10 întâlniri aranjate, Ashley Elston

 ..............................................

4.

                    Sus, la etaj, îmi arunc hainele într-o geantă de voiaj, îi aud pe toți jos, exact ca seara trecută, râzând și pălăvrăgind. Chestia asta îmi dă dureri de stomac.

   Numele mamei apare pe ecran, iar eu înșfac telefonul.
   - Bună! zic.
   - Bună, drăguțo!
   - Ce fac ele? întreb imediat.
   - Doctorii cred că o transfuzie o va ajuta pe Margot să-și revină. Cu toate că-mi doresc să nu aibă nevoie de transfuzie, mă bucur că pot face ceva ca să se simtă mai bine.
   - Nu-mi place asta. Simt că totul se destramă.
   - E doar o altă piatră de încercare. Te voi ține la curent. Oricât de înfricoșător sună, transfuzia nu va dura mult. Anna pare să se odihnească așa cum trebuie. Îi vor verifica nivelul de oxigen mâine-dimineață. Mâine va fi o zi mai bună.
   Vorbesc cu mama alte câteva minute, apoi ea încheie convorbirea.
   Da, nu mai e de așteptat până mâine.
   Caut sub pat în momentul în care aud bufnitura cuiva care aruncă la coșul de baschet în curtea de alături. Mă strecor până la fereastră și iată-l stând pe alee. Wes e în blugi și hanorac și arată foarte bine. Nu aruncă la coș, doar bate mingea în timp ce privește în stradă.
   La ce se uită?
   Indiferent cât de tare îmi lipesc fața de fereastră, tot nu văd la o distantă mai mare de trei metri în fața lui. Sunt gata să renunț și să mă întorc la împachetat, când o mașină parchează pe alee.
   Wes merge până la geamul din dreptul șoferului și se apleacă. Nu pot vedea cu cine stă de vorbă și asta mă macină. Stă așa câteva minute, apoi se îndreaptă și se duce la locul din dreapta. Chiar înainte de a urca ridică privirea spre fereastra mea. Mă las la podea.
   Număr până la 10. Încet. Apoi mă ridic destul de mult pentru a privi pe fereastră. Zăresc șoferul exact înainte ca mașina să dispară din raza vizuală.
   E Laurel.
   Mă las să alunec din nou jos și mă sprijin de peretele de sub fereastră.
   El pleacă cu Laurel.
   - Sophie! zice Olivia, apărând în cameră. E 4 fără 10. Ai de gând să cobori?
   Am nevoie de un efort supraomenesc ca să mă ridic.
   - Am terminat cu asta. Mă duc să văd ce fac Margot și Anna.
   Olivia se uită la geanta din mâna mea.
   - Vrei să vin cu tine?
   - Nu. E posibil să stau acolo până se termină vacanța. Nu m-am hotărât.
   Adun toate hainele de pe podea și le vâr în geantă.
   - Bine. Ai de gând să le spui celorlalți? Sau pur și simplu pleci?
   Nu-mi scapă tonul vocii ei. Crede că sunt nepoliticoasă sau rece sau cum oi fi, însă în moment ăsta vreau doar să fiu cu părinții mei, cu Margot și cu Anna.
   - O sun pe bunica de pe drum. Nu vreau să mă împiedice.
   Mă opresc în drum spre ușă.
   - Îmi faci un serviciu? Îmi pui geanta în mașină ca să nu mă trezesc cu vreo întrebare?
   Ne uităm una la alta destul de mult, apoi îmi ia geanta și pleacă fără să mai spună ceva.
   O urmez jos, încă îmbrăcată cu blugii și tricoul pe care le-am purtat azi la muncă. Părul meu e prins într-o coadă încâlcită și nu sunt deloc machiată. Trebuie să-l fac să plece pe cel cu care am întâlnire și să-mi văd de drum.
   Unchiul Charlie aruncă o privire spre mine, apoi se întoarce spre Charlie.
   - Du-te și schimbă-mi pariul. Aleg locul patru. Unchiul Ronnie râde din partea cealaltă a camerei.
   - Prea târziu. E deja luat.
   Exact la țanc, sună soneria și Sara se grăbește la ușă, deschizând-o larg. Toți amuțesc.
   - În niciun caz, îngaimă Charlie.
   În pragul ușii larg deschise stă Griffin.
   Charlie face un pas în fața mea și zice:
   - Nu, nu! În niciun caz! Asta nu!
   Griffin face un pas înainte.
   - Sophie, stai de vorbă cu mine o clipă. Dacă nu vrei să ieși cu mine, înțeleg.
   - Ce se întâmplă? șoptește unchiul Sal în spatele meu. Pare un tip destul de simpatic.
   Banks zice:
   - E fostul iubit.
   - A, răspunde unchiul Sal, tărăgănând sunetul.
   Mă uit la mătușa Maggie Mae care zâmbește.
   - Sophie, Griffin a luat legătura cu mine și efectiv m-a implorat să-l aleg pe el.
   Bunica vine în spatele meu și mă cuprinde cu o mână.
   - Nu trebuie să te duci, iubito.
   Ochii lui Griffin mă imploră.
   - Stai de vorbă cu mine doar câteva minute, înainte de a lua o decizie. Te rog.
   Încuviințez, doar pentru că trebuie să ies din cameră, însă mă întorc în momentul în care dau să ies.
   - Folosesc cardul, zic, apoi închid ușa în urma mea.
   Ieșim pe verandă pentru un pic de intimitate. Când el se oprește, mă întorc cu fața la el, păstrând o distanță de câțiva metri între noi.
   - Mătușa ta are dreptate, zice el. Am sunat-o pe Mary Jo s-o întreb cine îți alege întâlnirile până la sfârșitul săptămânii, iar ea mi-a dat numărul de telefon al mamei ei.
   A, sigur că i l-a dat. Dintre toți verii la care ar fi putut apela, tocmai pe asta a ales-o?
   - Nu pot merge la întâlnire cu tine în seara asta, zic.
   Văd cum deschide gura - probabil pentru a protesta - și îl întrerup înainte de a apuca să spună ceva.
   - Chestia asta n-are nimic de-a face cu tine. De fapt, anulez restul întâlnirilor și merg la spital. Sora și nepoata mea nu sunt prea bine și trebuie să fiu cu ele.
   - Atunci te duc eu cu mașina, spune el.
   - Nu-i nevoie să faci asta, zic în timp ce cobor treptele și mă îndrept spre mașina mea.
   El mă prinde din urmă.
   - Ești supărată. Ar fi mai sigur să conduc eu până acolo. Apoi te poți întoarce cu părinții tăi.
   Mă opresc în mijlocul aleii și mă uit la el.
   - Mă duci tu cu mașina? Pur și simplu, conduci 3 ore ca să-mi văd sora? După care?
   Capul i se înclină într-o parte.
   - Orice e nevoie. Dacă trebuie să te aștept acolo, te aștept. Sau, dacă vrei să plec, plec.
   Mă uit la el câteva secunde, apoi fac semn cu capul spre camioneta lui.
   - Bine.
   Ne îndreptăm spre trotuar, exact în momentul în care ușa casei se deschide. Charlie și Olivia ies.
   - Stai să-mi iau geanta, îi zic lui Griffin.
   Mă îndrept spre mașină și mă întâlnesc acolo cu Charlie și Olivia.
   - Ieși cu el? întreabă Olivia.
   Capul lui Charlie pivotează înainte și înapoi între mine și Griffin.
   - Nu merg la întâlnire, zic. Griffin mă duce până la spital.
   Olivia tresare. Amândouă ne gândim că n-au trecut nici măcar 10 minute de când s-a oferit să mă conducă ea.
   Îmi iau geanta de pe bancheta din spate.
   - Uite ce e, știu că te-ai oferit să mă duci, însă sunt sigură că ai alte lucruri...
   - Când credeam că suntem iar cum am fost, mă respingi. Exact ca înainte.
   Mă răsucesc pe călcâie.
   - Poftim? Eu te-am respins? Faci mișto de mine?
   Charlie se interpune între noi.
   - Stați așa, stați așa, zice el cu mâinile întinse. Hai să nu spunem niciun lucru pe care-l vom regreta.
   - Poate ar fi trebuit să spunem ceva acum 2 ani când a fugit de familia ei, îi zice Olivia lui Charlie. Poate n-ar fi dispărut de tot, dacă atunci am fi dat cărțile pe față.
   - O, Doamne, chiar faci mișto?
   Îmi vine să țip.
   Câțiva din membrii familiei au ieșit pe verandă. Bunica e la jumătatea treptelor.
   - N-am fugit niciodată de familia mea, zic. N-am vrut nimic altceva decât să fiu cu tine și cu Charlie. Și cu Wes. Însă e greu să faci asta când voi v-ați izolat de mine. Habar n-ai cum era când trebuia să plec în fiecare duminică, știind că voi trei veți rămâne împreună în fiecare zi. Aveați alți prieteni, pe care eu nu-i cunoșteam. Și cluburi din care eu nu făceam parte. Și petreceri la care eu nu eram invitată. Iar voi n-ați încercat niciodată cu adevărat să mă faceți să simt că eram inclusă în chestia asta. Credeți că am dispărut? Voi sunteți cei care m-au respins.
   Sunt gata să izbucnesc în lacrimi. Îmi dau seama că sunt șocați.
   Griffin se plimbă de colo colo.
   - Dă-mi voie să-ți iau geanta, zice el, ridicând-o de lângă mine.
   - Uite cum stă treaba, nu pot să fac asta acum. Vorbim când mă întorc, spun, plecând de lângă ei.
   Îl urmez pe Griffin până la camionetă, iar el se oprește în fața ușii deschise din dreapta. Înainte să mă urc, mașina lui Laurel virează pe aleea lui Wes, la doar câțiva metri în fața noastră.
   Îl pot vedea în timp ce se uită la mine și la Griffin, înainte ca mașina să treacă razant pe lângă aleea lui și să dispară din raza noastră vizuală.
   Mda, trebuie să plec de aici.
   - Hai să mergem, îi spun lui Griffin.
   Griffin ocolește prin partea din față a camionetei și urcă. Nu mă uit înapoi când părăsește aleea.
   Suntem în mașină de doar 10 minute și tăcerea e stânjenitoare. În cele din urmă, el întreabă:
   - Vrei să vorbești despre asta?
   - Nu. Nu prea.
   - Ești pregătită să te întorci acasă acum? Știu cât ți-e dor de familia ta când ești aici.
   Mă înfior. Cearta cu Olivia e încă prea proaspătă în mintea mea.
   - De fapt, a fost bine pentru mine. Nu mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit.
   Și Wes.
   El scoate un mormăit.
   - Mda, se pare că a fost foarte distractiv, zice el sarcastic. Deci cine e tipul ăla de alături? Erai într-o poză cu el. Ați ieșit la întâlnire?
   Trag cu putere aer în piept și îi dau drumul încetișor. Cum e posibil să fi fost cu Griffin timp de un an și să nu-i fi spus niciodată despre unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei?
   - Am crescut împreună. Am fost prieteni de mici și e cel mai bun prieten al lui Charlie. Și, nu, n-am fost la întâlnire cu el.
   Simt că ar trebui să știu tot despre Griffin, însă nu-mi dau seama ce înseamnă acea ușoară încuviințare din cap. Mă foiesc pe locul meu, tulburată de cât de familiară și, cu toate astea, cât de stranie e senzația de a fi din nou în camioneta lui.
   Din fericire, pornește radioul și o melodie country alungă tăcerea.
   De fapt, e una dintre piesele de care făcea mișto Olivia în timpul ultimei călătorii spre spital.
   - Cântecul ăsta e ca un film desprins din realitate, zic, sperând să mai destind atmosfera.
   El se uită la mine de parcă am zis cea mai mare prostie.
   - Ce înseamnă asta?
   Încep să-i explic, însă îmi dau seama după expresia feței că nu se prinde.
   - Nu contează.
   Patru piese mai târziu, începem să vorbim despre școală, singurul subiect care pare sigur și familiar.
   - Am primit vești bune săptămâna trecută, spune el.
   Mă răsucesc pentru a-l privi.
   - Ah, da?
   Aprobă din cap.
   - Am primit o preadmitere la TCU.
   Fac ochii mari.
   - Asta e super! Nici măcar n-am știut că ai aplicat acolo.
   Și de ce n-am știut? Am vorbit despre școli din Texas, însă n-a pomenit niciodată de TCU. Nici măcar nu se află pe lista mea.
   - Mda, păi, n-am vrut să spun nimic în cazul în care nu eram admis.
   - Deci acolo vrei să mergi?
   - Dacă pot face rost de bani, da. Asta e prima alegere.
   Alți 15 kilometri trec în tăcere.
   - Ce plănuiseși pentru seara asta? întreb.
   Zâmbește.
   - Am ales o oră mai timpurie pentru a te duce înapoi acasă. Mă gândeam că puteam petrece ceva timp împreună acasă la tine, așa cum voiai să facem inițial săptămâna asta. Doar tu și eu. Apoi putem trece pe la câmp mai târziu. Eli și ceilalți fac un foc de tabără în seara asta.
   Îi zâmbesc larg, însă cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi dispare zâmbetul mai repede.
   El își ia privirea de la drum și se uită la mine.
   - Asta voiai să facem săptămâna asta, nu? Asta ai spus. Eu doar încerc să-ți ofer ceea ce vrei.
   - Asta am spus.
   Însă de ce nu mi-a putut oferi asta înainte?
   Oftează. Semnalizează și o ia pe următoarea ieșire.
   - Trebuie să alimentez.
   Oprim la benzinărie și hoinăresc prin magazin, căutând ceva de ronțăit.
   Griffin mi se alătură și ne luăm fiecare ceva de băut și câte o pungă de chipsuri.
   Când mă întorc la camionetă, telefonul îmi zbârnâie în buzunar. E o notificare că Griffin m-a etichetat într-o postare.
   Arunc o privire spre el, însă nu se uită la mine. Deschid telefonul și văd că e un selfie pe care tocmai l-a făcut cu noi în timp ce stăteam la coadă la casă. El ține telefonul sus și privește la cameră, însă eu mă uit în telefonul meu. Comentariul zice: Mă bucur că pot fi aici pentru iubita mea.
   Ce n-ai... A stat la jumătate de metru de mine, a făcut poza asta, apoi a postat-o fără să-mi spună?
   Aștept până ne întoarcem pe autostradă, înainte de a spune ceva.
   Ridic telefonul și spun:
   - Sincer acum, chestia asta e puțin cam ciudată.
   - Ești supărată că am postat-o? întreabă el.
   - Nu înțeleg. Eram la benzinărie în drum spre spital să-mi văd sora și nepoata. Nici măcar nu mă uitam la cameră. De ce ai postat-o?
   Fața i se întunecă. Iar acum nu pot decât să presupun motivele pentru care s-a oferit să mă ducă cu mașina.
   - E doar o poză, zice Griffin. Nu-i da mai multă importanță decât are de fapt. Doamne, nu știu de ce lucrurile nu pot fi pur și simplu ușoare cu tine.
   - Bucuros că pot fi aici pentru iubita mea? În primul rând, nu sunt iubita ta. Ne-am despărțit. Și, în al doilea rând, dacă chiar ești aici pentru mine, n-ai folosi ce se întâmplă cu familia mea ca să faci un comentariu stupid la postarea ta.
   Mâna i se încleștează pe volan.
   - Despre asta vorbeam cu Parker. Lucrurile sunt mereu atât de serioase cu tine. Nu erai așa.
   Încerc să pătrund sensul cuvintelor lui. Am crezut că mi-am pierdut familia și cei mai buni prieteni și am încercat să umplu acel gol cu Griffin, cu panoul de opțiuni pentru colegii și cu orice alt lucru pe care nu mi l-am dorit cu adevărat.
   - Știi ceva? Ai dreptate. Nu eram așa. Această ultimă săptămână mi-a arătat cât am pierdut din mine.
   Pare sceptic.
   - Deci e vina mea că acum ești plictisitoare?
   Izbucnesc într-un hohot de râs nervos.
   - Nu. E vina mea.
   În camionetă se lasă tăcerea și cred că amândoi știm că, după călătoria asta, s-a terminat totul între noi. Îmi sprijin capul de scaun, încercând să-mi dau seama când mi s-a schimbat atât de tare viața.
   Mă gândesc la tot ce mi-a spus Olivia în ultima săptămână - că m-au pierdut, că au simțit că m-am întors la ei.
   Poate n-am fost eu singura care a rănit.
   - S-a terminat, nu-i așa? zice Griffin în cele din urmă.
   - Da. Așa e.
   Când ajunge în parcarea spitalului, nici măcar nu oprește motorul.
   Atinge butonul pentru deblocarea ușilor și zice:
   - Sper să se simtă mai bine.
   - Mulțumesc că m-ai adus, îi spun, luându-mi geanta.
   Și demarează, înainte să ajung la ușa spitalului.

   Îmi croiesc drum pe aceleași coridoare, urc în aceleași lifturi și pe aceleași scări rulante ca înainte, însă de data asta mă îndrept direct către salonul lui Margot. Ajung într-o sală de așteptare și dau peste mama, tata și părinții lui Brad. Cu toții sar în picioare.
   - Sophie! țipă mama.
   - Ce faci aici? strigă tata.
   Însă mă îmbrățișează până mă sufocă.
   - A trebuit să vin, zic. În niciun caz Margot nu urma să treacă prin asta fără ca eu să fiu aici.
   Mă țin destul de mult înainte să-mi dea drumul. Ne așezăm, mâna mamei strângând-o pe a mea, în timp ce brațul tatei se odihnește pe spătarul scaunului meu.
   - Deci spuneți-mi ultimele noutăți.
   Mama începe.
   - Acum îi fac transfuzia. Brad e cu ea. Chiar e o chestie foarte simplă, de fapt, și ar trebui să fie aproape gata. Trebuie să introducă tot sângele în decurs de 4 ore, altminteri sângele din punguță se strică sau cam așa ceva.
   - Au zis că o să fie în formă maximă în 24 de ore, adaugă tata.
   - Și Anna?
   Mama zâmbește.
   - E mai bine. Tocmai i-au verificat nivelul de oxigen și totul arată bine.
   - Ai condus singură până aici? întreabă tata.
   - M-a adus Griffin, zic.
   Ei ridică din sprâncene.
   Mama se uită în jurul ei în încăpere.
   - Păi, unde e el acum?
   - Presupun că în drum spre casă. Am hotărât amândoi în drum spre spital că lucrurile s-au terminat între noi.
   Simt un neașteptat sentiment de ușurare spunând asta cu voce tare.
   Tata mă mângâie ușor pe umăr.
   - Și ești în regulă cu asta?
   - Da, sunt.
   Mama e gata să mă întrebe altceva, în momentul când auzim un zgomot puternic de după colț.
   - Am zis să o iei la stânga la ultima cotitură.
   - Dar chiar am luat-o la stânga la ultima cotitură.
   - Deci acuma trebuie s-o luăm la dreapta!
   Câteva secunde mai târziu, familia mea extinsă ocupă întreaga sală de așteptare. Bunica, mătușile și unchii mei îi îmbrățișează pe rând pe mama și pe tata. Olivia, Charlie, Jake și Graham sunt și ei aici.
   Olivia aproape mă răstoarnă când mă îmbrățișează. Apoi Charlie ne îmbrățișează pe amândouă. Ea se retrage încetișor, însă mă ține de amândouă mâinile. Charlie ne ține pe amândouă de umeri.
   - Am tot discutat până aici și ne-am dat seama că n-am privit niciodată chestia asta din perspectiva ta. Nu mi-am dat seama cât de greu a fost pentru tine. Ne-a fost atât de dor de tine. Ar fi trebuit să mă asigur că știi asta, zice ea.
   - Da, nu e la fel fără tine, zice Charlie. Și, indiferent de situație, nu mergi la școală în Massachusetts.
   - Ar fi trebuit să vă spun că mă simțeam lăsată pe dinafară. Și mie mi-a fost dor de voi toți.
   Mă uit în jurul meu în sala de așteptare.
   - Cum s-a întâmplat chestia asta?
   - Păi, zice Charlie, după ce s-a auzit unde mergi și de ce, am început să facem planuri ca să venim și noi aici.
   - N-a putut veni toată lumea. Unii au trebuit să rămână acolo pentru a avea grijă de cei mici, zice Olivia.
   Tata, care de obicei pare uluit când e înconjurat de familie, pare ușurat că mai e și altcineva care să stea de vorbă despre asigurări cu tatăl lui Brad. Mama și mătușa Lisa stau împreună, iar mama pare să o pună la curent cu toate.
   Noi trei ne mutăm pe scaunele de vizavi de ele. Mătușa Lisa se ridică și mă îmbrățișează.
   - Nu-mi vine să cred că ați venit, îi spun.
   Ea mă privește nedumerită.
   - De ce? La fel de mult cum îți dorești tu să fii aici cu sora ta, la fel de mult ne dorim și noi să fim aici cu sora noastră.
   Ea se așază la loc lângă mama și o ia în brațe.
   Nici măcar nu m-am gândit la chestia asta.
   - Unde-i Griff? întreabă Charlie.
   - În drum spre casă, mă strâmb eu. Hai să spunem că drumul ăsta cu mașina n-a fost atât de distractiv ca ultimul.
   Charlie mă privește șocat.
   - Vrei să spui că Griff nu e așa de gașcă ca noi trei? Spune-mi că nu-i așa!
   Îi împing brațul.
   - Ha. Ha.
   O femeie în halat albastru se oprește în mijlocul camerei.
   - O, Doamne, spune ea. Ce familie numeroasă!
   Nu știu cum mă aștept să arate când se deschide ușa, însă ea arată... exact ca Margot cea obișnuită.
   - Bună! zice ea când mă vede.
   Mă grăbesc către patul ei. Părinții rămân în urmă, acordându-ne puțin spațiu.
   - M-ai speriat de moarte, zic. Ești bine?
   Nu pot opri lacrimile care îmi inundă ochii și trebuie să mă abțin să nu sar în pat lângă ea. Însă, indiferent de situație, a meritat să vin până aici să-i văd culoarea din obraji și să-i aud intensitatea vocii.
   - Sunt bine. Mult mai bine acum, că mi se pompează mai mult sânge. Vor să o las mai moale în următoarele câteva ore, însă, dacă îmi scade tensiunea, voi putea să mă ridic și să mă plimb de colo colo.
   Stăm la ea câteva minute, apoi mama începe să ne dea la o parte astfel încât toți membrii familiei să aibă ocazia s-o vadă. După asta părăsesc salonul, îi înșfac pe Olivia și pe Charlie și mergem să ne uităm la Anna prin peretele de sticlă.
   - Nu-mi place să văd toate chestiile alea atașate de ea, spune Charlie.
   - Da, însă e frumoasă, zice Olivia și oftează.
   - O iubesc, spun la rândul meu.
   După ce familia se strecoară afară din salonul lui Margot, ajung cu toții lângă peretele de sticlă să se uite împreună cu noi la Anna. Profit de ocazie să mă furișez și să petrec mai mult timp cu Margot.
   Mama e singura care a rămas în salonul ei când mă întorc. Găsește o scuză să se ducă să ia niște cafea, apoi rămân doar eu cu Margot.
   Mă urc în pat lângă ea exact cum am făcut acum câteva nopți.
   - Ai fost s-o vezi? întreabă ea.
   - Da. Are cel mai mare club de admiratori. Toți ceilalți bebeluși sunt geloși.
   Margot râde.
   - Nu-mi vine să cred că ați venit toți aici. Foarte frumos din partea voastră.
   - Amândouă sunteți foarte iubite.
   - Și noi te iubim. Mama mi-a spus despre Griffin. Chiar ești bine?
   - Chiar sunt.
   - Păi, foarte bine, atunci, pentru că mai ai de mers la câteva întâlniri. Ți-ai dat seama cu cine ți-a fixat bunicul întâlnirea pentru petrecerea lor?
   O privesc amuzată.
   - Sunt aici. Nu mă întorc decât cu mama și cu tata.
   Ea se trage într-o parte pentru a mă privi.
   - Oricât de bucuroasă sunt să-ți văd chipul, nu cred că vrei să stai aici. Sunt bine. O să mă simt excelent până mâine. Și doctorii vor s-o deconecteze pe Anna de la aparatul de respirat artificial.
   - Nu te pot părăsi, mă văicăresc eu. Și nu mă pot întoarce să-l văd pe Wes cu Laurel.
   - Sper să ieșim de aici în câteva zile. Te poți întoarce să stai cât vrei. O să te simți groaznic la spital. Și mor de nerăbdare să văd cum se sfârșesc întâlnirile astea. Du-te și termină-le pentru mine.
   Îmi așez obrazul pe umărul ei.
   - Doar pentru că n-am chef, aș putea să te refuz chiar acum, zic.
   Mă întorc în sala de așteptare câteva minute mai târziu și mă opresc în fața bunicii.
   - Margot crede că ar trebui să mă întorc și să termin întâlnirile.
   Bunica își împreunează mâinile.
   - Păi, bineînțeles!
   Unchiul Michael scoate o foaie de hârtie goală.
   - Are cineva un pix? Putem începe chiar acum pariurile pentru întâlnirea mea.
   Unchiul Sal ciulește urechile din cealaltă parte a camerei.
   - Dar mâine e întâlnirea mea.
   - Bunico... spun eu.
   Ea ridică mâna.
   - Ne vom gândi la asta când ajungem acasă.
   O oră mai târziu, ne luăm cu toții rămas-bun. Bunica, Olivia, eu și Charlie ne îngrămădim în mașina lui Michael. Îmi dau seama că mai am doar trei întâlniri. Apoi vacanța de Crăciun se va sfârși și totul se va întoarce la normal.
   Exact ce îmi doream când au început toate astea.
   Așa că de ce mi-e groază că se sfârșește totul?

   Marți, 29 decembrie

   Întâlnirea aranjată nr. 8: Alegerea unchiului Michael/unchiului Sal
   Primul lucru pe care-l fac când deschid ochii e să-mi verific telefonul.
   Am dormit cu el în mână, în cazul în care suna mama cu vești despre Margot și Anna, însă în mod evident am dormit buștean, pentru că n-am auzit notificarea mesajului pe care l-a trimis acum o oră.
   MAMA: Margot e mult mai bine! Se plimbă întruna. Se pregătește să meargă s-o vadă pe Anna. Te sun mai târziu. Te iubesc!
   Mă cufund din nou în pat și oftez profund. Margot e mai bine. Acum trebuie doar ca Anna să fie deconectată de la aparatul de respirat artificial.
   Deschid conversația cu Margot și îi trimit un mesaj.
   Eu: Mama a zis că te simți mai bine!
   Răspunsul ei e imediat.
   Margot: Azi mă simt mult mai bine! Simt că aș putea să alerg la maraton.
   Eu: N-ai alergat niciodată nici măcar până în capătul aleii.
   Margot: Bine, exagerez, evident, însă ai prins ideea. Mă simt foarte bine. Acum vreau doar ca bebelușa mea să înceapă să respire singură și poate ieșim din spital.
   Eu: Vin să te vizitez după ce te întorci acasă și o voi ține pe Anna în brațe vreo 10 ore.
   Margot: Ha, ha, abia aștept.
   Ceva mai târziu, Olivia dă buzna în cameră și sare în pat.
   - Cum de ai atâta energie dimineața? o întreb. Ne-am întors acasă de doar câteva ore.
   Ea își aranjează perna, apoi se întoarce către mine.
   - E un dar, pe bune.
   Mă privește timp de câteva secunde.
   - Deci ce s-a întâmplat cu Griffin?
   O pun la curent cu despărțirea petrecută în timpul drumului cu mașina.
   Ea are acea privire cu o sprânceană ridicată pe care i-o invidiez.
   - Ești sigură că ești bine? Știu cât de mult îl plăceai.
   Scot o răsuflare puternică.
   - Îl plăceam, însă chiar sunt împăcată cu faptul că nu mai suntem împreună.
   Ea încuviințează.
   - Păi, azi e o nouă zi, iar unchiul Sal și unchiul Michael sunt amândoi jos.
   Îmi frec fața cu mâinile.
   - Mă vor pune să aleg, nu-i așa?
   Olivia mă trage până cobor din pat.
   - Habar n-am, hai să vedem!
   Nu sunt doar unchiul Michael și unchiul Sal aici, ci jumătate de familie.
   Bunica a așezat un mic dejun complet pe blatul de bucătărie și toate scaunele și locurile de la masă sunt ocupate.
   Unchiul Sal și unchiul Michael stau amândoi pe scaun în fața panoului unde sunt scrise întâlnirile mele și își beau cafelele.
   - Aha, uite-o! zice bunica. Ei bine, uite cum facem. Sal și Michael vor scrie fiecare întâlnirea pe care au planificat-o, apoi vom vota. Pentru cei care nu sunt aici, Charlie va obține votul lor prin sms.
   Charlie e la masă și pare pe jumătate adormit.
   - Votăm toți? întreb.
   Bunica se uită la mine.
   - Bineînțeles! Suntem toți implicați în asta, prin urmare așa e corect. Amintește-ți că faci chestia asta pentru Margot!
   - Îhî. Știam că vei găsi tu o cale să folosești chestia asta împotriva mea.
   Apoi o îmbrățișez și spun:
   - Să înceapă votul.
   Chiar n-are niciun rost să mă mai împotrivesc.
   Eu și Olivia ne strecurăm între mătușa Camille și mama lui Charlie, mătușa Ayin.
   Unchiul Sal sare de pe scaunul lui și se duce la tabla albă. Acolo, o linie neagră împarte tabla în două și el începe să scrie în partea de sus.
   Când unchiul Sal se dă deoparte, citim toți ce scrie pe tablă.

   Încălzirea în bucătărie!
   14:00

   - Presupun că e o întâlnire care are de-a face cu gătitul? zic.
   În încăpere se aud multe șușoteli.
   Unchiul Sal se așază la loc, iar unchiul Michael scutură din cap.
   - Încălzirea în bucătărie? Asta-i tot ce ai putut găsi mai bun?
   - Păi, hai să vedem ce ai tu, răspunde unchiul Sal. Unchiul Michael face mare caz în momentul în care ia o cârpă și șterge spațiul deja curat de sub linia neagră. Apoi se zgâiește la suprafața nescrisă, cu pumnul sub bărbie de parcă s-ar gândi profund.
   Scrie fiecare literă atât de încet, încât îmi vine să urlu de nerăbdare. În cele din urmă, se dă deoparte, părând foarte mulțumit de sine.

   Sophia Patrick va fi o membră a Casei Lane-ister
   Vom dărâma toate popicele pentru că ni se rupe!
   Așa că fă o poză și fii gata la 6!
   Va fi scandalos!

   - Știu pentru cine votez! strigă mătușa Camille.
   Unchiul Sal se întoarce pentru a o privi.
   - Pe bune?
   Ea ridică din umeri.
   - E prea drăguț, Sal. Și știi asta.
   Citesc ce scrie pe tablă de 3 ori.
   - Deci... E o întâlnire la popicărie? întreb.
   - Da! Și pentru că ești în echipa mea, Casa Lane-ister, va trebui să te îmbraci corespunzător!
   - Asta e o trimitere la Urzeala tronurilor? întreabă Charlie.
   Expresia lui Michael exprimă cam cât crede el că e de prostească întrebarea pusă de Charlie.
   Olivia începe să țopăie.
   - Vreau să merg! Te roooggggg! se văicărește ea, apoi se uită la unchiul Sal. Scuze! Și a ta pare mișto.
   - Suntem prea mulți, însă e posibil să-ți fac rost de un loc la I Can’t believe It’s Not Gutter, zice unchiul Michael. Totuși va trebui să te îmbraci ca și cum ai fi pe coperta unui roman de dragoste.
   Acum chiar că sunt în ceată.
   - Ce legătură are surogatul ăla de unt cu coperțile romanelor de dragoste?
   El se uită la mine fără să-i vină a crede.
   - Pentru că Fabio, tipul de pe coperțile romanelor de dragoste a fost în toate reclamele alea la surogatul de unt.
   - Înscrie-mă și pe mine! țipă Olivia.
   - Cum de ești tu într-o echipă de popice, dacă nici măcar nu locuiești aici? îl întreabă unchiul Sal pe Michael.
   - Doar pentru că nu locuiesc aici nu înseamnă că n-am prieteni aici. Există un lucru care se numește rețea socială, unde oamenii care locuiesc departe unii de alții pot ține încă legătura. Poate ai auzit de așa ceva?
   Unchiul Sal își dă ochii peste cap.
   - Mă rog. Și întâlnirea mea va fi mișto!
   - Păi, ambele par să fie niște întâlniri mișto! Însă noi tot trebuie să votăm.
   Bunica se ridică în picioare în fața tablei.
   - Ridicați mâna, dacă votați pentru întâlnirea culinară.
   Bineînțeles că unchiul Sal ridică mâna împreună cu jumătate dintre copiii lui. Cele 4 fete ale mătușii Kelsey își ridică și ele mâinile, însă nu cred că știu măcar pentru ce votează.
   - Ridicați mâna, dacă ar trebui să meargă la popicărie!
   Durează doar o secundă sau două, apoi bunica zice:
   - Bine, cam toată lumea alege popicăria.
   Charlie arată telefonul.
   - Și aici vot unanim pentru popicărie.
   Olivia iese în față.
   - Unchiule Michael, ai nevoie de ajutor pentru alegerea partenerului de întâlnire? Pentru că e posibil să am o sugestie.
   El scutură din cap.
   - Totul e sub control.
   O trag de mânecă.
   - Cine e sugestia ta?
   Ea se apleacă în față și șoptește:
   - Te-am urmărit.
   Ea face o pauză de o secundă, apoi arată cu capul spre ușa din spate.
   - Și l-am urmărit și pe el.
   Wes stă în cadrul ușii. Îl vede pe Charlie și se îndreaptă spre bar, așezându-se lângă el pe un scaun care tocmai s-a eliberat. Wes se întoarce spre încăpere, studiind-o atent, iar când ochii lui se opresc asupra mea, schițează un mic zâmbet.
   - Mda. V-am urmărit pe amândoi, zice Olivia din nou.

   Bunica ne-a dat zi liberă, pentru că suntem obosite în urma călătoriei de azi-noapte cu mașina și trebuie să mergem la cumpărături. După ce s-a hotărât că voi merge la popicărie, Olivia i-a luat deoparte pe Charlie, Wes, Graham, Jake și Sara.
   Acum 30 de minute, au sunat la pista de bowling și și-au înscris echipa. Au tot oscilat o vreme, însă în cele din urmă s-au hotărât asupra unei teme din Grease, Doamnele și Jucătorii de baseball (T-ball). Ne îndreptăm cu toții spre magazinul de haine la mâna a doua, să vedem dacă găsim ceva care se potrivește temei, fetele într-o mașină, băieții în urma noastră.
   Hoinărim printre rafturi când Wes și Charlie apar din partea cealaltă.
   - Bună, băieți, zice Olivia puțin cam prea tare.
   Se uită la Wes, apoi la mine, apoi iar la Wes. Nu e discretă. Deloc.
   Eu și Wes n-am mai fost unul în preajma celuilalt de când a plecat de la meciul de hochei. El face semn cu capul, apoi ne privim în ochi.
   Zâmbesc și fac și eu semn din cap.
   - Deci ești încântat că mergi la popice în seara asta?
   - Da. Ai văzut ceva jachete negre ieftine de piele? zice Wes.
   - Pentru că noi suntem Jucătorii de T-ball, adaugă Charlie, apoi se prăpădește de râs.
   Ce copil e.
   - Te ajut eu, Charlie. Vino aici, zice Olivia, trăgându-l la raionul pentru bărbați aflat în partea cealaltă a magazinului. Wes, fii atent la Urzeala tronurilor. Ajut-o pe Soph să-și găsească ceva de îmbrăcat.
   Apoi îmi face cu ochiul.
   Cu siguranță nu-i deloc discretă.
   - Nu te-am mai văzut de câteva zile, rup eu în cele din urmă tăcerea stânjenitoare.
   El încuviințează.
   - Da, a fost cam multă agitație. Charlie mi-a spus ce s-a întâmplat ieri cu Margot și Anna. Mă bucur că amândouă sunt mai bine.
   - Da, și eu. A fost îngrozitor.
   El încuviințează.
   - Mi-a spus și despre discuția pe care ați avut-o înainte să pleci cu Griffin.
   Asta mă face să râd.
   - Discuție e frumos spus!
   El zâmbește.
   - Da, presupun. Dar, Sophie, pe bune, detest faptul că te-am făcut să simți că nu te doream prin preajmă. Dacă aș fi știut ce gândeai, aș fi...
   El se întrerupe.
   - Ce anume?
   Doamne, de ce am rămas fără suflare? Trebuie să mă adun.
   - M-aș fi asigurat că știi cât de mult ne doream să fii cu noi.
   Roșesc. O simt. Mă întorc și încep să scotocesc prin raftul din spatele meu.
   - Cred că o să mă îmbrac ca Arya Stark, cu toate că se presupune că ar trebui să fiu o Lannister.
   El râde.
   - Lui Michael o să-i placă.
   Chiar înainte de a trece mai departe, Wes zice:
   - Se pare că până la urmă ai primit acel sărut.
   Mă opresc. Sunt cu spatele la el și mă uit cum Olivia îl ajută pe Charlie să-și găsească o jachetă, gândindu-mă dacă să mă întorc sau nu și să-i răspund. În cele din urmă găsesc curajul.
   - Da, presupun că da. Însă nu era cel pe care mi-l doream.
   Sunt șocată că am spus asta. El pare la fel de surprins.
   - Cum a fost călătoria de aseară? întreabă el.
   - A fost finalul de care aveam nevoie.
   Iar acum sunt plină de încredere.
   El încuviințează din nou și văd un mic zâmbet răspândindu-i-se pe chip.
   - Mă bucur. Pari fericită.
   Sper să-mi spună ce se întâmplă între el și Laurel, însă n-o face.
   - Wes, vezi dacă îți vine vreuna, strigă Charlie din partea cealaltă a magazinului.
   Wes mă mai privește o dată, apoi pleacă.
   Olivia se întoarce la mine.
   - Putem în sfârșit să vorbim despre asta? întreabă ea.
   Știm amândouă că vorbește despre Wes.
   Ridic din umeri și scotocesc printr-un morman de pantofi din fața mea.
   - Am fost atât de buimăcită săptămâna asta. Și lucrurile erau încă proaspete în legătură cu Griffin. Habar n-am dacă se gândește la mine așa. Îmi fac griji că e prea devreme să-mi placă altcineva.
   Olivia își dă ochii peste cap.
   - În primul rând, Wes nu-i un tip pe care l-ai cunoscut întâmplător. Îl știi de o viață. Ai fost jumătate de viață îndrăgostită de el.
   Deschid gura pentru a nega, însă ea ridică mâna.
   - Știu că n-ai dat curs sentimentelor din cauza mea. Și mă simt rău pentru că, poate, ați pierdut tot acest timp fiindcă mie mi-a plăcut Wes doar cinci minute.
   - Probabil e un lucru bun, zic. Aveam 14 ani. N-ar fi durat. Mai ales pentru că locuim în orașe diferite și mergem la școli diferite. Uite ce s-a întâmplat cu prietenia noastră.
   Se încruntă puțin la mine.
   - Aș vrea să dau timpul înapoi.
   Scutură din cap.
   - Acum suntem bine. Asta-i tot ce contează.
   - Însă sincronizarea capătă sens acum. Tu ai aproape 18 ani și amândoi intenționați să mergeți la același colegiu... La LSU, nu? Că doar n-aveți de gând să mergeți la milioane de kilometri depărtare, nu?
   O împing în umăr.
   - LSU a fost prima școală de pe tabelul meu cu opțiuni, așa că presupun că e o opțiune serioasă.
   - Deci... când în cele din urmă vei recunoaște că vrei să mergi la aceeași școală ca și noi, voi veți locui în clădiri care sunt, practic, alăturate. Iar noi vom fi colege de cameră. Și totul va fi perfect.
   - Nu știu. E prea ciudat? Adică e posibil să fie ciudat. Și e posibil să nu depindă de mine. Acum două seri a fost cu Laurel.
   - Sau s-ar putea să fie incredibil. Însă nu vei ști dacă nu vei risca. Și a fost cu ea doar o jumătate de oră. Bunicii lui Laurel i-au luat un cadou de Crăciun, pentru că habar n-au în ce relații sunt ei, așa că a fost cu ea ca să ia acel cadou, apoi ea l-a adus acasă.
   Aha.
   Când ajungem la casă, constatăm că Olivia a cumpărat niște jachete roz pentru ea și Sara, în timp ce eu am luat cel mai apropiat lucru pe care l-am putut găsi ca să mă îmbrac precum Arya Stark. După ce am studiat atent toate imaginile pe Google, am hotărât să arăt ca ea din niște episoade mai recente și am avut destul de mult noroc să găsesc o pereche de pantaloni de culoare oliv-închis și o jachetă maro de piele. Nu mai am nevoie decât de o sabie.
   Eu și Olivia ne oprim lângă mașina mea, iar Charlie se îndreaptă spre camioneta lui Wes, însă Wes mai zăbovește puțin.
   - Deci presupun că ne vedem diseară, zice el.
   - Da, voi fi singura cu sabie.
   Apoi scutur din cap.
   - Bine, poate nu voi fi singura.
   El râde.
   - Ei bine, eu voi fi singurul care am stricat o jachetă din imitație de piele în perfectă stare, scriind de-a lungul spatelui cu vopsea albă cuvântul T-Ball.
   Wes e suficient de aproape, astfel că, dacă aș vrea, aș putea întinde mâna și l-aș putea atinge. Chiar vreau să-mi strecor mâna într-a lui.
   Însă n-o fac, iar el nu întinde mâna după mine. Apoi, în cele din urmă, se îndepărtează.
   După ce mă întorc în mașină, Olivia începe să râdă.
   - Voi doi mă omorâți cu zile.

   Lumea s-a întors la bunica să vadă cine mă ia la întâlnirea de la popicărie. Și mizele sunt deosebit de mari, deoarece pariurile de seara trecută au fost reportate pentru azi.
   N-am crezut niciodată că mă voi sătura să merg la întâlniri, însă o declar în mod oficial.
   Doamnele și jucătorii de T-Ball arată destul de bine și trebuie să mă străduiesc să nu fiu tristă pentru că am sabie în loc de jachetă lucioasă roz.
   Unchiul Ronnie studiază pătrățelele de pariuri, se uită la mine timp de un minut, apoi revine la pătrățelele de pariuri.
   - Deci ca cine din serial ești îmbrăcată? întreabă el.
   - Sunt îmbrăcată ca Arya. Când îmi va veni rândul să lovesc popicele, o să repet întruna numele tuturor celor cu care m-am întâlnit săptămâna asta, cum face ea cu cei pe care vrea să-i ucidă.
   Unchiul Ronnie ridică capul.
   Schițez un zâmbet larg către el.
   - Glumeam doar!
   El se îndepărtează încet de mine.
   Unchiul Michael coboară în goană scara. Cel puțin acum nu mă mai simt nelalocul meu. Arată exact ca Jaime Lannister, cu excepția faptului că are părul negru, și nu blond. Poartă chiar și o mână falsă de „aur”.
   - O să poți juca popice cu chestia asta? întreabă Charlie.
   Cu toate că Charlie arată bine cu părul dat cu gel și cu acel tricou pe sub jacheta neagră, îl cunosc destul de bine ca să-mi dau seama că e invidios. Când eram mici, s-a îmbrăcat patru ani la rând în pirat doar ca să aibă parte de sabie.
   Unchiul Michael își scoate mâna falsă, apoi o pune la loc.
   - Nu-ți face griji pentru mine, zice el, apoi mă privește de sus în jos. Suntem echipa Lane-ister! Nu te-ai uitat la niciuna din pozele pe care ți le-am trimis?
   Zâmbesc.
   - M-am uitat, însă m-am hotărât că mă simțeam mai puțin Cersei și mai mult Arya.
   - Mă rog.
   Unchiul Michael stă în pragul ușii deschise și studiază atent strada.
   Poate că tipul ăsta va fi unul care nu apare, gândesc cu optimism.
   Câteva minute mai târziu își aruncă mâinile în aer și strigă „în sfârșit!” înspre tipul de pe aleea din fața casei.
   - A trebuit să dau ocol de 3 ori străzii ca să găsesc loc de parcare! zice tipul. Cred că cineva dă o petrecere sau ceva asemănător.
   Dar stai să vadă cine așteaptă înăuntru să-l cunoască.
   Pătrunde pe ușă și unchiul Michael zice:
   - El e Jason Moore.
   Jason vine mai aproape. Are mâna întinsă, zâmbește larg și o confundă pe Sara cu mine.
   Înainte ca ea să-și dea seama, Jason îi strânge deja mâna.
   - Bună, mă bucur să te cunosc!
   Lui Jason îi sticlesc ochii, iar ea pare la fel de fermecată de el, dacă nu chiar derutată. Îmi doresc să-i pot împinge pe ușă și să-i las să se ducă ei la întâlnire.
   - Îî, și eu, însă eu sunt Sara. Verișoara lui Sophie.
   Ea își înclină capul într-o parte. Privirea lui se îndepărtează de ea și cade pe mine. Și, da, nu-i mai sticlesc ochii.
   - Ah.
   Fără prea mare tragere de inimă dă drumul mâinii Sarei și întinde mâna spre mine.
   - Sophie. Mă bucur să te cunosc.
   Familia începe să șușotească. Charlie scoate o foaie de hârtie și începe să schimbe pariurile. Unchiul Michael pare panicat.
   - Cam cât durează chestia asta? întreabă unchiul Sal.
   Unchiul Michael scutură din cap.
   - Nu se spune.
   Unchiul Ronnie se apropie de unchiul Sal și zice:
   - Michael a ales de la 10:00 la 10:15.
   - OK, mai bine am lua-o din loc, zice unchiul Michael și ne împinge pe toți înspre ușă.
   Chiar înainte de a ieși, mă întorc spre Sara și-i șoptesc Vrei să vii cu noi în mașină?
   Pentru o fracțiune de secundă cred că se gândește la asta, însă în cele din urmă scutură din cap.
   - Ne vedem acolo, șoptește ea.
   Poate bunica nu-i singura pețitoare din familie.
   Eu, Jason și Michael ne urcăm în mașina lui Jason. Nu mă așteptam să mergem împreună cu mașina, însă în acest moment nu mă mai surprinde nimic.
   Eu și Jason pălăvrăgim în drum spre sala de bowling și aflu că e boboc la aceeași școală ca Olivia, Wes și Charlie. Face Arte Media împreună cu Charlie și aud povești după povești despre lucrurile bizare pe care le face Charlie în numele divertismentului.
   Îmi doresc să pot spune că nimic nu mă surprinde, însă nu-i așa.
   Îmi dau seama când ajungem la destinație, deoarece toți din parcare sunt costumați.
   - Nu suntem singura echipă Urzeala tronurilor, nu-i așa? îl întreb pe unchiul Michael.
   - Nu, zice el. Mai e și casa Bowlton.
   Arată înspre un grup de tipi care se îndreaptă spre ușă și care poartă blugi negri și tricouri cu imaginea „omului jupuit” pe spate.
   - Apoi mai sunt și lorzii Pin-terfell.
   Mă privește din nou de sus în jos, apoi adaugă:
   - Presupun că ar trebui să joci cu ei, la cum ești îmbrăcată. Mai e Echipa Fără Nume. Însă noi am fost primii!
   Mă întorc spre Jason și-l întreb:
   - Ai mai făcut asta?
   N-am aflat încă de unde-l cunoaște unchiul Michael.
   - Nu. Însă fratele meu e în echipa lui Michael, așa că am auzit de chestia asta. Însă poveștile parcă nu spun totul.
   - Vă costumați de fiecare dată când vă întâlniți? îl întreb pe unchiul Michael.
   - Nu, doar pentru petrecerea de sfârșit de an.
   Intrăm, iar eu și Jason trebuie să închiriem mănuși.
   Suntem singurii care avem nevoie. Toți ceilalți nu doar că au pantofi proprii, însă se pare că au și propriile mingi de bowling. Și, în majoritatea cazurilor, tema echipei lor a fost gravată pe minge.
   Ne așezăm unul lângă celălalt, încălțându-ne cu pantofii roșu cu alb, în momentul în care apare un grup de tipi pe jumătate îmbrăcați. E ca și cum ar avea în față un evantai invizibil care le suflă părul într-o manieră perfectă.
   - Olivia se va supăra că nu-i în echipa aia.
   Jason râde.
   - Aș crede că, dacă ești dat cu ulei, joci mai greu bowling.
   Iar ei sunt dați bine cu ulei. Ei, practic, lucesc în lumina fluorescentă.
   În timp ce Michael și colegii lui de echipă programează numele tuturor pe tabela de marcaj de deasupra, eu și Jason îi privim pe ceilalți. Pe culoarul de lângă noi e un grup costumat în preoți și călugărițe care se numește Tăvălugii Sfinți. Am văzut și echipa E-Bowl-a, care e un grup de doctori în halate, unii care par niște țărănoi în echipa Gutt-er-done și drogații echipei SmOKe-A-Bowl.
   Însă favorita mea e echipa Spare Wars.
   - Sunt cam dezamăgită că nu se îmbracă așa tot timpul, îi spun lui Jason.
   - Bun, acum, că suntem toți aici, e timpul să facem o poză de echipă, zice unchiul Michael.
   El îi adună pe toți laolaltă și ne pune pe mine și pe Jason în centru și în față.
   - Pentru că suntem Lane-isterii, vreau să văd aroganță și îngâmfare.
   Se uită din nou chiorâș la ținuta mea.
   - Sau am putea toți să stăm cu săbiile ațintite asupra trădătoarei din mijloc?
   - Ha, ha, reacționez eu.
   După câteva discuții, eu și Jason ne încrucișăm brațele peste piept și ne așezăm spate în spate, apoi ne întoarcem cu fețele spre femeia care face poza. Ea poartă o fustă-creion neagră, o bluză albă, ochelari negri și are părul prins în coc.
   - În ce echipă e? întreb.
   - În echipa Ballbarians, răspunde Hank, fratele lui Jason. Nu-i nimic mai sexy decât o bibliotecară care joacă bowling.
   Ea face mai multe poze, apoi unchiul Michael le încarcă pe toate pe conturile lui de pe rețelele sociale, etichetându-i pe toți din grup.
   Telefonul mi se aprinde de notificări și-l deschid. Primul lucru pe care-l văd când intru în contul meu e o poză de-a lui Griffin cu o fată dintr-o clasă mai mică, pe care o cheamă Sabrina. Stau fiecare pe un scaun pliant în fața unui foc de tabără cu fețele una lângă cealaltă.
   Nu-i niciun comentariu, doar o mulțime de emoticoane cu flăcări.
   E superjalnic.
   Și, din fericire, nu simt nimic când o văd.
   Doamnele și jucătorii de T-Ball sosesc în cele din urmă și sunt repartizați patru culoare mai încolo față de al nostru. Olivia încearcă să-i strângă pentru o poză de grup.
   Mă grăbesc să ajung la ea și-i spun:
   - Vrei s-o fac eu?
   Ea îmi înmânează telefonul, apoi se așază între Charlie și Wes.
   Uitându-mă la familia mea și la Wes prin ecran, nu mi-am dorit niciodată mai mult să fiu o doamnă îmbrăcată în roz.
   Fac mai multe poze, apoi îi înmânez telefonul Oliviei.
   - Stai, zice Wes. Hai să facem una cu noi patru.
   - Da! țipă Olivia.
   Eu și Olivia ne așezăm în mijloc, apoi Wes se așază lângă mine. Mă cuprinde cu brațul și mă trage mai aproape. Știu că am un zâmbet ridicol, însă nu mă pot abține. Parcă suntem din nou Cei Patru Fantastici.
   - Oo, ar fi trebuit să fiu în echipa aia, zice Olivia după ce terminăm cu pozele.
   A zărit în cele din urmă echipa I Can’t Believe It’s Not Gutter. Râd.
   - Sophie, strigă unchiul Michael. E rândul tău!
   După două runde, e evident că nu mă pricep. De fapt, după două runde, scorul meu e tot zero.
   Zero.
   Nici Jason nu-i mult mai bun, însă măcar scorul lui e format din două cifre.
   - Câte jocuri facem în total? întreb.
   - Două, răspund toți din echipa mea în același timp.
   Încearcă să fie drăguți cu mine, cu toate că scorul meu trage echipa în jos, însă văd cum un tip își îngroapă fața în mâini.
   E rău că urmăresc jocul celor aflați patru culoare mai încolo? Probabil.
   Însă nu sunt singura care nu se poate abține să nu se uite la Doamnele Roz și la jucătorii de T-Ball. Jason s-a uitat la Sara de vreo 10 ori.
   Când e din nou rândul meu, aproape că-i pot auzi pe toți membrii echipei mele oftând în timp ce mă aliniez în fața punctelor de pe podea.
   - Trebuie să-ți deplasezi piciorul în același timp în care-ți miști mâna cu care ții mingea de bowling, zice Wes de lângă mine.
   Are o minge imaginară în mână și face un pas înainte cu piciorul drept în același timp în care își balansează în față mâna dreaptă.
   - Trebuie să faci aceeași mișcare.
   - Ajuți cealaltă echipă? strigă Charlie.
   Îl ignorăm amândoi.
   Wes face semn cu capul spre mine.
   - Încearcă, însă nu da drumul repede la minge.
   Țin mingea în fața mea și încerc să repet ceea ce tocmai mi-a arătat, însă sincronizarea mea e complet greșită. Mă retrag și încerc din nou, însă rezultatul e același. Apoi el vine în spatele meu, punându-mi mâna stângă pe șold și dreapta pe cot.
   - Bine, hai să mai încercăm o dată, îmi zice în ureche.
   Încuviințez, pentru că sensul cuvintelor lui mi-a scăpat cu totul. El mă trage de cot exact când fac un pas în față cu piciorul drept și mă urmează în timpul balansului.
   - Acum dă drumul la minge.
   Trag cu putere aer în piept și mă întorc la linia de start. Apoi pornesc.
   Mingea sare de două ori pe culoar, înainte de a se rostogoli foarte încet spre popice. Mă întorc și mă uit la Wes.
   - Nu pot să văd. Spune-mi cum se termină.
   El râde în timp ce privește înaintarea înceată a mingii în spatele meu.
   Coechipierii mei zâmbesc încă, așa că probabil mingea nu-i încă în șanț.
   Wes încuviințează și șoptește:
   - Nu te opri... nu te opri.
   Când aud sunetul popicelor lovite, mă întorc la timp pentru a vedea cum cad 7 popice.
   Țopăi de bucurie, apoi îmi arunc brațele în jurul gâtului lui Wes.
   - Am reușit!
   Mâinile lui îmi cuprind talia și mă trage mai aproape de el.
   - Ai un talent înnăscut, îmi zice el în ureche.
   Wes îmi dă drumul, împingându-mă să iau bila pentru cea de-a doua încercare. Bineînțeles, de data asta o arunc drept în șănțuleț. Dar sunt pe tabelă!
   Wes se întoarce la grupul lui, iar eu mă așez lângă unchiul Michael.
   - Am ales pe cine nu trebuie pentru seara asta, nu-i așa? zice el cu un zâmbet. Acum înțeleg de ce s-a oferit Olivia să ajute.
   Ridic din umeri.
   - Jason e simpatic. Mă bucur că l-am cunoscut.
   Apoi fac un semn cu capul înspre Jason și Sara, care stau de vorbă în spatele nostru.
   - O să fie bine, cred.
   - Da, nu prea mă pricep la chestiile astea, râde unchiul Michael. Băiatul din vecini simte același lucru?
   - Nu știu.
   - S-a zgâit la tine toată noaptea.
   Îl lovesc pe unchiul Michael în braț.
   - Pe bune?
   El râde din nou și încuviințează din cap.
   - Pe bune.
   Wes nu se întoarce pe culoarul nostru restul jocului, însă ne surprindem privindu-ne pe furiș de mai multe ori. Și în cele din urmă, când sunt numărate toate scorurile echipei, Lane-isterii nu sunt ultimii din coadă. Suntem aproape... însă nu suntem la fund. O luăm ca pe o victorie.
   Eu și Jason ducem înapoi la ghișeu încălțările închiriate.
   - A fost distractiv, zice el în timp ce așteptăm ca fata de la ghișeu să ne aducă pantofii. Cu toate că n-a ieșit așa cum credeam.
   Îl îmbrățișez scurt. Chiar e un tip de treabă și în orice altă împrejurare aș fi norocoasă să ies cu el.
   - Petrecerea aniversară a bunicii mele e mâine-seară la Eastridge.
   Mă uit la Sara, apoi din nou la el.
   - Toți membrii familiei vor fi acolo. Ar trebui să vii și tu.
   El zâmbește.
   - Chiar ești o tipă super, Sophie. Mi-ar plăcea foarte mult să vin la petrecerea bunicii tale.
   El mă îmbrățișează scurt, apoi se îndreaptă spre ușă.
   - Tocmai ți-a dat papucii? zice Olivia în spatele meu.
   Mă răsucesc pe călcâie. Întreaga familie e acolo, arătând de parcă e gata să meargă la o bătălie pentru mine.
   - Nu, nu-i asta. Am hotărât să mergem mai departe și să încheiem întâlnirea aici.
   Charlie se uită la ceas.
   - La naiba! Am ratat cu o jumătate de oră!
   Apoi își face de lucru cu telefonul, anunțând, probabil, pe grup sfârșitul întâlnirii.
   - Unchiul Ronnie a câștigat din nou. Cum e posibil așa ceva? bombăne el ca pentru sine.
   - Chiar am nevoie de cineva care să mă ducă acasă, le spun.
   Evit să mă uit la Wes, pentru că știu că tot ce simt mi se poate citi pe față.
   Olivia mă cuprinde pe după umeri și mă întoarce spre ușă.
   - Bineînțeles. Dar, mai întâi, hai să mergem la o pizza.
   Jake șchioapătă în fața noastră, pentru că încă poartă acea gheată în piciorul drept.
   - Hai să mergem să luăm sushi, zice Jake. Mereu luăm pizza.
   - Votul meu e pentru Whataburger, zice Graham, însă Olivia respinge propunerea.
   - Nu mergem la Whataburger.
   Graham scutură din cap.
   - Măcar o dată mi-ar plăcea să aleg.
   Gâlceava continuă în parcare. Nu-mi pot stăpâni zâmbetul.
   Brațul Oliviei e încă pe după umerii mei și a micșorat pasul, astfel încât să rămână ceva distanță între noi și restul grupului.
   - Chiar ești bine? întreabă ea.
   - Chiar sunt.
   Olivia îmi șoptește:
   - Am văzut toată mișcarea aia Lasă-mă să-ți arăt cum se joacă bowling. Clasic.
   Pufnesc și o lovesc cu cotul.
   Charlie și Wes stau lângă camioneta lui Wes, iar restul familiei e lângă SUV-ul lui Graham. Olivia mă trage spre camioneta lui Wes.
   El deschide ușa din dreapta și mă întreabă:
   - Gata de plecare?
   - Cu siguranță.

   Miercuri, 30 decembrie

   Întâlnirea aranjată nr. 9: Alegerea bunicului
   - Vești bune, zice Olivia. Trebuie să muncim doar vreo două ore în această dimineață, apoi bunicul ne dă liber după-amiază să mergem cu bunica la coafor și la manichiură pentru petrecerea de diseară.
   Chestia asta mă înviorează.
   - Doar stăm cu ea să se facă frumoasă sau ne facem și noi frumoase?
   Oliviei îi sticlesc ochii.
   - A zis că, dacă nu le spunem celorlalte verișoare, ne face cinste. I-am spus că știm că suntem preferatele lui și că am păstrat informația asta ascunsă ani întregi. Nu trebuie să-și facă griji că trăncănim acum.
   Mă ridic din pat.
   - N-o să te mint, o pedichiură sună fantastic în momentul de față. Însă știi că bunica se va opune.
   - Deja se opune, de aceea ne trimite bunicul cu ea. Altfel nu crede că va merge.
   Când ajungem în bucătărie, bunica e în fața chiuvetei. Verific panoul și nu sunt deloc surprinsă când văd:

   Petrecerea aniversară a bunicii!
   19:00!

   - La mulți ani, bunico! spun tare.
   Ea se întoarce de la chiuvetă, iar eu și Olivia o îmbrățișăm.
   - Știi cumva cu cine mi-a fixat întâlnire?
   Ea scutură din cap.
   - Habar n-am. Însă ar trebui să fie interesant!
   Înșfăcăm niște brioșe de pe un platou de la bar, apoi ne îndreptăm spre mașina Oliviei.
   La magazin timpul trece greu. Dureros de greu. Olivia m-a lăsat singură și s-a dus în seră cu Drew. Sunt sigură că se sărută în spatele azaleelor.
   Bunicul le-a dat de lucru lui Charlie și lui Wes în spate, trebuind să hotărască ce plante vor fi folosite pe post de decorațiuni la petrecerea de diseară.
   Telefonul îmi zbârnâie cu un mesaj de la Margot. Am fost foarte atentă să n-o sâcâi, pentru că are atâtea pe cap, însă chiar mi-a fost dor să stau de vorbă cu ea.
   Margot: Vești bune! Au început noaptea trecută să reducă cantitatea de oxigen pe care Anna o primea de la aparat, iar acum primește doar 25% și se descurcă bine! Să sperăm că mâine îi scot și tuburile!
   Eu: ASTA E CEA MAI BUNĂ VESTE!!!!!!
   Eu: Sunt atât de ușurată!!!
   Margot: Habar n-ai! E îngrozitor să-ți vezi bebelușul conectat la atâtea mașinării.
   Îmi doresc să fiu acolo s-o îmbrățișez. Și pe Anna.
   Margot: Am auzit că ești la fel de nepricepută ca bunica în ce privește pețitul.
   Eu: Familia asta are o problemă serioasă cu bârfa.
   Margot: Nu-mi place că ratăm petrecerea bunicii. Ai idee pe cine a ales bunicul?
   Eu: Nu. Și sunt puțin îngrijorată.
   Bunica intră pe ușa prăvăliei cu mâinile împreunate în față.
   - Ei bine, am vești bune, țipă ea.
   Probabil așteaptă o reacție din partea mea, însă noi doar ne uităm una la alta. În cele din urmă, zice:
   - Am aflat cu cine te întâlnești mâine-seară!
   - Chiar acum ai aflat? întreb. Ai fost la casa de bătrâni ca s-o vezi pe Gigi.
   - Da, știu! Ciudat cum se mai aranjează lucrurile. Așa a fost să fie.
   Apoi merge în pași de dans către biroul ei, iar eu rămân întrebându-mă pe cine Dumnezeu a văzut ea la casa de bătrâni. E aproape prânzul când îl văd pe Wes. Arată foarte bine azi îmbrăcat în blugi și cu tricoul cu inscripția magazinului bunicii. Se sprijină de tejghea în timp ce Charlie se lasă pe scaunul de lângă mine. Charlie e murdar tot de pământ de flori.
   - Ai avut un accident? îl întreb.
   El își îndepărtează praful de pe haine.
   - Hai să spunem doar că m-am luat la trântă cu un palmier sago și a câștigat palmierul.
   Wes râde.
   - Nu credeam că e posibil ca să se ia la bătaie cu o plantă din ghiveci, însă Charlie mi-a dovedit că m-am înșelat.
   - Planta aia cântărea cam 60 de kilograme! Și n-am văzut ultima treaptă, zice Charlie.
   Olivia își lasă telefonul să cadă în poșetă și zice:
   - Ei bine, băieți, vă lăsăm vouă toate astea. Am plecat de aici.
   Charlie sare în picioare.
   - Ce? Cum de ați primit liber?
   Îl lămuresc în timp ce-mi ridic rucsacul de pe podea:
   - O ducem pe bunica să-și facă părul și unghiile.
   - E absolut nedrept. Aș fi și eu dispus să o duc pe bunica de colo colo toată ziua.
   Olivia și Charlie se ciondănesc tot drumul până în fața prăvăliei în legătură cu cine e nepotul sau nepoata preferată, iar eu rămân în urmă ca să stau de vorbă cu Wes.
   - Există vreo șansă să fi fost la casa de bătrâni Garden Park azi-dimineață? întreb.
   Îmi dau seama de răspuns după expresia feței lui.
   - Nu. De ce?
   Scutur din cap, sperând să nu mi se vadă dezamăgirea.
   - Fără motiv. Nu contează.
   Olivia strigă din fața ușii de la intrare.
   - Ajută-mă să o conving pe bunica să urce în mașină! Zice că nu vrea să meargă.
   - Ne vedem mai târziu, îi spun lui Wes, apoi mă grăbesc afară s-o ajut pe Olivia.
   Nu facem decât să tragem toți de bunica să se urce în mașina Oliviei.
   - Mi se pare ridicol să-mi petrec toată ziua la salonul de înfrumusețare, zice bunica după ce se așază în sfârșit pe scaunul din dreapta. Ar trebui să fiu la club să-i ajut să aranjeze pentru diseară.
   Petrecerea se ține într-un salon de banchet al clubului Eastridge Country. Bunica a vrut să fie o petrecere mică, însă numai cei din familie suntem mulți, așa că am avut nevoie de mai mult spațiu.
   - Mama și toate mătușile se ocupă de asta, zice Olivia. Vor să-ți facă o surpriză.
   Bunica scoate un pfff, însă în cele din urmă încetează să se mai plângă.
   - Ți-a spus bunicul cu cine mi-a fixat întâlnirea? o întreb.
   Ea scutură din cap.
   - Nu, și l-am bătut la cap toată dimineața în legătură cu asta. Adică pe cine cunoaște el și care să nu fie rudă cu tine?
   Scot un hohot de râs ascuțit.
   - Te pot întreba același lucru în legătură cu întâlnirea mea de Revelion!
   Îmi face cu ochiul.
   - Acea întâlnire va fi cea mai bună. Așteaptă doar!
   Nici măcar nu încerc să-mi maschez geamătul.
   Telefonul îmi zbârnâie și un zâmbet mi se răspândește pe chip când văd numele lui Margot. Patru poze cu Anna apar una după alta.
   Îi dau bunicii telefonul, să vadă și ea. E destul de îngrozitor să vezi tubul ăla mare vârât în gurița ei și e încă sedată, însă e rumenă în obraji și sănătoasă. Consider că e semn bun.
   Bunica îmi înapoiază telefonul.
   - Nu mai durează mult și va fi la fel de grăsuță și fericită ca voi toți.
   - Sper asta.
   Margot: Doctorii vor începe s-o deconecteze! Nivelul ei de oxigen arată bine. Pumnii strânși!
   Eu: Ținem cu toții pumnii strânși!
   La salon, o convingem pe bunica să-și vopsească unghiile într-o nuanță de roz-pal cu puțin sclipici. Eu și Olivia alegem aceeași culoare. Ei îi spală și coafează părul, iar o femeie îi aplică puțin machiaj.
   Când ne întoarcem acasă la bunica, ne mai rămâne cam o oră și ceva să ne îmbrăcăm și să ajungem la club.
   Olivia are haine de schimb la ea, așa că împărțim baia de oaspeți și ne ajutăm una pe cealaltă cu machiajul.
   - La câte întâlniri nasoale am avut săptămâna asta, n-ar trebui să-mi fac griji în legătură alegerea bunicului, însă îmi fac, spun în timp ce Olivia îmi aplică cu grijă tuș negru lichid la coada pleoapelor superioare.
   Aplicarea tușului lichid solicită o îndemânare pe care n-o posed.
   - Sstt! sau voi strica treaba, zice ea. Și nu contează. Poți să-i dai papucii, pentru că suntem toți acolo. Oricum, pariurile au luat-o razna rău de tot. Toată lumea se bate pe 10:00 – 10:30.
   Mi-aș da ochii peste cap, dacă aș putea, însă ea mi-a întins prea tare pleoapele.
   - Voi spulbera șansele tuturor și voi sta cu cine o fi până după miezul nopții.
   Olivia face un pas înapoi și se uită la mine.
   - Pe bune? Trebuie să-mi schimb pariul?
   - Of, Doamne, nu.
   Și pentru că toți se agită în legătură cu sarcinile de ultim moment pentru petrecere, holul de la intrare e din fericire liber, cu excepția mea, a bunicii, a bunicului, a Oliviei și a lui Charlie. Însă, judecând după cât de lipit de telefon stă Charlie, n-am nicio îndoială că toți din familie fac pariuri.
   - Bunicule și bunico, arătați foarte sexy, zice Olivia.
   Și chiar arată. El poartă niște pantaloni negri și o cămașă albă cu nasturi pe sub un pulover verde marin. Ea poartă niște pantaloni de culoarea cărbunelui, cu cizme înalte negre și o bluză argintie.
   - Arătați senzațional! zice Olivia cu cel mai prost accent britanic.
   - Ne-am aranjat drăguț, cred, zice bunicul, uitându-se la bunica.
   Ea se uită la el, făcând niște pliuri în colțul ochilor, iar eu simt că-mi vine să zâmbesc.
   Sună soneria. Bunicul își împreunează mâinile și chipul i se luminează de o bucurie imensă. Sunt însă pur și simplu șocată în momentul în care ușa se deschide și-l văd pe Wes. Nu-mi pot ascunde zâmbetul care-mi acaparează fața.
   - Ce?
   - Wes, ce faci aici? zice bunicul. Unde-i Peter?
   Apoi dezamăgirea mă lovește ca un ciocan. Peter e un tip care lucrează la magazin. Se afla în grupul posibililor candidați pe care i-am bifat eu și Olivia.
   - Lui Peter i s-a făcut rău chiar când închideam. Foarte rău. A vomat peste tot în camera de odihnă.
   Se uită la mine cu o privire confuză. Realizez că-mi poate citi dezamăgirea de pe față și vreau să mă grăbesc să-i spun că se înșală, că voiam să fie el.
   Se uită din nou la bunicul și continuă:
   - Așa că i-am spus că vin să vă anunț.
   Bunicul pare distrus.
   - Of, Sophie! Te-am dezamăgit.
   Mă duc la el și-l îmbrățișez.
   - Deloc, bunicule. Oricum, ar fi fost ciudat să am o întâlnire la petrecerea bunicii. Așa a fost să fie, serios.
   Bunicul mă îmbrățișează și el, apoi se întoarce către Wes.
   - Ei bine, poate nu-i totul pierdut! Te poate însoți Wes. Știu că sunteți doar prieteni, însă...
   Înainte ca bunicul să termine, Laurel apare în spatele lui Wes.
   - Bună! zice ea, apoi se întoarce către Wes. Mama ta mi-a spus că ai venit până aici. Sunt gata când ești și tu.
   Wes o aduce pe Laurel la petrecere. Conștientizarea acestui lucru mă izbește ca un pumn în stomac. Ochii lui se îndreaptă scurt spre mine, apoi pare că vrea să spună ceva. În schimb, se întoarce spre bunicul.
   - Ne vedem acolo, cred.
   Apoi pleacă amândoi.

   După spusele lui Charlie, care este acum pe bancheta din spate a mașinii Oliviei, sunt discuții aprinse în legătură cu câștigătorul pariului din seara asta. Unii spun că oricine a fost cel mai aproape de 7 a câștigat, în timp ce alții cred că pariul e nul și invalid, pentru că n-a existat o întâlnire propriu-zisă.
   - Pasați pariul în contul zilei de mâine și câștigătorul primește dublu, spune Olivia.
   El transmite mesajul mai departe, apoi zice:
   - E-n regulă, toți sunt de acord.
   - De ce era Laurel cu Wes? Credeam că s-a terminat, îl întreabă Olivia pe Charlie.
   - Nu știu, însă ăsta e primul lucru pe care am de gând să-l întreb când ajungem acolo, răspunde el.
   Olivia se întoarce către mine.
   - Îmi pare rău! A zis că au terminat-o... și n-a pomenit că o să vină cu ea în seara asta.
   Scutur din cap. Nu-i vina Oliviei. Eu am fost cea care a citit prea mult în fiecare gest și cuvânt neînsemnat. Însă ce înseamnă că a-l vedea pe Wes cu Laurel m-a lovit mai tare decât postarea lui Griffin cu Sabrina?
   Charlie se uită la noi.
   - De ce îți ceri scuze? Ce îmi scapă?
   - Nimic! spun.
   Nu vreau să păstrez secrete față de Charlie, dar nici nu vreau ca Charlie să știe de ce sunt supărată.
   - Îmi pare rău că i s-a tras clapa, improvizează Olivia. Și că Wes n-a fost disponibil.
   Din fericire, Eastridge nu-i departe de casa bunicii, așa că sunt scutită de alte discuții despre Wes și Laurel. Când ieșim din mașină, trag cu putere aer în piept. Și, pentru că Cei Patru Fantastici s-au reunit, am de gând să mă obișnuiesc să mă aflu în preajma lui Wes, oricât de tare mă deranjează lucrul ăsta. Presupun că toamna asta la LSU va arăta puțin altfel decât a descris-o Olivia.
   Olivia își înlănțuie degetele cu ale mele și mă strânge de mână.
   Suntem cu câțiva pași în urma lui Charlie.
   - Îmi pare atât de rău, zice Olivia încetișor. Chiar am crezut că s-a terminat totul între ei.
   - Am văzut ce am vrut să văd, spun. El a fost mereu doar un prieten bun și numai eu m-am gândit la mai mult decât trebuia.
   Charlie se oprește și arată spre un palmier de la colțul străzii.
   - Ăla e palmierul care aproape m-a omorât.
   Plantei îi lipsesc jumătate din frunze și ghiveciul are o fisură uriașă în lateral, pe unde pământul se revarsă.
   - Se pare că a fost o luptă pe cinste, zic.
   - Cred că toate plantele de la magazin sunt aici, zice Olivia în timp ce pătrundem în club.
   E ca și cum am intra într-o grădină botanică.
   Sala principală e înțesată de lume. Pe o scenă se află o formație și în fața scenei e amplasat un ring de dans. Peste tot sunt mese rotunde și bufetul e instalat de-a lungul peretelui din spate. Fiecare masă are flori proaspete de culoare roz și albe în centru și, oriunde te uiți, sunt multe fotografii mărite de-ale bunicii, de-a lungul anilor, sprijinite de șevalete.
   Bunica și bunicul stau în picioare la intrare, unde un șir uriaș de oameni așteaptă să-i ureze „La mulți ani!”. Oricât de mult bombăne ea că nu-i place să atragă atenția, îmi dau seama că e fericită că toată lumea e aici.
   Ne plimbăm prin încăpere, căutând mesele aranjate pentru membrii familiei și aproape fiecare persoană pe lângă care trecem ne oprește să ne salute și să ne întrebe: „Ai cui sunteți?” Până ajungem în celălalt capăt, am fost îmbrățișați, sărutați și ciupiți de obraji cât să ne ajungă o viață întreagă.
   Unchiul Ronnie și mătușa Patrice sunt pe ringul de dans, executând un amestec ciudat de mișcări și un mic grup e adunat într-o parte.
   - Zicala aia care spune dansează ca și cum nimeni nu te privește ar trebui să fie dansează când nu se uită nimeni, zice Charlie. Și cum pot dansa așa pe muzică veche?
   Eu și Olivia ne uităm la ei îngrozite. E prea devreme să se miște astfel, mai ales cu mulțimea asta de bunici care privesc.
   - Hai să ne luăm ceva de mâncare, zice Olivia.
   - Nu știu dacă mai am poftă de mâncare după ce am fost martoră la dansul ăsta demonstrativ, răspund în timp ce ea mă trage spre bufet.
   Nu surprinde pe nimeni că majoritatea mâncărurilor așezate pe masa din fața noastră sunt italienești. Sunt tăvi mari de lasagna, spaghete, chiftele, minisendvișuri și salate de paste. Și, deși toate sunt destul de bune, nu se compară cu mâncarea bunicii.
   Ne așezăm la masă cu Jake, Sara, Graham și Banks. Oricât încerc să nu-i caut din priviri pe Wes și pe Laurel, tocmai asta mă pomenesc că fac.
   Stau în apropiere, separat de grupul nostru. De mai multe ori am văzut-o pe Laurel stând singură la masă, uitându-se în telefon, în timp ce Wes e cu Charlie lângă ringul de dans. Niciunul nu pare să fie conștient de prezența celuilalt, așa cum sunt eu de prezența lor.
   Din fericire, bunica ne trage spre ringul de dans imediat ce am terminat de mâncat și trupa începe să interpreteze melodii pe care le cunosc.
   Până la urmă, încetez să-mi mai fac griji în legătură cu Wes și Laurel și mă bucur de dansul alături de bunica.
   Iar bunica știe să se miște! Nu peste mult timp intensitatea luminii se diminuează și toată lumea se înghesuie pe acel pătrat de lemn. Dansăm și dansăm, abandonându-ne pantofii în mormanul care s-a strâns lângă scenă. N-am fost niciodată mai bucuroasă că n-am partener. Fac poze și filmulețe scurte toată seara și le trimit lui Margot și mamei.
   Bunicii mei dansează pe aceeași melodie pe care au dansat prima oară la nunta lor și toată lumea din încăpere lăcrimează.
   S-a făcut târziu, iar eu studiez atent masa plină cu diverse feluri de cannoli când Wes apare lângă mine. Am văzut-o pe Laurel plecând acum jumătate de oră, însă e prima oară când Wes se apropie.
   - Pe care ai pus ochii? întreabă el.
   - Păi, oscilez între cele cu ciocolată și cele cu unt de arahide, zic. Sau poate iau de două feluri.
   El râde.
   - Ar trebui să iei de două feluri.
   Ne umplem fiecare câte o farfurie cu deserturi și mă urmează înapoi la masă. Pun farfuria jos și dau să-mi trag scaunul, însă mâna lui pe brațul meu mă oprește.
   - Hai să dansăm mai întâi, zice el.
   Trupa interpretează o melodie lentă. Pe ringul de dans sunt mai multe perechi, inclusiv Jason și Sara.
   - Bine, zic și îl urmez pe ringul de dans.
   Stăm față în față și el își pune mâinile pe talia mea, trăgându-mă mai aproape. Foarte aproape. Destul de aproape încât nu trebuie să fac altceva decât să-mi pun mâinile pe umerii lui și după gât. Ne mișcăm în ritmul muzicii și nu îndrăznesc să mă uit prin încăpere ca să văd care din membrii familiei ne privesc. Îmi doresc mai mult ca niciodată să fim în altă parte. Undeva unde să nu fim subiectul a mai mult de 5 conversații diferite în momentul ăsta.
   - Laurel a plecat acasă? întreb, apoi îmi vine să mă dau cu capul de toți pereții.
   De ce o aduc în discuție? Ce prostie.
   - S-a dus să se întâlnească cu niște prieteni, răspunde el.
   - Aha, zic.
   E un răspuns jalnic, însă e singurul la care mă pot gândi când tot ce vreau e să-l apuc de cămașă și să strig Spune-mi totul!
   Și-mi dau seama că el vrea să spună mai multe. Chiar deschide gura, însă nu-i iese niciun cuvânt. În cele din urmă zice:
   - Părinții și bunicii ei au fost și ei invitați aici. Au fost cu toții ceva mai devreme. M-a întrebat aseară, când eram acasă la bunicii ei, dacă am putea veni împreună aici ca să lămurim lucrurile. Am stat de vorbă pe drum când veneam încoace și am fost amândoi de acord că vrem lucruri diferite. A plecat cu familia ei ca să ajungă la altă petrecere în partea cealaltă a orașului. Cred că pot spune că între noi s-a terminat.
   - S-a terminat, repet eu.
   Chestia asta pare importantă. Însă citesc prea mult printre rânduri? Sau simte nevoia să se destăinuie?
   - Când l-am condus acasă pe Peter și mi-a spus că n-o să ajungă la întâlnirea cu tine, Laurel era deja pe drum.
   O, Doamne! Pot citi o mie de lucruri în ceea ce-mi spune. Un milion.
   - A fost cum nu se poate mai bine. Nu știu ce întâlnire ar fi fost aia cu toată familia mea aici, spun eu.
   - Peter era destul de ofticat.
   Schițează un ușor zâmbet.
   - Exact cum am fost eu când nu l-am putut înlocui.
   Înainte de a spune ceva, Charlie se ivește lângă noi, își pune o mână pe umărul lui Wes și cealaltă pe umărul meu. Vreau să țip.
   Se uită la Wes.
   - Două opțiuni: una, ducem toate plantele astea înapoi la magazin mâine-dimineață la prima oră, așa cum am stabilit, sau a doua, o facem în seara asta după petrecere și nu va trebui să mai mergem la muncă până la ora 10.
   În cele din urmă, Wes își ia privirea de la mine și se uită la Charlie.
   - În seara asta. Mi-ar plăcea să dorm mai mult mâine.
   - La fel! zice Charlie, bătându-ne ușor cu palma peste umeri. Petrecerea e aproape pe terminate, așa că hai să începem cu plantele de afară. Aduc eu camioneta.
   Apoi pleacă.
   Melodia se termină ca la comandă și mâinile lui Wes se desprind de pe talia mea. Îmi retrag și eu mâinile, cu toate că acesta e ultimul lucru pe care-l doresc. Chiar înainte de a pleca, spune:
   - Încă o întâlnire, apoi ai terminat.

   Am impresia că avem nevoie de 10 drumuri de la mașină până la bunica să ducem toate resturile de la masă împachetate de cei de la Eastridge, însă tot e mai bine decât ce fac Wes și Charlie. Ultima dată când l-am văzut pe Charlie dădea roată acelui palmier gigantic asemeni unui pistolar implicat într-un schimb de focuri.
   Eu pariez pe palmier.
   Bunica se lasă într-un fotoliu și își masează picioarele goale.
   - Știam eu că cizmele alea nu sunt o idee bună.
   Eu și Olivia trebuie să rearanjăm totul în frigider, pentru ca mâncarea în plus să poată intra. Bunicul intră cărând un imens aranjament floral și îl așază în mijlocul mesei. Vine în spatele meu și mă învăluie într-o îmbrățișare.
   - Îmi pare rău că nu s-a aranjat treaba cu întâlnirea, Sophie, spune el încetișor.
   Mă întorc și-l iau și eu în brațe.
   - M-am distrat de minune! Petrecerea a fost minunată și mă bucur că am putut să fiu cu familia mea.
   El pare mulțumit de răspuns, apoi se duce la bunica și o sărută pe creștet.
   - La mulți ani, iubita mea!
   Ea îi ține mâna într-a ei, apoi o duce la gură, sărutându-i încheieturile.
   - Mulțumesc pentru petrecere!
   Bunicul se duce la etaj și bunica se cufundă în fotoliu.
   - Aș putea dormi chiar aici. Sunt prea obosită să mă ridic.
   - Ei bine, sunt sigură că am mâncat o cantitate de chiftele egală cu greutatea mea. În secunda în care închid ochii, cred că intru în comă alimentară, zice Olivia.
   Bunica își împreunează mâinile.
   - A, era să uit!
   Se duce la panou și începe să scrie.

   Dragă Sophie,
   Adevărată comoară!
   Lasă-mă să-ți spun că mi-a făcut plăcere șederea ta aici
   La fel ca mama ta, ești un suflet bun!
   Ai o singură întâlnire și se termină...
   Să fii gata la 14:00!

   - Destul de misterios, zic.
   Olivia studiază panoul și repetă cuvintele bunicii ca pentru sine.
   - Asta e cea mai ciudată chestie, zice ea.
   Bunica ridică din umeri, ne trimite o bezea, apoi se duce la culcare.
   - Păi, știi și tu cum e bunica, zic.
   Olivia își înclină capul.
   - Simt că-și bate joc de noi. Trebuie să fie un indiciu ascuns pe undeva.
   - Eu nu mi-aș face prea multe speranțe. Indiferent ce e, are de-a face cu un tip întâlnit întâmplător la casa de bătrâni.
   Olivia se îndreaptă spre scară și bombăne:
   - S-ar putea să-mi ia ceva timp, însă o să-mi dau eu seama.

   Joi, 31 decembrie

   Întâlnirea aranjată nr. 10: Alegerea bunicii
   Oricât de nepricepută ar fi bunica la păstrarea secretelor, e impresionant cât de secretoasă poate fi în legătură cu întâlnirea de azi. Olivia a bătut-o la cap atât de tare, încât bunica a trimis-o la magazin după mărfuri doar pentru a mai scăpa puțin de ea.
   Charlie și Wes au ajuns aici la aproape o oră după noi. De Revelion avem deschis doar până la prânz și, după cum e de așteptat, prăvălia e pustie. Singurele chestii pe care le cumpără oamenii de Revelion sunt mâncare, alcool și artificii... nu plante.
   Așa că stăm cu ochii pe ceas.
   - E prea liniște, spune Charlie. Mă duc să văd ce fac Randy și Chase în seră.
   Acum eu și Wes am rămas singuri.
   Charlie are dreptate, este mult prea liniște aici. Wes e instalat într-un fotoliu aproape de ușa camerei de odihnă, în timp ce eu stau pe un scaun aproape de casa de marcat. Scot telefonul doar ca să-mi fac de lucru.
   Întâmplările de aseară sunt încă proaspete și nu vreau să mă gândesc prea mult la acel dans. Acum, că am rămas doar noi doi, habar n-am ce să-i spun.
   - Pe cine crezi că ți-a ales bunica ta pentru întâlnirea din seara asta? întreabă el.
   Ridic din umeri și privesc în podea. E prea greu să mențin contactul vizual cu el și să nu rostesc ce gând îmi trece prin minte.
   - Habar n-am.
   - Aș vrea să fi fost eu, zice el încet și eu ridic capul.
   - Ai vrea? întreb.
   Se ridică din fotoliu și vine încet spre mine.
   - Aș vrea ca toate întâlnirile să fi fost ale mele.
   Apoi râde.
   - Bine, poate nu cea de la cinemaul ăla porno. Sau chestia aia cu ieslea. Însă înțelegi la ce mă refer.
   Simt că o să mă topesc chiar pe acest scaun și-mi iese un hohot de râs nervos.
   - Și eu îmi doresc să fi fost cu tine întâlnirile alea.
   Mâinile lui aterizează pe tejgheaua din spatele meu, de-o parte și de alta, placându-mă, practic. Îmi înăbuș dorința de a-l atinge.
   - Îmi doresc să fi fost primul care-ți dă un sărut de noapte bună, zice el, însă băiatul de la meciul de hochei m-a bătut la faza asta.
   Scutur din cap.
   - Hm, nu prea.
   - Ce vrei să spui? Am fost acolo. Și am văzut poza pe care a postat-o Olivia.
   Zâmbesc.
   - Am întors capul. Din unghiul acela, te poți păcăli.
   Ochii îi strălucesc.
   - Nici măcar când ai fost cu Griffin?
   Îmi dau ochii peste cap.
   - Nici pe departe.
   - Păi, nu mă așteptam la asta.
   Apoi fruntea i se încrețește.
   - Dar a mai rămas o întâlnire.
   - Îi pot spune bunicii că nu vreau să merg și...
   El scutură din cap.
   - Nu, nu face asta. Bunica s-ar supăra, dacă nu te-ai duce la întâlnirea ei.
   Aprob din cap. Sub nicio formă n-o pot dezamăgi pe bunica. Mă bucur că și el înțelege asta.
   - Însă voi aștepta să te întorci acasă. Și după ultima întâlnire aranjată e rândul meu.
   Îmi mușc buza inferioară să nu spun ceva prostesc de genul Da! Te rog!
   Ușa de la intrare zornăie și Wes se îndepărtează de mine. E domnul Crawford, care are în brațe acel pitic urât pe care Olivia l-a convins să-l cumpere acum câteva zile.
   Îl așază pe tejghea.
   - Chestia asta se uită întruna la mine. Ori de câte ori ies din casă, ochișorii lui bulbucați mă urmăresc peste tot în grădină. Și mai sperie și toate păsările.
   Îl aud pe Wes râzând în spatele meu. Nu îndrăznesc să mă întorc, de frică să nu-mi pierd expresia serioasă pe care mă străduiesc atât de tare s-o mențin.
   - Înțeleg, domnule Crawford, spun eu. Ați dori să-l schimbați?
   În timp ce-l ajut pe domnul Crawford să aleagă o statuie, Chase îl strigă pe Wes să-l ajute cu o livrare.
   Apoi lucrurile revin la liniștea dinainte și în cele din urmă cu și Olivia întoarcem semnul „închis” și încuiem. Înainte de a pleca, mă mai uit o dată după Wes, însă nu l-am mai văzut de când a plecat cu Chase. Respir adânc în timp ce ne îndreptăm spre mașină. Încă o întâlnire.
   Margot: Anna a fost deconectată de la aparat și respiră foarte bine singură!
   Scot un țipăt de bucurie. Bunica și Olivia se întorc să mă privească.
   - Ce s-a întâmplat? zice bunica, îngrijorarea citindu-i-se pe chip.
   Deschid gura să-i răspund, însă Olivia ridică mâna.
   - Stai! mai întâi pune-o să-ți spună ce înseamnă indiciul!
   - Olivia, serios, zice bunica. E ceva rău? mă întreabă ea.
   Scutur din cap.
   - Nu! Deloc! Anna a fost deconectată de la aparatul de respirat!
   Olivia și bunica țipă și ele de bucurie. Bunica zice:
   - Asta cere o tratație specială!
   Apoi scoate castroane, mixere, zahăr, făină și alte lucruri pe care nu le pot identifica. Își pune un șorț roșu-aprins peste hainele ei pe care scrie: ATENȚIE: FIERBINTE!
   Bunica se apucă de făcut prăjituri, iar eu mă întorc la mesajul de la Margot.
   Eu: Asta e o veste minunată! Deci o vei lua acasă în curând?
   Margot: Poate chiar mâine, dacă va fi la fel de bine. Nu-mi vine să cred că acum câteva minute era conectată la toate mașinăriile astea, iar acum ne pregătim să plecăm, însă ei îmi spun că lucrurile astea sunt cât se poate de normale.
   Eu: Știu că ești pregătită să pleci de acolo.
   Margot: Da! Dar tu? Ești pregătită pentru ultima întâlnire?
   Eu: Presupun. Habar n-am ce facem sau cine e, așa că e cam greu să mă entuziasmez.
   Margot: Vreo șansă ca bunica să-l fi ales pe Wes?
   Eu: Nu. Am vorbit despre asta. Însă a zis că mă va aștepta când mă voi întoarce acasă.
   Margot: Bine, mi s-a cam înmuiat inima.
   Eu: Și eu m-am gândit la același lucru! Deci trebuie doar să merg la întâlnirea din seara asta, apoi presupun că vom vedea încotro se îndreaptă lucrurile.
   Margot: Trimite-mi un mesaj când afli unde mergeți în seara asta. E un pariu separat referitor la întâlnirea asta. Brad a pus 20 de dolari pentru o cină la Steakhouse.
   Eu: Și voi sunteți în grupul ăla idiot? Și știu că sunteți bătrâni și aveți și un copil acum, dar cine ia cina la ora 14:00?
   Margot: E obsedat de mesajele de grup și i-am spus și eu același lucru în legătură cu cina. Am căutat pe Google ce lucruri se întâmplă în Shreveport azi, așa că pariez pe expoziția de artă interactivă de la Artspace. Știi cât de mult îi place bunicii locul ăla.
   Chestia asta chiar are sens. Bunica iubește locul ăla.
   Eu: Păi, atunci ar trebui să ajung acasă devreme!
   Margot: Să te distrezi! Și să-mi trimiți poze!
   Bunica e încă ocupată la blatul de bucătărie pregătind ceva delicios, așa că-i fac semn Oliviei să mă urmeze în camera de familie.
   - Ce e? întreabă ea.
   Deschid Google pe telefon și caut evenimentul pe care l-a menționat Margot. Când acesta apare pe ecran, i-l arăt Oliviei.
   - Asta trebuie să fie, nu? întreb.
   Citește ce scrie pe ecran și se încruntă.
   - Presupun că ar putea fi, însă e cam plictisitor. Mă aștept la mai mult din partea ei.
   Mă uit la ceasul aflat în partea de sus a ecranului.
   - Ei bine, vom ști destul de curând. Cel cu care mă întâlnesc va fi aici într-o oră.
   Patruzeci și cinci de minute mai târziu mă rimelez, încercând să mă pregătesc mental pentru întâlnire. Ascult bufniturile constante ale mingii de baschet a lui Wes și orice gând că ar putea să-mi facă vreo surpriză a dispărut. E îmbrăcat în pantaloni scurți (însă fără tricou!) și pare să se răzbune pe acea biată minge portocalie.
   Și e posibil ca eu să fi verificat de mai multe ori faptul că e fără tricou, doar ca să fiu sigură.
   Olivia vine în grabă în baie, abia reușind să vireze în prag și se lovește de ușă cu o bufnitură zgomotoasă.
   - Mi-am dat seama! țipă ea.
   Eu fac ochii mari.
   - Poftim? Unde merg?
   Ea face o pauză dramatică.
   - Te duci în Dallas!
   Mă uit pieziș la ea.
   - Texas?
   Ea confirmă din cap, apoi își ridică telefonul, arătându-mi poza cu indiciul pe care l-a lăsat bunica pe panou.
   Îl citesc din nou:

   Dragă Sophie,
   Adevărată comoară!
   Lasă-mă să-ți spun că mi-a făcut plăcere șederea ta aici
   La fel ca mama ta, ești un suflet bun!
   Mai ai o singură întâlnire și se termină.
   Să fii gata la 14:00!

   - Și cum îți dai seama că e vorba de Dallas de aici?
   - Uită-te la prima literă a fiecărei propoziții, răspunde ea.
   Mă uit și bineînțeles: D-A-L-L-A-S.
   - Ce e în Dallas?
   Încerc să nu mă panichez. Dallas e la trei ore de aici. E posibil să ne întoarcem acasă în seara asta, pentru că în niciun caz nu rămân în Dallas cu cineva pe care nu-l cunosc.
   - Am încercat să caut pe Google, însă, pentru că e Revelionul, se întâmplă o mie de lucruri. Dar asta trebuie să fie.
   Se mai uită încă o dată la telefonul ei.
   - Cinci minute. Hai să vedem ce e.
   O urmez jos. Îmi transpiră palmele. Și dacă tipul ăsta e un ciudat și trebuie să fac călătoria asta cu el? Am de gând să refuz să merg, chiar dacă i-aș răni bunicii sentimentele. Nu pot face asta. Îmi cere prea mult!
   După cum e de așteptat, TOATĂ familia mea e aici - chiar și Maleficele Jo. Eu și Olivia trebuie să ne croim drum prin mulțime până la ușă, unde bunica stă așezată pe un fotoliu din apropiere, de parcă ar fi Regina Elisabeta pe tronul ei.
   Ne zgâim toți la ușă și așteptăm.
   - Parchează o mașină! țipă verișoara mea, Mary.
   Toată lumea se năpustește la fereastră. Afară, Wes a încetat să mai bată mingea și o ține lipită de șold. Mașina e un SUV uriaș cât o limuzină cu geamuri fumurii și pare să meargă încet pe lângă trotuar.
   Chestia asta e cam dureroasă.
   - Coboară? întreabă Jake.
   - Frumoasă mașină, zice Graham.
   Bunica tușește zgomotos în spatele nostru.
   - Se pare că a venit momentul ca întâlnirea să înceapă, zice ea.
   Toată lumea se îndepărtează de fereastră. Bunica se uită fix la mine și zice:
   - Vino aici, Sophia.
   Sunt puțin îngrijorată că mi-a spus numele întreg, însă vin mai aproape de ea.
   - Când ai venit în pragul casei cu lacrimi în ochi, acum mai bine de o săptămână, mi-ai frânt inima. Și am vrut să fac orice pentru a remedia asta. Te-ai comportat bine la toate întâlnirile astea, chiar și la cele care n-au fost foarte bune.
   Se uită peste umărul meu stâng și îi aruncă mătușii Patrice o privire cu subînțeles.
   În tot acest timp, eu dau din cap. Unde vrea să ajungă?
   - Îți mulțumesc că ai fost de acord cu toate astea! Acel zâmbet frumos a revenit și asta e tot ce mi-am dorit.
   Mă aplec în față și o îmbrățișez. Oricât de bizară a fost această experiență, mă simt bine. Mă simt fericită. Și faptul că m-am reunit cu familia a meritat orice suferință îndurată din cauza despărțirii de Griffin.
   Bunica are un plic alb și scoate de acolo ceea ce par a fi niște bilete.
   - Întâlnirea din seara asta e ceva ce sper că-ți va plăcea. Nu vei fi doar tu și cel cu care te întâlnești. M-am gândit că ar fi mai distractiv dacă ai avea companie.
   Se uită dincolo de mine.
   - Dacă aveți între 17 și 19 ani, faceți, vă rog, un pas în față.
   Grupul începe să șușotească și toți încep să se foiască. În câteva minute, Charlie, Olivia, Graham și Maleficele Jo se află lângă mine.
   Bunica se ridică în picioare și le dă câte două bilete tuturor celor ce stau aliniați, cu excepția mea. Olivia aruncă o privire la bilete și țipă:
   - Nu se poate!
   Mă uit peste umărul ei.
   - Nu se poate!
   Bunica ne-a făcut rost de bilete la festivalul de muzică Deep Ellum care are loc de Revelion. Diversitatea de trupe și muzicieni e extraordinară.
   - Fiecare primește două bilete și poate invita pe oricine.
   Ea ține încă patru bilete în mână. Presupun că două din astea sunt pentru mine și pentru cel ales să mă însoțească, însă nu știu ce face cu celelalte două.
   - Cum ai făcut rost de bilete la chestia asta, mamă? întreabă unchiul Michael.
   - De unde știai de așa ceva? întreabă Jake. Și noi de ce nu putem merge?
   - Acest domn de treabă pe care l-am întâlnit când o vizitam pe Gigi mi-a făcut rost de bilete, deoarece compania sa e unul dintre sponsori. Bietul de el a venit în oraș pentru a-și vizita mama, iar ea nu se simte prea bine. Când i-am povestit despre Sophie, s-a oferit să-mi facă rost de bilete. Și în plus, voi, băieți, aveți deja planuri mari. Nu v-am auzit vorbind despre altceva în ultimele trei zile.
   Arăt spre ușă.
   - Cel cu care mă întâlnesc mai vine?
   Bunica își înclină capul într-o parte.
   - E cineva acolo afară, însă nu el e cel cu care te întâlnești. Acela e Randy de la magazin. Vă duce pe toți în Dallas. El se duce să-și viziteze fratele cât sunteți voi la concert, apoi vă aduce acasă. Știai că lucrează ca șofer nopțile și în weekenduri? întreabă ea cu entuziasm.
   Scutur din cap.
   - Așadar, unde-i cel cu care mă întâlnesc? întreb.
   - Toți ți-am ales ultimele nouă întâlniri. Însă seara asta e diferită.
   Îmi dă patru bilete.
   - În seara asta tu alegi. Două bilete sunt pentru tine și el. Celelalte două sunt pentru cuplul care se află deja în mașină. Distracție plăcută!
   Pentru o clipă, mi se taie respirația. Apoi mă arunc în brațele ei, o strâng tare și mă reped spre ușă.
   Wes e încă pe alee, privind la mașina de lângă trotuar. Se întoarce spre mine când îmi aude pașii.
   Lasă mingea să cadă.
   - Ce se întâmplă?
   Ridic biletele.
   - Bunica a făcut rost de bilete la un festival de muzică din Dallas. Iar eu pot alege cu cine vreau să mă întâlnesc.
   Trag aer în piept, simțind brusc cum un val de căldură îmi învăluie tot trupul, în ciuda aerului rece.
   Îl privesc în ochi și zic în cele din urmă ceea ce am vrut să zic în toate zilele astea.
   - Și te aleg pe tine. Sper să spui da.
   Ochii lui Wes mă privesc și un zâmbet i se întinde încet pe față.
   - Da.
   Mă trage mai aproape de el, ținându-mi mâinile pe talie.
   - Trebuie să aștept până la sfârșitul întâlnirii pentru a te săruta? întreabă el. Pentru că aștept cam de mult să fac asta.
   Micșorez distanța dintre noi, înainte ca el să mai spună ceva. Buzele ni se lipesc și îmi încolăcesc brațele după gâtul lui. Nu peste mult timp face și el același lucru. Mâinile lui îmi dau părul pe spate, în timp ce mă lipesc de el.
   - Sophie, bunica vede asta, strigă Jake de pe verandă.
   Mă retrag încet din îmbrățișarea lui Wes, apoi îmi ascund fața în umărul lui.
   - Ne privesc toți acum, nu-i așa?
   - Da.
   Îl împing.
   - Du-te să te îmbraci. Trebuie să ajungem undeva.
   Dă să se depărteze, apoi mă trage înapoi și mă sărută repede pe buze.
   - Mă întorc în 5 minute.

   Randy ne deschide ușa din spate a mașinii, iar Addie și Danny strigă:
   - Surpriză!
   Mă arunc în mașină și o îmbrățișez strâns.
   - Deci de asta nu mi-ai răspuns toată ziua la telefon! 
   Ea râde.
   - Știam că dacă vorbesc cu tine voi da totul în vileag. Singura variantă a fost să nu spun nimic.
   Îi dau biletele, iar eu și Wes ne așezăm pe bancheta din spate. El a făcut duș în timp record și acum mergem să-i luăm pe ceilalți. Ei bine, pe ceilalți, cu excepția celor cu care se întâlnesc Maleficele Jo. Ele au acceptat biletele de la bunica, însă au optat să vină singure cu mașina în cazul în care vor să se întoarcă mai devreme acasă. Mă rog.
   Charlie se tot sucește pe locul lui de la mijloc și se uită la noi cu o expresie confuză. Se uită în cele din urmă la Olivia și arată spre noi.
   - Știai de asta?
   Ea ridică din sprânceană.
   - Nu pe cât de repede ar fi trebuit.
   Sunt puțin agitată. Acesta e Wes pe care-l știu de-o viață, însă e și o chestie nouă.
   Wes îmi ia palma în a lui și se apleacă spre mine.
   - Avem multe de vorbit, Soph.
   - Ce bine că avem câteva ore până ajungem acolo!
   El zâmbește.
   - Primul an. Octombrie. Lanul de porumb, zice el.
   Dau din cap. Habar n-am unde vrea să ajungă cu asta.
   - Așa... Și?
   - Îți amintești de seara aia? întreabă el.
   Clipesc.
   - Oarecum.
   Schițează un mic zâmbet.
   - Fusesem acolo cu o săptămână înainte și găsisem acea ascunzătoare. Ți-am spus să cotești la dreapta de 3 ori.
   - Îmi amintesc. Credeam că-mi spuneai despre o scurtătură, însă m-am pierdut și am crezut că o să mor în labirint. Mă așteptai?
   Wes încuviințează.
   - Mai bine de o oră. Avem de gând să-ți spun ce simt. Însă n-ai apărut. Și după ce am renunțat, am văzut că tu și Charlie vă luaserăți floricele de porumb de la tonetă.
   Fac ochii mari.
   - Habar n-am avut. Credeam că o plăceai pe Olivia.
   - Iar eu am crezut că nu mă plăceai pe mine. Seara aceea la lanul de porumb n-a fost prima dată când încercam să-ți spun că te plăceam. Însă pur și simplu n-a ieșit așa cum am plănuit.
   - Chiar n-am știut.
   Râde.
   - Acum știu, însă eram un puști fraier de 14 ani, care habar n-avea cum să-ți spună că te place. Apoi am încercat cu Olivia, însă știm cu toții ce dezastru s-a dovedit.
   Îmi mușc buza și mă uit la Olivia, însă ea e în toiul unei conversații cu Drew.
   - Te plăceam amândouă, însă ea a jurat că te place mai mult, așa că m-am dat la o parte.
   El își înclină capul în față până când fruntea lui o atinge pe a mea.
   - Deci eram amândoi niște puști fraieri de 14 ani.
   - Așa se pare.
   - O ultimă confesiune, zice el în șoaptă. Fursecurile mele preferate sunt alea cu lămâie pe care le-ai făcut împreună cu bunica ta și eu am fost cel care ți-a scris scrisoarea aia de dragoste când erai la gimnaziu.
   - Tu ai fost? strig.
   Charlie și Olivia se întorc.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă Charlie.
   - Scrisoarea de dragoste, răspund. Cea despre care am crezut că era de la Ben.
   - O, Doamne, omule, da’ tu suferi de mult timp, spune Charlie cu o voce compătimitoare.
   Wes se uită la mine.
   - Așa e.
   Eu și Wes ne petrecem tot drumul punându-ne la curent cu orice detaliu pe care l-am ratat în ultimii câțiva ani. Când ajungem în Dallas, vorbim deja despre cea mai bună întâlnire pe care am avut-o vreodată.
   Festivalul de muzică se ține într-un depozit uriaș în centrul orașului și sunt 6 trupe programate să apară până la miezul nopții. Dansăm, cântăm, mâncăm, vorbim și nu vrem ca seara asta să se mai sfârșească.
   Le vedem pe Maleficele Jo toată noaptea și chiar încercăm să le convingem să stea cu noi, însă nu cred că vom fi prea curând Cei Șase Fantastici. Nu pot să nu observ că Aiden și Mary Jo sunt iar împreună.
   Sper ca de data asta să meargă treaba între ei.
   Stăm toți la o masă, încinși și puțin obosiți. Randy trebuie să vină să ne ia imediat după miezul nopții și numărătoarea inversă a început.
   Când începe o melodie lentă, Wes mă trage în picioare. Ne legănăm pe ritmul muzicii, iar mâinile lui alunecă în sus și în jos pe spatele meu.
   Solistul se oprește din cântat și începe numărătoarea inversă. Cu fiecare număr pe care-l strigă, Wes mă copleșește cu sărutări pe gât și pe obraji.
   Când solistul ajunge la „unu”, buzele lui Wes se lipesc de ale mele. La început sărutul e moale și dulce, însă se intensifică pe măsură ce cei din jurul nostru strigă toți „La mulți ani!”
   Trupa începe să interpreteze altă melodie lentă și Wes mă trage mai aproape de el.
   - Deci ce decizie iei pentru noul an? întreabă el. Îl cuprind mai strâns cu brațele.
   - Fără întâlniri aranjate.

   Vineri, 1 ianuarie

   Când ajung în bucătărie, e trecut de prânz.
   - Era și timpul să te trezești.
   Îmi smucesc capul în sus, apoi alerg chiar în brațele tatălui meu.
   - Când ați ajuns? întreb.
   El mă îmbrățișează, apoi îmi ciufulește părul.
   - Noaptea trecută. După ce plecaseși la întâlnire.
   - Uite-o și pe fata mea, zice mama când intră în bucătărie.
   Mă strânge în brațe și o strâng și eu. Doamne, ce dor mi-a fost de ei!
   Tata face semn cu capul spre masă.
   - Ia loc. Vrei niște cafea? întreabă el.
   - Aș cam vrea.
   - Acum, zi-mi despre asta, spune el, arătând înspre panoul de întâlniri.
   Mama se așază în fața mea și eu le povestesc totul. Mare parte din poveste o știu deja, mulțumită acelui grup și a gurii bogate a lui Margot, însă mama zice că nu-i la fel dacă n-o aud de la mine.
   Bineînțeles, trec peste întâlnirea de la cinemaul în aer liber.
   - Ai avut o vacanță încărcată, zice mama. Ce simți în legătură cu asta? Ești tot supărată că s-au terminat lucrurile între tine și Griffin?
   Scutur din cap.
   - De fapt, nu. A fost mai bine așa. El chiar și-a dat seama de asta înaintea mea.
   Tata ia o înghițitură de cafea, apoi așază cana încet pe masă.
   - Și care-i treaba cu Wes? Bunica a zis că l-ai ales pe el aseară.
   Roșesc.
   - Wes mi-e prieten de mult timp. Urmează să vedem dacă e ceva mai mult de atât.
   Ambele sprâncene i se ridică.
   - Nu prea mult, sper!
   - Tată... Nu mai fi așa ciudat.
   Ușa din spate se deschide și intră Wes. Părul îi stă ridicat în sus și e îmbrăcat cu aceeași cămașă pe care a purtat-o aseară.
   - ’Neața, zice el, făcându-ne cu mâna. Ce mai fac Margot și Anna?
   Mama îl pune la curent, însă Wes nu se mișcă deloc de lângă ușa din spate, aproape de peretele unde se află panoul de întâlniri.
   - Vrei niște cafea? întreb.
   El scutură din cap.
   - Nu, am venit doar ca să fac ceva.
   Wes ia o cârpă de pe blatul de bucătărie, apoi șterge mesajul criptic al bunicii. Ia markerul lavabil și scrie:

   Masa de Anul Nou
   Varză = Bogăție
   Fasole neagră = Noroc
   Cina, alături, la 18:00
   (Însă vreau să stau cu tine cu mult înainte de asta)
   (Numai lasă-mă să fac un duș înainte)

   Se întoarce. Îmi dau seama că se simte puțin stânjenit de faptul că părinții mei îl privesc. Însă îmi face cu ochiul și zice:
   - Ne vedem într-o oră?
   Încuviințez și îmi ascund zâmbetul în spatele ceștii de cafea, apoi el pleacă.
   - Păi, e cea mai drăguță chestie, zice mama.
   - Părinții lui vor fi acasă cât timp ești acolo? întreabă tata.
   Mă ridic de la masă și îi sărut pe amândoi pe obraji.
   - Mă duc la duș. Vă iubesc!
   Chiar înainte de a părăsi încăperea, mama zice:
   - Pari foarte fericită, Soph.
   Schițez către ea un zâmbet uriaș.
   - Chiar sunt.

   Trei luni mai târziu

   Plânsetul Annei se aude tare în mașină prin bluetooth și abia dacă înțeleg ce-mi spune Margot.
   - Poftim? spun pentru a treia oară.
   Aud un foșnet, apoi un pocnet zgomotos.
   - Bine, scuze, zice ea în binecuvântata liniște. Se comportă de parcă e moartă de foame, când de fapt tocmai i-am dat să mănânce acum o oră, însă presupun că e o fetiță lacomă.
   - Îh, Margot. Prea multă informație. Astea-s detalii de care n-am nevoie.
   Sunt pe autostradă și mă îndrept spre Shreveport, ca în fiecare vineri din ultimele 3 luni. Eu și Margot încă ne dăm mesaje tot timpul și din fericire singurele poze pe care mi le trimite acum sunt cele cu frumoasa mea nepoată, care e rotofeie ca o minge. E greu să-ți imaginezi că e aceeași chestie micuță care nu cântărea nici măcar trei kilograme când s-a născut.
   Însă ăsta e momentul nostru când stăm la bârfe; 30 de minute bune, întrerupte doar când trebuie Anna să mănânce.
   - Deci veniți cu toții săptămâna viitoare, da? întreabă ea.
   - Da, mama mă lasă să plec mai devreme, ca să putem fi acolo până la cină.
   - Bine, abia așteptăm să te vedem. Și hăinuțele alea pe care i le-ai trimis Annei sunt adorabile, însă crește atât de repede încât îi vor rămâne, probabil, prea mici luna viitoare.
   - Asta îmi dă prilejul să-i cumpăr altele.
   Stăm de vorbă până parchez în fața casei bunicii.
   - Bine, am ajuns. Îți trimit un mesaj mai târziu, zic.
   - Distrează-te și trimite-mi poze, să știu ce mai faceți, spune Margot înainte de a încheia convorbirea.
   Acea săptămână și jumătate pe care am petrecut-o aici de Crăciun a schimbat totul. Mi-am dat seama că aveam nevoie de familia mea... și de acel băiat simpatic din vecini... în viața mea, așa că acum sunt aici în fiecare vineri seara și lucrez cu Wes, Olivia și Charlie la magazin în fiecare sâmbătă. Și, de cele mai multe ori, Olivia, Charlie și Wes vin în Minden cu mine sâmbăta și ieșim cu Addie și cu toți ceilalți prieteni ai mei.
   Indiferent ce o fi chestia pe care o am cu Wes, n-are o denumire. El nu-i iubitul meu, iar eu nu sunt iubita lui. Suntem doar niște prieteni foarte buni care se sărută. Mult.
   Și fiecare seară de vineri e pentru întâlnire.
   Ne convine amândurora acest aranjament, pentru că nu locuim în același oraș. Însă vorbim despre cum vor fi lucrurile când vom fi la LSU și când vom locui în cămine alăturate.
   Abia aștept. Urc în salturi treptele de la intrare și strig „bună” când deschid ușa. E haos ca de obicei, cu copii care merg pe scutere și skateboarduri de-a lungul holului. Simt miros de ceva delicios venind dinspre bucătărie.
   Bunica are șorțul cu Bineînțeles că mai e loc pentru desert, pe care mătușa Kelsey i l-a făcut special.
   - Bună! Cum a fost la școală săptămâna asta? întreabă bunica.
   O îmbrățișez la repezeală și o sărut pe obraz.
   - S-a instalat astenia. Nu prea mai văd sensul învățatului.
   - Aproape ai terminat! Termină în forță, zice ea.
   Mă duc până la panou să văd ce mă așteaptă. Zâmbesc când citesc cuvintele pe care Wes le-a scris de mână.
   E o săgeată mare îndreptată în jos înspre o pătură și câteva pungi de snacksuri de dimensiuni colosale.

   Vremea e tocmai bună pentru un film în parc
   Să fii gata la 20:00

   - O! Distracție! Oare ce rulează? zic.
   - Păi, va trebui să aștepți și vei vedea, presupun.
   La început îmi era groază de ce era pe acest panou, dar acum e ceva ce aștept cu nerăbdare. Wes nu-i singurul care face planificări. Uneori e Olivia, alteori Charlie, iar alteori sun dinainte și o pun pe bunica să scrie ceva în locul meu.
   Însă e întotdeauna ceva pe panou vineri seara și, dacă nu cumva cineva e plecat din oraș, așa cum voi fi eu săptămâna viitoare, mergem toți împreună la tot ce e scris acolo.
   Dar înainte de întâlnire e mereu cina în familie.
   Și, cu o precizie de ceasornic, toți încep să se strecoare pe ușa din spate.
   Eu și Olivia așezăm masa, în timp ce Charlie le fugărește pe fiicele mătușii Kelsey, încercând să le așeze în scaunele lor. Bunica are mâncare cât să hrănească o întreagă armată, iar unchiul Ronnie se uită pieziș la platoul de cannoli de parcă ar complota împotriva lui.
   E haotic și minunat și iubesc fiecare moment.
   - Bună, zice Wes din spatele meu.
   Mă întorc, apoi micșorăm distanța dintre noi. E mai degrabă o întâmpinare formală, pentru că toată familia mea se află aici, însă el tot reușește să mă strângă tare și să-mi lipească niște sărutări pe gât.
   - Ai venit devreme, zic.
   - N-am mai avut răbdare, răspunde el.
   Da, am așteptat mult timp pentru a ajunge aici. Însă, în timp ce mă aplec pentru a-mi lipi buzele de ale lui încă o dată, îmi dau seama că a meritat cu vârf și îndesat.

SFÂRȘIT