Doamna dispărută, Amanda Quick

 ................................................

2-7

         Pe scenă, Madam Zolanda stătea comod pe un jilț ornamentat, asemănător unui tron.

   Purta o rochie drapată, alcătuită din mai multe straturi de eșarfe roșii și aurii. Pe cap avea un turban asortat, din catifea roșie și aurie. Bijuterii de aur îi scânteiau la urechi și la încheieturile mâinilor. Era clar că afacerea de medium era una profitabilă, cel puțin când aveai printre clienți o mulțime de vedete și de personaje mondene.

   Își duse degetele acoperite cu mănuși la tâmple și închise ochii, cu un aer teatral. Când începu să vorbească, glasul îi avea o intonație stranie, ca de pe altă lume, care se reverbera uimitor de bine în sala aglomerată.
   - Simt că ați ales dama de inimă roșie. Așa este, domnule?
   Spectatorul care se oferise voluntar să participe la acest număr, un tânăr în costum elegant, stătea la câțiva metri de ea, pe scenă. Se uită la cartea de joc supradimensionată pe care o alesese din pachetul pe care i-l pusese la dispoziție asistenta Zolandei. Părea că nu-i venea să-și creadă ochilor.

   - Vai, e chiar dama de inimă roșie, rosti el. Uimitor, Madam Zolanda!

   Îi dădu cartea asistentei Zolandei, care o ridică deasupra capului, astfel încât să o vadă clar toți din public.

   Jake făcuse suficientă muncă ce cercetare în privința Thelmei Leggett pentru a ști că aceasta lucrase cândva la un studio de film ca secretară. Acum era asistenta Zolandei, șoferița și agentul ei de relații publice. În seara aceasta, Leggett nu purta uniforma de șoferiță, ci un smoching elegant, făcut la comandă pe măsurile ei.

   Imediat izbucni un ropot de aplaude.

   - Spectacolul e chiar reușit, rosti în șoaptă Adelaide. Publicul e captivat.

   Jake dădu din mână, într-un mod ireverențios.

   - Până acum n-a făcut decât numerele obișnuite de „citit gânduri”.

   - Da, dar în genul ăsta de spectacole nu contează într-atât numerele, răspunse Adelaide. Important e talentul actoricesc. Mai mult ca sigur, Zolanda e o impostoare, dar trebuie să recunoaștem - este o actriță foarte bună.

   - La ce anume te referi?

   - Își joacă rolul non-stop, nu doar pe scenă în seara asta, ci oricând se află în public. A venit la ceainărie aproape în fiecare zi de când a venit în oraș și nu am văzut-o niciodată călcând strâmb. E tot timpul Madam Zolanda, mediumul vedetelor.

   El cumpăni câteva clipe aceste cuvinte. Adelaide avea dreptate. Capacitatea de a-ți juca rolul o perioadă mare de timp necesita foarte mult talent actoricesc. De asemenea, implica și o rezistență ieșită din comun. Nimeni nu știa asta mai bine decât el.

   - Înțeleg ce vrei să spui, rosti el.

   - E foarte greu să-ți asumi o anumită identitate și să o menții 24 de ore din 24. Îți solicită foarte mult nervii.

   Siguranța detașată din glasul lui Adelaide stârni un fior de înțelegere în interlocutorul ei. Ar fi putut să jure că vorbea din experiență.

   - Foarte... empatică interpretare, zise el.

   - Pentru o chelneriță, vrei să spui?

   Glasul ei își recăpătase intonația tăioasă. Fără să vrea, reușise să o jignească din nou.

   - Pentru oricine, răspunse el.

   Pe scenă, Zolanda făcea o demonstrație de citire a gândurilor, vorbind ca și cum ar fi fost cufundată într-o transă profundă.

   - Domnișoară Leggett, am impresia că cineva din rândul al treilea își face griji pentru niște probleme financiare. Ceva legat de o moștenire... Da, acum primesc informații chiar clare. Cineva a murit, dar respectivul... sau era o femeie?... a lăsat ceva important unei persoane care nu îl merita...

   O femeie din rândul trei se ridică vijelios în picioare.

   - Eu sunt, Madam Zolanda! Unchiul mi-a promis c-o să-mi lase casa, dar până la urmă i-a rămas soră-mii.

   Thelma Leggett se apropie de marginea rândului al treilea de scaune.

   - Madam Zolanda, aveți ceva sfaturi pentru această doamnă?

   - Văd niște bani venind către ea foarte curând, dintr-o sursă neașteptată. Dar... a, stați un moment! Mai primesc un mesaj... Este destul de neclar. Aaa, acum înțeleg... Trebuie să aibă grijă pentru că sunt unii care o să încerce să profite de situația ei financiară schimbată în bine.

   - Asta sigur, rosti femeia. Fratele și sora mea sigur vor veni cu mâna întinsă! Mulțumesc pentru avertisment, Madam Zolanda.

   Femeia din public își reluă iute locul.

   - Rândul al patrulea, aproape de mijloc, domnișoară Leggett. Și... stai puțin... și rândul al șaptelea. Simt că sunt niște doamne și domni care suferă de insomnie.

   Mai multe persoane din public scoaseră niște suspine uluite.

   Dintre persoanele din rândul al patrulea și al șaptelea, câteva ridicară o mână.

   - Acum le pot percepe aurele, continuă Madam Zolanda. Fiecare conține foarte multă energie negativă. De aici provin insomniile.

   Spectatorii începură să aplaude.

   Jake se aplecă ușor spre Adelaide. Îi simți mirosul discret - un parfum delicat cu note de condimente și arome amestecat cu esența ei feminină inefabilă. Preț de o secundă-două, se simți ușor amețit. În momentele acelea, își dori ca vizita sa în Burning Cove chiar să fie doar una de relaxare.

   - Nu-i nevoie de puteri paranormale ca să-ți dai seama că într-un public de asemenea proporții sunt și câteva persoane care au probleme cu somnul, zise el.

   - Corect.

   Buzele lui Adelaide se strânseră puțin într-o parte.

   - La Refresh am o mulțime de comenzi pentru amestecuri destinate să atenueze problemele cu somnul.

   Pe scenă, Thelma o legă la ochi pe Zolanda, iar apoi se răsuci pentru a se adresa publicului.

   - Liniște, vă rog! Acum, Madam Zolanda va începe o demonstrație de proiecție astrală. Trebuie să vă avertizez că această experiență nu e întotdeauna posibilă. Depinde de energia atmosferică. Zgomotul făcut de public poate distorsiona undele astrale.

   Peste spectatori se pogorî o liniște deplină. În sala de spectacol domnea o tensiune anticipativă. Pentru prima oară, Jake fu ușor impresionat. Madam Zolanda nu făcea absolut nimic pe scenă, practic, dar reușise totuși să-i facă pe toți extrem de atenți.

   Încet, cu un glas măsurat, Madam Zolanda începu să vorbească.

   - Plutesc deasupra orașului Burning Cove. E scăldat în lumina lunii. Pot vedea hotelul Burning Cove și Clubul Paradise. Un câine mic latră la mine. Animalul îmi poate simți prezența. Sunt trasă către un anumit loc. E extrem de important să mă duc într-acolo. Trebuie să avertizez pe cineva. Stați! Sunt trasă chiar către acest teatru. Nu înțeleg...

   Din public se înălță un suspin plin de surprindere. Madam Zolanda continuă, pe un ton ridicat de panică:

   - Acum sunt înăuntru, privesc sala de spectacol de sub tavan. Spirite-călăuză, spune-mi de ce m-ai chemat în acest loc.

   Acum deja aproape toți cei din public se uitau în sus, la plafonul învăluit în umbre. Se lăsă o tăcere deplină...

   ...spulberată de un țipăt care-ți ridica părul pe ceafă.

   Zolanda.

   Ca unul, spectatorii se întoarseră să vadă, șocați, cum Zolanda se ridică în picioare și își smulse eșarfa de la ochi. Pe chip îi era întipărită o expresie de oroare în stare brută. Ochii îi erau înnebuniți de spaimă, ca și cum s-ar fi trezit în mijlocul unui coșmar drăcesc.

   - Văd sânge! Sânge și moarte... Ascultați la mine, cineva din sala asta o să moară până în zori.

   Spectatorii erau înmărmuriți. Toți ochii erau ațintiți asupra scenei.

   Zolanda scoase un țipăt ascuțit și pătrunzător, după care se prăbuși. Eșarfele ei de mătase îi urmară trupul, valuri-valuri stacojii.

 

CAPITOLUL 10

 

   - Trebuie să recunoști că a reușit să termine spectacolul într-un mod dramatic, zise Adelaide.

   Se instală ușor pe scaunul tapisat cu piele moale ca untul din mașina verde de viteză a lui Jake.

   - Dar de ce Dumnezeu să facă Zolanda o prezicere atât de înfricoșătoare când șansele să se realizeze sunt atât de mici?

   - Bună întrebare, răspunse Jake.

   Imediat auzi un clanc plăcut când el închise portiera din partea ei.

   Adelaide îl urmări cum ocoli capota lungă a mașinii. Arăta foarte bine, cu un sacou de seară elegant, făcut la comandă, și pantaloni pe măsură. Nodul de la cravată îi era impecabil. Dacă aurele oamenilor chiar existau, Adelaide era convinsă că a lui radia dârzenie și o fire profund pasională, ținută în frâu de un autocontrol de fier.

   Își putea da seama că fusese afectat de finalul spectacolului Zolandei, dar interesul său era unul detașat, de natură clinică. Era curios, își dădu ea seama, dar, spre deosebire de ea, nu era tulburat.

   Pe de altă parte, nervii ei fuseseră zdruncinați destul de tare. N-avea să doarmă bine în noaptea asta, asta dacă reușea să pună geană pe geană. Simpla prezicere a unei morți sângeroase, chiar și doar pentru a obține un efect dramatic, îi șocase toate simțurile. Îi împinsese violent gândurile tocmai la noaptea în care fugise de la sanatoriu. Amintirile cu spulberarea ferestrei de laborator sub greutatea lui Ormsby și imaginile cu ucigașul făcându-și apariția de pe holul care ducea la camera ei aveau să o bântuie până în zori.

   Își reprimă un mic oftat. N-ar fi fost prima noapte în care se foise în pat ore întregi, până renunța la ideea de a mai dormi. Nu mai avusese parte de o noapte cu somn într-adevăr neîntrerupt de luni întregi, din ziua aceea îngrozitoare când polițiștii se înființaseră la ușa ei pentru a o informa că părinții ei își pierduseră viața într-o explozie care avusese loc în laboratorul lor.

   Într-adevăr, oamenii legii nu căutau o criminală care evadase dintr-un azil de nebuni, dar era foarte sigură că cineva pornise pe urmele ei.

   Bineînțeles, avea motive extrem de întemeiate să țină secret faptul că fugise de la sanatoriu. Câtă vreme se presupunea că era sub cheie la Rushbrook, Conrad Massey putea să continue să-i secătuiască moștenirea, iar doctorul Gill putea continua să spere că FBI-ul nu avea să afle despre experimentele sale cu DayDream. Și totuși, însemna că un criminal era în libertate și, foarte probabil, o căuta.

   Era foarte conștientă de motivele proprii pentru care fusese tulburată de prezicerea Zolandei, dar faptul că Jake era și el straniu de tăcut îi dădea o neliniște circumspectă. În loc să declare momentul final al spectacolului drept o manevră melodramatică a unei escroace care se pretindea medium, după căderea cortinei devenise foarte tăcut.

   Gândurile i se duseră la spusele Rainei, când o sunase cu vești că se părea că Jake Truett era chiar cine se pretindea a fi - un om de afaceri de succes și un văduv care își vânduse compania de import-export după moartea tragică a soției sale. Având în vedere aceste lucruri, probabil că nu era deloc surprinzător că fusese tulburat de o asemenea proorocire sumbră, chiar dacă venise din partea unei impostoare. Și totuși, faptul că se refugiase într-o tăcere aproape deplină i se părea ciudat.

   Jake deschise portiera șoferului, se urcă la volan și întoarse cheia în contact. Motorul puternic se trezi la viață, torcând. Imediat, bărbatul băgă mașina în viteză și o puse în mișcare, intrând în trafic.

   Adelaide era foarte conștientă de intimitatea obscură dintre cele două locuri din față ale mașinii de viteză, dar, din câte-și dădea seama, Jake nici nu o observa. Era pierdut în propriile gânduri. Ea habar nu avea care erau acestea, dar intuiția îi spunea că erau sumbre. Aștepta, nesigură și tensionată, ca el să facă vreun alt comentariu despre prezicerea Zolandei.

   Când ajunse să nu mai suporte tăcerea, încercă să relanseze conversația:

   - Suntem în Burning Cove, în fond, rosti ea. Din câte știu, pe-aici infracționalitatea gravă e foarte scăzută.

   Acest comentariu reuși să îl smulgă pe Jake din acea izolare profundă - un timp, cel puțin.

   - Un prieten mi-a zis că, în urmă cu ceva timp, o actriță aspirantă și-a găsit sfârșitul în piscina centrului de relaxare de la hotelul Burning Cove în condiții suspecte, spuse el.

   - Da, și eu am auzit ceva despre asta. Totuși, Florence m-a asigurat că a fost vorba de ceva foarte ieșit din comun. Crima e o infracțiune extrem de rară în orașul ăsta. Nu suntem în New York, Los Angeles sau San Francisco, unde un medium fals se poate baza pe statistici și să poată presupune că, undeva în oraș, cineva urma să aibă parte de o moarte violentă în mai puțin de 24 de ore fără să fie vorba de ceva deosebit. În situația de față, sunt sigură că, mâine-dimineață, toți o să deschidă Curierul Burning Cove cu ochii după știri legate de o crimă.

   - A prezis o moarte sângeroasă, rupse tăcerea Jake. Nu o crimă.

   Adelaide își ridică ochii spre el, surprinsă.

   - Ai dreptate. Nu mă gândisem la formularea exactă a prezicerii. Dar... când te gândești la o moarte sângeroasă, primul lucru care-ți vine în minte e o crimă, nu?

   - Ba da.

   - De ce și-ar risca reputația Zolanda lansând o prezicere care, cel mai probabil, n-o să se transforme în realitate?

   - Nu cred că reputația lui Madam Zolanda o să aibă de suferit dacă prezicerea asta n-o să se împlinească, spuse Jake. Asta-i partea interesantă a acestui domeniu, al paranormalului - e practic imposibil să dai greș dacă spectacolul în sine e reușit. Nimeni nu-și aduce aminte de prezicerile care nu s-au împlinit. Oamenii cred ce vor să creadă și uită pur și simplu restul.

   - Deci Zolanda a făcut prezicerea aia oribilă doar ca să le dea fiori celor din public?

   Jake îi aruncă o privire scurtă și cercetătoare, după care își concentră privirea asupra șoselei pe care mergeau - Cliff Road, un drum îngust, cu două benzi, care urma linia țărmului, pe faleza oceanului.

   - Finalul grandios al spectacolului Zolandei te-a tulburat, nu-i așa? întrebă el, pe un ton neutru.

   „Și pe tine te-a tulburat”, îi răspunse ea în sinea ei, dar nu rosti efectiv aceste cuvinte.

   Trase aer adânc în piept și făcu un efort să fie cât mai stăpână pe sine.

   - Recunosc că am fost foarte surprinsă.

   Tăcu o clipă, căutând un subiect de conversație.

   - Ai avut dreptate despre numărul cu cititul gândurilor. E doar o formă de spectacol, teatru. O combinație de trucuri inteligente și o poveste bună.

   - Diferența e că, atunci când urmărești un iluzionist, știi dintru început că totul se reduce la trucuri inteligente și o poveste bună, spuse Jake.

   Schimbă viteza cu o lejeritate elegantă.

   - Magicianul te invită într-o stare de uimire și, dacă e priceput, chiar rămâi cu gura căscată la cât de bine-și face numărul. Dar un medium vrea să crezi efectiv în paranormal. Cei care se lasă duși de nas pot să fie convinși să facă lucruri pe care, altfel, nu le-ar face - lucruri dăunătoare sau periculoase.

   Adelaide îi cercetă profilul dur și sever. În minte i se insinuară șoapte de înțelegere.

   - Să îndrăznesc să presupun că știi pe cineva care a fost păcălit de un medium sau de un ghicitor? întrebă ea încet.

   Jake șovăi o clipă, după care dădu afirmativ din cap.

   - Da.

   - Am înțeles. Dacă ai o părere atât de proastă despre cei care pretind că au puteri paranormale, pot să te întreb de ce ai vrut să mă însoțești la spectacolul din seara asta?

   Pentru prima oară de când plecaseră de la teatru, umbra unui zâmbet transformă pentru o clipă trăsăturile severe ale lui Jake.

   O scânteie de înțelegere îi străpunse ființa. Strânse mai tare degetele pe gentuța de seară.

   „Ar fi trebuit să-mi dau seama că avea un motiv ascuns”, își zise ea.

   - Înțeleg, răspunse cu voce tare, străduindu-se să-și păstreze tonul senin.

   - Ce înțelegi?

   - Madam Zolanda e mediumul care ți-a păcălit prietenul, nu-i așa?

   Jake își dezlipi ochii de pe șosea doar cât să-i arunce o privire iute, printre pleoapele îngustate.

   - Cum Dumnezeu ți-ai dat seama de asta? o întrebă.

   Era supărat, își dădu ea seama, dar nu pe ea. Nu avusese de gând să se dea de gol. Dar probabil că nu era obișnuit să aibă de-a face cu paciente paranoice care erau mereu pregătite să vadă în orice conspirații sau planuri malefice.

   Adelaide își apucă gentuța cu ambele mâini și își aținti privirea direct înainte, la drumul șerpuitor. Se cam dusese pe apa sâmbetei posibilitatea de a se lansa într-o idilă de scurtă durată cu un om de afaceri interesant din afara orașului.

   - Așa se explică multe, zise ea. Ți s-a părut foarte convenabil că am fost invitată la spectacol chiar sub nasul tău și că aveam și un bilet în plus, nu-i așa?

   - Ești o doamnă foarte inteligentă.

   Jake strânse mai tare degetele pe volan.

   - Totuși, ca să știi și tu, aveam deja un bilet la spectacolul din seara asta al lui Madam Zolanda. Nu ăsta a fost motivul pentru care am vrut să vin cu tine.

   - Nu-i nevoie să dai explicații, zise ea. Te-ai exprimat foarte clar. Ești aici, în Burning Cove, pentru că ai venit pe urmele ei. De-aia ți-ai format obiceiul de a-ți face apariția la Refresh zi de zi. Știai că-s șanse mari să vină și ea. O ții sub observație.

   - Nu te mai lansa în tot felul de teorii. Recunosc că sunt aici pentru Zolanda, dar ți-am cerut să beneficiez eu de al doilea bilet pe care l-ai primit pentru că voiam să petrec seara cu tine. Spectacolul Zolandei mi-a părut ocazia ideală.

   Jake se opri o clipă, după care continuă:

   - Era fie spectacolul, fie te invitam la muzeul de artă.

   Gluma cu muzeul de artă era o încercare de a schimba subiectul, concluzionă ea. Și nu avea de gând să se lase dusă de nas. Se folosise de ea, iar ea se săturase până peste cap să fie folosită de bărbați.

   - Hai să ne întoarcem la motivul pentru care ai venit în Burning Cove, zise ea. Ce speri să faci? Să dovedești că Zolanda e o escroacă? Ce-o să obții cu asta? După cum ai zis chiar tu mai devreme, oamenii cred ceea vor să creadă.

   Preț de câteva clipe, Jake nu rosti niciun cuvânt. Știa că încerca să decidă cât de mult să-i dezvăluie.

   - Am ceva motive să cred că Zolanda deține un jurnal care nu îi aparține, îi răspunse. Dacă s-ar da publicității conținutul acelui jurnal, viețile unor oameni ar putea fi distruse.

   Adelaide crezuse că era pregătită pentru o turnură dramatică a situației. Cu toate acestea, rămase cu gura căscată.

   - Vrei să spui că Zolanda nu e doar un medium fals? îl întrebă. E și șantajistă?

   - Da.

   - Înțeleg. Deci motivele declarate pentru venirea ta în oraș sunt false, însă cele adevărate sunt extrem de întemeiate.

   - Fir-ar să fie, Adelaide...

   - E-n regulă. Nu-i nevoie să-ți ceri scuze.

   Flutură din mână, schițând un gest care, spera ea, respingea eteric toată această chestiune.

   - Recunosc că mă irită că am înțeles greșit mare parte din seara asta, dar apreciez sincer motivele din spatele șaradei tale. Dacă aș fi fost în locul tău, probabil că aș fi făcut același lucru. Poate.

   - Mă asculți și pe mine câteva clipe? Da, am venit aici, în Burning Cove, pentru că am promis cuiva că o să fac tot posibilul să recuperez jurnalul. Dar nu e ăsta motivul pentru care ți-am cerut să mă lași să te însoțesc în seara asta. Acesta a fost unul personal.

   - Sigur că da. Și, dacă tot discutăm de șarade, ar trebui să spun și eu ceva.

   - Ce anume? întrebă Jake.

   Adelaide fu mulțumită să detecteze inflexiunea foarte circumspectă a acestor cuvinte.

   „Sunt un pic meschină, dar nu contează”, își zise.

   Avea o bănuială că stârnirea acestei ușoare nesiguranțe în el avea să fie toată răzbunarea de care avea să aibă parte.

   - Una dintre prietenele mele își făcea griji în privința partenerului meu din seara asta, îi spuse, cu o voioșie sumbră. A dat câteva telefoane în Los Angeles și s-a interesat de tine. Voia să se asigure că ești cine pretinzi că ești.

   - Ai pus pe cineva să mă verifice?

   Glasul lui Jake părea plin de uimire.

   Chiar reușise să îl șocheze. Adelaide zâmbi în sinea ei.

   - Prietena mea e Raina Kirk, spuse ea. Raina tocmai și-a deschis un birou de investigații particulare aici, în Burning Cove. Felicitări! Verificarea ta a fost primul ei caz. Bine, nu chiar primul ei caz...

   - Ce dracu` vrei să spui cu nu-s „chiar” primul ei caz?

   - Nu am plătit-o, în fond. Mi-a făcut o favoare.

   - Fir-ar să fie...

   Jake își acordă o secundă să se regrupeze.

   - Am ieșit bine, să-nțeleg?

   - Raina m-a asigurat că ești cine pretinzi că ești.

   - Bine de știut. Mă bucur foarte mult să aflu sigur că sunt cine am presupus dintotdeauna că sunt. La cum stau lucrurile în ultima vreme, nu poți să știi niciodată.

   - Am zis că ar trebui să știi că te-am verificat.

   - O idee excelentă.

   Jake își reluă aerul serios.

   - Mai multe femei ar trebui să își ia o asemenea măsură de precauție.

   Gândurile ei se duseră automat la Conrad Massey.

   - Ai mare dreptate.

   Jake ieși de pe drumul principal, cotind spre plaja Crescent. Nu peste mult, mașina de viteză se opri în fața căsuței sale. Opri motorul și se dădu jos de la volan.

   Când îi întinse mâna să o ajute să coboare, Adelaide simți din nou un fior ca un curent electric. Avu nevoie de toată voința pentru a-și suprima impulsul de a-l invita la un pahar, la ea în casă.

   Jake urcă cu ea treptele din fața intrării, așteptă până ce Adelaide își scoase cheia din poșetă, deschise ușa și aprinse un bec. Apoi ea intră în holul mic și se întoarse cu fața la el.

   - Noapte bună, rosti ea, hotărâtă să-și păstreze atitudinea lejeră și nepăsătoare până în pânzele albe. A fost o seară interesantă.

   Jake prinse clanța în mână și se aplecă ușor spre ea, cu ochi foarte hotărâți.

   - Vreau doar să clarific, încă o dată, că nu ți-am cerut să-mi dai mie al doilea bilet pentru că mi s-a părut convenabil să merg cu tine la spectacol. Ți l-am cerut pentru că voiam într-adevăr să fiu cu tine în seara asta.

   - Chiar așa e?

   - Da. Madam Zolanda e motivul venirii mele în Burning Cove, dar nu și al faptului că am mers la spectacol cu tine.

   - Bine.

   - Asta-i tot? Îmi accepți explicația?

   - Nu-mi ești dator cu nicio explicație. Noapte bună, Jake.

   Colțurile ochilor lui se strânseră ușor. Avea aerul unuia care ar fi vrut să se lanseze într-o discuție în contradictoriu, dar din câte se părea nu putea găsi o cale firească de a iniția această conversație.

   Cu o lipsă de entuziasm evidentă, își luă mâna de pe clanță și făcu un pas înapoi.

   - Noapte bună, îi răspunse.

   Așteptă până ce Adelaide închise și încuie ușa. Aceasta dădu ușor draperia într-o parte și-l privi cum coboară treptele și se urcă în mașină. Parcurse distanța scurtă până la căsuța lui.

   Când farurile mașinii dispărură în garajul de mici dimensiuni, Adelaide închise veioza din living și urcă la etaj, îndreptându-se către dormitorul aflat în capătul holului.

   Draperiile nu erau trase. Se duse la fereastră și rămase un timp acolo, uitându-se lung la casa lui Jake. Când văzu că se aprinse lumina în dormitorul lui, își trase draperiile, se așeză pe scăunelul de la masa de toaletă și își desfăcu atent cataramele de la sandale.

   Preț de câteva secunde, rămase împietrită, neputând decât să se uite fix la pantofii ei maro cu bej cu șireturi și fără toc, încălțările pe care le purta la serviciu. Aceștia erau în locul unde își ținea sandalele de seară.

   Stătu un minut pe muchie încercând să-și aducă aminte dacă nu cumva, în surescitarea pregătirilor pentru întâlnire, uitase exact unde își pusese pantofii de lucru.

   Se uită mai atent la partea de jos a dulapului. Nu doar pantofii de lucru erau în altă parte decât ar fi trebuit. Întregul suport de încălțăminte, din lemn, fusese mutat.

   În sinea ei, îl auzi pe doctorul Gill: „Paranoia e un simptom de instabilitate psihică, Adelaide. Medicamentul acesta o să te ajute să te faci bine”.

   Într-un efort disperat să se liniștească, luă suportul de încălțăminte și îl puse pe podea. Cu mare atenție, ca și cum ar fi deschis o cutie în care ar fi putut să fie niște păianjeni, deschise capacul compartimentului de depozitare încastrat la baza dulapului de haine.

   Preț de o clipă, se uită lung la păturile de rezervă, împăturite atent. Cea făcut dintr-o mulțime de petice era deasupra. Nu era bine. Era sigură că o pusese cel mai sus pe cea în carouri, de lână.

   Era paranoică. Și ce dacă? Avea dreptul ăsta. O femeie care-și petrecuse două luni din viață închisă într-un azil de psihiatrie avea toate motivele să fie paranoică.

   Traversă încăperea și se lăsă în genunchi lângă pat. Femeia în vârstă care-i închiriase căsuța aceasta îi spusese despre compartimentul mic, încastrat în podea, care se afla acolo. Îi explicase că acolo ascunseseră ea și soțul ei suma modestă de bani și toate lucrurile de valoare pe care le mai avuseră după Crahul de pe Wall Street. Evident, nu puteau avea încredere în bănci.

   Adelaide apăsă pe resortul ascuns. Trapa se deschise imediat. Scoase cutia din lemn pe care o ascunsese acolo și o puse pe pat. Se ridică în picioare și îi ridică capacul. Verigheta de aur reflectă imediat lumina veiozei. Refuză să o ia în seamă, la fel cum ignoră și cele câteva articole decupate din ziar despre explozia misterioasă ce survenise în urmă cu 1 an într-un laborator și în care își pierduseră viața două persoane.

   Scoase pistolul de mici dimensiuni și se asigură că era încărcat.

   Cu el în mână, ieși din dormitor, aprinzând toate becurile în înaintarea ei. Cercetă baia și dormitorul de oaspeți, după care porni să coboare scara interioară.

   Avu nevoie de fiecare dram de curaj pe care îl poseda pentru a cerceta casa, dar se forță să deschidă fiecare șifonier și fiecare dulap suficient de mare încât să poată servi drept ascunzătoare unui om.

   Niciun ucigaș cu mască de chirurg nu se năpusti asupra ei.

   Până ajunse în bucătărie, toate luminile din casă erau aprinse.

   Ușa din spate era încuiată.

   Dar fereastra din mica spălătorie nu.

   Un val de răceală care-i îngheță sângele în vene o străbătu din cap până-n picioare. Acum era sigură că în casă fusese cineva. Întrebarea era... ce sperase să găsească? Vreun vagabond care căuta mâncare sau lucruri de valoare ar fi fost cea mai logică explicație, dar ei nu îi venea deloc să creadă că așa stăteau lucrurile.

   „Paranoia e un simptom de instabilitate psihică, Adelaide.”

   Era atât de concentrată încât mai-mai că țipă cât o ținea gura când auzi o bătaie în ușa de la intrare.

 

CAPITOLUL 11

 

   - Ce dracu` te-a apucat să faci predicția aia de la final?

   Thelma aruncă jacheta smochingului negru pe spătarul celui mai apropiat scaun. Ai înnebunit? Mâine-dimineață tot orașul o să se trezească și-o să ia repede ziarul, să vadă cine a fost omorât peste noapte.

   - Rutina de spectacol avea nevoie de ceva dramatism proaspăt.

   Zolanda își smulse turbanul greu, îl aruncă pe măsuța de cafea și se duse direct la dulapul cu băuturi.

   - M-am decis să experimentez un pic. Și-a mers! Spectatorilor le-a plăcut la nebunie.

   Maxilarul Thelmei se încordă, formând o linie plină de tensiune.

   - Și ce-o să faci când n-o să apară niciun titlu cu vreo moarte sângeroasă în Curierul de mâine?

   - Cine știe? Poate o să avem noroc. Într-un oraș de mărimea asta e foarte posibil ca cineva să dea colțul peste noapte, fie din cauze naturale, fie accidental.

   - Și dacă în ziar nu se raportează niciun deces?

   - N-o să conteze, pentru că n-o să treacă mult și oamenii o să vorbească despre dispariția misterioasă a unei anumite chelnerițe de la ceainărie, rosti Zolanda, punându-i răbdarea la încercare. N-o să descopere niciun cadavru, cel puțin nu imediat, așa că toată lumea va presupune că ea e cea care avusese parte de o moarte sângeroasă. Iar, când eu o să-i descopăr rămășițele folosindu-mi uluitoarele puteri paranormale, o să fiu cel mai celebru medium din toată țara.

   Thelma se holba la ea.

   - Ai înnebunit? Când chelnerița o să dispară și, apoi, o să fie găsit cadavrul, polițiștii o să te ia la întrebări. Vor dori să știe cum ai putut prezice așa ceva.

   Zolanda ridică din umeri.

   - Iar eu am explicația perfectă. Am puteri paranormale. Nu-ți mai face griji, Thelma. Polițiștii nici n-or să se uite la tine.

   - Nu-mi vine să cred ce se întâmplă! Pui în pericol toată munca noastră!

   - Nu te mai agita atât!

   Zolanda trase cu putere dopul unei carafe de cristal, turnă cu zgomot o cantitate generoasă de whisky într-un pahar și luă o dușcă întăritoare.

   - Știu ce fac.

   Thelma începu să se plimbe încolo și încoace prin camera de zi.

   - Și dacă Adelaide Brockton, sau cum și-o mai zice zilele astea, nu dispare?

   - O să dispară, n-ai grijă.

   Dar oricum n-ar fi contat, indiferent ce s-ar întâmpla, își zise Zolanda, nu dacă reușise în seara asta. Își reprimă un zâmbet satisfăcut. Se descurcase de-a dreptul strălucit. Publicul fusese fascinat. Biletul pe care îl primise în cabină după spectacol spunea tot.

   „Felicitări! O să devii o vedetă.”

   Mai luă o gură de whisky. Dăduse spectacolul vieții ei în seara aceasta, la final, dar o mințise pe Thelma. Proorocirea dramatică pe care o folosise pentru a-și încheia numărul nu avea nicio legătură cu chelnerița de la ceainărie. Adelaide Brockton nu mai era importantă. Nu reprezenta decât trecutul. În seara aceasta fusese deschisă o ușă către un viitor nou și luminos.

   Acel viitor nu o includea și pe Thelma.

   - Sper că ai dreptate, rosti Thelma. Eu tot cred că ai făcut o greșeală uriașă, una care poate să ne explodeze în față amândurora.

   - Nu te mai agita. De ce nu te duci să te distrezi un pic la Carousel? Dimineață o să vezi că totul o să fie numai bine.

   - Da, sigur.

   Thelma scutură din cap.

   - Eu tot zic că ar fi trebuit să discuți cu mine înainte să faci trăsnaia asta.

   Luă cheile de la limuzină și porni spre ușă.

   Zolanda își aprinse o țigară și își mai puse un pahar de whisky. Avea momente când o invidia pe Thelma. Din perspectiva spectatorilor, Thelma era doar asistenta și șoferița ei. Putea să se relaxeze când nu era de serviciu. Dar Madam Zolanda nu avea niciun moment în care să fie ea însăși în public. Ultimii 3 ani fuseseră epuizanți.

   Dar merita, totuși, pentru că înregistrase un succes răsunător în seara asta. Era departe de orașul de fermieri din Midwest în care copilărise. Bogătașii mondeni și vedetele din Hollywood o implorau să le dea sfaturi și îi încredințau cele mai intime secrete. Adunase o avere frumoasă în materiale compromițătoare în ultimii 3 ani. Dar nu era de ajuns. Dintotdeauna visase să devină vedetă și, în curând, acest vis avea să devină realitate.

   Telefonul alb cu ornamente aurii de pe masă începu să sune. Ridică receptorul, amintindu-și să folosească vocea ei de medium. Persoana de la celălalt capăt al legăturii îi puse o întrebare. Zolanda răspunse:

   - Da, sunt sigură.

   Închise și își mai turnă un pahar. Merita să sărbătorească succesul din seara asta.

   Nu peste mult, auzi o mașină înaintând pe aleea lungă și izolată.

   Se ridică, grăbită, să deschidă ușa. Venea viitorul ei!

 

CAPITOLUL 12

 

   Extrem de tulburată de bătaia în ușa din față, Adelaide reacționă instinctiv și apăsă pe întrerupător. Această acțiune cufundă bucătăria în întuneric. Nu avea niciun sens să se transforme în țintă, își zise.

   Pe de altă parte, probabil că exagera. De ce să fi bătut politicos la ușă un intrus care intrase deja mai devreme în casa ei? Nu putea găsi niciun răspuns logic la această întrebare.

   - Adelaide, Jake Truett sunt. Ești bine? Dacă nu-mi răspunzi, să știi că sparg ușa.

   Ușurarea o scăldă ca un val amețitor. Lăsă mâna cu pistolul pe lângă corp și se duse în grabă să deschidă ușa. Jake o privi cu ochi duri și reci, după care se uită dincolo de ea, cercetând umbrele.

   - Jake, rosti ea, nici nu știi cât de fericită sunt să te...

   Încremeni când zări licărul metalic al obiectului din mâna lui. Își coborî privirea către mâna ținută pe lângă corp și descoperi acolo un pistol.

   În afară de acest nou accesoriu, avea aceleași haine pe care le purtase la spectacol, deși renunțase la sacoul cu croi modern, mai larg, și cravata. Cămașa lui albă și bine călcată avea gulerul desfăcut. Părul îi era răvășit.

   Adelaide își dădu seama că parcursese în fugă distanța dintre casa lui și a ei.

   - Care e problema? întrebă el, impunător.

   Adelaide se uită țintă la pistolul din mâna ei. Îl strânse mai tare în mână și făcu un pas înapoi, ridicând arma în același timp.

   - Înainte de toate, lasă pistolul, îi ordonă.

   - Bine, răspunse el.

   Lăsându-se pe vine, Jake puse arma pe podea, chiar dincolo de prag, înspre ea. Apoi se ridică încet, dar nu făcu nicio încercare să intre neinvitat în hol.

   - Scuze. N-am vrut să te sperii. Voiam doar să mă asigur că nu ești în vreun soi de pericol.

   - Ce te-a făcut să crezi una ca asta?

   Sprâncenele lui se ridicară ușor.

   - Ce zici de faptul că am aruncat o privire pe fereastră și am observat că mergeai din cameră-n cameră, aprinzând toate luminile? Presupun că a fost ceva ce te-a băgat în sperieți rău de tot.

   Adelaide expiră încet.

   - Cred că a intrat cineva în casă cât am fost noi la spectacol.

   - A furat ceva?

   - Din câte-mi dau seama, nu. Nu am căutat peste tot, dar nu am văzut să lipsească nimic important.

   - Dar mâncare? Vagabonzii mai intră prin efracție uneori doar ca să facă rost de mâncare.

   - Mi-a trecut și mie prin minte, dar nu cred că persoana care a intrat în casa mea căuta mâncare. În bucătărie toate lucrurile sunt la locul lor.

   Jake aruncă o privire cu subînțeles la pistol.

   - N-ai vrea să îndrepți drăcia aia în altă parte cât lămurim chestiunea asta? Nu mă simt chiar în largul meu așa. N-ar trebui să-mi suprasolicit nervii, ai uitat?

   Adelaide lăsă pistolul jos.

   - Îmi cer scuze. Și eu sunt destul de tulburată în momentul de față.

   - Sună la poliție. Eu te aștept aici, pe verandă. Sigur vor trimite un agent să arunce o privire.

   Adelaide se chinui preț de câteva clipe să găsească un răspuns potrivit la această sugestie. Nici în ruptul capului n-ar fi vrut să atragă atenția poliției. În fond, era nou-venită aici. Depunerea unei plângeri că i-ar fi fost spartă casa i-ar fi putut face pe polițiști să-i pună întrebări despre trecut. Ar fi trebuit să mintă, ceea ce ar duce la și mai multe neadevăruri, iar lucrurile s-ar complica.

   - Și ce să le spun? articulă ea. Că am impresia că cineva mi-a intrat în casă? Că nu mi-a fost furat nimic? Că singura dovadă pe care o am e o fereastră cu ivărul netras? Îmi vor spune că, cel mai probabil, am uitat pur și simplu să închid cum trebuie.

   - Pot să intru să arunc și eu o privire?

   Adelaide se opri din nou să cântărească situația. În cele din urmă, rațiunea avu câștig de cauză. Jake n-ar fi avut cum să fie cel care îi intrase în casă. Fusese cu ea toată seara.

   - Mai întâi spune-mi de ce ai apărut la ușa mea, înarmat, îi spuse.

   Bărbatul îi oferi un surâs slab, rece ca gheața.

   - Am avut o afacere de import-export, ai uitat? Am călătorit prin tot felul de colțuri dubioase de lume și am avut de-a face cu oameni periculoși. Acum ceva ani am început să port armă în călătorii, pentru protecție personală. A devenit obișnuință.

   - Ți se pare că Burning Cove ar putea fi un loc periculos?

   - Nu cred că există orașe lipsite complet de infracționalitate.

   Se opri o clipă și aruncă o privire la pistolul din mâna ei.

   - De asemenea, aș vrea să remarc faptul că și tu pari să ai exact aceeași părere despre Burning Cove.

   - Eu sunt o femeie care locuiește singură. Mi s-a părut înțelept să-mi iau anumite măsuri de protecție.

   - În privința asta n-o să te contrazic. Deci... cum facem? Vrei să intru, să arunc o privire prin casă, sau să plec?

   Dacă ar fi vrut să-i facă vreun rău, avusese o mulțime de ocazii mai devreme, când o condusese acasă cu mașina. Își dădu seama că exagera.

   Se dădu un pas înapoi, deschizând ușa mai larg.

   - Ia-ți pistolul și intră. Da, ți-aș fi recunoscătoare dacă ai putea să arunci o privire la fereastra din spălătorie și ai verifica dacă ar fi putut fi deschisă de afară.

   - Intrusul s-a folosit de fereastra din spălătorie?

   - E singura care nu avea ivărul tras.

   Jake se opri, își culese pistolul de pe podea și trecu pragul.

   Primirea lui în casă era cel mai mare risc pe care și-l asumase de la fuga din Sanatoriul Rushbrook, își dădu ea seama. Dar era un risc calculat.

 

CAPITOLUL 13

 

   Zolanda stătea pe marginea acoperișului și admira oceanul poleit de lună.

   Nu se mai simțise nicicând atât de incitant de vie, atât de puternică. Era regina nopții și în curând avea să fie o vedetă pe marele ecran. Își întinse brațele larg, savurând senzațiile euforice care-i străbăteau trupul. Ardea toată. Și putea zbura!

   Mânecile lungi ale caftanului i se lăsau angrenate de briza răcoroasă și păreau niște aripi uriașe. Poate că musafirul ei avea dreptate, poate chiar putea să călătorească prin proiecție astrală. Acum era într-un vis cu ochii deschiși. Nu trebuia să facă decât un singur pas și avea să plutească la mare înălțime deasupra orașului Burning Cove. Experiența avea să fie aidoma celei pe care le-o descrisese spectatorilor. Avea să planeze deasupra luminilor de la superbul hotelul Burning Cove și avea să privească personajele strălucitoare de acolo cum își sorbeau cocktailurile și-și aranjau tot felul de întâlniri clandestine. În curând avea să fie una dintre ei, nu doar mediumul vedetelor, ci o celebritate ca ele.

   Și totuși, în timp ce simțurile îi erau uluite de aceste perspective extraordinare, un mic junghi de îndoială se strecura la lumină. Ca o picătură de otravă într-un pahar de apă, zvonul nesiguranței întunecă imaginile acelea frumoase. Nu avea puteri paranormale. Proiecția astrală era o făcătură, de fapt.

   Dacă avea halucinații?

   Se gândi la acel ultim pahar de whisky pe care îl dăduse pe gât înainte de a urca treptele care duceau pe acoperișul vilei.

   „O picătură de otravă...”

   - Drogul! suspină, surprinsă. Mi-ai dat o doză de drog, nu-i așa?

   Ucigașul o privea din umbre, fără să spună nimic.

   Oroarea situației în care se afla fu înlăturată de o furie clocotitoare.

   - M-ai mințit, șuieră Zolanda. M-ai otrăvit cu Daydream. Te omor cu mâna mea!

   Încercă să se năpustească spre ucigaș, dar monștrii nopții se apropiau de ea acum. Ochii le scăpărau cu scânteieri drăcești.

   O mică parte a minții ei se chinuia să revină la realitate. Nu era niciun monstru cu ochi de foc - ucigașul își aprinsese pur și simplu o țigară.

   Dar reușea să-și țină halucinațiile sub control. Râurile uluitoare ale nopții se unduiau în jurul ei, formând valuri amețitoare, ca niște văpăi. Înnebunită, se clătină puternic pe marginea înălțată.

   Monștrii avansau, hotărâți și implacabili. Ucigașul îi spuse exact de ce avea să sară de pe acoperișul vilei și îi cită vechea zicală despre răzbunare - o delicatesă care se servea rece.

   - Nu, îngăimă ea, disperată să-și salveze viața. Nu înțelegi! A fost o greșeală... Pot să-ți explic!

   Dar ucigașul nu îi dădu crezare.

   Zolanda își pierdu echilibrul și se prăbuși, țipând, în beznă.

   Țipetele conteniră când se izbi de suprafața dură a terasei de beton.

   Ucigașul se duse la parter, cu o rangă în mână, străbătu sera mărginită de ziduri și ieși pe terasă. Mediumul vedetelor era cât se poate de moartă. Nu era nevoie să folosească obiectul de metal ca să ducă treaba la capăt.

   Panica apăru câteva minute mai târziu.

   Nu găsi nici urmă de materialele de șantaj. Probabil că Zolanda nu mințise - drogul era foarte puternic - dar reușise, cumva, să-și ia secretele pe lumea cealaltă.

 

CAPITOLUL 14

 

   - N-o să poți să dormi la noapte, nu-i așa? întrebă Jake.

   Adelaide se uită la el cu ochi plini de umbre.

   - Probabil că nu, îi răspunse. Dar asta e problema mea. Nu-ți face griji pentru mine. Mulțumesc că ai aruncat o privire pe-aici, dar - după cum ți-am spus - nu lipsește nimic și acum toate ferestrele sunt încuiate bine.

   Stăteau față în față la masa din bucătărie. Adelaide îl surprinsese prin faptul că făcuse cafea, nu vreunul dintre amestecurile ei unice de ceai. Unele situații necesitau cafea, îi explica ea. Jake recunoscuse că avea dreptate.

   Măcar nu mai stătea cu pistolul ațintit asupra lui. Dar arma se afla pe masa mare și plină de crestături, le îndemână. Asta-l neliniștea, pentru că era evident că nu avea prea multă experiență în folosirea lui. Părea să aibă cunoștințele de bază, dar nu se simțea în largul ei cu el. În mâinile unui profesionist, armele erau destul de periculoase. În mâinile amatorilor, însă, erau și mai și, pentru că exista oricând posibilitatea ca trăgaciul să fie apăsat din greșeală sau dintr-un impuls de moment.

   Și pistolul lui era pe masă, tot la îndemână. Lăsase tocul de umăr pe noptiera din biroul lui. Nu avusese timp să-l prindă de corp când se alarmase văzând luminile aprinzându-se în casa lui Adelaide.

   Ajunseseră la un armistițiu circumspect, dar se tot măsurau cu precauție. Jake știa că Adelaide nu îi spunea tot, dar în același timp intuiția îi spunea că nici nu îl mințea. Destul de corect. Avea dreptul să-și păstreze secretele. Și el păstra câteva doar pentru el.

   Având în vedere toate astea, fusese o primă întâlnire foarte neobișnuită.

   - Aș putea să rămân aici până dimineață, se oferi el.

   În secunda următoare își dădu seama că oferta nu sunase chiar așa cum voise el să sune.

   Adelaide se crispă.

   - Mulțumesc, dar n-o să fie nevoie.

   El lăsă să-i scape un oftat exasperat.

   - N-am vrut să pară așa...

   Adelaide se relaxă oarecum. Spectrul unui zâmbet îi mângâie buzele.

   - Știu. Dar... zău, o să fiu bine. Sinceră să fiu, încep să mă întreb dacă nu cumva am lăsat fereastra de la spălătorie deschisă.

   - Ziceai că ai fost convinsă că suportul de încălțăminte din dulapul din dormitor fusese mutat - ca și cum cineva ar fi căutat cine știe ce obiecte de valoare.

   - Poate că m-am înșelat și în privința asta, rosti Adelaide, pe un ton trist.

   Dădu negativ din cap.

   - Poate că mi-am închipuit că fusese mutat din loc. Devine... devin cam agitată după lăsarea întunericului.

   Faptul că era posibil să-și fi lăsat imaginația să-i copleșească rațiunea o deranja mai mult decât părea potrivit în situația de față. În fond, era o femeie care locuia singură. Avea dreptul să fie extrem de precaută, mai ales noaptea.

   Jake aruncă o privire la pistol.

   - Am o nelămurire, zise el.

   Pleoapele ei se îngustară un pic.

   - Și anume?

   - Dacă aici a fost într-adevăr cineva, în căutare de obiecte de valoare, de ce nu a găsit pistolul?

   Imediat, avu o revelație. Nervii săi chiar erau zdruncinați acum.

   - Nu-mi spune că l-ai avut în poșetă toată seara!

   - Bineînțeles că nu, răspunse Adelaide.

   - Ce ușurare!

   - Îl țin sub pat.

   Femeia din fața lui dormea cu un pistol sub pat. În mod clar, fugea de cineva - cel mai probabil, de un bărbat.

   - Ție-ți vine în minte vreun motiv logic pentru care cineva ar sparge o casă fără să fure nimic? întrebă ea.

   Jake își dădu seama că vorbea serios. Căuta o explicație pentru spargerea asta, una care să fie mai puțin înspăimântătoare decât cea de care, evident, se temea foarte tare.

   - Pe lumea asta sunt unii oameni foarte periculoși, zise el. Nu e de neconceput ca un individ să-ți fi spart casa în seara asta pentru că avea impresia că erai acasă, în pat, deci, vulnerabilă.

   Adelaide lăsă cana de cafea jos și se uită lung la el, cu ochii măriți de uimire.

   - Crezi că cineva a intrat aici în seara asta pentru că avea de gând să mă violeze?

   I se păru o reacție foarte ciudată, mai ales din partea unei femei care locuia singură. Posibilitatea ca un violator să o fi luat în colimator ar fi trebuit să fie prima care să îi fi venit în minte. În loc de asta, se părea că era ultimul lucru la care să se fi gândit.

   - Genul ăsta de infracțiuni sunt o realitate, zise el, chiar și într-un oraș ca Burning Cove.

   - Bineînțeles. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta imediat. Cred că m-am concentrat mai degrabă asupra... altor posibilități.

   - Cum ar fi...?

   - Jaful, evident, zise ea un pic cam prea apăsat.

   - Dar nu s-a furat nimic.

   Adelaide se crispă.

   - Nu. Dar asta nu ne oferă alte explicații logice, nu?

   - Mai e o posibilitate pe care probabil ar trebui să o iei în calcul.

   Ea îl măsură circumspect.

   - Care?

   - Acum câteva clipe, ți-am spus că pe lumea asta sunt oameni foarte periculoși. De asemenea, prin societate sunt și unii complet dezaxați. Nu toți nebunii sunt sub cheie, în aziluri.

 

   Adelaide aproape că scăpă cana din mână. Buzele se întredeschiseră, însă dintre ele nu ieși niciun cuvânt. Se holba pur și simplu la el, uluită.

   - Bine, atunci...

   O tulburase suficient pentru o singură seară. Fără entuziasm, se ridică încet.

   - Dacă ești sigură că nu vrei să rămân...

   - Mulțumesc, dar chiar nu e nevoie, zău. O să las luminle aprinse până dimineață. Nu cred că i-ar trece prin cap vreunui răufăcător să se întoarcă într-o casă luminată ca un decor de film, nu?

   Își recăpătase glasul, dar acum vorbea mult prea repede.

   - Probabil că nu, confirmă el.

   - Dacă o face, o să mă găsească trează și am pistolul. Nu-ți face griji pentru mine, te rog.

   - Uite cum facem... folosește luminile ca sistem de semnalizare. Dacă auzi vreun zgomot ciudat, orice, stinge lumina din camera în care te afli în momentul respectiv. O să-ți țin casa sub observație până dimineață. Dacă văd că se stinge vreo lumină, vin imediat să verific ce se întâmplă.

   Adelaide se încruntă.

   - Dar o să dormi...

   - Nu, răspunse el, n-o să dorm.

   - O să stai treaz toată noaptea, să-mi ții sub observație ferestrele?

   Jake schiță un zâmbet.

   - Nu e ca și cum aș avea altă ocupație mai interesantă. Ți-am zis că m-am plictisit.

   Adelaide îl cercetă câteva clipe bune. Părea nehotărâtă. Într-un final, dădu din mână într-un gest de respingere.

   - Dacă insiști să-mi ții casa sub observație pentru tot restul nopții, ai putea măcar să stai aici. Am niște cărți și reviste, așa că poți să citești, dacă nu vrei să dormi. O să mai fac niște cafea.

   - Sună foarte bine.

   - Poți să tragi un pui de somn de canapea.

   - N-o să dorm deloc.

   - O să fie o noapte lungă, îl avertiză Adelaide.

   Jake zâmbi ușor.

   - Nu e prima de acest fel.

   Adelaide îl măsură îndelung din priviri.

   - Nu ești genul care să chefuiască până în zori. Dacă ai fi, ți-ai petrece serile la hotelul Burning Cove sau la Clubul Paradise pe perioada șederii în Burning Cove. Presupun că celelalte nopți lungi despre care vorbești aveau legătură cu compania ta de import-export.

   - Bun raționament.

   - Mi-ar plăcea să-mi spui cândva mai multe despre domeniul tău de activitate. Pare interesant.

   - Ți-am spus, m-am retras din import-export.

   Adelaide încuviință printr-o mișcare din cap.

   - Ești în căutarea unei noi profesii.

   - Nu prea m-am gândit la asta.

   - Prostii!

   Adelaide îi aruncă o privire severă.

   - Ești un bărbat sănătos, în floarea vârstei. Ai nevoie de o profesie, de o carieră... de un loc de muncă.

   Jake luă o gură de cafea.

   - Dacă zici tu...

   - Nu prea vrei să vorbești despre asta, nu-i așa?

   - Nu, chiar deloc.

   - De ce nu?

   - În momentul de față am alte lucruri pe cap.

   În mod clar, Adelaide ar fi vrut să îl contrazică, dar reuși să-și reprime grija pentru perspectivele lui profesionale destul de neclare. Îi adresă un zâmbet senin, se ridică în picioare și își luă pistolul în mână.

   - Hai să mergem în camera de zi, zise ea. Fotoliile de-acolo sunt mai confortabile.

   Avea dreptate. Scaunele de lemn din bucătărie nu erau potrivite pentru stat pe ele o perioadă mai lungă. Își luă arma personală și o urmă în livind, bucurându-se de atmosfera intimă a căsuței.

   Materialul cu model floral cu care erau tapisate canapeaua și fotoliile era foarte decolorat, la fel și draperiile, însă era clar că Adelaide zugrăvise când se mutase aici. Pereții aveau o nunață fumurie de verde care-l ducea cu gândul la pulpa de avocado. Marginea mov-închis din jurul ușilor și al ferestrelor ar fi putut fi asemănată cu coaja de vânătă.

   Pe măsuța de cafea din fața canapelei cu perne decorative se aflau un număr recent din revista Life și o carte. Din mijlocul romanului răsărea un semn de carte.

   Adelaide se opri în mijlocul încăperii și aruncă o privire în jur. Jake avu impresia că încerca să se decidă ce să facă cu el. Privirea i se opri asupra măsuței de jucat cărți de lângă bibliotecă. Chipul i se însenină imediat.

   - Am putea să jucăm cărți, îi propuse.

   Jake zâmbi.

   - Bine. Îți place să faci pariuri?

   - Dacă nu-s bani la mijloc, da. Nu am suficiente fonduri încât să-mi asum astfel de riscuri. Dar am o cutie cu scoici, putem să le folosim ca miză.

   - Merge și așa.

   Arunci o privire la cartea de pe măsuță.

   - Văd că citești noul roman de spionaj cu Cooper Boone.

   - Insula iluziilor. Da, abia a apărut în librării. Îmi place la nebunie cum merge Cooper Boone în tot felul de locuri misterioase de pe glob și se luptă cu tipi malefici și periculoși. L-ai citit pe primul, Nume de cod Arcane?

   - Da, să știi.

   - Și cum ți s-a părut?

   - Toată chestia asta cu personaje negative care au niște fortărețe secrete pe cine știe ce insule, colecții de artă ciudate și arme neobișnuite e cam trasă de păr.

   Adelaide îi adresă un zâmbet oțelit.

   - Probabil că de-aia se numește „operă de ficțiune”.

   Pentru prima oară după mult timp, Jake izbucni în râs. Adelaide păru la fel de surprinsă pe cât era și el.

 

CAPITOLUL 15

 

   Nici unul din ei nu dormea când se crăpă de ziuă. Jake puse pe masă ultimele cărți.

   - Gin, rosti imediat. Ai să-mi dai 3 scoici.

   Adelaide împinse către el ultimele scoici pe care le mai avea. Aruncă o privire la grămăjoara impunătoare de lângă mâna lui Jake.

   - Joci cărți tare bine, îi spuse.

   - Uneori am noroc.

   Jake se ridică în picioare și se întinse, total în elementul său. Aruncă o privire la cadranul ceasului de aur pe care-l avea la mână.

   - Ar fi cazul să plec.

   - Nu vrei să stai la micul dejun? întrebă ea repede. Ouă și pâine prăjită? Măcar atât să fac, având în vedere situația...

   - Mulțumesc, dar ar trebui să mă retrag. N-aș vrea să mă vadă vreun trecător plecând de la tine la ora asta.

   - Mă îndoiesc că ar observa cineva. Nu e ca și cum aș avea o groază de vecini. Doar tu și turiștii care un închiriat căsuța din celălalt capăt al plajei. Și eu nu vin decât la sfârșit de săptămână.

   Își dădu seama că, la un moment dat în noaptea aceasta, se obișnuise cu prezența lui. Între ei se stabilise o intimitate discretă. Nu că fusese o noapte de destăinuiri, își zise ea.

   Discutaseră despre tot și despre nimic de fapt - despre vreme, despre scandalurile în care erau implicate vedetele care își făceau vacanța la hotelul Burning Cove, despre numele inedite ale ceaiurilor și infuziilor pe care ea le inventase pentru a-și promova produsele la Refresh, zvonurile despre posibila izbucnire a unui război în Europa - dar ajunseseră cumva la o înțelegere reciprocă de a-și respecta secretele.

   Nu era vorba de faptul că nu erau curioși în privința asta, își dădu seama ea, dar măcar pe moment, nu încercau să forțeze granițile stabilite de fiecare.

   - N-are rost să stârnim bârfe, zise el.

   Adelaide zâmbi auzind una ca asta.

   - În orașul ăsta, oamenii au la dispoziție scandaluri autentice, cu vedete în roluri principale. Au cu ce să se distreze. Mă îndoiesc că s-ar deranja cineva să bârfească despre noi, dar îți înțeleg grijile. O să încerc să iau legătura cu un lăcătuș azi, să pun niște încuietori mai bune.

   Deschise ușa de la bucătărie și o ținu până intră și Jake. O pâclă groasă de dimineață înainta dinspre ocean. Avea să se disipeze până la amiază, dar momentan învăluia lumea într-o mantie ireală.

   Jake ieși din casă, admiră peisajul și arboră un aer mulțumit.

   - Nimeni n-o să mă vadă plecând de la tine, nu pe ceața asta.

   - Ești sigur că nu vrei să rămâi la micul dejun?

   Bărbatul se opri și se uită la ea. Îi zâmbi.

   - Tu și ceața m-ați convins să accept, totuși.

   - Bine, mă duc să fac ouăle.

   - Vin și eu în câteva minute, zise el. Vreau să arunc o privire afară, în dreptul spălătoriei, să văd dacă găsesc vreo urmă lăsată de intrus.

   Degetele lui Adelaide se crispară pe clanță.

   - Și dacă nu găsești nicio urmă? O să zici că mi-am închipuit totul?

   El se uită la marginea verandei din spate.

   - Indiferent dacă o să găsesc ceva sau nu, cred că ai avut motive foarte întemeiate să ajungi la concluzia că cineva a intrat în casă. Nu cred că imaginația ta a luat-o razna, pur și simplu. Nu cred că ai probleme cu nervii. Ne-am înțeles în privința asta?

   Adelaide se relaxă.

   - Da. Mulțumesc.

   Se retrase în bucătărie, închise ușa și se duse direct la aragaz. Luă tigaia de fontă și o puse pe foc.

   Telefonul fixat pe perete începu să sune tocmai când începu să spargă ouăle și să le pună într-un bol. Speriată, scăpă un ou. Acesta ateriză pe blatul verde și se sparse.

   „E doar telefonul. Vino-ți în fire, femeie!”

   Dar nu-i venea în minte nicio persoană care ar fi putut să o sune la o oră atât de matinală.

   „Paranoia e un simptom de instabilitate psihică.”

   Își reaminti cu un efort conștient că tocmai petrecuse o noapte albă după ce descoperise indicii că cineva intrase în casa ei. Avea tot dreptul să fie sperioasă.

   Își șterse mâinile de șorț și apucă receptorul.

   - Alo? întrebă, încercând să-și curețe glasul de orice urmă de anxietate.

   De cealaltă parte a legăturii interveni o tăcere de scurtă durată, surprinsă, ca și cum cel care sunase nu se aștepta să i se răspundă.

   - Domnișoară Brockton? Dumneavoastră sunteți?

   - Da. Cine e la telefon?

   - Thelma Leggett, asistenta lui Madam Zolanda. Îmi dau seama că probabil v-am trezit. Vă rog să mă scuzați, dar sunt absolut disperată.

   Într-adevăr, tonul Thelmei era la limita isteriei.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Adelaide.

   - Madam Zolanda... E într-o stare îngrozitoare. Cred că are o cădere nervoasă. Nu vrea să iasă din cameră. Se roagă cu cerul și pământul să-i aducem niște ceai din acela special pe care i l-ai făcut tu - Iluminare - dar nu mai avem. La Refresh se deschide abia la 9. Nu îndrăznesc să o pun să aștepte atâta vreme. Oricum, mi-e teamă să o las singură. Având în vedere în ce stare e, mi-e frică să nu-și facă rău singură.

   - Dacă e atât de grav, ar trebui să chemați un doctor.

   - Nu, Madam Zolanda s-ar înfuria la culme dacă aș face una ca asta. Probabil că m-ar concedia. Dacă nu v-ar deranja să-mi aduceți o porție proaspătă din amestecul ei special, v-aș fi foarte recunoscătoare. Credeți-mă, o să vă răsplătesc pe măsură. Suntem cazate în vila de la capătul aleii Ocean View. Știți unde e?

   - Da, dar chiar cred că ar trebui să chemați doctorul.

   - Pur și simplu nu pot să-mi asum acest risc, îi spuse Thelma în șoaptă. M-ar costa locul de muncă. Chiar cred că Madam Zolanda o să-și revină de cum o să apuce să se calmeze. Ceaiul dumneavoastră face minuni în cazul ei. Vă rog, spuneți-mi că o să aduceți niște ceai la vilă imediat!

   Adelaide aruncă o privire la ceas. Era foarte devreme. Prepara amestecurile de ceai în propria bucătărie, astfel că avea tot ce avea nevoie la îndemână. Avea timp să îi servească micul dejun lui Jake, să prepare un pachet de Iluminare și să îl livreze înainte de ora la care trebuia să se pregătească pentru serviciu.

   - Bine, acceptă ea. Ajung acolo în cel mult o oră.

   - Nu puteți mai repede? o imploră Thelma. E vorba de o urgență!

   Linia amuți înainte ca Adelaide să poată să mai spună ceva. Puse receptorul în furcă și rămase ca împietrită, încercâmd să se decidă cum să gestioneze această situație.

   Ușa bucătăriei se deschise.

   Speriată din nou, Adelaide se răsuci un pic prea repede. Marginea palmei atinse o lingură de pe blat și o proiectă pe linoleumul roșu-cărămiziu care acoperea pardoseala, cu un zgomot metalic strident. Faptul că nu dormise își spunea cuvântul. Era extrem de tensionată.

   Jake pătrunse în cameră, cu o mină sumbră. Avea ceva în mâna dreaptă.

   - Ce e? întrebă ea, un pic prea tăios. Ai găsit ceva?

   Bărbatul își desfăcu palma pentru a-i arăta două chiștoace de țigări și o cutie de chibrituri aproape goală.

   - Am găsit astea în garaj. Se pare că ticălosul a fumat cel puțin două țigări cât a așteptat aseară.

   Adelaide avu nevoie de câteva secunde înainte de a procesa cuvintele lui.

   - Cât a așteptat? reuși într-un final să îngaime. Crezi că cineva a stat acolo toată noaptea?

   - N-avem cum să știm cât a stat și a pândit casa. Nu am auzit nicio mașină venind sau plecând în timpul nopții, dar asta nu e de mirare, nu dacă a parcat la ceva distanță, pe cine știe ce drum lăturalnic. Mugetul valurilor ar fi acoperit zgomotul motorului. Dar uite cum interpretez eu dovezile lăsate în urmă.

   Adelaide se uită lung la el.

   - Dovezile? Adică... dovezile infracțiunii?

   Jake nu luă în seamă această întrebare.

   - Cred că a intrat în casă și a studiat locul pe îndelete cât ai fost plecată. Apoi a ieșit și s-a pus pe așteptat până la întoarcerea ta. S-a trezit blocat până am plecat eu. Știa că erai cu mine. Cred că planul lui era să aștepte până stingeai lumina și te băgai în pat, și abia apoi avea să intre din nou în casă. Dar tu n-ai făcut asta, ci ai aprins toate luminile.

   - Și tu ai venit în goană să vezi ce s-a întâmplat și ai rămas cu mine tot restul nopții, încheie ea. Dar nu înțeleg! De ce să intre în casă în lipsa mea, după care să iasă și să aștepte până ce aveam să mă duc la culcare?

   - Ceva-mi spune, începu Jake, că a intrat ca să se familiarizeze cu interiorul, astfel încât atunci când avea să se întoarcă pe întuneric, să știe exact încotro să o apuce și cum putea ieși rapid. Casa e mică, deci nu avea unde să se ascundă până te culcai tu.

   - Cum Dumnezeu știi tu una ca asta? întrebă ea.

   - Așa mi se pare logic, pur și simplu.

   Era adevărul, își zise în sinea ei, dar nu tot adevărul. Era foarte sigură că partea pe care Jake nu o spusese era „eu așa aș fi făcut”. Probabil că era indicat să nu insiste pe acest subiect, își dădu seama.

   Ochii i se ațintiră asupra chiștoacelor și a cutiei de chibrituri incriminante.

   - N-a fost un vagabon în căutare de mâncare.

   - Nu, răspunse Jake. Nu cred să fi fost nici vreun hoț. Dacă am dreptate - și momentan, cel puțin, am face bine să presupunem că am - persoana care a lăsat în urmă chiștoacele astea te pândește așa cum un animal de pradă își urmărește victima.

 

CAPITOLUL 16

 

   Vila către care ducea aleea Ocean View era o versiune extravagantă, ca de vis hollywoodian, a unei reședințe în stilul neo-spaniol colonial. Clădirea cu 3 niveluri, plafoane înalte și parapete decorative se înălța cu mult peste zidurile care delimitau proprietatea.

   Jake intră cu mașina prin porțile din fier forjat deschise și porni pe o alee care străbătea o grădină plină de plante cu flori atent îngrijite. Peisajul era punctat cu pomi fructiferi pe ale căror crengi se zăreau portocale și grepfruturi. Unul dintre zidurile care delimitau grădina era dublat cu un spalier decorativ pe care se întinsese vița de vie.

   Mașina se opri chiar în fața vilei.

   - Ce mai casă! remarcă el, oprind motorul.

   - Florence mi-a spus că a fost construită de un magnat chiar înainte de Crahul de pe Wall Street, îi explică Adelaide. Acesta a pierdut tot când bursa a căzut. Reședința asta a rămas în paragină mulți ani, până a fost cumpărată de un alt bogătaș din Los Angeles. Respectivul a băgat o groază de bani în ea, iar acum o închiriază vedetelor care vor mai multă intimitate decât ar putea avea la hotelul Burning Cove.

   Jake deschise portiera sa, coborî din mașină și veni pe partea ei să o deschidă și pe a ei. Adelaide coborî din mașină cu punguța de ceai în mână. Urcară împreună treptele care duceau către intrarea vilei. Ajunși în dreptul ușii, Adelaide apăsă butonul soneriei.

   - Chiar nu era nevoie să vii cu mine, rosti ea, nu pentru prima oară.

   - Ți-am spus, am un interes personal în ceea ce o privește pe Madam Zolanda.

   - Da, confirmă ea, mi-ai zis.

   Nu mai adăugă nimic. Așteptară în tăcere câteva minute.

   - Parcă asistența ți-a zis că este o chestiune urgentă, zise Jake.

   Adelaide sună din nou la ușă. Nici de data asta nu le deschise nimeni.

   - Poate că iau micul dejun pe terasă, spuse ea. E o casă mare. E posibil să nu audă soneria.

   Porni pe o alee din dale de piatră care ducea către partea din spate a vilei, prin grădină. Jake o urmă fără niciun comentariu. Dispoziția sa devenise destul de serioasă și sumbră de când găsise chiștoacele și cutia de chibrituri, dar atmosfera din jurul lui vibra acum cu un nivel de tensiune cu totul nou.

   - Vacanța asta nu-ți menajează deloc nervii, nu-i așa? întrebă ea. Pun pariu că doctorul tău și-ar pune mâinile în cap dacă te-ar vedea acum.

   - N-am de gând să-i spun nimic din toate astea.

   - Probabil că este cel mai bine așa, zise ea.

   Ridică tonul:

   - Domnișoară Leggett? Madam Zolanda? Adelaide Brockton sunt! V-am adus amestecul Iluminare.

   Ea și Jake ajunseră în spatele reședinței și se opriră la marginea terasei vaste, din beton. Acest refugiu înconjurat de grădină era mobilat cu câteva șezlonguri, o masă și o umbrelă de soare.

   Pe lângă acestea mai era și o masă neregulată de ceva care părea a fi o adunătură de eșarfe din mătase.

   Adelaide se opri dintr-odată.

   - Nu, rosti aproape șoptit.

   Madam Zolanda fusese la viața ei o femeie înaltă, cu o siluetă impunătoare. Moartă, părea mult mai mică.

 

CAPITOLUL 17

 

 

   - Stai aici, zise Jake.

   Îi atinse în treacăt umărul când trecu pe lângă ea, accentuând mut importanța acestei indicații.

   Adelaide îl privi cum se lasă pe vine lângă trupul inert. Mișcările sale rapide și eficiente arătau că nu era prima oară când avusese de-a face cu moartea.

   Gândul i se duse la opiniile exprimate de Raina în legătură cu domeniul în care lucrase Jake până nu demult. „Se știe că afacerile de import-export sunt folosite ca fațadă pentru o mulțime de activități ilegale.” Iar apoi își aduse aminte ce spusese Raina despre moartea soției lui Jake. „Doamna Truett s-a spânzurat în beciul casei. Truett a fost cel care i-a găsit cadavrul.”

   - E moartă de ceva timp, rosti Jake.

   Se ridică în picioare.

   - Câteva ore bune, aș zice. Are gâtul rupt.

   Își ridică privirea către acoperișul casei.

   - Probabil că s-a aruncat de acolo. Sau cineva dorește să ne facă să credem că așa s-au întâmplat lucrurile.

   Adelaide se uită și ea la parapetul înalt care decora acoperișul vilei.

   - Cineva dorește să ne facă să credem că s-a aruncat?

   - Dacă am dreptate în legătură cu Zolanda, aceasta aduna materiale compromițătoare de la o groază de oameni, cu scopul de a-i șantaja. E posibil ca una dintre victimele ei să îi fi dat de urmă și să o fi redus la tăcere.

   - Înțeleg...

   Era o explicație logică, dar amintirile sumbre din noaptea în care doctorul Ormsby, pradă unor halucinații nebunești, sărise prin fereastra cu arcadă de la Sanatoriul Rushbrook îi străfulgeră prin minte, ca un spectru.

   „Sigur e o coincidență, trebuie să fie”, își zise. „Doar o coincidență oribilă.”

   Își dădu seama că Jake o privea.

   - Ești bine? o întrebă.

   - Nu, răspunse ea. Nu sunt. Dar n-o să leșin, dacă pentru asta-ți faci griji. N-are nicio logică, Jake. Thelma a sunat acum nici o oră. Și tu zici că Zolanda e moartă de ceva timp.

   - Cred că da... da. Vreau să arunc o privire și înăuntru un pic înainte să sunăm la poliție.

   - Speri să găsești jurnalul despre care ziceai că Zolanda îl folosea să îl șantajeze pe prietenul tău.

   - E destul de improbabil să fie aici, dar trebuie să verific.

   Jake se pusese deja în mișcare către ușile deschise ale serei lipite de spatele casei.

   Neputând să găsească altceva ce să facă, Adelaide porni pe urmele lui. Sera din sticlă era mobilată cu bănci din fier forjat și o mulțime de plante în ghivece. Jake măsură decorul cu o privire scurtă, evaluatoare, și începu să urce scara elegantă care ducea în casă.

   - Stai aici, îi spuse. Mă întorc în câteva minute.

   Spunând acestea, dispăru în interior.

   Adelaide își dădu seama că ținea în continuare strâns în mână punguța cu ceai Iluminare. Se răsuci încet și aruncă o privire în jur. De unde stătea, putea vedea bine salonul grandios, cu plafon înalt, ferestre cu arcade și bârne aparente din lemn închis la culoare.

   Interiorul vilei era la fel de exotic ca și exteriorul. Pereții aveau o nuanță bogată de ocru. Pardoseala din jurul șemineului era dintr-o gresie multicolorată. Cele mai multe dintre piesele de mobilier erau tapisate cu piele maronie bine lustruită pe care erau așezate pernuțe decorative din materiale în culori care te duceau cu gândul la pietrele prețioase.

   Turbanul pe care Zolanda îl purtase la ultimul ei spectacol se afla pe o măsuță de cafea. Se părea că fusese aruncat acolo destul de neglijent. Un sacou de smoching era așezat pe spătarul unui scaun. Părea prea mic pentru un bărbat. Adelaide conchise că, cel mai probabil, era sacoul pe care Thelma Leggett îl purtase în calitate de asistentă a Zolandei.

   Nici ea nu știe de ce, însă Adelaide se trezi că turbanul acela o fascina. Îl cercetă ceva timp și gândul i se duse la ultima prezicere a Zolandei: „Ascultați la mine, cineva din sala asta o să moară până în zori”.

   Lângă turban era un pahar gol, iar în el mai rămăsese o cantitate mică dintr-un lichid care părea a fi whisky.

   Putea auzi zgomot de uși de dulapuri deschise și închise venind de undeva de la etaj. Jake trecea în revistă foarte rapid toate camerele.

   Un timp, Adelaide se mișcă încolo și încoace, fără nicio țintă clară, neștiind nici ea ce căuta.

   Tocmai se pregătea să renunțe la a cerceta livingul și să arunce o privire în bucătărie când zări licărirea a ceea ce părea a fi un ciob de sticlă aflat pe pardoseală, chiar sub partea de jos a dulapului cu băuturi. Era un ciob albastru închis.

   În dulap erau o groază de vase din sticlă, dar nici unul albastru-cobalt.

   Scoase o batistă din poșetă, se ghemui lângă dulap și întinse mâna către bucata de sticlă.

   În secunda următoare, mâna i se opri în aer când își dădu seama că obiectul pe care îl luase în vizor nu era un ciob de sticlă albastră. De fapt, întinsese mâna după dopul elegant, din cristal fațetat albastru-cobalt, al unei sticluțe de parfum.

   Se uită lung la el, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Mintea îi era acaparată în momentele respective de caseta acoperită cu catifea neagră de pe biroul lui Ormsby, cea în care se aflau 12 sticluțe de parfum din cristal fațetat.

   Adelaide stătuse închise la Rushbrook îndeajuns pentru a afla mai multe lucruri despre ce se petrecea în azil. Știa că Ormsby nu se ocupa cu distilarea parfumurilor - misiunea lui era să prepare droguri. Unele dintre acestea ajungeau să fie turnate în sticluțe elegante din cristal, aidoma celor de parfum.

   Își reaminti cu un efort conștient că trebuia să gândească logic. Zolanda câștigase bani frumoși din activitatea ei ca medium. Mai mult ca sigur că avea chiar mai multe flacoane de parfum scump.

   Folosi batista ca să ridice obiectul scânteietor de cristal. Duse dopul la nas și îl mirosi foarte precaut. Nu simți niciun miros, nicio urmă de parfum. Cât se păstra aroma unui parfum pe suprafața unui cristal? Nu știa răspunsul la această întrebare. Dar știa o groază despre drogul numit Daydream. Nu avea nici gust, nici miros.

   Cuprinse din nou cu privirea întregul living. Nu văzu nicăieri vreo altă parte a sticluței de parfum. Nu era decât dopul.

   Nu putea fi una dintre sticluțele din caseta acoperită cu catifea neagră, își spuse. Ce legătură putea fi între un medium fals din Hollywood și Sanatoriul Rushbrook?

   Trebuia să-și țină sub control paranoia din ce în ce mai accentuată. Gândurile începeau să-i semene un pic cam prea tare cu bolboroselile pacienților din Secția 4. Dopul albastru de sticlă de parfum era doar un obiect de sticlă albastră. Evident, făcuse parte dintr-un flacon de parfum foarte scump, dar probabil că pe lume existau mii de altele identice.

   Cu toate acestea, dacă polițiștii ajungeau la concluzia că Zolanda fusese omorâtă, dacă descopereau vreo legătură între sanatoriu și mediumul vedetelor și aflau că într-o ceainărie din Burning Cove chelnerița era o pacientă fugită de la același sanatoriu, respectiva fostă pacientă probabil că avea să devină suspectul principal.

   Era destul de improbabil ca toate aceste lucruri să se transforme în realitate, dar dacă s-ar fi întâmplat, ea trebuia să fie pregătită să dispară din nou.

   Puse dopul înapoi pe podea, sub dulap, exact unde îl găsise. Poate că polițiștii aveau să-l remarce și ei, însă Adelaide se îndoia că avea să li se pară semnificativ. Era doar o parte dintr-un flacon de parfum.

   Profund tulburată, traversă holul și pătrunse în bucătăria generoasă.

   Pe blatul formai din mai multe plăci de faianță se afla un săculeț de Iluminare pe jumătate plin. Lângă el se aflau un ceainic și un ibric. Zolanda nu rămăsese fără amestecul ei special.

   - Fir-ar să fie de treabă! rosti încet Adelaide.

   O mișcare în dreptul ușii o făcu să se răsucească rapid. Dădu cu ochii de Jake. Acesta se uita lung la ceai și la obiectele de lângă el.

   - Să înțeleg că în săculețul de pe blat e ceaiul special al Zolandei? întrebă el.

   - Da, confirmă Adelaide. Și, ca să vezi, e o cantitate generoasă. De ce să fi mințit Thelma Leggett? De ce să mă fi sunat de dimineață și să insiste să vin aici imediat?

   Ochii lui Jake îi întâlniră pe ai ei.

   - Știi răspunsul la aceste întrebări la fel de bine ca și mine.

   - Încerca să-mi întindă o capcană, să pic drept vinovată pentru uciderea lui Madam Zolanda.

   - Evident, răspunse Jake. Și nu-mi vine în minte decât un singur motiv solid pentru care să facă una ca asta.

   - Probabil că ea e cea responsabilă pentru moartea Zolandei.

   - Dacă aș fi detectiv și aș ancheta circumstanțele acestui deces, eu unul sigur aș considera-o pe Leggett principala suspectă, răspunse Jake. Și totuși, e posibil să se fi speriat pur și simplu când a găsit cadavrul și a hotărât să fugă. Indiferent de explicație, cred că a luat cu ea și secretele pe care le deținea Zolanda.

   - N-ai găsit jurnalul pe care-l căutai, nu?

   - Nici pe el, nici altceva care să pară a fi baza unui șantaj.

   - Poate că Thelma Leggett a omorât-o pe Zolanda pentru secretele lucrative pe care le deținea, speculă Adelaide.

   - În momentul de față, Leggett e prima pe lista mea personală de suspecți. Totuși, dacă am dreptate că Zolanda aduna secrete pentru ca mai apoi să-i șantajeze pe cei implicați în ele, trebuie să ținem cont de faptul că lista se continuă cu o seamă de persoane care, într-o proporție covârșitoare, sunt neidentificate. Zolanda își făcea jocul ei cu paranormalul cu unii dintre cei mai puternici oameni din Hollywood. Studiourile de film au pe statul de plată oameni a căror sarcină e să scape de problemele de orice fel, iar aceștia elimină fără nicio remușcare șantajiști ca ea.

   Probabil spunea multe despre paranoia ei faptul că vorbele lui Jake reușiră chiar să o facă să se simtă mai bine, își zise Adelaide. Era straniu de ușurată de analiza pe care o făcuse el situației. Dacă Zolanda se ocupa cu șantajul, mai mulți ar fi avut motive să o omoare. Nu trebuia să presupună din capul locului că în sticluța de parfum ar fi fost droguri produse în laboratorul de la sanatoriu.

   - Am face bine să chemăm poliția, zise ea.

   Jake ridică din sprâncene, surprins de entuziasmul ei la ideea de a anunța autoritățile, dar nu făcu niciun comentariu.

   - Da, zise. Cu cât așteptăm mai mult, cu atât Thelma Leggett o să ajungă mai departe.

   - Și ce o să le spunem polițiștilor, mai exact?

   - Adevărul.

   Jake traversă încăperea până la o servantă pe care se afla un telefon elegant.

   - Bine... mare parte din el. O să le spunem că de dimineață ai primit un telefon de la Thelma Leggett care te implora să livrezi de urgență niște ceai. Când am ajuns aici, am găsit cadavrul și, ca niște cetățeni model, am sunat imediat la poliție.

   - Să înțeleg că nu spunem nimic despre jurnalul dispărut.

   - Nu, răspunse Jake. Dacă jurnalul acela ar ajunge să devină un element al anchetei polițienești, conținutul acestuia ar ajunge automat în presă.

   - Dar noi - eu și tu? Polițiștii o să vrea să știe de ce suntem amândoi aici la o oră atât de matinală.

   Maxilarul lui Jake se strânse.

   - Scuzele mele pentru lipsa de cavalerism, dar mă tem că va trebui să le spunem adevărul și în această privință.

   - Adică să le spunem că ne-am petrecut noaptea împreună. Da, înțeleg.

   Adelaide își împreună brațele peste piept și dădu resemnată din cap, acceptând inevitabilul.

   - Bineînțeles, ei se vor gândi la ce e mai rău.

   - Cum adică la ce e mai rău?

   Adelaide îi aruncă o privire furioasă, îmbujorându-se ușor.

   - O să creadă că avem o aventură. Nu-ți face griji, pentru mine nu e o problemă. Ți-am spus, nu-mi fac griji pentru reputația mea. În fond, suntem în Burning Cove. Oamenii de aici sunt mult mai interesați de ce actriță se culcă cu ce june prim la hotelul Burning Cove. N-o să dea nici doi bani pe viața personală a unei chelnerițe de ceainărie.

   - Poate că, în alte circumstanțe, chiar așa ar fi, dar din dimineața asta chelnerița respectivă va fi una dintre persoanele care au descoperit cadavrul mediumului vedetelor. Nu te amăgi, toate detaliile acestea vor apărea în ediția de după-amiază a Curierului Burning Cove.

   - Lucrurile vor fi un pic cam ciudate un timp.

   Adelaide deveni mai senină.

   - Dar toată atenția o să fie probabil de bun augur pentru Refresh. Sigur curiozitatea o să-i împingă pe oameni să ne treacă pragul. Florence o să fie încântată.

   - Așa te vreau, privește totul din punct de vedere financiar.

   Ochii lui Jake deveniră mai reci.

   - Să nu uiți, totuși, dacă ancheta poliției se transformă într-un pentru crimă, să știi că nu ești singura care o să aibă nevoie de un alibi.

   Adelaide avu nevoie de câteva secunde până să își dea seama unde bătea. În momentul acela, trase dintr-odată aer adânc în piept.

   - Da, bineînțeles, zise ea. Nici nu m-am gândit la asta. Ai putea fi trecut și tu pe lista suspecților. La urma urmelor, și tu crezi că Zolanda se ocupa cu șantajul.

   - Cu alte cuvinte, aș fi avut un motiv foarte întemeiat să îi fac felul.

   Adelaide își lăsă brațele pe lângă corp, după care le întinse, într-un gest de constatare resemnată.

   - Se pare că nu putem să scăpăm unul de altul.

   - Prefer să cred că suntem aliați.

   - Da, exact. Aliați.

   - Apropo, zise Jake. Am găsit asta dincolo, sub dulapul pentru băuturi. Ai putea să-l pui în poșetă?

   Îi întinse dopul de la sticluța de parfum.

   Dopul de cristal scânteia discret în palma lui. Adelaide simți o ușoară amețeală. Evident, Jake considera că dopul era important. Iar ăsta nu era deloc un semn bun.

   Fără niciun chef, parcurse distanța mică dintre ei, întinse mâna și culese dopul din căușul palmei lui.

   - Să înțeleg că n-o să le spune polițiștilor nici despre ăsta? întrebă ea, punându-l în poșetă.

   Zâmbetul lui era la fel de tăios ca un brici.

   - Nu, n-o să le spunem polițiștilor de dopul ăla de sticlă de parfum.

   Adelaide înghiți cu greu, simțind un nod în gât.

   - De ce?

   - Mă îndoiesc că o să li se pară important, dar ar putea ajunge pus la grămadă în cine știe ce pungă cu dovezi și n-o să avem acces la el.

   - Dar de ce să avem nevoie de el?

   - Păi, din două motive. Primul e că este singurul obiect care nu părea să fie la locul lui din tot salonul.

   - Cele mai multe femei au sticluțe de parfum în casă, remarcă Adelaide.

   - Dar pare parte din ele le țin pe măsuța de toaletă, nu în salon.

   Oricât ar vrea, Adelaide nu putea să combată un asemenea contraargument.

   - Și care e al doilea motiv pentru care-l luăm noi?

   - Dopul ăsta pare să se potrivească la o sticlă de parfum foarte scump, răspunse Jake. Dacă o găsim, s-ar putea să-l găsim și pe ucigaș.

   - Chiar crezi că Zolanda a fost omorâtă, nu-i așa?

   - Exact.

   Jake luă receptorul elegant și formă numărul centralei.

 

CAPITOLUL 18

 

   - Polițiștii vor ajunge la concluzia că Zolanda s-a aruncat de pe acoperiși, nu-i așa? întrebă Adelaide.

   Jake se uită la ea. După voce, era clar că aproape spera - că era chiar entuziasmată - că polițiștii aveau să decreteze că fusese o sinucidere. Nu-și putea da seama ce se petrecea în mintea ei, dar era sigur că starea de spirit i se schimbase de vreo câteva ori din momentul în care descoperiseră cadavrul până când îi înmânase dopul de la sticluța de parfum, în bucătărie.

   Acum stătea lângă el în porțiunea de grădină de lângă terasă. Privirile le erau ațintite asupra câtorva polițiști în uniformă și a detectivului Brandon, de la postul de poliție din Burning Cove. Cadavrul fusese luat în primire de doctorul Skipton, care din câte se părea îndeplinea funcția de medic legist când era nevoie de așa ceva.

   - Nu-s chiar așa de sigur, răspunse el. Detectivului Brandon nu-i place deloc că Thelma Leggett a dispărut. Ceva-mi spune că o să o cate, dar dacă a plecat din oraș - lucru foarte probabil, aș zice - nu prea poate face mare lucru. N-are niciun rost să le spun teoria mea, că Zolanda era o șantajistă și că Leggett deține acum materialele de șantaj, pentru că nu am absolut nicio dovadă.

   - Dacă polițiștii o vor găsi pe Legget, probabil că vor pune mâna și pe jurnal.

   - Ceea ce înseamnă că trebuie să o găsesc eu primul.

   Adelaide îl cântări din priviri cu o expresie gânditoare.

   - Ai de gând să o cauți și tu pe Thelma Leggett.

   - Nu prea am de ales.

   Tânăra dădu din cap, acceptând această constatare.

   Jake își dădu seama că multe femei - la naiba, mulți oameni, indiferent că sunt bărbați sau femei - ar fi fost destul de neliniștite de ideea de a începe o anchetă particulară. Dar Adelaide nu părea să aibă vreo problemă cu acest plan.

   Detectivul Brandon lăsă cadavrul în sarcina medicului și se îndreptă către ei.

   Era un bărbat solid cu o față de polițist sătul de lume care se străduia din răsputeri să își facă datoria. Avea un nod de cravată nereușit și sacoul descheiat, lăsând la vedere arma de serveciu în tocul de sub braț. Se opri în fața lor, își dădu pălăria mai spre creștet și se uită lung la acoperiș, strâmbându-se un pic, concentrat.

   - Greu de crezut că s-ar arunca de acolo doar ca să-și adeverească prezicerea, zise apoi.

   - Da, îi răspunse Jake. Chiar e greu de crezut.

   Brandon își mută atenția asupra lui Adelaide.

   - Mi se pare interesant că asistenta dispărută v-a sunat de dimineață.

   - Pe cine altcineva ar fi putut conta că ar fi venit aici valvârtej atât de devreme, să livreze de urgență un pachețel de ceai? rosti Adelaide. Cred că Thelma Leggett a vrut ca eu să fiu cea care descoperă cadavrul.

   - Hmm, răspunse Brandon. Această teorie ar părea să presupună că Thelma Leggett știe exact cum și-a găsit sfârșitul Madam Zolanda.

   - Da, chiar așa, spuse Jake. Evident, nu știa dacă o să vi se pară clar că a fost vorba de o sinucidere. Leggett voia un plan de rezervă. Nu să porniți pe urmele ei.

   - Da.

   Brandon o studie din nou pe Adelaide.

   - Aveți noroc că aveți un alibi solid, din moment ce dumneavoastră și domnul Truett ați petrecut noaptea împreună și ați venit amândoi aici, de dimineață.

   Tânăra îi aruncă o privire glacială.

   - Cred că trebuie să lămurim câteva lucruri din capul locului, domnule detectiv, începu ea. Domnul Truett și cu mine am fost la spectacolul lui Madam Zolanda aseară. După aceea, domnul Truett m-a condus acasă, după care s-a dus la căsuța lui. Eu tocmai mă pregăteam de culcare când am avut impresia că cineva mi-a intrat în locuință cât am fost plecată. Am aprins toate luminile imediat. Domnul Truett a venit la mine să verifice dacă era totu în regulă. Când am ajuns împreună la concluzia că, într-adevăr, lucrurile nu erau în regulă, domnul Truett a rămas la mine până la ziuă.

   Pleoapele lui Brandon se îngustară.

   - Lipsește ceva din casă?

   - Nu, răspunse Adelaide. Am găsit fereastra de la spălătorie deschisă. Cred că a intrat cineva pe acolo, dar, din câte am putut să-mi dau seama, nu a furat nimic.

   Brandon dădu înțelept din cap.

   - Dar domnul Truett, aici de față, v-a ținut de urât până dimineață pentru că erați tulburată.

   - Dacă vreți să știți, zise Adelaide, domnul Truett și cu mine ne-am petrecut noaptea stând de vorbă și jucând cărți.

   - Chiar așa?

   Brandon nu se deranjă să își mascheze scepticismul. Își mută privirea pătrunzătoare de copoi asupra lui Jake.

   - Iar dumneavoastră erați încă la domnișoara Brockton când a fost sunată de Thelma Legget?

   - Când s-a luminat, am zis să arunc o privire prin preajma căsuței lui Adelaide înainte să mă întorc acasă, răspunse Jake. Am găsit câteva chiștoace și o cutie de chibrituri goală în spatele garajului. Cred că cineva și-a petrecut o parte bună din noapte ținând sub supraveghere locuința domnișoarei Brockton.

   - Azi-noapte a fost ceață deasă, cotraatacă Brandon. Poate că vreun vagabond s-a hotărât să-și petreacă noaptea într-un garaj uscat și călduț.

   - Caz în care, spuse Jake, acele chiștoace și cutia de chibrituri ar fi fost lăsate înăuntrul garajului. Eu le-am găsit în exterior, în spate. Cineva ar fi putut sta acolo câteva ore fără ca cineva din casă să-l observe.

................................................