Lasă-mă să mint, Clare Mackintosh

 ............................................

7.

              Apartamentul lui Mark este mult diferit faţă de ceea ce-mi aminteam. Canapeaua din piele este ruptă şi zgâriată - umplutura explodând dintr-unul din braţe - şi se văd urme de arsuri făcute de ţigară peste tot pe podea. Bucătăria a fost curăţată de tot gunoiul lăsat în urmă de foştii chiriaşi, dar mirosul a rămas încă acolo. Îl simt în fundul gâtului.

   În faţa canapelei sunt două fotolii. Ambele sunt murdare. Unul este acoperit cu ceva ce ar putea fi vopsea. Păturile moi de lână pe care Mark le ţinea împăturite pe spătarul fiecărui fotoliu sunt făcute grămadă pe celălalt.
   Rămânem în mijlocul încăperii. Aştept ca ea să-mi dea vreo instrucţiune, să spună ceva - orice - dar mama pur şi simplu stă acolo fără să zică nimic.
   Deci nu ştie ce să facă.
   N-are nici cea mai vagă idee ce sa facă cu noi, acum că ne are aici.
   Cumva, găsesc gândul acesta mai înspăimântător decât dacă aş şti că toate astea fac parte dintr-un plan elaborat. Orice se poate întâmpla.
   Ar putea face orice.
   - Dă-mi fetiţa!
   Acum ţine arma cu ambele mâini, strânse împreună ca într-un fel de parodie pentru rugăciune.
   Dau din cap că nu.
   - Nu!
   O ţin pe Ella atât de strâns, că cea mică lasă să-i scape un ţipăt.
   - Nu ţi-o dau.
   - Dă-mi-o!
   E isterică. Aş vrea să cred c-o va auzi cineva, că va bate la uşă şi va întreba dacă totul este în regulă, dar petrecerea de alături se aude bubuind prin pereţi şi cred că nici dacă aş ţipa n-ar veni nimeni să mă ajute.
   - Pune-o pe fotoliu, apoi treci în partea cealaltă a camerei.
   Dacă mă împuşcă, Ella nu va mai avea pe nimeni care s-o salveze din situaţia asta. Trebuie să rămân în viaţă.
   Încet, mă duc spre fotoliu şi o aşez pe Ella pe grămada de pături moi. Fetiţa clipeşte la mine şi eu încerc să-i zâmbesc, chiar dacă mă doare atât de tare s-o las din braţe.
   - Acum, mişcă!
   Simt cum mă împunge din nou cu ţeava pistolului.
   Mă supun, fără să-mi iau ochii de la Ella, în timp ce mama o ridică şi o strânge la piept. Încearcă s-o liniştească cu şoapte ce au rolul s-o calmeze, o leagănă ridicându-se în vârful degetelor de la picioare, în sus şi-n jos. Ar putea trece drept o bunică devotată dacă n-ar fi pistolul care-i atârnă în mâna cealaltă.
   - Tu l-ai omorât pe tata.
   Încă nu-mi vine să cred.
   Se uită la mine de parcă a uitat că sunt şi eu acolo. Se plimbă dintr-o parte a încăperii în alta - înainte şi-napoi, înainte şi-napoi - dar nu mi-e limpede dacă o face ca s-o liniştească pe Ella sau pe ea însăşi.
   - A fost un accident. A... căzut. S-a lovit de blatul din bucătărie.
   Îmi acopăr gura cu mâinile, înăbuşind ţipătul care mi se formează în gât la gândul tatălui meu întins pe podeaua din bucătărie.
   - Era... era beat?
   Nu schimbă cu nimic lucrurile, dar caut motive, încercând să înţeleg cum de eu şi fetiţa mea am fost luate prizoniere în acest apartament.
   - Beat?
   Mama pare confuză pe moment, apoi se întoarce spre mine şi pot să-i văd faţa. Când vorbeşte, încearcă să nu plângă.
   - Nu, nu era beat. Eu eram.
   Se întoarce din nou cu spatele.
   - M-am schimbat, Anna. Nu mai sunt persoana care eram pe-atunci. Acea persoană a murit - aşa cum aţi crezut cu toţii. Am avut ocazia s-o iau de la început; să nu mai fac greşelile pe care le-am făcut în trecut. Să nu mai rănesc pe nimeni.
   - Şi asta numeşti tu a nu mai răni pe nimeni?
   - Asta a fost o greşeală.
   Un accident. O greşeală. Capul mi se învârte de la câte minciuni a spus, iar dacă acesta este adevărul, nu sunt sigură că vreau să-l aud.
   - Dă-ne drumul.
   - Nu pot să fac asta.
   - Ba poţi, mamă. Ai spus-o tu însăţi: toate astea au fost o mare greşeală. Dă-mi-o pe Ella, lasă arma şi lasă-ne să plecăm. Nu-mi pasă ce faci după aceea - doar lasă-ne să plecăm.
   - Or să mă bage la închisoare.
   Nu spun nimic.
   - A fost un accident! L-am lovit, mi-am pierdut cumpătul. N-am vrut să dau în el. A alunecat şi...
   Lacrimile i se scurg de pe faţă şi-i cad pe pulover. Are un aer nefericit şi, în ciuda a ceea ce simt - în ciuda a tot ceea ce-a făcut - văd cum mă înmoi. O cred când spune că lucrurile n-ar fi trebuit să ajungă vreodată în punctul acesta. Cine ar vrea să se întâmple aşa ceva?
   - Atunci spune-le celor de la poliţie asta. Fii cinstită. E tot ce poţi să faci.
   Încerc să rămân calmă, dar, când mă aude pomenind de poliţie, ochii i se măresc şi începe să dea din nou ture prin încăpere, chiar mai repede şi mai agitată decât la început. Deschide uşile culisante de la balcon şi un val de aer rece pătrunde înăuntru. De pe stradă se aud strigăte vesele - la 7 etaje sub noi - şi muzică din toate părţile. Îmi bate inima cu putere şi dintr-odată îmi simt palmele umede şi fierbinţi, în ciuda uşilor deschise.
   - Mamă, treci înapoi înăuntru.
   Iese pe balcon.
   - Mamă - dă-mi-o pe Ella, spun, încercând să păstrez un ton calm.
   Spaţiul exterior e mic - construit mai degrabă pentru fumat o ţigară decât pentru făcut un grătar - şi e protejat de un perete de sticlă ranforsată.
   Mama traversează balconul. Se uită în jos şi nici măcar nu mai ştiu ce strig la ea, doar că îmi ţâşnesc cuvintele din gură şi nu au niciun efect, pentru că mama se holbează în jos spre stradă, cu spaimă pe chip. Ella e prinsă strâns în braţele ei, dar atât de aproape de margine, atât de aproape...
   - Mamă, dă-mi-o pe Ella!
   Mă mişc încet spre ea, pas cu pas. Pe urmele paşilor bunicii.
   - Nu vrei să-i faci rău. E doar un bebeluş.
   Mama se întoarce. Vocea îi este atât de stinsă, că trebuie să mă chinui s-o aud pe fundalul oraşului zgomotos de sub noi.
   - Nu ştiu ce să fac.
   Încet, i-o iau pe Ella, rezistând impulsului de a o smulge şi de a fugi să mă baricadez în altă cameră. Mama nu se opune şi îmi ţin respiraţia în timp ce mă întind către mâna ei. Trebuie să-şi dea seama că povestea asta trebuie să se termine.
   - Acum dă-mi arma.
   E ca şi cum aş rupe o vrajă. Dintr-odată, ochii ei se opresc asupra mea, de parcă tocmai şi-ar fi amintit că sunt şi eu acolo. Strânge şi mai bine arma şi se trage în spate, dar mâna mea i-a cuprins deja încheietura şi, deşi sunt îngrozită, nu-i pot da drumul.
   Îndepărtez arma din dreptul meu - din dreptul nostru - spre cerul nopţii, dar ea încearcă să se întoarcă spre apartament şi amândouă folosim toată forţa pe care o avem. Ne îmbrâncim ca doi copii care-şi dispută o jucărie, niciunul dintre ei nefiind gata să-i dea drumul; niciuna dintre noi suficient de curajoasă să facă mai mult în caz că...
   Nu sună ca un pistol.
   Sună ca o bombă. Ca o clădire care se prăbuşeşte. Ca o explozie.
   Peretele de sticlă se sparge. Ca un ecou la sunetul împuşcăturii, la efervescenţa artificiilor de deasupra.
   Îi dau drumul prima. Mă îndepărtez de marginea balconului, unde acum nu mai este nicio protecţie între siguranţă şi cerul nopţii.
   Îmi ţiuie urechile de parcă m-aş afla într-o clopotniţă, iar peste ţiuit Ella urlă şi ea şi ştiu că trebuie s-o doară, pentru că mă doare şi pe mine.
   Eu şi mama ne uităm una la alta, cu ochii măriţi de spaima reciprocă generată de ceea ce tocmai s-a întâmplat. De ce-ar fi putut să se întâmple. Se uită la arma din mâna ei, ţinând-o drept în palmă, de parcă n-ar vrea s-o atingă.
   - Nu ştiu ce să fac, şopteşte ea.
   - Lasă arma.
   Mama intră în casă. Pune arma pe măsuţa de cafea şi începe să dea ture prin apartament. Murmură ceva, cu faţa schimonosită şi ţinându-se cu mâinile de cap, cu degetele prinse în păr.
   Mă uit în jos de la balcon, cu Ella ţinută strâns departe de margine. Unde sunt oamenii? Unde sunt maşinile de poliţie, ambulanţele, mulţimile care aleargă să vadă de unde a venit împuşcătura? Nu e nimic. Nimeni nu se uită în sus. Nimeni nu aleargă. Petrecăreţi trecând dintr-un bar în altul. Un bărbat cu palton care vorbeşte la telefon. Ocoleşte bucăţile de sticlă spartă.
   Beţivi, gunoi, sticlă spartă - o altă consecinţă nedorită a Revelionului.
   Strig:
   - Ajutor!
   Suntem la etajul 7. În aer se aude muzică în timp ce uşi se deschid şi se închid, un sunet continuu de bas venit de la câteva străzi distanţă, artificii de la petrecăreţi care nu mai au răbdare să aştepte miezul nopţii.
   - Aici, sus!
   Pe trotuarul de dedesubt este un cuplu. Mă uit în spate, la mama, apoi mă aplec cât de mult îndrăznesc şi strig din nou. Femeia se uită în sus; la fel şi bărbatul. El ridică un braţ - cu ceea ce pare să fie o halbă plină în mână. Iar gestul de Noroc! pe care-l face spre mine îmi indică faptul că tot ţipatul meu este în zadar.
   Mă pregătesc să mă întorc înăuntru, când o văd.
   Oprită pe stradă, fără să ţină cont de semnul de parcare interzisă, este o maşină Mitsubishi Shogun.

Capitolul 63

Murray

   Murray şi detectivul sergent Kennedy îşi făcură tabăra în bucătăria casei Oak View, acolo unde o sală de şedinţe neoficială fusese stabilită.
   - Verifică numele lui Mark Hemmings în registrul votanţilor.
   James stătea în picioare, dându-i instrucţiuni unui detectiv mai tânăr, care le nota cu un aer furibund, gata să le transmită celor de la dispecerat. Îi sună telefonul şi răspunse, ascultând cu atenţie, apoi acoperi microfonul şi-l puse la curent şi pe sergent.
   - Numerele de înmatriculare de la maşina Annei Johnson au apărut pe camerele de supraveghere de două ori de când au părăsit Eastbourne. Sunt mai multe camere pe A27, dar nu apar pe niciuna dintre ele.
   Murray se simţi deznădăjduit - oare să le fi dus Caroline Johnson pe Anna şi pe cea mică în cu totul şi cu totul alt loc? Detectivul spuse mai departe.
   - Au surprins din nou maşina în Londra - ultima înregistrare a fost de pe la 10 şi jumătate pe South Circular.
   James se uită la Murray.
   - Ceva dinspre telefonul lui Hemmings?
   - Încă sună. O să mai încerc.
   - Am solicitat localizarea telefonului Annei.
   Murray apăsă din nou pe butonul reapelare. Lăsase deja un mesaj, dar dacă Mark îşi dăduse telefonul pe silenţios în timpul mersului, putea să mai dureze încă o oră până când avea să răspundă. Între timp, cine ştie ce pusese la cale Caroline?
   - Domnule sergent, sunt mii de Mark Hemmings în registrul votanţilor. Avem şi un al doilea nume?
   În timp ce James răsfoia printr-un teanc de hârtii abandonate pe blatul din bucătărie, sperând să găsească iniţiala tatălui, Murray deschise Google.
   Era, gândi el, varianta online a stilului clasic de anchetă poliţistă, una care nu se baza pe sistemele de informaţii ale poliţiei sau pe bazele de date ori pe derogările în ceea ce priveşte protecţia datelor personale. Era echivalentul bătutului la uşi întrebând oameni în carne şi oase ce ştiau.
   Dădu o căutare cu Mark Hemmings, Putney, şi obţinu prea multe rezultate ca să-i fie de folos. Închise ochii pentru o clipă; îşi aminti ce ştia despre partenerul Annei. Apoi îşi permise un zâmbet scurt.
   Mark Hemmings nu doar că locuise într-un apartament din Putney, dar şi lucrase acolo.
   „Apartamentul 702, Putney Brigde Tower, SW15 2JX.”
   Murray întoarse telefonul peste masă, înspre James, cu lista consilierilor psihologici acreditaţi, care se deschidea cu Mark Hemmings, licenţiat în Logopedie, licenţiat în Statistică, Master în Psihologie, membru acreditat al Colegiului Psihoterapeuţilor din Marea Britanie, membru al Asociaţiei britanice pentru Psihoterapie şi consiliere în caz de traume.
   - Bine jucat.
   Murray îl ascultă pe James cum le dictează adresa celor de la secţie. De îndată ce convorbirea avea să se încheie, cei din Sussex aveau să transmită informaţia Poliţiei Metropolitane, care intra în acţiune; ofiţeri de la Intervenţii trimişi prin stânga, dreapta, centru... O abordare silenţioasă... Toţi poliţiştii să rămână pe loc la punctul de întâlnire. Ofiţerii înarmaţi aşteptând să vadă dacă sunt ameninţări, aşteptând autorizări. O ambulanţă pe drum.
   Negociatorii în stand-by. O mulţime de oameni, toţi lucrând cu un scop comun.
   Toţi sperând să ajungă la timp.
   - Atunci, asta e, spuse James şi-şi lăsă jos telefonul. Nu-mi plac deloc cazurile astea interregionale. Noi facem toată munca de jos, iar Poliţia Metropolitană culege roadele, spuse şi ridică din umeri a regret. Frustrant, ştii?
   Murray ştia. Doar că-şi dădu seama că în clipa aceea el nu se simţea deloc frustrat. Nu voia să fie acolo la cules roadele, la numărătoarea trupurilor, la ceai şi medalii.
   Voia să se ducă acasă.
   Îi păsa de ce se întâmpla cu Anna şi cu Ella - sigur că-i păsa - dar înţelesese în sfârşit ceea ce ar fi trebuit să înţeleagă cu mult timp în urmă. Crimele nu sunt rezolvate de un singur detectiv, era nevoie de o echipă pentru aşa ceva. Murray fusese un detectiv bun, dar nu era indispensabil. Nimeni nu era.
   - Murray, începu James ezitant, echipa mea este cea care s-a ocupat de la bun început de sinuciderile din familia Johnson. Eu am semnat raportul medicului legist.
   - Tuturor ne scapă nişte detalii, James. Caroline a făcut o treabă ca la carte - practic impecabilă.
   Caroline. Creierul lui Murray nu voia parcă să se închidă. Cum dusese Caroline trupul lui Tom în fosa septică de una singură?
   - Tocmai fusesem promovat. Voiam să am de-a face cu omucideri, violuri, genul acesta de lucruri, ştii? Infracţiuni adevărate. M-am grăbit să scap de cazul acesta.
   Murray îşi aminti de primele lui zile la DIC. Îşi amintea de emoţia unui caz interesant; de gemetele colective atunci când resursele şi-aşa limitate erau alocate unor cazuri care nu duceau nicăieri. Dacă ar fi fost în locul lui James, cine zicea că n-ar fi procedat exact la fel?
   Îl linişti pe bărbatul mai tânăr cu o atingere pe braţ, cu mintea încă la Caroline.
   - Nu ai parte de ceva mai real decât asta.
   Cine o ajutase pe Caroline să scape de cadavru?
   - O să duc echipa înapoi la birou. Eşti binevenit să ni te alături - să aşteptăm noutăţile.
   - Mulţumesc, dar cred că mă duc înapoi acasă. Să întâmpin Anul Nou împreună cu Sarah.
   Murray se uită afară, în grădină, unde cortul fusese închis şi un poliţist în uniformă stătea de gardă, cu un fular negru şi gros în jurul gâtului.
   - Nu te condamn. Te anunţ de îndată ce avem veşti de la PM.
   Se ridicară. Pe perete, lângă Murray, era o tablă de plută, iar el se uită în treacăt peste conţinut în timp ce aştepta ca James să-şi strângă hârtiile. O ecografie de sarcină avea loc de cinste în mijloc.
   O brăţară de la cine ştie ce festival atârna de o piuneză prinsă de ramă, o relicvă a vieţii Annei de dinainte de a avea copilul. Mai erau şi o invitaţie la nuntă - doar la recepţia de seară - şi un bilet de mulţumire de la Bryony pentru florile minunate care mi-au umplut două vaze!
   În partea de jos, în dreapta, era un pliant.
   Asta era.
   Ultima piesă din puzzle.
   Nu era euforie ceea ce simţea Murray. Doar uşurare - că memoria lui, odinioară atât de bună, nu-l lăsase baltă, îşi aminti în cele din urmă ce văzuse pe panoul din casa lui Diane Brent-Taylor.
   Şi - mai important - ştiu exact ce însemna.
   - O ultimă chestiune, îi spuse el lui James, în timp ce cei doi bărbaţi se îndreptau spre maşinile lor.
   Se întrebă, în timp ce vorbea, dacă în mod inconştient voia să păstreze pentru el informaţia - ca s-o verifice el însuşi şi să pretindă laudele atunci când toate lucrurile aveau să fie clare - dar îşi dădu seama că nu voia asta. De fapt, se bucura să împărtăşească informaţia.
   - Da?
   - Ştiu şi cine-a ajutat-o pe Caroline Johnson să scape de cadavru.

Capitolul 64

Anna

   De pe palier se aude un zgomot. Sunetul înfundat al liftului când îşi anunţă sosirea. Mă uit la mama, dar ochii ei sunt fixaţi pe uşă.
   - Cine e? şoptesc eu, dar ea nu-mi răspunde.
   Ar putea fi oare poliţia?
   Mark trebuie să-i fi sunat de îndată ce am plecat din Eastbourne; poliţiştii ştiu că suntem aici. Şi acum, că au găsit cadavrul tatălui meu, trebuie să-şi fi dat seama ce-a făcut ea - trebuie să ştie cu cine sunt... îmi pun toate speranţele în Mark şi în Murray, în faptul că au pus lucrurile cap la cap şi au înţeles situaţia.
   - Deschide uşa. Ştiu că eşti acolo.
   Uşurarea aproape că-mi provoacă ameţeli şi mai că-mi vine să râd. Nu e poliţia, dar e ceva aproape la fel de bun.
   Mama nu se mişcă, dar eu o fac. Am fost aşa proastă. Maşina neagră Mitsubishi Shogun nu ne urmărea; încerca s-o facă pe mama să oprească. Alerg la uşă şi mă grăbesc s-o deschid, pentru că dintr-odată suntem două contra una şi mă simt invincibilă.
   - Slavă Domnului că eşti aici.
   Mă pregătisem pentru un atac din spate, nu din faţă. Mă loveşte direct în piept şi mă împinge înapoi, iar eu abia reuşesc s-o ţin pe Ella deasupra în timp ce mă împiedic şi cad pe jos. Îmi scapă un geamăt. Mintea mea încearcă să ajungă din urmă ceea ce ochii mei îmi spun că se întâmplă.
   Nu e o operaţiune de salvare.
   Laura închide uşa de la intrare şi o încuie. Poartă nişte blugi negri şi strâmţi, pantofi cu toc şi o bluză strălucitoare, îmbrăcată pentru o petrecere la care nu va mai ajunge. Petrecerea noastră de Anul Nou.
   Părul îi cade în bucle lejere pe umeri, iar ochii sunt umbriţi de farduri sclipitoare cenuşii şi verzi. Nu mă bagă în seamă, direcţionându-şi furia către mama, care se dă încetişor în spate spre balcon.
   - Ticăloasă nenorocită!

Capitolul 65

   Încă pot să-mi mai amintesc figura Laurei.
   Stătea în pragul uşii, cu trăsăturile înţepenite de groază.
   - Am sunat la uşă. Era deschisă, aşa că...
   S-a uitat la trupul tău inert. Sângele se coagula. Luminile din tavan se reflectau în băltoaca lipicioasă de pe jos - o aură argintie în jurul capului tău.
   - Ce s-a întâmplat?
   M-am gândit mult la momentul acela. La ce am spus. Oare lucrurile ar fi stat altfel dacă i-aş fi explicat că fusese un accident? Că mi-am pierdut cumpătul, că am lovit fără să mă gândesc? Că băutura mă determinase să fac lucruri pe care nu avusesem de gând să le fac?
   - L-am omorât.
   I-a dispărut culoarea din obraji.
   Mi-am simţit muşchii tensionaţi şi mi-am dat seama că mă aflam în aceeaşi poziţie din clipa în care te-am... din clipa în care ai căzut.
   M-am îndreptat. Mi-am amintit că încă ţineam gâtul sticlei în mână.
   L-am lăsat să cadă şi s-a prăvălit cu un sunet înfundat. S-a rostogolit, nu s-a spart. A făcut-o pe Laura să tresară.
   Sunetul m-a pus în mişcare. Am pus mâna pe telefon, dar n-am sunat. Îmi tremura mâna.
   - Ce faci?
   - Sun la poliţie.
   Mă întrebam dacă faptul că eram beată făcea lucrurile mai grave sau mai puţin grave. Era un factor agravant sau o circumstanţă atenuantă pentru că, beată fiind, nu ştiusem ce fac?
   - Nu poţi să suni la poliţie!
   Laura a traversat bucătăria şi mi-a luat telefonul din mână. S-a uitat din nou la tine şi am văzut-o strâmbându-se când a zărit nenorocirea care se scurgea din spatele urechii tale.
   - Caroline, o să fii arestată! O să mergi la închisoare.
   M-am prăbuşit pe un scaun, căci dintr-odată picioarele mele nu au mai fost în stare să-mi susţină greutatea. În bucătărie era un miros ciudat, metalic, mirosul acrişor de sânge şi transpiraţie şi moarte.
   - Ai putea fi condamnată pe viaţă.
   Mi-am închipuit cum ar fi fost viaţa mea într-o celulă de închisoare. M-am gândit la filmele documentare pe care le văzusem. M-am gândit la serialele Prison Break şi la Orange is the New Black şi m-am întrebat cât de mult reflectau realitatea.
   M-am gândit totodată şi la ajutorul pe care l-aş putea primi.
   Pentru că ai avut dreptate, Tom, nu se putea trăi aşa. M-am amăgit de una singură că nu aveam o problemă, pentru că nu mă trezeam tremurând şi nici nu stăteam într-o parcare cu o cutie de Special Brew. Dar ţipam la tine. Te necăjeam. Te loveam. Iar acum te omorâsem.
   Aveam o problemă cu alcoolul. O problemă mare.
   - Sun la poliţie.
   - Caroline, gândeşte-te. Gândeşte-te bine. Odată ce ai sunat, nu mai este cale de întoarcere. Ce s-a întâmplat este... spune Laura şi se cutremură. Dumnezeule, e îngrozitor, dar nu poţi să dai timpul înapoi. Faptul că ajungi tu la închisoare n-o să-l aducă înapoi pe Tom.
   M-am uitat la seria de fotografii imprimate pe pânză care atârnau deasupra maşinii de gătit. Tu, cu mine şi cu Anna, stând pe burtă, îmbrăcaţi cu blugi şi tricouri albe. Râzând. Laura mi-a urmărit privirea. A vorbit încet.
   - Dacă tu te duci la închisoare, Anna v-a pierdut pe amândoi.
   O vreme n-am spus nimic.
   - Şi atunci... ce să fac?
   M-am simţit îndepărtându-mă de ceea ce era corect, de ceea ce era bun. Conta? Comisesem deja o crimă.
   - Nu-l putem lăsa aici.
   Noi nu putem.
   Acela a fost momentul. Momentul în care am devenit o echipă.
   - Nu, a spus Laura, cu maxilarul încleştat. Nu-l putem lăsa aici.
   A fost nevoie de amândouă ca să putem mişca vasul de ceramică de pe capacul de canal. Trebuia să-l pui tu acolo când ne-am mutat, iar eu am plantat un dafin pe care l-am primit cadou de casă nouă.
   Capacul era murdar şi nici nu mai era nevoie de acces - fosa septică era o rămăşiţă de când marginea oraşului era la vreo jumătate de kilometru mai la vest, iar grupul acesta de case, o suburbie rurală.
   Cheia era o ţeavă zdravănă de metal, de vreo 7 centimetri.
   Stătuse în sertarul de la comodă de când eram şi noi la Oak View, dar s-a potrivit în gaura din capac ca în ziua în care a fost făcută.
   Înăuntru, un tunel îngust, ca intrarea într-un puţ înclinat. Aerul era închis, dar nu fetid, conţinutul tancului uscându-se demult. M-am uitat la Laura. Asudaserăm de la efortul de a te căra din bucătărie şi de la frica oarbă provocată de gândul la ceea ce săvârşeam. La ceea ce făcuserăm deja. Dacă ne opream acum, era deja prea târziu. Ar fi fost evident că încercaserăm să-ţi ascundem cadavrul. Răul fusese făcut deja.
   Te-am aşezat cu capul înainte. Am ţipat când ai alunecat prin tunel şi te-ai înţepenit imediat după aceea, când cureaua ţi s-a agăţat de pereţii de metal. Laura te-a tras tare de blugi şi ai scos un sunet.
   Un geamăt involuntar, ca şi cum ţi-ar fi ieşit tot aerul din plămâni.
   Nu puteam să mă uit. M-am întors şi am auzit cum erai târât cu greu prin tunel; un sunet stins, grav, în clipa în care ai atins fundul.
   Şi apoi linişte.
   Încetasem să plâng, dar mă durea inima din cauza vinei şi a pierderii suferite. Dacă poliţia ar fi ajuns chiar atunci, cred că le-aş fi povestit totul.
   Nu şi Laura.
   - Acum trebuie să facem curat.
   A fost ideea Laurei să înscenăm o sinucidere.
   - Dacă anunţăm că a dispărut, te vor considera suspectă, întotdeauna fac aşa.
   M-a făcut să repet iar şi iar planul, apoi a plecat. Nu am dormit. Am stat în bucătărie, uitându-mă pe fereastră la grădina pe care o transformaserăm în mormânt. Am plâns pentru tine şi - da - am plâns şi pentru mine.
   Laura a condus până la Brighton de îndată ce s-a luminat de ziuă, a aşteptat să se deschidă magazinele şi a cumpărat un telefon mobil.
   Cu un card SIM care nu putea fi urmărit. A sunat la poliţie; a spus că te-a văzut aruncându-te de pe stânci.
   În fiecare zi m-am aşteptat să vină poliţia. În fiecare zi tresăream când se deschidea uşa. Nu puteam să dorm; nu puteam să mănânc.
   Anna a încercat să mă tenteze cu ouă jumări, cu bucăţi de somon afumat, cu mici boluri de salată de fructe, cu ochii plini de durere, chiar în timp ce încerca s-o facă pe-a mea mai suportabilă.
   Dar poliţia n-a venit.
   Săptămânile au trecut şi tu ai fost declarat mort şi nimeni n-a arătat cu degetul, n-a pus vreo întrebare. Şi chiar dacă am văzut-o deseori pe Laura, chiar dacă nu căzuserăm de acord asupra acestui lucru, n-am vorbit niciodată despre ce se întâmplase. Despre ce făcuserăm.
   Până când am primit banii de pe asigurarea ta de viaţă.

Capitolul 66

Anna

   Mă ridic în fund şi apoi în picioare, încă nesigură.
   Ţiuitul din urechi nu a slăbit, dar ţipetele Ellei au devenit scâncete. Ce consecinţe vor avea toate astea asupra ei? N-o să-şi aducă aminte noaptea aceasta, nu în mod conştient, dar va rămâne ceva din aceste lucruri îngropat adânc în subconştientul ei? Noaptea în care bunica ei a luat-o ostatică.
   Laura.
   - N-am ştiut că este nevoie să dezgroape canalizarea, a spus mama în maşină, altfel noi n-am fi...
   Laura a ştiut. Laura a fost cea care a ajutat-o.
   Cele două femei stau faţă în faţă, Laura cu mâinile-n şolduri.
   Mama se uită la masă, unde pistolul stă inocent acolo unde l-a lăsat.
   E prea lentă. Laura îi urmăreşte privirea şi se mişcă repede.
   În piept mi se cuibăreşte spaima.
   Laura îşi trage mâneca peste mână, înfăşurând materialul în jurul degetelor atunci când ridică arma. E metodică. Atentă. Înspăimântătoare.
   - Nu te-am tras pe sfoară, spune mama defensiv.
   Aş vrea să-i spun să se liniştească, dar nu-mi găsesc vocea.
   - Îmi erai datoare, Caroline.
   Se duce lângă canapea şi se aşază pe un braţ, cu pistolul ţinut ferm în mână.
   - Era totul destul de simplu. Dacă n-aş fi fost acolo, ai fi fost acuzată de uciderea lui Tom. Eu te-am salvat.
   - M-ai şantajat.
   Fragmente din poveste încep să se aşeze la locul lor.
   Nu tata era cel care o ameninţa pe mama, ci Laura. Nu tata a fost cel care i-a dat de urmă, ci Laura.
   - Tu? întreb fără să pot înţelege. Tu ai trimis cartolina aniversară?
   Laura se uită la mine pentru prima oară. O vede pe Ella, părul meu răvăşit, şocul care trebuie să mi se fi întipărit pe faţă.
   - Ar fi trebuit să consideri totul drept o farsă. Cu nimic mai sinistră decât scrisorile pe care le-ai primit când a murit Tom, spune ea şi dă din cap. Era, de fapt, un mesaj pentru Caroline, ca să-şi dea seama cu cine se pune. I-am trimis şi ei o copie.
   - Şi presupun că şi iepurele a fost tot un fel de mesaj? Şi cărămida aruncată prin geam? Ai fi putut s-o omori pe Ella!
   Pe moment Laura pare confuză, apoi zâmbeşte.
   - Ah, cred c-o să afli că astea vin de la cineva mult mai aproape de familie.
   Îi urmăresc privirea, spre locul în care mama şi-a acoperit faţa cu mâinile.
   - Nu...
   - Voiam doar să te opresc să mai încerci să afli ce ni s-a întâmplat. Ştiam că dacă aflai adevărul, te va urmări şi pe tine după aceea şi...
   - Tu ai aruncat cărămida prin geamul camerei Ellei? În pătuţul nepoatei tale?
   Cuvintele par să fie rostite de altcineva, isteria făcându-le ascuţite şi inegale.
   - Ştiam că Ella este jos - o văzusem din grădină.
   Face un pas către mine, cu un braţ întins, dar Laura se mişcă mai repede. Se ridică, cu arma întinsă în faţa ei. Arată cu ea spre stânga.
   O dată, de două ori. Mama ezită, apoi face un pas în spate.
   Cine sunt femeile acestea? Mama, care i-ar putea face rău chiar fiicei ei? Nepoatei ei? Şi Laura - cum poţi să ştii pe cineva toată viaţa ta, ca apoi să-ţi dai seama că nu cunoşteai deloc persoana respectivă?
   Mă întorc către Laura.
   - De unde ai ştiut unde s-a dus mama?
   - N-am ştiut. Cel puţin, nu la început. Ştiam doar că nu s-a sinucis.
   Se uită la mama, care suspină zgomotos.
   - E foarte previzibilă, spune Laura pe un ton superior, caustic.
   Un val de revoltă mă izbeşte în clipa în care mă gândesc la felul în care m-a consolat după moartea tatălui meu; cum m-a ajutat să organizez slujba de înmormântare. Poate că tata o fi murit ucis de mama, dar Laura este cea care i-a ascuns trupul; care a pus la cale planul cu sinuciderea; care a tăinuit crima. Îmi amintesc de insistenţa ei să scotocesc prin biroul părinţilor mei - oferta ei generoasă de a face asta pentru mine - şi-mi dau acum seama că, de fapt, ea căuta indicii cu privire la locul în care se dusese mama.
   - Am şi eu o copie a fotografiei ăleia, ştii. Cu tine şi cu mama în pensiunea aia de rahat de la capătul lumii.
   Pentru o secundă, se simte o ezitare în vocea Laurei. Un indiciu minuscul cum că sub aparentul ei control de oţel se mai ascunde ceva.
   - Vorbea tot timpul despre locul ăla. Cât de mult aţi râs împreună. Cum era la o lume distanţă de viaţa reală. De viaţa ei. A adorat locul ăla, spune şi apoi adaugă: Te-a adorat pe tine.
   Încet, coboară braţul. Pistolul îi atârnă uşor într-o parte. Asta e, îmi spun. Aici se termină. Toată lumea a zis ce avea de zis, iar acum totul se termină. Fără ca cineva să fie rănit. Mama face un pas către Laura.
   - Şi eu am adorat-o pe ea.
   - Tu ai omorât-o!
   Dintr-odată, ridică din nou arma. Laura are iarăşi braţul întins drept înainte, cu cotul bine fixat. Fărâma de vulnerabilitate pe care am zărit-o la ea a dispărut. Are ochii îngustaţi şi întunecaţi, fiecare muşchi e rigid de furie.
   - Te-ai măritat pentru bani şi ai lăsat-o în nenorocirea aia de apartament igrasios şi a murit!
   - Alicia avea astm, spun. A murit în urma unei crize de astm. Nu a fost aşa?
   Simt cum panica mă cuprinde la gândul că nici lucrul acesta nu ar fi adevărat, aşa că mă uit la mama, să mă asigure că aşa s-a întâmplat.
   - Nici măcar nu te-ai dus s-o vezi!
   - Ba da, spune mama cu ochii din nou plini de lacrimi. Poate că nu aşa de des pe cât ar fi trebuit, spune ea şi mijeşte ochii. Ne-am îndepărtat una de alta. Ea era la Londra; eu, la Eastbourne. O aveam pe Anna şi...
   - Şi nu aveai timp pentru o prietenă fără bani. O prietenă care nu vorbea la fel ca noii tăi amici; care nu bea şampanie şi nu conducea o maşină fiţoasă.
   - N-a fost aşa, spune mama.
   Dar lasă capul în jos, iar eu simt un val de tristeţe pentru Alicia, pentru că cred că, de fapt, chiar aşa au stat lucrurile. Cred că aşa s-a întâmplat. Şi, la fel cum a fost şi cu purtarea ei faţă de tata, şi-a dat seama prea târziu. Scot un sunet - nu chiar un ţipăt, nu chiar un cuvânt. Mama se uită la mine şi cred că tot ce gândesc trebuie să-mi fie întipărit în ochi, pentru că faţa ei se schimbă şi îmi cere iertare fără cuvinte.
   - Anna şi Ella ar trebui să plece. Ele n-au nimic de-a face cu asta.
   Laura râde fără să se amuze.
   - Ele au totul de-a face cu asta! spune Laura şi-şi încrucişează braţele la piept. Ele au banii.
   - Cât vrei?
  Nu glumesc. Cât vrea, atât va primi.
   - Nu.
   Mă uit la mama.
   - Banii ăia sunt pentru viitorul tău. Pentru viitorul Ellei. De ce crezi c-am fugit? Laura i-ar fi luat pe toţi. Poate că eu meritam asta, dar tu nu.
   - Nu-mi pasă de bani. Poate să-i ia. Ţi-i transfer în orice cont vrei.
   - E mai simplu de-atât, spune Laura zâmbind.
   Simt cum mi se ridică părul pe ceafă, o senzaţie ciudată de furnicături pe spinare.
   - Dacă-mi dai toţi banii tăi, lumea îşi va pune întrebări: Bill, Mark, contabilul. Va trebui să am încredere că-ţi vei ţine gura şi, dacă am învăţat ceva din toate astea, spune ea uitându-se la mama, e că nu poţi avea încredere în nimeni.
   - Laura, nu!
   Mă uit la mama. Dă din cap, cu un pas înaintea mea.
   - Din punctul de vedere al celorlalţi, am venit aici să vă salvez pe tine şi pe Ella, spune Laura. Mark a fost de ajutor şi mi-a spus unde te duci când m-a anunţat că s-a anulat petrecerea, iar un al şaselea simţ al meu m-a avertizat că erai într-un pericol de moarte.
   Face ochii mari, mimând îngrijorarea şi spaima, cu mâinile ridicate, cu degetele de la mâna în care nu ţine pistolul răsfirate.
   - Dar am ajuns prea târziu. Caroline vă împuşcase deja pe amândouă şi apoi s-a sinucis.
   Îşi coboară colţurile gurii în bătaie de joc, mimând tristeţea, apoi se întoarce spre mine.
   - Ai văzut testamentul lui Caroline. Ai fost acolo când a fost citit. Fiicei mele, Anna Johnson, îi las toate bunurile materiale şi financiare, incluzând toate proprietăţile aflate pe numele meu în momentul morţii mele.
   Citează cuvânt cu cuvânt din testamentul mamei, scuipând parcă vorbele.
   - Dar mama ţi-a lăsat şi ţie bani.
   Nu o avere, dar o moştenire bunicică, menită să onoreze vechea prietenie cu Alicia; şi datoria ei de naşă faţă de Laura.
   Laura continuă, ca şi cum eu n-aş fi zis nimic.
   - În cazul în care Anna decedează înainte de executarea testamentului, îi las toate bunurile mele financiare şi materiale finei mele, Laura Barnes.
   - E prea târziu, spune mama. Testamentul a fost citit - Anna a devenit deja moştenitoare.
   - Ah, dar tu n-ai murit, nu? zâmbeşte Laura. Nu încă. Banii sunt încă ai tăi.
   Ridică pistolul, îl îndreaptă spre mine. Îmi îngheaţă sângele în vene.
   - Dacă Anna şi Ella mor înaintea ta, eu moştenesc totul.

Capitolul 67

Murray

   Tari precum cuiele.
   Sarah s-ar fi prins mai repede. Ar fi observat numele într-un fel care lui Murray îi scăpase; s-ar fi oprit să-l citească. Să vorbească despre el.
   Ce nume îngrozitor pentru un salon de înfrumuseţare.
   Şi-o imagină punând degetul pe notiţa din carneţelul de buzunar în care trecuse cu meticulozitate numele celor prezenţi când poliţia îi adusese lui Caroline vestea că soţul ei îşi curmase zilele.
   Laura Barnes. Recepţionistă la Tari precum cuiele.
   Mă enervează la culme când întreprinzătorii încearcă să fie nostimi...
   Murray putea să audă vocea lui Sarah clar de parcă ar fi fost în maşină cu el. Poţi să-i spui la fel de bine Fără unghii, doar pentru că atrage atenţia şi conţine cuvântul unghii şi e şi un nume ridicol, de asemenea... Murray râse cu voce tare.
   Se opri, dându-şi seama că asta nu era în regulă. Dacă vorbitul de unul singur era primul semn de nebunie, pe ce loc se situau conversaţiile imaginare?
   Cu toate astea, Sarah şi-ar fi amintit numele acela. Şi, dacă ar fi vorbit cu Murray despre asta, şi l-ar fi amintit şi el. Şi apoi, când ar fi plecat de la casa doamnei Diane Brent-Taylor, întrebându-se cine-i folosise identitatea, pliantul de pe panou i-ar fi sărit în ochi şi ar fi făcut imediat asocierea dintre Laura Barnes şi vechiul ei loc de muncă.
   Din experienţa lui Murray, să inventezi un alter ego era extrem de dificil. Obişnuia să se amuze pe seama copiilor naivi din cartiere, care arătau ca nişte iepuri în bătaia farurilor în timp ce încercau să născocească ceva convingător. În mod invariabil foloseau vreo poreclă, numele vreunui puşti de la şcoală, denumirea străzii pe care locuiau.
   Laura intrase în panică. Poate că nici nu se gândise că va trebui să dea un nume; crezuse că era suficient să sune la 999 şi să raporteze o sinucidere şi cu asta basta.
   - Cum vă numiţi?
   Murray îşi putea imagina persoana care primise apelul, cu căştile la urechi, cu degetele pe tastatură. Şi-o imagina totodată şi pe Laura: afară. Pe stânci, cu vântul care-i smulgea parcă vorbele din gură. Cu mintea goală. Nu Laura - nu era Laura. Era...
   O clientă. Aleasă la întâmplare.
   Diane Brent-Taylor.
   Fusese aproape perfect.
   Când Murray intră cu maşina pe strada lui, era 11 şi jumătate. La fix cât să-şi ia papucii de casă, să desfacă şampania şi să se cufunde în canapea împreună cu Sarah, în faţa lui Jools Holland şi a oaspeţilor săi folkişti. Iar la miezul nopţii, când ar fi întâmpinat Anul Nou, avea să-i spună lui Sarah că nu se mai întorcea la serviciu; că se pensiona din nou, de data asta aşa cum trebuia. Îşi amintea de un bătrân detectiv care lucrase cei 30 de ani şi apoi încă 10. Era însurat cu slujba, după cum ziceau oamenii, chiar dacă avea o soţie acasă. Murray fusese la petrecerea lui de pensionare - când organizase una, în cele din urmă - şi ascultase toate planurile detectivului de a călători în jurul lumii, de a învăţa o limbă străină, de a începe să joace golf. Şi apoi a murit.
   Pur şi simplu. La o săptămână după ce-şi predase legitimaţia.
   Viaţa era prea scurtă. Murray voia să se bucure de ea la maximum cât încă mai era suficient de tânăr să poată face asta. Cu două săptămâni în urmă, simţise pe deplin că merita permisul de călătorii gratuite cu autobuzul; în ziua aceea - chiar şi la acea oră târzie şi după ziua pe care o avusese - se simţea la fel de plin de energie ca atunci când se angajase în poliţie.
   Cineva de pe strada alăturată aprindea artificii şi, pentru o clipă, cerul fu inundat de culori: albastru, mov, roz. Murray urmări scânteile izbucnind în afară şi apoi stingându-se. Strada înfundată se bifurca la capăt şi Murray încetini înainte să facă la stânga, spre partea pe care stătea el. Majoritatea vecinilor lui erau oameni în vârstă şi era puţin probabil să sărbătorească Anul Nou dansând pe stradă, dar nu se ştie niciodată.
   Se văzură alte artificii în timp ce el coti pe stradă, cerul sclipind albastru şi...
   Nu. Nu erau artificii.
   Murray simţi cum îi îngheaţă măruntaiele.
   Nu erau artificii.
   Era o lumină care se învârtea în linişte; scăldând casele, copacii, oamenii care stăteau în faţa locuinţelor lor, într-o culoare de un albastru delicat.
   - Nu, nu, nu, nu...
   Murray auzi pe cineva vorbind; nu-şi dădu seama că el era acea persoană. Era prea atent la scena care se desfăşura în faţa lui: ambulanţa, paramedicii, uşa de la intrare deschisă.
   Uşa lui deschisă.

Capitolul 68

Anna

   - N-ai face una ca asta.
   Laura ridică din sprâncene.
   - E o provocare îndrăzneaţă pentru cineva care se află de partea greşită a ţevii unui pistol, spune şi se strâmbă. Nu poţi s-o faci să nu mai plângă?
   Îmi legăn braţele dintr-o parte în alta, dar Ella e prea agitată, iar eu sunt prea tensionată ca să pot face mişcarea asta într-un mod delicat şi tot ce reuşesc este s-o fac să plângă şi mai tare. O întind orizontal de-a lungul trupului meu şi-mi ridic bluza s-o hrănesc. În încăpere se face o linişte binevenită.
   - E doar un bebeluş.
   Încerc să fac apel la latura maternă a Laurei, deşi, din câte ştiu, nu şi-a dorit niciodată copii.
   - Orice mi-ai face mie, te rog să n-o răneşti pe Ella.
   - Dar nu înţelegi? Doar aşa funcţionează. Tu şi Ella trebuie să muriţi mai întâi. Caroline trebuie să vă omoare.
   Undeva, în măruntaiele clădirii, aud un zgomot înfundat.
   - Nu!
   Mama n-a spus nimic până acum, iar ţipătul ei brusc o face pe Ella să tresară.
   - N-o s-o fac, spune mama şi se uită la mine. Nu mă poate obliga.
   - Nici nu trebuie să te oblig. Eu am pistolul.
   Laura îl ţine în sus, materialul bluzei ei strălucitoare încă înfăşurat în jurul degetelor.
   - Are amprentele tale pe ea.
   Încet, se duce spre mama, cu arma îndreptată spre ea.
   Mă uit la uşă; mă întreb dacă aş reuşi să ajung până acolo.
   - Nimeni nu va şti că n-a fost tot timpul în mâinile tale.
   - N-ai să scapi cu asta.
   Laura ridică o sprânceană perfect pensată.
   - E doar o cale să aflăm asta, nu-i aşa?
   În urechile mele se aude un urlet. Ella suge cu furie.
   - De fapt, am şi eu o poliţă de asigurare, spune Laura şi zâmbeşte. Dacă poliţia va suspecta ceva, trebuie doar să-i ghidez în direcţia potrivită. O să-mi amintesc că v-am auzit vorbind pe amândouă despre asigurarea de viaţă a lui Tom; că aţi tăcut amândouă când m-aţi văzut venind. Aţi fost băgate amândouă în povestea asta încă de la bun început.
   - Nu vor crede niciodată aşa ceva.
   De undeva din clădire se aude şi mai mult zgomot. Ascult să prind clinchetul liftului, dar e altceva, ceva ritmic.
   - Şi când vor săpa mai bine, vor descoperi că telefonul folosit când a fost anunţată sinuciderea lui Tom a fost cumpărat în Brighton... spune Laura şi apoi face o pauză pentru a spori efectul dramatic de nimeni alta decât Anna Johnson.
   Sunetul ritmic devine mai puternic. Mai rapid. Trag de timp.
   - Am considerat întotdeauna că faci parte din familie, spun şi mă mişc repede prin încăpere, ca să ajung lângă mama, cu faţa spre Laura.
   - Ruda săracă, presupun.
   Ştiu ce este zgomotul acela.
   Laura este consumată de furie, scuipând 30 de ani de resentimente.
   - Era ceva normal pentru tine, nu? Casă mare, bani pentru haine, iarna la schi, vara în vacanţă în Franţa...
   Zgomotul care se aude este cel de picioare care tropăie. Bocanci de trupe de intervenţie. Se opresc două etaje mai jos şi continuă mai încet decât un lift care-şi anunţă prezenţa.
   Ochii Laurei se îndreaptă dintr-odată spre uşă.
   Încep să tremur. Mama e cea care a adus arma; care ne-a adus pe mine şi pe Ella aici. Mama l-a omorât pe tata şi i-a ascuns cadavrul.
   Poliţiştii nici măcar nu ştiu că Laura a fost implicată. De ce n-ar crede povestea ei? Va scăpa basma curată cu toate...
   - Nu e vina mea, Laura. Şi nici a Ellei.
   - La fel cum nici traiul într-un apartament igrasios împreună cu o mamă bolnavă trăind din ajutorul social nu a fost vina mea.
   Dincolo de uşă, zgomote abia perceptibile.
   Mâna Laurei se mişcă. Doar puţin. Degetele i se strâng în jurul trăgaciului. E palidă, iar o venă îi pulsează pe o parte a gâtului. E şi ea la fel de speriată. Toate suntem.
   Nu o face, Laura.
   Ciulesc urechile şi aud mişcarea silenţioasă de picioare din faţa uşii. Vor intra cu forţa, ca în filme? Vor trage mai întâi şi abia apoi vor pune întrebări? Mă simt cuprinsă de un val de adrenalină şi, când Ella se desprinde de mine, simt cum tot trupul îmi este încordat.
   Mama respiră greu. E încolţită; nu mai are unde să fugă, nu mai are ce minciuni să zică. Se dă încet în spate din calea Laurei, de lângă mine.
   - Unde te duci? Stai pe loc!
   Mama se uită în spate, la balconul neprotejat, cu cele şapte etaje de gol aflate sub el. Se uită la mine cu ochi care imploră iertare. Ca un televizor care merge pe mute într-un colţ al încăperii, capul mi-e plin de scene din copilărie: mama care-mi citeşte poveşti; tata care mă învaţă să merg cu bicicleta; mama la cină, râzând prea tare, prea mult; ţipând în jos pe scări, tata ţipând înapoi la ea.
   Ce aşteaptă poliţia?
   Un iepure pe treptele de la intrare; o cărămidă aruncată prin geam. Mama ţinând-o pe Ella în braţe. Şi pe mine.
   Dintr-odată, ştiu ce gândeşte, ce vrea să facă.
   - Mamă, nu!
   Continuă să facă paşi în spate. Încet, încet. Din apartamentul de alături se aud dintr-odată strigăte, pe măsură ce tot grupul de la petrecere începe numărătoarea inversă de la miezul nopţii. Laura se uită înnebunită când la uşa de la intrare, când la mama, distrasă fiind de strigăte, fără să ştie ce să facă, unde să se uite.
   - Zece! Nouă! Opt!
   Mă iau după mama pe balcon. Ştie că totul s-a terminat. Ştie că va merge la închisoare pentru ce-a făcut. Mă gândesc cum va fi să-mi pierd mama pentru a doua oară.
   - Şapte! Şase!
   Se aude un sunet înfundat de pe casa scării.
   Laura îşi mişcă pistolul. Îl îndreaptă direct către mine. Degetul i se fixează şi mai bine pe trăgaci. În spatele meu, mama plânge.
   Vântul şuieră pe balcon.
   - Cinci! Patru! Trei!
   Strigătele vesele de alături devin din ce în ce mai puternice. În jurul nostru, mai multe artificii, mai multe urări, mai multă muzică.
   - Nu trage! strig eu cât pot de tare.
   Zgomotul este incredibil. O mie de decibeli. Mai mult. Uşa zboară din balamale, prăbuşindu-se la podea şi o sută de poliţişti înarmaţi pătrund înăuntru peste ea. Gălăgie - atât de multă gălăgie - de la ei, de la noi şi...
   - Aruncă arma!
   Laura se dă în spate, spre un colţ al încăperii, având în continuare arma în mână. Picioarele mamei sfărâmă sticla spartă de la marginea balconului. Tivul rochiei ei flutură în vânt. Se uită în ochii mei.
   Şi apoi cade.
   Ţip - încontinuu şi-ncontinuu până când nu-mi mai dau seama dacă ţipătul e doar în capul meu sau mai poate şi altcineva să-l audă. Rochia ei pluteşte ca o paraşută stricată şi mama se suceşte şi se tot suceşte, prăbuşindu-se. Deasupra explodează artificii, umplând cerul cu o ploaie de aur şi argint.
   Lângă mine apare dintr-odată un ofiţer de poliţie. Spune cuvinte pe care nu pot să le-aud, dar faţa lui exprimă îngrijorare. Îmi înfăşoară o pătură pe umeri, în jurul Ellei. Îmi pune o mână pe spate şi mă conduce afară, fără să mă lase să-mi încetinesc pasul în timp ce ieşim din apartament spre casa scării, chiar dacă pot să văd că Laura e întinsă pe jos, iar un poliţist a îngenuncheat lângă ea. Nu ştiu dacă e vie sau moartă şi nici nu ştiu dacă-mi pasă.
   În ambulanţă, nu mă pot opri din tremurat. Paramedicul este o tipă veselă şi îşi face treaba cu eficienţă, cu părul ei blond împletit în două cozi care-i cad pe umeri. Îmi face o injecţie în braţ, care, câteva secunde mai târziu, mă face să mă simt ca şi cum aş fi băut o sticlă de vin.
   - Alăptez, spun eu, prea târziu.
   - Nu-i eşti de niciun folos dacă ai un atac de panică. Mai bine să fie puţin adormită decât hiperexcitată de la prea multă adrenalină la mâna a doua.
   Se aude un zgomot când uşa din spate a ambulanţei se deschide.
   Cred că-l recunosc pe ofiţerul de poliţie cu pătura, dar medicamentele m-au ameţit şi toată lumea care poartă uniformă mi se pare că arată la fel.
   - Aveţi un vizitator, spune el şi iese.
   - Nu ne-au lăsat să trecem de cordonul de poliţie.
   Mark se suie în ambulanţă şi mai că se prăbuşeşte când se aşază pe patul de lângă al meu.
   - Nimeni nu voia să-mi spună ce se întâmplă. Am fost atât de speriat că ai păţit...
   Vocea i se frânge înainte să cedeze complet şi ne îmbrăţişează pe mine şi pe Ella. Cea mică a adormit şi mă întreb din nou ce-or visa bebeluşii şi dacă va avea vreodată coşmaruri în legătură cu ce s-a întâmplat în noaptea asta.
   - Ai fost la război, Annie?
   Billy încearcă să zâmbească, dar nu-i iese. Pe faţă îi citesc îngrijorarea.
   - Laura... dau eu să spun, dar capul îmi este greu; parcă am limba prea mare ca să-mi mai încapă în gură.
   - I-am dat ceva pentru şoc, o aud pe femeia paramedic spunând. O să fie un pic ameţită o vreme.
   - Ştim, îmi spune Billy. Când Mark a anulat petrecerea, mi-a spus ce s-a întâmplat. Despre verişoara lui Caroline şi despre fostul ei soţ violent. Nu mi s-a părut în regulă. Caroline n-a pomenit niciodată de vreo verişoară Angela, apoi a mai fost şi maşina Shogun pe care a împrumutat-o Laura...
   Cu doar câteva ore înainte, eram în maşină, lângă scaunul Ellei.
   Ascunzându-mă, îngrozită c-aş putea fi văzută. Parcă îmi amintesc un film sau o poveste care i s-a întâmplat altcuiva. Nu-mi amintesc frica pe care am trăit-o şi mă întreb dacă doar medicamentele fac ca totul să pară ireal.
   - L-am luat pe Billy şi am ajuns aici cât de repede am putut.
   E ceva diferit la ei doi - nu se mai simte tensiune; nu se mai împung din vorbe - dar sunt prea obosită să analizez lucrurile, iar acum paramedicii îi trimit cu blândeţe pe amândoi afară şi mă întind pe pat, prinzând-o şi pe Ella cu centuri lângă mine. Închid ochii. Cedez somnului.
   S-a terminat totul.

Capitolul 69

Murray

   Sarah avea ochii închişi, cu faţa atât de liniştită, de parcă ar fi dormit. Mâna îi era grea şi rece, iar Murray frecă cu blândeţe cu degetul mare pielea ei ca de hârtie. Lacrimile îi curgeau fără ruşine peste pătura albă de spital, fiecare dintre ele lăsând o pată întunecată, ca o ploaie de vară.
   În acea aripă a secţiei erau patru paturi, toate libere, cu excepţia celui în care se afla Sarah. O asistentă aştepta discret pe hol, acordându-i puţin spaţiu în aceste momente atât de intime.
   Văzându-l că ridică privirea, femeia intră în rezervă.
   - Staţi cât timp aveţi nevoie.
   Murray mângâie părul lui Sarah. Timp. Cea mai preţioasă marfă.
   Cât de mult timp îşi petrecuseră el şi Sarah împreună? Câte zile? Câte ore, minute?
   Nu destul. N-ar fi putut fi niciodată destul.
   - Puteţi vorbi cu ea. Dacă vreţi.
   - Poate să mă audă? întrebă Murray privind cum pieptul lui
   Sarah urca şi cobora uşor.
   - Părerile sunt împărţite în această privinţă.
   Asistenta avea vreo 40 de ani, ochi blânzi şi închişi la culoare şi o voce plină de compasiune.
   Murray se uită la tuburile şi firele care o încolăceau ca nişte şerpi pe soţia sa, la miriadele de maşinării care o ţineau în viaţă; la perfuzia care picura liniştitoarea morfină.
   Aveau să-i mărească doza, îi explicase consultantul. La momentul potrivit.
   Ambulanţa ajunsese în doar câteva minute, dar fuseseră nişte minute prea lungi. În zilele care urmaseră - în amestecul confuz de asistente şi consultanţi şi maşinării şi hârtii de completat - Murray se forţase să retrăiască acele câteva minute de parcă ar fi fost şi el acolo. De parcă toate astea i s-ar fi întâmplat lui.
   În bucătărie era un scaun răsturnat; un pahar spart acolo unde Sarah căzuse, lângă chiuvetă. Telefonul, lângă ea, pe gresie. Murray se forţa să-şi imagineze toate aceste lucruri, unul după altul, fiecare ca o lamă trecută peste pielea lui.
   Nish îl implorase să înceteze. Venise cu ceva învelit în folie, încă fierbinte, abia scos din cuptor, prinzându-l pe Murray în intervalul scurt dintre două vizite la spital. Îl ascultase pe Murray povestindu-i cu detalii agonizate ceea ce nimeni nu ştia cu siguranţă că se întâmplase, apoi femeia îl luase de mâini şi plânseseră împreună.
   - De ce te torturezi în halul ăsta?
   - Pentru că n-am fost aici, spuse Murray.
   Lacrimile lui Nish îi lăsaseră dâre pe obraji.
   - N-ai fi avut cum să preîntâmpini asta.
   Anevrism cerebral, spusese doctorul.
   Comă.
   Să sperăm că va fi bine. Să ne pregătim pentru ce-i mai rău.
   Şi apoi: îmi pare rău. Nu mai putem face nimic.
   Insistaseră să-i spună că Sarah nu avea să simtă nimic. Era decizia corectă. Singurul lucru pe care-l mai puteau face.
   Murray deschise gura să zică ceva, dar nu ieşi niciun cuvânt.
   Simţea o durere în piept şi ştia că i se frângea inima. Se uită la asistentă.
   - Nu ştiu ce să spun.
   - Spuneţi-i orice. Vorbiţi-i despre vreme. Ce aţi mâncat la micul dejun. Plângeţi-vă de serviciu.
   Femeia puse o mână pe umărul lui Murray, îl strânse uşor, apoi îşi retrase mâna.
   - Spuneţi-i ce vă trece prin cap.
   Se retrase apoi în colţul cel mai îndepărtat de locul în care Murray stătea lângă Sarah şi începu să împăturească aşternuturi şi să aranjeze conţinutul unei noptiere metalice aflate lângă un pat gol.
   Murray se uită la soţia lui. Îşi trecu un singur deget pe fruntea ei - cu ridurile ei neliniştite acum netede - şi de-a lungul punţii nasului ei. Ocoli masca de plastic care susţinea tubul din gâtul lui Sarah şi-i mângâie obrajii, gâtul. Îi urmă conturul urechii.
   Spuneţi-i ce vă trece prin cap.
   În spatele lui, hârâitul neîntrerupt al aparaturii continua să se audă, sunete ritmice formând limbajul de la terapie intensivă.
   - Îmi pare rău că n-am fost acolo... începu el, dar cuvintele erau suspine, iar ochii i se umeziră şi în curând nu mai putu să vadă nimic.
   Cât timp avuseseră împreună? Cât ar mai fi avut, dacă nu s-ar fi întâmplat asta? Murray şi-o aminti pe Sarah în ziua nunţii lor, în rochia galbenă pe care o alesese în locul uneia albe. Îşi aminti cât de bucuroasă fusese când au cumpărat casa. În timp ce ţinea degetele lipsite de viaţă ale soţiei sale, văzu în schimb unghiile ei murdare de pământ; faţa ei, în loc să fie palidă pe perna de spital, era îmbujorată de la munca în grădină de dimineaţă.
   Nu fusese destul, dar timpul petrecut împreună însemna totul pentru el.
   Fusese totul pentru el.
   Pentru amândoi.
   Murray îşi drese glasul. Se uită spre asistentă.
   - Sunt gata.
   Pauză. Murray aproape spera ca ea să spună nu încă - peste vreo oră şi ceva, poate, chiar dacă, în acelaşi timp, n-ar fi suportat ca ea să fi spus asta. Mai mult răgaz nu ar fi făcut lucrurile mai uşoare.
   Femeia dădu din cap.
   - Îl chem pe doctorul Christie.
   Nu mai stătură la discuţii. Scoaseră tubul din gâtul lui Sarah cu grijă, de parcă ar fi fost făcută din sticlă; împinseră la o parte aparatele pe roţi care menţinuseră bătaia unei inimi prea slăbite ca să mai facă asta de una singură. Promiseseră că vor fi afară, pe coridor, dacă avea să fie nevoie de ei. Că nu trebuie să-i fie teamă; că nu trebuie să se simtă singur.
   Şi apoi îl lăsară acolo.
   Iar Murray îşi odihni capul pe pernă lângă femeia pe care o iubise jumătate din viaţa lui. Se uită la felul în care pieptul ei cobora şi urca cu o mişcare atât de fină, că abia o mai putea zări.
   Până când mişcarea aceea încetă de tot.

Capitolul 70

Anna

   - Anna! Aici!
   - Ce părere ai despre moartea mamei tale?
   Mark îşi pune o mână în scobitura spatelui meu şi mă ghidează pe stradă, vorbindu-mi tot timpul pe o voce joasă.
   - Nu te uita la ei... priveşte înainte... aproape am ajuns...
   Suntem aproape pe trotuar şi îşi retrage mâna, să ridice căruciorul deasupra bordurii.
   - Domnule Hemmings - ce v-a atras mai întâi la milionara Anna Johnson?
   Toată lumea izbucneşte în râs.
   Mark îşi scoate cheia din buzunar şi descuie poarta. Cineva a lipit un buchet de flori învelite în celofan pe poartă. Pentru tata? Pentru mama mea? Pentru mine? Când Mark deschide poarta - doar cât să pot împinge eu căruciorul înăuntru - un bărbat de la The Sun păşeşte în faţa noastră. Ştiu că e de la The Sun pentru că mi-a spus el, în fiecare din ultimele şapte zile, şi pentru că are o legitimaţie zdrenţuită care atârnă de hanoracul lui, ca şi cum această indicaţie de profesionalism ar anula hărţuiala lui zilnică.
   - Te afli pe o proprietate privată, îi spune Mark.
   Jurnalistul priveşte în jos. O jumătate din gheata lui maronie uzată este pe trotuar, cealaltă pe pietrişul care acoperă aleea noastră pentru maşini. Îşi trage piciorul. Doar câţiva centimetri, suficient cât să nu mai fie pe proprietatea noastră. Îmi pune un iPhone în faţă.
   - Doar un comentariu scurt, Anna, şi apoi toate astea vor dispărea.
   În spatele lui se află colegii săi. Două camere de fotografiat stau ca două mitraliere de-a lungul trupului bărbatului mai în vârstă, în timp ce buzunarele largi ale gecii sale sunt pline cu obiective, bliţuri, baterii.
   - Lăsaţi-mă în pace.
   E o greşeală. De îndată se aude foşnet de carneţele, apare un alt telefon. Micul grup de urmăritori face un pas în faţă, luând reacţia mea drept o invitaţie.
   - E o şansă să prezinţi varianta ta a poveştii.
   - Anna! Aici!
   - Cum era mama ta în copilărie, Anna? Era violentă cu tine? se aude o ultimă întrebare pusă cu o voce ridicată, iar acum toată lumea ţipă, toţi încercând să se facă auziţi, toţi vrând să obţină ceva.
   Uşa de la intrarea casei lui Robert se deschide şi el coboară pe scări într-o pereche de papuci din piele. Dă scurt din cap către noi, dar are ochii ţintă la reporteri.
   - De ce nu dispăreţi naibii de-aici?
   - De ce nu dispari tu naibii de-aici?
   - Şi, oricum, cine-i ăsta?
   - Nimeni.
   Asta le distrage însă suficient de mult atenţia. Îi arunc lui Robert o privire recunoscătoare, simt din nou mâna lui Mark pe spatele meu, împingându-mă înainte. Roţile căruciorului scrâşnesc pe pietriş, iar apoi Mark închide porţile şi le încuie. Se aud două, trei, patru bliţuri.
   Mai multe fotografii.
   Mai multe fotografii cu mine cu un aer palid şi neliniştit; mai multe fotografii cu căruciorul Ellei acoperit cu păturica menită să-i asigure puţină intimitate. Mai multe fotografii cu Mark, însoţindu-ne abătut înăuntru şi în afara casei atunci când e neapărată nevoie să părăsim siguranţa locuinţei noastre.
   Doar ziarul local ne mai ţine pe prima pagină (cele naţionale ne-au relocat deja pe pagina 5), cu o fotografie făcută printre zăbrelele gardului, de parcă noi am fi cei aflaţi după gratii.
   În casă, Mark pune de cafea.
   Poliţia ar fi vrut să stăm în altă parte.
   - Doar pentru câteva zile, a spus detectivul sergent Kennedy.
   Tocmai terminasem de dat declaraţia, rezultatul a aproape 8 ore petrecute într-o încăpere fără ferestre alături de o femeie detectiv care avea aerul că şi-ar fi dorit să fie oriunde altundeva, mai puţin acolo, cu mine. Nu era singura.
   Înapoi acasă, bucătăria - scena uciderii tatălui meu - fusese sigilată, criminalişti în costume albe de protecţie scrutând fiecare centimetru din ea.
   - E casa mea, am spus eu. Nu mă duc nicăieri.
   Au găsit urme din sângele tatălui meu în rosturile dintre plăcile de gresie, în ciuda clorului turnat pe podea de mama şi Laura. Am avut sânge sub picioare atâtea luni de zile. Mă simt de parcă ar fi trebuit să văd asta; de parcă ar fi trebuit să ştiu.
   Au trecut 3 zile până când am avut voie să folosim din nou bucătăria; alte 24 de ore până când au terminat ce aveau de făcut în grădină. Mark a tras draperiile peste uşile de sticlă de la bucătărie, ca eu să nu pot vedea grămezile de pământ care acum zăceau peste gazonul nostru, şi a închis obloanele din faţa casei ca să evite teleobiectivele vânătorilor de titluri de ziare care aşteptau pe stradă.
   - Nu mai sunt atât de mulţi astăzi, spune el acum. Până la sfârşitul săptămânii vor dispărea.
   - Se vor întoarce când începe procesul.
   - Fiecare lucru la vremea lui.
   Mark îmi întinde o cană aburindă de cafea şi ne aşezăm la masă.
   Am mutat lucrurile prin bucătărie; am repoziţionat masa şi am schimbat între ele cele două fotolii. Schimbări mărunte care sper că - în timp - mă vor ajuta să nu-mi mai aduc aminte; să nu mai revăd cu ochii minţii ce s-a petrecut aici.
   Mark triază corespondenţa, lăsând mare parte din ea nedeschisă şi punând-o într-un teanc pentru reciclare, împreună cu bileţelele reporterilor care împânzesc aleea până când Mark le culege de pe jos.
   Bani gheaţă în schimbul drepturilor exclusive asupra poveştii voastre.
   Am primit oferte de la editori şi agenţi literari. Abordări din partea unor companii cinematografice şi a producătorilor de emisiuni TV. Cartoline de susţinere, pliante cu reclame la servicii funerare, scrisori de la locuitorii din Eastbourne, şocaţi să afle că acea Caroline Johnson pe care o ştiau ei - activistă, persoană care strângea fonduri pentru diverse acţiuni, membră în tot felul de comitete - şi-a ucis soţul.
   Toate merg la gunoi.
   - Curând o să dispară totul.
   - Ştiu.
   Reporterii agasanţi vor trece la următoarea poveste grasă şi într-o bună zi voi fi din nou în stare să mă plimb prin Eastbourne fără ca oamenii să şuşotească între ei. Ea este - fiica celor doi Johnsoni.
   Într-o bună zi.
   Mark îşi drege glasul.
   - Trebuie să-ţi spun ceva.
   Îi văd figura şi simt cum mi se strânge stomacul, ca atunci când liftul se prăbuşeşte la parter fără butoane de oprire. Nu mai sunt în stare să primesc alte veşti, alte surprize. Vreau să-mi trăiesc restul vieţii ştiind exact ce se întâmplă în fiecare oră, în fiecare zi.
   - Când poliţia a întrebat de întâlnirea pe care Caroline o stabilise cu mine...
   Mark se uită fix în cana lui de cafea; o vreme nu spune nimic. Eu rămân tăcută, în timp ce inima-mi bate ca o tobă în urechi.
   - Am minţit.
   Simt din nou cutremurul, pământul de sub picioarele mele despicându-se, desfăcându-se, mişcându-se. Viaţa schimbându-se cu un singur cuvânt.
   O singură minciună.
   - N-am întâlnit-o niciodată pe mama ta, spune el, ridicând privirea ca s-o caute pe-a mea. Dar am vorbit cu ea.
   Înghit cu greu.
   - Nu am făcut legătura, nu mai devreme de prima ta şedinţă cu mine. Mi-am căutat prin agendă şi era acolo: numele mamei tale. Şi mi-am amintit telefonul ei; mi-am amintit că mi-a povestit că îi murise soţul şi că avea nevoie să treacă peste chestia asta. Doar că n-a apărut niciodată la programare şi nu mi-a mai venit în minte chestia asta decât atunci.
   - De ce nu mi-ai spus?
   Mark răsuflă greu, ca şi cum ar fi alergat la maraton.
   - Confidenţialitatea datorată pacientului?
   În vocea lui se aude un semn de întrebare, de parcă ar şti şi el că sună absurd.
   - Şi pentru că n-am vrut să pleci.
   - De ce nu? întreb, deşi deja ştiu răspunsul.
   Îmi ia mâna şi-şi freacă degetul mare de interiorul încheieturii mele. Sub apăsarea lui blândă, pielea devine palidă, cu venele albastru-verzui abia vizibile, ca afluenţii unui râu.
   - Pentru că mă îndrăgosteam deja de tine.
   Se apleacă în faţă şi la fel fac şi eu. Ne întâlnim la mijloc, aplecaţi într-un fel ciudat deasupra colţului mesei din bucătărie. Închid ochii şi simt moliciunea buzelor sale, căldura răsuflării lui.
   - Îmi pare rău, şopteşte el.
   - Nu contează.
   Înţeleg de ce-a făcut-o. Are dreptate: m-aş fi dus în altă parte. Mi s-ar fi părut ciudat să mă dezvălui în faţa unui bărbat pe care mama l-ar fi ales ea însăşi pentru a i se confesa. Iar dacă m-aş fi dus în altă parte, Ella nu s-ar fi născut niciodată.
   - Dar să nu mai existe şi alte secrete.
   - Fără alte secrete, spune Mark. Un nou început.
   Ezită, apoi pentru o clipă îmi trece prin cap că mai are ceva pe suflet de care vrea să scape, dar în loc de asta el se caută într-un buzunar, de unde scoate o cutiuţă acoperită în catifea.
   Se uită în ochii mei în timp ce alunecă de pe scaun şi îngenunchează în faţa mea.

Capitolul 71

Murray

   - Încă una, vă rog.
   Stăteau într-o poziţie ciudată în faţa camerei foto, unul lângă altul cu mâinile strânse şi diploma înrămată a lui Murray ţinută între ei.
   - Gata.
   Fotograful încheie, comandantul îi strânse mâna lui Murray din nou şi zâmbi cu o căldură sinceră.
   - Sărbătoreşti în seara asta?
   - Doar câţiva prieteni, doamnă.
   - Meriţi. Ai făcut treabă bună, Murray.
   Comandantul se dădu câţiva paşi în lateral şi îi permise lui Murray să aibă momentul său în lumina reflectoarelor.
   Nu se ţinu niciun discurs, dar Murray îşi îndreptă umerii, puse diploma înrămată în faţă, iar când comandantul începu să aplaude, întreaga încăpere făcu la fel. Aflată la câteva mese mai în spate, Nish îi făcu un semn cu degetul mare în sus, cu faţa radiind, înainte să aplaude din nou frenetic. De undeva de lângă uşă, cineva strigă cuvinte de încurajare. Aplauda până şi morocănosul de John, colegul de la recepţia secţiei de poliţie din Lower Meads.
   Pentru o clipă, Murray şi-o imagină pe Sarah în public. Ar fi purtat una dintre rochiile ei vaporoase din in în culori vii, o eşarfă trecută în jurul gâtului sau legată pe cap. Ar fi zâmbit cu gura până la urechi, uitându-se prin încăpere, sperând să prindă privirea cuiva cu care să-şi împartă sentimentul de mândrie.
   Îl înţepau ochii. Întoarse diploma invers şi o ţinu departe de el, ca să se poată uita la ea, clipind cu putere până când nu mai era niciun pericol să plângă. Îşi aminti că şi-o închipuise pe Sarah într-una din zilele ei bune. Era foarte posibil ca Sarah să nu se fi aflat deloc în încăperea aceea; să fi fost la Highfield sau acasă, sub pilotă, incapabilă să-l poată însoţi pe Murray în acea zi. Pentru primirea diplomei de merit pentru ultimul său caz.
   INDICATIV C6821 MURRAY MACKENZIE PRIMEŞTE DIPLOMA DE MERIT PENTRU DEDICAREA SA, PENTRU TENACITATE ŞI PENTRU ABILITĂŢILE SALE DE INVESTIGATOR, CARE AU DUS LA DESCOPERIREA CRIMEI SĂVÂRŞITE ÎN CAZUL LUI TOM JOHNSON ŞI LA IDENTIFICAREA AMBELOR PERSOANE SUSPECTE.
   CONTRIBUŢIA SA ESTE UN EXEMPLU EXCEPŢIONAL AL VALORII FORŢELOR AUXILIARE DE POLIŢIE.
   Identificarea ambelor persoane suspecte.
   Cuvintele fuseseră alese cu grijă. Murray simţea o urmă de regret că nu fuseseră în stare s-o aducă şi pe Caroline Johnson în faţa justiţiei. Sărise de la balconul apartamentului de la etajul 7 care-i aparţinea lui Mark Hemmings, aterizând în faţa unui grup de gură-cască care aveau să fie pentru totdeauna bântuiţi de imaginea trupului ei izbind pământul, luând cu ea toate secretele care nu fuseseră deja dezvăluite fiicei sale.
   Laura Barnes era în arest, aşteptând începerea procesului. Nu făcuse niciun comentariu în timpul interogatoriului, dar camerele corporale purtate de ofiţerii care făcuseră arestarea înregistraseră o serie de declaraţii prin care, în vâltoarea momentului, recunoscuse ce făcuse. Înregistrările, împreună cu cazul pe care DS James Kennedy şi echipa sa îl construiseră împotriva ei, însemnau că Murray era sigur că avea să pledeze vinovată. Laura îşi acoperise urmele bine, dar camerele de supraveghere arătaseră că maşina ei se afla în Brighton în momentul cumpărării telefonului de la Fones4All. Un specialist în recunoaştere vocală confirmase că telefonul dat la 999 din partea lui Diane Brent-Taylor se potrivea cu vocea Laurei şi avea să se înfăţişeze în faţa instanţei ca martor expert în această chestiune.
   Nu că Murray avea să mai fie prin preajmă să vadă asta.
   Aplauzele se stinseră. Murray dădu din cap în semn de apreciere către public, apoi coborî de pe podiumul scund. Când se întorcea la scaunul lui, ca s-o asculte pe doamna comandant rostind cuvintele de încheiere, îl văzu pe Sean Dowling stând împreună cu vechiul lor sergent - acum coleg cu Sean la Divizia de Criminalitate Informatică. Ca la un semn, cei doi bărbaţi se ridicară în picioare.
   Începură să aplaude din nou, de data asta mai încet. Restul celor de la masa lor îi urmară. Şi în timp ce Murray venea spre centrul încăperii, se auzi hârşâit de scaune şi foşnet în timp ce unul câte unul prietenii şi colegii cu care lucrase de-a lungul anilor îl aplaudau în picioare. Sunetul palmelor aplaudând se înteţi, mai rapid decât paşii săi, dar nu la fel de rapid ca inima sa, care tresălta de recunoştinţă pentru oamenii din acea încăpere.
   Familia lui din cadrul poliţiei.
   Când Murray ajunse la locul lui, roşise puternic. Se mai auzi o ovaţie finală, apoi alte foşnete de scaune în timp ce comandantul încheie. Era o uşurare să vadă că acum toţi ochii se îndreptau în altă parte decât spre el şi profită de ocazie ca să-şi citească diploma din nou. Era a treia pe care o primea în timpul carierei sale în poliţie, dar prima în calitate de civil. Prima şi ultima.
   - Bravo, amice!
   - Grozav!
   - Bem o bere cândva?
   Eliberaţi de partea formală e evenimentului, colegii de odinioară ai lui Murray se îndreptau acum spre bufetul din spatele încăperii, bătându-l pe spate când treceau pe lângă el. Era ceva rar să vezi mâncare la o festivitate internă din cadrul poliţiei; şi în natura colegilor să profite la maximum când aşa ceva se întâmpla.
    Nish îşi făcu loc şi-l îmbrăţişă, şoptind aşa încât doar el să poată auzi:
   - Ar fi fost atât de mândră!
   Murray dădu hotărât din cap, fără să aibă curaj să spună ceva.
   Ochii lui Nish străluceau.
   - Dacă pot să intervin şi eu o clipă...
   Leo Griffiths, îmbrăcat în uniformă şi ţinând în mână o cutie de Diet Coke. O firimitură dintr-un cârnat învelit în aluat de pe cravata lui sugera că fusese în primul rând la bufet.
   Murray strânse mâna pe care Leo i-o întinse.
   - Felicitări.
   - Mulţumesc.
   - E o întrunire pe cinste, spuse Leo aruncând o privire prin încăpere. La ultima ceremonie de premiere la care am asistat, s-a servit un suc cald de portocale şi fix câte un biscuit de persoană.
   - E o întrunire cu două scopuri. Şi ceremonie de premiere, şi de pensionare. Facem economii, adăugă Murray solemn, folosind unul dintre termenii favoriţi ai şefului, în timp ce Nish se abţinu să nu râdă.
   - Corect. De fapt, despre asta voiam să vorbim.
   - Despre economii?
   - Despre pensionare. Mă întrebam dacă ai văzut anunţul pentru investigatori civili pentru echipa de anchetare a cazurilor clasate.
   Murray văzuse anunţul. De fapt, nu mai puţin de şapte oameni i-l arătaseră, inclusiv comandantul.
   - E chiar genul tău, aş fi zis, ar fi spus ea. O ocazie să-ţi pui la bătaie talentele de investigator şi să-i pregăteşti pe cei din echipă care sunt mai puţin experimentaţi. Oficial, de data asta, adăugase, cu o privire pătrunzătoare.
   Finalul fericit în cazul Johnson însemnase şi că Murray scăpase mai uşor cu toate încălcările de protocol comise, dar îi fusese atrasă destul de serios atenţia că - dacă voia să-şi păstreze slujba - aşa ceva nu mai trebuia să se repete.
   Murray nu voia să-şi păstreze slujba. Nu voia să mai rămână deloc în poliţie.
   - Mulţumesc, Leo, dar mi-am predat deja legitimaţia. O să mă bucur de pensie acum. O să călătoresc puţin.
   Murray îşi imagină noua rulotă strălucitoare pentru care plătise deja avansul şi pe care avea s-o preia săptămâna care urma. Îi înghiţise o bună bucată din pensie, dar merita fiecare bănuţ. Înăuntru avea o mică bucătărie, o baie minusculă, un pat dublu şi un spaţiu de relaxare confortabil cu o masă pliantă, plus un volan uriaş care îl făcea pe Murray să-şi închipuie că, de fapt, conducea un camion.
   Nu mai putea aştepta. Familia sa din cadrul poliţiei fusese bună cu el, dar era timpul să taie aceste legături.
   - Ai dreptate. Totuşi, nu poţi să te superi dacă încercăm să te păstrăm printre noi, nu-i aşa? Unde te duci?
   În săptămânile de când Murray dezvăluise planurile sale de pensionare, mai mulţi oameni îl întrebaseră acelaşi lucru. Răspunsul lui fusese mereu acelaşi. Ani la rând îşi dusese viaţa după programul altei persoane. Perioadele lui Sarah la Highfield. Zilele ei bune; zilele ei proaste. Turele de la serviciu, devreme, târziu, de noapte. Orele peste program, weekendurile la lucru. Şedinţe, informări. În planurile de pensionare ale lui Murray nu existau ceasuri. Nici calendare. Nici planuri.
   - Oriunde am chef să merg.

Capitolul 72

Anna

   Mirosul de iarbă proaspăt cosită umple aerul. E încă rece, dar promisiunea vremii mai bune se simte deja. Am schimbat landoul Ellei cu un cărucior sport şi ea bolboroseşte fericită în timp ce îi prind centurile. O strig pe Rita şi îi pun lesa.
   - O să dispar puţin din calea voastră. Sunaţi-mă pe mobil dacă aveţi nevoie de mine.
   - Nicio problemă, drăguţă. E ceva din bucătărie ce vrei să lăsăm afară?
   Oak View e în fierbere. Sunt cinci bărbaţi de la firma de mutări, fiecare în câte o cameră, şi un munte de cutii împachetate deja.
   - Doar fierbătorul, te rog.
   Am în maşină o cutie cu lucrurile esenţiale - ceai, hârtie igienică, câteva farfurii şi căni - ca să nu ne grăbim cu despachetatul când ajungem în casa nouă.
   Vorbesc cu Ella în timp ce ne plimbăm, arătându-i o pisică, un căţel, un balon prins între copaci. Trecem de curtea din faţă de la Johsnon’s Cars, dar ne oprim doar cât să-i aruncăm o privire lui Billy. El ne face cu mâna, iar eu mă aplec şi-i răspund cu mânuţa Ellei. E ocupat, vorbeşte cu un nou agent de vânzări şi nu vreau să-l deranjez.
   Curtea din faţă arată bine. La primul semn de primăvară, Boxterul s-a şi vândut. A fost înlocuit de alte două maşini sport, cu acoperişurile rabatate curajos şi capotele strălucitoare. În cele din urmă, unchiul Billy m-a lăsat să plătesc ca să salvez afacerea, aşa că am intervenit cu o injecţie de capital care va ţine creditorii departe de uşile noastre pentru o vreme, cel puţin. Mark a spus că sunt nebună.
   - E o afacere, nu o organizaţie de caritate, a spus el.
   Doar că nu e o simplă afacere. Este trecutul meu. Prezentul nostru. Viitorul Ellei. Bunicul Johnson a preluat firma de la tatăl lui, iar Billy şi tata au preluat-o de la el. Acum e datoria mea şi a lui Billy s-o ţinem pe linia de plutire până când ne revenim. Cine ştie dacă Ella va vrea să continue tradiţia - va fi alegerea ei - dar Johnson’s Cars nu va dispărea cât sunt eu în preajmă.
   Mergem pe plajă. Mă uit la ponton şi-mi amintesc cum mă plimbam aici cu părinţii mei şi, în loc de furia care a umplut aceste ultime trei luni, mă simt pur şi simplu copleşită de tristeţe. Mă întreb dacă acesta este un progres şi-mi notez în minte să nu uit să vorbesc despre asta la următoarea mea şedinţă de terapie. „Mă văd” din nou cu cineva. Nu cu cineva de la cabinetul lui Mark - mi s-ar fi părut prea ciudat - ci cu o femeie amabilă şi atentă din Bexhill, care mai mult ascultă decât vorbeşte şi mă face să mă simt un pic mai puternică de fiecare dată când ne întâlnim.
   Pe o stradă laterală, care duce în partea opusă plajei, este un rând de case mici terasate. Căruciorul sport se loveşte de o bucată de trotuar ieşită în afară şi bolboroselile Ellei se înteţesc. Scoate nişte sunete care seamănă cumva cu vorbirea şi-mi tot spun să notez progresele astea, înainte să uit.
   Ne oprim la numărul 5 şi sun la sonerie. Am o cheie, pentru orice eventualitate, dar n-am folosit-o niciodată. Mă aplec deja s-o iau pe Ella din căruţ, când Mark deschide uşa.
   - Cum merge treaba?
   - Un haos organizat. Ştiu că am ajuns mai devreme, dar voiam să plec din calea lor, aşa că...
   Îi dau Ellei un pupic, lipită de ea cât de mult pot, înainte să i-o dau lui Mark. Tot nu m-am obişnuit cu asta, dar de fiecare dată mi se pare mai uşor. Nu e nimic oficial, nu avem genul acela de aranjament de tipul la fiecare două weekenduri şi o zi pe săptămână.
   Suntem doar noi doi, împărţindu-ne sarcinile de părinţi, chiar dacă avem vieţi separate.
   - Nu-i nimic. Vrei să stai puţin pe-aici?
   - Ar fi mai bine să mă întorc.
   - O aduc mâine la casa nouă.
   - Putem să-ţi facem turul proprietăţii!
   Ne uităm unul la altul pentru o clipă, conştienţi de tot ce s-a întâmplat, cât de nou şi de ciudat este totul acum, apoi o sărut din nou pe Ella şi o las cu tatăl ei.
   În cele din urmă, a fost simplu.
   - Vrei să te căsătoreşti cu mine?
   N-am spus nimic. El a aşteptat, plin de speranţă.
   M-am imaginat la altar cu el, Ella o mică domnişoară de onoare ducând petalele de flori. M-am imaginat întorcându-mă şi uitându-mă la toată congregaţia şi am simţit din nou acut absenţa tatălui meu. Billy avea să mă conducă la altar, am presupus. Nu tatăl meu, ci persoana cea mai apropiată de acest rol pe care o aveam. Eram norocoasă să-l am.
   Erau prieteni şi vecini care umpleau băncile.
   Dar nu şi Laura.
   Nu simţeam nicio durere în legătură cu asta. Fusese stabilită data procesului ei şi, chiar dacă gândul de a depune mărturie împotriva ei îmi provoca deja coşmaruri, cei de la departamentul pentru sprijinirea victimelor îmi explicaseră întreaga procedură. Aveam să fiu singură la bară, dar ştiam că în spatele meu era o echipă întreagă de oameni. Urma să fie condamnată, eram sigură de asta.
   Îmi scrisese de câteva ori, implorându-mă s-o iert. Prizonierii aflaţi în arest nu aveau voie să aibă vreun contact cu martorii din proces, iar scrisorile îmi parveniseră printr-o cunoştinţă comună, prea orbită de prietenia pentru Laura ca s-o creadă cu adevărat capabilă de toate lucrurile de care fusese acuzată.
   Scrisorile erau lungi. Expansive. Puneau accentul pe trecutul nostru comun, pe faptul că nu ne aveam decât una pe cealaltă. Că ambele ne pierduserăm mamele. Le-am păstrat ca pe o asigurare, nu din sentimentalism, chiar dacă ştiam că n-o să le arăt niciodată poliţiei. Laura risca scriindu-mi, dar era un risc minor. Mă ştia prea bine.
   N-am simţit durere nici la gândul că mama nu avea să fie la nunta mea. Gândul la ea îmi creează un ghem dur de ură în inimă, pe care nicio şedinţă de consiliere nu o poate îndepărta. Dar nu pentru moartea tatălui meu o urăsc - deşi de acolo pleacă totul. Nici măcar pentru minciunile pe care le-a spus când şi-a înscenat moartea, abandonându-mă pradă durerii. Ci pentru cele pe care le-a spus după; pentru povestea care s-a născut din istorisirile ei pe jumătate adevărate referitoare la căsnicia cu tatăl meu. Pentru faptul că m-a făcut să cred că era alcoolic; că el era cel care o lovea pe ea, şi nu invers. Pentru faptul că m-a făcut să am din nou încredere în ea.
   - Ei bine? a intervenit Mark. Te căsătoreşti cu mine?
   Mi-am dat seama că acel „nu” care-mi stătea pe vârful limbii nu avea nimic de-a face cu persoanele care aveau sau nu să fie prezente la nunta noastră.
   - Dacă n-am mai fi avut-o pe Ella, am spus, crezi c-am mai fi fost împreună?
   Mark a tăcut - un pic prea mult.
   - Sigur că da.
   Îi susţin privirea şi pentru o clipă rămânem aşa. Apoi Mark s-a îndepărtat, a zâmbit, dar fără ca zâmbetul să-i cuprindă şi ochii.
   - Poate.
   I-am căutat mâna.
   - Nu cred că poate e de-ajuns.
   Oak View s-a vândut rapid unei familii cu trei copii care a acceptat istoricul casei pentru un preţ mult sub valoarea de piaţă şi care, sper eu, va umple casa cu râsete şi gălăgie. Şi apartamentul lui Mark din Putney a fost scos la vânzare şi, pentru moment, el stă în Eastbourne, ca s-o putem creşte pe Ella împreună.
   Am plâns când semnul DE VÂNZARE a fost ridicat, dar doar pentru câteva momente. Nu mai voiam să stau pe Cleveland Avenue, unde vecinii se uitau la mine cu o fascinaţie morbidă şi turiştii se dădeau peste cap ca să treacă prin faţa casei noastre şi să arunce o privire la o grădină pe care nici măcar n-o puteau vedea.
   Laura şi mama au aruncat sticla spartă tot în fosa septică, împreună cu trupul tatălui meu. Amprentele mamei erau pe gâtul sticlei de vin; ale Laurei pe cioburile pe care le adunase cu grijă şi le aruncase în fosă.
   Fosa a dispărut de mult. Lucrările de extindere ale lui Robert sunt în desfăşurare, cele treizeci de mii de lire funcţionând ca un morcov plimbat prin faţa ochilor noilor proprietari drept compensaţie pentru neplăcerile create. Nu au de gând să înlocuiască tufele de trandafiri ale mamei, totuşi; pe lista lor de cumpărături sunt trecute în schimb o poartă de fotbal şi un perete de escaladă.
   Mă întorc spre Oak View, iar mâinile mi se par goale fără căruciorul pe care să-l împing. Rita se smuceşte în lesă când o pisică alb cu negru ne taie calea şi abia mă abţin să i-o arăt unei Ella care nu este aici. Mă întreb dacă mă voi obişnui vreodată să n-o am tot timpul cu mine.
   Casa pe care am cumpărat-o este cum nu se poate mai diferită de cea a familiei mele. E o construcţie pătrăţoasă şi modernă, cu 3 dormitoare şi un spaţiu deschis la parter unde, pentru că Ella a început să meargă de-a buşilea, pot s-o supraveghez din bucătărie.
   La Oak View se încarcă deja maşina cu lucruri. O să-mi lase patul şi pătuţul Ellei, iar în seara asta o să dormim într-o casă goală, gata pentru marea mutare de mâine. E doar la vreun kilometru mai jos pe stradă, dar pare cu mult mai departe.
   - Aproape am terminat, drăguţă.
   Bărbatul de la compania de transport e transpirat tot de la efortul de a urca mobila în camion. Am lăsat noii familii care va locui aici şifonierele grele, masa lungă din bucătărie şi comoda mare din hol; au fost foarte încântaţi să mai facă nişte economii. Sunt prea mari pentru noua mea casă şi prea încărcate de amintiri pe care nu mi le mai doresc. Omul se şterge pe frunte cu dosul palmei.
   - A venit poşta. Am pus-o deoparte pentru tine.
   E pe comodă. Adusă personal de prietena Laurei, din nou. Mă întreb dacă va mai fi la fel de dedicată şi după proces, când toate dovezile vor fi scoase la lumină, pentru ca toată lumea să le poată vedea. Acuzaţiile s-au adunat. Tăinuirea unei crime; ascunderea cadavrului tatălui meu; ameninţările cu moartea.
   Plicul îmi trezeşte amintiri neplăcute. Laura cu un pistol în mână. Mama, care se apropie de marginea balconului.
   Mă scutur de ele. S-a terminat. Totul s-a terminat.
   Scot scrisoarea. O singură foaie. Nimic din scuzele ample din scrisorile ei precedente. Faptul că nu i-am răspuns - că nu mi-am retras sprijinul acordat acuzării - a avut cu siguranţă efect.
   Desfac foaia, şi dintr-odată îmi ţiuie urechile. Sângele dă năvală; pulsul mi se precipită.
   Un singur rând, în mijlocul paginii.
   Sinucidere?
   Scrisoarea îmi tremură în mâini. Mă simt cuprinsă de căldură şi cred c-o să leşin. Trec prin bucătărie - pe lângă cutiile şi pe lângă muncitorii de la firma de mutări care fac drumuri între casă şi maşină - şi deschid uşa din spate.
   Sinucidere?
   Mă duc în grădină. Mă forţez să trag aer în piept, adânc, lent, până când nu mă mai simt ameţită, doar ţiuitul din urechi nu vrea să dispară, iar în piept simt cum se strânge un ghem de spaimă.
   Pentru că de data asta nu trebuie să mai caut răspunsurile în altă parte.
   Nu a fost sinucidere nici de data asta.
   Mama mea nu a sărit.

   Nota autoarei

   Ca mulţi alţi oameni din întreaga lume, şi eu am fost fascinată de aparenta reîntoarcere miraculoasă din 2007 a lui John Darwin, cel care, cu 5 ani mai înainte, fusese declarat mort după ce s-a crezut că fusese implicat într-un accident de canoe în nord-estul Angliei.
   Soţia lui, Anne, a mărturisit mai târziu că John a continuat să trăiască cu ea în casa familiei, înainte ca cei doi să se îmbarce pentru o nouă viaţă în Panama.
   Am fost fascinată de poveste, precum şi de îndrăzneala fantastică a lui John Darwin, care a adoptat o deghizare pentru a se putea mişca din nou în oraşul său natal fără să fie deconspirat şi care a tras cu urechea frecvent în timpul vizitelor pe care cei doi fii ai săi adulţi i le făceau mamei lor, presupus îndurerate. M-am întrebat cum trebuie să fie să descoperi că părinţii tăi te-au făcut să treci în mod deliberat prin durerile provocate de perioada de doliu şi cum ai putea să începi să reconstruieşti o relaţie cu ei. Mi-a fost greu să înţeleg cum ar putea un părinte să-şi trateze copiii într-o astfel de manieră brutală.
   În timp ce am scris Las-mă să mint, am găsit că următoarele publicaţii s-au dovedit extrem de valoroase pentru detaliile din spatele poveştii extraordinare a lui Darwin: Up the Creek Without a Paddle (Tammy Cohen) şi Out of My Depth (Anne Darwin). Totuşi, evenimentele şi personajele din Lasă-mă să mint sunt rodul imaginaţiei mele şi nu sunt bazate pe niciuna dintre poveştile despre care am auzit sau pe care le-am citit.
   Făcând cercetări despre sinuciderile de la Beachy Head, am fost foarte mişcată de Life on the Edge (Keith Lane) - autobiografia unui bărbat a cărui soţie s-a aruncat spre moarte de pe stâncile din Sussex. Keith Lane şi-a dedicat următorii 4 ani din viaţă patrulării stâncilor, împiedicând douăzeci şi nouă de oameni să-şi ia viaţa.
   Echipa de capelani de la Beachy Head asigură mai mult de 100 de ore de patrulare în fiecare săptămână. Ei acordă sprijin poliţiei şi serviciilor Pazei de Coastă în eforturile lor de căutare şi salvare şi sunt specializaţi în intervenţii în cazuri de sinucidere sau de criză, salvând în jur de două mii de persoane de la începuturile existenţei acestei organizaţii, din 2004. Echipa se bazează în exclusivitate pe sprijinul public, aşa că vă rog să-i urmăriţi pe Facebook la @BeachyHeadChaplaincyTeam şi, dacă puteţi, să-i susţineţi în activitatea lor.
   Potrivit organizaţiei caritabile Mind, una din patru persoane se confruntă cu probleme mintale în fiecare an şi mai bine de douăzeci la sută dintre noi recunosc că au avut gânduri sinucigaşe la un anumit moment în viaţă. Dacă aţi fost afectat de oricare dintre problemele ridicate în această carte sau dacă vreţi să staţi de vorbă cu cineva despre ceea ce simţiţi, vă încurajez să cereţi ajutor specializat.

   Exclusiv pentru această ediţie

   Citiţi în continuare un fragment bonus din Lasă-mă să mint, avându-i protagonişti pe Murray şi pe Sarah

   - Trupă, încolonarea la... dreapta!
   La auzul comenzii lătrate, ochii a 64 de bărbaţi şi 17 femei s-au întors către dreapta. Fiecare cu câte un braţ ridicat lateral, noii absolvenţi ai şcolii de poliţie sunt înşiraţi, la exact un braţ distanţă unul de altul, înainte să se alinieze toţi în poziţie de drepţi, cu mâinile cu mănuşi albe ţinute strâns pe pieptul tunicii lor.
   Murray nu-şi lua ochii de la ofiţerul de instrucţie Henderson. Ca mulţi dintre instructorii lor de la Academia de Poliţie, Henderson fusese militar, iar acum mustaţa lui căruntă fremăta în anticiparea următoarei comenzi.
   - La stânga...
   Henderson trase aer în piept. Murray simţi cum se încorda, deşi repetaseră exact aceleaşi mişcări precise de atât de multe ori, încât câteodată se trezea că picioarele sale băteau ritmul sub pătura înţepătoare de care avea parte fiecare nou recrut.
   - Înainte... marş!
   Genunchii sus şi capetele şi mai sus - promoţia din iunie 1982 mergea în pas de marş de-a lungul câmpului unde se desfăşura parada, în acelaşi ritm cu orchestra militară, care se dovedea a fi un pic prea gălăgioasă pentru orice persoană care sărbătorise un pic mai mult cu o seară înainte. N-o să se mai întâmple niciodată, îşi spuse Murray, amintindu-şi entuziasmul cu care turnase măsuri duble de whiskey în pahare de plastic şterpelite de la cantină. La momentul acela, să sărbătorească păruse a fi o idee bună. În dimineaţa aceea, cu ghete de lustruit şi cămaşa de călcat, Murray îşi dorise să fi urmat sfatul sergentului său şi să se fi dus devreme la culcare.
   - Trupă... atenţie!
   Le intra soarele în ochi, iar Murray încerca să nu se strâmbe, întrucât el - şi majoritatea colegilor săi - rămăseseră în aşteptare în centrul terenului pe care se desfăşura parada. O mică delegaţie, aleasă cu atenţie din rândul celor mai buni ofiţeri, mărşălui până în partea din faţă a terenului pentru a prezenta onorul VIP-urilor invitate în acea după-amiază. Li se promisese prezenţa unei persoane din familia regală şi fuseseră multe discuţii despre cine ar fi putut fi, cu Steve Bridges punând un pariu că avea să fie prinţesa Diana, cu o cotă de 10 la 1. Murray pusese o liră pe regina mamă. Se întreba acum dacă cineva pusese ceva la bătaie pentru ducele de York şi cine avea să adune câştigurile dacă n-o făcuse nimeni.
   Prinţul Andrew ţinu un discurs înflăcărat despre Robert Peel, despre „poliţia poporului” şi despre greutatea responsabilităţii care apăsa acum pe umerii noilor recruţi. Murray se simţi cuprins de un val de mândrie. Luni dimineaţă avea să patruleze deja în Brighton, prinzând criminali şi punând în practică tot ceea ce învăţase în sala de curs.
   Fiecare recrut calificat primise dreptul la o invitaţie de patru persoane pentru membrii familiei. Murray trimisese două părinţilor săi şi le dăduse pe celelalte două poliţistei Claire Woods, care avea o familie numeroasă şi putere de convingere pe măsură.
   Acum, Murray cerceta cu privirea rândurile cu scaune din faţa trupei până când îşi zări părinţii. Tatăl său, stând drept într-un costum de împrumut şi cu cravata de la nuntă, îi zâmbi mândru lui Murray când privirile li se întâlniră şi Murray se abţinu din răsputeri să nu-i zâmbească larg la rândul său. Tatăl lui Murray fusese poliţistul cu indicativul PC 27 Mackenzie până când se pensionase cu 3 ani mai înainte şi, deşi îi lăsase lui Murray mână liberă să-şi aleagă calea, nimic nu l-ar fi putut face pe fiu mai mândru decât să-i calce pe urme tatălui. Se uită la mama lui, dar femeia îl privea pe prinţul Andrew cu nişte ochi rezervaţi de obicei bebeluşilor şi puilor de animale.
   - Trupă... pe loc repaus!
   La unison, cei 81 de ofiţeri ridicară piciorul stâng într-un unghi de 90 de grade înainte să lovească cu putere în pământ, cu 15 centimetri mai la stânga de unde fusese aşezat înainte. Din tribune, atenţia lui Murray fu pentru moment atrasă de o sclipire de roz-luminos şi o claie de păr blond adunat ca frunzele unui ananas, pe jumătate ascuns în marea de costume şterse şi pălării.
   - Trupă... la comanda mea... rupeţi rândurile!
   Se despărţiră, liberi să-şi găsească familiile şi să stea la rând la fotograful oficial, care avea să imortalizeze ziua aceea printr-o imagine înrămată, pentru etajera de pe şemineele părinţilor sau ale partenerilor lor de viaţă.
   Abia după încă o oră Murray zări din nou puloverul de un roz luminos. Tatăl său vorbea cu un inspector pe care îl cunoştea de mult, iar mama sa îl interoga pe ofiţerul de instrucţie Henderson în legătură cu facilităţile din camerele de o singură persoană în care Murray avea să se mute duminică.
   Cea care purta puloverul roz - şi care, vedea acum Murray, era presărat cu un fir strălucitor şi avea mâneci care se întindeau de la manşetă la cusătura de sus fără să se apropie măcar de subraţ - era la bufet. Avea cam aceeaşi vârstă cu Murray - poate 19, poate 21 de ani - şi părea că o rafală mai zdravănă de vânt ar fi putut s-o pună la pământ. Un fard de ochi turcoaz-aprins se întindea până sub fiecare sprânceană şi mai bine de o duzină de brăţări îi zăngăneau pe antebraţ când se întinse să ia nişte pateuri. Puse două pe farfurie, se uită să vadă dacă o urmărea careva, apoi culese creveţii de pe alte trei şi-i băgă în gură.
   Murray zâmbi larg, iar când fata ridică ochii, privirile li se întâlniră. Departe de a fi jenată, fata îi zâmbi şi ea, mai fură un crevete şi-l băgă în gură.
   - Macca, zise Jim Ryder şi-l bătu pe Murray pe spate, o noapte de pomină, amice.
   - Plătesc pentru ea chiar acum, zâmbi Murray.
   - Ceva ca să ne dregem?
   Ca un magician cu iepurele său, Jim scoase o butelcuţă din interiorul tunicii sale şi turnă o cantitate generoasă de votcă în sucul de portocale al lui Murray, înainte să facă acelaşi lucru şi cu al lui.
   - Ai idee cine e blonda cu pulover roz? arătă Murray cu capul spre bufet, unde fata cojea somonul afumat de pe o budincă.
   În timp ce făcea asta, se uită la Murray cu o privire obraznică, iar el avu impresia clară că toate schemele pe care le făcea ea la bufet erau ca să-i atragă lui atenţia.
   - Ultima oară când am văzut-o era cu Ralph şi cu ai lui.
   Într-adevăr, fata îşi luă cu ea farfuria în colţul încăperii unde Karl Ralph îi prezenta pe părinţii lui unuia dintre sergenţii lor. Când fata se apropie, Karl îşi trecu un braţ pe după umerii ei. Murray se întoarse.
   - Mai dă-ne o duşcă din votca aia, vrei?
   - De îndată ce pleacă toţi părinţii, mă duc în oraş - acolo începe adevărata petrecere. Te bagi?
   - Încearcă numai să mă opreşti, spuse Murray, alungând dezamăgirea pe care o simţise când îl văzuse pe Karl Ralph cu fata cu puloverul roz-strălucitor.
   Noroc bun! Nu-l ştia pe Ralph foarte bine, dar tipul era de treabă şi celor doi le stătea bine împreună. Murray fusese singur de-a lungul perioadei de studii, cu excepţia unui flirt de scurtă durată cu o poliţistă, despre care se prefăceau acum amândoi că nu se întâmplase niciodată. Poate că îndată ce avea să se stabilească la noua sa secţie, avea să cunoască mai multe fete.
   Tartele şi pateurile fuseseră luate de pe masa cu bufetul şi înlocuite cu rulouri de îngheţată şi prăjituri Pădurea neagră. Murray tocmai îşi lua o felie din ultimul sortiment când un braţ plin de brăţări zornăitoare îşi făcu apariţia şi şterpeli cireaşa confiată de pe vârful feliei sale. Colţurile gurii lui Murray tresăriră. Aşteptă până când prăjitura fu pusă în siguranţă pe farfurie înainte să se întoarcă, cu ceea ce considera el a fi o expresie neutră.
   - Eu sunt Sarah, spuse fata şi băgă cireaşa în gură.
   Un moţ de frişcă îşi făcuse drum de pe degetele ei pe buza de sus.
   - Murray Mackenzie. Ai ceva... acolo, spuse el şi-şi atinse propria faţă.
   Sarah scoase limba şi recuperă frişca.
   - Gata?
   - Gata.
   - Mişto paradă, spuse fata şi mărşălui pe loc, cerceii ei argintii bălăngănindu-se deasupra umerilor. Ultima oară când l-am văzut pe Ralph atât de elegant a fost la înmormântarea bunicii.
   Avea un zâmbet strălucitor şi iute. Dacă clipeai, riscai să-l ratezi.
   De aproape, Murray putu să vadă cearcănele adânci de sub ochii ei.
   Avea mânecile puloverului ei voluminos tras peste mâini şi, în timp ce vorbi, le trase şi mai mult. Murray îi zări clavicula în timp ce linia gulerului se mişcă; pielea ei lăptoasă şi o cruciuliţă de argint.
   Înmormântarea bunicii...
   - Ralph este...
   Murray lăsă întrebarea să plutească în aer, iar fata întârzie răspunsul suficient de mult ca el să-şi dea seama că nu făcea decât să se joace cu el.
   - Fratele meu, da.
   Murray încercă să pară neschimbat.
   - Oh.
   - Oh, repetă şi Sarah, scoţând vocala ca şi cum ar fi suflat fum de ţigară.
   Acum zâmbeau amândoi; fiecare provocându-l pe celălalt să facă următoarea mişcare.
   - Ai un...
   - Iubit?
   Sarah dădu din cap că nu.
   - Nici eu, spuse Murray înroşindu-se. O iubită, vreau să zic. Ei, bine, nici una, nici alta. Nici unul, nici alta.
   Isuse, nu se pricepea deloc la aşa ceva. Îşi storcea creierii să găsească nişte replici. Dar nu-i venea în minte decât cea cu căzutul din rai, iar Sarah nu era cu siguranţă genul de fată care să se dea pe spate la replici de doi bani. De fapt, Sarah nu semăna cu niciuna dintre fetele pe care le cunoscuse vreodată Murray.
   Fata îi susţinu privirea, dar trecu o secundă înainte să vorbească din nou.
   - Ştii că sunt bolnavă cu capul, da?
   Zâmbea larg, dar ochii ei spuneau o cu totul altă poveste, iar bărbia era îndreptată înainte sfidător.
   - Karl ţi-a spus?
   Murray ridică din umeri, ceea ce ar fi putut însemna orice, de la sigur, ştiu până la nu-mi pasă deloc. În ciuda zâmbetului deloc ezitant, aproape batjocoritor al lui Sarah, Murray nu i se alătură. Nu părea genul de lucru care să te facă să zâmbeşti. Nu-şi amintea ca Ralph să fi pomenit deloc de vreo soră, cu atât mai mult să sublinieze detaliile stării ei de sănătate mintală.
   - Tulburare de personalitate borderline, spuse ea zâmbind larg din nou, dar dând şi ochii peste cap de data asta. Sună mai rău decât e de fapt, te asigur.
   - Dar ce înseamnă? întrebă Murray, simţindu-se prost pentru că nu ştia.
   - Poţi să te duci să vorbeşti cu altcineva dacă vrei, spuse ea şi ridică din umeri. Du-te şi mănâncă-ţi prăjitura. Găseşte pe cineva normal cu care să stai de vorbă.
   Tonul ei era relaxat, nu defensiv, dar totuşi trezi ceva în interiorul lui Murray. Se simţi absurd de protector cu fata asta pe care abia o cunoscuse; o fată care părea pe deplin capabilă să aibă grijă de ea însăşi.
   - Nu vreau să vorbesc cu...
   Murray se opri.
   Cu cineva normal, aproape că spuse el, iar ochii lui Sarah sclipiră.
   -  Nici măcar nu vreau prăjitură.
   - Te superi dacă mănânc eu o parte din ea, atunci?
   Luă furculiţa din mâna lui Murray şi scormoni prin prăjitură până când mai dădu de o cireaşă. O înţepă, împingând farfuria în mâna lui Murray.
   - Am zile bune şi zile proaste, spuse ea, băgând cireaşa în gură şi întorcându-se pentru o secundă. Suişuri şi coborâşuri.
   - Nu avem toţi la fel?
   Sarah dădu din cap în timp ce mesteca, fiind de acord cu punctul lui de vedere.
   - Eu mă sperii. Devin paranoică.
   Se uită în sus la el şi, pentru prima oară de când începuseră să stea de vorbă, scânteia din ochii ei dispăru.
   - Ei bine, spuse Murray serios, ştii cum se spune: doar pentru că eşti paranoic, asta nu înseamnă că ei nu încearcă să te prindă.
   Sarah izbucni în râs.
   - Unde vei fi repartizat, poliţist Mackenzie?
   - În Brighton.
   - Eu locuiesc în Hove.
   - Oh!
   - Oh.
   Şi din nou acea sclipire. Acelaşi o rotunjit de buzele ei în timp ce rosti cuvântul. Murray trase adânc aer în piept.
   - Ai vrea să iei cina cu mine într-o zi?
   Sarah ridică o sprânceană, ca şi cum sugestia lui ar fi fost complet neaşteptată. Se uită la Murray şi apoi bătu cu furculiţa în degetele de la mâna liberă.
   - Chiar dacă sunt puţin nebună?
   Murray se uită la ea. Observă puloverul ei de un roz-luminos; cerceii ei rotunzi şi fardul de ochi turcoaz. Văzu felul în care se balansa pe degetele de la picioare, ca şi cum ar fi fost gata să-şi ia zborul. Se gândi la felul în care se simţise atunci când o zărise în tribune şi la privirea ei năzdrăvană când şterpelea creveţii.
   Zâmbi larg.
   - În mod special pentru că eşti puţin nebună, spuse el.

SFÂRȘIT