„Fiți buni. Toți cei pe care-i întâlniți duc o luptă grea.”
                       John Watson

Spiritism într-o după-amiază ploioasă, Mark McShane

 ...................................................

2-3

          A scos o bucată de hârtie din buzunar și a citit textul scris de mână, repetând ce avea să-i spună lui Charles Clayton la telefon, bodogănind pentru el și cronometrându-și discursul.

   A apreciat că discuția va fi destul de scurtă, încât pericolul identificării locului de unde se vorbea putea fi eliminat.

   Când metroul a oprit la „Elefantul și Castelul”, s-a alăturat unui grup mic de persoane care coborâseră din tren și a rămas cu ele până la ieșirea din stație. Cartierul îi era necunoscut, dar asta nu avea importanță. A trecut pe lângă o cabină telefonică goală, gândindu-se că e mai bine să se îndepărteze puțin de stație și s-a oprit la o alta, ceva mai departe.

   A pus pe poliță un pumn de mărunțiș și, folosind o batistă, a ridicat receptorul. Numărul îl știa pe de rost; a introdus monedele în fantă și l-a format.

   I s-a răspuns atât de repede încât a tresărit.

   - Da! Charles Clayton la telefon.

   Bill și-a îngroșat vocea.

   - Sunt Longfellow.

   S-a auzit un zgomot, care ar fi putut fi un icnet, apoi:

   - Unde-i fetița mea? Ce ai făcut cu ea?

   La început vocea fusese fermă, însă la ultimele cuvinte începuse să tremure, devenind stridentă.

   Bill a închis ochii, descurajat de neliniștea care străbătea prin linia telefonică. Ar fi dat orice să poată fi în stare să-i spună bărbatului că fiica lui era bine și că nu trebuie să-și facă griji. Dar nu putea să facă asta. Întrebă, cât putu de aspru:

   - O vrei înapoi?

   O pauză, plină de semnificații în tăcerea ei apoi, un ton răgușit.

   - Da.

   - Ai pregătit banii?

   - Da.

   - În geanta cu inițialele BOAC?

   - Da.

   - Atunci, ascultă-mă cu atenție. Mâine dimineață vino în oraș. Ține geanta la vedere, nu învelită în ceva. Chiar înainte de amiază, du-te în Leicester Square. În colțul din stânga - cel din nord-vest - chiar în piață, o să găsești un șir de cabine telefonice. Ultima din șir, ultima dinspre vest, este cea pe care o cauți. Intră în ea la 12 fix și așteaptă acolo. Ai înțeles?

   - Da.

   - Colțul de nord-vest, ultima cabină spre vest. Și, ascultă, dacă ai vreun polițist cu tine, o să-ți pară rău. Înțelegi?

   - Da.

   - La revedere.

   - Așteaptă, s-a precipitat vocea. Vreau...

   Bill a coborât receptorul și l-a pus în furcă. Și-a luat mărunțișul de pe poliță și l-a pus în buzunar, apoi a șters polița cu batista. A deschis ușa, împingând-o cu spatele, a ieșit și a folosit din nou batista ca să șteargă mânerul exterior.

   A început să meargă sprinten, îndepărtându-se de stație. Se hotărâse în ultima clipă să nu se întoarcă pe același drum; era posibil ca cineva să-l fi remarcat la ieșirea din stație și să-l vadă întorcându-se după doar 5 minute. O să traverseze râul și o să ia metroul de la stația de vizavi.

   A făcut semn primului taxi care a trecut. Era ocupat și la fel au fost și următoarele două. A simțit o ușoară panică și a mers mai repede, aruncând câte o privire înapoi, spre cabina telefonică.

   Apoi un taxi liber a venit din direcția opusă și la fluieratul lui a întors în plină stradă.

 

Capitolul III

 

   Era încă întuneric când Myra s-a sculat.

   În seara anterioară își repetase de nenumărate ori că nu trebuie să doarmă mai târziu de ora 5 și când s-a trezit era exact 5. S-a îmbrăcat la iuțeală, punându-și halatul alb - bucuroasă să-l poarte pentru suplimentul de căldură pe care-l aducea - și baticul alb și s-a dus să scoale copila.

   Adriana era irascibilă și a protestat mormăind, cu toate că i s-a spus că era amiază, încercând să se ascundă sub cuvertură și să adoarmă din nou. Dar Myra a obligat-o să se ridice în capul oaselor și să rămână trează.

   Myra și-a petrecut următoarele două ore în camera ei, înfășurată într-o pătură, ducându-se la intervale regulate să vadă copila; o dorea trează acum și obosită mai târziu.

   La 7 a coborât în sufragerie. S-a apropiat de Bill, care moțăia pe fotoliu și l-a scuturat încetișor.

   - Hai! Avem o mulțime de făcut.

   El a dat din cap, clipind somnoros și a început să se ridice. Când era aproape complet îmbrăcat, ea s-a întors la etaj, a înfășurat fata într-o pătură și a cărat-o în baie.

   După ce s-a spălat rapid în bucătărie, Bill a scos o șurubelniță și s-a dus la etaj, în dormitorul din spate. Placajul era potrivit exact pe rama ferestrei și fixat cu 8 șuruburi. Le-a scos repede și le-a pus pe podea. Masa și scaunul au fost date la o parte și covorul a fost tras de sub picioarele de la capul patului și rulat până la capătul celălalt. A pus la locul lor masa și scaunul, a stins lumina și a deschis fereastra.

   A aruncat o ultimă privire prin cameră, declarându-se mulțumit, a bătut la ușa de la baie și a coborât la parter.

   Myra supraveghease toaleta Adrianei și acum îi pieptăna părul. Oboseala îi domolise agresivitatea și stătea supusă în picioare iar când Myra i-a cerut să se așeze pe taburet s-a așezat.

   Myra a deschis dulapul cu medicamente și a scos sticla cu cloroform. Cu spatele la fată a turnat puțin lichid pe colțul prosopului și s-a întors.

   - Închide puțin ochii.

   Pleoapele Adrianei au coborât.

   Myra a așezat cu blândețe prosopul pe fața fetei și cu mâna cealaltă a ținut-o ferm de după umeri.

   - Inspiră adânc!

   Bill își pusese eșarfa, casca și ochelarii și își trăgea mănușile, în timp ce se îndrepta pe hol, spre ieșire. Deschise ușa, păși afară și începu să-și întindă brațele într-o imitație de căscat, în timp ce-și rotea încet capul în toate părțile. Avu un sentiment de recunoștință când văzu că nicăieri nu se zăreau semne de viață.

   Descuie ușa garajului, deschise larg jumătatea din dreapta și o lăsă să stea sub un unghi față de casă, astfel încât garajul și cărarea laterală să fie ascunse privirilor de pe stradă. După ce a pornit motorul motocicletei și a dat pe spate prelata atașului, a ocolit până în spatele casei și a intrat prin ușa bucătăriei.

   Pe masă se afla o sacoșă, o șapcă albastră și un pachet de plastic de mărimea și forma unei cărți mici. Sacoșa a împăturit-o și a strecurat-o în buzunarul de la piept al hainei, iar șapca și pachetul le-a pus în buzunare.

   A ieșit în hol chiar când soția lui cobora scările. Myra avea în brațe copila înfofolită în pătură.

   - Doarme? s-a interesat în șoaptă Bill.

   - Da. Tun.

   - Cât de mult i-ai dat?

   - Am turnat o picătură în prosop. Știu la fel de puțin despre asta ca și tine.

   Când ea a ajuns pe ultima treaptă, el și-a întins brațele, însă Myra l-a liniștit.

   - Pot să o duc și eu.

   El a deschis drumul până la bucătărie, apoi afară, până la garaj. Myra a așezat fata în ataș, iar Bill a încercat dopul sticlei de cloroform înainte de a o pune într-un buzunar al atașului. A tras prelata deasupra și a fixat-o.

   - Ai tot ce-ți trebuie? s-a interesat Myra.

   - Sigur. Tu te descurci cu baia?

   - Da. Nu uita de fructe.

   - Și tu de cearșaf!

   A urcat în șa, și-a adunat poalele hainei lângă el și a accelerat ușor. Myra a ieșit, s-a uitat în stradă, a aruncat o privire înapoi și a dat din cap. Bill a lăsat motocicleta să coboare încet până la drumul de pământ, dispărând apoi pe strada plină de hârtoape.

   Myra a încuiat garajul și s-a întors în casă, ducându-se de-a dreptul în baie.

   Foaia de placaj era mai mică decât cealaltă și nu era fixată în șuruburi, doar înțepenită în ramă. A scos-o și a cărat-o până a patul din camera din spate. A strecurat-o sub saltea, având grijă să fie bine acoperită și a așezat la loc așternutul, în aceeași dezordine. A examinat perna și a găsit 3 fire lungi de păr negru pe care le-a dus la fereastră și le-a suflat afară.

   Coborând din nou la parter, a împăturit păturile de pe canapea, lăsând la o parte un cearșaf, la îndemână pentru a fi pus pe funia de rufe.

   Bill a ieșit de pe teritoriul suprafeței imobiliare și a cotit pe strada principală. Traficul era ușor și rapid.

   Și-a plasat motocicleta lângă bordură și a condus pe lângă ea, cu roata atașului aproape de rigolă, mergând cu un constant 40 la oră. Avea o groază de timp de pierdut și spera că viteza redusă va ajuta la trecerea gradată a somnului artificial al fetei într-unul natural.

   După ce a parcurs vreo 15 kilometri, a oprit lin în fața unei cafenele, după mai multe priviri aruncate în direcția motocicletei, a intrat. Niciodată nu se simțea complet în apele lui până când nu-și bea ceaiul de dimineață și acum avea nevoie de el mai mult decât oricând. Trecuse pe lângă cafenea de o mie de ori, dar acum era prima dată când intra înăuntru.

   Era mică și murdară și nu semăna niciun pic cu exteriorul zugrăvit țipător. Alți clienți nu erau; în schimb două pisici dormeau pe o masă. În spatele tejghelei se afla un tânăr cu ochi tâmpi care, când Bill s-a apropiat, a spus:

   - Dacă vreți micul dejun, bucătarul n-a venit încă.

   - Nu. Doar un ceai, vă rog.

   - În regulă.

   Bill a pus banii pe tejghea și a întrebat:

   - Ai ziarul de dimineață?

   Tânărul a făcut semn cu mâna într-o parte.

   - Pe scaunul de acolo.

   La capătul tejghelei era un scaun fără spătar, pe care se afla un teanc de ziare.

   Bill l-a luat pe cel de deasupra; răsunătorul titlu „Răpire în Barnet” și o fotografie a Adrianei i-au luat imediat ochii. A băgat neglijent ziarul sub braț și, luându-și ceaiul la o masă de lângă fereastră, s-a așezat în așa fel încât să-și poată vedea motocicleta. Fotografia Adrianei era diferită de cea folosită în ziua anterioară: era clară și recentă, deși nu prea recentă - zâmbetul dezgolea un șir întreg de dinți pe maxilarul superior. Povestea era mai lungă, dar substanțial aceeași. Bentley-ul fusese găsit și era verificat în căutarea eventualelor amprente, așa cum era în pavilionul de crichet, înăuntru și în exterior. Nu era nicio mențiune despre camioneta verde, pe al cărui șofer poliția dorise să-l intervieveze, dar acum era căutată o mașină mică.

   Bill s-a încruntat gânditor la această ultimă fărâmă de informație, nedumerit de faptul că se spunea doar că mașina era mică, fără să se indice modelul sau culoarea, apoi încet, încet și-a dat seama, că se presupusese că urmele lăsate pe câmp de motocicleta lui erau acelea ale unei mașini de mici dimensiuni. Care presupunere, a apreciat el, era perfect naturală, nimeni nu s-ar gândi vreodată la folosirea unei motociclete pentru o răpire.

   Era destul de bine dispus de această întorsătură a evenimentelor și, fără să se gândească, s-a întors spre tânăr.

   - Ce zici de răpirea din Barnet?

   Apoi a clipit, șocat și surprins de propria îndrăzneală și s-a întors într-o parte cu o smucitură. L-a auzit pe tânăr scoțând un mormăit vag și spunând:

   - Îmi place cum arată Preston North End, ție nu?

   Bill a zis „Ah”. Și-a băut ceaiul în grabă și s-a strecurat afară, cu spatele la tejghea.

 

   Poliția a sosit la ora 10.

   Myra era pregătită și destul de calmă. Purtând un șorț și o bonetă, a mers alene până la ușa din față și a deschis-o. Erau doi, unul din ei în uniformă.

   Bărbatul în civil arăta a fi aproape de pensie. Fără pălărie, cu părul alb într-un contrast scânteietor cu fața roșie și dolofană, i s-a părut Myrei c-ar fi putut fi orice, numai polițist nu. A întrebat, cu un zâmbet plăcut:

   - Doamna Savage?

   - Eu sunt.

   El a scos o legitimație din buzunarul trenciului și i-a ținut-o în fața ochilor.

   - Sunt ofițer de poliție. Detectivul sergent Beedle. De la postul local.

   - Oh! Bună ziua.

   - Bună ziua. Aș vrea să schimb câteva cuvinte cu dumneavoastră, doamnă Savage, dacă nu vă deranjează.

   - Nu, de ce, a răspuns Myra pe un ton ușor surprins. Sigur. Vreți să intrați?

   Detectivul s-a întors spre omul în uniformă.

   - V-am căutat ieri după-amiază, dar erați plecați.

   - Oh, da. Ne plimbam.

   A indicat canapeaua, iar ea s-a așezat la masă, scoțându-și boneta de pe cap.

   - Nu este vorba de abonamentul radio, nu-i așa?

   El a râs, așezându-se fără grabă pe canapea.

   - Nu, nimic de felul ăsta. De fapt este vorba de ceva nu prea important. Doar o verificare. E în legătură cu fetița care a dispărut în Barnet.

   - Ah, sigur...

   - Cred că i-ați vizitat pe Claytoni.

   - Da. Din cauza unui vis pe care l-am avut.

   I-a povestit, pe scurt, visul.

   El a dat din cap și a zâmbit timid.

   - Apropo, cred că o cunoașteți pe soția mea. A fost la vreo două ședințe la dumneavoastră. Millie Beedle. Locuim în Bar Grove.

   Myra și-a amintit vag numele, dar nimic altceva.

   - Oh, deci sunteți soțul doamnei Beedle. O femeie fermecătoare. Nu cred că a menționat că este căsătorită cu un polițist.

   El a făcut cu ochiul.

   - Probabil că se rușinează.

   Myra zâmbi. Beddle râse cu poftă. Când trăsăturile i-au redevenit serioase, a continuat:

   - Ei, acum să trecem la treabă. Uitați despre ce este vorba. După vizita dumneavoastră de ieri, La Barnet, poliția de acolo ne-a sunat și ne-a cerut să vă verificăm. Am putut să le spunem imediat că, oficial, ne erați necunoscută, neapărând în fișele noastre. Au fost lucruri pozitive, dar ne-au cerut totuși să vă verificăm casa.

   - Casa? s-a mirat Myra.

   - Da. Vedeți, în cazurile de felul acesta nu ne putem permite să neglijăm nicio posibilitate, indiferent cât de puțin probabilă ar fi.

   - Natural. Dar ce are casa de-a face cu asta?

   - Ei, zâmbi el. S-ar putea s-o țineți aici pe fetița familiei Clayton.

   Zâmbi și ea.

   Amuzamentul lui, aproape permanent, începuse s-o obosească un pic și se întrebă dacă nu era doar un rol care să-i distragă atenția.

   - Deci, aș vrea să arunc o privire în jur. Doar o formalitate. Nu avem un mandat de percheziție, așa că, desigur, aveți toată libertatea să refuzați.

   Myra se ridică.

   - Nici nu se pune problema. Sunt mai mult decât dornică să cooperez. De unde vreți să începem?

   Detectivul dolofan oftă, ridicându-se în picioare.

   - Ei, hai să aruncăm doar o ocheadă rapidă prin partea asta a casei și apoi să mergem la etaj.

   Au intrat în bucătărie și Beedle s-a uitat împrejur, și și-a băgat pentru o clipă capul în cămară. Când au trecut în hol, a întrebat:

   - Soțul dumneavoastră este acasă?

   - Nu. A ieșit să ia un pic de aer.

   - Nu lucrează în zona asta, nu?

   - Nu, nu lucrează deloc. Nu stă prea bine cu sănătatea.

   Beedle se uită la harababura din dulapul de sub scări.

   - O, da, cred că-mi amintesc că soția mea a pomenit ceva despre asta. Astm, nu-i așa?

   - Da. Cronic.

   Au urcat la etaj, fără grabă și au intrat în dormitorul din spate. Myra s-a agitat casnic din cauza patului și a început să îndrepte cuverturile.

   - Vai de mine, ce dezordine.

   El a râs.

   - Oh, nu vă faceți griji.

   Ochii i-au trecut leneși peste mobilierul sărac și covorul întins cu fața în jos și a întrebat:

   - Este camera dumneavoastră?

   - Nu, a soțului meu. O țin cât mai goală și șterg mereu praful. Știți, pentru astmul lui.

   El a dat din cap, s-a învârtit neglijent prin cameră și a pășit în baie. Myra l-a urmat și a rămas în cadrul ușii. Beedle și-a fixat privirea pe tavan: era acolo o mică trapă.

   - Vreți să urcați? Am la parter o scară.

   S-a întors și s-a uitat la ea, zâmbind larg.

   - Nu cred că fiica Claytonilor e acolo sus, nu-i așa?

   Myra a remarcat că deși zâmbetul lui era destul de real, nu-i afecta decât prea puțin ochii care o urmăreau cu atenție. Spuse, cu falsă timiditate:

   - Ei, nu se știe niciodată.

   El a râs și a abandonat trapa cu o ridicare indiferentă a umerilor. Myra a deschis ușa de la debara și el s-a arătat surprins de mobila înghesuită acolo. Ea i-a explicat, în timp ce-l conducea spre sala de ședințe:

   - Garderobul și toaleta sunt de obicei păstrate aici, dar el scoatem când urmează să fie ședință, ca în seara aceasta.

   Acum, când s-a uitat la masă și la șirul de scaune interesul lui era, a simțit Myra, complet neoficial. I-a spus:

   - E un lucru teribil această răpire.

   El a dat solemn din cap.

   - Sigur că este. Mulțumesc cerului că nu se întâmplă prea des.

   - Au apărut aspecte noi?

   - Ei, bineînțeles. Eu nu știu prea multe despre caz. Dar azi dimineață am auzit ceva nou. Se pare că nu sunt prea încântați de șofer. Apropo, asta rămâne între noi. Deși, îndrăznesc să spun că va ieși la iveală destul de repede.

   - Vreți să spuneți, șoferul familiei Clayton?

   - Da. Se pare că are cazier. Un jaf oarecare, acum 20 de ani. A făcut 6 luni de închisoare.

   - Dumnezeule, nu arată foarte bine, nu?!

   - Sigur. Dar cel mai important lucru este că versiunea lui asupra răpirii pare cam cusută cu ață albă.

   - Am citit în ziar că un străin i-a spus să intre în școală ca să ia o scrisoare. Când a ieșit, mașina nu mai era. A fost un neadevăr?

   - Ei, asta-i povestea lui. Spune că a intrat în școală și a întrebat pe cineva unde o găsește pe directoare, dar s-a încurcat, nu a găsit-o și a ieșit iar afară. A văzut că mașina nu era acolo, nu a știut ce să creadă și a pornit pe jos spre casă.

   - Nu se poate!

   - Asta îi nemulțumește pe oamenii noștri, întârzierea mare în reclamarea dispariției mașinii. Apoi, n-au putut găsi în școală persoana de la care șoferul a spus că ceruse îndrumări. Și n-au putut găsi pe nimeni care să-l vadă pe străin luând mașina, sau măcar pe șofer mergând pe jos.

   - Ciudat.

   - Foarte.

   Myra oftă.

   - Sper atât de mult că bietul copil va fi găsit repede. Părinții sunt îngrijorați de moarte.

   - Îndrăznesc să spun că se va rezolva în curând.

   - Și este adevărat că li s-a cerut Claytonilor o răscumpărare?

   - Habar n-am. De fapt, nu este cazul nostru. Tot ce știm la post este ce aflăm din zvonuri.

   - Este o afacere tristă.

   - Da, adevărat.

   Au ieșit din cameră și, în timp ce coborau, Myra a întrebat:

   - Atunci, șoferul ar fi putut să ia chiar el mașina?

   - Există și posibilitatea asta... Ei, am văzut totul, nu-i așa?

   - Mai este garajul.

   - A, da. Am putea s-o facem și pe asta. Mașina dumneavoastră este înăuntru?

   - Nu avem mașină. Nu putem să ne permitem una.

   Myra a descuiat garajul. Detectivul s-a uitat la tavan, la sculele atârnate de cuiele bătute în pereți și la podea. Pardoseala de ciment era vărgată de urme de pneuri.

   - Motocicleta veche a soțului meu.

   Beedle a dat din cap și a întrebat:

   - William Savage, așa-l cheamă, nu?

   - William Henry Savage.

   A dat din nou din cap și a ieșit, iar Myra a trântit ușa.

   - Ei, cred că asta-i tot. Sper că nu v-am deranjat prea mult.

   - Deloc.

   - Mulțumesc că ați fost cooperantă, doamnă Savage.

   - Mi-a făcut plăcere. Și transmiteți, vă rog, complimente soției dumneavoastră.

   - Mulțumesc, o voi face. La revedere.

   I-a adresat un zâmbet final și a ieșit prin intrarea lipită de poartă.

   Myra a spus „la revedere” și s-a întors în casă.

   Stând în sufragerie, a urmărit mașina trecând de două ori înainte și înapoi, de-a curmezișul străzii, pentru a întoarce. Când a dispărut din vedere, a lăsat să-i scape un oftat lung de ușurare, bucuroasă că vizita se terminase și că fusese mult mai ușoară decât se așteptase. Simțise că atitudinea ușor suspicioasă a polițistului era doar una normală, pe care o au toți polițiștii, la serviciu sau în timpul liber și că fusese complet satisfăcut. Când s-a dus în spate, să ia cearșaful, fredona ușurel.

 

   Bill conduse până aproape de Romford înainte să întoarcă și să se îndrepte înapoi, spre oraș.

   Și-a pierdut timpul pe drumuri liniștite și a mai băut o ceașcă de ceai, apoi s-a oprit în East Ham. Secundele treceau atât de încet încât se părea că ora 11 nu va sosi niciodată.

   A pornit din nou și a găsit o stradă laterală pustie. După ce s-a asigurat că nu era observat, a deschis atașul, a turnat o picătură de cloroform pe batistă și a lăsat-o pe copila adormită să inspire de câteva ori. A scuturat-o ușor de umăr, ea nu s-a mișcat. A fixat prelata și a pornit mai departe. A mers pe o scurtătură până la Mile End Road și a început să caute un loc unde să lase motocicleta. Voia o parcare aflată într-un loc aglomerat și zgomotos; aglomerat, pentru a împiedica un hoț să se furișeze și să-i scotocească atașul și zgomotos, ca să înăbușe orice zgomot care l-ar fi putut face fata, un geamăt în somn, sau plânsul dacă s-ar fi trezit.

   Până la urmă a găsit locul perfect. Era chiar în fața unui șir de magazine și aproape de o intersecție semaforizată.

   Și-a pus ochelarii și mănușile în cască, pe care a legat-o strâns de ghidon, a părăsit motocicleta, fără să se uite înapoi și s-a îndreptat spre un șir de taxiuri. Aruncând o privire la ceas, a fost uimit, când a constatat că dacă înainte timpul se târâse, acum galopa; era deja 11 și jumătate. A urcat într-un taxi și i-a cerut șoferului să-l ducă repede la Oxford Circus.

   Taxiul a pornit și Bill a realizat curând că nu era nicio speranță să meargă repede; traficul devenise dens și avansau sacadat și la pas. Se uita la ceas de fiecare dată când taxiul schimba viteza, și-a dat seama că va întârzia și s-a blestemat că a așteptat atât.

   Când s-a făcut 12 fără un sfert, a început să fie serios îngrijorat și l-a întrebat pe șofer dacă nu era nicio scurtătură. Șoferul i-a răspuns că nu era. Era 12 fără 7 și taxiul urca lent pe Charing Cross Road. Bill a bătut în geam, a spus „aici e bine” și a ieșit, aproape înainte ca taxiul să oprească.

   I-a aruncat banii șoferului, s-a îndepărtat repede și a mers până la cea mai apropiată stradă laterală și a intrat în Soho.

   A ajuns la un magazin de fructe, însă era aglomerat și a trecut rapid pe lângă el și a început să caute altul. A văzut o tarabă cu un sortiment bogat de fructe, s-a grăbit spre ea și a cumpărat 6 portocale, a pus câte 3 în fiecare buzunar al hainei, înghesuindu-le peste șapca împăturită, într-unul și peste pachetul de plastic, în celălalt.

   Era 12 fără 4.

   A mers până la Shaftesbury Avenue, a traversat-o, a intrat pe Gerrard Street, a dat un colț și s-a oprit. Scoțând șapca din buzunar, și-a trântit-o pe cap, i-a tras cozorocul în jos până la sprâncene și s-a privit în vitrina unui magazin.

   Șapca îi schimba înfățișarea, chiar mai mult decât o făcuse ungerea părului cu briantină și pieptănătura linsă. Și mai dezechilibrantă acum, cu fruntea ascunsă de cozoroc, partea de jos a feței părea toată numai nas. Chiar și el era puțin uimit.

   Grăbindu-se, a ajuns în Coventry Street și a cotit la stânga. A început să încetinească și s-a oprit, când Leicester Square s-a deschis în fața lui. Cincisprezece metri mai încolo era colțul de vest al pieței. Mai mulți bărbați așteptau în jurul cabinelor telefonice, iar unul din ei, îmbrăcat într-un pardesiu negru, ținea o geantă albastră care avea legat de mâner un pachet mic, alb.

   Bill nu știa ce semnificație avea pachetul alb, dar l-a recunoscut pe Clayton după descrierea pe care i-o făcuse Myra. Celelalte persoane care se foiau prin jurul telefoanelor nu-l îngrijorau; avea sentimentul că poliția, dacă era implicată, nu ar fi atât de bătătoare la ochi.

   Era ora 12.

   Bărbatul cu geantă albastră s-a uitat la ceas și s-a apropiat cu un pas de cabina din capăt, dar nu a manifestat intenția de a intra. Bill s-a încruntat când a văzut motivul: cabina era ocupată.

   Străzile începuseră să se umple cu oameni care se deplasau grăbiți în toate direcțiile. Se goleau birourile. Trotuarul din fața lui Clayton a devenit aglomerat, făcând dificilă ținerea lui sub observație. Bill s-a deplasat câțiva pași mai aproape, a stat pe bordură și l-a văzut pe Clayton uitându-se iar la ceas, apoi bătând în geamul cabinei.

   Dintr-o dată, Bill simți că era urmărit și-și răsuci rapid capul spre partea opusă a străzii.

   Acolo era un bărbat, purtând o pălărie verde cu borul mare, care stătea la intrarea unui magazin, admirând mărfurile din vitrină. Bill era sigur că, o clipă mai devreme, bărbatul se uitase la el și doar ce se întorsese cu spatele. Dar poate, se gândi el plin de speranță, era doar imaginația lui.

   Și-a întors iar privirea spre piață. Clayton dispăruse. Bill tresări nervos și și-a întins gâtul, încercând să vadă. Câmpul lui vizual fusese însă blocat. Când apăru un gol în trafic, zări o licărire fugară de albastru și alb de la geantă; Clayton era în cabina telefonică.

   Întorcându-se brusc, se grăbi până la primul colț și se opri imediat după el. După câteva clipe de așteptare aruncă o nouă privire spre Coventry Street. Bărbatul cu pălăria verde se afla lângă aceeași intrare, cu fața în direcția opusă. Bill se îndepărtă satisfăcut.

   În fața poștei din Gerrard Street era o cabină telefonică liberă. Intră înăuntru.

   Inima îi bubuia, inspiră adânc și-și spuse că trebuie să se calmeze. Impunându-și mișcări lipsite de grabă, scoase câteva monede și o hârtie cu numărul telefonului din Leicester Square, îl notase cu o săptămână înainte. Ridică receptorul, alimentă fanta pentru monede și formă numărul. La prima sonerie i s-a răspuns:

   - Da!

   - Aici Longfellow.

   Un oftat, apoi fără viață:

   - Da.

   - Ascultă cu atenție. Imediat ce am închis, vei merge pe Coventry Street până la Piccadilly Circus. Nu vorbești cu nimeni. Vei fi urmărit. Ești urmărit și acum. Ai fost urmărit toată dimineața. Pot să te văd și în clipa asta, cu melonul și pardesiul tău negru. Dacă vorbești cu cineva sau...

   - Nu o să vorbesc cu nimeni. Poliția nu este la curent cu asta. Ți-o jur. Spune-mi doar unde să duc banii. Tot ce...

   - În regulă, termină! l-a întrerupt Bill, bucuros că putea fi brutal, bucuros să întrerupă vocea plângătoare. Mergi la Piccadilly Circus și coboară la metrou. Cumpără un bilet la Uxbridge. În stație e un hol înconjurat de pasaje. Așteaptă acolo. Va veni un bărbat care va spune „Longfellow”. Dă-i imediat geanta. Nu-i vorbi, doar dă-i geanta. Ai înțeles?

   - Da, am înțeles.

   - Repetă!

   - Aștept în hol, lângă pasaje și îi dau geanta bărbatului care va spune „Longfellow”.

   - Bine. Știi ce i se va întâmpla puștoaicei tale dacă are loc vreo interferență, așa că, de dragul ei, ar fi mai bine să nu fie niciun polițist prin preajmă.

   - Poliția nici măcar nu știe de asta. Crede-mă!

   - Bine, dă-i drumul! Nu pierde timpul!
   Lăsă repede să cadă receptorul, temându-se de o altă izbucnire de rugăminți.

   Părăsind cabine, se îndreptă vioi spre vest, pe Gerrard Street.

   În timp ce rupea bucăți hârtia cu numărul de telefon, lăsând bucățelele să plutească în urma lui, se întrebă dacă se spusese Clayton, că poliția nu fusese informată, putea fi adevărat. Spera că era. Începea să aibă senzația că schema lui de a pune mâna pe bani nu era chiar așa de sigură cum crezuse când o elaborase pe hârtie, în securitatea sufrageriei sale.

   Ajunse la capătul străzi și coti la dreapta. Încetini și se deplasă pe partea interioară a trotuarului, oprindu-se și acordând toată atenția cerului cenușiu. Întinse o mână, cu palma în sus. Dând din cap, ca și cum ar fi ajuns la o hotărâre, trase ușor pachetul de plastic de lângă portocale și-l despături scuturându-l.

   Era o manta de ploaie, albastră și ușor transparentă, pe care cutele de la împăturire creaseră un mod în pătrate. În timp ce-și punea mantaua, se uită în jur și văzu că nimeni nu-l bagă în seamă. Pe lângă faptul că i-a făcut plăcere, asta i-a dat și un ușor sentiment de triumf, pentru că afirmase că așa va fi și că schimbarea într-o cabină telefonică, cum sugerase Myra, ar fi fost ciudată în absența ploii și ar fi fost remarcată de trecători.

   Merse mai departe, încheindu-și capsele mantalei. Într-o oglindă, aflată într-un magazin de mobilă, prinse imaginea fugară a unei fețe albă ca varul și a fost șocat și ușor rănit în amorul propriu când și-a dat seama că era fața lui. Cotind pe Shaftesbury Avenue, merse repede până la Piccadilly Circus și se alătură mulțimii care cobora treptele metroului.

   Stația era aglomerată de afluxul de pasageri de la prânz, așa cum știa că va fi, și se așeză la coada cea mai scurtă - trei persoane - dintre cele multe aflate în fața automatelor de bilete. În timp ce aștepta, privi cu atenție în jur, însă nu văzu nici urmă de Clayton.

   Cumpără un bilet și înaintă încet, o dată cu mulțimea, spre scările rulante. Două scări funcționau pentru coborâre și el păși pe cea mai aproape de centru. Când începu să coboare, denivelarea i-a permis să vadă, departe sub el, holul.

   Era aglomerat pe margini de o mulțime zgomotoasă care intra și ieșea din pasajele de comunicare cu holul, lăsând în centrul lui un spațiu liber.

   În acest spațiu se afla Clayton, cu o mână în buzunar, în cealaltă ținând geanta, stând complet nemișcat, cu privirea fixată în pământ, în apropiere de capătul scărilor. Fața lui avea o paloare nesănătoasă. Părea pierdut.

   Bill simți cum îl inundă un val de milă. Se uită în altă parte, spre partea dreaptă a holului. Peretele avea două guri, ca de tunel și cea mai apropiată înghițea un șuvoi gros de oameni, alimentată continuu de scări și pasaje; cea aflată mai departe era complet liberă și deasupra ei se afla o plăcuță cu „Intrarea interzisă”. Se apropia de baza scărilor rulante și acum distingea clar fața lipsită de orice expresie a lui Clayton și cearcănele de sub ochi; i s-a părut că zărește cu coada ochiului o pălărie verde printre numeroasele capete și s-a întors pentru a privi cu atenție.

   Deodată, însă, scara a trecut de porțiunea orizontală și nu a mai putut să vadă pe deasupra persoanelor mai înalte, care-l înconjurau. Nu putea să-l mai vadă nici măcar pe Clayton.

   S-a îndreptat, de abia târându-și pașii, spre primul pasaj și a intrat. O dată înăuntru, a iuțit ritmul, până la un pas normal de plimbare și a început să împingă, cu o mână atingând spatele bărbatului din față. Spera să aibă suficient timp pentru a prinde trenul următor.

   Pasajul s-a terminat și oamenii s-au răsfirat pe platformă și au început să se alinieze pe marginea peronului.

   Bill s-a grăbit pe ultimii metri până la intrarea goală a celui de-al doilea pasaj, s-a oprit și a stat pe loc, ascultând. Petrecuse 2 ore aici, acum câteva zile și învățase să aproximeze, după zgomotul de apropiere al trenurilor, cât va dura până la țâșnirea din gaura neagră a tunelului. Se uită în lungul pasajului, o boltă alungită de plăci de ceramică albă, strălucitoare și de afișe ce se micșorau treptat.

   La 15 metri în interior, pasajul se curba ușor spre stânga și dincolo de curbă era, știa el, holul și Clayton. Își fixă ochii pe primul afiș, o față de femeie cu dinții înnegriți de creionul cuiva și luptă împotriva panicii nedefinite care începuse să-l cuprindă.

   Era momentul de care se temuse încă de la conceperea Planului; contactul propriu-zis. Fiecare mușchi i s-a încordat. Auzise un uruit îndepărtat. Capul i se ridică către zgomot, întinzându-se după el. Uruitul crescu și acum era însoțit de un scâncet, apoi de un zdrăngănit metalic. Zgomotul urcă cu o tonalitate pe care o recunoscu și abandonă brusc poziția de așteptare, pășind grăbit în pasaj.

   Trecu de curbă și ieși în hol. Clayton era în același loc, cu fața îndreptată în direcția opusă, spre scări. Bill s-a dus de-a dreptul spre el, s-a oprit brusc alături, a întins mâna și a spus... nimic, nu putea să vorbească!

   Clayton tresări și se întoarse. Ochii lui, holbați, erau atât de injectați, că erau roz. Gura îi tremura necontrolat, când icni:

   - Longfellow?

   Bill a fost în stare doar să dea din cap.

   Corpul lui Clayton s-a retras ușor și brațul cu geanta a înaintat, Bill a luat-o și aproape a țipat când mâna lui a atins-o pe a celuilalt, apoi a făcut o întoarcere rapidă, stângace și s-a îndreptat spre pasajul pe care abia îl părăsise. A inspirat, pe neașteptate și adânc și și-a dat seama că-și ținuse respirația.

   În interiorul pasajului a început să alerge, o goană nebună, ridicând geanta și strângând-o la piept. A ajuns la capătul pasajului chiar în clipa în care hoarda care se deversa din tren se năpustea spre el și de-abia a reușit să se strecoare pe platformă, înainte ca valul să devină prea puternic pentru ca el să mai poată lupta împotriva lui. Aruncând o privire în urmă a crezut că vede, dar nu era sigur, o pălărie verde săltând nebunește deasupra gloatei.

   Se îndreptă repede spre tren, spre ușa de la capătul compartimentului și urcă, făcându-și loc în aglomerația din interior. Ținând geanta la piept cu o mână, o folosi pe cealaltă pentru a desface capsele mantalei de plastic. Ușile s-au închis sâsâind, urmă o smucitură și trenul se puse în mișcare.

   Bill s-a întors, scoțându-și neglijent șapca, cu fața spre colțul dinspre ușă și colțul vagonului. Încercând, pe cât posibil, ca mișcările să-i treacă neobservate din spate, a scos sacoșa împăturită, a desfăcut-o și a ghemuit înăuntru geanta albastră - cu mare dificultate, pachetul alb se tot agăța de mânerele din șiret - și a dat drumul șepcii deasupra. A lăsat bocceaua pe podea și a prins-o între picioare.

   Se uită peste umăr: mulțimea se mai subțiase. La 1 metru de el erau doi bărbați, întorși cu spatele și la o lungime de ziar, un altul citea un ziar.

   Bill începu să-și scoată fulgarinul, tresărind la trosniturile și foșnetele pe care le făcea. Și-a eliberat brațul stâng și se răsucea să-l elibereze pe dreptul, când văzu că bărbatul cu ziarul îl urmărea. Însă imediat ce acesta și-a dat seama că privirea lui stăruitoare fusese remarcată, și-a ridicat sprâncenele și a continuat să-și răsfoiască ziarul.

   Bill și-a scos fulgarinul și, ascunzându-l în fața lui, l-a mototolit într-un ghem aproximativ. Când a ridicat sacoșa și a îndesat mantaua înăuntru, trenul a intrat pe neașteptate într-o stație și a început să încetinească.

   Grăbit acum, fără să-l mai intereseze dacă era sau nu văzut, a scos portocalele din buzunare și le-a așezat în sacoșă, deasupra mantalei. Umpleau la perfecție spațiul, ajungând până la vreo 2 centimetri de marginea de sus a sacoșei. A fost surprins de această potrivire, aproape perfectă.

   Trenul s-a oprit, ușile s-au deschis și el a pășit pe peronul stației Leicester Square. Trecându-și o mână prin păr, s-a lipit grupului care se deplasa spre pasajul de ieșire. Ochii îi jucau pretutindeni, însă nu a descoperit niciun polițist prin preajmă; știa însă că asta nu însemna neapărat că nu era niciunul acolo.

   Îi venea să alerge în sus, pe scara rulantă, în același ritm cu bătaia rapidă a inimii; dar s-a obligat să stea lângă rampă și să se lase transportat cu încetineală. Totuși, la jumătatea drumului, nu s-a mai putut abține și a început să pășească peste trepte. A trecut prin barieră și a urcat într-un trap neglijent scara spre stradă.

   A ieșit într-un colț al lui Charing Cross Road și, lăsând sacoșa să-i atârne într-o parte, a început să se îndrepte în pas domol spre nord. După o duzină de pași s-a oprit și s-a întors cu 180 de grade. Totul părea complet normal. Se întorcea din nou, când un taxi gol a trecut pe lângă el. L-a strigat și taxiul a oprit un pic mai departe.

   A urcat, spunându-i șoferului „Mile End, te rog” și a îngenunchiat pe banchetă, uitându-se prin parbrizul din spate. Apoi și-a dat seama că poziția lui i-ar putea părea neobișnuită șoferului și s-a așezat corect, mulțumindu-se cu câte o ocazională ocheadă în spate.

   Își simțea corpul lipicios și și-a strecurat degetele sub cele 6 straturi de îmbrăcăminte și și-a pipăit pielea. Era alunecoasă de transpirație și nici măcar nu se simțea încălzit. A decis că totul s-a terminat, colectarea banilor fusese realizată cu succes și putea să se relaxeze. Dar a rămas tot rigid, fără să se lase pe spătarul banchetei, strângând sacoșa între genunchii încleștați.

   Gândul i s-a întors la fața lui Clayton, la privirea obsedată și ochii plini de neliniște. S-a grăbit să se gândească la altceva: la întreaga operație de colectare, de la telefonul dat până la ieșirea în Leicester Square; la omul cu pălărie verde care ar fi putut fi polițist și, posibil, încerca să-l urmărească, deschizându-și drum prin mulțimea din pasajul de ieșire; la bărbatul cu ziarul, care-l văzuse scoțând mantaua.

   A fost surprins când șoferul l-a întrebat:

   - Cam pe unde pe Mile End?

   Se uită pe fereastră și văzu că se apropiau de intersecția unde-și lăsase motocicleta.

   - Treci de stop și prima pe stânga.

   Taxiul a accelerat brusc, ca să prindă verdele la stop și într-o clipă au trecut de intersecție.

   Bill și-a privit motocicleta, care stătea pe partea cealaltă a străzii; totul părea în ordine. Când taxiul a cotit pe o stradă laterală, Bill s-a decis.

   - Aici e bine.

   A ieșit, și-a ținut capul aplecat în timp ce a plătit, apoi a revenit pe strada principală. A ajuns la motocicletă și a rămas nemișcat în imediata ei apropiere, cu toate simțurile concentrate asupra atașului. Nu se auzea niciun zgomot, nu se simțea nicio mișcare.

   Cu mâna liberă a desfăcut precaut un colț al prelatei, a aruncat o privire în jur apoi s-a zgâit în interiorul atașului. Putea zări printre faldurile păturii o parte din nasul și gura Adrianei. De asemenea, putea să vadă și să miroasă că vomase. În timp ce desfăcea mai mult prelata, oftă compătimitor. Așeză sacoșa pe o parte, lângă copil, fără să-i pese că portocalele s-au vărsat și fixă la loc prelata.

   Motorul a pornit la a doua pedală. Și-a pus casca, ochelarii și mănușile, s-a urcat în șa și s-a îndepărtat de bordură. Când a oprit la lumina roșie a stopului de la intersecție, s-a uitat la ceas: era 1 fără 10.

   La 1 și jumătate, după ce evitase centrul orașului, era la jumătatea drumului spre casă, conducând la limita legală a vitezei pe o șosea secundară care șerpuia prin zonele rezidențiale urbane. A ajuns într-un cartier comercial aglomerat și a redus puțin viteza.

   Motorul motocicletei a tuși, a duduit, s-a oprit, a pornit din nou, iar a tușit și s-a oprit de-a binelea.

   Bill s-a uitat la indicatorul de combustibil: era gol. A plescăit enervat din limbă și a coborât, gândindu-se că mersul cu viteză redusă era vinovat de consumul mare de benzină. A înșfăcat ghidonul, s-a aplecat peste el și a început să împingă, împingând motocicleta mai aproape de marginea drumului. Motocicleta de-abia s-a urnit. Și-a aplecat capul și s-a proptit cu toată greutatea în ghidon. Roțile au început să se învârtă încet.

   Deodată, s-au învârtit mai repede.

   Ridică privirea și se uită în spate. Un polițist ajuta la împins, cu o mână pe șa și cealaltă pe ataș.

   Bill se răsuci cu fața spre înainte, cu gura uscându-i-se și trebui să tragă nebunește de ghidon ca să împiedice motocicleta să se izbească de bordură. Frână, și se îndreptă încet, aranjându-și expresia feței. S-a întors, obligându-și buzele să se retragă și să-i dezgolească dinții într-un zâmbet.

   Polițistul își freca mâinile. Era tânăr, cu obraji scobiți și slab, gâtul lui mai avea nevoie de vreo 5 centimetri ca să-i umple gulerul. A întrebat:

   - Benzina?

   Bill a reușit să scoată un mormăit afirmativ.

   - Așa m-am gândit și eu. Am știut după zgomot. Am și eu o B.S.A. Deși a mea n-are decât 2 ani.

   Bill stătea aproape în poziție de drepți, cu călcâiele lipite și brațele întinse pe lângă corp. Zâmbetul lui artificial era asemănător grimasei inconștiente a unuia care urmărește suferința altora.

   - Asta-i mai veche, nu? s-a interesat polițistul.

   Bill și-a umezit gura înainte de a spune, înainte de a fi în stare să spună:

   - Da, 14 ani.

   - Astea vechi au motoare ca lumea.

   Polițistul și-a pus mâinile la spate, a împins un picior în față și și-a coborât umerii într-o poziție mai confortabilă.

   - Ai un ataș frumos.

   - Benzină... unde pot...?

   - Uite colo. La 50 de metri. E aproape.

   Bill s-a obligat să se miște. S-a urcat pe bordură.

   - Un coleg de-al meu are un Norton și știi ce crede?

   Înainte ca creierul încețoșat al lui Bill să-i poată spune cum să răspundă, din ataș s-a auzit un zgomot: un scârțâit prelung. Urmat de o bufnitură ușoară.

   Bill începu să tremure violent.

   - Ai ceva acolo? întrebă polițistul, fața lui arătând o curiozitate moderată.

   Bill, dominat de vinovăție, traduse curiozitatea nevinovată într-o bănuială puternică. Dar avea un răspuns gata: unul pregătit pentru o astfel de situație: un câine rău. Se trezi spunând, fără să știe de ce:

   - Două pisici.

   - Li s-a făcut rău, nu?

   Bill se întoarse pe jumătate, într-o parte.

   - Da.

   Picioarele îi tremurau și coapsele îi deveniseră dureroase.

   - Mă grăbesc.

   A început să se îndepărteze.

   - Așteaptă o clipă!

   Bill se opri brusc, cu un icnet. Începu să se întoarcă încet, târșâind picioarele.

   - Ai luat-o prost, e în partea cealaltă, zâmbi polițistul.

   Picioarele lui Bill începură să tremure mai tare ca niciodată. Se poticni înainte și trecu pe lângă polițist: în același timp auzi dinspre ataș altă bufnitură.

   - Uite colo, a spus polițistul. În spatele magazinului din capăt.

   Bill continuă să meargă, accelerând. I-a trebuit voință, nu glumă, să nu o ia la goană. Tot ce voia să facă era să scape de acolo, să fugă departe de motocicletă și polițist. În clipa aceea nu-i mai păsa de copil, de bani sau de nevastă. Voia doar să fugă; nu mai suporta tensiunea.

   A ajuns la magazinul din capăt, a dat colțul și s-a trezit pe platoul unei stații service. S-a oprit și a încercat să dea o oarecare coerență gândurilor sale, obligându-se să fie rezonabil și calculat. Și-a ridicat mâinile spre față și, atingând ochelarii, și-a dat seama că, cel puțin, era bine apărat. Dar, s-a gândit el, cu siguranță că polițistul își va aminti incidentul cu atașul zgomotos și poate că, din cauza asta și numărul motocicletei. Și în fiecare clipă Adriana putea să țipe.

   Din nou a vrut s-o rupă la fugă și a trebuit să lupte din greu împotriva tentației.

   În loc s-o ia la fugă, s-a îndreptat repede spre pompele de benzină, lateral față de fata care se ocupa de ele și care, a băgat el de seamă, îl urmărea curioasă. Mormăi grăbit, mâncând cuvintele, că voia niște benzină, într-un bidon. A fost doar vag conștientă că fata a spus ceva, apoi a adus un bidon și începuse să-l umple; un alt gând înfiorător îi luase piuitul: ce-ar fi dacă polițistul ridica prelata să arunce o ocheadă pisicilor?

   Fata i-a dat un bidon plin și el i-a întins o bancnotă. S-a întors și a mers înapoi, până la colț, unde s-a oprit, încercând să aprecieze cum stau lucrurile. Polițistul era lângă motocicletă, dar cu spatele la ea și vorbea cu un vânzător cu șorț alb.

   Bill ieși la iveală, pășind pe trotuar.

   Când s-a apropiat, nu i-a aruncat nici măcar o privire polițistului și a coborât în stradă pentru a se îndrepta în diagonală spre partea opusă a motocicletei, în așa fel încât să pună o distanță cât mai mare între ei. A deschis capacele de la rezervor și de la bidon și a început să toarne benzina, gâlgâitul convulsiv de la gura bidonului și propria lui nervozitate făceau ca fluidul să se verde mai mult pe rezervor decât în el.

   A îndepărtat bidonul înainte ca acesta să se golească complet, a pus la loc capacul rezervorului și s-a lăsat pe vine ca să toarne un pic de benzină în vasul carburatorului.

   Slăbea șurubul de sub vas, cu stângăcie din cauza degetelor înmănușate, când din ataș s-a auzit alt zgomot: un geamăt lung și înăbușit.

   Nu a îndrăznit să se uite la polițist.

   Și-a încleștat dinții și a răsucit șurubul cu răutate. Vasul a cedat și el l-a tras din lăcașul lui și a șters depunerea dinăuntru, înainte de a-l umple cu benzină. L-a pus la loc, l-a fixat, a ridicat bidonul și capacul și s-a îndepărtat repede, îndreptându-și complet corpul de-abia după ce parcursese câțiva metri. A scăpat capacul din mână când a încercat să-l înșurubeze și a alergat înnebunit după el până la rigolă, unde l-a prins.

   Fata de la pompă stătea la colț, urmărindu-l.

   A ajuns la ea, i-a împins bidonul în brațe, și-a luat restul din mâna ei întinsă, a făcut repede stânga-mprejur, și-a pus banii în buzunar, s-a întors la motocicletă cu pași lungi, a răsucit cheia, a tras pedala demarorului și a apăsat pe ea. Motorul a bolborosit, a tușit și a murit.

   Polițistul se întorsese cu spatele la vânzător și stătea lângă ataș.

   - Pisicile scot zgomote ciudate. Parcă ar fi copii.

   Bill a reușit să dea din cap zâmbitor și a apăsat iar pe pedală. Motorul a pornit, uruind. S-a urcat în șa, a dat iar din cap în timp ce polițistul îți atingea în semn de salut casca și a țâșnit din loc cu o smucitură puternică.

   De-abia parcursese 50 de metri când prelata a fost lovită în mijloc și vocea Adrianei a răsunat clar, acoperind zgomotul motorului și strigând cu o umbră de teamă:

   - Unde sunt?

   A turat puternic motorul și a accelerat și într-un minut ieșise din cartierul comercial și din câmpul vizual al polițistului. Adriana a continuat să strige. Șoseaua era liniștită, cu un câmp pe o parte și niște ateliere prăfuite pe cealaltă.

   Bill a frânat brusc, s-a aplecat într-o parte și a vomitat. Mușchii stomacului i se contractau convulsiv și ochii îi ardeau înfierbântați. Acum se simțea mai bine, tensiunea dispăruse, dar fusese înlocuită de oboseală.

   Prelata a fost izbită din nou, Bill a lovit locul cu putere și și-a adunat toată energia ca să strige:

   - Gura!

   Tăcere și nemișcare au răspuns din ataș.

   A condus mai departe, accelerând rapid și nu s-a gândit la nimic, doar la cât de bine se simțea acum.

 

   Myra începuse să devină nervoasă.

   Întoarcerea lui Bill fusese estimată pentru ora două. Cu imaginația ei sugerându-i o mulțime de lucruri, de la un accident fatal la o arestare, petrecuse ultimul sfert de oră pendulând între ferestrele din față și cele din spate, fără să stea la vreuna mai mult de 1 minut, bucuroasă să aibă confortul mișcării și al efortului de a deschide și închide de fiecare dată ușa dintre bucătărie și sufragerie.

   Timpul trecuse repede după vizita poliției. Pusese placajul înapoi la ambele ferestre, făcuse o curățenie aproximativă prin casă, luase o gustare și sporovăise un timp cu o femeie care venise să solicite o întâlnire pentru o ședință particulară, în vinerea următoare. Myra zâmbise, urmărind plecarea femeii, gândindu-se că în curând vor fi cozi pentru solicitarea de întâlniri și poate chiar o secretară care să se ocupe de solicitanți.

   Stătea la chiuvetă privind peste câmpuri, spre partea din spate a proprietății imobiliare, sperând să zărească motocicleta lui Bill, venind în căutarea semnalului cu cearșaful, când auzi mârâitul unui motor.

   Alergă spre intrarea principală, zâmbind ușurată și ieși afară chiar când Bill ajungea la poartă. A deschis ușa garajului și a intrat înăuntru în urma motocicletei.

   Bill a tăiat contactul, și-a luat mâinile de pe ghidon și s-a pleoștit, cu bărbia căzându-i în piept. Când l-a ocolit, ca să-l privească în față, zâmbetul dispăru de pe fața Myrei.

   - Ce s-a întâmplat? Ceva rău?

   Bill a început să scuture capul, dar și l-a înălțat imediat, îndreptându-și corpul cu o smucitură și ridică un deget pe buze. S-a dat jos din șa și s-a retras, făcându-i semn să vină după el.

   Myra l-a urmat îngrijorată.

   - E trează, șopti el, scoțându-și mănușile.

   - De unde știi?

   - A strigat.

   - De când s-a trezit?

   - O jumătate bună de oră.

   - A auzit cineva?

   - Nu.

   Și-a scos ochelarii și începu să-și desfacă cureaua de la cască.

   - Nu a mers nimic prost, nu?

   - Nu. Totul a mers la perfecție.

   Ea aruncă o privire spre interiorul garajului.

   - Crezi că știe că se află într-o motocicletă?

   El clipi.

   - Dumnezeule! Nici nu m-am gândit la asta.

   - Vom ști curând. Așteaptă aici. Mă duc să mă schimb.

   Intră în casă, urcă scările, își puse la iuțeală rochia albă și-și legă baticul peste păr. Revenită la parter, ieși prin spate, lăsând ușile deschise și ocoli casa până la garaj.

   - Nu sta la vedere.

   Bill se deplasă în spatele jumătății deschise a ușii garajului și aruncă o privire pe stradă. Era pustie, în afară de un băiețel pe tricicletă, aflat departe, spre capătul străzii.

   Cu partea superioară a corpului înclinată aproape orizontal peste ataș, Myra a desfăcut prelata și a dat-o la o parte. Adriana zăcea acoperită parțial de pătura mototolită și se holba la ea furioasă, cu ochi înspăimântați.

   - Unde sunt?

   Myra ignoră întrebarea, înfășură la iuțeală copila din nou, acoperindu-i capul și o scoase din ataș.

   Înainte de a ieși din garaj, Bill așteptă până când zgomotul pașilor s-a pierdut în spatele casei. Ridică sacoșa și puse încet deasupra portocalele împrăștiate, oftând obosit când văzu mizeria pe care o făcuse copila. Merse de-a dreptul la bucătărie și așeză sacoșa pe raftul de jos al unui dulap, sprijinită de o tigaie.

   După ce aruncă cuvertura mototolită, Myra așeză fetița în pat, învelind-o cu pătura de lână.

   - Te simți mai bine?

   Copila a dat din cap; frica și furia îi dispăruseră din ochi. Era supusă și părea bucuroasă să fie înapoi într-un cadru familiar.

   - Mi-e foame.

   - Știi unde ai fost?

   Adriana nu părea prea interesată.

   - Ei...

   - Îți voi spune. Ai fost într-un cabinet special, pentru tratament. În cabinetul ăsta sunt niște echipamente care fac mult zgomot și vibrează. În această vibrație constă tratamentul.

   Adriana nu părea interesată:

   - Mi s-a făcut rău.

   - Așa trebuia să se întâmple.

   - Am crezut că era un avion.

   Myra râse și se ridică.

   - În curând îți voi aduce de mâncare. Și mâine dimineață, dacă vei fi cuminte, poți să mergi acasă.

   Părăsi camera luând cu ea cuvertura murdară, pe care a lăsat-o în baie, cu celelalte rufe murdare. În bucătărie așeză ceainicul pe foc, scoase o pâine și băgă capul în sufragerie, să-l întrebe pe Bill ce vrea să mănânce.

   Bill stătea în fotoliu, lăsat pe spate, cu ochii închiși. Haina, casca, ochelarii și mănușile fuseseră aruncate neglijent pe canapea și Myra ridică din sprâncene știind că Bill petrecuse o dimineață care-l afectase foarte puternic nervos.

   - Ai curățat atașul?

   El deschise ochii și începu să se ridice.

   - Nu. Am uitat.

   - Bine. Stai liniștit. Voi avea eu grijă.

   Luă o cârpă și curăță interiorul atașului, îndepărtând mizeria și orice amprente pe care le-ar fi putut lăsa copilul. Scoase sticla de cloroform, țâțâind la neglijența pe care o dovedise Bill și o luă cu ea în casă.

   - Ce vrei să mănânci?

   - Nimic, mulțumesc, a răspuns Bill. Nu mi-e foame.

   Ea ridică din umeri și veni lângă el, în fața căminului.

   - Ce s-a întâmplat? Ai luat banii?

   El se îndreptă.

   - Da. I-am pus în dulapul din bucătărie.

   - Povestește-mi totul, a spus ea, încrucișându-și brațele și așezându-se. Ți-a vorbit?

   Bill i-a povestit evenimentele dimineții, începând și sfârșind cu locul de parcare din Mile End Road. I-a povestit fiecare detaliu, fără să-l uite pe bărbatul cu pălărie verde. Nu a menționat incidentul cu polițistul, știind că Myra s-ar supăra pe el că nu-și amintise să umple rezervorul. Nu putea să-i suporte mânia; la ea se manifesta sub forma unei tăceri totale, rece și amenințătoare și uneori ținea 2-3 zile.

   - Bine, totul pare perfect, a aprobat ea. După câte îmi dau eu seama, nimic nu a mers prost. Ai văzut bine semnalul?

   - Semnalul?!

   - Cearșaful în curtea din spate.

   - O, da. Da, l-am văzut.

   De abia acum și-a amintit de cearșaf. A simțit cum se înroșește și a continuat repede:

   - Deci, poliția a venit? Ce au avut de spus?

   Myra și-a înclinat capul pe o parte, ascultând șuieratul subțire al ceainicului și s-a ridicat.

   - Îi voi face fetei ceva de mâncare și apoi îți voi povesti despre vizita poliției - nu a fost mare lucru - și ce a spus detectivul despre șoferul lui Clayton. Va apare probabil în ziarul de seară.

 

   La 7 Myra a coborât la parter. În curând urmau să sosească persoanele pentru obișnuita ședință de vineri seara și de abia terminase pregătirile pentru primirea lor. Se spălase, își pieptănase părul și își înnegrise un pic cicatricea cu un creion moale, ca să o scoată în evidență.

   Pregătirea camerei de ședințe consta din aprinderea luminii, acoperirea ferestrei și plasarea unei lumânări într-un șfeșnic de porțelan, în mijlocul mesei.

   Intrase tiptil în camera fetei, o găsise adormită și lăsase cloroformul și o bucată de pânză sub pat, la îndemână pentru Bill, să le folosească dacă ar fi fost necesar, dacă vreun zgomot ar fi trezit copila, ceea ce era improbabil: la ședințe, oamenii erau, în general, la fel de tăcuți ca în biserică.

   Lumina era aprinsă în hol și, când a ajuns la capătul scării, a văzut ziarul care ieșea din fanta pentru scrisori. L-a tras afară și l-a deschis. Titlu enorm: „RĂSCUMPĂRARE PLĂTITĂ PENTRU COPILUL CLAYTON”. Era și o fotografie a Adrianei, una neclară a tatălui ei, încruntându-se furios; la capătul de jos al coloanei era o fotografie mică a unui bărbat între două vârste.

   Myra a citit articolul, a dat din cap și a intrat în sufragerie.

   Bill adormise în fotoliu. Dormea de două ore și asta, se gândi Myra, era de ajuns. Tuși zgomotos, aprinse lumina și fixă perdelele.

   Bill se trezi, inspirând adânc și forțându-și ochii să se deschidă și zâmbi când constată că se află acasă, în siguranță; avusese un vis înspăimântător: se făcea că era vânat de niște bărbați cu fețe verzi prin coridoare întunecoase. Acum se simțea odihnit și nu chiar atât de deprimat și, când Myra s-a așezat în fotoliu, s-a aplecat curios înainte cu ochii pe ziarul din mâinile ei.

   Ea a început să citească cu voce tare:

   - Astăzi la ora 12 domnul Charles Clayton din... a plătit suma de 25 de mii de lire sterline unei persoane necunoscute pentru eliberarea fiicei sale, Adriana, care a fost răpită luni, când se întorcea acasă de la școală. Domnul și doamna Clayton își așteaptă acum fiica. Poliția nu a fost informată de ora și locul întâlnirii cu bărbatul care a încasat răscumpărarea, pentru că într-o scrisoare din partea răpitorilor se afirmase că, dacă se încearcă prinderea încasatorului, copila va avea de suferit. Astăzi, la ora 2, domnul Clayton a dat o declarație presei, la reședința lui din Barnet. El a spus că banii, aflați într-o geantă cu inițialele BOAC, au fost înmânați unui bărbat, în stația de metrou Piccadilly. Bărbatul a fugit printr-un pasaj cu intrare interzisă utilizat ca ieșire de la peroane, chiar în clipa în care în stație sosea un tren, făcând astfel imposibilă urmărirea prin mulțimea care se scurgea spre ieșire. Domnul Clayton nu a fost capabil să facă o descriere a bărbatului. Șoferul familiei Clayton, Henry Webster, care era un... a fost luat astăzi la postul de poliție din Barnet pentru a ajuta cercetările.

   Coborî ziarul.

   - Să ajute cercetările?!

   - Asta înseamnă că este arestat, în mod neoficial, a răspuns Bill.

   - Așa cred și eu.

   Ridică din nou ziarul și-și plimbă ochii pe restul articolului.

   - Ce urmează se referă doar la familia Clayton și la școală.

   - Spune ceva de mașina pe care o căutau?

   - Mm, oh, da, aici. Același lucru ca și în ziarul de dimineață. O mașină mică, cam de 8 cai putere. De unde le-o fi venit ideea asta și ce s-a întâmplat cu camioneta verde pe care o căutau?

   Bill i-a împărtășit presupunerea în legătură cu urmele lăsate de motocicletă pe câmp. Ea a părut încântată, atât de încântată încât el a fost tentat pentru o clipă să-i povestească momentul întâlnirii cu polițistul; dar numai pentru o clipă.

   - La drept vorbind, eu m-am gândit că așa or să creadă, chiar de la început.

   - Să sperăm că vor continua să creadă astfel, a spus ea și i-a întins ziarul.

   Privirea lui a fost prinsă de o fotografie mică de la sfârșitul articolului. Se uită la ea o clipă.

   - Mă întreb ce o să facă cu șoferul?

   Ea ridică din umeri și se uită la ceas.

   - Se cam apropie timpul.

   Bill se ridică din fotoliu și se întinse.

   - Am să mă spăl pe mâini și pe față.

   - Și eu îți voi pune lucrurile la loc.

   L-a urmat, când s-a aplecat în fața căminului, i-a strâns hainele de pe umeraș și le-a luat cu ea în bucătărie. După ce a aranjat perdelele și a aprins lumina, s-a așezat la masă și și-a împreunat mâinile în poală. Va aștepta acum până când toți vor fi în camera de ședințe înainte de a-și face intrarea.

   Bill s-a spălat rapid, și-a pieptănat părul și și-a îndreptat cravata, apoi și-a periat mătreața de pe guler. Ieșit pe jumătate din baie, s-a oprit brusc, s-a încruntat gânditor și s-a uitat în urmă. Apoi, grăbindu-se pe scări și-a băgat capul în bucătărie chiar când ciocanul de la ușa din față a răsunat zgomotos.

   - Și dacă cineva vrea să meargă la baie?

   - Ei?

   - Or să vadă placajul.

   - Ah, da.

   Se se încruntă, meditând:

   - Asta se întâmplă rar, dar este posibil. Voi spune că totul în baie a fost vopsit și nu s-a uscat încă.

   El a dat din cap și s-a îndepărtat. Mergând repede până la ușa din față, a deschis-o larg.

   - Bună seara. Intrați, vă rog!

   - Seara, dom` Savage, l-a salutat o femeie de vreo 70 de ani, îmbrăcată în negru.

   Bâjbâia la o lanternă și reuși s-o stingă.

   - Friguț.

   - Da, doamnă George, un pic.

   Se întinse în afară și-i luă brațul ca s-o ajute să urce treptele.

   - Dar primăvara este la doi pași.

   Trecu agale pe lângă el și merse până la capătul scării.

   - Pentru mine n-au mai fost primăveri, de când Alfie al meu a trecut Rubiconul.

   Bill a spus „Ah!”. I-a luat iar brațul și au început să urce ghemuiți unul lângă altul, omoplatul lui frecându-se de perete. A condus-o în camera de ședințe, scrâșnind din dinți din cauza zgomotului făcut de picioarele lor pe scândurile goale, i-a oferit un loc și a lăsat-o să-și tragă răsuflarea.

   În următoarele 15 minute alte 4 femei, toate între două vârste sau bătrâne, au bătut la ușă, au fost întâmpinate spunându-li-se pe nume și au fost conduse la etaj.

   Când a coborât, după ce o condusese pe ultima venită, Bill s-a uitat la ceasul de mână, l-a confruntat cu pendula din sufragerie și s-a întors spre sufragerie.

   În ușa de la intrare a răsunat o bătaie. Bill s-a răsucit rapid și a deschis-o. O femeie înaltă, îngrijită, îmbrăcată elegant, stătea în prag clipind din cauza luminii. Era drăguță și părul ei era aproape alb.

   - Am întârziat cumva la ședință?

   - Nu. De fapt, ați ajuns exact la timp. Nu vreți să intrați, doamnă...?

   - Clayton.

   Numele l-a lovit ca un pumn în plin piept; capul și umerii i s-au smucit pe spate. S-a holbat iscoditor, când a intrat pe lângă el în hol și și-a ferit ochii, când ea s-a întors. Închizând ușa cu grijă, și-a alcătuit o expresie cât a putut de amabilă, spunându-și că nu avea de ce să se teamă, că femeia venise doar ca răspuns la invitația Myrei și că nu era posibil să bănuiască ceva.

   S-a întors și a mormăit:

   - Vreți să veniți pe aici, vă rog! și a condus-o pe scări.

   În camera de ședințe a prezentat-o imediat celorlalte femei, dintre care doar una, a remarcat el, a arătat un oarecare interes pentru numele noii venite. A făcut un gest pentru a arăta că sosise timpul să înceapă și femeile s-au ridicat de pe scaune și le-au cărat în liniște la masă, el urmându-le cu un scaun pentru Myra. Obișnuita manevrare politicoasă și aparent neintenționată având ca scop obținerea unui loc în imediata apropiere a mediumului și apoi s-au așezat.

   Bill a aprins lumânarea cu un chibrit, a stins lumina și a ieșit. S-a grăbit să coboare în bucătărie și a deschis brusc ușa.

   - Ghici cine-i aici?

   Myra, ridicându-se de la masă, s-a încruntat gânditoare.

   - Domnul Clayton.

   - Nu, a răspuns el ușor dezamăgit că fusese atât de aproape și că nu părea surprinsă... doamna Clayton!

   - Oh!

   Myra era și ea dezamăgită. Pentru o secundă fusese plăcut înfiorată de perspectiva de a lua parte la o ședință împreună cu Charles Clayton, însă tânăra lui soție nu avea niciun fel de puteri paranormale.

   - Nu crezi că știe ceva, nu-i așa? se interesă îngrijorat Bill.

   - Sigur că nu. Speram ca unul dintre ei să vină. Ai face mai bine să supraveghezi îndeaproape copila.

   Au urcat scările și s-au despărțit, ea îndreptându-se spre camera din față, iar el spre cea din spate.

   Bill a închis încetișor ușa în urma lui și a pășit în vârful picioarelor spre pat. Lumina slabă i-a dezvăluit fața întoarsă în sus a Adrianei, inexpresivă și cu gura deschisă în somn; un somn care părea suficient de adânc, s-a gândit el, ca să nu aibă nevoie de ajutorul cloroformului.

   A auzit slab hârșâitul unui scaun și a plecat brusc de lângă pat, ducându-se la perete. Cu o mână, a deplasat tabloul într-o parte, pe cealaltă mișcând-o odată cu acesta, gata să acopere vizorul pentru a opri lumina în cealaltă cameră.

   Când tabloul a fost fixat în poziție răsturnată, și-a lipit ochiul de gaură.

 

   Myra stătea în picioare în capul mesei și se gândea că va fi într-adevăr o ședință foarte comună. Niciuna dintre femei nu avea nici cea mai mică urmă de puteri psihice.

   Erau câte trei femei pe fiecare parte, cea mai departe, la stânga ei, fiind doamna Clayton.
   Înainte de a se așeza, Myra le-a salutat pe fiecare, spunându-le pe nume și adăugă, pentru doamna Clayton:

   - Îmi pare bine să vă văd aici.

   Lumânarea arunca pe pereți 7 umbre uriașe, ondulând ușurel; umbre ale căror umeri s-au ridicat ca răspuns la ordinul Myrei.

   - Să facem cercul.

   Mâinile s-au unit de jur-împrejurul mesei, una sau două perechi de ochi s-au închis și ședința a început.

   Myra, cu degetele de la ambele mâini strânse ușor în mâini străine, și-a fixat privirea drept înainte, la câțiva centimetri deasupra flăcării lumânării și a început să se concentreze. Deși știa că subconștientul ei nu avea nimic de exploatat, i-a acordat, așa cum făcea întotdeauna, o șansă de a încerca; simțea că e de datoria ei să facă așa.

   Mai întâi și-a eliberat mintea de absolut orice, a uitat de spațiu, timp și de ea însăși. Licărirea prietenoasă a lumânării acționa asupra simțurilor ei la fel ca obiectul strălucitor al unui hipnotizator. Mintea ei deveni un gol absolut, nereținând nici măcar gândul la ce încerca să facă. A început să se simtă toropită. Pleoapele i-au căzut, gura i s-a relaxat și a început să plutească în transă.

   Mergea zâmbind de-a lungul coridorului; zâmbind, atât de fericire că era într-un loc mult îndrăgit, cât și galbenului spălăcit care colora pereții într-un mod atât de atrăgător încât o dulce melancolie îi cuprindea dureros inima. Culoarea o alina, o mângâia, o atrăgea înainte, acolo unde coridorul sfârșea într-o mare ușă, la vederea căreia zâmbetul ei s-a lărgit. S-a apropiat și a văzut fiecare detaliu de pe suprafața ușii: lemnul cenușiu nevopsit, nodurile și spiralele fibrelor, crăpătura care trecea prin mijlocul fiecărui panou, mânerul alb cu un inel negru, acolo unde porțelanul era ros.

   Când a ajuns la vreo 4 metri de ușă s-a oprit... a fost oprită, reținută ferm de ceva din spatele ei. Zâmbetul a dispărut. A încercat cu toată puterea minții, dar nu a mai înaintat. A oftat și s-a uitat plină de dorință la ușă. Apoi a început să alunece înapoi, încet, încet... înapoi... înapoi...

   În mod treptat, Myra a devenit conștientă că încercarea luase sfârșit. A rămas complet nemișcată, cu ochii închiși. Era așa cum se așteptare; nu exista suficientă cooperare mentală nici măcar pentru a o duce până la ușă, cu atât mai puțin dincolo de ea. Dacă ar fi putut să ajungă la ușă, să o atingă, ar fi fost în stare să primească mesaje telepatice. Dincolo de ea, orice era posibil.

   Trecuse „dincolo” de 3 ori, numai pentru câteva secunde, dar aceste secunde erau cele mai fericite din viața ei. A scos un oftat adânc, pentru ea și beneficiul celor care o urmăreau și și-a îndreptat mintea spre sarcina imediată.

   - Am un mesaj pentru cineva din stânga mea. Cineva care are o problemă de afaceri.

   - Da, a spus o voce tremurătoare. Asta-s eu.

   Myra știa că vocea aparținea unei anumite doamne Wintry, proprietară a mai mult de 30 de case vechi, cele mai multe condamnate la demolare și care-și petrecea timpul luptându-se cu chiriașii și consiliul municipal.

   - Ești îngrijorată din cauza unor proprietăți.

   - Da.

   - Sunt proprietăți vechi, dar încă în stare bună și mai pot fi folosite mulți ani.

   - O, da!

   - Sunt implicate persoane care, dacă ar putea, ți-ar face rău. Simt un sentiment puternic de neliniște venind de la aceste persoane. Așteaptă o decizie, o decizie pe care tu trebuie să o iei.

   - Da, vineri la prânz.

   - Mesajul pe care-l am pentru tine este foarte clar. Trebuie...

   - De la cine e?

   - Trebuie să iei în considerare starea generală a proprietăților, să urmezi îndemnurile rațiunii, să cântărești cu atenție sfaturile consultanților juridici și să ajungi la o concluzie satisfăcătoare pentru simțul tău în afaceri și pentru integritatea ta.

   - Da... De la cine e?

   - Se pierde... Îmi pare rău.

 

   Bill avea un câmp vizual bun asupra grupului din jurul mesei, de la profilul soției sale până la fața aflată în plină lumină a doamnei Clayton și mai mult asupra acestei fețe își fixa ochii.

   Tânăra femeie o urmărea atentă pe Myra, cu o expresie de curiozitate, teamă și speranță. Era probabil mai tânără decât presupusese el la început; crețurile și umbrele îngrijorării și lipsei de somn din jurul ochilor și expresia tensionată a gurii o îmbătrâneau.

   S-a uitat înapoi la Myra, când aceasta a început să vorbească și a ascultat. Nu era în transă, știa după tonul vocii ei și era interesat de modul în care își va satisface clientele și le va face fericite spunându-le lucruri dintre cele mai banale.

   Vorbea despre un bărbat, a cărui descriere s-ar fi potrivit la 95 de bărbați dintr-o sută, iar femeia care stătea alături de doamna Clayton spunea într-una:

   - Da, ăsta-i Fred. E Fred al meu... Întreabă-l de Marion a doamnei Brown.

   Myra ocolea cu abilitate întrebările care cereau răspunsuri precise și termină cu femeia, avertizând-o:

   - Ai grijă. Ai mare grijă!

   Urma la rând doamna Clayton și Bill s-a încordat.

   A fost un moment de tăcere, înainte de a o auzi pe Myra.

   - Ești îngrijorată din cauza unui copil.

   - Da.

   Vocea tinerei ajungea până la el, clară și puternică.

   - Ești îngrijorată pentru că nu s-a întors acasă când era așteptată.

   - Așa este.

   - Trebuie să ai curaj. Copila ta este în siguranță. Trei persoane îi poartă de grijă. Nu sunt oameni rău, dar...

   Un zgomot și-a făcut loc în auzul lui Bill, un foșnet venit din spate și a întors imediat capul. Adriana cobora din pat.

   Înainte ca el să poată lăsa tabloul peste vizor, ea i s-a alăturat, alergând mărunt și stătea, zgâindu-se la el. Și-a deschis gura, dar el a înhățat-o de braț, a tras-o aproape și i-a acoperit buzele cu palma. Fetița a început să se lupte și să se zvârcolească, scuturându-și capul dintr-o parte în alta.

   Vocea doamnei Clayton a ajuns până la el, limpede.

   - Când o s-o capăt înapoi?

   Adriana a înghețat și Bill o dată cu ea. Apoi copila a izbucnit într-o serie de contorsiuni violente, lovind la întâmplare cu mâinile și picioarele.

   Zgomotul mișcărilor lor i s-a părut lui Bill monstruos de puternic și a aruncat o ocheadă tremurătoare spre vizor; nu îndrăznea însă să-i dea drumul, ca să-l închidă, de teamă că în clipa în care ar fi ridicat mâna de pe gura ei, ar fi început să strige.

   Și-a folosit toată puterea împotriva ei, ridicând-o cu totul de pe podea și strivindu-i ceafa de pieptul său.

   Încet și cu un vag sentiment de înviorare din cauza superiorității lui, a început să câștige bătălia. I-a capturat ambele brațe cu mâna stângă și, după ce a încasat două lovituri dureroase, i-a prins picioarele între genunchi. Încă se zbătea, dar era prea strâns ținută ca să mai aibă multă libertate de mișcare.

   Când a început să scoată niște bolboroseli și-a apăsat mai pare palma pe gura ei și le-a înnăbușit. S-a aplecat repede spre perete și și-a lipit ochiul de vizor, ca să vadă dacă femeile remarcaseră gălăgie. Ca și înainte, în camera de ședințe mediumul era centrul atenției.

 

   Myra declara:

   - Se află într-o baracă de lemn. Este caldă și uscată, iar ea este bine îngrijită. Nu trebuie să te mai temi pentru siguranța ei.

   - Da.

   - Cele trei persoane au acum intenții mai bune decât înainte și o tratează cu amabilitate. Par să fie mulțumiți de ceva.

   Myra s-a gândit că îi spusese doamnei Clayton tot ce putea și a terminat:

   - Asta este tot, în afară de faptul că îți vei vedea fiica în curând. Foarte curând. Mâine.. Da, mâine, cu siguranță îți vei vedea fiica.

   - Mulțumesc. Mulțumesc foarte mult.

   Myra și-a mișcat ușor capul spre ultima femeie din dreapta, dorind să grăbească sfârșitul întâlnirii.

   Știa că femeia era îngrijorată de aventura soțului ei cu secretara și a început să formuleze propoziția de început pe ideea „o femeie tânără cu o legătură romantică”. Era gata să pronunțe primul cuvânt, dar s-a oprit. Începuse dintr-o dată să o doară pieptul. Inspiră adânc și începu iar să vorbească, dar din nou s-a oprit. Durerea devenea mai puternică. Era ca și cum plămânii îi erau atât de plini de aer, încât erau pe cale să plesnească.

   A cuprins-o frica, și-a eliberat mâinile și și-a încleștat pieptul cu ele. Durerea i-a urcat dintr-un salt în gâtlej. Se sufoca. Inima îi bătea sălbatic, plămânii i se umflau din ce în ce, ochii i s-au bulbucat în orbite, un zgomot înnebunitor îi vâjâia în cap și frica a lovit-o ca un cuțit înfipt în șira spinării.

   A sărit în picioare și a urlat.

 

   Bill tresări convulsiv. Își simțea părut de parcă ar fi mișunat de vietăți târâtoare.

   A urmărit-o, fără să clipească, pe Myra care, ținându-se cu mâinile de gât, s-a clătinat înainte și s-a prăbușit pe podea.

   A urmat o agitație și o bolboroseală frenetice, în timp ce femeile se înghesuiau în jurul ei. Cineva a aprins lumina.

   Doamna Clayton, singura încă așezată pe scaun, privea îngrijorată în jos. Apoi agitația și zgomotul s-au oprit și s-a lăsat o tăcere plină de așteptare.

   Bill a auzit vocea Myrei.

   - Moartă.

   A făcut un pas înapoi, îndepărtându-se de vizor. Și-a strâns ochii. Era covârșit de un sentiment de oroare. Buzele, gura, toată falca de jos au început să-i tremure. Geamătul care i-a scăpat s-a transformat într-un guițat. Și-a tras mâna de pe fața fetei și și-a apăsat-o pe buze. Capul Adrianei căzuse într-o parte.

   Cu ochii încă închiși, și-a slăbit brațul stâng și a simțit-o prăbușindu-se moale și aterizând cu un bufnet surd pe podea. Se aplecă înfricoșat, ținându-și cu o mână stomacul în fierbere și se forță să deschidă ochii și să privească, știind, încă înainte de a o face, ce avea să vadă. Știa că fetița murise.

   Adriana zăcea pe spate, cu brațele desfăcute și picioarele răsucite. Fața era întunecată și între ochii, parțial deschiși, era o cută vagă. Mâinile îi erau încleștate în pumni, cu încheieturile degetelor albite.

   Picioarele lui Bill au cedat și a căzut încet în genunchi lângă ea. Se holba, stupefiat de remușcare și groază, la forma lipsită de viață, întinse o mână, care atârna ca o mănușă goală și-i atinse fruntea netedă, șoptind nedeslușit din cauza salivei care-i inunda gura:

   - Îmi pare rău. Îmi pare rău.

 

   Myra fusese ridicată și așezată pe scaun.

   Se simțea aproape normal, toată durerea trecuse, era doar un pic amețită și îngrijorată de atacul pe care-l avusese. Se întreba dacă era posibil să fi fost de vină inima. Câmpul ei vizual era plin de fețe feminine, toate purtând expresii de îngrijorare, surprindere și încântare prost deghizată.

   Ea zâmbi vag și fețele s-au retras.

   - Vrei să-ți aduc un pahar cu apă?

   Myra a dat din cap, dar apoi și-a amintit fereastra de la baie și a spus repede:

   - Nu. Nu, mulțumesc. Acum mă simt mai bine.

   Altă femeie, cea căreia era pe cale să i se adreseze când o lovise atacul, se aplecă spre ea.

   - Cine?

   Myra clipi.

   - Pardon?!

   - Cine e moarta? Te-ai stins ca o lumânare, apoi ai spus „Moartă”. La cine te refereai?

   - Nu știu, murmură Myra.

   Nu știa și își amintea doar vag că pronunțase cuvântul. Habar nu avea de ce sau de unde venise. S-a gândit că trebuie să fi fost o reacție la teama pe care o simțise în timpul crizei.

   - Sper că mă veți scuza, doamnelor, a spus, ridicându-se. Dar trebuie să întrerup întâlnirea din seara asta. Nu mă simt prea bine.

   Urmă un cor înăbușit de replici adecvate, deși aproape fiecare față oglindea dezamăgirea; Myra o știa, nu atât din cauza întreruperii ședinței, cât datora absenței de semnificație psihică în dramaticul leșin.

   Suflă în lumânare, se duse la ușă și le conduse la parter.

   A remarcat două doamne aruncând priviri furișe doamnei Clayton, care rămăsese în urmă și s-a gândit că probabil își dăduseră seama cine era, că făcuseră legătura între nume și convorbirea despre copila absentă. Le vor spune și celorlalte și toate își vor aminti cuvintele:

   - Îți vei vedea copila mâine!

   Myra era foarte încântată.

   A deschis ușa și a stat lângă prag, într-o parte, a strâns mâini și a schimbat câteva cuvinte cu fiecare femeie care, înainte de a ajunge în prag, depunea un plic pe raftul suportului de pălării. Doamna Clayton era ultima. S-a uitat spre raft, a scos un portofel din buzunar și a întrebat:

   - Cât trebuie să dau, doamnă Savage?

   - Nu există un onorariu fix. Cât credeți.

   Femeia a scos o bancnotă de 5 lire din portofel.

   - Este de ajuns?

   - E mai mult decât generos, doamnă Clayton, a răspuns Myra acceptând banii. Sper că i-am meritat.

   - Oh, vă asigur că da. Acum mă simt mult mai bine. Soțul meu nu a vrut să vin, spunea că ar trebui să o aștept pe Adriana. Vedeți, am așteptat toată ziua, încă de la amiază, să ni se telefoneze pentru a ni se spune unde trebuie să mergem s-o luăm. Dar când s-a făcut ora 6 și n-am primit nimic, mi-am încercat norocul și am venit aici. Aș fi înnebunit așteptând toată noaptea vești de la oamenii aceia, dar acum pot să stau liniștită. O să fie înapoi mâine... nu-i așa?

   - Sunt sigură ca așa va fi. Mi-aș pune reputația în joc.

   Doamna Clayton a oftat, zâmbind.

   - Atunci, este adevărat ce am văzut în ziar, că ați plătit o răscumpărare? s-a interesat Myra.

   - O, da.

   - Și poliția nu a încercat să-i prindă pe oamenii aceia când li s-au înmânat banii?

   - Charlie nu a vrut să riște. A informat poliția despre răscumpărare, dar nu și unde urma să fie plătită.

   - Ei, poate că acesta a fost lucrul cel mai înțelept.

   - Da. Totuși, mai târziu ne-au spus, poliția adică, că îl urmăriseră pe Charlie azi-dimineață, când s-a dus în oraș. Au asistat la înmânarea banilor și cred că au semnalmentele bărbatului, dar nu au încercat să-l prindă sau ceva asemănător. Au încercat însă să-l urmărească. Era totuși foarte inteligent, așa au spus ei și l-au pierdut.

   Myra a țâțâit.

   - Păcat. Ce părere aveți despre șofer?

   - Sunt sigură că e vorba doar de niște aiureli. Charlie și cu mine suntem convinși că n-are nicio legătură. Îl avem pe Henry de ani de zile. E un om de treabă.

   - Totuși, presupun că nu sunteți deosebit de interesată de prinderea criminalilor. Vreți doar să vă recăpătați fetița.

   Doamna Clayton încuviință.

   - Exact.

   Și i-a întins mâna.

   - Vă mulțumesc foarte mult, doamnă Savage. Mi-ați adus o mare ușurare și soțul meu va fi și el mai liniștit când îi voi povesti ce mi-ați spus, chiar dacă el nu prea crede în astfel de lucruri.

   - Nu poate fi blamat pentru asta, când atât de mulți oameni cred că spiritismul e o prostie. Dar noi știm că nu este așa, nu, doamnă Clayton?

   - Sigur că da. Noapte bună.

   - Noapte bună.

   Myra a așteptat ca tânăra femeie să iasă, apoi a închis ușa și a oftat de satisfacție. Totul era gata, s-a gândit ea. Totul era perfect.

   Și-a întors capul spre tavan și a strigat: „Bill”. Nu a primit niciun răspuns. Casa era foarte tăcută. S-a încruntat și a strigat din nou. Tăcere; o tăcere care era cumva amenințătoare.

   A mers până la capătul scării, a urcat 3 trepte și a strigat încă o dată. A urcat în fugă până pe palier și a ascultat o clipă la ușa dormitorului, înainte de a o deschide.

   A rămas în prag și s-a holbat, icnind.

   Bill era îngenunchiat lângă pat, sprijinindu-și brațele și capul pe el. În mijlocul patului era o formă nemișcată, perfect mulată de cearșaful subțire care o acoperea din cap până în picioare.

   - Dumnezeule! Ce ai făcut?

 

   Stând pe marginea scaunului, Myra hrănea focul cu hainele Adrianei, iar trosnetul și sâsâitul acestuia întrecea ticăitul pendulei în furnizarea singurelor sunete din încăpere.

   Rupsese micul pardesiu în bucăți, cusătură cu cusătură, și era acum pe care de a arde ultima fâșie de mânecă. Era aproape miezul nopții.

  Bill stătea pe canapea, holbându-se tâmp la umbra de sub masă. O clipire întâmplătoare și zvâcnetul regulat al unui nerv pe marginea buzei de jos, atârnânde, erau singurele semne de viață.

   Un nasture a izbucnit pentru scurt timp într-o flacără verde și mâneca s-a dus.

   Myra a ridicat pantofii, i-a așezat fără șovăire deasupra cărbunilor și i-a bătătorit cu vătraiul, notându-și în minte că trebuie să caute în cenușă cataramele grele de metal.

 

   În orele care se scurseseră de la moartea copilei, Myra trecuse de la teamă la calm, raționând.

   Pentru început, moartea însăși nu era pentru ea o tragedie; nicio moarte nu era pentru ea o tragedie; era aproape opusul unei tragedii. Și oroarea fusese îndepărtată de explicația bâiguită a lui Bill, care o urmase supus afară din dormitor, că fusese un accident. Exista neliniștea la gândul consecințelor, acum mult amplificate, în cazul în care ar fi fost descoperiți, însă avea încredere în ea însăși și în visul ei; nu voi fi descoperiți. Îi părea rău pentru părinți; mama era însă tânără și putea să aibă alți copii.

   În afară de o ușoară modificare în aranjamente, totul se va derula cum fusese planificat și rezultatul primar va fi cel prevăzut, doar că ar fi mai bun decât se anticipase: povestea va căpăta acum o atenție internațională. Rezultatul final era aproape garantat.

   A bătătorit pantofii până când au fost ascunși în mijlocul focului și s-a întors spre Bill.

   - E frig lângă fereastră. Mai bine te muți în fotoliu.

   Nu a primit răspuns.

   - Bill!

   El și-a întors capul cu o smucitură, clipind rapid.

   - Mmmm?

   - Vino și stai lângă foc.

   S-a ridicat foarte încet și s-a apropiat de cămin, gârbovit deasupra mâinilor încleștate și cu capul înclinat puțin pe o parte. Așezându-se adânc în fotoliu, corpul i-a rămas o clipă înțepenit, apoi a început să se relaxeze.

   Myra a pus jos vătraiul.

   - Cum s-a întâmplat?

   A trecut mai mult de un minut înainte ca el să răspundă cu o voce monotonă, fără vlagă.

   - A căzut din pat.

   - Cu capul înainte? Așa trebuie să se fi întâmplat.

   - Da.

   - Și apoi?

   Sprâncenele lui au tresărit, încruntându-se.

   - A murit, pur și simplu?

   - Da.

   - Instantaneu?

   - Da.

   - Ei. Nu a suferit deloc. Asta este ceva, nu?

   El nu a răspuns. Ea i-a aruncat o privire și a continuat:

   - Nu trebuie să o pui chiar așa la inimă. Nu s-a putut evita. Sper că nu o să te învinovățești singur. Știi, accidente se întâmplă oriunde. Ar fi putut să se întâmple la fel și dacă ar fi fost acasă. Faptul că s-a întâmplat aici nu are nicio legătură cu noi. Nu putem să ne învinovățim singuri. La fel de bine l-am putea găsi vinovat pe cel care ne-a vândut patul, pe familia Clayton pentru conceperea copilei sau pe părinții lor că i-au conceput pe ei, ori pe ai noștri pentru noi.

..................................................