10 întâlniri aranjate, Ashley Elston

 1-4

            Vineri, 18 decembrie

           - Ești sigură că nu vrei să vii cu noi?

   Mama se aplecă pe geamul pasagerului din dreapta și mă învăluie într-o îmbrățișare strânsă pentru a zecea oară în ultimele 10 minute.
   Tonul rugător din vocea ei funcționează. Sunt la un pas distanță de prima felie de libertate pe care o știu și totuși sunt la numai câteva secunde de a ceda și a sări pe bancheta din spate. O îmbrățișez și eu, mai strâns decât de obicei.
   Tata se apleacă în față, cu chipul scăldat de lumina blândă și albastră dinspre bordul mașinii.
   - Sophie, nu ne place deloc să te lăsăm aici de Crăciun. Cine va mai avea grijă dacă fac corect urmele de furculiță în fursecurile cu unt de arahide? Nu sunt sigur că reușesc să le fac singur.
   Râd și mă las în jos.
   - Sunt sigură că reușești, îi spun.
   Și chiar sunt. Partea cu a-ți lua rămas-bun este dificilă, însă în niciun caz n-am cum să rezist următoarea săptămână și jumătate acasă la Margot, zgâindu-mă la degetele ei umflate.
   Părinții mei merg în Breaux Bridge, un orășel din sudul statului Louisiana, aflat la ceva mai puțin de patru ore distanță, la sora mea și soțul ei. Margot mai are șase săptămâni până naște primul copil și s-a ales cu preeclampsie suprapusă, ce-o mai însemna și asta. Tot ce știu e că afecțiunea asta i-a umflat picioarele până la dimensiuni de-a dreptul ridicole. Știu asta pentru că Margot, imobilizată la pat, înnebunește atât de tare de plictiseală, încât îmi trimite poze cu picioarele ei din toate unghiurile posibile.
   - Nu e ca și cum aș fi singură, continui. O să-mi țină de urât bunica, bunicul și ceilalți 25 de membri ai familiei.
   Tata își dă ochii peste cap și mormăie:
   - Nu știu de ce trebuie să se adune mereu cu toții într-o singură casă.
   Mama îl împunge în coaste. Dimensiunea familiei noastre nu e o glumă. Mama e unul dintre cei opt copii ai bunicilor și aproape toți frații ei au, fiecare, mai mulți urmași. Casa bunicilor mei e mereu plină, însă în preajma sărbătorilor se transformă în gara centrală. Paturile și locurile la masă sunt în funcție de vârstă, așa că, atunci când eu și verii mei eram mai mici, ne petreceam mereu Ajunul Crăciunului pe o saltea mare de paie așezată direct pe podea, înghesuiți ca niște sardine, și fiecare masă era o echilibristică între farfurie, paharul roșu de plastic și poală.
   - Ești sigură că nu vrei să stai la Lisa? Va fi mai liniște la ea acasă, sugerează mama.
   - Sunt sigură. Îmi va fi bine la bunica și bunicul.
   Ar fi mult mai liniște acasă la mătușa Lisa. Ea e geamăna mamei, mai mare cu 3 minute, și din acest motiv mă supraveghează la fel de îndeaproape ca mama. Și nu vreau asta. Vreau puțină libertate. Și ceva timp singură cu Griffin. Ducem amândoi lipsă de așa ceva, pentru că locuim într-un orășel și tata e șeful poliției.
   - Bine. Eu și tatăl tău ar trebui să ne întoarcem după prânz, de ziua bunicii. Atunci vom deschide cadourile.
   Mama se foiește pe locul ei, în mod evident nepregătită de plecare.
   - Adică, dacă părinții lui Brad nu erau deja acolo, n-ar mai fi trebuit să plecăm. Știi că maică-sa încearcă tot timpul să-i rearanjeze bucătăria lui Margot și îi mută mobila de colo colo. Nu vreau ca Margot să se enerveze, întrebându-se ce face femeia aia în timp ce ea e imobilizată la pat.
   - Și ferească sfântul ca părinții lui să se ocupe de fiica ta, o tachinez eu.
   Mama este exagerat de protectoare cu copiii săi. Tot ce-a trebuit Margot să facă a fost să menționeze faptul că părinții soțului ei veneau la ea, că mama a și început să-și facă bagajele.
   - Am putea să așteptăm și să plecăm mâine-dimineață, îi sugerează mama tatei.
   Tata scutură din cap înainte ca ea să termine de vorbit.
   - Vom ajunge mai repede dacă plecăm din seara asta. Mâine e sâmbăta dinaintea Crăciunului. Drumurile vor fi un coșmar.
   Se apleacă încă o dată în față pentru a-mi întâlni privirea.
   - Ia-ți lucrurile și du-te direct la bunicii tăi. Sună-i să-i anunți că ești în drum spre ei.
   Ăsta-i tata - scurt și la obiect. E prima oară de ani buni când tata e departe de secția de poliție mai multe zile.
   - Așa voi face.
   Încă o îmbrățișare din partea mamei, iar tatei îi trimit o bezea. Apoi pleacă.
   Stopurile aprinse ale SUV-ului părinților mei dispar în josul străzii și un val de emoții mă năpădește - o așteptare incitantă, însă și o durere care mi se instalează adânc în stomac. Fac tot posibilul să mă descotorosesc de senzația asta. Nu că nu vreau să fiu cu ei - și numai gândul că mă voi trezi în dimineața de Crăciun fără părinții mei mă doare - însă pur și simplu nu-mi pot petrece toată vacanța închisă în micul apartament al lui Margot și Brad.
   După ce mă reîntorc în camera mea, primul lucru pe care-l fac e s-o sun pe bunica și să-i spun că voi fi acolo în câteva ore. Nu e atentă la ce-i spun; pot auzi clienții din florăria ei vorbind tare pe fundal și presupun că aude doar o parte din ce-i spun.
   - Să conduci cu atenție, iubito, zice ea.
   În timp ce închide, o pot auzi cum îi strigă lui Randy, care se află în seră, prețul crăciunițelor și îmi înăbuș un zâmbet.
   E ora 6 și e distanță mică cu mașina din Minden până în Shreveport, unde locuiesc bunicii și restul familiei. Bunica nu mă va căuta până pe la 10.
   Patru ore minunate doar pentru mine.
   Mă prăbușesc pe pat cu fața în sus și mă zgâiesc la ventilatorul din tavan care se învârte încet. Cu toate că am 17 ani, părinții mei nu vor să rămân singură acasă. Și, când reușesc să rămân singură, de obicei trece o întreagă paradă de agenți cu mașinile pe aici - doar ca să verifice. E de-a dreptul ridicol.
   Pipăi prin pat în căutarea telefonului ca să-l sun pe Griffin și să-i spun că rămân acasă, însă după ce sună de 8 ori intră căsuța vocală. Îi trimit un mesaj, apoi aștept ca acele trei puncte să apară. Nu i-am spus că încerc să-mi conving părinții să mă lase acasă - n-avea sens să fim amândoi dezamăgiți dacă lucrurile nu mergeau.
   Privesc ecranul alte câteva secunde, apoi arunc telefonul pe pat și mă mut la birou. Pe toată suprafața acestuia e un talmeș-balmeș de palete de machiaj, creioane colorate și sticle de ojă. Aproape fiecare centimetru din panoul atârnat pe peretele din fața mea expune bilețele de un alb imaculat cu denumirea fiecărui colegiu la care intenționez să merg.
   Există și o listă colorată pentru cele pro (cu verde) și cele contra (cu roșu), plus toate cerințele de aplicare ale fiecărei școli. Câteva afișează o bifă mare și verde, ceea ce înseamnă că am îndeplinit deja toate condițiile și am fost acceptată, însă de la cele mai multe aștept încă răspunsuri. Eu numesc chestia asta Tabla mea de Inspirație, însă mama o numește Tabla mea de Obsesie.
   Ochii mi se mută pe primul bilețel pe care l-am pus acolo când eram boboacă - LSU. Odată, credeam că era singura școală care se va afla pe acel panou. Apoi mi-am dat seama că trebuia să am de unde alege.
   Telefonul meu țârâie și arunc o privire înapoi spre pat. E doar o notificare că i-a plăcut cuiva ultima mea postare - nu e Griffin care să-mi răspundă la mesaj.
   Mă uit la bilețelele goale aranjate pe birou și o fracțiune de secundă, mă gândesc să fac o listă și pentru Griffin. Suntem împreună de peste 1 an și școala este de obicei cea mai mare preocupare a noastră, însă, având două săptămâni de vacanță fără teze sau lucrări de care să ne ocupăm, ideea de a rămâne singură cu el aici e incitantă. Cu toate că am luat lucrurile încet, aș minți dacă aș spune că nu m-am gândit să duc relația noastră la următorul nivel.
   Verde: Împreună de aproape un an
   Suntem în clasa terminală și avem aproape 18 ani
   Roșu: Încă n-am spus „Te iubesc”.
   Încă nu sunt sigură că pot spune „Te iubesc”.
   Mama ar avea cu siguranță o problemă dacă ar vedea lista aia agățată aici, așa că rezist tentației.
   Telefonul zbârnâie din nou. Simt că-mi tresaltă inima când văd pictograma că am primit un mesaj, însă când verific, văd că e o altă poză de la Margot.
   Deschid imaginea și o privesc câteva minute. Cineva trebuie să-i ia telefonul.
   Eu: ????? Ce-i asta???
   Margot: Un prim-plan al degetelor mele de la picioare. Între ele nu mai e spațiu deloc. Nu le pot mișca și nici separa. Sunt ca niște cârnăciori.
   Eu: Și dacă nu-și mai revin niciodată? Și dacă o să rămâi pentru totdeauna cu niște degete ca niște cârnăciori? Și dacă nu vei mai putea purta niciodată șlapi din cauză că nu mai poți băga bucățica aia de plastic între primele două degete de la picioare? O să-l faci de rușine pe copilul tău cu picioarele alea.
   Margot: Presupun că degetele ca niște cârnăciori la picioare sunt un lucru mai bun decât degetele ca niște cârnăciori la mâini. Poate va trebui să port pantofii ăia ortopedici urâți pe care obișnuia să-i poarte mătușa Toby.
   Eu: Ai putea să-i decorezi cu niște paiete. Și poate să-ți scrii numele cu vopsea pufoasă în lateral. Ar fi niște pantofi adorabili cu degete sub formă de cârnăciori.
   Margot: Acum mă faci să-mi fie poftă de cârnați.
   Eu: Ești dezgustătoare. Și m-ai speriat pe viață. N-o să rămân niciodată gravidă de teama degetelor-cârnăciori și a pantofilor ortopedici cu paiete.
   Trec câteva minute până să-mi răspundă la mesaj.
   Margot: Tocmai mi-a trimis mama mesaj că nu vii!!! Ce naiba, Soph??? Urma să mă salvezi de meciul de ping-pong dintre mama și Gwen. Știi cum sunt astea două împreună!!
   Eu: Ești pe cont propriu. Chiar sper că se vor bate care să-ți curețe scamele dintre cârnăciorii ăia. Poate vor trebui să folosească ață dentară.
   Margot: Asta-i o imagine de care n-o să scap prea curând. Te blestem să ai și tu degete ca niște cârnăciori tot restul vieții tale!
   Eu: Voi reveni când se naște bebelușul.
   Margot: Promiți??
   Eu: Promit.
   Margot: Deci Griffin a ajuns deja acolo?
   Eu: Nu e treaba ta.
   Margot: Renunță. Nu, stai... nu renunța.
   Eu: Ha. Ha.
   Caut prin toate site-urile conturilor social media, pierzându-mi timpul și așteptând ca Griffin să mă sune. Telefonul sună în cele din urmă și numele lui apare pe ecran. Nici măcar nu încerc să-mi ascund zâmbetul care mi se răspândește pe chip.
   - Bună! strigă el peste muzica tare și zgomotul din fundal.
   - Bună! Unde ești? întreb eu.
   - La Matt.
   Am văzut deja câteva postări de la unii care se află în curtea și în piscina acoperită a lui Matt, inclusiv de la Addie, cea mai bună prietenă a mea încă din clasa a treia.
   - Ești în drum spre Margot? întreabă el.
   - Schimbare de planuri. Rămân cu bunica și bunicul. Dar trebuie să fiu acolo abia peste câteva ore.
   - Ce? Abia dacă te aud, zice el cu voce tare.
   - Schimbare de planuri! țip eu. Rămân aici.
   Pot auzi ritmul constant al basului, însă nu-mi pot da seama ce melodie este.
   - Nu-mi vine să cred că taică-tău nu te-a obligat să mergi, zice el.
   - Știu. Vrei să treci pe aici? Sau pot veni eu la Matt.
   Tace o secundă, apoi spune:
   - Vino la Matt. E toată lumea aici.
   Simt o urmă de dezamăgire.
   - Bine, ne vedem în scurt timp, răspund, apoi închei convorbirea.

   La Matt e mai multă lume decât mă așteptam. Azi a fost ultima zi de școală și se pare că toți sunt pregătiți să sărbătorească. Trebuie să fie Cam un milion de luminițe atârnate deasupra casei, în tufișuri și prin copaci. Sunt luminițe care acoperă orice a stat nemișcat prea mult timp.
   Cei mai mulți sunt în tricouri și pantaloni scurți și, în ciuda decorațiunilor, e greu să te simți festiv. Nu prea pare o vacanță de iarnă când trebuie să te ferești de țânțari. Vreme idioată de Louisiana.
   Îmi parchez mașina câteva case mai încolo, în cel mai apropiat loc disponibil. Chiar și de la distanța asta pot auzi bubuitul puternic al basului din spatele casei lui Matt. Nu m-ar surprinde dacă vecinii ar suna la poliție în mai puțin de o oră. Din fericire, până atunci vom fi plecat; mi-ar fi cam greu să explic de ce sunt aici, în loc să mă aflu deja la jumătatea distanței către casa bunicilor când un agent îl va suna inevitabil pe tata.
   Când ajung la Matt, zăresc un tip și o tipă care stau așezați pe iarbă lângă alee și par să se certe. De obicei, scandalurile nu încep atât de devreme. Tac în momentul în care mă observă, așa că iuțesc pasul, încercând să le las puțină intimitate. Urmând muzica, mă îndrept către curtea din spate și piscina acoperită. Chiar în momentul în care sunt gata să cotesc pe lângă casă, simt că cineva mă apucă de braț.
   Apoi sunt învăluită într-o îmbrățișare sufocantă.
   - Credeam că nu vii! țipă Addie atât de tare încât mai multe persoane se întorc spre noi.
   - Îți vine să crezi că mi-am convins părinții să plece fără mine?
   - Nu pot să cred! Stai la bunica ta?
   Ea își țuguie buza inferioară.
   - Abia dacă o să apuc să te văd!
   Asta mă face să râd.
   - Ba da, vei apuca. Am un plan. Bunica va fi atât de ocupată în timpul zilei, încât nici măcar nu-mi va simți lipsa. Mă voi întoarce aici și putem ieși împreună.
   - Dacă află, părinții tăi vor înnebuni. Va trebui să-ți ascundem mașina.
   Addie țopăie.
   - Oo! Și adu-o și pe Olivia. N-am mai văzut-o de-o eternitate.
   Încuviințez, cu toate că mă îndoiesc că ea va dori să vină cu mine.
   Olivia este una dintre nenumăratele mele verișoare și fiica Lisei, sora geamănă a mamei. Între noi e o diferență de doar două luni și obișnuiam să fim extrem de apropiate când eram mai mici, însă în ultimii ani ne-am văzut din ce în ce mai rar.
   - Olivia o ajută pe bunica la magazin. Nu cred că poate scăpa de acolo.
   Lui Addie îi scânteiază ochii; apoi începe să mă tragă spre piscină.
   - Va trebui să găsim o cale s-o eliberăm de acolo.
   - L-ai văzut pe Griffin? întreb, schimbând subiectul.
   - Nu încă, însă eu și Danny de-abia am ajuns. Poate e înăuntru.
   Face semn cu capul înspre piscină.
   - Vrei o bere?
   - Nu, va trebui să plec cu mașina spre bunica în curând. Găsesc eu pe undeva o sticlă de apă, spun în timp ce ne despărțim.
   Addie se îndreaptă către butoiașul ascuns în arbuștii ornamentali, iar eu îmi croiesc drum prin mulțime. Muzica e atât de tare când intru, încât primele persoane cu care vorbesc nu mă pot auzi.
   Până la urmă reușesc să-mi fac loc și să dau de câțiva dintre prietenii lui Griffin.
   - Sophie! Ce mai faci? strigă Chris, apoi încearcă să mă îmbrățișeze.
   A rămas doar în maiou și boxeri. Ridic brațul pentru a-l ține la o distanță sigură. Chris e genul de tip care la petreceri reușește să fie la un pas distanță de a rămâne în pielea goală. La petrecerea de Halloween de la școală a venit îmbrăcat în cowboy, însă până la sfârșitul serii tot ce mai rămăsese din costumul lui era o pereche de apărătoare de piele trase peste boxeri. A primit o săptămână de detenție pentru exhibiționism.
   - Mai nimic. Unde-i Griffin? întreb, apoi mă întorc spre a inspecta încăperea.
   Chris flutură din mână în spatele său.
   - E pe undeva pe acolo, prin spate. S-a dus să-și ia o bere.
   Încuviințez, apoi îmi iau tălpășița de lângă el. E dificil să înaintezi prin mulțime, însă îl zăresc pe Griffin fix când intră în mica bucătărie din spatele piscinei. Îmi ia câteva minute să-l prind din urmă, deoarece am nimerit în mijlocul unui grup care dansează în cerc, iar Josh Peters nu mă lasă să plec până nu mă învârte de câteva ori. Exact când sunt pe cale să ajung la bucătărie, unde muzica nu prea bate, îl aud pe Griffin spunând:
   - Vine Sophie.
   Nu cuvintele mă fac să mă opresc, ci felul în care le rostește. Plin de dezamăgire.
   Parker, unul din cei mai buni prieteni ai lui Griffin, scoate două beri din frigider. Niciunul din ei nu mă observă în timp ce stau chiar în fața ușii.
   - Credeam că se duce la soră-sa sau ceva de genu’? întreabă Parker.
   Griffin lasă capul într-o parte.
   - Se ducea. Însă nu se mai duce.
   E atât de dezamăgit că am rămas acasă, de parcă i-am stricat toată vacanța. Pot simți acest lucru în vocea sa, acel sentiment oribil - sentimentul de a fi atât de nerăbdător să faci un lucru, de parcă nu-ți mai încapi în piele de fericire și, brusc, acel lucru îți este răpit. Așa m-am simțit eu când am crezut că nu aveam să fiu aici în vacanță.
   Și așa pare să se simtă el după ce a auzit că voi rămâne.
   Ce se întâmplă?
   Griffin dă să se întoarcă, iar eu mă ascund după colț. De ce mă ascund? Ar trebui să dau buzna aici și să cer socoteală. Însă am înghețat.
   Număr până la 5, apoi privesc încetișor în bucătărie.
   - Trebuie să ajungă, zice el, însă rămâne locului.
   Parker deschide o bere și i-o înmânează. Griffin bea zdravăn din ea.
   - Și care e problema? întreabă Parker.
   În mod evident a simțit și el dezamăgirea lui.
   Griffin ridică din umeri.
   - Chestia asta o să mă facă să par un nenorocit, însă într-un fel mă bucuram că va fi plecată. Știi, ca o probă de cum ar fi dacă ne-am despărți.
   Inima îmi bate cu putere.
   - Vrei să te desparți de ea? întreabă Parker, apoi mai ia o înghițitură din berea sa.
   Griffin ridică din nou din umeri. Dorința mea de a țipa e aproape copleșitoare.
   - Cred că da.
   Scot o exclamație. Parker și Griffin se întorc amândoi spre ușă. Parker face ochii mari și privește de la mine la Griffin și înapoi la mine.
   E o fracțiune de secundă în care Griffin încearcă să-și dea seama dacă am auzit ce a spus. Însă expresia de pe chipul meu face ca acest lucru să fie evident.
   Mă întorc și mă lovesc de perete înainte de a o rupe la sănătoasa.
   Trebuie să plec de aici. Nu mă pot uita la el. Nu pot să stau aici.
   - Sophie!
   Griffin mă urmează, însă mă las în jos și mă feresc în drumul meu către ușă. Mi-e teamă că nu voi reuși să ajung afară înainte să-mi curgă lacrimile. Apoi Addie mă vede și vine glonț printre cei care dansează, trăgându-mă afară din încăpere.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă ea de îndată ce ne aflăm de partea cealaltă a piscinei.
   Mă prăbușesc pe jos și îi spun totul.
   - Nenorocitul! zice Addie.
   Se întoarce, de parcă are de gând să se ia după el.
   - Ajută-mă te rog să ies de aici, îi spun.
   Ea se uită din nou la mine.
   - Bineînțeles. Hai.
   Addie mă ajută să mă ridic și ajungem în grădinița din fața casei.
   Acum lacrimile îmi șiroiesc pe față și nici măcar nu încerc să le opresc.
   Inima mi-e zdrobită. Mai mult decât zdrobită.
   Pulverizată.
   Vrea să se despartă de mine.
   - Nu-mi vine să cred, bombăne Addie. El are de gând să se despartă de tine? Mă rog. E norocos că te are!
   N-am cuvinte pentru a-i răspunde. Nu știu dacă voi avea vreodată.
   Fix când ne apropiem de șosea îl vedem pe Griffin. Aleargă în josul aleii și se uită atent pe stradă.
   - Nu pot vorbi cu el acum, spun cu o voce răgușită.
   Addie încuviințează și mă ascunde în umbra unor copaci, apoi merge să-l ia la întrebări.
   - Nu. Pur și simplu, nu, zice Addie. Nu vrea să discute cu tine.
   Chipul lui Griffin e luminat de una dintre luminițele ancorate de streașină casei. Arată jalnic.
   Vinovat, da, însă în acei ochi plutește și tristețea.
   - Te rog, Addie. Trebuie să vorbesc cu ea.
   Privește atent către locul întunecat unde mă ascund.
   - Te rog, Sophie! Vorbește cu mine. Dă-mi voie să-ți explic. N-am vrut să sune așa.
   Fac un pas înapoi, pentru că nu vreau să mă aflu în apropierea sa, să-i aud scuzele. Fug în spatele unui șir de azalee spre curtea din față și mă împiedic încercând să mă îndepărtez cât mai mult de el.
   Sper că Griffin nu mă urmărește. Există o părticică din mine care vrea să ia ceea ce a auzit, să răsucească totul până devine ceva ce nu-mi mai poate face rău. Însă nu pot înceta să nu aud dezamăgirea din vocea sa.
   Indiferent ce spune, nu voia să mă vadă. Nu voia să fie aici cu mine.
   Când ajung la mașină, sunt zdruncinată. Zgomote de pași se aud gonind pe trotuar în spatele meu și mă pregătesc.
   - Sophie, te rog să vorbești cu mine! mă imploră Griffin.
   Sunt cu fața la mașină. El e chiar în spatele meu și știu că Addie e după el.
   Gura mi se strânge.
   - Eram atât de încântată că părinții mă lasă să stau acasă, pentru că mă gândeam cât de minunat ar fi să fiu cu tine. Doar noi doi. Așteptam asta cu nerăbdare. Însă tu vrei o pauză. De mine. Corect? Nu asta așteptai tu cu nerăbdare?
   Mâna lui aterizează ușor pe umărul meu.
   - Întoarce-te și vorbește cu mine.
   Eu îi îndepărtez mâna.
   - Nu asta vrei?
   Îl pot simți cum se străduiește să-și găsească cuvintele.
   - Nu știu ce vreau, Soph. Totul e atât de confuz în acest moment. Lucrurile au devenit atât de serioase între noi. E ultimul nostru an de școală. Trebuia să ne distrăm!
   Mă răsucesc spre el.
   - Ei bine, haide să-ți ușurez eu treaba. Vrei o pauză? Ai obținut-o. S-a terminat între noi.
   El întinde mâna spre mine, însă mă feresc. E atât de agitat și mă gândesc că e așa din cauza felului în care se termină totul. Din cauză că nu este el cel care propune despărțirea de probă.
   - Stai, Sophie. Putem vorbi despre asta? Te iubesc. Chiar te iubesc.
   Cuvintele lui sunt ca o lovitură în față. Am așteptat și am vrut ca el să-mi spună asta luni întregi.
   Nu pot face asta. Nu pot sta aici.
   - Te rog, rămâi și vorbește cu mine, mă imploră Griffin.
   Mă întorc și mă urc în mașină.
   În cele din urmă, Griffin trece pe trotuar în timp ce pornesc motorul, iar Addie vine în fugă spre geam.
   - Lasă-mă pe mine să conduc.
   Îi zâmbesc abia perceptibil.
   - Sunt bine. Te sun mai târziu, OK? Te iubesc.
   Ea bagă capul pe geamul lateral și mă îmbrățișează la repezeală.
   - Și eu te iubesc.
   Din fericire, Griffin păstrează distanța, în câteva minute, sunt pe autostrada I-20 și mă îndrept spre Shreveport.

   Când ajung la bunica, sunt o epavă. Îmi verific înfățișarea în oglinda retrovizoare și aproape că-mi vine să țip când o zăresc pe străina cu fața mânjită de rimel care se uită la mine. Am nasul roșu, ochii umflați și sunt sigură că pe cămașă am urme de muci uscați.
   Din fericire, aproape toate luminile sunt stinse, așa că am șansa să nu fie nimeni aici în afară de bunici. În casa asta nu e neobișnuit să calci pe niște persoane care au adormit pe jos chiar în dreptul ușii. Dintre cei opt copii pe care-i au bunicii, șase locuiesc aici, în Shreveport, patru dintre ei la doar câteva străzi distanță de casa asta. Deși ai crede că s-ar putea duce lesne la ei, de obicei nu-i așa. Însă în seara asta pare să fie liniște.
   Îmi parchez mașina în stradă și înșfac geanta de pe bancheta din spate, însă reușesc să ajung doar până la treptele din față înainte de a mă prăbuși. Nu pot intra acolo în halul ăsta. Bunica îi va suna pe părinți și ei se vor supăra că n-am venit direct aici. Însă se vor supăra și în legătură cu Griffin. Ei țin la el. Cu toate regulile alea nebunești ale lor, deja îl tratează de parcă ar face parte din familie.
   Folosindu-mi geanta de voiaj pe post de pernă, mă întind pe spate pe treptele întunecate și mă uit la luna plină. O parte imensă din mine nu vrea nimic altceva decât să se cuibărească în brațele mamei și să plângă.
   Un an. Atât am pierdut cu Griffin. Un afurisit de an.
   Ce am pierdut? Am fost amândoi concentrați pe școală. Amândoi așteptam nerăbdători să mergem la colegiu și să ne asigurăm că ajungem la școlile pe care le doream. Credeam că amândoi eram fericiți în legătură cu relația noastră.
   Însă, din câte se pare, el nu se distrează deloc cu mine.
   - Ai de gând să stai afară toată noaptea sau intri și-mi spui ce s-a întâmplat?
   Aproape cad de pe scară când văd chipul bunicii deasupra mea.
   - Bunico!
   Sar în picioare și mă precipit în brațele ei, aproape răsturnându-ne.
   Ea își plimbă mâna de-a lungul spatelui meu. Încep să plâng din nou.
   - Of, Doamne, intră și povestește-mi totul.
   Intrăm ținându-ne de mâini și mergem direct în bucătărie. Bucătăria e inima acestei case. E o încăpere mare și deschisă, cu multe dulapuri și cu un blat mare. Frigiderul e una dintre chestiile alea gigantice din oțel inoxidabil care apare în fotografii și știu că, dacă îl deschid, rafturile vor fi înțesate cu mâncare. E și un șir de scaune de bar de-a lungul părții laterale a insulei și o masă uriașă de lemn ce se întinde în fața unui șir de ferestre, care dau către vecini. Și în centrul mesei se află mereu o vază cu flori proaspete.
   E spațiul meu preferat din toată casa.
   Bunica mă conduce la un scaun de bar, apoi îmi taie o felie din cel mai decadent tort de ciocolată pe care l-am văzut vreodată. Aici nu e niciodată criză de bunătăți, iar seara asta cu siguranță nu dezamăgește din punctul acesta de vedere.
   - Nu cred că plângi din cauză că ți-au plecat părinții, așa că presupun că e în legătură cu băiatul ăla. Cum îl cheamă?
   - Griffin, mormăi eu.
   - Da, Griffin. Spune-mi ce s-a întâmplat.
   Trag aer în piept înainte de a lua o gură de tort. Am fost dintotdeauna apropiată de bunica, însă n-am vorbit niciodată despre viața mea amoroasă.
   Ea îmi observă ezitarea și zice:
   - Am crescut patru fete. Fii sigură că am auzit destule povești de dragoste stând exact în acest loc.
   Îmi iese un hohot de râs jenat. Bunica se laudă cu abilitatea ei de a repara ceea ce e stricat când vine vorba de această familie - indiferent dacă acel lucru e prea mare sau prea mic. Pur și simplu, nu se poate abține.
   Îmi toarnă un pahar cu lapte și o privesc cum se mișcă prin bucătărie.
   Va face 75 de ani în mai puțin de o săptămână, însă nu prea îi arată, datorită unui număr insignifiant de fire albe și a regimului sănătos de îngrijire a pielii. Și e încă destul de puternică pentru a căra sacii uriași de pământ de flori și compost la pepinieră, cu toate că bunicul o ceartă.
   Trag cu putere aer în piept.
   - Știu că ți-am spus că eram acasă la Addie, însă m-am dus în altă parte. Un prieten dădea o petrecere. Voiam să-l văd pe Griffin înainte de a veni la voi. Aveam de gând să-i fac o surpriză și să-i spun că rămân aici pe timpul sărbătorilor.
   Bunica ridică din sprâncene.
   - Of, of. Chestia asta rareori se termină bine.
   Îmi înăbuș un hohot de râs.
   - Asta poți s-o mai spui o dată.
   Bunica se instalează lângă mine și ia o îmbucătură mare din felia ei de tort în timp ce-i povestesc totul. După ce termin, ea descrie cu mâna niște cercuri pe spatele meu și eu mă lipesc de ea.
   - Iubita mea, Sophie, știu că acum chestia asta se simte de parcă ar fi sfârșitul lumii, însă nu e. E mai bine să-ți dai seama acum ce simte Griffin, înainte de a-ți mai pierde timpul cu el.
   Îmi întinde un șervețel și eu îmi șterg ochii.
   - Credeam că ne dorim aceleași lucruri.
   - Lucrurile se schimbă tot timpul. Poate că ai crezut că vă îndreptați în aceeași direcție când, de fapt, n-o făceați.
   După ce-mi termin felia de tort, mă conduce din bucătărie până în camera de oaspeți de la etaj.
   - Camera asta-i a ta până se întorc ai tăi. Mâine mă poți ajuta la magazin. Niște mâini ocupate nu te vor lăsa să te gândești la alte lucruri. Iar Olivia va fi bucuroasă să aibă companie. E bosumflată acum că toată lumea e în vacanță și ea trebuie să muncească.
   O las pe bunica să mă învelească și să mă cocolească, așa cum făcea când eram micuță. E mai plăcut decât îmi amintesc.
   Mă sărută pe cap și zice:
   - Mâine totul va fi mai bine.

   Sâmbătă, 19 decembrie

   Detest să spun că bunica mea minte, însă e deja mâine și totul a rămas la fel de aiurea. Ochii îmi sunt umflați și aproape stau închiși de la cât am plâns, iar capul mă doare întruna.
   Arunc o privire spre telefon. Sunt 32 de apeluri și mesaje. Derulez în jos până la numele lui Addie și îi trimit un mesaj scurt: Sunt bine. Te sun puțin mai târziu.
   Apoi trec peste mesajele de la Griffin și deschid o conversație cu Margot.
   Eu: Ești trează, cârnăciori?
   Margot: Bineînțeles că sunt trează. Sunt imobilizată la pat CÂT. E. ZIUA. DE. LUNGĂ. Însă nu mă simt destul de confortabil ca să pot dormi. Ce face bunica?
   Eu: Bine. Ți-au făcut deja curățenie între degetele de la picioare?
   Margot: ÎNCETEAZĂ!!!
   Eu: Tu ai început cu pozele alea nasoale.
   Margot: Schimbă subiectul. Povestește-mi despre mâncare. Ce ți-a pregătit bunica seara trecută? Mamele astea nu mă lasă să mănânc nimic care nu e organic și nemodificat genetic.
   Eu: Tort de ciocolată pe trei niveluri, cu glazură de ciocolată și ciocolată rasă deasupra. Am mâncat o felie gigantică.
   Margot: Ești NAȘPA. Aș da tot ce am în contul curent ca să-mi aduci o bucată de tort.
   Eu: Știu totul despre cumpărăturile online pe care le faci, așa că pot ghici ce e în contul tău curent și nu e destul.
   Margot: Ei bine, ai grijă dacă vorbești mai târziu cu tata. E fost supărat că n-ai sunat când ai ajuns acolo.
   La naiba! Am uitat cu desăvârșire că trebuia să-l anunț.
   Eu: Cât de supărat era? Supărat ca atunci când am spart geamul din față când încercam să transformăm mașina lui Barbie în rachetă?
   Margot: Hahaha! Nu chiar atât de supărat. A sunat-o pe bunica și ea i-a spus că erai la duș.
   Îi rămân datoare bunicii cu chestia asta. M-a acoperit în totalitate.
   Eu: Nu vreau să recunosc asta, pentru că tu n-o să-mi mai dai pace în veci... Însă, într-un fel, îmi doresc să fi fost acolo cu tine și cu degetele tale ca niște cârnăciori.
   Îmi trec mâna peste față, ștergând lacrimile. Aș putea să mă urc în mașină și să mă îndrept spre ea chiar în dimineața asta. Măcar m-aș putea urca în pat lângă Margot și m-aș da jos de acolo după Crăciun.
   Margot: Și eu îmi doresc să fi fost aici. Însă ai fi nefericită. Eu sunt nefericită. Brad e nefericit. Până și câinele nostru e nefericit. Ai avut dreptate să rămâi cu bunica și bunicul.
   Încerc să nu mă simt dezamăgită. Știu că m-ar primi cu brațele deschise, dacă i-aș spune direct că vreau să vin acolo. Însă proasta mea dispoziție ar face-o fără îndoială și mai nefericită decât e deja.
   Margot: Tu ești în regulă?
   Eu: Mda. Sunt bine. Îți scriu mai târziu.
   Nu știu de ce nu i-am spus despre Griffin. Poate pentru că mi-e teamă că, dacă-i spun ce s-a întâmplat, chestia asta va deveni în mod irevocabil adevărată. Sau poate știu că Margot are destule chestii pentru care să-și facă griji în momentul de fată.
   Ea încearcă să braveze, însă își face griji în legătură cu bebelușul.
   Îmi închid telefonul, ignorând restul mesajelor și apelurilor nepreluate și îl pun în sertarul noptierei. Nu mă pot gândi la nimic care să aibă legătură cu asta.
   Când ajung în baie, imaginea mea din oglindă e mai înfricoșătoare decât am crezut. Nu sunt genul de fată drăguță când plânge. Roșul din jurul ochilor face ca aceștia să pară mai întunecați decât sunt și pielea mea de obicei bronzată are un aspect palid, bolnăvicios. Toate frământările mele de noaptea trecută au distrus buclele lejere pe care mi-am petrecut o eternitate încercând să le fac perfecte când credeam că Griffin va fi încântat să mă vadă. Acum părul meu lung și negru e o harababură încâlcită și soioasă.
   Totuși, după ce îmi fac duș și îmi usuc părul, mă simt ceva mai bine.
   Pe o scară de la normal la dezastru absolut, sunt undeva în jurul valorii de acceptabil la modul jalnic. Într-un final, îmi croiesc drum în josul holului, spre corul de voci ce vine dinspre bucătărie și mă pregătesc pentru măcel. Familia e aici.
   Familia mea e o gașcă nebună. Bunicul s-a născut și a crescut în Sicilia. Trebuia să se întoarcă acasă după o vreme în Statele Unite, însă s-a îndrăgostit de bunica. După cum se povestește, mama bunicului meu aproape a declanșat un incident internațional în momentul în care a aflat că el va rămâne în Louisiana. Singurul lucru care a împiedicat-o a fost faptul că familia bunicii se trăgea dintr-un sat aproape de al său.
   Tata face mereu eforturi supranaturale când vine aici. El e singur la părinți și nu are o familie numeroasă, așa că uneori se simte ca și cum ar intra într-o zonă de război. Eu nu mă simt chiar ca el, însă din moment ce suntem singurul grup, în afară de unchiul meu Michael, care nu locuiește în Shreveport, mă simt, cumva, ca o intrusă.
   Totuși nu m-am simțit mereu așa. Când eram mai mică, îmi petreceam aproape toate verile și vacanțele aici, înconjurată de verișorii mei și de puștii din cartier. Era ca și cum aș fi fost în tabără. Eram cea mai apropiată de Olivia, de vărul nostru Charlie și de cel mai bun prieten al lui Charlie, Wes, care locuiește în casa de alături. Unchiul Bruce, tatăl Oliviei, ne-a numit chiar Cei Patru Fantastici, însă, pe măsură ce am crescut, ne-am îndepărtat din ce în ce mai tare. Ei trei s-au dus la aceeași școală, s-au înscris la aceleași cluburi și au fost suporterii aceleiași echipe de fotbal. Așa că eu m-am înscris în propriile mele cluburi și în propria mea echipă. Nu peste multă vreme, vizitele mele au devenit mai scurte și mai rare.
   Mătușa Maggie Mae mă zărește imediat ce intru în bucătărie.
   - Ei bine, iat-o! Îți spun sincer că semeni din ce în ce mai mult cu maică-ta de fiecare dată când te văd!
   Îi cunoașteți pe ăia care fac mișto de felul cum vorbesc sudiștii?
   Probabil că au luat modelul de la mătușa mea. Maggie Mae, care e căsătorită cu Marcus, fratele mamei, a fost în tinerețe una dintre frumusețile alea sudiste adevărate, completată de rochia albă când a fost introdusă în societate. Și nu-ți dă deloc voie să uiți chestia asta.
   Mă trage la pieptul ei și îmi e teamă că o să mă sufoc între sânii ei exagerat de voluminoși.
   - Fii binecuvântată, scumpo. Am aflat de suferința ta. Băiatul ăla n-are minte nici cât un bolovan.
   - Îî... mulțumesc, mătușă Maggie Mae.
   Sunt plimbată de colo colo prin bucătărie și sărutată pe obraz, frunte și chiar pe buze (de mătușa Kelsey, care nu înțelege deloc ce e acela spațiu personal) în doar câteva minute. Mă las să alunec într-unul din acele scaune de bar în timp ce mătușile își reiau disputa în legătură cu a cui salată e mai bună - a mătușii Kelsey, preparată în manieră clasică, sau a mătușii Patrice, preparată cu jeleu - și care dintre ele ar trebui servită la prânz în ziua de Crăciun.
   Eu sunt cu siguranță în tabăra antisalată, însă păstrez părerea asta pentru mine.
   Mătușa Maggie Mae are două perechi de gemeni - două fiice gemene care sunt apropiate ca vârstă de mine și doi fii gemeni, mult mai mici.
  Cele două fiice gemene, Mary Jo și Jo Lynn, schițează către mine o fluturare stânjenită din mână din cealaltă parte a bucătăriei și eu schițez la rândul meu o fluturare și mai stânjenită din mână. Când erau mici, aproape toată îmbrăcămintea lor era identică, cu excepția monogramei.
   Chiar și acum, la 18 ani, ele se coordonează. E ridicol. Sunt cu 1 an mai mari decât mine, Olivia și Charlie, însă suntem cu toții în același an la școală. Charlie le numește Maleficele Jo de când aveam 12 ani, când l-au dat afară, doar în chiloții săi Star Wars, din căsuța pe care o împărțeau cu toții în Florida. Ca să spun drept, n-avea de ce să-i mai poarte. Părerea mea: erau mici. Și strâmți. Un grup de adolescente cu care flirtase toată săptămâna l-au văzut și ai fi zis că era cel mai amuzant lucru pe care-l văzuseră ele vreodată. Fetele alea au chicotit toată săptămâna ori de câte ori Charlie se afla în preajma lor.
   El n-a trecut niciodată peste chestia asta.
   Mătușa mea Lisa, geamăna mamei, și fiul ei, Jake, sunt și ei aici.
   - Scumpa mea, Soph! Mă bucur atât de tare să te văd!
   Mătușa Lisa seamănă atât de tare cu mama, încât mi-e greu să nu plâng când o văd.
   - Și eu mă bucur să te văd.
   O îmbrățișez mai mult decât e normal. Ea și miroase ca mama.
   - Unde-i Olivia?
   - E deja la magazin, zice ea. Am auzit că bunica te-a oferit voluntar să lucrezi la magazin în vacanță.
   - Bineînțeles că așa a făcut, răspund cu un zâmbet.
   Jake mă înghiontește și zice.
   - La naiba, fato! Arăți ca dracu’.
   Mătușa Lisa îl pocnește peste ceafă.
   - Jake, nu fi nesimțit.
   El râde în timp ce pleacă șchiopătând în căutarea unui scaun liber la masă. Jake și-a rupt piciorul făcând ceva prostesc, care probabil are de-a face cu înălțimi și viziuni de grandoare, la casa frăției sale de la LSU, iar acum poartă una din ghetele alea ortopedice.
   Charlie își croiește drum către locul unde stau și eu fac un salt de pe scaunul meu de bar și râd în momentul în care se apropie. Nu l-am mai văzut de-o veșnicie. Se oprește o clipă înainte de a mă îmbrățișa fără prea mare tragere de inimă. Sunt puțin surprinsă de ezitarea lui, însă brațele mele îl cuprind imediat și mă simt mai bine decât în toată dimineața.
   - Ești bine? Mi-a spus bunica ce s-a întâmplat cu Griffin, zice Charlie când, în cele din urmă, îi dau drumul.
   Bineînțeles că i-a spus bunica. Probabil le-a spus deja tuturor.
   - Mda. Sunt bine.
   El se așază pe scaunul de lângă mine.
   - Și, în afară de problemele cu iubitul, ce mai faci?
   Eu ridic din umeri.
   - Bine, cred. Ocupată. Dar tu?
   El încuviințează din cap.
   - Bine. Și eu sunt ocupat.
   Charlie rămâne tăcut, iar eu îmi storc creierii, încercând să găsesc altă întrebare pe care să i-o adresez. Of, de când sunt atât de grele conversațiile cu Charlie?
   Înainte de a găsi ceva, el zice:
   - Păi, noi avem de gând să ieșim în oraș după cina de familie din seara asta, dacă ești și tu pe aici.
   Iau o înghițitură prea mare de cafea și tușesc în momentul în care simt lichidul fierbinte.
   - Cina de familie din seara asta? zic și chiar mă înec.
   Dacă s-a răspândit vorba că iubitul meu vrea să mă părăsească, nu știu dacă pot face față privirilor pline de compasiune de care o să am parte cu siguranță.
   Charlie zâmbește.
   - Știi și tu cum e. Bunicii nu-i ia mult ca să adune pe toată lumea și vizita ta o va face să scoată cu siguranță o masă în plus. După aceea putem merge la Wes, ca să scăpăm de aglomerație.
   Wes locuiește alături și e mai degrabă fratele lui Charlie decât cel mai bun prieten al său, în special pentru că Charlie și-a petrecut jumătate din copilărie acasă la Wes. Părinții lui Charlie s-au cunoscut când lucrau amândoi pentru Medicii Fără Frontiere în Filipine, de unde e mătușa Ayin, și amândoi încă își oferă serviciile ori de câte ori e nevoie de ei. Charlie și Sara stau la bunica atunci când părinții sunt plecați. Ceea ce înseamnă că Charlie ajunge aproape mereu la Wes.
   - O convingem și pe Olivia să vină, zice el. Cei Patru Fantastici... Ca pe vremuri.
   Ceva nu-mi sună bine, însă spun:
   - Sigur! Ar fi distractiv.
   Charlie zâmbește și înșfacă o brioșă. A ieșit deja pe ușă înainte să apuc să mă răzgândesc.
   Bunica îmi așază în față o bucată de plăcintă și mă strânge puțin în brațe.
   - Te simți mai bine azi? șoptește ea.
   Încuviințez din cap și ea îmi umple din nou cana de cafea.
   - Plecăm la magazin într-o oră, bine?
   - Bine, răspund.
   Nu că aș avea altceva de făcut în momentul de față.

   Magazinul este, de fapt, doar o casă veche dintr-un cartier care a devenit din ce în ce mai comercial. Majoritatea celor care au deschis afaceri au optat pentru demolarea și reconstruirea caselor, însă bunica și bunicul au păstrat această căsuță albastră drăguță exact cum au găsit-o.
   Toată curtea din spate este acum în mare parte o seră, în timp ce interiorul este înțesat cu unelte de grădinărit, statui și alte decorațiuni pentru curte și grădină, încă mai are acea atmosferă de cămin, de acasă, care face treaba să funcționeze.
   Când eram mai mici, ne plăcea să ne jucăm de-a v-ați ascunselea în sera din spate și să ajutăm la plantarea florilor în straturile din față. Valul de nostalgie aproape mă doboară în timp ce o pornesc pe aleea din față.
   Înainte ca bunica să dispară prin portița laterală care dă în curtea din spate, face semn cu capul spre veranda din față.
   - Olivia ar trebui să fie înăuntru deja. Vrei s-o ajuți la vânzare astăzi?
   Încuviințez din cap și mă opresc în fața șirului lat de trepte care conduc către verandă. Pe fiecare treaptă sunt aliniate crăciunițe, iar o ghirlandă uriașă din chestii verzi și legată cu fundă mare și roșie atârnă de ușa de la intrare. Flăcările din felinarele cu gaz aflate de-o parte și de alta a ușii pâlpâie și dansează și jur că simt miros de turtă dulce.
   O mare parte din mine nu vrea să pătrundă pe acea ușă, indiferent cât de festivă e ea. A trecut mult timp de când eram doar eu și Olivia și, brusc, chestia asta mă agită.
   Trag cu putere aer în piept și deschid ușa. Olivia cară un sac uriaș de pământ de flori până la o masă de lemn veche și jupuită dintr-un colț.
   Arată de parcă e în plină activitate de replantare a unor tije de rozmarin în recipiente decorative.
   - Bună! spun eu.
   Probabil am speriat-o, pentru că scapă sacul și un nor de praf ne învăluie pe amândouă. Mi-a fost dor de ea mai mult decât mi-am dat seama și reținerea mea se topește, întind mâinile și o îmbrățișez strâns.
   La fel ca Charlie, ezită înainte de a mă îmbrățișa și ea.
   - Soph, îmi zice ea la ureche. Ce faci aici?
   Mă retrag și îi studiez chipul. Tușim amândouă și dăm din mâini, încercând să eliberăm aerul din jurul nostru.
   - Stau la bunica cât timp părinții o vizitează la Margot. Sunt surprinsă că nu ți-a spus maică-ta.
   Ea încuviințează din cap.
   - Ba mi-a spus. Pur și simplu nu te așteptam aici.
   - E totul în regulă? întreb.
   Deci va fi o atmosferă stânjenitoare între noi.
   Ea pare că e pe cale să spună ceva, apoi se oprește în momentul în care o auzim pe bunica gemând.
   - Dumnezeule mare! zice bunica, privind spre noi, apoi către mizeria de pe podea. Păi, nu stați acolo pur și simplu și vă zgâiți una la alta. Luați o mătură.
   Apoi începem amândouă să ne mișcăm.

   E aproape întuneric când plec de la pepinieră împreună cu Olivia.
   Fiecare casă pe lângă care trecem e acoperită de luminițe și pe șosea e trafic intens - oamenii fac cumpărături sau se îndreaptă spre petreceri de Crăciun.
   - Ești pregătită să vorbești despre asta? întreabă Olivia în timp ce conduce.
   Timp de o secundă, cred că se referă la ce s-a întâmplat între noi două, apoi ea spune:
   - Povestește-mi ce s-a întâmplat cu Griffin.
   Fac o grimasă. Am muncit din greu astăzi și bunica avea dreptate - trebuia să-mi țin mintea departe de Griffin. Însă acum mă forțez să reiau totul.
   - Păi, m-am dus la o petrecere.
   Îmi rod o pieliță de pe arătător și reiau povestea. Nu e ușor, indiferent de cât de multe ori o spun. Și dacă să vorbesc cu Olivia e greu, va fi mult mai greu să mă întorc la școală. Va fi nevoie de un miracol de Crăciun pentru ca despărțirea noastră să fie o știre veche în momentul în care voi merge pe coridorul școlii fără Griffin lângă mine.
   - Of, Sophie. Îmi pare atât de rău, zice Olivia. Chiar a spus că n-ai niciun haz?
   După tonul vocii ei, îmi dau seama că e la fel de surprinsă cum am fost și eu.
   Scot un geamăt și spun:
   - Asta a lăsat să se înțeleagă.
   Olivia se încruntă.
   - Sophie aia pe care o cunoșteam eu era superhaioasă. În mod clar el este problema.
   Mintea mi se întoarce spre partea cu Sophie aia pe care o cunoșteam.
   Ce înseamnă asta? Însă, înainte de a-i putea răspunde, ea zice:
   - Păi, acum ești aici și n-avem de gând să-l lăsăm pe Griffin să ne doboare. Vom găsi ceva distractiv de făcut cât timp ești aici, ca pe vremuri. Vor fi o mulțime de petreceri în vacanță.
   Încuviințez din cap, însă, într-un fel, să merg la o petrecere zgomotoasă unde de-abia dacă știu pe cineva nu pare să mă atragă.
   Oprim în fața casei bunicilor. Aleea și jumătate din stradă sunt pline de mașini, așa că Olivia se duce mai încolo pe stradă, în căutarea unui loc de parcare.
   - Toată lumea te va întreba de Griffin. Veștile circulă mult prea repede în familia asta. Bunica îi spune cuiva, apoi e ca și cum s-ar activa un telefon fără fir și într-o oră toată lumea știe tot.
   - Știu. Cu toții știau de dimineață la micul dejun. Iar maică-ta deja o informase pe mama.
   Telefonul mi-a rămas în camera de sus în sertar, însă mama a dat de mine la pepinieră. Nu era un apel pe care voiam să-l primesc. I-a părut atât de rău pentru mine, încât nici măcar n-a pomenit de micul meu ocol de seara trecută. Și a trebuit să râd când am auzit-o pe Margot pe fundal, strigând:
   - Spune-i că i-am trimis mai multe poze!
   - N-o lăsa pe mătușa Maggie Mae să-ți spună cine știe ce prostie, zice Olivia. Va folosi orice scuză pentru a vorbi despre cum iubitul lui Mary Jo e curtat și de LSU, și de Bama și cum iubitul lui Jo Lynn tocmai a primit o scrisoare de preadmitere la A&M.
   - E greu de crezut că ar vrea cineva să iasă cu Maleficele Jo.
   - Așa zice mereu și Charlie.
   Olivia oprește motorul mașinii și privim amândouă către casă.
   - Ești pregătită? întreabă ea.
   - Ca și până acum.
   Când intrăm, suntem întâmpinate de un haos total. Verii mai mici se fugăresc pe holuri pe trotinete, skateboarduri electrice și unul cocoțat în cârca altuia.
   - Bună, Sophie! Bună, Olivia! răsună vocile subțiri în timp ce trec pe lângă noi.
   Ultimul micuț care trece e Webb, unul dintre cei mai mici veri ai mei.
   Zboară în josul holului pe trotineta lui, îmbrăcat cu niște boxeri negri și un tricou cu Superman.
   - Webb, îi spun. Se pare că ți-ai pierdut pantalonii.
   Olivia îi face cu mâna.
   - Trece prin faza antipantaloni. Refuză să-i poarte dacă e în casă. În orice casă.
   Bunicul și câțiva dintre unchii mei sunt instalați în fața televizorului, discutând despre meci. Mă aplec să-l sărut pe bunicul pe obraz. Charlie și un alt văr de-al meu, Graham, l-au strecurat afară din pepinieră pentru a merge la pescuit în după-amiaza asta în timp ce bunica era ocupată.
   - Câți ai prins? șoptesc.
   El chicotește și îmi ciufulește părul.
   - Cinci, însă nu-i spune bunică-tii.
   Bineînțeles, bunica a fost cea care le-a cerut lui Charlie și lui Graham să vină și să-l ia când și-a dat seama că bunicul avea nevoie de o pauză.
   - Au venit și fetele mele, strigă bunica din fața aragazului când ajungem în bucătărie.
   Poartă șorțul ăla al ei Ciao tuturor și arată de parcă a fost băgată în făină.
   - Ia așezați-vă amândouă la masă. Hai, suntem aproape gata.
   Olivia înșfacă șervetele și eu o urmez cu farfuriile.
   - Sophie, strigă mătușa Camille.
   Ea e lângă bunica în fața blatului de bucătărie.
   - Ce s-a întâmplat cu iubitul tău? Și cine e fata asta Paige? Te înșela cu ea?
   Olivia îmi azvârle o privire peste umăr, apoi dă ochii peste cap. O luăm de la capăt.
   - Nu e nicio fată pe nume Paige. El vorbea cu prietenul lui, Parker, răspund eu.
   Mătușa Kelsey, care ține câte o fiică pe fiecare șold și alta atârnată de picior, intră șchiopătând în cameră. De obicei este și o a patra fetiță atașată de ea, așa că privesc atent în jur pentru a vedea cine lipsește.
   - Unde-i Birdie? o întreb.
   Mătușa Kelsey face o verificare rapidă și pare să observe pentru prima oară că una dintre micuțele ei lipsește. Dă ochii peste cap și strigă la soțul ei:
   - Will? Birdie e la tine?
   Un da înăbușit vine drept răspuns.
   Ea scutură din cap, apoi merge mai departe.
   - Nu-mi vine să cred că s-a despărțit de tine, zice ea înainte de a le lăsa pe cele trei fetițe atașate de ea, una câte una, pe scaunele aliniate de-a lungul peretelui.
   - Cred că fapta lui se numește mai degrabă A intenționat să se despartă de ea, Kelsey, adaugă bunica.
   Problema cu telefonul fără fir e că multe detalii ajung să se amestece.
   Mătușa Maggie Mae fornăie pe nas.
   - Ei bine, mie nu mi-a plăcut niciodată. Îți puteai da seama că nu era mare brânză de capul lui numai dacă te uitai în ochii ăia. Nu ca iubitul lui Mary Jo. LSU și Bama se bat, efectiv, pentru el. Sperăm să aleagă LSU; nu cred pur și simplu că pot face galerie pentru Bama, chiar dacă viitorul meu ginere este fundaș acolo.
   Olivia se preface că vomită.
   - Nu credeai că Griffin era rău, când te-a ajutat să-ți repari roata vara trecută, zice unchiul Sal.
   - Îh. Bineînțeles că m-a ajutat. A trebuit s-o facă - era chiar lângă mașină. Și el doar încerca să dea bine în fața iubitului lui Jo Lynn, care a primit o bursă completă la A&M ca să studieze ingineria.
   Charlie, Graham și Hannah, sora mai mare a lui Graham, se umflă de râs în cealaltă parte a camerei, unde instalează o masă suplimentară și niște scaune. Graham are aceeași vârstă cu fratele Oliviei, Jake, și sunt amândoi la LSU. Sinceră să fiu, sunt surprinsă că Graham nu e și el acolo, pentru că, dacă Jake face ceva ciudat și nebunesc, Graham e de obicei în spatele său.
   Sara, sora lui Charlie, intră relaxată cărând un coș uriaș de cadouri.
   Părul ei lung și negru ajunge până la jumătatea spatelui, obrajii ei au pierdut din acea rotunjime copilărească și e cu câțiva centimetri mai înaltă decât îmi amintesc. E șocant să observ cât de mult s-a schimbat de la ultima noastră întâlnire.
   - Bunico, chestia asta se afla pe veranda din față, zice Sara, apoi așază coșul pe blatul de bucătărie.
   - O, ce drăguț, zice bunica în timp ce citește felicitarea. E de la familia Dethloff de vizavi.
   - De când a început Sara să pară atât de mare? Și frumoasă? o întreb pe Olivia.
   - Un puseu serios de creștere în ultimele câteva luni. Lui Charlie nu-i convine, acum, că toți băieții din școală sunt cu ochii pe ea, răspunde ea. Și a devenit reprezentanta bobocilor încă din octombrie!
   - Pe bune? Cum de n-am știut asta? întreb.
   - Habar n-am.
   Olivia ridică din umeri.
   - Presupun că nu prea ai fost mult prin preajmă în ultimul timp.
   Ușa bucătăriei se trântește, ne întoarcem cu toții și-i vedem pe mătușa Patrice, unchiul Ronnie, Denver și Dallas intrând îmbrăcați în pulovere asortate - și nu unele drăguțe. Mă uit la Denver și fac semn cu capul înspre pulover. El arată spre maică-sa, scuturând din cap. Nu mă pot abține să nu râd. Bieții copii n-au nicio șansă, mai ales de când mătușii Patrice îi place să le spună tuturor că și-a numit fiii după locurile în care aceștia au fost concepuți.
   Îh.
   Mătușa Lisa mă cuprinde cu brațul.
   - Păi, mie îmi plăcea puștiul. Însă sunt tristă că lucrurile s-au terminat așa, meriți mai mult.
   În niciun caz n-o să fac față chestiei ăsteia în timpul cinei.
   - Nu-ți face griji în legătură cu Sophie. M-am gândit eu la tot, zice bunica și în cameră se face brusc liniște.
   - Oo, nu. Asta nu-i a bună, zic eu pe sub mustață.
   - Mamă, ce pui la cale? întreabă mătușa Lisa.
   Bunica încearcă să pară ofensată, însă toți știm că-i place să-și bage nasul în treburile tuturor.
   - Păi, când viața îți dă lămâi, te urci înapoi în șa.
   - Nu cred că așa e zicala, zice Graham.
   - Are nevoie de una-două întâlniri, înțelegeți, ca să-și țină mintea departe de problemele ei, adaugă bunica.
   Mătușa Maggie Mae pare mult prea interesată de sensul acestei discuții.
   - Eu și fetele cunoaștem niște băieți disponibili de vârsta ei.
   Unchiul Sal devine brusc atent.
   - După ce-i faci tu lipeala, am eu în minte un băiat drăguț care lucrează pentru mine.
   - Of! Of! țipă mătușa Patrice. Am o idee! Haideți să alegem toți pe cineva pentru ea! Am exact ce trebuie...
   Apoi toți vorbesc deodată.
   Înainte de a putea opri această nebunie, bunica scoate la iveală o coală de împachetat lungă și albă.
   - Va fi atât de distractiv! zice ea.
   Câteva mătuși o ajută să elibereze blatul de bucătărie și bunica așază coala acolo. Apoi înșfacă un marker și începe să scrie date, începând de mâine până de Revelion.
   - Sara, vino și ajută-mă cu asta, zice bunica.
   Sara se repede din cealaltă parte a camerei și o ajută pe bunica să prindă coala pe panoul de lângă cămară, iar eu mă încrunt la ea pentru că e atât de dispusă să o ajute pe bunica. Sara îmi face cu ochiul.
   Îmi atrage atenția puțină mișcare la ușa din spate și îl văd pe Wes cum își bagă încet capul înăuntru. Charlie îi face semn să intre.
   A trecut ceva vreme de când nu l-am mai văzut. Părul lui blond și tenul palid ies în evidență în acest cămin de sicilieni bruneți și bronzați. Pare mai înalt decât îmi amintesc și nu mai e la fel de slab.
   Se așază lângă Graham și Charlie și arată intrigat spre coala de hârtie.
   Amândoi ridică din umeri. Însă cred că știu încotro se îndreaptă treaba asta și mi-e groază.
   Bunica stă în picioare lângă coala de hârtie și arată spre ea, de parcă ar fi Vanna White.
   - În acest fel va trece Sophie peste despărțirea de neisprăvitul ăla.
   Wes cercetează încăperea până când privirea îi cade pe mine. Își înclină capul și ridică o sprânceană, iar eu schițez un mic zâmbet stânjenit.
   - Suntem destui care cunoaștem băieți simpatici și disponibili. O să-i aranjăm câteva întâlniri și, când se va întoarce la școală după Anul Nou, abia dacă-și va mai aminti cum îl cheamă.
   - Griffin, livrează Jake răspunsul.
   Bunica își dă ochii peste cap.
   - Mulțumesc, Jake.
   Of, Doamne! Îmi vine să mă bag sub masă.
   - E o idee proastă, spun din fundul încăperii, mai tare decât intenționam. Și mă voi întoarce acasă până la Anul Nou. Mama și tata vin la petrecerea ta aniversară. Am deja planuri pentru seara aia!
   În mod evident, acele planuri îl includeau pe Griffin, însă tot nu pot lăsa să se întâmple asta.
   Bunica flutură din mână, respingându-mi protestele.
   - Am vorbit deja cu maică-ta. Vin aici pentru petrecere și rămân peste weekend, așa că vei fi aici de Revelion.
   Nu pot să cred.
   Bunicul intră în bucătărie și dau fuga la el.
   - Bunicule, bunica și-a pierdut mințile. Are de gând să mă facă să merg la întâlniri. Cu tipi pe care nu-i cunosc.
   Bunicul se uită la bunica cu o sclipire în ochi.
   - Păi, bunica se crede pețitoare. Și eu nu mă amestec când își pune ceva în cap.
   - Parcă eu un știu, intervine unchiul Michael în discuție. Sophie, fugi cât mai poți. De ani întregi încearcă să-mi facă lipeala cu cineva.
   E cel mai mic dintre cei opt copii și singurul necăsătorit.
   - Michael, ultimii trei tipi cu care am încercat să-ți fac lipeala ar fi fost perfecți pentru tine dacă le-ai fi dat ocazia, zice bunica.
   Apoi se întoarce spre mine.
   - Sophie, va fi distractiv. Ai încredere în mine.
   - Nu poate fi adevărat, bombăn eu.
   Îmi doresc să pot pocni din călcâie și să fiu acasă la Margot.
   - Nu rezolvi nimic dacă spui mereu nu pot, zice mătușa Maggie Mae, apoi întreabă: Deci cum funcționează chestia asta?
   Își trece limba peste buze.
   Chestia asta se va sfârși în mod garantat oribil, dacă se implică ea.
   Bunica își mușcă buza inferioară. În mod evident, improvizează în timp ce vorbește:
   - Fără întâlniri în Ajunul Crăciunului și în ziua de Crăciun... Asta înseamnă că rămân 10 zile libere pentru 10 întâlniri. Băieții trebuie să fie de vârsta ei. A, stai așa! Trebuie să scrieți despre întâlnire în dimineața respectivă, ca să știe la ce să se aștepte.
   - Nu le știe numele? întreabă Olivia.
   - Nu. În cazul ăsta, n-ar mai fi o întâlnire aranjată, răspunde bunica.
   - Deci putem alege pe oricine? întreabă Jo Lynn.
   Charlie înalță capul, privirea sa întâlnind-o pe a mea. Scutură tare din cap mimând din buze Maleficele Jo.
   - Am și eu ceva de zis în toată chestia asta? intervin eu.
   Gălăgia din cameră încetează și toată lumea se zgâiește la mine.
   Chipul bunicii se înmoaie.
   - Hai afară cu mine pentru câteva clipe, Sophie.
   Îmi croiesc drum printre trupuri și jucării și mă rog ca fața să nu-mi fie la fel de roșie precum se simte. Mătușa Lisa mă strânge de mână când trec pe lângă ea.
   De îndată ce ne aflăm pe veranda din spate, bunica mă trage spre ea pentru o îmbrățișare.
   - Nu apucăm să te vedem atât de des și urăsc că ești atât de tristă și dărâmată. Am crezut că ar putea fi distractiv... Ca un fel de aventură. Te va face să aștepți cu nerăbdare fiecare zi. Și chiar dacă întâlnirile sunt un dezastru, vom avea de ce râde când se vor termina.
   Mă retrag din îmbrățișare și mă uit la ea.
   - Mă simt groaznic. Și nu sunt pregătită să mă întâlnesc cu nimeni în momentul de față.
   Bunica chicotește.
   - Încerc să-ți găsesc următorul iubit. Chestia asta e doar pentru distracție. Ai încredere în mine.
   Distracție.
   Chestia despre care vorbea Griffin. Chestia care ne lipsea nouă, din câte se pare. Chestia de care aveau parte din plin Sophie și Olivia. Oare nu mai știu să mă distrez?
   - Dacă fac asta, am și eu o condiție, zic.
   - Care anume?
   - Am dreptul la liberă trecere. Dacă, indiferent de motiv, nu vreau să merg la o întâlnire, nu trebuie să fiu obligată. Fără să fiu întrebată de ce anume.
   Bunica se încruntă, gândindu-se la chestia asta.
   - Bine. Deci ce spui?
   Până la urmă, accept și bunica radiază de fericire.
   - Perfect! Să înceapă jocul!
   Mă trage înapoi în bucătărie și discuțiile încetează.
   - A fost de acord! zice bunica.
   Familia ovaționează la propriu.
   - Acum, hai să vedem dacă putem umple tabla. Voi începe eu.
   Bunica se apropie de coala albă și își scrie numele sub data de 31 decembrie.
   - Îî... bunico? Tu chiar știi vreun băiat de vârsta mea, care să nu fie rudă cu mine? întreb.
   Știu că-mi poate simți nervozitatea din voce în timp ce-și întoarce capul spre mine.
   - Sigur că știu. Încă nu-mi dau seama pe cine să aleg, însă găsesc eu pe cineva!
   Minunat. O să-mi petrec Revelionul cu... cineva.
   Chestia asta va fi cu siguranță un dezastru.
   Bunicul își târăște picioarele până la coala de hârtie și se uită la date.
   - Ce-ar fi să aleg data de 30, din moment ce aceea e seara petrecerii aniversare a bunicii tale? Voi alege pe cineva simpatic.
   Și își scrie numele.
   Zece întâlniri și două dintre ele aranjate de bunicii mei. Minunat.
   După ce bunicul pleacă, se deschid stăvilarele. Se înghesuie toți să se treacă pe listă. Stau în picioare în fundul camerei, privind îngrozită.
   Singura persoană din cameră, în afară de mine, care nu încearcă să-și aleagă o zi e Wes.
   Se ridică de la masă și vine mai aproape. Îmi pot da seama că se simte la fel de jenat ca mine.
   - Nu e posibil așa ceva, zic eu.
   Se întoarce să mă privească.
   - Nu te-am mai văzut de ceva vreme. Ce mai faci?
   Fac semn cu capul înspre panou.
   - Chestia asta spune cam totul.
   El râde.
   - Mda, presupun că așa e.
   - Ce mai faci? Ești tot cu...
   Of, Doamne, am auzit că se vedea cu cineva, însă i-am uitat numele.
   - Laurel?
   - Mda, Laurel.
   El încuviințează din cap, apoi ridică din umeri. Nu prea știu ce fel de răspuns e ăsta.
   - Era cu un an mai mare decât noi, nu? întreb.
   - Mda, acum e la LSU.
   Îmi trec mâna prin păr, nerăbdătoare să văd panoul după ce termină toată lumea de scris.
   - Deci aveți o relație la distanță?
   Încuviințează, însă nu elaborează. Suntem amândoi prea ocupați să ne zgâim la panou. De fapt, ne zgâim la fratele cel mai mare al mamei, Sal, și la războiala pe care pare s-o aibă cu unchiul Michael pentru ultima dată rămasă necompletată.
   Bunica stă lângă ei și pe chip pare să i se citească încântarea absolută.
   Unchiul Michael se așază în fața unchiului Sal și pur și simplu îl împinge cu fundul, apoi își scrie numele în spațiul liber.
   Apoi, unchiul Michael se întoarce cu o expresie victorioasă. Unchiul Sal vine în față și taie numele lui Michael, apoi scrie numele său. Unchiul Michael e prea ocupat să rânjească pentru a observa.
   Ce dezastru.
   Olivia se oprește lângă mine.
   - Eu și Charlie am ocupat două întâlniri. Sunt doar câteva în legătură cu care trebuie să-ți faci griji.
   Respir adânc.
   - Mersi.
   Incapabilă să mai stau locului, mă îndrept spre panou.

   20/12 Olivia
   21/12 Patrice
   22/12 Charlie
   23/12 Sara
   24/12 LIBER
   25/12 LIBER
   26/12 MJ/JL
   27/12 Camille
   28/12 Maggie Mae
   29/12 Michael SAL
   30/12 Bunicul
   31/12 Bunica

   Charlie se oprește și șoptește.
   - Cel puțin Maleficele Jo trebuie să împartă o zi.
   - Mda, însă mătușa Maggie Mae are una, așa că nu e cu mult mai bine, șoptesc la rândul meu.
   Întâlnirile alese de Olivia și Charlie vor fi în regulă, iar bunica și bunicul vor alege probabil pe cineva de la ei de la magazin. Cel mai mult îmi fac griji în legătură cu mătușa Patrice.
   Ea e ciudată.
   - Bun, acum, că s-a terminat cu entuziasmul, hai să mâncăm! strigă bunica.
   Și s-a zis cu pofta mea de mâncare.

   Duminică, 20 decembrie

   Întâlnirea aranjată nr. 1: Alegerea Oliviei
   Olivia a ajuns să doarmă cu mine în pat în camera de oaspeți undeva în jurul miezului nopții. Am renunțat să merg acasă la Wes, mai ales pentru că voiam ca ziua de ieri să se sfârșească. Credeam că Charlie și Olivia îmi vor face capul calendar când le-am spus că vreau să merg la culcare în loc să merg în vecini, însă n-au părut surprinși. Am încercat să nu par iritată.
   - Slavă Domnului că magazinul e închis astăzi. Nu credeam că mă voi sătura vreodată de Crăciun, însă o declar oficial, zice Olivia în timp ce se întinde în pat. Vrei să-ți spun cu cine ieși în oraș în seara asta? Nu-i voi spune bunicii că am încălcat regula.
   Arunc cu o pernă spre ea.
   - E cineva cunoscut?
   Olivia se uită în tavan.
   - Nu cred.
   - Păi, atunci n-ar conta. Voi aștepta.
   Fac o pauză înainte de a adăuga:
   - Vei fi și tu acolo, nu?
   Eu și Olivia ne aflăm în momentul de față într-o situație atât de ciudată încât habar n-am la ce să mă aștept.
   Olivia se ridică în capul oaselor și îmi aruncă perna înapoi.
   - Voi fi cu tine la fiecare pas, indiferent cu cine va trebui să ieși, zice ea.
   Nu pot opri senzația de căldură care mă cuprinde.
   Înșfac telefonul și încărcătorul, pentru că bateria e probabil moartă și mă îndrept spre baie. În timp ce aștept ca telefonul să mi se încarce suficient pentru a-l putea reporni, mă spăl pe dinți și mă plimb de colo colo. Știu că am ratat niște mesaje de la Margot, împreună cu Dumnezeu știe ce parte din anatomia ei umflată. Sunt sigură că și Addie m-a sunat și mi-a dat mesaje.
   Dar Griffin?
   Când mi se aprinde telefonul și mesajele încep să intre, începe să-mi bolborosească stomacul.
   Să vorbesc cu el ar trebui să fie ultimul lucru pe care îl fac. Foarte rău că inima nu vrea să mă asculte.
   Deschid mesageria. Majoritatea mesajelor sunt de la Addie și de la Griffin, cu toate că nici Margot n-a rămas mult în urmă. Mesajele de la
   Addie încep cam așa: Unde ești? Sună-mă! Și se termină cu: UNDE EȘTI?!? SUNĂ-MĂ!!!! Abordez mai întâi mesajele de la Margot. Sunt trei poze: nici măcar nu-mi dau seama ce e în prima; în a doua e posibil să fie o gleznă; iar a treia seamănă cu... mâna ei?
   Margot: VEZI CÂT DE UMFLATE ÎMI SUNT MÂINILE ACUM??? O să am nevoie de mănuși cu paiete care să se asorteze cu pantofii.
   Margot: Bine, nu mănuși, pentru că nu-mi pot separa degetele. Presupun că mănuși cu un singur deget. Vrei să-mi pui paiete pe niște mănuși cu un singur deget?
   Margot: Primești chestiile astea? Arăt ca o bestie.
   Margot: Of, Sophie, mama și tata tocmai mi-au povestit despre Griffin. Ce nenorocit! Ești în regulă?
   Margot: Pe bune, unde ești??? Știu că ai mereu telefonul cu tine!!
   Margot: Soooppppphhhhiiieee???
   Doamne, Dumnezeule, Margot! mai dramatizezi mult?
   Eu: Da, mâinile tale sunt hidoase. Și, nu, nu-ți voi decora cu paiete nicio mănușă.
   Îi ia doar câteva secunde pentru a-mi răspunde.
   Margot: Of, Sophie ești în regulă? Spune-mi ce s-a întâmplat.
   Eu: Versiunea scurtă - l-am auzit din întâmplare pe Griffin spunându-i unui prieten că voia să se despartă de mine, apoi el s-a luat după mine pe alee și au fost niște momente dramatice în stradă când am încercat să plec, apoi Addie a țipat la el după ce am plecat.
   Margot: Of. Doamne. Dumnezeule.
   Eu: Mda, ne place să părem speciali.
   Margot: De ce nu mi-ai spus ieri?
   Eu: Ai destule chestii pentru care să-ți faci griji. Nu cumva degetele tale de la picioare s-au unit într-un singur picior mare și urât??
   Margot: Ha, ha. N-o să scapi așa ușor. Dacă eu îți pot trimite chestii cu părți hidoase ale corpului meu, atunci poți și tu să dezvălui detalii despre iubiți hidoși.
   Eu: Păi, ăsta nu e nici măcar cel mai nasol lucru care mi s-a întâmplat. Bunica a făcut un tabel...
   Îi povestesc lui Margot despre întâlniri, reguli și ridicolul întregii tărășenii. Nu mă surprinde deloc că ea privește treaba asta ca pe cea mai bună idee din lume.
   Margot: Bine, vreau detalii. Și poze. Și mesaje în direct de la întâlnire. Chestia asta o să fie mai mișto decât emisiunea aia maraton Dateline: Mistere din viața reală.
   Eu: Mă rog. Îți scriu mai târziu. Îmi chiorăie mațele și sunt sigură că bunica are rulouri cu scorțișoară proaspăt scoase din cuptor, cafea, șuncă și toate chestiile alea pe care tu nu le poți mânca în momentul de față.
   Margot: EȘTI NAȘPA!!!
   Închid conversația cu Margot și trag cu putere aer în piept înainte de a deschide mesajele de la Griffin.
   Griffin: Îmi pare rău
   Griffin: N-am vrut ca lucrurile să se sfârșească așa
   Griffin: Vreau să vorbim despre asta
   Griffin: N-am făcut nimic rău. Doar vorbeam cu Parker
   Griffin: Îmi pare rău
   Închid mesageria - puțin deranjată de faptul că toate mesajele lui sunt despre ceea ce simte el - și o sun pe Addie.
   - De ce ți-a luat atât să mă suni? pufăie ea ca o locomotivă.
   - Îmi pare rău. Pur și simplu n-am putut.
   Mă așez pe marginea căzii.
   - Nu pot suporta ca tu să fii supărată pe mine.
   Addie răsuflă puternic.
   - Bineînțeles că nu sunt supărată pe tine. Sunt doar îngrijorată. A trebuit să fac rost de numărul de telefon al Oliviei și să-i dau ei mesaj ca să aflu dacă ești în regulă.
   Trasez o linie cu degetul de-a lungul chitului de rosturi de pe faianță.
   - Ce s-a întâmplat după ce am plecat?
   Scoate un hohot de râs ascuțit.
   - Eu și Griffin am țipat unul la altul în stradă până când vecinul lui Matt a amenințat că sună la poliție. Griffin a plecat, iar eu și Danny n-am mai stat mult.
   Zâmbesc.
   - Mulțumesc că mi-ai ținut partea. Înseamnă mai mult decât îți dai seama.
   - Hei, aș face-o oricând. Îți e mai bine fără el.
   Mă copleșește un val de tristețe. Chiar dacă vreau să cred că are dreptate, nu sunt sigură că așa e.
   - Păi, n-o să crezi ce-a făcut bunica.
   Îi povestesc lui Addie despre calendar și întâlniri. Moare de râs la celălalt capăt al telefonului.
   - Soph. Ăsta e cel mai nebunesc lucru de care am auzit. Și dacă apare cine știe ce psihopat? Ca să nu mai vorbim de persoana pe care mătușa ta, Patrice, are de gând să ți-o trimită la întâlnire.
   Mă las să alunec de pe marginea căzii pe podea.
   - Știu. O să fie cea mai proastă săptămână și o să-mi scurteze viața la jumătate. Și aveam planuri pentru Revelion! Știi că mai degrabă aș fi acolo decât aici.
   - Știu. Hai să așteptăm să vedem cum funcționează treaba asta. Doar că, probabil, bunica ta are dreptate. Vei fi prea ocupată ca să-ți mai rămână timp să-ți faci griji în legătură cu Griffin.
   Sper asta, pentru că încă mă mai simt puțin cam dărâmată.

   După ce vorbesc cu Addie, fac un duș și mă îmbrac, Olivia a părăsit deja dormitorul.
   Merg în vârful degetelor în josul holului, rugându-mă să nu fie nimeni acasă. Bunicul e la masă, citind ziarul și sorbindu-și cafeaua.
   - Bună dimineața. Ai dormit bine?
   - Da, bunicule. Unde-i toată lumea?
   Casa e neobișnuit de tăcută - nu că m-aș plânge.
   - Bunică-ta s-a dus la biserică și, din fericire, nimeni altcineva nu și-a făcut încă apariția. Olivia a fugit acasă să-și ia niște haine. Mi-a zis să-ți spun că se întoarce repede.
   Arunc o privire înspre tabla albă de pe perete, sub tabelul pe care l-a făcut bunica. Numele Oliviei e imprimat sus de tot, apoi ea a scris de mână:

   Festivalul Luminilor - Natchitoches
   Fii gata la ora 14: 00
   Îmbracă-te gros pentru că, iubito, e frig afară!

   Zâmbesc când citesc ultimul rând. Temperatura a scăzut în timpul weekendului și, din fericire, chiar începe să pară că vine Crăciunul.
   Observ și că, pe listă, numele unchiului Sal este tăiat, iar cel al unchiului Michael e scris cu majuscule lângă el.
   Bunicul observă că mă uit la calendar.
   - Ai mai fost la festival?
   În momentul în care scutur din cap, zâmbetul îi luminează chipul.
   - Îți va plăcea. Și Olivia îți va alege un băiat simpatic. Ar trebui să ai o zi frumoasă, zice el.
   Îmi pun o ceașcă de cafea și i-o umplu din nou pe a lui.
   - Nu crezi oare că toată tărășenia asta cu întâlnirile aranjate e ciudată? Adică cine face asta?
   Mă așez pe taburet lângă el, iar el râde.
   - E exact lucrul la care m-aș aștepta din partea bunicii tale. E atât de romantic. Și vrea pur și simplu ca toată lumea din jurul ei să fie fericită. A avut și ea inima la fel de frântă ca a ta când te-a găsit pe treptele de la intrare.
   Înghit cu greutate și privesc afară pe fereastra bucătăriei.
   - Ți-am povestit vreodată cum am cunoscut-o pe bunica ta? întreabă bunicul.
   Mi-a spus. De fapt, am auzit povestea asta de atâtea ori, încât aș putea-o reda chiar mai bine decât el.
   Zâmbesc și mă întorc către el.
   - Nu, domnule.
   Știe că știu, însă îi place să-și spună povestea la fel de mult cum îmi place mie s-o aud.
   Se lasă pe spate și ochii săi privesc departe, de parcă s-ar întoarce în timp.
   - Era de Ziua Îndrăgostiților. Trebuia să invit o fată la cină, apoi s-o scot în oraș, la film. Rula Faceți jocurile!... Și vorbesc aici de versiunea originală - nu de cea cu tipul ăla Clooney. Fata... Of, cum o chema?...
   Louise.
   Pocnește din degete de câteva ori.
   - Louise!
   Pare încântat că și-a amintit detaliul.
   - Ei bine, Louise s-a îmbolnăvit de gripă chiar în dimineața aceea. Nu-mi făceam griji că nu mai ieșeam la cină - de fapt, eram bucuros să economisesc niște bani. Însă așteptam să văd filmul ăla de săptămâni întregi. Așa că am hotărât să merg singur.
   Ador partea asta.
   - Deci iau floricele de porumb și găsesc un loc liniștit în spatele sălii. Apoi aud un smiorcăit înăbușit. Era întuneric în sală, însă am crescut cu trei surori în casă, așa că am recunoscut sunetul: era o fată, iar acea fată plângea. Undeva în apropiere, câteva scaune mai încolo.
   Bunica.
   Bunicul își îndreaptă spatele în scaun.
   - Ei bine, mi-a părut atât de rău pentru ea. De ce ar plânge o fată la cinema de Ziua Îndrăgostiților?
   Face o pauză, așteptând să ghicesc răspunsul.
   Ridic din umeri, de parcă n-aș ști.
   - Așa că am întrebat-o. Cineva îi trăsese clapa. Pe bune, cine ar face asta? Și de Ziua Îndrăgostiților! M-am oferit să împart floricelele de porumb cu ea și am vorbit tot filmul, fără să ne uităm măcar o singură dată la ecran. Și de atunci am rămas împreună.
   Bunicul îmi dă părul din ochi.
   - Dacă bunică-ta nu s-ar fi dus la cinema cu inima frântă, e posibil să nu ne fi întâlnit niciodată. Tu distrează-te cu chestia asta și poate lucrurile te vor surprinde.
   Nu mă aștept să întâlnesc iubirea vieții mele, însă poate, doar poate, chestia asta va ajuta la vindecarea părților pe care le-a frânt Griffin.
   - Voi încerca, bunicule.

   Olivia își retușează rujul în oglinda din antreu, în timp ce eu mă deplasez de colo colo. Tipii ar trebui să fie aici în mai puțin de 10 minute și sunt superagitată.
   Bunicul stă în fotoliul său în camera din față urmărind meciul echipei Saints, în timp ce bunica rearanjează o vază de flori perfect aranjată care se află pe masa de lângă ușa de la intrare. Știu că ea caută doar o scuză pentru a ajunge la ușă înaintea oricui.
   Ușa de la bucătărie se deschide. Tresar din pricina zgomotului. Auzim un „Bună? Unde-i toată lumea?”, apoi mătușa Lisa și unchiul Bruce își fac apariția în holul de la intrare.
   - Iată-vă! zice mătușa Lisa. Ne-am gândit să venim ca să vedem cum stau lucrurile.
   - Mama tot încearcă să mă facă să-i spun pe cine am ales, însă am buzele pecetluite.
   Olivia plescăie din buzele proaspăt date cu ruj și se privește în oglindă.
   - Bine, da, suntem curioși. Și i-am spus lui Eileen că voi fi aici și că o voi suna după aia ca să-i povestesc. Iar Bill l-a pus pe Bruce să promită că va avea grijă ca întâlnirea lui Sophie să fie în regulă.
   Dau ochii peste cap. Nu sunt surprinsă că părinții mei au trimis spioni să verifice.
   Se aude ușa din nou. Charlie și Sara se opresc în holul de la intrare, cu răsuflarea întretăiată.
   - Ți-am spus că o să ajungem la timp, zice Sara, apoi îi dă lui Charlie un pumn în braț.
   - M-a pus să alerg până aici.
   - Ah, ce bine că am pus friptura la cuptor mai devreme! După ce pleacă fetele, luăm cina, zice bunica.
   - Dar noi chiar n-avem nevoie de public pentru asta, zic, apoi mă uit la Olivia, ochii mei implorând-o să intervină.
   - Mda, o să-l speriem de moarte, dacă toată lumea se învârte în jurul ușii.
   Se aude soneria și, de data asta, toată lumea tresare. Acum, că băieții sunt de cealaltă parte a ușii, e clar că nimeni nu va mai pleca din holul de la intrare.
   Exact înainte ca bunica să deschidă, unchiul Michael se repede în jos pe scări.
   - Stai! Așteaptă puțin, ca să ajung și eu.
   Și, bineînțeles, bunica așteaptă.
   Din fericire, Olivia mă trage de mână în momentul în care se deschide ușa și ne strecurăm afară. Tipii care așteaptă fac un salt înapoi.
   - Ne întoarcem mai târziu, strigă Olivia înspre membrii familiei.
   Mă trage spre mașina parcată aproape de bordură. Din fericire, tipii ne urmează și sunt chiar în spatele nostru.
   L-am întâlnit pe Drew, iubitul Oliviei, de câteva ori, însă abia când mă urc pe scaunul din dreapta apuc să mă uit bine la băiatul cu care trebuie să mă întâlnesc eu. E super drăguț. Poartă un tricou al echipei de fotbal de la liceul la care învață și o pereche de blugi tociți. Arată bine, într-o manieră relaxată.
   - Bună, sunt Seth Whitman.
   Zâmbesc.
   - Bună, sunt Sophie Patrick.
   Olivia și Drew se așază pe bancheta din spate, iar Seth bagă în viteză, însă nu demarează. Se uită înapoi spre casă, acolo unde toată lumea s-a adunat pe verandă. Și face cu mâna.
   Salută și el, în timp ce eu mă las pe spate în scaun și gem.
   Seth se întoarce hotărât spre mine.
   - Sunt gata să te rog să faci ceva și vreau să iei chestia asta în serios.
   Simt cum mi se măresc ochii de uimire. Ce Dumnezeu?
   - Ce e? întreb.
   Apoi buza superioară îi tresaltă puțin.
   - Tu ești DJ-ul.
   Îmi înmânează un cablu auxiliar lung care e conectat la sistemul stereo al mașinii.
   - Avem aproape o oră de condus și singura călătorie plăcută cu mașina e cea cu muzică bună. Ești pregătită pentru provocare?
   - Da!
   Introduc cablul în telefon și încep să derulez prin lista mea de redare.
   Deodată, simt o presiune. Chiar dacă m-a cam tachinat, prima piesă trebuie să fie grozavă.
   Degetul meu ezită deasupra melodiei „Perm” a lui Bruno Mars. Trag cu putere aer în piept și ating ecranul. Durează doar câteva secunde până ce toți din mașină recunosc melodia.
   Seth își ia privirea de la drum și schițează către mine un zâmbet perfect.
   - Mișto.
   Zâmbesc la rândul meu.
   - Așa e.
   Să fii DJ e mai distractiv decât aș fi crezut și îmi place să le văd expresiile în momentul în care sar de la Beyonce la Tom Petty, la Nicki Minaj și la Bon Jovi. Eu și Olivia cântăm din toți plămânii. Judecând după râsetele înfundate ale băieților, probabil că vocile noastre seamănă cu sunetele scoase de niște pisici care se îneacă, însă nu-mi pasă.
   Nu-i vina mea că Griffin îmi apare în minte mai des decât mi-ar plăcea, însă de cele mai multe ori mă gândesc că acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată în camioneta sa. Lui îi place doar stilul country și nimeni n-are voie să se joace cu selectorul.
   Până ajungem la Natchitoches, chiar aștept cu nerăbdare să văd ce urmează să se mai întâmple la întâlnire.

   Festivalul are loc în centru, de-a lungul râului Cane. Fiecare clădire, felinar, copac și arbust sunt acoperite de luminițe și nenumărate fire atârnă deasupra mulțimii, mergând în zigzag în josul străzii. Sunt și niște chestii uriașe luminate, cum ar fi niște soldăței și un Moș Crăciun tras într-o sanie de o echipă de languste, toate astea aliniate pe malul celălalt.
   - Sunt peste 300.000 de lumini la festivalul ăsta, îmi șoptește Seth în ureche.
   Și îl cred.
   Străzile sunt aglomerate și încercăm să ne strecurăm, oprindu-ne la standuri să luăm nuci confiate și plăcinte calde cu carne. Trecem pe sub un banner ce o înfățișează pe actuala Domnișoară Crăciun, splendidă în rochița ei de un roșu-aprins și cu coroană pe cap. Decorațiunile de Crăciun acoperă fiecare centimetru posibil și sunt țipătoare ca naiba, însă, în același timp, sunt perfecte.
   Telefonul îmi zbârnâie în buzunarul din spate pentru a zecea oară, așa că mă uit repede la ecran în timp ce băieții aruncă la un coș de baschet.
   Ar fi trebuit să-mi dau seama că e Margot.
   Margot: Mor să știu cum merge treaba. Mă plictisesc de moarte. Mamele fac curat în toate sertarele din casă și mi-e groază că lenjeria mea intimă o să ajungă prin sertarul cu argintărie.
   Eu: Poate mamele cred că chiloții și cleștii trebuie să stea împreună.
   Margot: Ha. Ha. Pe bune, cum e întâlnirea???
   Îi fac repede o poză lui Seth și i-o trimit lui Margot. E un instantaneu din profil în timp ce se pregătește să arunce la coș.
   Eu: Bine! E simpatic. Și amuzant.
   Margot: E sexy! Distracție plăcută!
   Eu: Mersi!
   Când băieții termină partida, Seth mă trage printre oameni.
   - Trebuie să mergem la avalanșă!
   Privesc în direcția în care arată și sunt surprinsă, într-o parte se află o structură uriașă acoperită cu zăpadă artificială. Temperatura e scăzută, însă nu aproape de îngheț, așa că habar n-am cum de toată chestia aia nu s-a transformat într-un imens bazin cu apă. În vârful structurii se află un poster cu Frosty, omul de zăpadă.
   - Îî, nu știu, mă bâlbâi și Olivia îmi aruncă o privire îngrozită.
   - Ce e? o întreb.
   Ea privește în sus spre derdeluș și înapoi către mine.
   - Pe bune, n-ai de gând să încerci chestia asta?
   Chipul Oliviei e cel care mă intrigă. E ca și cum ar vrea să-mi azvârle în față replica Sophie aia pe care o cunoșteam nu s-ar fi gândit de două ori...
   Așadar, de ce ezit?
   Îl apuc pe Seth de mână.
   - Hai să facem asta.
   Gonim în sus pe scară cu Olivia și Drew pe urmele noastre. În capăt, tipul care lucrează acolo dă fiecăruia o tavă rotundă de plastic și niște instrucțiuni simple: așezați-vă pe disc și dați-vă drumul.
   Ating zăpada și aceasta se simte pe jumătate topită, de parcă i-ar mai trebui doar câteva grade cu plus pentru a se topi în totalitate. N-am fost niciodată la munte și singura zăpadă pe care am văzut-o înainte e fleșcăiala aia pe care o avem aproape în fiecare an, care reușește cumva să dea tot Sudul peste cap.
   Seth își așază discul lângă al meu și le ține pe loc.
   - Ești pregătită? mă întreabă.
   Zâmbește cu gura până la urechi. Mă simt bine să mă aflu în preajma cuiva atât de entuziasmat să fie cu mine. Nu cred că mi-am dat seama până acum cât îmi lipsea senzația asta.
   - Da! Hai s-o facem!
   Țipăm amândoi tot drumul până jos. Nu e o călătorie lungă, însă suficientă pentru a face ca inima să-mi bată cu putere. Ne oprim în colacii de cauciuc și ne rostogolim de pe ele râzând.
   Olivia și Drew se ciocnesc de noi, hohotind ca niște nebuni. Un supraveghetor ne ia discurile, însă nimeni nu pare să vrea să se ridice de pe zăpada artificială.
   Olivia vine în patru labe până la mine și ne întindem una lângă cealaltă.
   - Deci ce crezi? șoptește ea, făcând semn cu capul înspre Seth și Drew, care sunt prea preocupați să arunce cu bulgări de zăpadă apoasă unul în celălalt.
   Zâmbesc.
   - E chiar simpatic.
   - Ai zâmbetul ăsta pe față de vreo 3 ore încoace, zice ea, înghiontindu-mă.
   Rânjesc și mai tare.
   - Bine, bine, recunosc că e cea mai tare distracție de care am avut parte de ceva vreme.
   - Știi, nu vom mai prinde sfârșitul poveștii când bunica va auzi că ai avut parte de o întâlnire mișto.
   Mă trag mai aproape de ea.
   - Atunci, hai să nu-i spunem. După tot ce a făcut, ar trebui s-o lăsăm să transpire puțin.
   Râdem amândouă. Din senin, un bulgăre mă izbește drept în față.
   După ce-mi îndepărtez zăpada de pe ochi, îl văd pe Seth îndepărtându-se de mine, vinovăția citindu-i-se pe chip.
   Mă simt de parcă timpul ar sta în loc. Îl las să se frământe până nu mă mai pot abține să nu râd.
   - Aha, o să ți-o iei acum!
   Iau un pumn plin de zăpadă și arunc în el. Nu peste mult timp, ne aflăm într-o războială în toată regula cu zăpadă - băieți contra fete.
   Războiala asta se sfârșește abia în momentul în care suntem alungați de supraveghetor. Însă deja suntem uzi leoarcă, puțin înfrigurați și obosiți de la atâta râs.
   Drew o trage pe Olivia într-o cabină foto în timp ce Seth cumpără ciocolată caldă de la un vânzător ambulant.
   - Hai să stăm aici, zice Seth.
   Ne așezăm pe o bancă aflată mai la margine.
   - Nu-mi vine să cred că n-am venit aici până acum, zic.
   Îmi făceam griji că o să ne învârtim în jurul cozii căutând subiecte de conversație, însă sunt surprinsă cât de ușoară a fost întreaga după-amiază.
   - Noi venim în fiecare an. Toată chestia asta e cam de doi bani, însă e distractiv să fugi din oraș și să mergi în altă parte.
   Așteaptă puțin înainte de a continua.
   - Olivia mi-a spus despre fostul tău iubit și despre soluția găsită de bunica ta.
   Simt cum mă înroșesc. Sper să creadă că e din cauza frigului.
   - Mda, las-o pe bunica să facă lucrurile interesante.
   Seth chicotește.
   - Păi, la început mi s-a părut ceva nebunesc, însă mă bucur că Olivia m-a ales pe mine pentru prima ta întâlnire.
   El își îndreaptă puțin spatele.
   - Sper să-i facă pe ceilalți să arate nasol.
   Zâmbesc.
   - Păi, va fi cam greu de concurat cu o bătaie cu zăpadă în Louisiana.
   - Să-ți dau numărul meu de telefon, zice el. Serios acum, după ce se termină chestia asta, poate ieșim din nou împreună. M-am distrat pe cinste azi.
   Când scot telefonul pentru a adăuga numărul lui Seth, văd un șir de notificări de la Griffin. Vede și Seth.
   - E fostul? întreabă el.
   Încuviințez din cap.
   - Mda. Nu prea am mai vorbit de când, hm, ne-am despărțit.
   Seth îmi ia telefonul, însă, în loc să-și adauge numărul, deschide camera și o întoarce astfel încât să apărem în cadru.
   - Bun, zâmbește, zice el.
   Zâmbesc însă Seth își încrucișează ochii și își țuguie buzele. Face o poză de îndată ce încep să râd, apoi își introduce numărul în telefonul meu, adăugând această imagine la numărul său de telefon. Trimite un mesaj de pe telefonul meu pe al lui.
   - Mă duc să mai iau ciocolată caldă, zice el.
   Mă uit la poză, care este mai drăguță decât am crezut. Simt cum mi se încing obrajii. Chiar m-am distrat în seara asta.
   Însă imediat chipul lui Griffin șterge toate aceste gânduri calde și neclare. Când văd altă notificare de la el, simt de parcă tocmai mi-a fost turnată în cap o găleată cu apă rece. Nu mă pot abține să nu deschid mesajele.
   Griffin: Presupun că ai de gând să continui să mă ignori
   Griffin: Vreau să vorbesc cu tine. Vreau să te văd.
   Griffin: Ne putem vedea mâine? Ne întâlnim oriunde vrei.
   Griffin: Sophie te rog
   Inima îmi bate deja în momentul în care termin de citit mesajele lui.
   Sunt atât de bulversată. Îi e oare dor de mine? Oare regretă ce a spus? Sau se simte pur și simplu vinovat de felul în care s-au sfârșit lucrurile?
   Îi trimit un mesaj scurt:
   Eu: încă nu sunt pregătită să stau de vorbă cu tine
   Apoi închid telefonul înainte de a-i putea vedea răspunsul. Nu există niciun motiv pentru care ar trebui să mă simt vinovată - ne-am despărțit - însă cu toate astea acel sentiment de vinovăție e acolo, sub toate aceste lucruri. Am avut o zi excelentă și urăsc faptul că Griffin mă face să mă simt vinovată pentru asta.
   Îl privesc pe Seth în timp ce ține în echilibru două pahare cu ciocolată caldă, un tort-pâlnie și vată pe băț. Ajunge în mijlocul într-un grup de țânci, apoi aproape că scapă totul din mâini când un puști, care dă mesaje în timp ce merge, intră în el. Câțiva pași mai încolo, el și o doamnă mai în vârstă încep un dans ciudat în momentul în care el încearcă s-o ocolească, iar ea îi anticipează fiecare mișcare. În cele din urmă, scapă și se oprește, privindu-mă cu stupoare.
   - Ai văzut? strigă de foarte aproape.
   Râd în momentul în care ajunge la mine în pași de dans.
   E posibil ca Griffin să mă facă să mă simt vinovată, însă Seth mă face să zâmbesc.
   Iau o băutură și ciupesc o bucățică de tort-pâlnie. Olivia și Drew își fac apariția din cabina foto, râzând și privind fâșia de fotografii și atât îi trebuie lui Seth pentru a mă trage și pe mine înăuntru să facem și noi niște poze.
   Când, în cele din urmă, parcăm în fața casei bunicii, Seth deja ne-a povestit despre momentul când Drew era la grădiniță și i-a dat educatoarei un tampon drept cadou, deoarece el crezuse că înăuntru era o acadea. Eu și Olivia nu ne putem opri din râs.
   - Povestea asta o să mă bântuie tot restul vieții, zice Drew, apoi o trage pe Olivia spre el pentru un sărut de despărțire.
   Mă uit la Seth ca să nu mă uit la ei, iar el ridică din umeri, simțindu-se în mod evident la fel de stânjenit ca mine.
   Olivia iese din mașină și eu îi fac repede cu mâna lui Seth înainte de a deschide ușa.
   - M-am distrat pe cinste, zic.
   El zâmbește și spune:
   - Trebuie să facem chestia asta din nou.
   Bunica ne așteaptă pregătită să jubileze.
   - Deci... cum a fost? Nu poți ascunde zâmbetul ăla de mine la nesfârșit, Sophie, zice bunica.
   Mă sprijin de chiuveta din bucătărie, unde ea spală ultima farfurie de supă.
   - M-ai prins. M-am distrat, îi zic. Însă asta nu înseamnă că mi se pare mai puțin ciudat ce facem! Și au mai rămas 9 întâlniri, vezi tu, există încă posibilitatea ca treaba asta să fie un dezastru.
   Bunica îmi înmânează un sac de gunoi legat la gură.
   - Cred că o să te surprinzi pe tine însăți. Du ăsta la pubela de lângă trotuar, te rog.
   Gonesc pe treptele verandei și arunc sacul în pubelă. Când mă întorc către casă, îl văd pe Wes parcând alături pe aleea din fața casei sale. Îi fac cu mâna și îl aștept să coboare din mașină.
   - Bună, zice el. Cum a fost prima ta întâlnire?
   - Să fiu sinceră, nu chiar atât de rea.
   Ne îndreptăm unul spre celălalt, întâlnindu-ne la linia de demarcație a proprietății.
   - Unde ați fost?
   - La festival, în Natchitoches. Am mâncat tort-pâlnie, ne-am bătut cu bulgări de zăpadă - știi tu, o seară obișnuită de duminică, zic râzând.
   El încuviințează, apoi își înclină capul într-o parte.
   - Cred că bunica ta a avut dreptate.
   Chipul mi se strâmbă.
   - În legătură cu ce?
   - Cu chestia asta cu întâlnirile. Arăți bine.
   Simt cum mi se încing obrajii.
   - Păi, probabil că ieri arătam ca naiba.
   Wes râde.
   - N-am spus asta. Sunt bucuros că zâmbești.
   Se îndreaptă spre casa lui, iar eu mă întorc la bunica și ne facem cu mâna în momentul în care intră fiecare în casă. Exact în momentul când intru în bucătărie, o aud pe Olivia zicând:
   - Hopa!
   Se zgâiește la afișul cu întâlniri.
   Mătușa Patrice a notat detaliile pentru următoarea mea întâlnire:

   La Iesle - Gimnaziul Eagle Nest
   Să fii gata la 16:00
   Ai hainele în spălător

   Sunt îngrozită.
   Mai mult decât îngrozită. Iesle? Școală gimnazială?
   - Întâlnirea ar trebui să fie cu cineva de vârsta mea, bunico! Dacă mi-a aranjat o întâlnire cu un elev de gimnaziu, renunț din start.
   Bunica șterge blatul de bucătărie.
   - Oo, sunt sigură că e destul de mare, Soph. Patrice înțelege regulile.
   Olivia a dispărut în spălător imediat ce a terminat de citit nota mătușii Patrice și hohotele ei de râs mă fac să vreau să fug și să mă ascund. În cele din urmă, se întoarce în bucătărie aducând cu ea ceea ce pare o bucată de material udă.
   - Ești pregătită pentru asta? întreabă ea.
   - Nu.
   Ridică umerașul, lăsând să se reverse materialul.
   - Ce Dumnezeu e chestia aia? întreabă bunica în timp ce vine mai aproape.
   - E o robă. Cred că Sophie o să fie personaj al unei Iesle, zice ea, arătând spre biletul prins cu bold în partea de sus și pe care scrie: Maria, mama lui Iisus. Și se pare că are rol principal!

   Luni, 21 decembrie

   Întâlnirea aranjată nr. 2: Alegerea mătușii Patrice
   Abia dacă a răsărit soarele în momentul în care eu și Olivia ajungem la magazin. Și pentru că nu mai sunt decât patru zile de cumpărături până la Crăciun, ziua asta va fi un coșmar.
   Cum Olivia lucrează aici de ceva vreme, ea îi ajută pe clienți să aleagă un cadou pe ultima sută de metri în timp ce eu trebuie să stau la casa de marcat. Bunica a aranjat destul de multe coșuri de cadouri care includ ghivece mici de flori, plante sau ierburi aromatice, cărți despre grădinărit, mici unelte precum foarfece și cazmale și alte obiecte drăguțe de grădinărit. Se vând cât ai zice pește.
   În timpul pauzei de la ora 10 mă ascund în bucătărie doar ca să scap de toți oamenii ăștia. Mă întind pe micuța canapea, care e mai în vârstă decât mine, și îi trimit un mesaj lui Margot.
   Eu: Am doar 10 minute înainte ca bunica să mă lege iar de casa de marcat din prăvălie, așa că, dacă ai de gând să-mi mai trimiți vreo poză scârboasă, fă-o acum.
   Margot îmi trimite un prim-plan cu fața ei. N-am mai văzut-o de ceva vreme și sunt surprinsă de cât de diferit arată.
   Margot: Mi s-a umflat fata. Mai ales nasul. Am un nas enorm. Adică e cel mai mare nas pe care l-am văzut vreodată.
   Eu: Ești cel mai bun exemplu pentru controlul natalității. Dacă exista vreo șansă ca eu să fac sex curând, m-ai speriat de moarte.
   Margot: Bine! Mama spune întruna că voi uita cât de nasoală e partea asta, însă îți spun - NU VOI UITA NICIODATĂ NASUL ĂSTA.
   Eu: Și doctorul tău ce spune? E ceva normal?
   Încerc să destind atmosfera de când e imobilizată la pat, însă nu pot înlătura urma de teamă care mă ia prin surprindere ori de câte ori îmi trimite vreo poză.
   Margot: Nu e o chestie anormală. Și mă supraveghează îndeaproape. Am altă programare la medic în după-amiaza asta. Nu-ți face griji pentru mine. Fă-ți griji în legătură cu întâlnirea fixată de mătușa Patrice.
   Eu: Ai auzit cu ce trebuie să mă îmbrac???
   Margot: Ha ha. Da. Mama a vorbit cu bunica dimineață. Trebuie neapărat să văd o poză cu chestia aia. Și cu cel cu care te întâlnești. În loc de Maria ar putea să-ți spună doamna Robinson.
   Eu: Cine-i doamna Robinson?
   Margot: Uf. Acum mă simt bătrână. Dă-i și tu o căutare pe Google.
   Eu: Bine, mă rog, trebuie să mă întorc la treabă. Trimite-mi mesaj după întâlnirea cu doctorul.
   Charlie și Wes intră în bucătărie cu gustări și băuturi pe care trebuie să le pună în frigiderul vechi. Bunica i-a pus să facă diverse treburi sau, după cum îi place ei să spună, „să facă toate porcăriile pe care nimeni altcineva nu vrea să le facă”. Următorul lucru pe agenda ei e schimbarea becurilor și a filtrelor de aer, așa că eu chiar nu mă pot plânge că sunt blocată la casa de marcat.
   - Cauți stiluri de frizuri din Betleemul de cândva? întreabă Charlie.
   Arunc cu o revistă spre el.
   - Ești amuzant, zic și șterpelesc o Coca-Cola Zero din cutia pe care o cară.
   Wes îmi aruncă un pachet de Nutter Butters, care se întâmplă să fie prăjitura mea preferată.
   - Știi că o să fim prezenți când o să pleci la întâlnirea ta supersexy. N-avem cum să ratăm așa ceva.
   - Dacă m-ați iubi, v-ar părea rău pentru mine și v-ați oferi să lucrați în locul meu cât a mai rămas din ziua asta.
   Îi privesc cu acea expresie de cățel abandonat.
   Charlie și Wes se uită unul la altul câteva secunde, de parcă s-ar gândi la varianta asta. Apoi amândoi spun: „Nu!”
   Charlie se așază pe canapea lângă mine.
   - Hei, cât timp ești în pauză...
   Își scoate telefonul din buzunarul de la spate, face să apară ceva pe ecran, apoi mi-l vâră sub nas.
   - Trebuie să faci testul ăsta.
   Wes bombăne.
   - Pe bune? Facem din nou asta?
   Mă zgâiesc la ecran, unde citesc: „Ce personaj din La birou ești?”, apoi mă uit la Wes pentru lămuriri. El își trage un scaun de la măsuță, îl pune lângă canapea, apoi se așază și el.
   - Știi că Charlie e obsedat de serialul La birou. A urmărit deja toată seria de două ori până acum.
   - De trei ori, de fapt, zice Olivia când ajunge lângă noi. O punem să facă testul?
   Wes încuviințează și eu mă uit din nou la telefonul lui Charlie. Îmi amintesc vag că lui Charlie îi place serialul ăsta, însă sigur că nu știam că a trecut la acest nivel.
   - Deci de ce fac testul? întreb.
   Wes deschide gura să spună ceva, însă Charlie ridică o mână și îl reduce la tăcere.
   - Las-o să-l facă mai întâi.
   Așa că mă apuc de treabă. Întrebările cu variante multiple sunt cam ciudate. Ce fel de hârtie îmi place? Care e condimentul meu preferat? Și așa mai departe.
   - Bun, am terminat. Se calculează rezultatele.
   - Probabil că ești Erin. Sau Kelly, zice Wes. Sau poate chiar Pam.
   - Asta ar fi bine? întreb.
   Wes zâmbește și încuviințează din cap.
   - Mda, sunt mișto.
   - Tu cine ești? îl întreb pe Charlie.
   Gura lui Wes se strâmbă și se uită la Olivia. Amândoi izbucnesc în râs.
   - Nu-i amuzant, zice Charlie.
   Nu mă prind. Și nu-mi vine să cred cât de mult urăsc faptul că nu mă prind. Apoi îmi amintesc că așa a fost în ultimele câteva dați când ne-am întâlnit - mereu o glumă știută doar de ei de la școală sau de la club.
   În cele din urmă, Olivia explică.
   - Charlie a făcut toate testele pe care le-a găsit, cu speranța că o să fie Jim, pentru că Jim e cel mai mișto tip din serial. Toată lumea îl iubește pe Jim.
   Ea hohotește atât de tare, încât abia mai poate vorbi, așa că Wes termină în locul ei.
   - Însă e mereu Dwight. De fiecare dată.
   - Am răspuns dinadins greșit la toate întrebările și tot el am fost! strigă Charlie.
   Arată spre Wes.
   - Sigur a umblat el la test!
   Mă uit la Wes.
   - Și dă-mi voie să ghicesc. Tu ești Jim?
   Mă aprobă.
   - Mda.
   Mă uit în jos la telefon, unde s-au încărcat rezultatele și spun.
   - Eu sunt Carol Stills, agenta imobiliară.
   Acum se uită toți trei la mine.
   - Ce? E atât de rău? întreb.
   Olivia își ia în cele din urmă privirea de la mine și se uită la Charlie.
   - Cine-i Carol?
   Charlie pare surprins.
   - Cea cu care a ieșit Michael o perioadă. N-a apărut în prea multe episoade. Poate în 5?
   Îmi încrețesc fruntea.
   - Câte episoade sunt?
   - 201, răspund cu toții în același timp.
   E ca și cum lumea încearcă să se asigure că îmi amintesc că sunt o intrusă aici. Dau ochii peste cap și zic:
   - Trebuie să mă întorc la casa de marcat. Ne vedem acolo.
   Nici măcar n-aștept răspunsul lor înainte de a ieși.

   - Folosesc cardul „scapă fără probleme de întâlnire”, zic în timp ce arunc o ultimă privire în oglindă.
   După cum mă așteptam, Olivia și Charlie se tăvălesc pe jos de râs. La propriu, se tăvălesc pe jos de râs. Wes măcar are decența de a sta în picioare în timp ce se prăpădește de râs. După chestia ciudată care s-a întâmplat la magazin, vreau să mă enervez pe ei, însă e dificil când ești distras de groaza referitoare la întâlnirea care urmează.
   Și, pentru că sunt îmbrăcată cu trei rânduri de haine (haine obișnuite, o chestie care arată ca o tunică, apoi roba), simt că iau foc. Și mă mănâncă toată pielea. Și mirosul de stătut îmi spune că lucrul cu care sunt îmbrăcată n-a mai văzut lumina de la Crăciunul trecut.
   - Păi și cum rămâne cu întâlnirea Maleficelor Jo? zice Olivia.
   Am mâinile încă pe centura pe care am început s-o desfac.
   - Sau cu cea aranjată de mătușa Maggie Mae? Eu sigur aș păstra permisul de scăpare pentru una dintre astea.
   - Nu știu ce ți-au pregătit Maleficele Jo, zice Charlie, apoi se cutremură. Păstrează permisul de scăpare.
   - Credeți că o să fie mai rău decât asta? îi întreabă Wes pe Olivia și pe Charlie, arătând spre mine.
   Olivia își înclină capul.
   - Cred că seara asta va fi ciudată, însă inofensivă. Și eu mi-aș face mai multe griji în legătură cu Maleficele Jo.
   Charlie dă din cap în semn de încuviințare.
   - Maleficele Jo sunt malefice.
   Îmi ridic mâinile.
   - Te-ai uitat bine la chestia cu care sunt îmbrăcată?
   Variantele de a eșua lamentabil sunt nelimitate!
   - Ce zici dacă te ajutăm? Bunica a spus că trebuie să mergi la întâlniri, însă n-a zis că trebuie să stai acolo până la sfârșit, adaugă Olivia.
   Mă uit la ei amenințătoare.
   - Jurați cu toții că veniți să mă salvați?
   Olivia zice:
   - Da.
   Charlie ridică privirea spre tavan, bătând cu degetele în bărbie.
   - Nu știu ce să zic. Chestia asta ar fi în mod clar împotriva spiritului jocului, Sophie. Mai ales după ce mătușa Patrice a depus atât efort pentru interesul tău, propriu și personal, când a plănuit întâlnirea asta.
   Arunc cu un pantof în el. Întorcându-mă către Wes, zic:
   - Vii să mă scapi, da?
   Ridică din umeri și zice cu voce joasă:
   - Nu te pot ajuta în seara asta. Am alt program.
   Bineînțeles că are. N-ar fi trebuit să uit că are o iubită.
   - Ah, da. Cu Laurel?
   Charlie se întoarce către Wes, cu o sprânceană ridicată:
   - Pe bune?
   - Pe bune, zice Wes cu o voce care înlătură orice altă întrebare legată de subiect.
   Bunica intră cărând un teanc de prosoape și bombăne:
   - Of, Doamne!
   Întind mâinile.
   - E numai vina ta, bunico.
   Ea lasă prosoapele pe pat, apoi mă ocolește încet plescăind. Își trece o mână de-a lungul brațului meu.
   - E ceva prins de tiv, zice ea.
   Lăsându-se la podea, ridică tivul și cotrobăie pe acolo câteva secunde.
   - Aha!
   Următorul lucru de care-mi dau seama e că clipesc.
   Clipesc nedumerită.
   Deoarece sub tivul robei sunt cusute niște beculețe minuscule care clipesc.
   - Of, Doamne, Dumnezeule! zice Olivia, apoi izbucnește iarăși în râs.
   Charlie și Wes privesc fără să creadă.
   - De ce sunt beculețe? Nu înțeleg, zice Wes.
   Bunica se ridică în picioare.
   - E ceva festiv!
   - E pericol de incendiu! Bunico, trebuie să mă scapi de întâlnirea asta! zic cuprinsă de disperare.
   Ea ridică o sprânceană.
   - Folosești permisul de scăpare?
   Arunc o privire spre ceilalți. Wes aprobă hotărât, în timp ce Olivia și Charlie scutură din capete și mimează din buze Maleficele Jo.
   - Presupun că nu, bombăn și mă las pe marginea patului.
   Bunica mă strânge la repezeală de mână și zice:
   - Întâlnirea asta nu poate dura mult - Ieslea aia se închide în jurul orei nouă.
   - Și ora de culcare a celui cu care se întâlnește e probabil tot în jurul acelei ore, zice Charlie în șoaptă.
   Bunica îi aruncă o privire peste umăr, apoi se întoarce către mine.
   - O să pregătesc niște gogoșele și ne vedem cu toții după întâlnire. O să avem de ce râde.
   Bunica părăsește camera. Olivia și Charlie continuă să se zgâiască la beculețele care clipesc intermitent de parcă ar fi hipnotizați.
   - Vom veni să dăm o raită. De mai multe ori, zice Charlie după ce își revine. Și asigură-te că ne trimiți poze. Ai nevoie de o poză de profil nouă, acum că tu și gogomanul ăla v-ați despărțit. Crezi că toată lumea va fi luminată sau doar tu?
   Arunc cu o pernă în el.
   - Fără poze!
   Wes ridică de jos ultimul articol din costum pe care am tot încercat să-l evit: chestia de pus pe cap. Încearcă din răsputeri să nu râdă în timp ce mi-l proptește pe cap.
   - Stai, cred că și ăsta are luminițe.
   Îl aud apăsând un buton și mă întorc spre oglindă. Desigur, e un inel de lumină în jurul capului asemeni unei aureole.
   Chipul lui Wes apare lângă al meu în oglindă.
   - Chestia asta e din ce în ce mai tare.
   Îl împing în piept, dezechilibrându-l puțin, iar el se trage înapoi, râzând.
   - Sunteți nașpa, toți, zic în timp ce îmi ridic roba cu toată demnitatea de care sunt capabilă și ies, încercând să nu mă împiedic.
   Mă uit la ceasul de perete când intru în bucătărie. Mi-am îndesat telefonul și destui bani pentru taxi în buzunarul pantalonilor, pentru a putea fugi dacă e nevoie. Și sunt destul de sigură că va trebui să fug.
   Bunicul e în curtea laterală, supraveghind doi tipi care descarcă o stivă de lemne lângă ușa din spate, în timp ce bunica scrie un cec și stă de vorbă lângă blatul de bucătărie cu alt tip, care pare de vârsta mea.
   Mă retrag în hol ca să mă ascund. Becurile intermitente luminează pereții albi și mă amețesc.
   - Vă mulțumesc foarte mult, doamnă Messina.
   - Cu plăcere. Vă mulțumesc că ați ajuns la noi atât de repede.
   Privesc după colț. Tipul e pe cale să se întoarcă în momentul în care bunica îi pune mâna pe braț și îl oprește.
   - Ce vârstă ai? întreabă ea.
   Oh, Doamne! Ce face?
   - Îî, am 18 ani, răspunde el, și nedumerirea i se citește în cuvintele rostite.
   - Ai iubită?
   Mă izbesc cu capul de perete și scot un geamăt înfundat.
   - Îî... Da, doamnă. Am, îî, o iubită.
   Bunica scoate un hmmm și zice:
   - Bine, fir-ar să fie.
   Aștept până când îl aud plecând din bucătărie, apoi mă îndepărtez din ascunzătoarea mea.
   - Pe bune, bunico? Chiar aveai de gând să-mi fixezi o întâlnire pentru Revelion cu un necunoscut?
   Ea ridică din umeri.
   - Îl cunosc.
   Ridică o carte de vizită de pe blatul de bucătărie și citește la repezeală.
   - Îl cheamă Paul.
   - Paul deci. Fără să te uiți la cartea de vizită, spune-mi și numele de familie.
   Îmi dau seama că abia așteaptă să se uite la cartonaș, însă e salvată în momentul în care auzim cum se deschide ușa din nou.
   - Am uitat să vă dau chitanța, zice Paul, revenind în bucătărie.
   Ochii i se măresc în timp ce mă privește, încercând să înțeleagă roba care clipește intermitent și vălul cu aureole.
   - Oo, mulțumesc, Paul, zice ea aruncând o privire spre mine. Și e păcat că ai iubită. Aveam de gând să-ți fixez o întâlnire cu nepoata mea, Sophia.
   Bunica gesticulează spre mine cu un zâmbet enorm.
   Paul a rămas fără cuvinte. Încuviințează din cap, bolborosește ceva și fuge din casă, de parcă aceasta ar fi luat foc.
   - Nu pot să cred că tocmai ai făcut asta, zic.
   Bunica râde, apoi se întoarce spre ușa de la intrare în momentul în care o aude deschizându-se.
   - Mai bine te-ai pregăti sufletește, cred că a sosit Patrice.
   - Îți spun, dacă cel cu care mă întâlnesc e elev la gimnaziu, atunci ai pierdut.

   S-a adunat un mic grup ca să asiste la umilirea mea.
   Spionii mamei - mătușa Lisa și unchiul Bruce - stau în salon cu bunica și bunicul, însă au scaunele întoarse către antreu. Tot ce le lipsește e o găletușă cu floricele de porumb. Bineînțeles că Olivia, Charlie și Wes n-ar rata așa ceva.
   Unchiul Michael stă într-una din camerele de oaspeți, așa că nu sunt deloc surprinsă că e prezent, însă Jake și Graham tocmai au trecut pe aici și s-au prefăcut că ar căuta ochelarii de soare ai lui Graham, cu toate că bunicul a precizat că Graham avea ochelarii de soare pe cap. Ah, iar unchiul Sal și mătușa Camille tocmai „scoteau câinii la plimbare” și s-au gândit să vadă ce mai e nou.
   Mda, sigur.
   Mătușa Patrice și unchiul Ronnie stau în picioare în antreu, încadrând un băiat foarte mic și foarte scund care presupun că e cel cu care trebuie să mă întâlnesc. E îmbrăcat cu o robă asemănătoare cu a mea, însă nimeni nu i-a aprins încă beculețele.
   Sau... Oh, Doamne! Poate doar ale mele se aprind intermitent.
   - Sophie, aș dori să te prezint lui Harold Riggs. E boboc la Liceul Eagles Nest.
   Un boboc.
   Cred că glumești.
   Mă întorc spre bunica, aruncându-i o privire rugătoare, însă ea se duce la Harold și îl cuprinde într-o îmbrățișare.
   - Încântată să te cunosc, Harold! zice ea, cu mult prea mult entuziasm.
   El încuviințează din cap, apoi se uită la mine.
   - Bună, zice el.
   Nu cred că vocea i s-a schimbat încă.
   - În ce clasă ești?
   - Sunt în ultimul an de liceu, mormăi eu.
   Îi aud pe Olivia, Charlie și Wes chicotind în spatele meu, așa că le arunc o privire ucigătoare peste umăr. Toți trei sunt roșii la față și au lacrimi în ochi de cât de tare se abțin să nu râdă. Jake și Graham fac același lucru în cealaltă parte a încăperii.
   Ochii lui Harold strălucesc.
   - În ultimul an de liceu! Asta-i atât de marfă!
   Vreau să intru în pământ fix în secunda asta.
   Întorcându-mă către bunica, spun printre dinții încleștați:
   - Ai zis că cei cu care mă voi întâlni trebuie să fie de vârsta mea. El în mod evident nu-i de vârsta mea.
   Ea îmi flutură o mână prin față.
   - Sunteți amândoi la liceu. E pe aproape!
   Ridic un deget spre grupul adunat în holul de la intrare și zic:
   - Îmi puteți acorda un minut?
   O trag pe Olivia în bucătărie, Charlie și Wes urmându-ne îndeaproape.
   Mă răsucesc pe călcâie de îndată ce nu ne mai aflăm în raza auditivă a grupului.
   - O oră. Mă veți lua de la gimnaziu într-o oră.
   Mă adresez tuturor.
   - Nimeni din voi nu face poze sau nu pomenește despre asta în vreun fel tot restul vieților voastre sau vă voi omorî în somn.
   Olivia și Charlie nici măcar nu-mi pot răspunde, pentru că râd. Wes mă salută și zice:
   - Cum spui tu, Disco Maria.
   Trec pe lângă ei și mă îndrept spre ușa de la intrare, în timp ce mergem pe aleea din față, unchiul Michael strigă:
   - Distracție plăcută, copii!

   Mătușa Patrice conduce, pentru că, bineînțeles, la 15 ani, Harold Riggs n-are carnet de șofer.
   Stăm pe bancheta din spate, iar unchiul Ronnie e în față, lângă mătușa Patrice. Mă trag cât pot de aproape de geam, iar Harold vine spre mine cât îi permite centura de siguranță. Ne separă câțiva centimetri prețioși.
   Mătușa Patrice se uită la mine în oglinda retrovizoare.
   - Sophie, ar trebui probabil să-ți stingi beculețele până ajungem acolo. Nu știu cât mai țin bateriile.
   Asta speram și eu. Încuviințez din cap, însă nu le închid. Mă uit întruna la ceas. Dacă echipa salvatoare nu vine acolo până la 5, chem un taxi.
   Acest gimnaziu e undeva în mijlocul pustietății. Doamne, sper ca Olivia să-l găsească, altminteri o să mă coste o avere să mă întorc la bunica.
   Privesc în jos la costumul meu, apoi la cel cu care mă întâlnesc. Va merita fiecare bănuț.
   Oprim în fața școlii, iar acolo e un grup de oameni îmbrăcați ca mine, doar că eu sunt singura cu beculețe intermitente. Câteva structuri de lemn sunt aliniate pe un rând de-a lungul trotuarului școlii și pe o alee delimitată, pe care presupun că trebuie s-o urmeze cei care vin să ne vadă. Ieslea pare să fie chiar în mijloc, dacă e să te iei după pătuțul de lemn.
   - Am ajuns! strigă mătușa Patrice din față.
   Cobor din mașină, cu Harold pe urmele mele. Face câteva încercări să mă ia de mână în timp ce ne îndreptăm spre școală, însă din fericire reușesc să mă feresc de fiecare dată.
   - Hei! Ia uitați-vă cu cine am întâlnire! E în ultimul an de liceu! anunță Harold mulțimea.
   Vreau să sap o groapă și să mor în ea. Toți ceilalți îmbrăcați cu robe par să fie la gimnaziu - eu și Harold suntem cu siguranță cei mai mari de aici.
   Mă întorc spre mătușa Patrice.
   - Nu prea înțeleg cum e cu întâlnirea asta. Adică suntem la o școală gimnazială.
   Mătușa Patrice zâmbește și mă atinge ușor pe braț.
   - Știu! O să fie atât de distractiv. Când cei doi puști care trebuiau să-i joace pe Iosif și Maria s-au îmbolnăvit de gripă, Harold s-a oferit să fie Iosif. Frățiorul lui mai mic învață aici - uite-l, zice ea și arată înspre o versiune miniaturală a lui Harold, îmbrăcată în pastor. Aveam nevoie doar de Maria! Așa că, atunci când a venit mama cu ideea asta nebunească, ca tu să începi să te întâlnești cu diverse persoane, a părut să fie soluția perfectă pentru problema noastră în legătură cu Maria.
   Cred că glumești.
   - O să fie distractiv! zice ea cu o voce pițigăiată.
   Ne conduce pe mine și pe Harold către centrul Ieslei, unde o doamnă care ține o mapă ne aranjează.
   O fată care pare să aibă în jur de 12 ani se apropie de mine. E îmbrăcată în alb din cap până în picioare și are niște aripi mai mari decât ea. Șoptește:
   - Ai mai ieșit cu el până acum? face semn cu capul înspre Harold.
   Scutur din cap.
   - Nu.
   Fruntea i se încrețește:
   - Ei bine, ai grijă. Nu i se spune degeaba Harold cel cu 100 de Mâini.
   Înainte de a putea procesa ce anume a spus, mătușa Patrice îmi pune în brațe un bebeluș adevărat.
   - De aceea aveam nevoie de tine. Cealaltă Marie era și ea la liceu. Mama bebelușului ăstuia n-a vrut pe cineva mai mic care să-l țină în brațe. Vezi, totul s-a rezolvat!
   Of, Dumnezeule!
   Bebelușul - care nu poate avea mai mult de câteva luni - ridică privirea înspre mine. Ne uităm unul la altul preț de câteva secunde, apoi el deschide gura și scoate cel mai strident țipăt pe care l-am auzit vreodată.
   Și asta spune mult, având în vedere că am fost în preajma atâtor bebeluși.
   Încerc să i-l dau înapoi mătușii Patrice, însă ea se îndepărtează.
   - Vrem ca treaba asta să fie cât mai autentică, așa că e în regulă dacă plânge puțin.
   Autentică? Port o robă care are beculețe intermitente cusute pe ea.
   Pun bebelușul pe umăr, îl mângâi pe spate, fac tot ce știu pentru a-l convinge să tacă. Transpir atât de tare în acest moment, încât aureola îmi tot alunecă de pe cap.
   După 10 minute, bebelușul se liniștește în sfârșit. Dacă îl voi tot legăna, s-ar putea să stea cuminte. Și nu mă ajută nici faptul că trebuie să-l plesnesc peste mâini din 30 în 30 de secunde pe cel cu care am întâlnire. Harold cel cu 100 de Mâini e un nume foarte potrivit.
   Intru într-un fel de ritm: legăn bebelușul, îi dau un cot lui Harold, trimit o privire ucigătoare spre mătușa Patrice. Și pentru că se apropie ora 5, cred că e posibil să rezist până ajunge Olivia aici.
   Apoi sunt aduse animalele.

................................