Lasă-mă să mint, Clare Mackintosh

 ...................................

5-7

                   Era aproape seară când Murray puse o mână pe pilota ca o movilă şi-i spuse lui Sarah că poate s-ar fi simţit mai bine dacă făcea un duş şi se îmbrăca.

    Aerul din dormitor era închis, iar cana de ceai pe care i-o pusese aproape cu forţa în mâini lui Sarah era neatinsă, o peliculă lucioasă formându-se deasupra.
   - Vreau doar să mă întorc înapoi la Highfield.
   - O să te vezi vineri cu domnul Chaudhury.
   Sarah plângea, îngropându-se sub pilotă ca să nu audă ce spune.
   - Nu vreau să fiu aici. Vreau la Highfield.
   - Vrei să luăm pilota jos cu noi? Putem să lâncezim pe canapea şi să ne uitam la filme alb-negru.
   - Pleacă!
   Dacă Sarah s-ar fi văzut de sub pilota ei, Murray ar fi încercat să-şi ascundă durerea în spatele zâmbetului de soţ înţelegător. Şi, într-adevăr, puse o mână acolo unde presupunea că se afla umărul femeii şi dădu să spună cuvintele de care avea nevoie. Cuvintele de care ea avea nevoie. Doar că se simţi dintr-odată copleşit, extrem de obosit. Nimic nu conta. Nimic din ce ar fi spus sau ar fi făcut nu avea s-o ajute pe Sarah.
   Se ridică şi ieşi din încăpere, închizând uşa în urma lui. Rămase pe podestul scării şi se uită vizavi, unde casele erau împodobite cu luminiţe de Crăciun, iar familiile aflate înăuntru jucau tot felul de jocuri sau se certau pe telecomandă.
   - Revino-ţi, Mackenzie, murmură el.
   Jos, Murray îşi puse două felii de pâine cu brânză pe grătar. Avea s-o sune pe Anna Johnson. La naiba cu sărbătorile legale. Femeia îşi jelea părinţii; cineva îi aruncase o cărămidă prin geam. Nu erau tocmai vremuri normale. Fusese disperată încercând să-l convingă să redeschidă ancheta şi - în ciuda faptului că-l îmbârligase pe Leo Griffiths - Murray ştia că cei de la DIC aveau să preia investigaţia curând. Era timpul să-i spună Annei Johnson ce aflase.
   Dădu grătarul mai încet şi luă telefonul.
   - Alo?
   - Alo? Sunt Murray Mackenzie. De la poliţie, adăugă el când Anna nu spuse nimic.
   - Da. De fapt, nu e un moment prea bun...
   - Îmi cer scuze că te deranjez chiar astăzi. Voiam doar să-ţi spun că eu cred că ai dreptate. Moartea părinţilor tăi are mai multe dedesubturi decât s-ar zice la prima vedere.
   Cuvintele îi ieşiră în viteză, ceea ce fu deopotrivă bine atât pentru Murray, cât şi pentru Anna. Simţi cum greutatea din piept i se mai uşurase puţin. Şi-o imagină pe Anna cu o mână dusă la gât; poate şi câteva lacrimi de uşurare că cineva în sfârşit o ascultase şi pe ea.
   Aşteptă. Se auzi un zgomot subţirel la celălalt capăt al firului şi apoi nimic.
   Murray sună înapoi.
   - Cred că s-a întrerupt. M-am gândit că am putea să ne vedem mâine. Dacă eşti liberă? Pot să-ţi spun ce am aflat şi putem discuta...
   - Nu!
   Fu rândul lui Murray să rămână fără cuvinte. Nici măcar nu era sigur dacă această comandă bruscă, rostită cu hotărâre, îi era adresată lui sau altcuiva din casa Annei. Partenerului ei? Unui câine? Copilului?
   - M-am răzgândit.
   Annei îi tremura vocea, dar continuă să vorbească, din ce în ce mai tare, de parcă ar fi fost nevoită să scoată cuvintele cu forţa.
   - Trebuie să merg mai departe. Să accept ce s-a întâmplat. Să accept verdictele.
   - Asta spun şi eu, Anna. Cred că ai dreptate. Cred că părinţii tăi au fost ucişi.
   Anna scoase un sunet care trăda frustrarea.
   - Nu mă ascultaţi. Uitaţi, îmi pare rău că v-am irosit timpul, dar nu mai vreau să continuăm. Nu mai vreau să răscoliţi trecutul. Nu mai vreau să faceţi nimic.
   Timbrul vocii ei se schimbă şi Murray îşi dădu seama că plângea.
   - Vă rog să lăsaţi totul baltă!
   De data asta, clicul de la capătul liniei fu mai puternic. Anna Johnson închisese telefonul.
   Greutatea din pieptul lui Murray reapăru şi bărbatul îşi înghiţi impulsul ridicol de a plânge. Rămase pe scaun fără să se mişte, cu telefonul în mână, şi abia când alarma de fum străpunse aerul nemişcat îşi dădu seama că cina lui luase foc.

Capitolul 38

Anna

   Miercuri, în ziua de după sărbătoarea Boxing Day, Joan pleacă acasă. Se fac pachete cu ce a mai rămas de mâncare şi promisiuni că vom merge s-o vizităm şi câteva comentarii cum că a fost minunat să ne petrecem timpul împreună în familie, dar în cele din urmă e în maşină, iar noi rămânem pe alee, făcându-i cu mâna în semn de rămas-bun.
   E perioada aceea curioasă dintre Crăciun şi Anul Nou, când trebuie să te uiţi în calendar ca să verifici ce dată este şi fiecare zi pare să fie una liberă. Mark scoate afară gunoiul reciclabil, iar eu stau întinsă cu Ella pe podeaua camerei de zi. E fascinată de paginile încreţite ale unei cărţi alb-negru pe care i-am dat-o de Crăciun, iar eu le întorc pentru ea, una câte una, repetând numele animalelor de pe fiecare pagină. Căţel. Pisică. Oaie.
   Au trecut 3 zile de când s-a întors mama. Mi-am promis că după Crăciun - după ce pleacă Joan - o să-i spun lui Mark şi vom merge împreună la poliţie.
   Iar acum Crăciunul a trecut.
   Mă întreb dacă eşecul meu de a mărturisi totul este un act criminal şi dacă pentru genul acesta de infracţiune trecerea timpului constituie un factor agravant. Oare 24 de ore sunt considerate un termen rezonabil, dar 72 devin deja un caz de adus în faţa instanţei? Există vreo circumstanţă atenuantă pentru oricare o fi infracţiunea pe care o comit? Bifez mental motivele pentru care păstrez acest secret.
   Mi-e teamă. De titlurile din ziare, de presa adunată în faţa uşii, de privirile vecinilor. Internetul înseamnă că acum nu mai este valabilă povestea cu ştirile din ziarele de azi care vor fi uitate mâine; Ella va trebui să suporte consecinţele poveştii ăsteia pentru totdeauna.
   Şi mai este o teamă mai presantă, mai urgentă. Teama de tatăl meu. Am aflat de la mama de ce este în stare; am întrezărit eu însămi destul din comportamentul lui cât să iau chestiunea în serios. Dacă mă duc la poliţie cu tot ce ştiu, am nevoie ca ei să se mişte rapid: să-l aresteze pe tata şi să se asigure că nu ne poate face rău. Dar dacă nu-l pot găsi? Ce e în stare să ne facă?
   Îmi fac griji pentru ce va spune Mark. Pentru ce va face. Mă iubeşte, dar relaţia noastră este încă la început, fragilă. Dacă aşa ceva este prea mult? Încerc să-mi dau seama ce aş face eu dacă lucrurile ar sta invers, dar gândul că Joan cea raţională, corectă şi-ar putea înscena moartea mi se pare ridicol. Dar aş rămâne cu el, nu?
   Nu l-aş părăsi niciodată pe Mark din cauza a ceva ce au făcut părinţii lui. Cu toate astea, tot îmi fac griji. Toată perioada în care eu şi Mark am fost împreună, durerea mea a fost prezentă ca o a treia persoană în relaţia noastră. Mark s-a chinuit să se adapteze, a făcut concesii. Dacă scoatem asta din ecuaţie... în cele din urmă pun degetul pe rană şi recunosc de ce mă tem de fapt. De gândul că, fără durerea care ne-a apropiat, s-ar putea să începem să ne îndepărtăm unul de celălalt.
   Dau pagina pentru Ella. Fetiţa apucă un colţ cu pumnul ei mic şi strâns şi-l duce la gură. Mai este un motiv pentru care nu m-am dus la poliţie.
   Mama.
   Nu mă pot obişnui cu ce-a făcut, dar pot să-nţeleg de ce a plecat.
   Îmi doresc din toată inima să fi procedat altfel, dar faptul că m-aş duce acum la poliţie nu ar schimba cu nimic lucrurile. Alegerea pe care o fac acum fie o va arunca în închisoare, fie o va ţine departe de ea.
   Nu pot să-mi arunc propria mamă după gratii.
   În ultimele câteva zile le-am urmărit pe Joan şi pe Ella şi am văzut bucuria unei relaţii dincolo de generaţii. I-am făcut împreună băiţă Ellei, ne-am plimbat prin parc, împingând căruţul pe rând. Aş vrea să fac toate aceste lucruri cu mama. Aş vrea ca Ella să-şi cunoască ambele bunici.
   Mama s-a întors şi mi-aş dori atât de mult s-o păstrez în viaţa mea.
   Trebuie să-mi limpezesc gândurile. Îl găsesc pe Mark.
   - O scot pe Ella la o plimbare.
   - O idee bună. Dacă mai stai cinci minute, vin cu voi.
   Ezit.
   - Te superi dacă mergem doar noi două? Cu Joan aici şi cu petrecerea de-acasă de la Robert, am senzaţia că nu am mai avut nicio clipă pentru mine.
   Figura lui îmi spune că-mi cântăreşte rugămintea. Am nevoie de ceva timp singură pentru că-mi trebuie un pic de linişte sau pentru că sunt pe punctul să cedez?
   În ciuda a aceea ce simt pe dinăuntru, nu arăt ca şi cum aş fi un pericol pentru mine însămi - sau pentru Ella - pentru că-l văd că zâmbeşte.
   - Sigur că nu. Ne vedem mai târziu.
   Mă îndrept spre oraş. Vântul - care între case abia se simţea - se înteţeşte şi biciuie de-a lungul malului mării.
   Mă opresc să prind apărătoarea din plastic peste căruţ. Şindrila de pe case este întunecată şi lucioasă de la ploaia din timpul nopţii trecute şi e linişte, majoritatea magazinelor fiind încă închise în perioada de sărbători, dar pe plajă şi pe esplanadă sunt oameni care se plimbă. Toată lumea pare să fie într-o dispoziţie bună - însufleţiţi de spiritul festiv şi bucuroşi de încă o zi liberă - dar poate că doar mi se pare din cauza agitaţiei din capul meu. Toată lumea are necazuri, îmi spun, deşi cred că e puţin probabil ca altcineva să mai aibă de-a face cu problema unor părinţi întorşi din morţi.
   Nu intenţionam să merg la Hope, deşi bănuiesc că era ceva inevitabil. Picioarele mele îşi găsesc parcă singure drumul într-acolo şi eu nu mă împotrivesc.
   E o clădire deloc atrăgătoare, tencuită cu pietriş de culoare gri şi mai mult lată decât înaltă. Sun la uşă.
   Femeia care vine să-mi deschidă este calmă şi amabilă. Are o alură de balerină, cu picioarele în poziţia întâi de dans şi mâinile împreunate în dreptul taliei.
   - Mă întrebam dacă aş putea s-o văd pe Caroline... ezit, hotărâtă să nu-i folosesc numele de familie. Stă la dumneavoastră.
   - Aşteaptă aici, te rog.
   Zâmbeşte şi închide uşa, cu blândeţe, dar fermă.
   Mă întreb dacă aici vin tot felul de oameni răi. Soţi abuzivi, care vor ca soţiile lor să se întoarcă acasă. Mă îndoiesc că femeia aceasta zâmbeşte în astfel de situaţii. Mă întreb dacă tata a căutat-o pe mama aici. Mă uit de jur împrejur. Oare m-a urmărit? Trebuie s-o fi făcut dacă ştie că m-am dus la poliţie. Încep să tremur, iar degetele mi se agaţă de mânerul căruciorului Ellei.
   - Mă tem că nu este nimeni cu numele acesta aici.
   Femeia s-a întors atât de repede, că mă întreb dacă chiar a fost să verifice sau doar a stat pur şi simplu un minut în faţa uşii. Poate că acesta este un răspuns generic, dat indiferent dacă persoana care poartă numele respectiv se află sau nu în casă.
   Abia când uşa se închide din nou îmi dau seama de greşeala mea.
   Mama nu şi-ar folosi în niciun caz numele real - nici numele, nici prenumele - nu câtă vreme se presupune că a murit. Mă îndepărtez, întrebându-mă dacă n-ar trebui să mă întorc şi s-o descriu; întrebându-mă dacă nu e un lucru bun că n-am găsit-o.
   Dacă aşa e scris să se întâmple.
   - Anna!
   Mă întorc. Mama iese pe uşă, purtând aceleaşi haine pe care le avea pe ea şi în Ajunul Crăciunului. Îşi trage gluga de la haină pe cap.
   - Sora Mary a spus că cineva căuta o femeie pe nume Caroline.
   - E călugăriţă?
   - E o femeie grozavă. Extrem de protectoare - ar fi spus nu, indiferent ce nume i-ai fi dat.
   - Chiar mă întrebam dacă aşa stau lucrurile. Îmi pare rău - nu m-am gândit.
   - Nu contează.
   Ne-am potrivit paşii şi ne îndreptăm spre malul mării.
   - Angela.
   Mă uit la ea, nedumerită pe moment.
   - Numele pe care-l folosesc acum. Angela.
   - A, da.
   Mergem în tăcere. Nu m-am dus la Hope cu un discurs pregătit sau cu vreun plan. Mă simt ciudat. De parcă am limba legată. Iau mâinile de pe mânerul căruciorului şi mă dau la o parte; fără un cuvânt, mama îmi ia locul şi lucrurile sunt atât de simple - atât de fireşti - că-mi vine să plâng.
   Nu pot s-o trimit la închisoare. O vreau - am nevoie de ea - în viaţa mea. În viaţa Ellei.
   Pe ponton sunt mai mulţi oameni. Copiii aleargă în sus şi-n jos, eliberându-se de energie după atâtea zile petrecute în casă. Văd cum mama îşi trage şi mai bine gluga şi-şi ţine capul aplecat. Ar fi trebuit să ne plimbăm undeva unde era mai multă linişte - dacă ne întâlnim cu cineva cunoscut?
   Toboganul de bâlci este acoperit; coliba din coajă de nucă de cocos, închisă pe perioada iernii. Mergem până la capătul pontonului şi ne uităm la mare. Valuri cenuşii se izbesc de picioarele pontonului.
   Amândouă căutăm un subiect de discuţie.
   Mama vorbeşte prima.
   - Cum aţi petrecut de Crăciun?
   E o întrebare atât de ridicol de comună, că simt că-mi vine să râd.
   Surprind privirea mamei şi începe şi ea să râdă şi, dintr-odată, plângem şi râdem amândouă, îmbrăţişându-ne. Mirosul ei este dureros de familiar. Câte îmbrăţişări am primit de la mama? Nu destule. Niciodată n-ar putea fi destule.
   Când suspinele se sting, ne aşezăm pe o bancă şi tragem căruţul Ellei aproape.
   - O să spui totul la poliţie? întreabă mama încet.
   - Nu ştiu.
   O vreme nu spune nimic. Când vorbeşte din nou, rosteşte cuvintele foarte repede.
   - Dă-mi câteva zile. Până de Anul Nou. Lasă-mă să petrec puţin timp cu Ella - să am ocazia s-o cunosc. Nu lua nicio hotărâre până atunci. Te rog.
   E uşor să fiu de acord. Să-mi amân decizia. Stăm pe bancă în tăcere, uitându-ne la mare.
   Mama îşi trece un braţ pe după al meu.
   - Povesteşte-mi despre cum a fost perioada de sarcină.
   Zâmbesc. Pare că a trecut o viaţă de-atunci.
   - Am avut nişte greţuri matinale îngrozitoare.
   - Moştenire de familie, mă tem. Şi mie mi-a fost îngrozitor de rău cu tine. Iar arsurile la stomac...
   - Oribile! La final ajunsesem să iau Gaviscon direct cu flaconul.
   - Pofte?
   - Bucăţi de morcov înmuiate în sos de ciocolată.
   Expresia de pe faţa ei mă face să râd.
   - Nu spune nu până nu încerci.
   Simt o lumină călduţă care mă învăluie pe dinăuntru, în ciuda vântului care şuieră peste ponton. Când femeile din grupul nostru de gravide se plângeau de sfaturile nedorite primite de la mamele lor, eu mă gândeam cât de mult tânjeam după câteva sugestii înţelepte de la mama mea. Cum nu mi-ar fi păsat aşa de tare dacă s-ar fi amestecat; cum aş fi preţuit fiecare vizită a ei, fiecare telefon, fiecare ofertă de ajutor.
   - Cât am fost gravidă cu tine, nu mi-a fost poftă decât de măsline. Nu mă mai săturam de ele. Tata spunea că o să semeni cu una când te vei naşte.
   Zâmbetul îmi îngheaţă pe buze, iar mama schimbă repede subiectul.
   - Şi Mark - se poartă bine cu tine?
   - E un tată minunat.
   Mama se uită la mine curioasă. Nu i-am răspuns la întrebare. Nu sunt sigură că pot. Se poartă bine cu mine? E amabil şi atent. Mă ascultă, mă ajută cu treburile casnice. Da, se poartă bine cu mine.
   - Sunt foarte norocoasă, îi spun.
   Mark nu era obligat să rămână cu mine când i-am spus că sunt însărcinată. Mulţi bărbaţi n-ar fi făcut-o.
   - Mi-ar plăcea să-l cunosc.
   Sunt gata să spun ce grozav ar fi dacă aşa ceva ar fi posibil, când îi văd faţa. E foarte serioasă.
   - Nu poţi vorbi... nu e posibil.
   - Nu? I-am putea spune că sunt o verişoară îndepărtată. Că n-am mai ţinut legătura, că ne-am înstrăinat, sau...
   Nu mai spune nimic, renunţând la idee.
   Văd mişcare în apa agitată de sub ponton. Un braţ. Un cap. E cineva în apă. Sunt aproape în picioare când îmi dau seama că omul respectiv înoată, nu se îneacă. Mă trec fiori gândindu-mă la persoana respectivă şi mă trântesc la loc pe bancă.
   Termenul-limită pe care mi l-am impus singură îmi oferă patru zile cu mama înainte ca fie să spun totul la poliţie, fie s-o las pe mama să dispară undeva unde nu poate s-o recunoască nimeni.
   Oricum ar fi, mai am 4 zile înainte să trebuiască să-mi iau rămas-bun de la mama pentru a doua oară.
   Patru zile în care să mă bucur de ceva ce mi-am dorit de când s-a născut Ella. Familie. Mark, Ella, mama şi cu mine.
   Mă întreb dacă ar fi posibil.
   Nu seamănă deloc cu cea din fotografiile pe care le-a văzut Mark.
   E mai slabă, mai bătrână, are părul negru şi o tunsoare care îi schimbă cumva forma feţei.
   Oare am putea?
   - Şi eşti sigură că nu l-ai întâlnit niciodată?
   Mama ridică din sprâncene la întrebarea mea bruscă.
   - Ştii că nu.
   - Poliţia a găsit unul din pliantele lui Mark în agenda ta.
   Încerc să păstrez un ton neutru, dar tot pare că aş formula o acuzaţie.
   - Ai stabilit o întâlnire cu el.
   Îi observ sprâncenele împreunate a mirare, mişcarea mandibulei care trădează îngrijorare când îşi mişcă buza de jos. Se uită fix la traversele de lemn de sub picioarele noastre, la persoana care înoată, care taie cu forţă valurile.
   - Oh! exclamă şi se întoarce spre mine, cu uşurare pe faţă, acum că a rezolvat misterul. Serviciile de consiliere psihologică. Brighton.
   - Da. Ai făcut o programare la el.
   - Acela era Mark? Mark al tău? Dumnezeule, e extraordinar.
   Trage de o pieliţă uscată de lângă unghie.
   - Am găsit pliantul băgat sub uşă a doua zi după ce a plecat tatăl tău. Nu puteam să dorm; tresăream la cel mai mic zgomot. Nu aveam cu cine să stau de vorbă. Trebuia să spun cuiva - să-mi iau greutatea de pe inimă - aşa că am făcut programarea.
   - Dar nu te-ai mai dus.
   Dă din cap.
   - Credeam că orice aş fi spus ar fi fost confidenţial. Ca la confesiune, am presupus. Dar când m-am uitat mai bine, am observat că textul scris mărunt pe pliant spunea că discreţia este garantată numai în cazul în care viaţa clienţilor n-ar fi fost în pericol sau dacă nu dezvăluiau cumva comiterea unei infracţiuni.
   - Corect.
   Mă întreb dacă Mark a trădat vreodată încrederea vreunui client ducându-se la poliţie şi dacă mi-ar fi spus dacă ar fi făcut aşa ceva.
   - Aşa că nu m-am mai dus.
   - El nu-şi mai aduce aminte.
   - Probabil că are de-a face cu o mulţime de oameni.
   Îmi ia mâinile şi le freacă cu degetele.
   - Lasă-mă să fac parte din familia ta, Anna. Te rog.
   O bătaie de inimă.
   - O să-şi dea seama că eşti tu.
   - N-o să-şi dea seama. Oamenii cred ceea ce vor să creadă, spune mama. Cred ceea ce le spui. Ai încredere în mine.
   Am încredere.

Capitolul 39

   Poveste adevărată. De Crăciun mor mai mulţi oameni decât în orice altă perioadă a anului.
   Vremea rece le vine de hac. Spitalele nu au suficiente resurse.
   Singurătatea îi face să apeleze la câteva pastile, un cuţit, o funie.
   Sau cad direct într-un pumn.
   Am dat primul meu pumn pe 25 decembrie 1996.
   Crăciun fericit!
   Anna avea 5 ani. Stătea lângă brad într-o mare de hârtie de împachetat, agăţată cu o încântare nedisimulată de o jucărie Buzz Lightyear.
   - S-au dat de peste tot, ştii, a spus Billy, cu un pic mai multă îngâmfare decât era cazul. N-ai crede ce-a trebuit să fac ca să pun mâna pe asta.
   Lângă Anna, abandonată pe jos, era o păpuşă Barbie. Avea păr care creştea, fard de ochi care-şi schimba culoarea. Avea încheieturi flexibile, la naiba! O păpuşă Barbie pentru care muncisem, pe care o alesesem, plătisem. Anna s-a uitat la ea o singură dată - a văzut cum o rotiţă din spate putea să-i facă părul să crească - şi apoi a abandonat-o pe podea. Nu cred c-a mai ridicat-o din nou Crăciunul acela.
   Atunci mi-am turnat primul pahar. Am simţit perechea de ochi mustrători în timp ce l-am dat pe gât, aşa că mi-am mai turnat unul, pentru că aşa am avut chef. M-am aşezat. Şi am fiert la foc mic.
   Ai dat-o în bară cu prânzul de Crăciun. Ai gătit curcanul prea mult şi varza de Bruxelles prea puţin. Ai băut şi tu ceva. Credeai că e amuzant. Eu nu eram de aceeaşi părere.
   Ai încercat să-l convingi pe Billy să mai stea. Nu voiai să rămâi doar cu mine. Când el a insistat să plece, l-ai condus la uşă şi l-ai îmbrăţişat într-un fel în care pe mine nu mă mai îmbrăţişai. Am băut şi mai mult. Şi am continuat să fierb.
   - Să-i spunem Aliciei să vină la noi Crăciunul viitor? ai întrebat.
   Mă gândesc cu groază la ele două singure în apartamentul ăla oribil.
   Am spus că da, dar fără prea multă convingere. La drept vorbind, nu mi-o puteam imagina pe Alicia aici, în casa noastră. Era diferită de noi. Vorbea altfel, se îmbrăca altfel. Aparţinea lumii ei, nu lumii noastre.
   Am lăsat la urmă cadourile noastre. Anna era în pat, iar curcanul - învelit în folie (chiar dacă nu avea cum să se usuce mai mult decât era deja) - şi tu ai insistat să ne aşezăm pe jos, ca şi cum am fi avut din nou 5 ani.
   - Mai întâi tu, am spus şi ţi-am dat un cadou.
   Plătisem ca să fie împachetat frumos, dar tu ai desfăcut panglica fără să te uiţi la ea măcar şi mi-am spus că data următoare n-o să-mi mai bat capul cu aşa ceva.
   - Îmi place la nebunie.
   Ştiam c-o să-ţi placă. Camera foto o surprinsese pe Anna chiar când leagănul ei ajunsese în punctul cel mai înalt. Râdea, dând din picioare şi cu părul fluturând în aer. Rama era din argint. Scumpă.
   Era un cadou grozav.
   - Acum e rândul tău.
   Mi-ai pus cadoul în mână, cu un aer agitat.
   - E aşa de greu să aleg ceva pentru tine!
   Cu grijă, am desfăcut banda de scotch, am tras pachetul afară din hârtia alb cu roşu. Bijuterie? Mănuşi?
   Era un CD.
   Muzică uşoară: o compilaţie a celor mai mari hituri din lume. Trebuie doar să vă relaxaaaaţi...
   În colţul carcasei era o pată lipicioasă, în locul din care descojiseşi eticheta.
   Mă simţeam de parcă cineva îmi furase 20 de ani din viaţă.
   Mă dusese într-un magazin C&A şi mă pusese să îmbrac pantaloni de culoare bej cu talie elastică. M-am gândit la viaţa mea de dinainte de a te cunoaşte; de dinainte de venirea pe lume a Annei. La petreceri, la cocaină, la partidele de sex, la distracţie.
   Şi acum, ce era acum viaţa mea?
   Un CD cu muzică uşoară.
   Ai fi zis că s-ar fi întâmplat rapid, dar pentru mine a fost exact pe dos. Timpul şi-a încetinit ritmul. Am simţit cum degetele mi se strâng în pumn; mi-am simţit unghiile în carnea moale din palmă. Am simţit tremurul tensiunii trecând de la încheietură la umăr, oprindu-se sus şi apoi trecând înapoi în jos. Crescând, crescând, crescând, crescând.
   Vânătaia se întindea de la tâmplă la gât.
   - Îmi pare rău, am spus.
   Chiar îmi părea rău. Mi-era ruşine. Era puţin înspăimântător - chiar dacă n-am recunoscut niciodată - ceea ce eram în stare să fac.
    - Uită de asta.
   N-am uitat, desigur, şi nici tu n-ai uitat. Dar ne-am prefăcut că uitaserăm.
   Până data următoare.
   Întâmplarea m-a speriat suficient cât să mă facă să nu mai beau o vreme. Dar eu nu aveam probleme cu alcoolul, îţi aduci aminte?
   Asta îmi spuneam. Aşa că nu era nevoie să renunţ de tot la băutură.
   O bere rece o dată, un pahar de vin, altă dată... n-a durat mult până când aveam nevoie de un pahar cu mult înainte de ora 6.
   Nu ştii niciodată ce se petrece în spatele uşilor închise. Din zece prieteni, doi sunt implicaţi în relaţii cu violenţă. Doi. Câţi prieteni aveam noi? Nu se poate să fi fost singurii în situaţia asta.
   Într-un fel, găseam gândul ăsta reconfortant. Nu eram singurii.
   Am ţinut totul secret, desigur. Dacă n-am fi făcut asta, n-ar fi durat atât de mult povestea. Dar nimeni nu se mândreşte cu o căsnicie eşuată. Nimeni nu e bucuros să fie o victimă.
   Nu ai spus nimic şi nici eu n-am făcut-o.
   Aş vrea să spun că-mi pierdusem controlul. La urma urmelor, te-am lovit numai când eram sub influenţa alcoolului; cu siguranţă asta trebuie să mă absolve de ceva responsabilităţi, nu?
   Nu m-ai confruntat niciodată pe tema asta, dar ştiai - şi eu ştiam - că trebuie să fi avut cel puţin o mică măsură de control. Nu am izbucnit niciodată când Anna era în încăpere sau când - atunci când a fost destul de mare cât să priceapă nuanţele unei relaţii între adulţi - era acasă. Era ca şi cum prezenţa ei ar fi avut o influenţă liniştitoare; elementul care amintea cum se comportă o persoană raţională.
   Asta, plus faptul că mi-era prea ruşine s-o las să mă vadă în halul acela.
   De fiecare dată când s-a întâmplat ţi-am spus că-mi pare rău. De fiecare dată am spus că „pur şi simplu s-a întâmplat”, că nu plănuisem nimic, că nu am fost în stare să mă abţin. Acum mă urăsc pe mine pentru minciunile pe care le-am rostit atunci. Ştiam exact ce făceam. Şi după acea primă dată, oricât de mult alcool aş fi băut - oricâtă furie aş fi adunat - nu te-am mai lovit niciodată într-un loc în care vânătaia să fie vizibilă.

Capitolul 40

Murray

   Departamentul de Criminalitate Informatică era la vreun kilometru şi ceva depărtare de cea mai apropiată secţie de poliţie, în mijlocul unei zone industriale.
    Maşinile cu însemne şi poliţiştii în uniformă nu aveau ce căuta acolo şi nimic din clădirea cu numărul 12 nu sugera că în construcţia de beton cenuşiu se aflau zeci de specialişti IT care desfăceau laptopuri, analizau hard-drive-uri şi extrăgeau cele mai îngrozitoare tipuri de pornografie din fişiere codate.
   În ziua aceea, parcarea era goală, cu excepţia unei singure maşini.
   Murray apăsă pe butonul interfonului şi se uită în sus spre camera de supraveghere.
   - Cum, n-ai fes de Moş Crăciun? se auzi o voce distorsionată, urmată de bâzâitul aspru al interfonului şi de clicul uşii care se deschisese.
   Sean Dowling avea genul acela de personalitate care îl preceda cu o secundă înainte să intre într-o încăpere. Lat în umeri şi îndesat, încă mai juca rugby în fiecare sâmbătă, în ciuda faptului că avea aproape 60 de ani; acum, deasupra nasului lui se întindea o vânătaie destul de serioasă. Îi strânse cu putere mâna lui Murray.
   - Ne-ar fi prins bine ajutorul tău săptămâna trecută contra celor de la Park House.
   Murray râse.
   - A trecut mult timp de când m-am retras, amice. Nu ştiu de unde mai ai tu energie pentru aşa ceva.
   - Mă ţine tânăr, zâmbi Sean larg în timp ce ţinea uşa deschisă. Ai petrecut bine de Crăciun?
   - A fost liniştit. Îmi pare rău că te-am scos din casă de sărbători.
   - Glumeşti? Mama lui Tracy e la noi - eram aproape ieşit pe uşă înainte să închizi telefonul.
   În timp ce mergeau, povestiră ce-au mai făcut, promiţându-şi să se întâlnească la o bere şi întrebându-se cu voce tare de ce lăsaseră să treacă atât de mult timp de la ultima. Era atât de simplu, se gândi Murray, când lucrai la un caz. Atât de uşor să socializezi, să-ţi faci prieteni noi şi să ţii legătura cu cei pe care-i aveai deja. Întorcându-se la o slujbă de civil după ce ieşise la pensie, sperase ca această componentă a meseriei sale pe care o iubea atât de mult să supravieţuiască nevătămată, dar, pe măsură ce tot mai mulţi dintre colegii din generaţia lui se pensionaseră şi ei, şi berile de după program se răriseră până aproape de dispariţie. Murray se îndoia că oricare dintre agenţii de la Lower Meads ştia măcar că colegul lor civil de la recepţie fusese unul dintre cei mai respectaţi detectivi din Sussex.
   Sean îl conduse pe Murray în colţul unui spaţiu deschis, de mari dimensiuni. Aparatele de aer condiţionat - instalate din cauza mulţimii nenumărate de computere, mai degrabă decât de dragul utilizatorilor lor - huruiau într-o parte şi în cealaltă a încăperii, iar ferestrele înalte din podea până în tavan erau acoperite de jaluzele, împiedicând trecătorii să se uite înăuntru.
   Doar spaţiul de lucru al lui Sean era folosit, iar haina groasă de doc, verde-închis, era atârnată de spătarul scaunului. Pe birou erau trei cutii cu probe, fiecare plină cu pungi transparente pentru păstrarea dovezilor, sigiliile lor din plastic roşu fiind vizibile din fiecare unghi. Sub birou mai erau alte două cutii, pline şi acelea. În fiecare pungă se afla câte un telefon mobil.
   - Suntem puţin în urmă cu treaba.
   - Nu, serios!
   Sean trase un al doilea scaun şi deschise un dosar mare, negru. În partea de sus a paginii era numărul de telefon mobil al persoanei care sunase şi spusese că se numeşte Diane Brent-Taylor.
   - Cardul SIM a fost preplătit, deci va trebui să lucrăm direct asupra aparatului. A fost activ încă şase luni după incident, chiar dacă nu au mai fost făcute alte apeluri.
   Sean răsuci pixul între degete, ca pe un baston de poliţist.
   - Avem vreo şansă să aflăm unde s-ar putea afla aparatul acum?
   - Nu, cu excepţia cazului în care martorul - sau oricine îl are acum - îl deschide.
   O răsucire prea îndrăzneaţă făcu pixul să zboare de cealaltă parte a încăperii, direct sub un fişet cu dosare. Cu mintea în altă parte, Sean luă un alt pix şi începu din nou aceleaşi mişcări bine exersate.
   Murray se întrebă câte pixuri s-or fi aflând sub fişet.
   - Ce putem face acum este să extragem datele legate de apeluri şi să aflăm IMEI-ul...
   - În engleză, te rog?
   Sean zâmbi larg.
   - Fiecare aparat are un număr unic alcătuit din 15 cifre: IMEI-ul. Este ca un fel de amprentă pentru telefoane mobile. Dacă putem lega apelul martorului tău de aparat, putem merge înapoi de-acolo până aflăm de unde a fost cumpărat.
   Iar de acolo, îşi spuse Murray, avea o şansă să descopere persoana care sunase, mai ales dacă folosise un card bancar ca să plătească telefonul.
   - Cât de repede mi-ai putea da un răspuns?
   - Ştii că-mi face întotdeauna plăcere să fac o favoare unui vechi tovarăş, dar...
   Sean se uită la cutiile cu dovezi din faţa lui şi se frecă pe faţă, uitând de vânătaie şi gemând din această cauză.
   - Dar care-i graba cu cazul ăsta, oricum?
   - Nu e nicio grabă, spuse Murray, mai relaxat decât era de fapt. Fiica lor a venit să exprime câteva îngrijorări în legătură cu verdictul şi analizez eu puţin cazul pentru ea.
   - În timpul liber? Sper că apreciază asta.
   Murray îşi mută privirea spre birou. Încerca să nu dea prea multă atenţie ultimei sale convorbiri telefonice cu Anna Johnson. O prinsese într-un moment nepotrivit, asta era tot. Era normal să fie ceva neplăcut; era perfect normal ca ea să aibă îndoieli. De îndată ce el avea să obţină dovezi clare că ceva suspect li se întâmplase părinţilor ei, Anna avea să fie recunoscătoare că el insistase cu investigaţia, în ciuda a ceea ce-i spusese ea. Cu toate astea, încă îi mai răsuna în urechi sunetul sec al telefonului care-i fusese închis brusc.
   Sean oftă, interpretând greşit expresia lui Murray drept dezamăgire la adresa lui.
   - Uite, o să văd ce pot să fac.
   - Apreciez asta.
   - Mai important, scoate-ţi agenda şi hai să vedem când programăm berea aia. Ştii că altfel n-o să se întâmple niciodată.
   Sean deschise un calendar pe computerul său, propunând date pentru ca imediat să-şi dea seama că erau deja programate alte chestii în zilele respective. Murray dădu cu răbdare paginile agendei sale de buzunar până când Sean găsi o fereastră liberă, apoi împrumută un pix şi-şi notă data pe o pagină goală.
   Fredonă melodia care se auzea la radio pe drumul înapoi din zona industrială, cu soarele de iarnă bătându-i în ochi. Cu puţin noroc, Sean avea să-l sune cu ceva informaţii chiar în ziua aceea, ceva mai târziu. Sărbătorile îi ofereau lui Murray un motiv suficient pentru întârzierea în pregătirea raportului pe care trebuia să-l predea celor de la DIC şi, dacă putea obţine un rezultat în privinţa telefonului înainte să predea raportul, poate că îl putea duce cu tot cu numele unui posibil suspect.
   Pe lângă analiza telefonului, mai era ceva ce nu-i dădea pace încă de când fusese în vizită la doamna Diane Brent-Taylor. Nu era vorba despre Diane însăşi - Murray se mândrea cu faptul că se pricepea să judece destul de corect caracterul oamenilor, iar dacă pensionara cu colier de perle era ucigaşul, el îşi înghiţea pălăria.
   Dar cu siguranţă era ceva în neregulă.
   Ceva ce văzuse pe panoul de plută de la intrarea în casă. Un pliant? O carte de vizită? Îl enerva că nu reuşea să-şi aducă aminte, iar cum Diane se pregătea să plece în ziua în care Murray o vizitase, nu putea face nimic ca să-şi împrospăteze memoria.
   Ajuns acasă, zăbovi în faţa uşii, cu cheia băgata în broască, simţind cum anxietatea familiară îi cuprindea pieptul. Pauza aceea reprezenta ultimele câteva secunde în care avea control asupra vieţii sale; când ştia cum stăteau lucrurile. De partea cealaltă a uşii îl putea aştepta orice. De-a lungul anilor, Murray îşi perfecţionase un salut neutru în timp ce aştepta să vadă în ce dispoziţie era Sarah - ce aştepta ea de la el - dar avusese întotdeauna nevoie de cele 3 secunde de dinaintea celor două jumătăţi ale vieţii sale.
   - Sunt acasă!
   Sarah era la parter - deja o îmbunătăţire. Draperiile erau în continuare trase, iar când Murray le deschise, Sarah se strâmbă şi-şi acoperi ochii cu mâinile.
   - Cum te simţi?
   - Obosită.
   Sarah dormise 12 ore, dar arăta de parcă nu închisese un ochi toată noaptea. Cearcăne adânci îi înconjurau ochii, iar pielea ei era cenuşie şi lipsită de strălucire.
   - Îţi pregătesc ceva de mâncare.
   - Nu mi-e foame.
   - O cană de ceai?
   - Nu vreau.
   Cu blândeţe, Murray încercă să tragă pilota, ca s-o scuture, dar Sarah se prinse de ea şi se afundă şi mai adânc pe canapea.
   Televizorul era pe mute, iar pe ecran se vedea un desen animat pentru copii, cu animale de la zoo.
   Murray rămase o vreme în picioare. Să fi pregătit ceva de mâncare oricum? Sarah se răzgândea uneori când mâncarea era efectiv în faţa ei. La fel de des însă nu o făcea. La fel de des, o mânca Murray sau o dădea la o parte sau o acoperea cu folie alimentară, în speranţa că avea să i se facă poftă ei mai târziu.
   Murray se uită la grămada alcătuită din pilotă şi soţia lui, care reuşise să se aşeze cât mai departe de el posibil, fără să fie nevoie să plece de pe canapea.
   - Atunci, să ştii că sunt pe-aici. În caz că ai nevoie de ceva.
   Nu primi niciun semn că Sarah l-ar fi auzit.
   Murray aduse din grădină o cutie goală pentru deşeuri reciclabile. Metodic, deschise fiecare sertar din bucătărie, de unde scoase cuţitele ascuţite, foarfecile, lamele de la robotul de bucătărie.
   Scoase folia de aluminiu din dulap şi trase cu grijă rola de metal zimţat din carcasa ei de carton. Luă produsele caustice de curăţenie de sub chiuveta din bucătărie şi medicamentele care se eliberau fără reţetă din sertarul din comodă. Trecuse ceva vreme de când simţise nevoia să facă asta şi nu voia să se gândească de ce i se păruse că ar fi nevoie de aşa ceva acum. În schimb, mai trecu o dată mental prin toate etapele vizitei sale la Diane Brent-Taylor, în speranţa că avea să-şi amintească ce anume îi atrăsese atenţia pe panoul de plută al femeii.
   Partea exterioară a uşii de la intrare era din PVC alb, iar preşul de la uşă - o combinaţie de fibre de nucă de cocos şi cauciuc. Înăuntru, pardoseala holului era din parchet laminat, iar pereţii văruiţi cu roşu-închis făceau ca parterul deja întunecat să pară şi mai sinistru.
   Panoul era în partea stângă, deasupra unui raft cu o amestecătură pestriţă de obiecte. Ce era acolo? O perie de păr. O vedere. Chei.
   Vizualiză fiecare secţiune a raftului, până când obiectele căpătară contur, o versiune matură a jocului pe care îl juca în copilărie.
   Murray puse totul în cutia pentru deşeuri reciclabile, pe care o duse jos, în fundul grădinii. Deschise uşa de la magazie şi începu să îngroape cutia în spatele unor foi decorative prăfuite.
   În timp ce făcea asta, gândurile i se întoarseră la panoul de plută.
   Ce era pe el? Alte vederi - cel puţin 3. Una cu Table Mountain (îşi amintea de ea pentru că Cape Town se afla pe lista destinaţiilor lui de vis). Un pliant de la un salon de înfrumuseţare. O listă cu numere de telefon. Oare recunoscuse vreun nume de pe listă? Asta era ceea ce-l preocupa?
   - Ce faci?
   Murray n-o văzuse pe Sarah venind în grădină, iar vocea ei fix în spatele lui îl făcu să se comporte stângaci. Se adună înainte să se întoarcă. Sarah tremura, iar buzele îi erau deja vinete după doar câteva minute departe de căldură. Era desculţă şi îşi ţinea braţele în jurul trupului, fiecare mână băgată în mâneca celeilalte. Degetele i se mişcau ritmic şi Murray ştia că-şi scărpina pielea deja înroşită de la acelaşi gest.
   Îi atinse cu mâinile ambele braţe şi mişcarea aceea încetă.
   - Chiar îmi e foame.
   - Îţi pregătesc ceva.
   Murray o conduse înapoi prin grădină, îi găsi papucii şi o aşeză pe un scaun în bucătărie. Sarah nu spuse nimic în timp ce el îi pregăti un sendviş cu un cuţit bont, care mai mult sfâşia pâinea, ea mâncă cu poftă, iar Murray consideră asta drept o victorie.
   - Am mai lucrat la cazul Johnson.
   Murray căută o licărire de interes în ochii ei, dar nu găsi niciuna.
   Simţi cum îl părăsesc puterile. Femeia făcuse testul cu hârtia de turnesol, iar rezultatele confirmau ceea ce el ştia deja: că Sarah intra într-o nouă perioadă dificilă. Se simţea de parcă ar fi dat din mâini în apă adâncă, la jumătatea Canalului Mânecii, fără asistenţa unei bărci de salvare.
   - Nu că ar mai avea prea mare rost acum, adăugă el, şi n-ar fi putut spune dacă vorbea despre faptul că Anna se răzgândise sau că ancheta nu părea să mai fie colacul de salvare pentru el şi Sarah, aşa cum păruse odată.
   Sarah se opri din mâncat. Riduri adânci îi brăzdară fruntea în timp ce se uită la el.
   - Anna Johnson nu mai vrea să continui investigaţia, spuse
   Murray încet, prefăcându-se că nu-i văzuse reacţia, că vorbea cu sine însuşi.
   Se uita fix la un punct din dreapta farfuriei lui Sarah.
   - Aşa că nu văd de ce mi-aş mai petrece timpul liber...
   - De ce nu mai vrea să continui ancheta?
   - Nu ştiu. Mi-a spus să las totul baltă. Era nervoasă. Mi-a închis telefonul.
   - Nervoasă? Sau speriată?
   Murray se uită la Sarah.
   - Pentru că dacă e speriată, poate să pară că e nervoasă. Ca şi cum n-ar mai vrea să mergi mai departe.
   - În mod cert a fost foarte fermă în privinţa asta, spuse Murray, amintindu-şi felul în care Anna îi trântise telefonul. Nu mai vrea ajutorul meu.
   Sarah căzuse pe gânduri.
   - Se poate să nu-l mai vrea, spuse ea şi-şi luă sendvişul, apoi îl împinse deoparte şi se uită la Murray. Dar poate că are nevoie de el.

Capitolul 41

Anna

   Ecoul soneriei telefonului fix răsună în hol. Sună rar - amândoi ne folosim telefoanele mobile - iar când se întâmplă este de obicei vreun agent de vânzări sau vreun fals agent de asigurări, care încearcă să ne uşureze de nişte bani.
    Mark dă să se ridice, dar eu sar mai iute în picioare. Au trecut două zile de când i-am închis telefonul lui Murray Mackenzie şi de atunci stau ca pe ghimpi, aşteptând ca el să mă sune din nou.
   - Răspund eu.
   Nu i-am povestit lui Mark despre asta. Ce-aş putea spune? Chiar dacă tratase cartolina aniversară ca pe o glumă proastă şi nimic mai mult, cărămida aruncată prin geam a fost o ameninţare pe care n-a mai putut s-o ignore. A vorbit în fiecare zi la telefon cu poliţiştii care se ocupă de anchetă.
   - Se pare că „fac tot ce pot”, mi-a spus el, după ultima convorbire. Ceea ce nu pare să fie mare lucru.
   - Au putut lua amprente?
   Poliţia are ADN-ul părinţilor mei şi amprentele lor. Le-au colectat de pe obiecte personale de acasă şi de la birou, în speranţa că - dacă vreun cadavru ieşea la suprafaţă - ar fi fost capabili să-l identifice.
   Mă întreb dacă tata ştia chestia asta, dacă a fost cumva neatent cu amprentele sale. Ce se întâmplă dacă i le găsesc? Vor şti că n-a murit; îşi vor da seama că nici mama nu e moartă. Ei doi sunt indisolubil legaţi; dacă unul merge la închisoare, şi celălalt va păţi la fel, cu siguranţă.
   Asta este ceea ce vreau?
   - Nimic pe bilet şi se pare că suprafaţa cărămizii nu e cea mai bună pentru păstrat amprente.
   Uşurarea pe care o simt mă ia prin surprindere.
   - Aşteaptă rezultatele ADN-ului recoltat de pe banda elastică.
   Mark a ridicat apoi din umeri, eliminând din start orice speranţă că vom avea o concluzie în acest sens. Între timp, fereastra de la camera Ellei a fost reparată şi am făcut comandă pentru lumini de siguranţă, amplasate în faţa şi în spatele casei.
   - Alo? spun eu.
   Nu se aude nimeni pe fir.
   - Alo? simt cum frica îmi strânge stomacul.
   Tăcere. Nu, de fapt nu chiar tăcere. Un foşnet. O respiraţie.
   Tata?
   Nu o spun. Nu pot. Nu doar pentru că Mark ascultă, ci şi pentru că mi-e teamă că mă va trăda vocea. Că furia care-mi umple inima şi capul pentru ceea ce tata i-a făcut mamei - şi mie - va fi depăşită în clipa în care încep să vorbesc. Că frica şi ura care s-au revărsat peste mine în ultima săptămână vor fi anulate de 26 de ani de dragoste.
   Douăzeci şi şase de ani de minciuni, îmi amintesc singură, întărindu-mi inima şi închizându-mi mintea în faţa amintirilor care mă iau cu asalt: tata, care sună să spună că întârzie; să-mi ureze La mulţi ani, când el şi Billy erau plecaţi cu treabă; să-mi aducă aminte să recapitulez materia la şcoală; să vadă dacă avem nevoie de ceva; să mă roage să înregistrez Planeta Pământ.
   Reîmprospătez imaginile; văd ceea ce ştiu acum că este adevărul.
   Tata, dând de perete, într-o criză de furie, cu prespapierul făcut de mine; bazându-se pe băutură să-l ajute să treacă prin programul fiecărei zile; ascunzând sticle prin casă; lovind-o pe mama.
   Nu pot să închid. Stau pe loc, cu picioarele înţepenite, cu receptorul lipit de ureche. Aşteptând cu disperare ca el să zică ceva şi, totodată, îngrozită de ce ar putea spune.
   Dar nu zice nimic.
   Se aude un clic rapid şi conexiunea se întrerupe.
   - Nu era nimeni, spun când mă întorc în camera de zi, ca răspuns la privirea curioasă a lui Mark.
   - Asta e puţin îngrijorător. Ar trebui să le spunem celor de la poliţie. Ar putea să vadă de unde a fost dat telefonul.
   Ar putea? Vreau s-o facă? Nu pot gândi limpede. Dacă poliţia îl arestează pe tata, noi vom fi în siguranţă. Mama va fi în siguranţă. Falsa lui sinucidere va fi scoasă la iveală şi va merge la închisoare. Şi mama va avea probleme, dar cu siguranţă abuzul domestic trebuie să fie o circumstanţă atenuantă, nu? Alte femei au fost achitate pentru fapte şi mai grave în împrejurări asemănătoare.
   Dar.
   Poate tata a sunat dintr-o cabină telefonică. Poate au fost camere de supraveghere. Poate că poliţia va descoperi de unde a fost dat telefonul; vor vedea imaginile. Vor şti că tata este încă în viaţă, dar va fi la distanţă sigură, după gratii. Poate că n-o să ajungă niciodată după gratii. Sinuciderea falsă a mamei va fi descoperită şi tata va fi în continuare undeva, acolo. Încă liber. Încă o ameninţare.
   - Era cineva de la un call center, spun. I-am auzit pe ceilalţi operatori în fundal.
   Se pare că odată ce începi să minţi, e uşor să continui.

   E ora 8 când vine mesajul. La televizor se dă în reluare un film clasic cu Richard Briers, la care niciunul dintre noi nu se uită.
   Suntem amândoi cu ochii în telefoane, trecând prin actualizări de Facebook fără importanţă şi dăm like la fiecare a doua notificare. Am telefonul pe silenţios, iar mesajul apare pe ecranul meu de la un număr pe care l-am salvat în memorie ca aparţinând unei persoane numite „Angela”.
   Acum?
   Inima îmi bate cu putere. Mă uit pe furiş la Mark, dar el nu e atent. Tastez un răspuns.
   Nu sunt convinsă de asta.
   Te rog, Anna. Nu ştiu cât de mult timp mai pot risca să rămân aici.
   Tastez un alt mesaj. Îl şterg; scriu altul; îl şterg şi pe acela.
   Cum de mi-a trecut prin cap ideea de a o aduce pe mama aici, ca să i-o prezint lui Mark? Ar trebui să fie moartă. Bine, are părul altfel; e mai slabă, pare mai bătrână decât este. Dar e tot mama mea.
   Mark o să-şi dea seama.
   Îmi pare rău - nu pot face asta.
   Tastez mesajul, dar în timp ce apăs pe butonul „trimite”, sună cineva la uşă, clar şi fără ezitări. Ridic privirea, cu ochii măriţi de panică. Mark s-a ridicat deja, iar eu mă împleticesc urmându-l pe hol, unde este evident, după silueta care se conturează prin panoul de sticlă colorată, că la uşă este chiar ea. 
   Mark deschide uşa.
   Dacă mama are emoţii, le ascunde bine.
   Îl priveşte în ochi.
   - Tu trebuie să fii Mark.
   O scurtă pauză înainte de răspunsul lui. Mă duc lângă el, chiar dacă sunt sigură că va fi în stare să-mi audă inima bubuind şi, în timp ce el aşteaptă politicos o explicaţie, ştiu că nu am de ales şi trebuie să merg mai departe cu şarada.
   - Angela! Mark, ea este verişoara de-a doua a mamei mele. Ne-am întâlnit ieri pe stradă şi mi-a spus că i-ar plăcea foarte mult să vă cunoască pe tine şi pe Ella, aşa că... nu mai continui.
   Povestea pe care am inventat-o împreună cu mama când ne-am plimbat pe malul mării mi se pare acum ridicolă, iar minciunile pe care i le turnăm lui Mark îmi întorc stomacul pe dos.
   Dar minciunile sunt menite să-l protejeze. Nu pot să-l implic pe Mark în infracţiunile părinţilor mei. Nu o s-o fac.
   Face un pas în spate, arborând zâmbetul larg al unui bărbat obişnuit cu musafiri care apar nepoftiţi. Mă întreb dacă mama observă - aşa cum fac eu - îngrijorarea din spatele faţadei sale vesele. Îngrijorare pentru că nu am mai pomenit până acum de vreo verişoară? Sau pentru că soţia lui, instabilă emoţional, a uitat din nou, după cum se pare, să-i spună că a invitat pe cineva în vizită?
   De data asta sper să fie valabilă ultima variantă.
   Îi cercetez faţa, căutând un semn de suspiciune, o tresărire în semn c-a recunoscut-o. Dar nu văd nimic.
   Abia acum îmi dau seama cât de deranjată am fost de scrisul mamei pe pliantul lui Mark; că aveam nevoie de confirmarea aceasta, în ciuda faptului că ambele părţi mă asiguraseră că nu s-au întâlnit.
   - Bună. Sunt Mark.
   Îi întinde o mână, apoi dă din cap şi râde de cât de formal este, păşind în faţă s-o tragă pe mama într-o îmbrăţişare călduroasă.
   - Mă bucur să te cunosc.
   Răsuflu uşurată.
   - Eu şi Caroline ne-am distanţat dintr-un motiv stupid, spune mama după ce ne-am instalat în camera de zi, cu pahare de vin în mâini. Nici măcar nu-mi mai amintesc despre ce-a fost vorba, dar n-am mai vorbit ani buni şi... se întrerupe, iar eu cred că i s-a uscat gura, dar ea înghite în sec şi continuă: şi acum e prea târziu.
   Mark îşi sprijină un cot de unul din braţele canapelei. Cu degetul mare pe bărbie, îşi trece uşor arătătorul peste buza de sus.
   Ascultând. Analizând. Oare i se pare ciudat că „Angela” a apărut dintr-odată în Eastbourne, la un an de la moartea mamei? Ochii îmi trec de la Mark la mama. Ea îmi întâlneşte privirea preţ de o clipă, apoi se uită în altă parte. Caută un şerveţel.
   - Nu putem schimba trecutul, spune Mark blând. Putem schimba doar felul în care ne raportăm la el şi la felul în care ne afectează viitorul.
   - Ai dreptate.
   Îşi suflă nasul şi-şi îndeasă şerveţelul în mânecă cu un gest atât de familiar, că trece o clipă până când sunt din nou în stare să respir.
   Rita stă cât de aproape poate de mama, sprijinindu-se atât de tare de picioarele ei, încât, dacă mama s-ar mişca, câinele s-ar rostogoli.
   - Eşti primită cu onoruri, spune Mark. De obicei e foarte reticentă cu străinii.
   Nu îndrăznesc să mă uit la mama.
   - E minunat să cunosc pe cineva din familia Annei. Îl ştiu pe Bill, desigur, şi o mai ştiu şi pe fina lui Caroline, Laura, care face, practic, parte din familie.
   Mark îmi aruncă o privire piezişă, făcându-mi cu ochiul ca să neutralizeze ce urmează să spună.
   - Încă cineva cu loc la masa de onoare.
   - Vă căsătoriţi?
   - Nu, spun eu şi râd, pentru că asta face şi Mark, şi mă foiesc pe scaun.
   - Poate reuşeşti tu s-o convingi, Angela - eu nu prea am noroc.
   E un comentariu aruncat aşa, în glumă.
   - Dar eşti atât de tânără, Anna!
   - Am 26 de ani, spun eu de parcă n-ar şti, de parcă nu m-ar fi purtat în pântec 9 luni când era mai tânără chiar decât sunt eu acum.
   - N-ar trebui să vă grăbiţi.
   Se lasă o tăcere deloc confortabilă. Mark tuşeşte.
   - Tu eşti căsătorită, Angela?
   - Ne-am separat, spune ea şi se uită la mine. N-a mers.
   O altă pauză stânjenitoare, timp în care eu şi mama ne gândim la cum s-a petrecut separarea aceea, iar Mark se gândeşte la... ce? Faţa unui bun consilier psihologic nu trădează nimic.
   - Cât timp vrei să rămâi la Eastbourne? întreb eu.
   - Nu prea mult. Doar până de Anul Nou. Suficient cât să mă văd cu toţi cei care contează şi să-i evit pe cei care nu, zice mama şi râde.
   Mark zâmbeşte larg.
   - Unde stai?
   Un val de roşeaţă colorează obrajii mamei.
   - La Hope.
   Expresia lui Mark rămâne impasibilă, dar jena mamei se intensifică.
   - Sunt un pic cam strâmtorată şi... oricum, e doar pentru câteva nopţi. E în regulă.
   - De ce nu stai la noi? întreabă Mark şi se uită la mine, căutând acceptul, chiar dacă a făcut deja oferta. Avem destul spaţiu şi ar fi grozav pentru Ella să-şi petreacă ceva timp cu tine.
   - Oh, n-aş putea...
   - Insistăm, nu-i aşa?
   Nu îndrăznesc să mă uit la mama ca să văd dacă panica din ochii ei o oglindeşte pe-a mea. Credea că e în siguranţă. Credea că tata n-o să-i dea niciodată de urmă. Dacă află că e aici...
   - Sigur că da, mă aud zicând, pentru că altfel ce explicaţie aş putea da, în cazul în care m-aş opune?
   - De fapt, mi-ai face o mare favoare. Am câteva programări pe care nu le pot anula şi ar fi grozav să ştiu că nu las fetele singure.
   Se referă la mine. E îngrijorat că aş avea un fel de cădere nervoasă. Nu e departe de adevăr.
   - Ei bine, dacă sunteţi siguri...
   - Suntem siguri, spune Mark în numele amândurora.
   - Atunci, mi-ar plăcea foarte mult. Vă mulţumesc.
   Mark se întoarce către mine.
   - Poate că ar putea şi Laura să vină pe la noi. Angela, o cunoşti pe Laura?
   În ciuda zâmbetului lipit pe faţă, mama e albă ca hârtia.
   - Eu... nu, nu cred că ne-am întâlnit.
   Încerc să zâmbesc la fel ca ea. Să-mi spun că totul va fi bine. Mark o să fie la serviciu. Pot să-i spun că Laura are o slujbă nouă sau că este plecată cu nişte prieteni. Câtă vreme pot s-o ţin pe mama în casă, nu există niciun motiv pentru care cineva să bănuiască ceva.
   Şi tata?
   Mi se accelerează pulsul.
   Încerc să-mi spun că n-ar veni aici, unde alţi oameni l-ar putea recunoaşte. Mama se ascunde undeva în nord - acolo a găsit-o. O caută probabil acolo.
   Doar că...
   Sinucidere? Mai gândeşte-te.
   El a trimis cartolina. El a aruncat cărămida. Ştie ce-a făcut mama.
   Ştie că am fost la poliţie. Cumva, poate să vadă exact ce se întâmplă în casa asta. Dacă încă nu ştie că mama e la Oak View, n-am dubii că va afla în curând.
   Acum inima îmi bate şi mai tare. Oare tata a sunat pentru că ştia că mama e aici? Spera să răspundă ea la telefon? Să-i ofere confirmarea de care avea nevoie?
   Dacă mama s-ar fi dus la poliţie când tata a pomenit pentru prima oară de sceneta asta absurdă, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Mama n-ar mai fi simţit că singurul mod prin care putea scăpa era o sinucidere trucată, iar eu nu m-aş afla acum aici, adăpostind un infractor. N-ar fi trebuit să facă aşa ceva niciodată.
   N-ar fi trebuit să-l ajute să dispară.

Capitolul 42

   Aş fi făcut totul fără să am nevoie de ajutor dacă ar fi fost posibil.
   Dar n-a fost.
   Chestiunile concrete făceau ca toată povestea să fie prea greu de pus în practică de către o singură persoană. O maşină care trebuia lăsată la Beachy Head, alta care să ne aducă înapoi. Martori de inventat, urme de şters, dovezi de distrus. A fost o provocare chiar și pentru doi oameni.
   I-am fi putut cere ajutorul Annei. I-am fi putut spune totul, promiţându-i marea cu sarea dacă minţea pentru noi. Dar eu n-am vrut s-o implicăm; n-am vrut să-i dăm viaţa peste cap aşa cum eu am făcut cu a mea.
   Acum e deja băgată-n povestea asta până-n gât.
   E speriată. Nu-mi place, dar nu am altă soluţie. Minciunile mele se destramă şi, dacă poliţia nu face un pas în spate, tot ce-am făcut va fi în paginile tuturor ziarelor, iar eu mă voi îndrepta direct către o celulă de închisoare - dacă mă vor putea găsi.
   Am crezut că nu am altă alegere decât să implic pe altcineva.
   Aş vrea să mă fi străduit mai mult.
   Dacă aş fi făcut totul de capul meu, nu ar fi trebuit să mă încred în altă persoană. N-ar mai fi trebuit să stau cu ochii pe pereţi toată noaptea, întrebându-mă dacă secretele vor fi dezvăluite.
   Dacă aş fi făcut totul de capul meu, aş fi putut păstra banii.

Capitolul 43

Murray

   Murray se trezi în sunetul radioului. Deschise ochii şi se rostogoli pe spate, clipind cu ochii în tavan până când ceaţa din privire i se limpezi şi fu treaz de-a binelea.
    În seara de dinainte, Sarah adormise pe canapea şi, chiar dacă ştia că soţia lui nu avea să reuşească să ajungă la etaj, tot fu dezamăgit să vadă că jumătatea ei de pat era neatinsă.
   Radioul era dat tare. Cineva îşi spăla maşina sau îşi făcea curat prin grădină, fără să-i pese prea mult dacă altcineva de pe stradă avea sau nu chef să-l asculte pe Chris Evans. Murray îşi trecu picioarele peste marginea patului.
   Şi camera de oaspeţi era goală, iar pilota era încă jos, pe canapea.
   În ziua aceea Sarah avea o întâlnire programată la Highfield.
   Murray voia să încerce să vorbească cu doctorul Chaudhury între patru ochi. Să-i povestească despre starea lui Sarah din ultimele două zile.
   Era la jumătatea scărilor când îşi dădu seama că radioul se auzea de la ei din casă. În camera de zi draperiile fuseseră trase, iar pilota lui Sarah era împăturită cu grijă pe canapea. Din bucătărie, Chris Evans râdea de propriile sale glume.
   - Labagiule, cântă ceva.
   Murray se însufleţi. Dacă Sarah se lua de crainicii de la radio, asta însemna că asculta ce spuneau aceştia. Să asculte însemna să iasă din lumea ei şi să intre în lumea altcuiva. Ceva ce nu făcuse cu o zi sau două mai înainte.
   - Nu sunt labagii la Radio Patru.
   Murray i se alătură în bucătărie. Femeia purta încă hainele din ziua precedentă şi un iz uşor de transpiraţie o învăluia. Părul ei cărunt era slinos, iar pielea - tot ternă şi obosită. Dar era trează. În picioare. Făcea ouă jumări.
   - Dar ce zici de Nick Robinson?
   - Îmi place Nick Robinson.
   - Şi totuşi e un labagiu.
   - E un conservator. Nu-i acelaşi lucru.
   Murray se aşeză lângă aragaz şi o întoarse pe Sarah cu faţa spre el.
   - Ei, bine, nu întotdeauna. Cum se arată ziua de azi?
   Femeia ezită, de parcă n-ar fi vrut să se angajeze la ceva, apoi dădu încet din cap.
   - Astăzi pare c-o să fie bine.
   Timid, zâmbi la el, iar Murray se apropie s-o sărute.
   - De ce nu mă laşi să mă ocup eu mai departe aici cât te duci tu să faci un duş?
   - Put?
   - Miroşi un pic.
   Murray zâmbi larg când Sarah dădu să obiecteze, apoi îşi dădu ghiduşă ochii peste cap şi se îndreptă către baie.
   Murray tocmai termina de vorbit la telefon când îşi făcu apariţia Sarah. Îşi puse telefonul mobil în buzunar şi scoase cele două farfurii din cuptor, unde fuseseră ţinute la cald.
   - Bănuiesc că nu te simţi în stare să mergem la cumpărături, nu?
   Figura lui Sarah se albi şi buzele i se strânseră, în ciuda faptului că încerca să fie cooperantă.
   - O să fie aglomerat.
   Murray evita de obicei magazinele în perioada dintre Crăciun şi Anul Nou şi, judecând după reclamele de la televizor, reducerile erau deja în toi.
   - Da.
   - Te superi dacă rămân aici? spuse Sarah şi apoi văzu figura lui Murray şi ridică bărbia. Nu am nevoie să mă dădăcească cineva, dacă la asta te gândeşti. Nu o să-mi fac felul.
   Murray încercă să nu reacţioneze la referirea atât de naturală la nenumăratele cazuri în care ea încercase să-şi ia viaţa.
   - Nu m-am gândit la asta.
   Dar o făcuse. Sigur c-o făcuse.
   - Mă duc altă dată.
   - Ce-ţi trebuie?
   - Sean, de la Criminalitate Informatică”, mi-a trimis un e-mail. Telefonul folosit de persoana care a anunţat sinuciderea lui Tom Johnson a fost cumpărat de la Fones4All, în Brighton.
   - Crezi că au păstrat vreo informaţie despre persoana care l-a cumpărat?
   - Aşa sper.
   - Du-te! spuse Sarah şi-şi flutură furculiţa în aer. Gândeşte-te numai: ai putea rezolva cazul ăsta înainte ca cei de la DIC să afle ce şi cum.
   Murray râse, chiar dacă acelaşi gând îi trecuse şi lui prin minte.
   Nu că ar fi putut aresta pe cineva, desigur, dar putea pune lucrurile cap la cap şi apoi... Apoi ce? Să se-apuce de investigat alt caz nerezolvat? Să se amestece în ancheta altcuiva?
   Când cei 30 de ani de activitate ai lui Murray s-au încheiat, nu era pregătit să se pensioneze. Nu era pregătit să-şi părăsească familia din cadrul poliţiei, să renunţe la satisfacţia dată de un serviciu care chiar contează. Dar nu putea rămâne acolo la nesfârşit.
   La un moment dat, tot trebuia să facă un pas înapoi; chiar avea de gând să aştepte până când avea să fie bătrân şi bolnav? Până când avea să fie prea decrepit ca să se mai poată bucura de ultimii săi ani de viaţă?
   Murray se uită la Sarah şi, în clipa aceea, ştiu cu siguranţă ce avea să facă odată ce cazul Johnson ar fi fost închis. Avea să se pensioneze. De data asta de-adevăratelea.
   Sarah avea zile bune şi zile proaste. Murray nu voia să mai rateze niciuna dintre cele bune.
   - Eşti sigură că te descurci?
   - Mă descurc.
   - Te sun din jumătate în jumătate de oră.
   - Fugi!
   Murray plecă.

   În magazinul de telefoane mobile, un panou uriaş atârnat de tavan făcea reclamă la ultimul model de căşti Bluetooth, iar cumpărătorii se înghesuiau la standuri, cu o mină perplexă când încercau să-şi dea seama de diferenţele dintre modele.
   Murray trecu fix prin mijlocul magazinului şi se aşeză lângă un raft care etala cele mai noi - şi cele mai scumpe - modele de iPhone, ştiind că era cea mai sigură cale pentru a atrage atenţia unui vânzător. Şi, într-adevăr, în câteva clipe, un puşti abia ieşit de pe băncile şcolii apăru lângă el. Costumul lui bleu-deschis era prea larg la umeri, pantalonii făcând cute adânci deasupra pantofilor sport.
   Pe ecusonul lui auriu-strălucitor era trecut numele „Dylan”.
   - Frumoase, nu-i aşa? spuse el arătând cu capul către standul cu telefoane iPhone. Ecran de 5,5 inch, încărcător wireless, display OLED, complet rezistent la apă.
   Murray fu pentru moment distras de singura trăsătură care conta pentru cineva căruia îi căzuse de două ori telefonul - mult mai ieftin, dar la fel de vital - din buzunarul de la spate în toaletă. Se chinui să se concentreze, arătându-i lui Dylan legitimaţia de poliţist.
   - Aş putea să vorbesc cu managerul, te rog?
   - Eu sunt.
   Murray îşi transformă exclamaţia de surpriză într-una entuziastă.
   - Grozav! În regulă. Păi, anchetez cumpărarea din acest magazin a unui telefon, cândva înainte de mai 2016.
   Se uită în sus, unde două camere de supraveghere aflate la vedere erau îndreptate către coada de clienţi. Alte două camere surprindeau intrarea în magazin.
   - Cât timp păstraţi înregistrările?
   - Trei luni. Câţiva colegi de-ai dumneavoastră au venit la noi cu câteva luni în urmă, cu o grămadă de telefoane furate. Am putut dovedi că au fost cumpărate de-aici, dar fuseseră şterpelite cu mai bine de şase luni în urmă, aşa că nu mai aveam înregistrările de pe camerele de supraveghere.
   - Păcat. Putem să verificăm casa de marcat, ca să vedem cum a plătit suspectul pentru telefonul în cauză?
   Dylan nu se strădui prea tare să-şi ascundă lipsa de entuziasm pentru această sarcină.
   - Suntem foarte ocupaţi.
   Se uită la casele de marcat.
   - E vacanţa de Crăciun, adăugă el, de parcă asta ar fi trebuit să fie o noutate pentru Murray.
   Murray se aplecă în faţă, străduindu-se să imite cât mai bine un detectiv de la TV.
   - Vorbim despre anchetarea unei crime. Dacă-mi găseşti tranzacţia asta, Dylan, s-ar putea să rezolvăm cazul.
   Tânărul făcu ochii mari. Îşi îndreptă nodul de la cravată făcut cu grijă, aruncând priviri de jur împrejur, de parcă exista riscul ca criminalul să se afle lângă ei chiar în acel moment.
   - Mai bine să mergem în biroul meu.
   „Biroul” lui Dylan era un dulap în care cineva înghesuise un pupitru de la Ikea şi un scaun rotativ stricat, cu spătarul înclinat într-o parte, ca un beţiv. Mai multe diplome prinse pe un panou situat deasupra computerului certificau faptul că fusese numit în repetate rânduri angajatul lunii.
   Dylan îi oferi cu mărinimie scaunul lui Murray, aşezându-se pe o cutie de depozitare care ajungea la jumătatea scaunului şi se întinse să introducă parola pe o tastatură murdară. Murray se uită politicos în altă parte. Pe perete era o fotografie cu şase bărbaţi şi două femei, toţi îmbrăcaţi elegant şi zâmbind larg şi entuziast la cameră. Dylan era al doilea din stânga, purtând acelaşi costum bleu-deschis pe care-l avea pe el şi acum. Pe suportul de carton scria „Fones4All, Curs Managerial 2017”.
   - Care este IMEI-ul?
   Murray citi codul din cincisprezece cifre pe care i-l dăduse Sean.
   - A fost o plată cash.
   Cu un singur cuvânt, Dylan aduse din nou investigaţia lui Murray într-un punct mort. Băiatul se uită neliniştit la Murray.
   - Asta înseamnă că nu-l putem înhăţa pe făptaş?
   Murray îşi îngădui un zâmbet ironic la adresa jargonului tânărului, împrumutat direct din serialele poliţiste americane.
   Ridică din umeri.
   - Nu în felul acesta, mă tem.
   Dylan arăta ca şi cum primise chiar el o lovitură. Oftă, apoi se uită la Murray, cu gura întredeschisă, ca şi cum ceva tocmai îi trecuse prin cap.
   - Asta dacă nu cumva...
   Se întoarse la ecran şi bătu în tastatura lui fără să mai spună nimic, apoi se întinse către mouse şi parcurse ecranul. Murray se uita la el, cu gândul la Sean şi la întrebarea dacă mai era ceva ce specialistul în IT ar fi putut face pentru a da de urma tranzacţiei.
   Fără identitatea celui care telefonase, nu prea mai avea cum să continue investigaţia.
   - Da!
   Dylan lovi cu pumnul în aer cu un gest reflex, apoi întoarse mâna, gata să bată palma cu Murray.
   - Suntem buni! spuse el, iar Murray ridică şi el mâna şi bătu palma cu cel mai entuziast manager de la Fones4All.
   - Cardul de loialitate, îi explică Dylan, zâmbind atât de larg, că Murray putu să-i vadă plombele. Fiecare manager este evaluat după câte înscrieri are în magazin în fiecare lună - câştigătorul primeşte un Samsung Galaxy S8. Eu am câştigat de trei ori, pentru că dau premiul persoanei din echipa mea care vinde cele mai multe carduri de loialitate.
   - Drăguţ din partea ta.
   - Sunt nişte telefoane de căcat Samsungurile. Oricum, echipa mea e foarte competitivă, nu? Nu lasă pe nimeni să intre fără să-i convingă să se înscrie. Iar făptaşul dumneavoastră nu a făcut excepţie, spuse tânărul întorcându-se la ecranul lui.
   - Avem şi un nume?
   - Şi o adresă.
   Dylan prezentă informaţia cu mişcarea unui magician sigur că va primi aplauze.
   - Deci, cine e? întrebă Murray şi se aplecă spre ecran să citească numele, dar Dylan i-o luase înainte.
   - Anna Johnson.
   Probabil că auzise greşit. Anna Johnson?
   Murray citi toate detaliile singur: Anna Johnson, Oak View, Cleveland Avenue, Eastbourne.
   - Aşadar, ea este criminalul nostru?
   Murray dădu să răspundă că nu, că nu ea era persoana pe care o căuta, că era fiica victimei; dar oricât de plin de solicitudine fusese Dylan, rămânea un reprezentant al publicului şi, prin urmare, trebuia să mai fie ţinut o vreme departe de adevăr.
   - Poţi să scoţi la imprimantă toate astea pentru mine? Mi-ai fost de mare ajutor.
   Murray îşi spuse să ţină minte să-i scrie şefului lui Dylan când toate acestea aveau să se termine. Poate că aveau să-i trimită şi altceva în afară de un Samsung Galaxy 8.
   Copia părea să-i ardă buzunarul în timp ce se îndrepta, mai repede de data asta, spre ieşirea din centrul comercial şi înapoi către The Lanes.
   Anna Johnson?
   Anna Johnson cumpărase telefonul folosit pentru apelul dat de un aşa-zis martor care confirmase sinuciderea tatălui ei.
   Murray era din ce în ce mai nedumerit. Nimic legat de cazul acesta nu avea vreo logică.
   Să fi împrumutat Tom Johnson telefonul fiicei sale? Cercetările lui Sean scoseseră la iveală faptul că apelul falsului martor, care pretinsese a fi Diane Brent-Taylor, era primul efectuat de pe acel aparat. Era posibil ca Anna Johnson să fi cumpărat telefonul pentru motive inocente, iar Tom să-l fi luat în aceeaşi zi, cu câteva ore înainte să moară?
   Murray se întoarse la maşina lui, făcând acum abstracţie de mulţimea din jur.
   Dacă Tom Johnson nu se dusese la Beachy Head ca să se sinucidă, atunci de ce ajunsese acolo? Să se întâlnească cu cineva? Cineva care plănuise în secret să-l omoare?
   În drum spre casă, Murray făcu tot felul de scenarii în minte. O aventură clandestină descoperită de un soţ gelos; o încăierare care se terminase cu Tom zburând peste stânci. Să fi folosit ucigaşul, pentru apelurile false la poliţie, telefonul pe care Tom îl împrumutase de la fiica lui? Amantul? De ce să fi ales numele lui Diane Brent-Taylor ca alias?
   Murray dădu din cap nerăbdător. Criminalul n-ar fi avut la el o cartelă SIM decât dacă uciderea lui Tom Johnson ar fi fost premeditată. Iar dacă a fost premeditată, criminalul şi-ar fi cumpărat propriul telefon de neînregistrat, nu ar fi folosit unul găsit din întâmplare în buzunarul victimei sale. Nimic nu părea să aibă vreo logică. Era totul atât de... Murray se străduia să găsească cuvântul potrivit.
   Regizat. Asta era.
   Nu părea să fi fost real.
   Dacă scotea apelul martorului din ecuaţie, cu ce rămânea? O persoană dispărută. Un text sinucigaş de pe telefonul lui Tom, pe care l-ar fi putut scrie oricine. Cu greu putea fi luat aşa ceva în considerare ca dovadă a unei crime.
   Cu greu dovada unei sinucideri...
   Şi moartea lui Caroline: existau mai multe fapte? Totul părea să indice sinuciderea, dar nimeni n-o văzuse.
   Capelanul - bietul de el - o condusese înapoi în siguranţă. Cine putea să spună că revenise? Un bărbat care-şi plimba câinele îi găsise poşeta şi telefonul pe marginea stâncii, aşezate în mod convenabil în locul în care capelanul o descoperise pe Caroline în depresie. Dovezi circumstanţiale, sigur, dar în niciun caz concludente. Şi, ca şi în cazul dispariţiei soţului ei, cumva totul era prea regizat. Morţile adevărate erau complicate. Erau tot felul de fire care nu duceau nicăieri, piese care nu se potriveau. Sinuciderile soţilor Johnson erau mult prea ordonate.
   Când Murray trase maşina pe aleea din faţa casei, era sigur.
   Nu existase niciun martor la moartea lui Tom. Nu avusese loc nicio crimă. Şi nici vreo sinucidere.
   Tom şi Caroline Johnson erau încă în viaţă.
   Iar Anna Johnson ştia asta.

Capitolul 44

Anna

   Mi se pare ciudat s-o văd pe mama din nou la Oak View. Ciudat şi minunat.
    E agitată, dar n-aş putea spune dacă e din cauză că se teme să nu fie descoperită de Mark sau de tata. Oricum ar fi, tresare la auzul celui mai mărunt zgomot de afară şi participă foarte puţin la discuţie dacă nu este întrebată ceva în mod direct. Rita o urmează ca o umbră peste tot şi mă întreb cum o va afecta de data asta plecarea mamei.
   Pentru că asta a fost înţelegerea. Încă 3 zile petrecute ca o familie - chiar dacă o familie plină de secrete - şi apoi se încheie totul.
   - Nu trebuie să pleci.
   Suntem în grădină, iar cuvintele mi se transformă în aburi în clipa în care îmi ies din gură. E o zi uscată azi, dar e atât de frig, că mă doare faţa. Ella este în leagănul ei, în bucătărie, cu faţa spre fereastră, ca s-o pot supraveghea.
   - Ba da.
   Mama m-a implorat să ieşim în grădina ei iubită. Se vede în grădină dintr-o singură parte - gardurile vii înalte de pe celelalte două laturi protejându-ne de priviri curioase - dar chiar şi-aşa stau cu sufletul la gură. Mama îşi îngrijeşte trandafirii - nu tăiatul profesionist de care va fi nevoie în primăvară, dar scurtează cam o treime din tulpinile lor, pentru ca vânturile de iarnă să nu le afecteze mugurii. Am neglijat grădina - mândria şi bucuria mamei - iar trandafirii sunt înalţi şi inegali.
   - O să mă vadă cineva dacă rămân. E prea riscant.
   Se uită încontinuu spre casa lui Robert, singurul loc din care poate fi văzută, chiar dacă l-am zărit plecând cu maşina azi-dimineaţă, încărcat cu daruri târzii de Crăciun pentru rudele de undeva din nord. Mama poartă haina de grădinărit a lui Mark şi o căciulă de lână trasă peste urechi.
   - Ar fi trebuit să tai liliacul ăsta acum câteva luni. Iar laurul are nevoie să fie acoperit.
   Dă din cap spre gardul dintre grădina noastră şi cea a lui Robert, arătând trandafirii agăţători şi tufa de clematite pe care ar fi trebuit să le curăţ după înflorire.
   Deja arată totul mai bine, chiar dacă o aud pe mama dezaprobând din când în când din buze şi bănuiesc că lipsa mea de grijă a făcut ca o parte din plante să nu mai poată fi salvate.
   - În bucătărie este o carte unde o să găseşti ce operaţiuni trebuie să faci în fiecare lună.
   - O să mă uit pe ea, promit.
   Mi se pune un nod în gât. Chiar vorbeşte serios în legătură cu plecarea. Şi cu faptul că nu se va mai întoarce.
   Am citit undeva că primul an după pierderea cuiva este cel mai greu. Primul Crăciun, prima aniversare. Un şir întreg de anotimpuri de înfruntat de unul singur, înainte ca noul an să aducă o nouă speranţă. E adevărat că a fost greu. Mi-am dorit să le spun părinţilor mei despre Ella, să împărtăşesc mamei poveşti din timpul sarcinii şi să-i trimit pe Mark şi pe tata la pub, să bea în cinstea venirii pe lume a copilului. Am vrut să plâng fără motiv, în timp ce mama ar fi împachetat lucruşoare minuscule de bebeluş şi mi-ar fi spus că toată lumea suferă de depresie postnatală.
   Primul an a fost greu, dar ştiu că urmează vremuri şi mai grele de-acum încolo. Finalitatea morţii nu se poate pune în discuţie, dar părinţii mei nu au murit. Cum o să mă împac cu asta? Mama o să mă părăsească pentru că aşa alege, pentru că se teme prea mult să fie aici, unde tata o va găsi; prea speriată să se afle într-un loc în care poate fi recunoscută, iar faptele ei scoase la iveală. N-o să mai fiu orfană, dar voi fi tot fără părinţii mei, iar suferinţa pe care o simt este la fel de reală ca cea pe care aş simţi-o dacă aş fi cu-adevărat în doliu.
   - Robert plăteşte pentru ca grădina să fie reamenajată de îndată ce lucrările lui de extindere se vor încheia. Plantele care cresc pe gard vor supravieţui transplantării?
   Îmi dau seama prea târziu că nu ar fi trebuit să pomenesc despre extindere.
   - Ai depus o contestaţie? Trebuie. O să vă întunece bucătăria extrem de tare şi n-o să mai aveţi niciun fel de intimitate pe terasă.
   Începe să înşire motivele pentru care extinderea casei lui Robert este de fapt o înşelăciune, vorbind pe un ton mai ridicat decât până acum, şi aş vrea s-o întreb de ce o mai interesează, câtă vreme a spus destul de clar că nu se va mai întoarce aici. Dar apoi mă gândesc la felul în care îngrijeşte trandafirii pe care n-o să-i mai vadă înflorind. Suntem programaţi să ne pese multă vreme după ce mai este cu adevărat necesar.
   Scot câteva sunete vagi, în acord cu ea, şi nu pomenesc despre banii pe care Mark i-a negociat drept compensaţie pentru neplăcerile provocate de lucrările de construcţie.
   - Ajută-mă să mut asta.
   Mama a terminat de învelit laurul. Stă într-un vas mare de teracotă, deasupra unei guri de canal acoperite.
   - Trebuie să stea undeva mai ferit.
   Trage de ghiveci, dar nu se mişcă niciun centimetru. Mă duc s-o ajut. Muncitorii lui Robert îl vor muta când vor începe săpăturile la canalizare pentru fundaţia lui, dar nu vreau s-o stârnesc din nou pe mama. Împreună, tragem ghiveciul dincolo de terasă, către partea opusă a grădinii.
   - Aşa. Am făcut treabă bună în dimineaţa asta.
   O iau pe mama de braţ şi ea mă strânge tare, oprindu-mă pe loc.
   - Nu pleca.
   Am reuşit să nu plâng până acum, dar vocea mi se frânge şi ştiu că e o bătălie pierdută.
   - Trebuie.
   - Putem veni să te vedem? Ella şi cu mine? Dacă tu nu poţi să vii aici, putem să te vizităm noi?
   Clipa de tăcere îmi spune că răspunsul nu este cel pe care vreau să-l aud.
   - Nu ar fi sigur.
   - Dar n-aş spune nimănui.
   - Ţi-ar scăpa.
   - N-aş face-o!
   Îmi trag braţul înapoi, iar lacrimi fierbinţi de frustrare îmi înţeapă ochii.
   Mama se uită la mine şi oftează.
   - Dacă poliţia află că eu şi Tom chiar suntem în viaţă şi că tu ai ştiut asta - că ai ascuns infracţiunile pe care le-am comis, că m-ai adăpostit - o să te aresteze. Ai putea ajunge la închisoare.
   - Nu-mi pasă!
   Mama vorbeşte încet şi rar, cu ochii lipiţi de-ai mei.
   - Tom nu va lăsa lucrurile aşa, Anna. În mintea lui, l-am tras pe sfoară. Mi-am bătut joc de el. Nu-şi va găsi liniştea până când nu va afla unde sunt şi tu eşti cea pe care o va folosi ca să ajungă la mine.
   Aşteaptă, lăsând cuvintele să-şi facă efectul.
   Lacrimile îşi fac apariţia, căzând în tăcere pe obrajii mei amorţiţi de frig. Câtă vreme ştiu unde se află mama, sunt în pericol. Şi la fel şi Mark, şi Ella. Mă uit înapoi spre casă, unde Ella a adormit în leagănul ei. Nu pot să permit ca ea să sufere.
   - Este singura cale.
   Mă forţez să dau din cap, acceptând că aşa stau lucrurile. Este singura cale. Dar este calea cea grea. Pentru toată lumea.

Capitolul 45

Murray

   - Crezi că a fost implicată de la bun început? întrebă Nish în timp ce-şi zgândărea un semn din genunchii blugilor săi.
   Stătea la masa din bucătăria lui Murray, cu o cană de ceai lângă teancul de hârtii legate de caz pe care le strânsese Murray.
   - Declaraţia ei spune că s-a aflat la o conferinţă în seara în care a dispărut Tom, spuse Murray şi făcu cu mâinile ghilimele în aer. Organizatorii confirmă că a fost acolo când s-au făcut înregistrările, dar nu pot spune dacă şi când a plecat.
   - Deci alibiul ei se clatină.
   - Dar nu ea le-a înscenat sinuciderile.
   Nish şi Murray se uitară amândoi la Sarah care - până în acel moment - fusese tăcută, ascultându-i pe cei doi colegi trecând prin toate detaliile cazului.
   - Ce te face să fii atât de sigură? întrebă Nish.
   - Pentru că ţi-a cerut să redeschizi cazul. Nu are nicio logică.
   Nish îşi luă cana să ia o gură de ceai şi apoi o puse din nou jos în timp ce se contura o teorie.
   - Exceptând cazul în care cineva i-a trimis cartolina ca s-o avertizeze că e pe urmele ei. Iar soţul ei a văzut-o, aşa că ea a dus-o la noi, pentru că aşa ar fi făcut o persoană nevinovată.
   - Era la serviciu. N-a văzut-o decât mult mai târziu.
   Nish flutură o mână alungând cuvintele lui Murray, ca şi cum punctul lui de vedere n-ar fi contat.
   - Sau poştaşul. Sau un vecin. Ce contează e că reclamaţia la poliţie a fost o dublă cacealma.
   Murray dădu din cap.
   - Nu cred. E un risc uriaş.
   - Când ţi-a spus să renunţi? întrebă Sarah.
   - A doua zi de Crăciun, spuse Murray uitându-se la Nish, care nu ştia despre această piesă din puzzle. Mi-a închis telefonul. De două ori.
   - Atunci a aflat undeva între 21 şi 26 decembrie, ridică Sarah din umeri. E evident.
   Murray zâmbi larg.
   - Mulţumesc, Columbo.
   - Şi-acum ce facem? întrebă Nish.
   - Am nevoie de probe concrete. Cumpărarea unui telefon nu este de-ajuns - mai ales când, după cum se pare, Anna Johnson se afla la zeci de kilometri depărtare de Eastbourne când s-a petrecut povestea. Nu pot începe să susţin că doi morţi sunt în viaţă sau să mă reped pe Cleveland Avenue s-o arestez pe Anna fără dovada că cei doi Johnsoni sunt bine mersi şi că ea ştia despre asta.
   - Trebuie să gândim logic, spuse Sarah. De ce-şi înscenează oamenii moartea?
   Nish râse.
   - Ca Reggie Perrin? O spui de parcă ar fi ceva obişnuit.
   - A mai fost canotorul ăla, spuse Murray. Aia a fost o chestie legată de asigurare. Şi politicianul acela din anii ’70 - cum îl chema? Stone nu-ştiu-cum.
   - Stonehouse. Şi-a lăsat hainele pe o plajă în Miami şi a fugit cu amanta.
   Anii de urmărit emisiuni-concurs la televizor o făcuseră pe Sarah expertă în tot felul de poveşti de genul acesta.
   - Atunci, vorbim despre sex şi bani, ridică Nish din umeri. La fel ca în cazul majorităţii crimelor.
   Dacă doar unul dintre cei doi Johnsoni ar fi dispărut, Murray ar fi acordat mai multă importanţă primului motiv, dar cum Caroline îi călcase pe urme lui Tom, era puţin probabil ca acesta să fi fugit ca să fie cu o amantă.
   - Tom Johnson valora o grămadă de bani, îi reaminti Murray lui Nish.
   - Aşadar, Caroline a pretins banii de asigurare şi după aia i s-a alăturat lui Tom în Monaco? Rio de Janeiro? întrebă Nish, uitându-se de la Murray la Sarah şi invers.
   - A cerut banii de asigurare, nu-i vorbă, dar i-a lăsat pe toţi Annei. Dacă trăieşte pe picior mare pe undeva, o face pe banii altcuiva.
   - Fie au vrut să dispară din vreun alt motiv, spuse Sarah, iar răsplata Annei au fost banii, fie toţi trei s-au înţeles să împartă banii şi ea stă pur şi simplu cuminte până se liniştesc apele.
   Murray se ridică. Nu avea niciun rost - se învârteau în cerc.
   - Cred că a venit momentul să-i mai fac o vizită Annei Johnson, nu sunteţi de aceeaşi părere?

Capitolul 46

Anna

   Stăm şi ne uităm la grădină: grămezile de frunze, gata să le dăm foc; dafinul atent învelit; trandafirii tăiaţi.
   - Nu arată cine ştie ce acum, dar o să vezi beneficiile în primăvara următoare.
   - Mi-aş dori să fii şi tu aici să le vezi.
   Mama îşi trece un braţ pe după umerii mei.
   - De ce nu pui de ceai? Cred că merităm o ceaşcă după toată munca asta.
   O las în grădină şi abia când mi-am dat jos cizmele de cauciuc, iar uşa este închisă şi ibricul fierbe pe aragaz, mă uit afară şi văd că plânge. Buzele i se mişcă. Vorbeşte cu plantele ei; îşi ia rămas-bun de la grădina ei.
   O să am grijă de grădină, îi spun eu fără cuvinte.
   Las ceaiul la infuzat şi-i acord mamei singurătatea de care e evident că are atâta nevoie. Mă întreb dacă se va întoarce în nord sau dacă se va stabili în altă parte. Sper ca într-o bună zi să aibă din nou o grădină.
   Scot pliculeţele de ceai, le pun în chiuvetă şi iau stângaci cănile într-una din mâini, păstrând-o pe cealaltă liberă, ca să deschid uşa.
   Sunt la jumătatea bucătăriei când sună soneria.
   Mă opresc. Mă uit prin uşile de sticlă la mama, care nu pare să fi auzit că sună la uşă. Pun cănile jos, vărsând ceva din conţinut pe masă. O pată întunecată se împrăştie pe tăblia de lemn de brad.
   Soneria se aude din nou, mai lung de data asta, iar cel de la uşa ţine degetul apăsat cu putere pe buton. Rita latră.
   Pleacă.
   E în regulă, îmi spun. Oricine ar fi, n-are cum să ştie că e cineva acasă şi nu poţi vedea în grădină fără să te duci într-o parte laterală a casei. Sunt cu ochii la mama, asigurându-mă că rămâne ascunsă privirilor curioase. Se apleacă şi smulge o buruiană dintre două pavele.
   Soneria sună din nou. Apoi aud sunetul paşilor călcând pe pietriş.
   Oricine o fi, dă ocol casei.
   Alerg spre hol, împiedicându-mă în graba de a ajunge acolo, şi deschid uşa repede.
   - Bună ziua, apoi rostesc mai tare din nou: bună ziua.
   Sunt pe punctul să ies alergând în şosete, când paşii de pe pietriş se întorc spre mine şi un bărbat apare dintr-o latură a casei.
   Poliţia.
   Simt cum mă strânge pieptul şi nu ştiu ce să fac cu mâinile. Le ţin strâns una într-alta - unghiile săpând în palma opusă, apoi le desfac şi le bag în buzunar. Sunt conştientă de expresia feţei mele; încerc să păstrez un aer natural, dar nu-mi pot aminti cum arată aşa ceva.
   Murray Mackenzie zâmbeşte.
   - Ah, erai acasă. Nu eram convins.
   - Eram în grădină.
   Se uită la blugii mei murdari de noroi şi la şosetele lungi de lână.
   - Pot să intru?
   - Nu e un moment prea bun.
   - Nu stau mult.
   - Ella e pe punctul să adoarmă.
   - Doar câteva clipe.
   În timpul scurtei noastre conversaţii, s-a îndreptat spre mine, iar acum este la treapta cea mai de jos, la cea din mijloc, în capul scării...
   - Mulţumesc.
   Nu e doar faptul că-şi deschide drum forţat în casă, ci că eu nu reuşesc să găsesc o modalitate prin care să-l refuz. Sângele îmi ţiuie în urechi, iar ghemul din piept îmi face respiraţia agitată şi superficială. Mă simt ca şi cum m-aş îneca.
   Rita trece pe lângă mine spre aleea de maşini, unde se chirceşte pentru un pipi, apoi adulmecă urme lăsate de pisici nevăzute. O strig. Mirosul pisicii e mai puternic, iar o surzeală selectivă pune stăpânire pe ea.
   - Rita, treci încoace! Acum!
   - Pe-aici? întreabă Murray şi se îndreaptă spre bucătărie înainte să apuc să-l opresc.
   N-are cum să n-o vadă pe mama. Peretele din spate al bucătăriei este aproape în întregime din sticlă.
   - Rita! Sunt maşini pe stradă, nu pot s-o las. Rita!
   În cele din urmă, ridică botul şi se uită la mine. Iar apoi, după o pauza suficient de lungă cât să înţeleg eu că decizia de a se întoarce îi aparţine, tropăie înapoi în casă. Împing uşa cu putere, lăsând-o să se trântească singură în timp ce alerg după Murray Mackenzie. Aud un sunet ascuţit - o exclamaţie.
   Nu acum. Nu în felul acesta. Mă întreb dacă o va aresta el însuşi sau dacă va aştepta să sosească poliţiştii în uniformă. Mă întreb dacă mă va lăsa să-mi iau rămas-bun. Dacă mă va lua şi pe mine la secţie.
   - Dar ştiu că ai fost ocupată, nu glumă.
   Mă duc lângă el. Grămada noastră de frunze şi crengi este singura dovadă că cineva a fost în grădină. O cinteză trece în zbor peste terasă, către gardul viu, unde mama a umplut suportul de mâncare pentru păsări. Atârnă cu capul în jos, ciugulind din bila de unt de arahide şi seminţe. În afara păsării, grădina e goală.
   Murray se îndepărtează de lângă fereastră. Se apleacă deasupra barului pentru mic dejun, iar eu nu-mi iau ochii de la el, pentru că nu îndrăznesc să mai arunc nici măcar o privire spre grădină.
   Bărbatul acesta este prea perspicace. Prea şiret.
   - Despre ce voiaţi să vorbiţi cu mine?
   - Mă întrebam câte telefoane mobile ai.
   Întrebarea mă ia prin surprindere.
   - Păi... doar unul.
   Îmi scot telefonul iPhone din buzunar şi-l ridic drept dovadă.
   - Niciun altul?
   - Nu. Am avut un telefon de serviciu, dar l-am predat când am intrat în concediul de maternitate.
   - Îţi aminteşti ce marcă era?
   - Nokia, cred. Despre ce este vorba?
   Zâmbeşte politicos, dar reţinut.
   - Încercam să pun cap la cap câteva lucruri care nu se leagă în ancheta morţii părinţilor tăi.
   Mă duc la chiuvetă şi încep să mă spăl pe mâini, curăţându-mi mizeria de sub unghii.
   - V-am spus că m-am răzgândit. Nu cred că au fost ucişi. V-am spus s-o lăsaţi baltă.
   - Şi totuşi, erai atât de insistentă...
   Apa vine mai fierbinte, arzându-mi degetele până când abia mai reuşesc să le ţin sub jet.
   - Nu gândeam cum trebuie, spun eu frecând şi mai tare. Tocmai am născut.
   Adaug faptul că am folosit-o pe fiica mea drept scuză pe lista mentală a lucrurilor pentru care să mă simt vinovată.
   De afară se aude un zgomot. Ceva care cade. O greblă, o lopată, roaba. Mă întorc, lăsând robinetul să curgă. Murray nu se uită afară.
   Se uită la mine.
   - Partenerul tău este acasă?
   - E la serviciu. Sunt singură.
   - Mă întrebam...
    Murray se întrerupe, faţa lui devine mai blândă, pierzându-şi din agerimea care mă face să mă simt incomod.
    - Mă întrebam dacă vrei să vorbim despre ceva anume.
   Pauza care urmează se întinde parcă pentru totdeauna.
   Vocea mea e ca o şoaptă.
   - Nu, nimic de genul acesta.
   Dă scurt din cap şi, dacă nu aş şti că e poliţist, aş crede că-i pare cumva rău pentru mine. Dar probabil că nu e decât dezamăgit că nu a găsit ce căuta.
   - Ţinem legătura.
   Îl conduc la uşă, cu o mână ţinând zgarda Ritei cât traversează el strada şi se urcă într-un Volvo perfect lustruit. Îl urmăresc cum pleacă.
   Rita se smuceşte, schelălăind, iar eu îmi dau seama că tremur, strângând-o astfel prea tare de zgardă şi provocându-i un disconfort. Mă las în genunchi şi o dojenesc.
   Mama mă aşteaptă în bucătărie, cu faţa cernită.
   - Cine era?
   - Tipul de la poliţie.
   Faptul că spun cuvintele le face şi mai înspăimântătoare, mai adevărate chiar.
   - Ce voia?
   Vocea ei e la fel de panicată ca a mea, iar faţa - la fel de sumbră.
   - Ştie.

Capitolul 47

Murray

   Nish încă stătea de vorbă cu Sarah când Murray se întoarse acasă.
   - N-a durat mult.
   - N-a fost tocmai o gazdă perfectă.
   Murray încerca să-şi dea seama cu precizie ce anume din scena petrecută la Oak View nu fusese în regulă. Anna stătuse ca pe ghimpi, era evident, dar în afară de asta, nimic altceva nu se întâmplase.
   - Ai întrebat-o direct?
   Murray dădu din cap în semn că nu.
   - La momentul ăsta nu ştim dacă a aflat abia de curând că părinţii ei sunt în viaţă sau dacă a ştiut de la bun început. Dacă e vinovată de complicitate, trebuie să fie interogată ca la carte de un ofiţer cu mandat, nu luată la întrebări de un fost, în bucătăria ei.
   Nish se ridică.
   - Oricât mi-ar plăcea să mai stau, Gill va trimite o echipă în căutarea mea dacă nu mă întorc în curând - trebuie să ieşim în oraş mai târziu. Îmi zici dacă afli ceva, da?
   Murray o conduse la uşă, stând cu ea afară până îşi găsi cheile de la maşină în adâncurile genţii.
   - Sarah pare să fie bine.
   - Ştii cum e: doi paşi înainte, unul înapoi. Uneori, invers. Dar da, azi a fost o zi bună.
   O urmări pe Nish plecând, ridicând o mână când dădu colţul.
   În casă, Sarah împrăştiase extrasele bancare ale lui Caroline Johnson. Fuseseră examinate la momentul aparentei sinucideri a femeii, o notă din dosar precizând că se ajunsese la concluzia că nu prezentaseră niciun interes. Nu fuseseră făcute plăţi sau tranzacţii cu sume importante cu puţin înainte de aparenta sinucidere a lui Caroline, nu fusese înregistrat niciun transfer la vreun cont din străinătate care să indice vreo cale de scăpare planificată în avans.
   Sarah îşi trecu degetele peste coloanele cu cifre, iar Murray se aşeză pe canapea cu agenda lui Caroline în mâini.
   Însemnă cu bileţele perioada din agendă dintre dispariţia lui Tom şi cea a lui Caroline. Oare cei doi se întâlniseră? Făcuseră aranjamente? Murray parcurse paginile în căutarea unor notiţe secrete, codate, dar nu găsi altceva decât programări, liste cu lucruri de făcut şi mâzgăleli de genul cumpără lapte sau sună avocatul.
   - O sută de lire e cam mult să scoţi de la un bancomat, nu crezi? spuse Sarah.
   Murray se uită la ea. Însemna cu un marker roz-fosforescent ceva dintr-un extras bancar. Ridică markerul, îl coborî cu câteva rânduri şi sublinie un al doilea rând.
   - Nu şi pentru anumiţi oameni.
   - Dar, totuşi, în fiecare săptămână...
   Interesant.
   - Bani pentru întreţinerea casei?
   Era ceva de modă veche, dar unii oameni încă îşi planificau cheltuielile în felul acesta, îşi spuse Murray.
   - Cheltuielile ei sunt mai haotice de-atât. Uite, îşi foloseşte tot timpul cardul - la Sainsbury’s, la Co-op, la benzinărie - şi scoate bani cash fără să urmeze vreun tipar evident. Douăzeci de lire colo, 30 de lire dincolo. Dar pe lângă asta, în august a scos câte 100 de lire la fiecare 7 zile.
   Murray simţi cum i se accelerează pulsul. Putea să nu însemne nimic. Dar, pe de altă parte, putea să fie ceva acolo...
   - Şi luna următoare?
   Sarah găsi extrasul de cont din septembrie. Din nou, pe lângă retrageri obişnuite de cash şi plăţi cu cardul, erau retrageri săptămânale - de data asta câte 150 de lire.
   - Şi în octombrie?
   - O sută cincizeci din nou... nu, stai aşa - de la jumătatea lunii, suma creşte. La 200 de lire.
   Sarah frunzări hârtiile din faţa ei.
   - Şi acum 300. De la jumătatea lui noiembrie până în ziua în care a dispărut.
   Trecu vârful markerului peste câteva rânduri şi apoi îi întinse extrasul lui Murray.
   - Dădea bani cuiva.
   - Sau plătea pe cineva.
   - Anna?
   Murray dădu din cap. Se gândea la apelurile la 999 făcute de la Oak View; nota din raport care o descria pe Caroline Johnson ca fiind „într-o stare de agitaţie” după ce vecinul ei, Robert Drake, chemase poliţia din cauza unei dispute domestice.
   Căsnicia familiei Johnson fusese una furtunoasă. Poate chiar una presărată cu violenţe.
   Încă de când Murray îşi dăduse seama că cei doi Johnsoni îşi înscenaseră morţile, o privise pe Caroline ca pe un suspect. Dar era totodată şi o victimă?
   - Cred că era şantajată.
   - De către Tom? Pentru că ea încasase asigurarea lui de viaţă?
   Murray nu răspunse. Încerca încă să lămurească toate variantele.
   Dacă Tom o şantaja pe Caroline, iar ea îl plătea, asta însemna că era speriată.
   Dar era oare suficient de speriată încât să-şi însceneze propria moarte şi să dispară?
   Murray luă agenda femeii. Trecuse deja prin ea de câteva ori, dar atunci căutase indicii cu privire la motivul pentru care Caroline s-ar fi aflat la Beachy Head, nu unde s-ar fi putut duce după. Cercetă pliantele şi bucăţile de hârtie înghesuite la sfârşitul agendei, sperând să găsească o chitanţă, un orar al trenurilor, o notiţă mâzgălită a vreunei adrese. Nu era nimic.
   - Unde te-ai duce dacă ai vrea să dispari?
   Sarah se gândi.
   - Într-un loc pe care-l ştiu, dar unde nimeni nu m-ar cunoaşte. Undeva unde m-aş simţi în siguranţă. Poate un loc pe care să-l fi ştiut de demult.
   Lui Murray îi sună telefonul mobil.
   - Buna, Sean. Ce pot face pentru tine?
   - Mai degrabă e vorba de ceva ce pot face eu pentru tine. Am primit rezultatele de la o căutare inversă a IMEI-ului de pe telefonul ăla al tău.
   - Şi ce ne spun, mai exact?
   Sean râse.
   - Când ai venit la mine cu treaba asta, am verificat reţelele ca să vedem în ce telefon a fost folosit SIM-ul, corect?
   - Corect. Şi tu ai mers pe urmele aparatului până la Fones4All, în Brighton.
   - OK. Acelaşi lucru poate fi făcut şi invers, doar că durează mai mult. Am interogat reţelele, să văd dacă telefonul respectiv a apărut în sistemele lor după telefonul martorului de la Beachy Head, spuse Sean şi făcu o pauză. A apărut.
   Murray simţi cum îl cuprindea un val de entuziasm.
   - Ce e? îl întrebă Sarah muţeşte, dar el nu putu să-i răspundă - îl asculta pe Sean.
   - Persoana în cauză a pus un alt card SIM preplătit în aparat şi a apărut în sistemul Vodafone din nou, în primăvară.
   - Presupun că nu...
   - Că nu ştiu ce apeluri au fost făcute? Haide, Murray, mă ştii mai bine de-atât. Ai ceva de scris? Vreo câteva numere de telefon mobil şi un număr de fix care s-ar putea să-ţi indice locul în care se află tipul tău...
   Sau tipa, îşi spuse Murray. Notă numerele, încercând să nu se lase distras de Sarah, care-i făcea semne cu braţele, vrând să afle de ce era aşa de entuziasmat.
   - Mulţumesc, Sean, am o datorie la tine, amice.
   - Chiar mai multe, prietene.
   Murray închise telefonul şi zâmbi larg către Sarah, spunându-i şi ei ce tocmai aflase de la colegul de la Criminalitate Informatică. Îşi întoarse carnetul până când lista de telefoane fu cu faţa spre Sarah şi însemnă cu un asterisc singurul număr de telefon fix.
   - Vrei să faci onorurile?
   Apoi fu rândul lui Murray să aştepte, în timp ce Sarah vorbi cu o voce pe care el nu putea s-o desluşească. Când Sarah termină, Murray ridică mâinile.
   - Ei bine?
   Sarah îşi luă o voce afectată, pretenţioasă.
   - Our Lady Preparatory.
   - O şcoală privată?
   Ce legătură avea o şcoală cu Tom şi Caroline Johnson? Murray se întrebă dacă nu cumva erau pe o direcţie greşită. Telefonul martorului care furnizase informaţii false, aşa-zisa Diane Brent-Taylor, fusese dat în luna mai a anului care trecuse, cu 10 luni înainte ca aparatul să fie folosit din nou, de data asta cu un alt card SIM. Între timp era posibil să fi trecut prin nenumărate mâini.
   - Unde este şcoala?
   - Derbyshire.
   Murray se gândi o clipă. Se întoarse la agenda pe care o avea în mâini, amintindu-şi de fotografiile care căzuseră dintre pagini când i-o dăduse Anna Johnson: o Caroline tânără, în vacanţă cu o veche prietenă de la şcoală.
   Mama zicea că s-au distrat de minune.
   Erau pe terasa unui pub care avea desenată, pe semnul de deasupra uşii, o căruţă cu cai.
   Cam cât de departe te puteai distanţa de mare.
   Murray îşi deschise un motor de căutare pe telefon şi tastă „căruţă cu cai puburi Marea Britanie”. Isuse, erau pagini întregi cu rezultate. Încercă o altă abordare: „cel mai îndepărtat punct de mare în Marea Britanie”.
   Coton in the Elms, Derbyshire.
   Murray nu auzise de locul acela. Dar o ultimă căutare pe Google - „căruţă cu cai Derbyshire” - îi arătă ce voia să vadă. Renovat de la momentul în care fusese făcută fotografia, cu o firmă nouă şi coşuri atârnate, dar fără doar şi poate acelaşi pub pe care Caroline şi prietena ei îl vizitaseră cu atâţia ani în urmă.
   Pensiune de lux... cel mai bun mic dejun din ţinutul muntos... Wi-Fi gratuit...
   Murray se uită la Sarah.
   - Ai chef de-o vacanţă?

Capitolul 48

   Am crescut cu nisip în şosete, cu sare pe piele şi cu gândul că, atunci când voi fi destul de mare încât să hotărăsc de capul meu unde voi trăi, voi alege un loc aflat la cât mai mulţi kilometri depărtare de ocean.
   Era unul dintre puţinele lucruri pe care le aveam în comun.
   - Nu înţeleg de ce sunt oamenii atât de obsedaţi de ideea de a trăi lângă mare, ai spus tu când ţi-am zis de unde sunt.
   - Eu sunt fată de oraş sută la sută.
   Aşa eram şi eu. Evadam de acolo cu fiecare ocazie apărută. Îmi plăcea la nebunie Londra. Aglomerată, gălăgioasă, anonimă. Destule baruri cât să nu conteze dacă erai dat afară dintr-unul.
   Destule slujbe cât să însemne că, dacă pierdeai una, găseai alta a doua zi. Destule paturi cât să nu rămâi niciodată singur în caz că alunecai din vreunul.
   Dacă nu te-aş fi întâlnit pe tine, aş fi rămas încă acolo. Poate că la fel ai fi făcut şi tu.
   Dacă nu ar fi fost Anna, n-am mai fi fost împreună.
   Am fi mers fiecare pe drumul său după câteva săptămâni, având acum fiecare viaţa lui. Alte braţe, alte baruri.
   Îmi amintesc prima dimineaţă la Oak View. Încă dormeai, cu părul ciufulit şi cu gura uşor întredeschisă. Am stat cu ochii-n tavan şi am rezistat tentaţiei de a pleca. De a coborî scările în vârful picioarelor, cu pantofii în mână, ca s-o şterg naibii de-acolo.
   Apoi m-am gândit la copilul nostru nenăscut. La burta peste care mi-am trecut cândva degetele şi pe care acum nu mai suportam s-o ating. Umflată ca o tobă. Mare ca o minge de plajă. Ancorându-mă de patul acesta. De viaţa aceasta. De tine.
   Douăzeci şi cinci de ani de căsnicie. Ar fi greşit să spun că am avut parte doar de nefericire în tot timpul ăsta; la fel de greşit ar fi să las să se înţeleagă că a fost doar lapte şi miere. Am coexistat, prinşi amândoi într-o căsătorie pe care convenţiile nu ne lăsau s-o părăsim.
   Ar fi trebuit să fim mai curajoşi. Mai oneşti unul cu celălalt. Dacă unul dintre noi ar fi plecat, am fi avut amândoi vieţile pe care ni le-am dorit.
   Dacă unul dintre noi ar fi plecat, nimeni n-ar mai fi avut acum mâinile pătate cu sânge.

Capitolul 49

Murray

   - Şi ce-o să faci dacă o găsim?
   Sarah îi indica traseul, sistemul de navigaţie de pe telefonul ei trimiţându-i pe M40, dincolo de Oxford. Apăsă pe ecran.
   - O luăm pe la a treia ieşire.
   - O arestez, spuse Murray, apoi îşi aminti că astfel de atribuţii nu mai erau în fişa postului său; ar fi trebuit să cheme întăriri.
   - Chiar dacă tu crezi că a fost forţată să facă asta?
   - Asta s-ar putea să-i servească drept circumstanţă atenuantă, dar nu înlătură infracţiunea comisă. Tot a săvârşit o fraudă, ca să nu mai vorbim de faptul că a irosit complet aiurea timpul poliţiei.
   - Crezi că sunt împreună?
   - N-am nicio idee.
   Înainte să pornească la drum, Murray sunase la Căruţa cu cai şi întrebase de Tom şi Caroline Johnson. Proprietăreasa nu părea să fie familiarizată cu descrierile celor doi, aşa că singura opţiune rămasă era să tragă ei o fugă până acolo.
    Ar fi făcut la fel dacă ar mai fi fost încă detectiv? Poate că ar fi vrut - o excursie pe bugetul DIC era întotdeauna un avantaj - dar ar fi existat mijloace mai eficiente prin care să afle dacă cei doi Johnsoni erau în Coton in the Elms. Ar fi făcut o cerere la comisariatul din Derbyshire; ar fi solicitat poliţiştilor să pună întrebări, ar fi verificat bazele lor de date. Toate acestea erau posibile când erai poliţist activ şi nimic din ele nu se mai putea face când nu mai erai altceva decât un detectiv la pensie, căruia îi mai şi frecase ridichea şeful.
   - E drăguţ să mai ieşim şi noi, spuse Sarah.
   Se uita pe fereastră de parcă ar fi văzut coame de dealuri şi peisaje marine, nu o benzinărie de pe autostradă, în apropiere de Birmingham. Îi zâmbi larg lui Murray.
   - Ca Thelma şi Louise, dar cu mai puţin păr.
   Murray se scărpină în cap.
   - Vrei să zici că chelesc?
   - Deloc. Ai doar nişte probleme cu foliculii. Trebuie să rămâi pe banda din stânga aici.
   - Poate că ar trebui să facem asta mai des.
   - Să dăm de urma unor oameni morţi care nu-s morţi de fapt?
   Murray zâmbi larg.
   - Să mergem în excursii cu maşina, spuse el.
   Sarah se temea să zboare şi, în cei 40 de ani de când erau împreună, fuseseră în afara ţării o singură dată, în Franţa, unde Sarah avusese un atac de panică pe feribot, înghesuită de maşinile care-şi aşteptau rândul să coboare pe uscat.
   - Sunt atât de multe locuri frumoase de văzut în ţara asta, continuă Murray.
   - Mi-ar plăcea.
   Un alt motiv să se pensioneze de-adevăratelea, îşi spuse Murray.
   Dacă era acasă tot timpul, ar fi putut pleca oricând ar fi avut chef.
   Oricând s-ar fi simţit în stare Sarah. Poate că şi-ar fi putut cumpăra o rulotă, pentru ca ea să nu-şi facă griji din pricina altor oameni. Ar fi fost doar ei doi, parcaţi într-un camping drăguţ pe undeva. Avea să rezolve cazul acesta - nu renunţase niciodată la un caz şi nu avea de gând să înceapă acum - şi apoi avea să-şi prezinte demisia.
   Acum era gata să plece şi, pentru prima oară după multă vreme, privea viitorul fără îndoieli.

...................................