să fii deprimat cu o pisicuţă lângă tine? Pot să-mi aleg clienţii - nu mai am parte de nenorociţi - şi-mi aranjez programul cum vreau eu. Totul foarte discret. Mai mult un hobby decât o slujbă.
   Stăteau în cafeneaua închisă, unde un triptic de maşini automate serveau lucrătorii de weekend.
   - Pare un plan bun.
   Personal, Murray se îndoia că Nish era în stare să facă ceva, orice, discret. În cel mult 18 luni după pensionare, avea să lucreze din greu iarăşi.
   - Ce faci de Crăciun?
   - Sunt de serviciu. Tu?
   - Nimic deosebit. Va fi unul destul de liniştit. Ştii, tu.
   - Sarah e...? întrebă Nish, fără să facă gestul cu aplecatul capului.
   - La Highfield. A fost dorinţa ei, de data asta. E bine.
   Cuvintele îi păreau nesincere chiar şi lui Murray. Te-ai fi gândit că avea să ia mai uşor internările lui Sarah odată cu trecerea timpului, dar ultimele câteva ocazii îl secătuiseră mai mult decât înainte. Presupunea că e din cauză că îmbătrânea; îi venea mai greu să se adapteze la stres.
   - De ce-ai vrut să ne întâlnim? întrebă Nish, perspicace ca de obicei, schimbând subiectul.
   - Cât de mult sânge este într-un iepure?
   Varietatea legată de slujba lui Nish, precum şi vasta ei experienţă făceau întrebarea deloc surprinzătoare.
   - Vreo câteva sute de mililitri, dacă o fi şi-atâta. Conţinutul unui pahar mic, adăugă ea văzând privirea goală a lui Murray.
   - Destul cât să acoperi trei trepte cu el?
   Nish se scărpina în bărbie.
   - Va trebui să-mi dai mai multe amănunte ca să-ţi pot spune.
   La început, Murray nu pomeni de sinucideri. Îi povesti descrierea făcută de Anna şi de Mark şi faptul că Anna era convinsă că iepurele nu fusese adus acolo de un alt animal.
   - Aş spune că s-ar putea să aibă dreptate.
   Murray se aplecă în faţă nerăbdător, iar Nish ridică un deget de avertizare.
   - Asta e complet neoficial şi pe de-a-ntregul ipotetic, da? Fără fotografii şi fără să văd locul faptei, e imposibil să emit o concluzie profesionistă.
   - Dar?
   - Sângele - în cantitatea despre care vorbim - nu curge dintr-un iepure întins. Se prelinge. Se coagulează. Aşadar, chiar dacă 150 de mililitri vărsaţi pe podea pot face multă mizerie - ai vărsat vreodată un pahar de vin? - aceeaşi cantitate care se scurge dintr-un iepure se va închega cu mult înainte să picure pe treapta de dedesubt. Cea mai mare parte ar rămâne în blană.
   - Corect. Aşadar, cineva a turnat sânge în mod intenţionat pe celelalte trepte, pentru a face scena mai impresionantă?
   - Aşa se pare. Întrebarea importantă este de ce? spuse Nish cu ochii la Murray şi capul aplecat uşor într-o parte. Aici s-au petrecut mai multe, e ceva ce nu-mi spui.
   Nu era o întrebare.
   - Anul trecut au avut loc două sinucideri la Beachy Head. Tom şi Caroline Johnson - cei doi deţineau showroomul de pe Main Street.
   Nish îşi pocni degetele.
   - A lăsat un Audi negru în parcare? Cu rucsacul plin de pietre, nu?
   - Eşti bună. Ăsta a fost Tom Johnson. Soţia lui, Caroline, a murit şapte luni mai târziu - exact cu 1 an în urmă. Acelaşi loc, metodă identică. Anna Johnson este fiica lor.
   Murray îi întinse lui Nish o pungă de plastic pentru colectare de probe în care se afla cartolina anonimă, împreună cu o fotografie a bucăţilor lipite la un loc.
   - Sinucidere? citi Nish cu voce tare. Mai gândeşte-te. Foarte dramatic, spuse ea privind la Murray. Sugestia fiind că a fost ucisă?
   - În mod cert aşa o interpretează Anna Johnson. Azi dimineaţă a deschis uşa şi a găsit iepurele întins pe treapta de sus a casei.
   - Mai tare decât rahatul de câine băgat prin fanta pentru scrisori.
   - Ce crezi?
   - Pe lângă faptul că e o risipă de posibilă plăcintă cu iepure? Cred că e ceva putred aici. Cei de la DIC ce zic?
   - Nu mare lucru.
   Nish îl cunoştea pe Murray de multă vreme.
   - Of, Murray...
   - Fac munca de cercetare, atâta tot. Ştii cum sunt detectivii de la DIC astăzi. Băgaţi până peste cap. O să împachetez cazul frumos pentru inspector de îndată ce apare ceva concret de anchetat. Amprente, de exemplu.
   Îi zâmbi victorios lui Nish şi împinse spre ea punga cu probe.
   Nish o împinse înapoi.
   - Nu fără un cod pentru buget, mă tem.
   - N-ai putea s-o ataşezi la cazul original?
   - Ştii că nu am voie să fac asta.
   - Şi-a pierdut ambii părinţi, Nish. E proaspătă mămică, încercând cu disperare să ţină lucrurile sub control fără mama ei lângă ea s-o sprijine.
   - Te-ai înmuiat cu bătrâneţea.
   - Spre deosebire de tine, care eşti tare ca piatra, desigur. Ce ziceai de pisicuţele alea?
   Împinse punga cu probe din nou pe masă.
   De data asta, femeia o luă.

Capitolul 19

   Balansoarul a fost cadou de nuntă de la părinţii mei. Are spătarul înalt şi braţe fine şi curbate, amplasate la înălţimea perfectă pentru momentele somnoroase de alăptat din timpul nopţii. A venit cu o fundă roşie, două perne moi şi un bileţel pe care scria „pentru camera copiilor”.
   Am petrecut ore întregi în scaunul acesta. Tu nu te-ai trezit niciodată - pe vremea aceea bărbaţii nu făceau aşa ceva - şi mi-era teamă să aprind lumina, ca să nu o ţină pe Anna trează, aşa că mă legănam înainte şi-napoi, îndemnând-o să adoarmă.
   Când Anna s-a mutat din camera copiilor, am adus balansoarul la parter, unde îşi împărţea timpul între bucătărie şi camera de zi. Dar acum s-a întors acolo, în camera Annei.
   În camera nepoatei noastre.
   Încăperea este spaţioasă. Extravagantă pentru un bebeluş, mai ales pentru unul care deocamdată doarme în camera părinţilor, dacă e să mă iau după coşuleţul de răchită de lângă partea de pat a Annei. Deasupra pătuţului alb este o ghirlandă alb cu roz, cu numele Ella scris cu verde-pal.
   Lângă pătuţ este o comodă cu sertare, iar pe peretele opus, un dulap din acelaşi set şi o măsuţă de înfăşat cu coşuleţe căptuşite cu pânză în pătrăţele, pline cu scutece şi pudră de talc.
   Vreau doar să arunc un ochi - mă îndoiesc că ar putea fi acolo cheia - dar picioarele mă poartă de-a lungul covorului moale şi gri, către balansoar. Balansoarul meu.
   Înainte şi-napoi. Înainte şi-napoi. În lumina difuză. Şi aceeaşi privelişte spre acoperişuri cum era şi cu 26 de ani în urmă. Cu Anna în braţele mele.
   La vremea aceea îi spuneau tristeţea naşterii. Era mai mult de-atât.
   Eram copleşită. Speriată. Aş fi vrut s-o sun pe Alicia - singura dintre prietenele mele care m-ar fi înţeles - dar nu mă simţeam în stare să pun mâna pe telefon. Eu aveam tot ceea ce ei îi lipsea: un soţ, o casă mare, bani.
   Ce drept aveam să mă plâng?
   Am stat prea mult aici. Trebuie să merg mai departe. Trebuie să ies.
   La parter mă uit în bucătărie, unde aranjez din reflex prosoapele atârnate de maşina de gătit. Pe masă este un teanc de reviste şi un vraf de corespondenţă abandonat în coşul de fructe gol de pe blatul de bucătărie.
   Nu găsesc cheia pe care o caut. Se aude zgomot de lăbuţe care zgârie la uşa de la debara.
   Rita.
   Mi se opreşte respiraţia şi, chiar dacă nu fac niciun zgomot, o aud cum schiaună. Simte că sunt aici.
   Mă opresc, cu degetele odihnindu-se uşor pe mânerul uşii. Cu siguranţă faptul că te-a văzut un câine nu e totuna cu a fi văzut de un om, nu? Rita schelălăie iar. Ştie că sunt aici - să plec acum ar fi o cruzime din partea mea.
   Un salut scurt şi apoi mă duc. Ce e rău în asta? Nu poate să spună nimănui c-a văzut o stafie.
   Abia întredeschid uşa un centimetru, când se dă la o parte forţat, împinsă de un ghemotoc de blană care se mişcă aşa de repede, că se împiedică şi se rostogoleşte pe gresie înainte să stea din nou pe patru picioare.
   Rita!
   Sare în spate, cu părul de pe ceafă şi coada ridicate, de parcă nu ar şti ce ar trebui să simtă. Latră o dată. De două ori. Sare înainte şi-napoi. Îmi amintesc cum mârâia la umbre în tufişuri în timpul plimbărilor noastre nocturne şi mă întreb ce vedea atunci când eu spuneam că nu-i nimic.
   Mă las în genunchi şi întind o mână. Îmi ştie mirosul, dar înfăţişarea mea o descumpăneşte.
   - Hai, fetiţo, hai, Rita!
   Scâncetul din glas mă ia prin surprindere. Rita ridică urechile în semn de recunoaştere, iar părul de pe spate, până acum sculat, se netezeşte la loc.
   Dă din coadă şi din fund în acelaşi timp. Şi schelălăie din nou.
   - Da, eu sunt, Rita. Bravo, fetiţo! Hai încoace!
   Nu trebuie s-o chem de două ori. Satisfăcută de faptul că, în ciuda primei impresii, stăpâna ei chiar este în bucătărie, se aruncă spre mine, lingându-mă cu entuziasm pe faţă şi lăsându-se pe mine atât de tare, că trebuie să mă sprijin într-o mână ca să-mi recapăt echilibrul.
   Stau jos cu ea, uitând să mai caut în timp ce-mi îngrop faţa în blana ei.
   Simt şiroiul de lacrimi şi înghit cu putere şi refuz să le las să se prelingă.
   Când Rita a venit din Cipru, stătuse deja într-un adăpost comunitar 8 luni. Era afectuoasă şi blândă, dar suferea atât de tare de anxietate de separare, că era greu şi să putem pleca din cameră. Prima oară când am ieşit în oraş, a urlat atât de tare, că încă o mai puteam auzi din capătul străzii şi a trebuit să mă întorc acasă şi să te las să te duci singur.
   În timp, Rita a înţeles că nu aveam s-o abandonăm. Că dacă plecam de-acasă, ne întorceam cu ceva bunătăţi pentru că fusese o fetiţă atât de curajoasă. Încă ne mai întâmpina la întoarcere cu entuziasm şi uşurare, dar urletele au încetat şi s-a transformat într-un câine fericit şi calm.
   Sentimentul de vinovăţie mă cuprinde în timp ce-mi imaginez cum trebuie să se fi simţit în ziua în care nu m-am mai întors acasă. Oare a aşteptat lângă uşa de la intrare? Alergând de colo-colo pe hol aşteptând să mă vadă? Oare Anna o fi mângâiat-o? Asigurând-o că aveam să mă întorc curând? Întrebându-se ea însăşi în tot răstimpul acesta ce s-o fi întâmplat.
   La fel de îngrijorată ca Rita. Sau chiar mai mult.
   Dintr-odată, Rita se ridică, cu botul în aer şi urechile alerte. Înţepenesc.
   A auzit ceva. O secundă mai târziu, fără dubii, aud şi eu acelaşi lucru.
   Zgomot pe pietriş. Voci.
   O cheie în broasca de la uşă.

Capitolul 20

Anna

   Mark insistă să intre cu noi în casă în loc să ne lase lângă bordură.
   - Deci, chiar eşti îngrijorat? spun, în timp ce el cară în casă scaunul de maşină cu Ella în el. Acum că ştii că n-a fost o vulpe cea care a lăsat iepurele.
   Pe hol e răcoare şi deschid termostatul până când aud căldura care porneşte.
   - De fapt, a spus că nici ei nu pot fi siguri dacă aşa s-a întâmplat.
   - Fără fotografii, vrei să spui?
   - Fără dovezi.
   Îmi aruncă o privire care mă face să-mi înghit o eventuală replică.
   Ciondăneala nu ne-ajută cu nimic.
   - Dar da, sunt îngrijorat, spune el pe un ton serios.
   Infantil, mă simt răzbunată, dar Mark n-a terminat.
   - Îmi fac griji pentru tine, spune şi închide uşa. Ce ai spus la poliţie... despre sentimentul că mama ta e prezentă... nu-şi încheie fraza, şi nici eu nu-l ajut. E o parte perfect normală a suferinţei, dar poate fi şi un semn că nu te-ai adaptat la situaţie. Şi mai sunt şi Ella, şi toţi hormonii implicaţi atunci când devii mamă...
   Aştept câteva secunde.
   - Crezi c-am luat-o razna.
   - Nu, nu cred asta.
   - Dar dacă îmi place sentimentul ăsta că mama e încă aici?
   Mark dă din cap gânditor şi-şi trece un deget peste buze, în timp ce cu degetul mare se ţine de bărbie. Figura lui când ascultă ceva.
   Mă face să mă simt ca un pacient, nu ca partenera lui. Un studiu de caz, nu mama copilului său.
   - Dar dacă eu vreau să văd fantome? Scuze - dar dacă eu vreau să am experienţe halucinatorii posttraumă?
   Corecţia este sarcastică şi văd în ochii lui că se consideră jignit, dar am trecut de punctul în care mă mai pot calma.
   - Ne vedem mai târziu.
   Nu mă sărută de rămas-bun şi nici nu-l condamn. Închide uşa şi aud zăngănitul cheilor sale când încuie de două ori. Mă întreb în treacăt dacă crede că ţine pericolul în afară sau îl închide înăuntru.
   - Mama ta e o idioată, îi spun Ellei.
   Fetiţa clipeşte la mine. De ce a trebuit să fiu aşa nesuferită? Mark este îngrijorat, atâta tot. Personal şi profesional. Nu tocmai compasiunea lui m-a atras la el? Acum văd aceeaşi trăsătură ca pe un defect.
   Tremur. Mă aplec să pun mâna pe calorifer. Se încălzeşte, dar e încă destul de frig aici. Râd din toată inima - acum ies la suprafaţă toate clişeele legate de fantome - dar neconvingător, chiar şi faţă de mine, căci nu numai temperatura mă face să simt că mai e cineva în încăpere.
   Simt parfumul mamei.
   Addict, de la Dior. Vanilie şi iasomie. Atât de discret, că aş zice că-mi închipui. Chiar îmi închipui. Pentru că, chiar şi când stau la capătul treptelor, cu ochii închişi, îmi dau seama că nu pot să-l simt deloc.
   - Hai încoace!
   O desfac pe Ella din scaun. Faptul că-i vorbesc cu voce tare îmi domoleşte senzaţia ameţitoare din stomac, de parcă o mie de fluturi ar fi prinşi într-o plasă.
   În ciuda maşinii de gătit, şi în bucătărie e foarte frig. Se simte un miros de aer rece, proaspăt. Un iz de iasomie pe care mă străduiesc să-l ignor. Rita schelălăie din debara. Deschid uşa şi dau s-o mângâi, dar mă ignoră şi fuge în bucătărie, unde adulmecă cu botul în cercuri pe podea. Face ture de colo-colo şi mă face să zâmbesc fără să vreau.
   - Câine prostuţ! îi spun Ellei. Nu-i un câine prostuţ?
   Găsesc o bucată de os şi, fără prea multă tragere de inimă, Rita abandonează urmărirea unor iepuri imaginari şi îl duce la culcuşul ei de lângă aragaz, unde îl roade mulţumită.
   Experienţe halucinatorii posttraumă. Un mod atât de clinic de a descrie ceva atât de magic. Atât de inexplicabil.
   - Unii oameni pretind că au avut conversaţii întregi cu persoanele iubite, a spus Mark la poliţie. Adesea aşa ceva face parte dintr-un proces de suferinţă necontrolată, cunoscut ca suferinţă patologică, dar uneori poate fi un simptom pentru ceva mai grav.
   Simptome. Procese. Afecţiuni.
   Denumiri pentru lucruri pe care nu le înţelegem, pentru că ne temem de ce ar putea însemna. De ce ne-ar putea face.
   Conversaţii întregi...
   Aş da orice să aud din nou vocile părinţilor mei. Am câteva filmuleţe cu ei: discursuri de la zile de naştere; amintiri de demult din vacanţe de vară; o înregistrare de la festivitatea mea de absolvire, frânturi surprinse de-a lungul zilei, apoi puse cap la cap.
   Părinţii mei sunt de partea greşită a camerei - o ţin mândri, îndreptată spre mine - dar microfonul a înregistrat fiecare cuvânt pe care l-au şoptit stând în primul rând al sălii Butterworth de la Warwick Arts Centre.
   - Fetiţa noastră...
   - Nu-mi vine să cred.
   - Uită-te la tipul ăla în blugi - te-ai fi aşteptat să-şi pună pe el o pereche de pantaloni ca lumea.
   - Tu vorbeşti - arăţi de parcă ai fi grădinărit în ăia.
   - Ce prostie din partea mea - am crezut că ziua asta este dedicată Annei! Dacă aş fi ştiut că e o paradă a modei pentru părinţi...
   M-au scos la prânz la Tailors, unde tata a devenit mai mândru - şi mai vocal - cu fiecare fel, iar mama îşi ştergea lacrimile emoţionată în timp ce împărtăşea altcuiva rezultatele mele mediocre. Când am ajuns la desert, eram deja disperată s-o şterg de-acolo, dar nu puteam să-i privez de acest moment. Eram unicul lor copil. Primul din familia Johnson care a mers la universitate.
   Meritau să sărbătorească.
   M-am uitat la filmuleţele astea de atâtea ori, că îl ştiu pe fiecare pe de rost, dar nu-i acelaşi lucru. N-ar putea fi niciodată acelaşi lucru.
   Închid ochii. Ridic capul. Un impuls mă face să-mi întind braţele, cu palmele deschise, gândindu-mă că dacă cineva s-ar uita acum la mine prin fereastră, n-aş putea şterge vreodată impresia creată. Dar dacă aş putea s-o simt pe mama, să-i miros parfumul...
   - Mamă? Tată?
   Vocea mea pare stinsă şi firavă în bucătăria goală.
   - Dacă mă auziţi...
   De afară se aude cum bate vântul, cum foşnesc copacii din grădină. Rita schiaună, un geamăt slab şi ascuţit care se pierde în neant.
   Când aveam 11 ani, Laura m-a învăţat cum să folosesc o tablă Ouija, explicându-mi cum putem invoca morţii cu nimic mai mult decât vreo două lumânări aprinse strategic şi o tablă pe care am trecut cu grijă literele alfabetului. M-a pus să jur că păstrez secretul şi am aşteptat până următoarea dată când a stat cu mine într-o seară, ca să pregătim totul.
   Laura a redus intensitatea luminilor. A scos un CD din geanta ei şi a pus o melodie pe care n-am recunoscut-o, cântată de un muzician de modă veche de care nu mai auzisem.
   - Eşti gata?
   Cu degetele pe o mică bucată de lemn din centrul tăbliţei, am aşteptat. Şi am aşteptat. Am chicotit. Laura avea ochii închişi, cu faţa schimonosită de atâta concentrare. Eu mă plictiseam. Mă aşteptasem la o seară de distracţie cu Laura, speriindu-ne una pe alta cu poveşti cu fantome, aşa cum făceam cu prietenele mele când dormeam toate în casa uneia dintre noi.
   Am împins bucata de lemn.
   Laura a deschis ochii brusc. M-am prefăcut la fel de surprinsă ca ea.
   - Ai simţit asta?
   Am dat hotărâtă din cap. A mijit ochii la mine.
   - Tu ai mişcat-o? Jură-mi că n-ai mişcat-o.
   - Jur.
   Laura a închis din nou ochii.
   - E cineva aici?
   Încet, am mişcat bucata de lemn. Da.
   Şi apoi mi-am dorit să n-o fi făcut. Pentru că faţa Laurei s-a boţit ca o foaie de hârtie şi lacrimi i-au ţâşnit de sub pleoape şi i-au rămas prinse de gene.
   - Mama?
   Mi-a venit şi mie să plâng. Nu-i puteam spune Laurei că făcusem o glumă, dar nici nu puteam continua un joc pe care ea nu-l juca, de fapt. Degetele ei tremurau, dar bucata de lemn nu s-a mişcat. A durat o eternitate până şi-a retras mâinile.
   - Nu vrei să ne jucăm de-a altceva, mai degrabă?
   - Eşti bine?
   Ezitasem, dar Laura îşi înghiţise deja lacrimile. A stins lumânările şi m-a provocat la o partidă de Monopoly.
   Mulţi ani mai târziu, i-am mărturisit. Beam împreună o sticlă de vin şi mi-a venit dintr-odată în minte imaginea cu noi două aplecate deasupra tăbliţei Ouija, când m-a cuprins o nevoie bruscă de a-mi uşura conştiinţa.
   - Ştiu, a spus ea, după ce mi-am luat povara de pe suflet.
   - Ştii?
   - Ei bine, am presupus. Nu ştiai deloc să minţi când aveai unşpe ani.
   A zâmbit larg şi a ţintit un pumn spre umărul meu, apoi mi l-a îndreptat în faţă.
   - Nu-mi spune că te-a frământat în tot timpul ăsta!
   Nu era aşa, dar m-am simţit uşurată să constat că nu fusese o apăsare nici pentru ea.
   Acum simt că mă mănâncă pielea, mi se ridică părul pe ceafă, fir cu fir. Simt o undă de iasomie în nări.
   Şi apoi...
   Nimic.
   Deschid ochii şi-mi las braţele să cadă, pentru că e absurd.
   Ridicol. Părinţii mei au murit şi nu-i pot invoca din bucătărie, cum nu pot nici să-mi întind braţele şi să zbor.
   Nu există niciun mesaj. Nu mă bântuie nimeni. Nu există viaţa de apoi.
   Mark are dreptate. Totul e doar în capul meu.

Capitolul 21

Murray

   - Bănuiesc că soţul ei nu crede în fantome, spuse Sarah.
   Stăteau pe canapeaua din piele neagră din camera pentru vizitatori de la Highfield, unde Murray se întâlnise cu Sarah în pauza de 45 de minute destinată mesei de seară.
   - Partenerul. Nu, spune că sunt doar nişte experienţe halucinatorii posttraumă.
   - Casper va fi extrem de trist.
   Uşa de la camera pentru vizitatori se deschise şi o fată tânără intră. Era atât de slabă, încât capul îi părea disproporţionat, şi un zigzag de eşarfe fine îi acoperea braţele de la încheietură până la umeri. Nu-i băgă în seamă pe Murray şi pe Sarah, nu făcu altceva decât să ia o revistă de pe măsuţa de cafea, apoi ieşi din încăpere.
   - După părerea lui Mark Hemmings, aproximativ 60% din persoanele aflate în doliu declară că i-au văzut pe cei dragi după moartea acestora sau că le-au simţit prezenţa într-un fel sau altul.
   - Şi care-i diferenţa dintre aşa ceva şi o fantomă? întrebă Sarah în timp ce frunzărea prin agenda lui Caroline Johnson.
   Cinaseră devreme la Highfield, cum li se serveşte copiilor masa de seară la ora 5, iar acum Sarah stătea cu picioarele încrucişate pe canapea, în timp ce Murray îşi mânca sendvişurile.
   - Habar n-am.
   - O să te bântui după ce mor.
   - Nu începe.
   - De ce nu? Aş fi zis c-o să te bucuri să mă vezi.
   - Nu m-am referit la asta. Am vrut să zic... Of, las-o baltă.
   Nu vorbi despre moarte, voise să spună. Se uită afară pe fereastră. Cerul era senin şi pe el puzderie de stele, iar lui Murray îi veni dintr-odată în minte o amintire cu el şi Sarah stând întinşi pe iarbă în parc, la prima lor întâlnire, arătând constelaţiile pe care le ştiau şi inventând nume pentru cele pe care nu le cunoşteau.
   - Ăla e Carul Mare.
   - Iar aia e constelaţia Porc spinos.
   - Eşti un prost!
   - Cine zice ăla este!
   Făcuseră dragoste pe iarba udă, mişcându-se de-acolo abia când stomacurile lor le amintiră că nu mâncaseră nimic de la prânz.
   - Ai chef de-o plimbare? întrebă Murray acum. O tură în jurul clădirii?
   De îndată sclipirea din ochii lui Sarah fu înlocuită de anxietate. Îşi duse genunchii la piept, îmbrăţişându-i cu putere, strângând cu degetele agenda lui Caroline, de parcă i-ar fi fost lipită de mâini.
   Teama aceasta de spaţiul exterior era ceva nou. Nu era vorba despre agorafobie - nu potrivit părerii psihologului ei - ci doar de o altă părticică din mozaicul anxietăţii pe care îl reprezenta frumoasa, simpatica, extrem de complexa soţie a lui Murray.
   - Nicio problemă.
   Bărbatul alungă ideea cu o fluturare a braţului, eliminând în acelaşi timp şi orice speranţă că Sarah era pregătită să se întoarcă acasă. Paşi mici, îşi spuse el. Era vineri. Crăciunul era abia luni. Mai era destul timp s-o aducă acasă.
   - Ţi-a sărit ceva în ochi? întrebă el arătând spre agendă.
   Încetişor, acum că el nu mai sugera să plece de-acolo, muşchii lui Sarah începură să se detensioneze. Deschise carnetul, căutând o dată anume.
   - Fiica ei a spus ceva despre o contestaţie la o autorizaţie de construcţie?
   - Nu-mi amintesc.
   Sarah îi arătă pagina, cu o lună înaintea morţii lui Caroline, pe care fusese notat un număr de înregistrare, sub textul contestaţie la autorizaţia de construcţie.
   - Oamenii se aprind foarte tare când vine vorba despre autorizaţiile de construcţie.
   - Destul cât să omoare pe cineva?
   - Tot felul de ciudaţi pe lume.
   Murray deschise portalul pentru autorizaţii de construcţie pentru zona Eastbourne pe telefonul său mobil şi aruncă un ochi la numărul de înregistrare de pe agendă, tastându-l cu degetul pe ecran.
   - E o cerere de autorizaţie pentru o extindere.
   Găsi şi numele celui care depusese cererea.
   - Domnul Robert Drake.
   Murray îşi aminti de lista celor care fuseseră prezenţi s-o consoleze pe Caroline în ziua morţii soţului ei.
   - E vecin cu Anna Johnson.
   Murray trecu prin rezumatul cererii.
   - A fost respinsă. Deşi se pare că încearcă din nou acum, văd că există un apel legat de asta.
   - Vezi? Uite-ţi şi motivul, Poirot!
   - Au fost 34 de respingeri. Mai bine verific dacă nu cumva toţi cei în cauză au fost eliminaţi.
   Sarah ridică o sprânceană.
   - Sigur, ia în râs teoriile mele... tu pe ce pariezi, domnule detectiv?
   Murray nu era genul care să pună pariuri. Erau şi-aşa destule variabile în viaţă, fără să mai fie nevoie să cauţi şi altele, iar tabloul anchetei din cazul Johnson era departe de a fi limpezit.
   Sinucidere? Mai gândeşte-te!
   - Sinuciderea lui Caroline Johnson a fost o copie la indigo a morţii soţului ei, spuse el, atât pentru Sarah, cât şi pentru sine însuşi. Similitudinile au adăugat greutate verdictului dat de medicul legist, nu în ultimul rând pentru că detaliile morţii lui Tom Johnson nu au fost dezvăluite niciodată presei.
   Ziarul Gazette publicase un necrolog după moartea lui Tom.
   Familia era bine-cunoscută pe plan local, cu afacerea lăsată moştenire din generaţie în generaţie. Se pomenise ceva despre obiectele personale lăsate pe marginea stâncii, despre maşina abandonată în parcare, dar nimic despre rucsacul pe care Tom îl umpluse cu pietre. Singurii care avuseseră acces la acea informaţie fuseseră cei din familie şi femeia care asistase la sinuciderea lui Tom: Diane Brent-Taylor.
   Murray se gândi la cartolina anonimă care-i fusese trimisă Annei, la iepurele trântit pe treptele casei sale. Se gândi la cât de convenabilă era o sinucidere produsă în momentul punctului maxim al fluxului, care să nu aducă la liman cadavre gata să dezvăluie secrete păstrate pe trupul neînsufleţit. Atât Tom, cât şi Caroline căutaseră orarul mareelor, dar ce importanţă ar mai fi avut pentru oricare dintre ei dacă trupurile le-ar fi fost descoperite? Totul părea prea bine pus la punct. Prea... regizat.
   Sarah observă figura gânditoare a soţului ei.
   - Ce e?
   - N-am nicio dovadă...
   - Mai întâi instinctul, apoi dovezile. Nu aşa spuneai tu?
   Murray râse. Lucrase după acest principiu cea mai mare parte a carierei sale şi până acum nu fusese dezamăgit. Era departe de a şti cu siguranţă de ce muriseră Tom şi Caroline Johnson, dar toate instinctele sale indicau într-o singură direcţie.
   - Crezi că a fost omorâtă, nu-i aşa?
   Încetişor, Murray dădu din cap.
   - Cred că amândoi au fost omorâţi.
   Sarah părea căzută pe gânduri. Se întoarse la agenda lui Caroline, frunzărind pliantele şi cărţile de vizită îndesate la finalul agendei.
   Luă una şi o ridică în dreptul ochilor.
   - Credeam c-ai spus că Mark Hemmings nu-i cunoştea pe cei doi Johnsoni.
   - Nu-i ştia; cei doi au murit înainte ca el şi Anna să se cunoască.
   - Nu şi potrivit ăsteia.
   Murray luă pliantul pe care Sarah îl ridicase. Mark Hemmings, licenţiat în Logopedie, licenţiat în Statistică, Master în Psihologie, membru acreditat al Colegiului Psihoterapeuţilor din Marea Britanie, membru al Asociaţiei britanice pentru Psihoterapie şi consiliere în caz de traume. Întoarse pliantul invers. Cu acelaşi scris de mână pe care îl recunoscuse din nenumăratele liste făcute de Caroline Johnson în agenda ei, era trecută o notiţă. Miercuri, 16 noiembrie, ora 2:30 p.m.
   Sarah dădu paginile până la data cu pricina din agenda lui Caroline, unde aceeaşi întâlnire fusese notată din nou. Se uită la Murray.
   - Minte.

Capitolul 22

Anna

   La ora 6 sună soneria. Deschid uşa şi-l găsesc în prag pe unchiul Billy, cu o sticlă de vin în mână. Mă uit la el ca şi cum n-aş pricepe nimic.
   - N-ai uitat, nu?
   - Sigur că nu! Eram cu gândul în altă parte. Mă bucur tare să te văd, spun eu şi-l îmbrăţişez ca să-mi ascund minciuna. Îmi pare rău că am plecat aşa, ca din puşcă, ieri.
   Ridică din umeri ca să-mi dea de înţeles că nu e nevoie să-mi cer scuze.
   - Te-a luat valul. Nici nu te mai gândi la asta. Ia zi-mi, unde-i superba mea nepoată?
   Ne ducem la bucătărie şi i-o dau pe Ella lui Billy, care o ţine în braţe neîndemânatic, ca şi cum ar cântări un dovleac la un concurs agricol. Fetiţa se tot întinde către nasul lui, ceea ce-l face să râdă, iar amândoi arată atât de drăguţ împreună, că-mi iau telefonul să le fac o fotografie. Văd un mesaj de la Mark.
   Întârzii, îmi pare rău. x
   Trimit un răspuns rapid.
   Nicio problemă. Billy a venit la cină. x
   Grozav.
   Las telefonul deoparte şi-i zâmbesc senin lui Billy.
   - Mark o să ajungă şi el curând. Abia aşteaptă să te vadă.
   Billy zâmbeşte, dar se vede că nu o face din toată inima.
   - Super!
   Îmi torn un pahar mare de vin. Sarcina şi alăptatul au întrerupt obiceiurile legate de băutură încetăţenite de părinţii mei, dar în seara asta cred că am nevoie de aşa ceva.
   Lui tata îi plăcea la nebunie să spună povestea despre cum - la vârsta de 6 ani, pe când învăţam să spun cât e ceasul - am fost pusă la încercare de prietenii alor mei, veniţi în vizită să bea un pahar.
   - Cât e ora, Anna?
   - E ora de un vin, am ciripit eu.
   Eu nu-mi amintesc de faza asta; nici măcar nu sunt sigură dacă nu cumva era una dintre poveştile inventate ale tatălui meu, deşi are cumva o aură de adevăr.
   E trecut de 7 când ajunge şi Mark acasă, cerându-şi întruna scuze şi aducând cu el un buchet mare de crini imperiali Stargazer.
   - Îmi pare rău, spune el când mi-i dă şi ştiu că nu se referă la faptul că a întârziat.
   - Şi mie, îi răspund încet.
   - Mă bucur să te văd.
   Mark îi strânge mâna lui Billy cu entuziasm. Zăbovesc lângă ei, iar obrajii mă dor de la efortul de a zâmbi larg.
   - Şi eu. Sper că ai grijă de ea.
   - Billy, pot să am şi singură grijă de mine.
   Mark îmi face cu ochiul. Las-o baltă.
   - Mă străduiesc, Billy. Cum merge treaba la serviciu?
   - Mai bine ca niciodată.
   În timp ce Billy o ia înainte spre camera de zi, Mark îmi aruncă o privire confuză. Clatin din cap.
   De când a murit tata, profiturile au scăzut, iar Billy se chinuie cu compania. Jumătatea din firmă a tatălui meu i-a rămas mai întâi moştenire mamei, apoi mi-a revenit mie, dar nici măcar n-am început să desluşesc cum stau lucrurile acolo. Mi-am spus că perioada concediului de maternitate este perfectă ca să mă aşez şi să iau totul la verificat - să învăţ cum se desfăşoară activitatea - dar se pare că am subestimat nevoile unui bebeluş. Am noroc şi dacă apuc să citesc eticheta unei cutii cu cereale. Cunosc doar în mare rezultatele, care nu arată bine deloc.
   Dar acum nu este momentul să-l contrazic pe Billy. Îl las pe Mark să se ocupe de băuturi şi mă retrag la bucătărie. Când mă întorc, cei doi bărbaţi stau fără să spună nimic. Îmi storc creierii să mă gândesc la ceva ce Mark şi Billy ar putea avea în comun, în afară de mine.
   - Oh! Povesteşte-i lui Billy despre dansul Ellei, îl îmboldesc pe Mark, care mă priveşte perplex. Când ai pus Guns N’ Roses? zic eu şi mă opresc, dar Mark tot percutează. Şi noi ne-am întors şi ea dădea din mânuţe şi din picioruşe pe ritmul muzicii, ca şi cum ar fi dansat?
   - Ah, da! Corect. Ei bine, cam asta e fost. Părea că dansează.
   Billy râde de complezenţă. E îngrozitor. Sunetul soneriei vine ca o uşurare. Mark sare în sus, dar eu ajung prima la uşă.
   - Aici e ca pe Piccadilly Circus! spun eu veselă.
   N-am fost niciodată atât de uşurată să văd pe cineva cum sunt acum, când o văd pe Laura.
   - Am trecut doar să văd ce mai faci, după ziua de ieri, spune ea şi mă analizează cu atenţie. Eşti bine? Pari cam agitată.
   O trag înăuntru şi apoi în bucătărie, închizând uşa în urma noastră.
   - Trebuie să rămâi la cină.
   - Nu pot, am alte planuri.
   - Laura, te rog! Trebuie să mă salvezi. Îl iubesc mult pe unchiul Billy şi-l iubesc şi pe Mark - evident - dar încep să ajung repejor la concluzia că ei doi nu pot fi simultan în acelaşi loc.
   - Doar nu se ceartă din nou?
   - Nu încă, dar e o chestiune de timp.
   Laura râde.
   - O să te coste.
   Ridic într-o mână sticla de vin şi în cealaltă un pahar gol.
   - S-a făcut.
   Desigur, când ne întoarcem în camera de zi, cei doi sunt în toiul disputei.
   - Pe vremea mea nu se discuta atât despre sănătatea mintală. Psihoterapeuţi, consilieri psihologici, toată maimuţăreala asta. Trebuia pur şi simplu să faci faţă la ceea ce ţi se întâmpla.
   - Probabil că acesta este şi motivul pentru care vedem acum o reacţie adversă atât de puternică la adresa acestor lucruri.
   - Crezi că piloţii din Al Doilea Război Mondial sunau să spună că nu vin la serviciu din cauza stresului? Sau pentru că se simţeau deprimaţi?
   - Cred că abia acum începem să înţelegem...
   - Nişte mimoze închipuite.
   Intervin.
   - Uite pe cine-am găsit!
   O prezint pe Laura de parcă tocmai ar fi ieşit din tort.
   - Acum putem vorbi despre o adevărată masă în familie.
   - Laura! Stai cu noi de Crăciun, drăguţo?
   - Anul ăsta nu. Mi-am programat un prânz bine stropit cu alcool cu nişte prietene. Patru Bridget Jones şi cât de mult Prosecco putem duce.
   Se strâmbă, dar ştiu că abia aşteaptă momentul. Se aşază pe canapea lângă Billy.
   - Spune-mi despre maşini. A mea e pe moarte şi n-am nicio idee cu ce s-o schimb.
   - Am o Skoda de 3 ani pe care aş putea să ţi-o dau la un preţ bun.
   Laura strâmbă din nas.
   - Nu e tocmai la ce mă gândeam eu.
   - Mai este un MX-5, care arată mai bine pe stradă, dar depinde de bugetul tău. Uite ce-ţi propun - încearcă vreo câteva să vezi ce dimensiuni îţi convin. Ia Skoda o zi sau două, şi orice altceva îţi mai place, şi vezi cum se conduce fiecare.
   Acum, că am reuşit să deviem conversaţia de la valoarea ocupaţiei lui Mark, sau mai degrabă lipsa ei, mă întorc în bucătărie.
   Vinul netezeşte asperităţile din comentariile pe care le fac Mark şi Billy, iar când terminăm de mâncat, pot în sfârşit să mă relaxez.
   - Văd că vecinul tău solicită din nou o autorizaţie de construcţie, spune Billy pe un ton moale, fără să mai încerce să-i dea peste nas lui Mark, lucru pentru care le sunt recunoscătoare amândurora.
   - A mai făcut ceva schimbări de când a fost refuzat prima oară. Acum nu mai e chiar ca la TV, în emisiunea Grand Designs.
   - Pe Caroline o îngrijora problema luminii.
   Laura arată spre fereastră, unde felinarul de afară luminează terasa şi gardul dintre grădina noastră şi cea a lui Robert.
   - O să vă umbrească de tot grădina. Ar trebui să depui o contestaţie.
   - N-aş vrea să mă cert cu Robert.
   O fi el enervant, dar a fost foarte amabil când au murit mama şi tata şi nu vreau să generez situaţii stânjenitoare.
   - Regulile sunt făcute cu un scop, spune Laura. Nu trebuie să fie ceva personal. Completezi pur şi simplu un formular şi spui de ce conteşti planurile.
   Mark se încruntă.
   - Poate că ar trebui s-o facem, Anna. O extindere de proporţii ar întuneca de tot spaţiul de-aici. Ar putea afecta serios valoarea de piaţă.
   - Dar nu vindem, spun eu.
   Nu-mi pasă de planurile de extindere ale vecinului. Când Robert a depus prima dată cererea, mama s-a certat cu el pe tema asta. Tata murise de numai o lună, iar reacţiile mamei în orice situaţie erau - de înţeles - un pic exagerate. Când la magazinul din colţ s-a terminat pâinea, mama s-a lansat într-o tiradă care a făcut-o pe biata fată din spatele tejghelei să tremure. Am luat-o pe mama de-acolo şi am băgat-o în pat. Fata de la magazin a fost foarte înţelegătoare când m-am întors să-mi cer scuze. Toată lumea a fost la fel. Şi Robert. Mama a făcut o obsesie pentru planurile lui de extindere. S-a agăţat de chestia asta ca şi cum ar fi fost o barcă de salvare, citind despre zonele protejate şi clădirile istorice şi adunând declaraţii de sprijin din partea altor proprietari de pe stradă.
    Nici măcar nu ştiu cât de mult îi păsa cu adevărat de extindere. Pentru ea era un alt proiect de care să tragă şi cu dinţii, cum a fost şi cazul strângerii de fonduri pentru salvarea adăpostului de animale din Cipru sau mitingurile anti-Brexit la care a participat. Când mama prelua un proiect, se ocupa cu adevărat de el. Mie nu mi-ar fi păsat nici dacă Robert ar fi construit un stadion de fotbal în grădina din spatele casei sale. Fiecare reacţionează în felul lui când suferă.
   - Nu vindem acum, dar în cele din urmă...
   - Niciodată! spun şi-mi împing scaunul în spate cu o forţă de care nu ar fi fost nevoie.
   Ar fi urmat o tăcere stânjenitoare dacă nu ar fi intervenit Ella, scâncind în leagănul ei, care-şi schimonoseşte feţişoara şi lasă să-i scape un pârţ extrem de zgomotos şi de urât mirositor. Toată lumea râde, iar momentul dificil trece.
   - Cred c-ar trebui s-o ducem la culcare, spune Mark, fără să facă vreo mişcare în sensul acesta.
   - Las-o. Nu cred că mai contează prea mult unde dormi când ai doar două luni.
   - Deja două luni! spune Billy.
   - Ştiu, trec atât de repede.
   - Ar cam fi timpul să faci o femeie cinstită din Anna, nu-i aşa, Mark?
   Încep să strâng farfuriile.
   - Nu că n-am încercat deja.
   - Nu e nicio grabă, unchiule Billy. Avem un copil împreună - e genul de legătură mai puternică decât o verighetă.
   - Ştiţi ce? spune Billy, cu buzele pătate purpuriu de la vinul roşu, cred că o nuntă mare este tocmai ce trebuie acum acestei familii, după toate câte s-au întâmplat. Plătesc eu pentru asta.
   - Nu vrem banii tăi, Bill.
   Laura îmi vede expresia şi intervine.
   - Mai bine ţi-ai face cont pe Tinder, Billy, dacă eşti atât de disperat după o nuntă. O să-ţi fim domnişoare de onoare, nu-i aşa, Anna?
   Îi arunc o privire recunoscătoare.
   - O idee simpatică, dar nu cred că e o piaţă prea vastă pentru un vânzător de maşini supraponderal şi trecut de prima tinereţe.
   - Oh, haide, unchiule Billy - ba eşti chiar burlacul numai bun de ales. Ai o casă drăguţă, o afacere care merge bine, toţi dinţii în gură... sunt toţi ai tăi, nu-i aşa?
   Îi las râzând şi încep să pun vasele în maşina de spălat.
   Prima dată când Mark m-a cerut în căsătorie a fost în seara în care i-am spus că sunt însărcinată. Am refuzat. Nu trebuia să facă asta.
   - Nu e pentru că trebuie, ci pentru că vreau. Vreau să fiu cu tine. Tu nu vrei să fii cu mine?
   Am evitat întrebarea. Voiam - sigur că voiam şi eu - dar îmi doream ca el să mă vrea pentru mine, nu de dragul copilului nostru.
   M-a mai cerut de nevastă de două ori în timpul sarcinii şi apoi încă o dată, după ce s-a născut Ella. Aproape că am zis da atunci, învăluită în strălucirea de după naştere, îndopată cu medicamente şi sub efectul euforiei de a fi creat o viaţă minusculă care îmi dormea în braţe.
   - În curând, i-am promis.
   Ca toate femeile, şi eu mi-am imaginat cum avea să fie nunta mea. Identitatea mirelui se schimbase de câteva ori de-a lungul anilor - de la Joey Matthews, când aveam 6 ani în şcoala primară, trecând printr-o serie de iubiţi nepotriviţi, la vreo câţiva aproape numai buni - dar anturajul meu a rămas constant. Prieteni. Billy. Laura. Mama şi tata.
   Când mă gândesc la căsătoria cu Mark, nu-mi trece altceva prin cap decât care sunt persoanele care ar lipsi de la un astfel de eveniment.
   Când Laura şi Billy pleacă, s-a făcut deja târziu. Îi conduc şi le fac cu mâna la plecare, bucuroasă că aerul rece îmi limpezeşte un pic mintea ameţită de la vin. Mă cuprind cu braţele şi rămân pe trotuar, uitându-mă în spate, spre casă. Mă gândesc la sugestia lui Mark - s-o vindem şi s-o luăm de la zero - şi chiar dacă ştiu că are dreptate, gândul de a părăsi Oak View mă doare.
   Arunc o privire la casa de alături. Sunt aprinse luminile de la parter şi de la ceea ce cred că este spaţiul dintre etaje. Planurile de construcţie pe hârtie roz pe care le-a văzut Billy sunt prinse de poartă cu cabluri din plastic, iar o notiţă tipărită mărunt explică procesul prin care se poate depune o contestaţie. Presupun că va exista o perioadă de consultări, o invitaţie pentru ceilalţi proprietari să scrie şi ei dacă au obiecţii la planuri.
   Nu pot să nu simt că sunt bătălii mai importante de dus decât cea legată de faptul că extinderea lui Robert Drake ar bloca lumina din bucătăria noastră. Spre deosebire de părinţii mei, cărora părea să le priască o confruntare, pe mine ideea de a mă lansa într-o dispută cu un vecin mă umple de oroare. Poate fiindcă am fost copil unic la părinţi, fără fraţi sau surori care să mă întărească în conflicte, dar ideea unei confruntări are şanse mai mari să mă facă să izbucnesc în lacrimi decât să mă pregătească pentru o ripostă.
   Tocmai mă îndrept către casă, când aud un zgomot puternic şi sunetul de sticlă care se sparge. Aerul nopţii mă dezorientează, nu-mi dau seama de unde provine zgomotul. Când deschid uşa de la intrare, îl zăresc pe Mark care aleargă la etaj. Câteva secunde mai târziu, mă strigă.
   - Ce e? Ce s-a întâmplat?
   În camera Ellei se simte un curent de aer rece, iar draperiile trase flutură în încăpere, cu fereastra din spatele lor făcută bucăţi. Îmi scapă un strigăt.
   Mark arată către pătuţul Ellei. E acoperit cu cioburi care sclipesc în lumina de pe tavan, iar în mijlocul salteluţei este o cărămidă. O bandă elastică fixează un bilet pe ea.
   Fără să-şi dea seama, Mark ridică bucata de cărămidă.
   - Amprente! îmi aduc eu aminte.
   Ţine hârtia de un singur colţ şi-şi suceşte capul ca să citească mesajul tipărit.
   Fără poliţie. Opreşte-te înainte să păţeşti ceva.

Capitolul 23

Murray

   Anna Johnson avea un aer obosit. Cercuri negre îi înconjurau ochii şi, chiar dacă zâmbi politicos când deschise uşa, nu mai avea nimic din hotărârea pe care Murray o văzuse la ea în ziua precedentă. Îl conduse în bucătărie, unde Mark Hemmings curăţa masa după micul dejun.
   Lui Murray dinamica aceasta i se părea interesantă. În ciuda tăriei sale, când cei doi erau împreună, Anna părea că-l lasă pe Mark să preia frâiele. Murray se întrebă dacă aşa stăteau lucrurile pur şi simplu sau era o alegere conştientă. Oare să fi fost Mark cel care lua deciziile în relaţia lor? Oare minţise cu adevărat când spusese că nu o cunoscuse pe Caroline Johnson?
   - Îmi cer scuze - v-am deranjat?
   - Deloc. Suntem puţin în întârziere azi, după evenimentele de aseară.
   - Evenimentele de aseară?
   Pe scurgătorul de vase erau mai multe pahare de vin puse cu gura în jos. Murray zâmbi, vrând să elimine din tensiunea pe care n-o înţelegea pe deplin.
   - A, aţi petrecut bine?
   Se uită la Anna, apoi la Mark, iar zâmbetul îi păli. Anna îl privea cu ochi mari, gata să spună ceva.
   - Dacă am petrecut bine? Ce naib...
   Mark traversă încăperea şi-şi trecu un braţ în jurul soţiei sale.
   - E în regulă.
   Apoi, adresându-se lui Murray, continuă:
   - Cineva a aruncat o cărămidă prin fereastra de la camera fiicei noastre, cu un bilet prins de ea. Ar fi putut s-o omoare.
   Murray îşi scoase carneţelul.
   - La ce oră s-a întâmplat asta?
   - În jur de miezul nopţii, spuse Anna. Eram...
   Mark o întrerupse.
   - Trebuie să trecem din nou prin toate astea? Am stat treji până la două dimineaţa ca să dăm declaraţii.
   Abia atunci observă Murray toate hârtiile de pe masa din bucătărie. Cartolina cu datele de contact de la Centrul pentru investigaţii al poliţiei, pliantul destinat victimelor, cu numărul de telefon capsat de el. Îşi puse înapoi carneţelul.
   - Nu, sigur că nu. O să verific cu agenţii care s-au ocupat de caz şi-o să fiu atent să nu le fi scăpat ceva.
   Mark miji ochii.
   - Ne-au întrebat dacă avem un număr de declaraţie.
   Undeva în străfundul stomacului, Murray simţi o senzaţie familiară.
   - De la celălalt caz - cel cu cartolina aniversară.
   La vremea la care Murray se ocupa de înregistrarea probelor, fuşerise un caz ale cărui urmări veniseră să-l bântuie în cele din urmă. Sergentul - un tip isteţ din Glasgow - îl strigase pe Murray la el în birou ca să-l întrebe de ce nu se făcuse nimic în legătură cu un caz „care mie mi se pare mai mult decât evident, băiete”, după care îl repartizase pe Murray rapid la brigada rutieră. Stătuse în ploaie, cu apa curgându-i pe caschetă, simţind cum i să făcea rău de la stomac. Era de trei săptămâni la post şi deja o încurcase. Asta să fi fost tot? Oare şeful său avea să-l dea afară pe motiv de incompetenţă?
   Nu era cazul, iar şeful său nu făcu una ca asta. Dar e posibil să se fi întâmplat aşa şi pentru că, din acel moment, Murray jurase să trateze fiecare victimă cu toată consideraţia pe care o merita şi să facă totul ca la carte.
   De data asta nu procedase la fel.
   - Nicio grijă, spuse el, pe cât de senin reuşi. O să lămuresc eu lucrurile la secţie.
   - Dar de ce nu avem un număr de reclamaţie? întrebă Anna, care luă copilul din leagăn şi se îndreptă spre Murray. Investigaţi lucrurile aşa cum trebuie, nu?
   Un „da” cu mâna pe inimă - doar metaforic; Murray a confirmat printr-o înclinare a capului.
   - Vă asigur că da.
   Mai bine decât dacă ar fi predat direct cazul către Departamentul pentru Investigaţii Criminale. Cu toate acestea, ghemul de nelinişte din stomacul lui nu dispăru şi se întrebă dacă nu cumva, chiar atunci, careva de la secţia de poliţie se întreba de ce oare Murray Mackenzie, un fost ofiţer de poliţie pensionat, care lucra acum ca civil la recepţia secţiei Lower Meads, ancheta o posibilă dublă omucidere.
   - De fapt, voiam să verific ceva, spuse Murray.
   Băgă mâna în buzunar după pliantul pe care Sarah îl găsise în agenda lui Caroline Johnson, ţinându-l deocamdată în mână.
   - Domnule Hemmings, nu i-aţi întâlnit niciodată pe părinţii Annei?
   - Corect. V-am spus asta şi ieri. Tocmai din cauza morţii lor a venit Anna la mine.
   - În regulă. Aşadar, când aţi întâlnit-o pe Anna, a fost prima oară când aţi auzit de... Murray căuta cuvântul potrivit, recunoscându-şi stângăcia în faţa Annei cu un zâmbet empatic... situaţia ei?
   - Da.
   În răspunsul lui Mark detectă o urmă de nerăbdare.
   Nerăbdare? Sau altceva? Ceva ce încerca să ascundă? Murray scoase pliantul.
   - Vă aparţine, domnule Hemmings?
   - Da, dar nu sunt sigur că înţeleg...
   Murray îi întinse pliantul, întorcându-l invers când făcu gestul.
   Curioasă, Anna se apropie să vadă scrisul de mână, care se observa clar pe spatele foii. Trase o singură dată aer în piept, apoi căpătă o expresie evident confuză.
   - E scrisul mamei.
   Murray spuse cu blândeţe:
   - L-am găsit în agenda mamei tale.
   Mark dădu să spună ceva, dar cuvintele nu păreau să-i iasă.
   Flutură pliantul.
   - Şi... ce-i cu asta? Nu ştiu de ce-l avea.
   - Se pare că avea o întâlnire cu dumneavoastră, domnule Hemmings.
   - O întâlnire? Mark, ce se-ntâmplă? Mama mea a fost... unul dintre pacienţii tăi?
   Anna făcu un pas în spate, distanţându-se în mod inconştient de pliant şi de tatăl copilului ei.
   - Nu! Dumnezeule, Anna! Ţi-am spus, nu ştiu de ce pliantul meu era printre lucrurile ei.
   - În regulă. Voiam doar să verific.
   Murray întinse mâna înapoi după pliant. Bărbatul mai tânăr ezită, apoi îl puse în palma deschisă a lui Murray cu o lipsă de direcţie atât de deliberată, încât Murray fu forţat să-l prindă înainte să cadă pe podea. Murray zâmbi politicos.
   - Atunci, eu vă las.
   Aprinde hârtia de turnesol şi stai deoparte, îşi spuse el în timp ce ieşea din casă. Mark Hemmings avea nişte explicaţii de dat.

Capitolul 24

Anna

   - Te-ai fi gândit că ştia ce s-a întâmplat aseară, nu?
   Mark începe din nou să cureţe masa, punând castroanele pentru cereale în maşina de spălat vase.
   - Nu ştie dreapta ce face stânga - e ridicol.
   Se apleacă să aranjeze iar vasele, stivuind ce se afla deja în maşina de spălat din seara precedentă. Îmi trece prin cap că trage de timp în mod deliberat, că evită intenţionat să mă privească.
   - Ai cunoscut-o pe mama?
   - Ce?
   Pune lingurile în suport. Una, două.
   - Mark, uită-te la mine!
   Se îndreaptă încet, ia un prosop de bucătărie şi se şterge tacticos pe mâini, apoi îl împătureşte şi-l pune înapoi pe blatul de bucătărie.
   - N-am întâlnit-o niciodată pe mama ta, Anna.
   Dacă eu şi Mark am fi fost împreună de 10 ani - dacă ne-am fi cunoscut în adolescenţă şi am fi crescut împreună - mi-aş da seama dacă minte. Dacă am fi trecut prin genul de încercări prin care trec alte cupluri - suişuri şi coborâşuri, despărţiri şi împăcări - aş şti dacă minte.
   Dacă l-aş cunoaşte mai bine...
   Nu pot citi nimic pe chipul lui, cu ochii nedezlipiţi de ai mei.
   - Dar a stabilit o întâlnire cu tine.
   - Mulţi oameni stabilesc întâlniri cu mine, Anna. Şi tu ai stabilit o întâlnire cu mine. Am împrăştiat pliante prin tot Eastbourne-ul, pentru numele lui Dumnezeu!
   Îşi desprinde privirea de la mine, se întoarce spre maşina de spălat vase, chiar dacă nu a mai rămas nimic de pus acolo.
   - Dar nu-ţi aminteşti să fi vorbit cu ea?
   - Nu. Uite, unii oameni stabilesc programări direct cu mine, alţii o fac prin Janice. E posibil să nu fi avut niciodată vreun fel de contact cu ea.
   Janice stă la recepţia din holul clădirii de birouri în care se află şi cabinetul lui Mark din Brighton, împreună cu o mulţime de alte firme mici care nu au nevoie - sau nu-şi permit - să aibă un spaţiu dedicat exclusiv lor sau angajaţi proprii. Ea se ocupă de agenda lor, primeşte clienţii şi răspunde la telefon, potrivindu-şi salutul în funcţie de ce linie telefonică este apelată la momentul respectiv.
   Centrul de înfrumuseţare Serenity, cu ce vă pot ajuta?
   Design interior Brighton, cu ce vă pot ajuta?
   - Important e că nu a venit niciodată la programare.
   - De unde ştii?
   Cuvintele parcă nu au tonul meu obişnuit. Sunt dure şi acuzatoare. Mark scoate un sunet de parcă dintr-un cauciuc ar scăpa dintr-odată aer: exasperat, iritat. E prima oară când ne certăm. De-adevăratelea, ca acum, răstindu-ne unul la altul, întorcându-ne ca să ne dăm ochii peste cap către un public invizibil, de parcă am încerca să invocăm un fel de sprijin.
   - Mi-aş fi amintit.
   - Dar nu ţi-ai amintit că a stabilit întâlnirea.
   Trece un timp înainte să răspundă.
   - Trebuie să fie în sistem. Janice aduce programările la zi pe măsură ce apar.
   - Aşadar, poţi să verifici?
   - Pot să verific.
   Îi întind telefonul mobil.
   Lasă să-i scape un râset scurt, lipsit de haz.
   - Vrei s-o fac chiar acum?
   Mă întreb dacă aşa e când crezi că te înşală soţul, dacă în genul acesta de persoană te transformi. Am devenit tipul de femeie pe care l-am dispreţuit întotdeauna: o cotoroanţă cu braţele încrucişate şi cu buzele strânse, pretinzând răspunsuri pe loc de la un bărbat care nu mi-a dat niciodată vreun motiv să mă îndoiesc de el.
   Şi totuşi, pliantul lui se afla în agenda mamei mele.
   Îşi caută prin contacte şi apelează numărul de la cabinet. Aud la celălalt capăt al firului glasul ca de cântec al lui Janice şi ştiu ce spune, chiar dacă nu pot să desluşesc cuvintele.
   Centrul de sănătate holistică, cu ce vă pot ajuta?
   - Janice, eu sunt. Te superi dacă te rog să verifici ceva în sistem? Miercuri, 16 noiembrie, anul trecut. La 2:30. Caroline Johnson.
   Bravada pe care am afişat-o cu un moment în urmă se transformă încet în incertitudine. Dacă Mark ar fi minţit, n-ar fi verificat chiar acum, în faţa mea. Ar fi spus că trebuie să vadă cum stau lucrurile la birou, sau că arhivele sale nu erau atât de detaliate. Dar nu minte.
   Ştiu că nu minte.
   - Şi nu a reprogramat?
   Îmi fac de lucru culegând de pe jos jucăriile Ritei şi punându-le în coş.
   - Mulţumesc, Janice. Cum arată următoarele zile? A anulat careva?
   Ascultă, apoi râde.
   - Înseamnă că nu avem nicio şansă de un Ajun liber, atunci.
   Îşi ia la revedere şi încheie convorbirea.
   Acum e rândul meu să-i evit privirea. Ridic un fazan de jucărie din care Rita a scos umplutura.
   - Îmi pare rău.
   - A fost înregistrată ca fiind o întâlnire la care nu s-a prezentat. Nu a făcut o altă programare.
   Mark traversează bucătăria şi vine în faţa mea, făcându-şi cu blândeţe degetele cârlig sub bărbia mea, pe care o ridică până când mă face să mă uit la el.
   - Nu am întâlnit-o niciodată, Anna. Aş fi vrut s-o fi făcut.
   Îl cred. De ce ar minţi?

Capitolul 25

Murray

   - Acum putem intra?
   Murray o strânse pe Sarah de mână.
   - Hai să mai facem o tură.
   Se plimbau în jurul reşedinţei Highfield, suficient de aproape pentru ca Sarah să poată atinge zidăria din cărămidă, ancorându-se în felul acesta de clădire.
   - Bine.
   Murray auzi cum i se precipită respiraţia. Sarah încerca să se grăbească - să termine odată cu plimbarea - dar el păstră acelaşi ritm pe care-l avuseseră şi la cele două ture anterioare în jurul clădirii. Se strădui cât putu să-i distragă atenţia.
   - Testamentul lui Tom Johnson stabilea că proprietatea casei îi revenea soţiei sale, împreună cu partea sa din companie şi cu toate bunurile lui, mai puţin o sută de mii de lire sterline, pe care i le-a lăsat Annei. Plata poliţei sale de asigurare de viaţă i-a revenit tot lui Caroline.
   - Chiar dacă a fost sinucidere?
   - Chiar şi aşa.
   Murray ştia acum mult mai multe decât şi-ar fi dorit despre asigurări de viaţă şi sinucideri. Majoritatea companiilor aveau o clauză în „caz de sinucideri” inclusă în poliţele lor, care presupunea că nu avea să fie făcută nicio plată în cazul în care poliţa fusese încheiată cu mai puţin de douăsprezece luni înainte să se petreacă nefericitul eveniment. Avea scopul de a-i împiedica pe oameni să se sinucidă pentru a scăpa de datorii, după cum îi explicase doamna amabilă de la Aviva atunci când Murray îi telefonase.
    Poliţa de asigurare a lui Tom Johnson fusese încheiată cu mulţi ani în urmă; plata către soţia lui fusese făcută de îndată ce-i fusese eliberat certificatul de deces.
   - Şi testamentul lui Caroline?
   Sarah urmărea încă linia zidului cu o mână, dar acum Murray vedea că avea palma deschisă şi degetele răsfirate pe cărămidă.
   Continuă să-i vorbească.
   - O mică sumă s-a dus către fina ei, un legat de 10 mii către un adăpost pentru animale din Cipru, iar restul către Anna.
   - Aşadar, Anna s-a ales cu o sumă frumuşică. Eşti sigur că nu ea le-a făcut felul la amândoi? întrebă Sarah şi-şi desprinse mâna de zid.
   - Şi şi-a trimis singură cartolina aniversară?
   Sarah se gândea.
   - Poate că a fost de la cineva care ştie că ea i-a omorât pe amândoi. Anna intră în panică şi aduce cartolina la poliţie pentru că asta ar face o persoană normală, care nu a ucis pe nimeni. Dublă cacealma.
   Murray zâmbi larg. Sarah era de departe mult mai plină de imaginaţie decât oricare dintre detectivii cu care lucrase el vreodată.
   - Ceva amprente?
   - Mai multe. Nish lucrează la asta chiar acum.
   După moartea lui Tom Johnson, din maşina sa fuseseră prelevate amprente şi fuseseră luate seturi eliminatorii de la fiica lui şi de la angajaţii de la Johnson’s Cars. Cartolina anonimă avea pe ea amprente complete aparţinând Annei şi unchiului ei Billy, care o rupsese bucăţi înainte ca Anna să-l poată opri, precum şi amprente parţiale care ar fi putut proveni de oriunde - inclusiv de la magazinul de unde fusese cumpărată cartolina. Niciuna dintre amprente nu se potrivise cu vreo înregistrare din baza de date naţională a poliţiei.
   La auzul numelui prietenei lor, Sarah se lumină la faţă. Mâna ei se relaxă puţin în a lui Murray.
   - Ce mai face Nish?
   - E bine. A întrebat de tine. A propus să luăm cina împreună când o să te simţi în stare.
   - Poate.
   Poate era un lucru bun. Poate era mai bine decât nu. A doua zi era Ajunul Crăciunului, iar consilierul lui Sarah, domnul Chaudhury, hotărâse că Sarah trebuia externată. Sarah nu era de aceeaşi părere.
   - Nu sunt bine, spusese ea, uitându-se cu îngrijorare la mânecile ei zdrenţuite.
   Oamenilor care se proclamă cunoscători în probleme de sănătate mintală le place să le compare pe acestea cu afecţiuni fizice.
   - Dacă Sarah şi-ar fi rupt piciorul, am fi fost de acord cu toţii că trebuie să se vindece, îi spusese lui Murray şeful său, când Murray îşi ceruse scuze pentru că-şi luase ceva timp liber ca să se ocupe de soţia sa.
    Căsuţa diversităţii fusese bifată în mod corespunzător.
   Doar că nu era vorba de un afurisit de picior rupt. Un picior rupt poate fi reparat. Radiografii, ghips, poate o tijă metalică. Câteva săptămâni de purtat cârje. Odihnă, fizioterapie. Şi apoi - ce? Poate un junghi ciudat, dar piciorul ar fi fost vindecat. Ar fi fost mai bine.
   Sigur, s-ar fi putut rupe mai repede data următoare când ai fi căzut pe pe bicicletă, sau ai fi călcat greşit pe vreo treaptă şi te-ai fi împiedicat, dar nu ar fi pocnit pur şi simplu spontan. Nu ar fi îngheţat de groază la ideea că trebuie să deschizi uşa şi nici nu s-ar fi făcut bucăţi dacă cineva ţi-ar fi şoptit ceva la ureche.
   Tulburarea de personalitate borderline nu era la fel ca un picior rupt.
   Nu, Sarah nu era bine. Şi nici nu avea să fie vreodată.
   - Sarah, tulburarea de personalitate borderline nu este ceva ce vom putea vindeca, spusese Chaudhury, al cărui accent de Oxford era dublat de o pronunţie nazală din zona Birmingham. Ştii asta. Ştii mai multe despre boala ta decât oricine altcineva. Dar o ţii bine sub control şi vei continua să faci la fel şi acasă.
   - Vreau să stau aici, răspunse Sarah cu faţa schimonosită de lacrimi; părea mai degrabă un copil căruia îi este dor de casă decât o femeie de 58 de ani. Nu-mi place acasă. Aici sunt în siguranţă.
   Murray arborase un zâmbet, ca să ascundă junghiul din partea dreaptă pe care îl simţea în stomac. Domnul Chadhury rămăsese neclintit.
   - O să fii în siguranţă şi acasă. Pentru că în ultimele zile nu noi am fost cei care ţi-am oferit siguranţă.
   Făcu o pauză şi se aplecă spre Sarah, arătând cu degetele către ea.
   - Tu eşti cea care a făcut asta. O să continuăm cu întâlnirile noastre zilnice, apoi o să trecem la şedinţe săptămânale. Paşi mici. Principala prioritate este să te ducem înapoi acasă, la soţul tău.
   Murray aşteptă să-şi facă apariţia şi junghiul din partea stângă.
   Dar Sarah dădu uşor din cap şi fu de acord, nu fără reticenţă, că a doua zi avea să plece acasă. Şi apoi îl surprinse pe Murray fiind de acord să iasă la o plimbare.
   Murray se opri.
   - Aşa, cu asta am făcut trei.
   Sarah părea uşurată să vadă din nou uşa de la intrare, odată ce toate cele trei ture de clădire fură încheiate.
   - Vin să te iau mâine-dimineaţă, da?
   Femeia se încruntă.
   - Mâine-dimineaţă avem sesiunea de grup.
   - Atunci vin la prânz.
   - Bine.
   Murray o sărută şi o luă pe alee spre parcare. La jumătatea drumului, se întoarse să-i facă cu mâna, dar Sarah intrase deja înăuntru.
   Murray îşi petrecu următoarea oră curăţând ceea ce era deja o casă foarte ordonată, pregătindu-se pentru întoarcerea lui Sarah.
   Schimbă aşternuturile din dormitorul lor şi făcu şi patul din dormitorul de oaspeţi, punând flori în ambele camere, în cazul în care ar fi vrut să fie singură. Când totul strălucea de curăţenie, se urcă în maşină şi plecă la serviciu.
   Faptul că Diane Brent-Taylor - martorul care sunase la poliţie să anunţe sinuciderea lui Tom Johnson – nu participase la anchetă îl deranja pe Murray. Femeia pretinsese că se afla pe plajă în acea dimineaţă cu amantul ei şi că nu-şi putea asuma riscul ca soţul ei să afle unde fusese. Cei de la Investigaţii Criminale încercaseră de câteva ori s-o convingă, dar fără succes.
    Nu aveau datele ei de contact - doar un număr de telefon mobil - iar când acesta fusese scos din uz, renunţaseră. La urma urmelor, era o investigaţie a unei sinucideri. Nu o crimă. Cel puţin nu la momentul acela.
   Murray nu avea de gând să renunţe.
   Erau destule persoane cu numele Taylor sau Brent în computerele cu baza de date a poliţiei şi în arhiva electronică, dar nicio Diane Brent-Taylor. Murray nu avu prea mult succes nici cu platformele cu acces public - Facebook, Twitter, LinkedIn - deşi era primul care trebuia să fie de acord cu faptul că nu era tocmai un expert în domeniu. Punctul lui forte era soluţionarea problemelor prin metode mai puţin ortodoxe. Bătu darabana cu degetele pe birou, apoi îşi reîncepu căutările, de data asta punând o foaie nouă de hârtie lângă tastatură. Exista, fără îndoială, un sistem care ar fi făcut treaba asta mult mai repede, dar hârtia şi stiloul nu-l dezamăgiseră niciodată pe Murray până atunci. În plus, dacă ar fi făcut o astfel de solicitare celor de la departamentul de IT, ar fi ridicat destule semne de întrebare la care nu voia să răspundă încă.
   Pe partea stângă a foii, notă toate adresele celor cu numele Brent aflaţi într-o rază de 40 de kilometri de Eastbourne. Dacă era nevoie să-şi lărgească zona de căutare, avea s-o facă, dar deocamdată pleca de la premisa că martorul fusese localnic. Apoi, Murray începu o listă nouă cu toate adresele persoanelor care purtau numele Taylor.
   Trecu jumătate de oră până când avu o potrivire.
   Bingo.
   24 Burlington Close, Newhaven. Locuinţa unui domn Gareth Taylor şi a unei doamne Diane Brent.
   Murray privi în sus cu un zâmbet larg pe faţă. Singura persoană de acolo care să-l vadă era John, colegul morocănos al lui Murray, care afişase un aer confuz când îl văzuse apărând la serviciu cu o oră în urmă.
   - Credeam că eşti în concediu până de Anul Nou?
   - Mai am câteva completări de făcut la raportul de autoevaluare.
   John păru şi mai confuz. Nimeni nu lucra din proprie iniţiativă la raportul de autoevaluare, exceptând cazul în care căuta o nouă slujbă sau ţintea vreo promovare. Cât despre a face aşa ceva în timpul liber...
   Acum John se uita la Murray cu şi mai multă uimire.
   - N-am mai văzut pe nimeni aşa de fericit că lucrează la raportul de autoevaluare.
   - Îmi place ceea ce fac, atâta tot, John. Murray ieşi fluierând din secţia de poliţie.
   24 Burlington Close era o liniştită străduţă înfundată care pornea din Southwitch Avenue în Newhaven, la jumătatea distanţei dintre Eastbourne şi Brighton. Murray aşteptă un moment înainte să sune la uşă, observând cu atenţie ghivecele îngrijite cu flori din jurul intrării şi semnul „nu sunaţi fără programare” pus pe fereastra îngheţată.
    O umbră se îndreptă spre el când se întinse către soneria de plastic alb şi-şi dădu seama că doamna Brent-Taylor trebuie să-l fi văzut când trăsese maşina pe alee şi aştepta deja în hol. Deschise uşa înainte ca primul zăngănit al clopoţelului să se stingă. Un câine lătră de undeva din casă.
   Murray se prezentă.
   - Anchetez un caz cu care cred că aveţi o legătură. Pot să intru?
   Doamna Brent-Taylor miji ochii.
   - Trebuie să mă pregătesc să plec la fiica mea. E rândul ei să găzduiască masa de Crăciun.
   - Nu durează mult.
   Femeia făcu un pas în spate din pragul uşii.
   - Nu vă pot oferi decât jumătate de oră.
   Cât despre felul în care fusese întâmpinat, Murray avusese parte şi de experienţe mai neplăcute. Zâmbi şi-i întinse mâna femeii într-un fel care făcea imposibil un refuz. Femeia se uită de jur împrejur, de parcă vecinii ei începuseră deja să comenteze.
   - Mai bine aţi intra.
   Holul era îngust şi întunecat. Erau acolo un stand pentru umbrele şi două perechi de pantofi pe jos şi un panou de plută pe care Murray văzu tot felul de pliante şi notiţe prinse cu ace. Ceva îi atrase atenţia când trecu pe lângă tăbliţă, dar fu ghidat mai departe, către interiorul casei.
   La început fu nedumerit când i se indică un rând de scări, dar se lămuri când ajunse sus şi descoperi un spaţiu deschis, o cameră de zi cu ferestre înalte cât toată încăperea, care dădeau spre mare.
   - Oau!
   Diane Brent-Taylor apăru în capul scărilor la un minut după Murray. Părea puţin înmuiată de complimentul lui, umbra unui zâmbet apărându-i în colţurile gurii.
   - Sunt foarte norocoasă.
   - Locuiţi aici de multă vreme?
   - Se fac 26 de ani în martie. Dacă mă mut acum, va fi într-un bungalow.
   Făcu semn către o canapea de culoare muştar şi se aşeză pe scaunul de lângă ea. Se cufundă în el expirând zgomotos.
   Murray ezită. Pe drumul către casa femeii, îşi rafinase interogatoriul, începând cu identitatea amantului doamnei Brent-Taylor. La urma urmelor, era pe deplin posibil ca doamna Brent-Taylor să fi refuzat să dea o declaraţie nu doar din dorinţa de a fi ascuns activitatea sa extraconjugală, ci şi pentru că ea - sau amantul ei - ar fi putut fi implicaţi în moartea lui Tom Johnson. Oare proteja ea pe cineva?
   Dar acum lui Murray i se părea că era pe picior greşit.
   Doamna Brent-Taylor avea spre 80 de ani. Poate chiar trecuse de această vârstă. Purta genul acela de pantaloni pe care mama lui i-ar fi caracterizat drept „de cerşetor”, combinaţi cu o bluză cu un model mult mai vesel decât persoana care o îmbrăcase.
   Părul ei cu reflexe albăstrii era aranjat în bucle rigide, aproape de cap, iar unghiile erau pictate într-un corai-deschis.
   Era, desigur, posibil ca doamna Brent-Taylor să fi avut un amant.
   Dar ţinând cont de cât de mult îi luase să urce scările şi de bastonul pe care Murray îl zărise proptit în spatele fotoliului, acum poliţistului i se părea puţin probabil ca femeia să se furişeze de colo-colo pe la Beachy Head împreună cu el.
   - Hmmm, soţul dumneavoastră este acasă?
   - Sunt văduvă.
   - Îmi pare rău. De curând?
   - În septembrie s-au făcut 5 ani. Pot să vă întreb despre ce este vorba?
   Devenea din ce în ce mai limpede că ori Murray încurcase casa, ori... Era o singură modalitate prin care putea să afle.
   - Doamnă Brent-Taylor, numele Tom şi Caroline Johnson vă spun ceva?
   Femeia se încruntă.
   - Ar trebui?
   - Tom Johnson a murit la Beachy Head pe 18 mai, anul trecut. Soţia lui, Caroline, a murit în exact acelaşi loc pe 21 decembrie.
   - Sinucidere? întrebă femeia şi luă tăcerea lui Murray ca pe o confirmare. Ce îngrozitor!
   - Moartea lui Tom Johnson a fost raportată la poliţie de un martor care s-a prezentat cu numele dumneavoastră.
   - Cu numele meu?
   - Diane Brent-Taylor.
   - Ei bine, nu am fost eu. Adică, am fost la Beachy Head, desigur - am trăit în zona aceea toată viaţa mea - dar n-am văzut niciodată pe nimeni sărind. Slavă Domnului! murmură ea ultimele cuvinte mai mult pentru sine.
    Care ar fi fost şansele să existe două persoane cu numele Diane Brent-Taylor în zona Eastbourne?
   - E un nume neobişnuit.
   - De fapt nu este un nume dublu, ştiţi, spuse defensiv doamna Brent-Taylor. Soţului meu îi plăcea cum sună numele noastre împreună. Zicea că dădeau bine pe terenul de golf.
   - În regulă.
   Murray se îmbărbătă. Era clar că azi umblase după potcoave de cai morţi, dar nu şi-ar fi făcut meseria cum trebuia dacă n-ar fi bifat toate variantele posibile.
   - Aşadar, doar ca să lămurim lucrurile, în mod cert n-aţi sunat dumneavoastră la 999 pe 18 mai 2016, raportând că aţi văzut un bărbat care s-a aruncat de pe stânci la Beachy Head.
   Doamna Brent-Taylor miji ochii.
   - Poate că nu mai sunt în putere, tinere, dar sunt încă în deplinătatea facultăţilor mintale.
   Murray aproape că se strădui să nu fie tentat să-i mulţumească pentru complimentul ieşit din tipare.
   - Un ultim lucru - şi-mi cer scuze dacă par impertinent - e posibil ca pe data de 18 mai să vă fi aflat la Beachy Head împreună cu soţul altei persoane?
   În câteva secunde, Murray se trezi stând în faţa casei de la numărul 24 Burlington Close, cu uşa trântită ferm în nas. Ce-i drept, îşi spuse el, Diane Brent-Taylor se mişca destul de repede când voia.

Capitolul 26

Anna

   Picioarele mele scot un zgomot plăcut pe asfaltul ud când alerg.
   Pantofii mei de sport îmi par ciudaţi după ce şi-au petrecut aproape un an în dulapul de sub scară, colanţii mă strâng în dreptul cărnii moi de sub talie, dar mişcarea îmi face bine. În lipsa unei rutine în ultima vreme, mi-am uitat căştile, dar sunetul propriei mele respiraţii ritmice este hipnotizant. Reconfortant.
   Joan, mama lui Mark, a venit în vizită de Crăciun şi, de îndată ce a sosit, în dimineaţa aceasta devreme, ea şi Mark aproape că m-au încolţit s-o las s-o scoată ea pe Ella la plimbare.
   - O să fie o ocazie bună pentru ea să se obişnuiască cu mine.
   - O mică pauză o să-ţi prindă bine, iubito.
   - Şi să nu îndrăzneşti să te apuci să faci treabă prin casă. Stai cu picioarele-n sus şi citeşte o revistă.
   - Culcă-te la loc, dacă vrei.
   Fără prea multă tragere de inimă, i-am pregătit geanta de scutece Ellei şi laptele praf, i-am dat lui Joan o listă cu instrucţiuni pe care eram convinsă că avea să le ignore şi m-am plimbat prin casă, căutând fantome.
   Casa era prea tăcută, iar fantomele, doar în capul meu. M-am adus singură în pragul nebuniei adulmecând aerul în căutare de parfum de iasomie; strângând ochii într-un efort de a auzi mai bine voci care nu erau acolo. În niciun caz nu puteam să dorm sau măcar să stau puţin liniştită cu o revistă, aşa că m-am dus sus să mă îmbrac cu echipamentul pentru alergat. La etaj era mai întuneric decât de obicei, placa de lemn din dreptul ferestrei de la camera copilului blocând lumina.
   Alerg pe lângă un şir de magazine, cu lumini colorate atârnând ca nişte ghirlande de-a lungul străzii.
   Mâine este Crăciunul. Aş vrea să mă duc în seara asta la culcare şi să mă trezesc pe 26 decembrie. Anul trecut pe vremea asta, mama murise deja de patru zile. N-am mai sărbătorit Crăciunul. Nimeni nici măcar nu s-a prefăcut că încearcă. Anul acesta greutatea aşteptărilor apasă cu putere pe umerii mei. Primul ciorăpel pentru cadouri al Ellei, prima oară când va sta pe genunchii Moşului.
   Primul nostru Crăciun ca o familie. Ne construim amintiri, dar fiecare dintre ele este dulce-amară.
   - Chiar trebuie să te duci la serviciu astăzi? l-am întrebat pe Mark de dimineaţă.
   - Îmi pare rău, Crăciunul este o perioadă dificilă pentru mulţi oameni.
   Aşa e, aş fi vrut să spun. Pentru mine, de exemplu.
   Simt cum îmi ard plămânii, deşi nu am alergat mai mult de 1 kilometru şi ceva. Cu 2 ani în urmă, am parcurs Great South Run; acum nu-mi imaginez nici măcar cum ar fi să ajung până la plajă fără să mă prăbuşesc.
   Strada principală este înţesată de cumpărători stresaţi care caută cadouri de ultim moment. O iau pe carosabil, ca să evit coada de la măcelărie, unde clienţii şerpuiesc de-a lungul trotuarului în aşteptarea curcanilor şi a cârnaţilor.
   Nu am fost atentă la traseu, dar, când dau colţul, văd Johnson’s Cars la capătul străzii. Ritmul meu slăbeşte. Îmi pun o mână pe junghiul puternic pe care-l simt într-o parte.
   În Ajunul Crăciunului, mama şi tata închideau întotdeauna showroomul la ora prânzului. Încuiau uşile şi adunau toţi angajaţii, iar eu umpleam pahare lipicioase cu vin fiert, în timp ce tata şi unchiul Billy împărţeau cecurile cu primele de Crăciun, iar melodia I Wish It Could Be Christmas Everyday se auzea în boxe.
   Aş putea să mă întorc. S-o iau pe străduţa paralelă din stânga şi să alerg înapoi până acasă. Să mi-i scot din minte pentru încă vreo câteva ore pe mama, pe tata, ancheta poliţiei şi geamul spart de la camera copilului.
   Aş putea.
   Dar nu o fac.
   - Aleargă, Annie, aleargă!
   Billy traversează din faţă. Dă din mâini ca şi cum ar sprinta, iar eu râd pentru că arată caraghios, dar lui nu-i pasă. Se opreşte la câţiva paşi de mine şi face câteva sărituri înainte să se oprească brusc.
   - Sper ca băieţii să nu pună chestia asta pe YouTube, spune el şi se şterge cu dosul palmei pe frunte. Isuse, n-am mai făcut aşa ceva de când era la modă Green Goddess.
   - Poate c-ar trebui. YouTube? întreb eu şi mă întind, simţind cum îmi ard muşchii coapselor când fandez.
   - Televiziune cu circuit închis, spune Billy şi face un semn arătând peste tot în jurul nostru. Înainte erau false, doar de decor, dar acum compania de asigurări a insistat să avem camere adevărate. Şi dispozitive de urmărire pe maşini după ce...
   Se întrerupe, înroşindu-se. După ce doi dintre partenerii de la firmă au şters-o cu maşini noi-nouţe, pe care le-au abandonat în parcarea de la Beachy Head.
   - Billy, cineva a aruncat o cărămidă prin geamul de la camera Ellei aseară, după ce ai plecat.
   - O cărămidă?
   Un cuplu care se plimbă de colo-colo prin curte ridică ochii spre noi, aşa că Billy coboară vocea.
   - Isuse... Ella e bine?
   - Era încă jos, cu noi. Deocamdată doarme cu noi oricum, dar am fi putut s-o schimbăm chiar atunci sau s-o fi pus să tragă un pui de somn sau... nu mai are sens să ne gândim la asta. Poliţia a venit imediat.
   - Şi cred că vor fi în stare să afle cine a făcut asta?
   - Ştii cum sunt. „O să ne străduim, domnişoară Johnson”.
   Billy scoate un sunet exprimând nemulţumire.
   - Mi-e teamă, Billy. Cred că mama şi tata au fost ucişi şi mai cred că oricine a făcut asta vrea să ne oprească să descoperim mai multe. Nu ştiu ce să fac.
   Vocea mi se frânge, iar unchiul Billy desface larg braţele şi mă cuprinde într-o îmbrăţişare ca un urs.
   - Annie, draga mea, te chinui singură.
   Mă desprind de el.
   - Crezi că eu sunt de vină?
   - Poliţia a anchetat moartea părinţilor tăi - au spus că a fost vorba de sinucidere.
   - S-au înşelat.
   Ne uităm unul la altul timp de câteva secunde. Billy dă încet din cap.
   - Atunci sper că ştiu ce fac de data asta.
   Arăt către un Porsche Boxster negru, care ocupă locul de onoare în curte.
   - Drăguţă maşină.
   - Am preluat-o ieri. Nu e perioada potrivită pentru aşa ceva, desigur - probabil că n-o să se dea până la primăvară - dar sper că va atrage nehotărâţii.
   Are o privire îngrijorată.
   - Cât de gravă e situaţia, unchiule Billy?
   Pentru o bună bucată de vreme, nu spune nimic, apoi, în cele din urmă, vorbeşte, cu ochii lipiţi de Porsche.
   - E rău.
   - Banii pe care ţi i-a lăsat tata...
   - S-au dus, râde Billy amar. Au rezolvat descoperirea de cont, dar nimic din împrumut.
   - Ce împrumut?
   Tăcere, din nou.
   - Billy, ce împrumut?
   De data asta se uită la mine.
   - Tatăl tău a contractat un împrumut pentru firmă. Comerţul a mers prost o vreme, dar noi ne-am descurcat binişor. Trebuie să accepţi şi părţile mai puţin bune în genul acesta de business. Dar Tom voia să reamenajeze spaţiul. Să-i facă pe agenţi să folosească iPaduri în loc de clipboarduri; să aranjeze curtea din faţă. Ne-am certat pe tema asta. Până să-mi dau seama, banii erau deja în cont. Tatăl tău a mers mai departe şi a făcut împrumutul oricum.
   - Of, Billy...
   - Am rămas în urmă cu plata ratelor şi apoi... Billy se opreşte, dar aud restul poveştii în mintea mea. Apoi tatăl tău şi-a făcut felul şi m-a lăsat pe mine cu datoria.
   Pentru prima dată în ultimele nouăsprezece luni, sinuciderea tatălui meu pare să aibă o logică.
   - De ce nu mi-ai spus despre asta mai înainte?
   Billy nu-mi răspunde.
   - Cât este împrumutul? O să-l plătesc eu.
   - Nu iau bani de la tine, Annie.
   - Sunt banii lui tata. E corect să-i ai tu.
   Billy se întoarce ca să fie cu faţa complet spre mine. Îşi pune ambele mâini pe umerii mei şi mă ţintuieşte bine locului.
   - Prima regulă în afaceri, Annie: ţine banii firmei separat de banii personali.
   - Dar sunt unul dintre directori! Dacă vreau să salvez compania...
   - Nu aşa funcţionează lucrurile, Anna. O firmă trebuie să stea pe picioarele ei, iar dacă nu poate... ei bine, atunci trebuie să iasă de pe piaţă. Îmi întrerupe încercarea de a-l contrazice. Şi-acum, ce zici de un test drive? spune el şi arată spre Boxster; conversaţia noastră s-a încheiat.
   Am învăţat să conduc pe un Ford Escort („Începe cu ceva rezonabil, Anna”), dar, odată ce mi-am luat permisul de conducere, n-am mai avut limite. În schimbul faptului că parcam maşinile clienţilor în fiecare weekend, puteam să împrumut maşini din parcarea firmei, ştiind că riscam să-i înfurii zdravăn pe tata şi pe unchiul Billy dacă nu le returnam în cele mai bune condiţii. N-am avut niciodată pasiunea pentru viteză a mamei, dar am învăţat să mă descurc binişor şi cu maşini rapide.
   - S-a făcut.
   Carosabilul ud face ca spatele Boxsterul să derapeze uşor în curbe. Mă îndrept în afara oraşului, ca să văd ce poate maşina.
   Zâmbesc larg către Billy, bucurându-mă de libertatea pe care ţi-o dă o maşină fără scaun pentru copil pe bancheta din spate. Sesizez o privire îngrijorată pe faţa lui.
   - Nu am decât vreo sută de kilometri la oră.
   Şi apoi îmi dau seama că nu viteza este cea care-l îngrijorează pe Billy, ci indicatorul către Beachy Head. Nu m-am gândit încotro o luăm; m-am bucurat de reacţia unui motor serios şi a unui volan care tresare ca o fiinţă vie sub mâinile mele.
   - Îmi pare rău, n-am făcut-o cu intenţie.
   Billy n-a mai fost la Beachy Head de când au murit mama şi tata.
   Când are vreun test drive, duce clienţii în cealaltă direcţie, către Bexhill şi Hastings. Arunc o privire cu colţul ochiului şi văd că obrazul îi este palid şi ridat. Îmi iau piciorul de pe acceleraţie, dar nu întorc.
   - Nu vrei să facem o plimbare? Să păstrăm un moment de reculegere.
   - Of, Annie, drăguţo, nu ştiu...
   - Te rog, unchiule Billy. Nu vreau să mă duc acolo singură.
   Se lasă o tăcere grea, apoi e de acord.
   Conduc până la parcarea în care mama şi tata şi-au lăsat maşinile.
   Nu e nevoie să caut fantome pe-aici; sunt peste tot în jurul nostru.
   Cărarea pe care au străbătut-o, indicatoarele pe lângă care au trecut.
   Ultima oară am fost aici de ziua mamei, simţindu-mă mai aproape de ea aici decât în colţul din cimitir unde două plăcuţe funerare marchează vieţile părinţilor mei. Stâncile arată la fel, dar întrebările din mintea mea sunt altele. Nu mă mai întreb „de ce”, ci „oare cine”. Cu cine o fi fost mama în ziua aceea? Ce făcea tata aici?
   Sinucidere? Mai gândeşte-te.
   - Eşti bine?
   Billy dă din cap hotărât.
   Încui maşina şi-l iau de braţ. Se relaxează puţin şi mergem spre marginea stâncilor. Ne concentrăm pe vremurile bune, îmi spun.
   - Îţi aduci aminte când tu şi tata v-aţi îmbrăcat ca cei doi Krankies la petrecerea de vară?
   Billy râde.
   - Ne-am contrazis care dintre noi să fie Wee Jimmy. Şi am câştigat, pentru că eram ăla mai mic de statură, pe-atunci...
   - După care v-aţi supărat şi v-aţi mai certat o tură.
   Izbucnim în râs la amintirea cu Wee Jimmy şi tata rostogolindu-se pe podeaua showroomului. Tata şi unchiul Billy se certau în felul în care doar fraţii se ceartă: aprig şi furios şi terminau de îndată ce începeau.
   Rămânem amândoi tăcuţi în timp ce ne plimbăm, o tăcere întreruptă din când în când de câte un bufnit vesel pe măsură ce Billy îşi reaminteşte seara cu povestea celor doi Krankies. Mă strânge de braţ.
   - Mulţumesc că m-ai convins să vin aici. Era şi timpul să înfrunt situaţia.
   Acum stăm pe culmea stâncii, la o distanţă sigură de margine.
   Niciunul dintre noi nu are îmbrăcămintea potrivită, iar ploaia bate din toate direcţiile, făcându-mi fleaşcă jacheta pentru alergat.
   Departe pe mare,o mică ambarcaţiune cu pânzele roşii taie apa cenuşie şi învolburată. Mă gândesc la mama, stând în acelaşi loc în care ne aflăm noi acum. O fi fost speriată? Sau se afla aici cu cineva în care avea încredere? Cineva pe care-l considera prieten. Poate chiar un amant - chiar dacă gândul acesta îmi provoacă greaţă. E posibil ca mama să fi avut o aventură?
   - Crezi că ştia?
   Billy nu zice nimic.
   - Când a venit aici sus. Crezi că ştia că avea să moară?
   - Anna, nu începe.
   Billy o ia înapoi spre parcare.
   Alerg să-l prind din urmă.
   - Nu vrei să afli ce s-a întâmplat cu adevărat?
   - Nu. Dă-mi cheile - conduc eu înapoi.
   Ploaia i-a lipit lui Billy părul de cap. Întinde mâinile, dar eu rămân locului, sfidătoare, cu cheile între noi.
   - Nu înţelegi? Dacă mama şi tata au fost omorâţi, asta schimbă totul. Înseamnă că nu ne-au părăsit; că nu au renunţat la viaţă. Poliţia îl va căuta pe cel care i-a ucis. O să găsească nişte răspunsuri pentru noi, Billy!
................................................