Diabolicele, Boileau Narcejac

 .........................................

3.

          Brusc, Ravinel înțelese că nu mai putea evada. Se terminase cu Antibes!

   - Nu-ți dai seama, bâigui el. Dacă Societatea de Asigurări nu plătește, nu voi avea niciodată puterea să.. să...

   - Fernand, tu te gândești întotdeauna numai la tine. Și măcar dacă ai face ceva! Dar nu. Tu te refugiezi în nu știu ce visuri abracadabrante. Uite, admit că a dispărut corpul, dar tu ce ai făcut ca să-l găsești? Un cadavru nu prea umblă așa, hai-hui, de unul singur.

   - Mireille a făcut întotdeauna escapade.

   - Poftim? Îți bați joc de mine?

   Da, el înțelegea absurditatea observației. Și totuși intuia că povestea asta cu escapada își avea importanța ei, că era legată într-un anumit fel de dispariția cadavrului.

   Ravinel repetă cele spuse de Germain, dar Lucienne ridică din nou din umeri.

   - Bine, de acord! Prin urmare, în timp ce trăia, Mireille făcea escapade. Dar tu uiți mereu că ea a murit. Să facem abstracție și de scrisoarea și de vizita la fratele ei...

   Asta era o expresie caracteristică pentru Lucienne: „Să facem abstracție!”

   Ușor de spus.

   - Ceea ce contează este corpul. Prin forța împrejurărilor, corpul ăsta al lui Mireille trebuie neapărat să fie pe undeva, spuse Lucienne.

   - Germain nu e nebun...

   - Asta nu știu și nici nu vreau să știu. Eu raționez după fapte. Mireille a murit și cadavrul ei a dispărut. Restul nu înseamnă nimic. Deci, trebuie căutat și găsit cadavrul. Dacă nu-l cauți, asta înseamnă că planurile noastre nu te mai interesează. Și în cazul ăsta...

   Tonul ei însemna clar că avea de gând să urmărească singură aceste planuri, că avea să plece singură.

   Un preot trecu înfășurat cu o mantie lungă, cu glugă. Dispăru imediat, printr-o ușiță a bisericii, ca un conspirator.

   - Dacă aș fi știut, adăugă Lucienne, altfel mi-aș fi făcut planurile...

   - Bine. Atunci, o să mai caut.

   Lucienne bătu din picior.

   - Nu e vorba să cauți așa, fără tragere de inimă, cu delăsare! Fernand, nu prea ai aerul să înțelegi că dispariția asta o să devină periculoasă. Într-o bună zi, și asta foarte curând, o să trebuiască să te resemnezi și să anunți poliția.

   - Poliția! exclamă el înnebunit.

   - Păi, soția ta nu mai dă niciun semn de viață, așa că...

   - Dar scrisoarea?

   - Scrisoarea, scrisoarea... Da, la o adică, scrisoarea asta poate să-ți dea un pretext ca să aștepți... Tot așa și povestea asta cu escapadele. Însă în definitiv, rezultatul o să fie oricum același. Este o simplă chestiune de timp. Deh, o să trebuiască să treci și prin asta.

   - Adică să merg la poliție?

   - Da, la poliție... N-ai cum să scapi. Așa că ascultă-mă, Fernand, nu mai aștepta. Caut-o! Caută foarte serios corpul lui Mireille. Ah! Dacă n-aș locui atât de departe, bag mâna în foc că eu aș găsi-o!

   Lucienne se ridică, își aranjă pardesiul și își puse geanta sub braț cu un gest scurt.

   - E timpul să plec. Vreau să prind un loc în tren, n-am de gând să călătoresc în picioare!

   Ravinel se ridică încet. Da, nu trebuia să mai conteze pe Lucienne. Deja din momentul când avuseseră pana de motor, pe șosea, nu fusese cât pe ce să-l părăsească? Era normal, în definitiv. Ei doi nu fuseseră niciodată altceva decât doi asociați, doi complici.

   - Să mă ții la curent, auzi?

   - Sigur, sigur, oftă Ravinel.

   Nu vorbiseră decât despre Mireille, iar subiectul părând epuizant, nu mai aveau ce să-și spună. Mergeau în tăcere pe strada Rennes. Deja nu mai erau împreună. Era suficient să te uiți la ea ca să înțelegi că avea să iasă din încurcătură. Dacă poliția devenea prea curioasă, era sigur că de plătit doar el singur avea să plătească. De altminteri, era obișnuit. Plătea de atâta timp!

   - Aș mai vrea foarte mult să te îngrijești, zise Lucienne.

   - Oh! Știi...

   - Nu, nu glumesc deloc.

   Exact. Ea nu glumea niciodată. O văzuse vreodată destinsă, surâzătoare, încrezătoare? Ea trăia pe termen lung, la depărtări de săptămâni, de luni. Viitorul era refugiul ei, așa cum pentru mulți alții este trecutul. Ce aștepta ea de la viitor? El nu o întrebase niciodată, dintr-un fel de teamă superstițioasă. Nu era foarte sigur că el ocupa vreun loc prea important în acel viitor.

   - Ceea ce mi-ai spus adineauri, mă neliniștește, reluă ea.

   Ravinel înțelese la ce făcea aluzie și coborând vocea, zise:

   - Totuși asta ar explica totul.

   Ea îl luă de braț și se strânse puțin lângă el.

   - Ți s-a părut că vezi scrisoarea, nu-i așa? Ba da, dragul meu, așa este. Uite, acum încep să înțeleg ce se întâmplă. Îmi pare rău că mi-am ieșit din fire. Vezi tu, ar trebui să raționez întotdeauna ca un medic... Știi ce se întâmplă? De fapt, nu există mincinoși. Există doar oameni bolnavi. Pentru moment, am crezut că vrei să mă păcălești. Ar fi trebuit să mă gândesc că drumul de noaptea trecută te-a epuizat... drumul și... tot ce s-a întâmplat înainte...

   - Dar fiindcă Germain a spus...

   - Lasă-l încolo pe Germain! Nu mă bazez deloc pe mărturia lui. Și tu, dacă ai fi în stare să judeci la rece, la fel ai spune. Am să te trimit la Brichet, să te vadă. Trebuie neapărat să fii consultat de un psihiatru.

   - Și dacă vorbesc ce nu trebuie? Dacă povestesc totul?

   Lucienne întoarse iute capul spre el. Ea nu avea încredere nici în Brichet, nici în duhovnici. Lucienne nu avea încredere nici în bine, nici în rău.

   - Dacă ți-e frică de Brichet, atunci de mine n-o să-ți fie. Am să te consult eu. Și îți promit că nu o să mai vezi fantome. Până atunci, o să-ți prescriu o rețetă.

   Lucienne se opri sub un felinar, scoase un blocnotes din poșetă și începu să noteze în grabă.

   Ravinel simțea în mod confuz că scena falsă pe care o trăia avea darul să-l enerveze surd. Lucienne căuta să-l liniștească. Dar mai mult ca sigur că se și gândea să nu-l mai revadă. Așa că era pierdut fără scăpare, ca un soldat pe care îl abandonezi la postul lui, în țara nimănui, afirmându-i că schimbul nu va întârzia să apară.

   - Uite! Ți-am prescris numai calmante. Încearcă să dormi, dragul meu. De 5 zile trăiești într-o stare de tensiune care se poate sfârși prost, știi, nu?

   Ajunseră la gară. Restaurantul Dupont era luminat... Poate că era un semn prevestitor! Vânzătorii de ziare, taxiurile, mulțimea... Pe măsură ce trecea timpul, Lucienne devenea tot mai mult o străină. Cumpără un teanc de reviste! Va să zică, era în stare să citească!

   - Dacă aș veni și eu cu tine?

   - Fernand, ești nebun? Tu trebuie să rămâi, doar ai un rol de jucat.

   După care spuse câteva cuvinte absolut surprinzătoare:

   - În definitiv, Mireille era soția ta.

   Ca și cum nu ar fi resimțit niciun sentiment de culpabilitate. El dorise ca soția lui să dispară. Ea îl ajutase cu inteligența și cu inițiativa ei, în schimbul unei participări cu beneficii. Responsabilitățile ei nu mergeau mai departe. Să se descurce singur.

   Și lui Ravinel îi trecu prin minte un gând la fel de surprinzător ca și cuvintele lui Lucienne.

   „Suntem singuri. Eu și Mireille suntem singuri.”

   Cumpără un bilet de peron și o urmă pe Lucienne.

   - O să te întorci la Enghien? îl întrebă ea. Ar fi mai bine. Și de mâine, te rog, începe s-o cauți în mod serios!

   - Să caut în mod serios, repetă el cu o ironie dureroasă.

   Merseră de-a lungul unui șir de vagoane goale, pe peronul ale cărui lumini păreau că se împreunează undeva departe, foarte departe, sub un cer jos și livid.

   - Nu uita să treci pe la firmă. Ia-ți un concediu, nu cred că o să te refuze. Și citește ziarele. Poate că afli ceva.

   Numai consolări. Cuvinte goale. Un fel de a umple tăcerea, de a arunca între ei o punte fragilă care avea să se prăbușească peste câteva minute, pentru a cădea în cine știe ce prăpastie.

   Ravinel se hotărî să ducă jocul la bun sfârșit. Căută prin compartimente până găsi un loc liber, într-un vagon nou, care mirosea a lac. Lucienne ținu să rămână pe peron cât mai mult timp posibil. Controlorul îi făcu semn să urce. Îl sărută pe Ravinel cu o violență care îl surprinse.

   - Curaj, iubitule! Telefonează-mi!

   Trenul se puse în mișcare încetișor. Figura lui Lucienne se îndepărtă, nu mai era decât o pată albă. Alte figuri se perindau pe la geamuri și toți ochii îl priveau pe Ravinel. Își ridică gulerul. Se simțea rău. Trenul dispăru într-un abis de semnale policrome.

   Ravinel se răsuci pe călcâie și plecă.

 

IX

 

   Înainte de a adormi, Ravinel se gândi mult timp la cuvintele lui Lucienne:

   „Un cadavru nu prea se plimbă singur.”

   A doua zi dimineață, după ce se dezmetici din somn, descoperi brusc un detaliu care îi scăpase până atunci, ceva atât de simplu încât rămase uluit, cu figura crispată și cu capul plin de un vuiet.

   Actele de identitate ale lui Mireille erau în poșeta ei, iar poșeta se afla acasă, la Enghien. Așa că nimeni nu i-ar fi putut identifica corpul. Dacă se întâmplase ca hoții să se descotorosească de povara lor compromițătoare, dacă se descoperise... Dumnezeule! Și atunci, cadavrele neidentificate unde sunt depuse? La morgă!

   Ravinel își făcu o toaletă sumară, după care telefonă la firma sa din Bulevardul Magenta pentru a cere câteva zile de concediu. Nu întâmpină nicio dificultate. Căută apoi în cartea de telefon adresa de la morgă, dar își aduse aminte la timp că morga se numea Institutul medico-legal. Piața Mazas, altfel zis, cheiul La Rapee, la doi pași de Podul Austerlitz. În sfârșit! O să afle...

   Dormise la hotelul Bretagne. Ieșind din hotel, constată că se afla în apropierea Gării Montparnasse, dar se orientă cu greutate. O ceață groasă și verzuie transforma piața într-un fel de platou submarin, brăzdat de forme ciudate luminoase. Restaurantul Dupont semăna cu un pachebot scufundat, cu luminile aprinse. Strălucea de foarte departe, parcă în fundul unor ape, încât lui Ravinel îi trebui mult timp să ajungă la el.

   Bău o cafea la bar, în picioare, alături de un funcționar de la Căile Ferate, care îi explica chelnerului că toate trenurile aveau întârziere și că trenul 602, care venea de la Mans, deraiase în apropiere de Versailles.

   - Institutul meteorologic susține că porcăria asta de vreme o să dureze câteva zile. Am auzit că la Londra pietonii sunt nevoiți să meargă cu lanternele în mâini.

   Ravinel fu cuprins de o neliniște vagă. De ce ceață? Pentru ce ceață tocmai astăzi? Cum să recunoști dintre siluetele din preajma ta pe cele care sunt vii și pe cele care... Absurd! Dar cum să împiedici pâcla asta vâscoasă să-ți pătrundă în piept, să ți se învârtească încet prin cap, ca fumurile unui drog? Totul pare fals, totul pare adevărat, rând pe rând.

   Aruncă niște monede pe tejgheaua cafenelei și ieși.

   În spatele său luminile își pierdeau puterea, încetau să mai fie protectoare. Golul jilav începea de la nivelul pasajului pentru pietoni, de unde se întindea un ținut nelămurit, în care dădeau târcoale motoare amestecate unele cu altele, cu farurile lor albe ca niște ochi fără priviri, un ținut de unde se auzeau surd zgomote de pași, zgomote de pași la infinit, fără să știi cine umblă. Un taxi se opri în fața restaurantului Dupont și Ravinel se repezi să-l prindă.

   Nu îndrăzni să spună clar: „La morgă!”, ci bolborosi niște explicații confuze pe care șoferul le ascultă cu un aer plictisit.

   - Ar cam trebui să vă hotărâți. Unde vreți să mergeți?

   - La cheiul Rappe.

   Taxiul demară atât de brusc, încât Ravinel căzu pe spate.

   Regretă imediat hotărârea pe care o luase. Ce o să facă la morgă? Ce o să spună acolo? În ce capcană o să cadă? Fiindcă pe undeva era o capcană cu un cadavru drept momeală. Revăzu dintr-o dată vintirele, acele instrumente ciudate de sârmă, despre care le explica clienților săi cum să le folosească:

   - Uite, aici puneți o bucată de carne sau mațe de pui... le cufundați în apă în sensul curentului, de-a lungul ierburilor... Peștele nici nu-și dă seama că este prins.

   Da, pe undeva există întotdeauna o capcană.

   O frână brutală făcu să scârțâie cauciucurile și Ravinel fu proiectat în față. Șoferul cu capul scos pe geamul mașinii înjura ceața și pe trecătorul pe care nu-l văzuse. Mașina porni din nou cu o smucitură. Din când în când, șoferul ștergea parbrizul cu dosul palmei fără să bombăne.

   Ravinel nu recunoștea cartierul prin care mergeau. Oare și taxiul făcea parte din capcană? Fiindcă Lucienne avea dreptate.

   „Un corp nu se volatizează.”

   Mireille era poate în stare să se manifeste, să reapară, dar asta era o altă problemă, o problemă între ea și el. Pe când corpul! De ce l-ar fi furat cineva ca apoi să-l abandoneze? În ce scop? Amenințarea venea de la Mireille sau de la corpul lui Mireille? Sau de la amândouă? Pusă în felul ăsta, întrebarea avea ceva în ea care te uluia, dar cum s-o fi pus altminteri?

   Câteva lumini defilară prin dreapta, tulburi, tremurătoare. Trebuia să fi fost Gara Austerlitz.

   Taxiul viră și se afundă într-un hățiș de halouri. Sena trebuia să curgă prin apropiere, dar prin geamul portierei nu se vedea decât un nor nemișcat, iar când taxiul opri, o tăcere adâncă, abia tulburată de mersul încet al motorului, îl învălui pe Ravinel. O tăcere de beci, o tăcere care parcă se voia un avertisment.

   Mașina se îndepărtă ușor prin pâlcă. Ravinel auzi zgomotul apei, pleoscăitul umed al pământului îmbibat de apă, murmurul apei care se scurgea într-o rigolă, freamăte vagi, lichide, ca ale unui teren mocirlos. Gândul îl duse la spălătorie, la anexa casei sale. Puse imediat mâna pe revolver. Era singurul obiect dur pe care se putea baza în universala descompunere a spațiului la care asista. Orbecăi de-a lungul unui parapet. Ceața îi rodea picioarele, i se încolăcea în jurul pulpelor în scame reci. Pășea ridicând picioarele instinctiv, ca un pescar care se aventurează pe fundul mișcător al unei ape.

   Clădirea se înălță deodată în fața lui, ca ieșită din pământ. Urcă niște trepte, întrevăzu în capătul unui culoar o brancardă pe roți de cauciuc. Împinse o ușă.

   Un birou cu clasoare metalice și o lampă verde care proiecta pe jos umbra unui cerc mare. Un radiator cu un ibric în care apa dădea în clocot. Peste tot aburi, fum de țigară și ceață. Încăperea mirosea a umezeală și a dezinfectant, în spatele biroului stătea un individ având pe cap o șapcă cu ecuson argintiu, dată pe ceafă. Individul mânca. Alt individ care stătea în dreptul radiatorului, părând că se încălzește la acesta, era îmbrăcat într-o haină jerpelită și roasă în dreptul șoldurilor, dar avea pantofi noi care scârțâiau când se mișca.

   Când Ravinel intră, îl privi cu un aer bănuitor.

   - Ce doriți? întrebă bărbatul de la birou, legănându-se în scaun.

   Celălalt se mișcă, iar pantofii îi scârțâiră din nou. Era un zgomot neplăcut.

   - Vin pentru soția mea, spuse Ravinel. M-am întors dintr-o călătorie și nu este acasă. Absența ei mă îngrijorează.

   Cel de la birou aruncă o privire semnificativă colegului său. Ravinel avu impresia că făcea un efort ca să nu zâmbească.

   - Ați anunțat la poliție? Unde locuiți?

   - La Enghien... Nu. Încă nu am anunțat pe nimeni.

   - Ați greșit dacă nu ați anunțat poliția.

   - Nu știam că trebuie să fac așa...

   - Data viitoare o să știți.

   Derutat, Ravinel se întoarse spre colegul celui care vorbise.
   Acesta, cu mâinile lângă radiator, se uita în gol, cu un aer distrat. Era solid, avea cearcăne sub ochi și o bărbie ca de ceară, care aproape că-i acoperea gulerul cămășii.

   - De când v-ați întors din călătorie?

   - De două zile.

   - E pentru prima oară când soția dumneavoastră lipsește de acasă?

   - Da... Adică, nu... Când era foarte tânără, i se mai întâmpla să facă câte o escapadă. Dar a trecut mult timp de când...

   - De fapt, de ce anume vă temeți? De o sinucidere?

   - Nu știu...

   - Cum vă numiți?

   Asta semăna din ce în ce mai mult cu un interogatoriu. Ravinel fu cât pe ce să protesteze și să-l pună la locul lui pe individul ăla din fața sa, care îl descosea cu fel de fel de întrebări insistente și îl măsura din cap până-n picioare, plimbându-și limba peste dinți. Numai că era nevoit să îndure. Trebuia să afle cu orice preț.

   - Ravinel... Fernand Ravinel.

   - Cum arată soția dumneavoastră? Câți ani are?

   - Douăzeci și nouă.

   - Statura? Mare? Mică?

   - Așa și așa. Cam 1 metru 60.

   - Și părul, ce culoare are?

   - Blond.

   Individul de la birou se legăna mereu cu mâinile sprijinite de marginea mesei. Avea unghiile roase.

   Ravinel își întoarse privirea spre fereastra cu geamurile opace.

   - Cum era îmbrăcată?

   - Purta un taior bleumarin. Mă rog, așa presupun.

   Fusese poate o greșeală, pentru că interlocutorul său se uită spre radiator, ca și cum l-ar fi luat drept martor.

   - Nu știți cum era îmbrăcată soția dumneavoastră?

   - Nu. De obicei poartă un taior bleu, dar uneori își pune deasupra un mantou tivit cu blană...

   - Ați fi putut să verificați.

   Cel de la birou își ridică șapca, se scărpină în creștet, apoi și-o așeză la loc.

   - Nu am decât o femeie înecată la podul Bercy.

   - Aha! Deci s-a găsit...

   - Toate ziarele de alaltăieri au scris despre asta. Nu citiți presa?

   Ravinel avu impresia că cel din spatele lui nu-l slăbea din ochi.

   - Așteptați-mă, spuse celălalt.

   Se roti cu scaunul, se ridică și dispăru în spatele unei uși pe care erau bătute în cuie două cuiere.

   Puțin zăpăcit, Ravinel abia mai îndrăznea să se miște. Era sigur că celălalt continua să-l examineze. Din când în când se auzea scârțâitul unui pantof. Așteptarea era îngrozitoare.

   Ravinel își imagina șiruri de cadavre, întinse pe niște etajere. Probabil că individul cu șapcă se plimba prin fața acestor etajere ca un pivnicer care caută un vin Haut-Brion 1939 sau o șampanie de calitate.

   Ușa se deschise.

   - Vreți să veniți?

   Mai întâi era un culoar și apoi o sală pardosită cu dale, împărțită în două de un geam uriaș. Cel mai mic zgomot deștepta un ecou prelung. Plafoniera răspândea o lumină vie care se multiplica în sclipiri palide. Te făcea să te gândești la un magazin de pescărie după ora închiderii pieței. Lui Ravinel aproape că îi venea să caute pe jos resturi de alge și bucăți de gheață.

   Zări un paznic care împingea un cărucior.

   - Apropiați-vă. Nu vă fie frică.

   Ravinel se rezemă de geam. Corpul luneca spre el și i se păru că o vede pe Mireille ieșind din cadă, cu părul lins, cu rochia udă lipită de coapse. Își înăbuși un fel de sughiț, mâinile i se desfăcură spre geam, iar respirația aburi peretele transparent.

   - Ei, haideți, făcu pe un ton jovial individul cu șapcă.

   Nu. Nu era vorba despre Mireille. Iar lucrul ăsta era și mai îngrozitor.

   - Ei, ce spuneți?

   - Nu.

   Individul făcu un semn și căruciorul dispăru împins de paznic. Ravinel își șterse fața plină de transpirație.

   - Când vezi așa ceva pentru prima oară, te cam impresionează. Dar pentru că nu este soția dumneavoastră...

   Îl conduse înapoi pe Ravinel în birou și se așeză.

   - Îmi pare rău. Mă rog, e un fel de a spune. Dacă o să mai avem ceva nou, o să vă înștiințăm. Ce adresă aveți?

   - Stau în Enghien, la Gai Logis.

   Individul cu șapcă notă adresa. Celălalt continua să stea nemișcat lângă radiator.

   - În locul dumneavoastră, aș anunța comisariatul.

   - Vă mulțumesc, bolborosi Ravinel.

   - Eh! N-aveți pentru ce.

   Ravinel se grăbi să iasă. Avea picioarele moi și urechile îi țiuiau. Ceața era la fel de densă, dar o lumină roșiatică o pătrundea și o colora, dându-i consistența unor rufe ude.

   Ravinel se gândi să ia metroul. Se orientă, și traversă strada la întâmplare. Mașinile nu mai circulau. Zgomotele deformate păreau că plutesc liniștite în tăcerea care îl împresura de-a lungul unor trasee complicate. Unele veneau de foarte departe. Altele mureau imediat și aveai impresia că ești escortat de prezențe, de fenomene, că faci parte dintr-o lume în mișcare, dintr-un fel de înmormântare solemnă și secretă. Din loc în loc, un felinar lumina slab, învăluit ca de o pânză cenușie și plutitoare în bătaia vântului.

   Mireille nu era la morgă. Ce o să spună Lucienne? Dar Societatea de Asigurări? Ar trebui să le comunice că...?

   Ravinel se opri. Se sufoca. Brusc, auzi niște pași în apropierea sa, scârțâind. Tuși. Pașii se opriră. Unde? La dreapta? La stânga? Ravinel porni mai departe. Pașii se auziră din nou, în urma sa. Ah! Erau buni! Ce bine știuseră să-l atragă la morgă! Dar nu... Nimeni nu avea cum să știe...

   Ravinel se împiedică de trotuar și zări o siluetă care tocmai se îndepărta, topindu-se în ceață. Intrarea metroului trebuia să fie la câțiva metri. Ravinel o luă la fugă încrucișându-se cu alte persoane, surprinzând figuri care păreau să se contureze pe moment din însăși materia ceții, după care se deformau și curgeau ca ceara topită.

   Scârțâitul pașilor îl urmărea în continuare. Poate că cel care era pe urmele sale avea de gând să-l ucidă. Un cuțit ieșit din ceață, o durere ascuțită pe care nu a simțit-o niciodată. Dar, de ce? De ce? Ravinel nu avea dușmani... în afară de Mireille. Dar cum ar fi putut Mireille să fie dușmanul lui? Nu, nu era asta.

   Metroul. Și dintr-o dată, corpurile deveneau iarăși vizibile. Bărbații și femeile își recăpătau forma, lucind de miile de picături de pe hainele lor, de pe păr, de pe sprâncene...

   Ravinel îl așteptă pe cel ai cărui pași îi auzise în urma sa. Îi văzu pantofii apărând la marginea treptei celei mai de sus, apoi pardesiul cu buzunarele umflate. Poate că el fusese cel care furase cadavrul. Și acum se pregătea să-i dicteze condițiile.

   Ravinel se urcă în primul vagon. Necunoscutul se urcă cu două uși mai departe. Alături de Ravinel, un polițist citea ziarul „L`Equipe”. Îi veni să-l tragă de mânecă și să-i spună:

   - Sunt urmărit. Sunt în pericol.

   Dar se putea ca polițistul să nu-l ia în serios. Și dacă totuși l-ar fi luat în serios, dacă i-ar fi cerut explicații? Nu. Nu era nimic de făcut. Nimic.

   Stațiile treceau. Prin geam se vedeau afișele uriașe lipite de pereții din subteran.

   Ravinel ședea lângă polițistul care contempla o fotografie cu un săritor de prăjită. Să scape de cel care îl urmărea? Asta ar fi însemnat prea multe eforturi, viclenii și șiretlicuri. Prefera să aștepte. Merita oare să-ți aperi viața cu atâta dârzenie?

   Ravinel coborî la Gara de Nord. Nu avea nevoie să se uite în urmă, pentru că știa că era urmărit în continuare. De îndată ce mulțimea se rări, dispersându-se prin culoare, scârțâitul pașilor reveni cu insistență.

   „Vor să mă înnebunească, nu alta!”

   Ajuns în holul gării, cumpără un bilet în fața necunoscutului. La rândul său, acesta ceru și el un bilet tot pentru Enghien. Ceasul gării arăta ora 10 și 5.

   Ravinel căută un vagon gol. Necunoscutul avea să fie astfel obligat să dea cărțile pe față. Ravinel se instală și puse un ziar pe bancheta din fața lui, ca și cum ar fi reținut un loc pentru cineva.

   Și necunoscutul apăru. Arătă spre un colț al vagonului și întrebă:

   - Îmi permiteți?

   - Vă așteptam, răspunse Ravinel.

   Bărbatul dădu ziarul la o parte și se așeză greoi.

   - Desire Merlin, se prezentă el, inspector la Siguranță, pensionar.

   - Pensionar?

   Ravinel nu se putu abține să nu întrebe. Înțelegea din ce în ce mai puțin ce se întâmpla.

   - Da, spuse Merlin. Îmi cer scuze că v-am urmărit.

   Avea ochi albaștri, foarte deschiși și foarte vii, care contrastau cu obrajii lui umflați. Părea cam nătâng, așa cum stătea cu coatele sprijinite pe coapsele enorme și cu lanțul de ceas prins de vestă. Privi în jurul lui, apoi aplecându-se spre Ravinel spuse:

   - Am auzit adineauri, cu totul întâmplător, conversația dumneavoastră și m-am gândit că s-ar putea să vă fiu de folos. Am mult timp liber și 25 de ani de experiență. Ce mai, am întâlnit zeci de cazuri ca al dumneavoastră. O femeie dispare, soțul ei crede că a murit și apoi într-o bună zi... Credeți-mă, dragă domnule, de multe ori este de preferat să aștepți în loc să pui în mișcare poliția.

   Trenul demară și începu să meargă încet printr-un peisaj fără contururi, prin care se deplasau fel de fel de pete luminoase.

   Merlin atinse genunchiul lui Ravinel și reluă cu o voce de duhovnic:

   - Am posibilitatea să fac anumite cercetări și pot să anchetez pe tăcute, cu discreție... Evident, nu o să fac nimic ilegal, dar nu există niciun motiv să credem că...

   Ravinel își aminti de pantofii care scârțâiau și se destinse puțin.

   Merlin părea un individ cumsecade. Desigur, pândea și el mici afaceri, ceea ce explica prezența lui la Institutul medico-legal. O pensie de inspector de poliție nu putea fi cine știe ce. Ce mai, picase la țanc, acest Merlin. Poate că va reuși el să găsească...

   - De fapt, cred că, într-adevăr mi-ați putea face un serviciu, zise Ravinel. Eu sunt comis voiajor și mă întorc acasă, în principiu în fiecare sâmbătă. Ori alaltăieri, n-am găsit-o pe soția mea acasă. Atunci, am așteptat două zile și azi dimineață...

   - Lăsați-mă mai întâi să vă pun câteva întrebări, șopti Merlin, după ce mai privi încă o dată în jur. De cât timp sunteți căsătoriți?

   - De 5 ani. Soția mea mi-a fost întotdeauna credincioasă și nu cred că...

   Merlin ridică mâna lui grasă.

   - Așteptați! Aveți copii?

   - Nu.

   - Părinții dumneavoastră?

   - Au murit. Dar nu văd...

   - Vă rog, dați-mi voie! Doar v-am spus că mă pricep, așa că n-aveți grijă! Dar părinții soției?

   - Și părinții ei au murit. Mireille nu mai are decât un frate căsători, care locuiește la Paris.

   - Aha. Prin urmare, o femeie tânără care trăiește singură... Ceva probleme cu sănătatea?

   - Nu, niciun fel de problemă. Soția mea a fost o singură dată bolnavă, în urmă cu 3 ani, când a avut febră tifoidă. Este o femeie robustă. În mod sigur mult mai robustă decât mine.

   - Ați remarcat ceva neobișnuit în comportamentul ei?

   - Nu. Mireille mi-a părut întotdeauna foarte echilibrată. Este deseori cam nervoasă, cam iritabilă. Dar în fond, nu mai mult decât altă femeie.

   - Să vedem! Pentru moment încerc să trag niște concluzii. A luat cu ea vreo armă?

   - Nu. Și totuși în casă era un revolver.

   - A luat bani?

   - Nu. Și-a lăsat chiar și poșeta în care erau câteva bancnote de o mie de franci. Noi ținem foarte puțin bani lichizi în casă.

   - Era... Vreau să spun, este o femeie econoamă?

   - Da, oarecum.

   - Știți, dragă domnule, este foarte posibil ca fără știrea dumitale să fi făcut economii importante. Îmi aduc aminte de un caz petrecut în `47...

   Ravinel asculta politicos. Privea prin geamul brăzdat de picăturile de ploaie la linia dublă, care începea să se vadă puțin câte puțin prin ceața care pe alocuri se mai subția.

   Făcea bine ce făcea? Nu făcea bine? Nu mai știa. Din punctul de vedere al lui Lucienne, acționa cu înțelepciune, asta era indiscutabil. Dar din punctul de vedere al lui Mireille? Tresări. Gândul ăsta era complet idiot. Și totuși? Ar suporta Mireille amestecul nedorit al acestui polițist? Ar accepta ea oare ca Merlin să facă o anchetă pentru a-i găsi corpul?

   Merlin vorbea, își depăna amintirile cu nostalgie. Ravinel se forța să nu se mai gândească, să nu mai facă previziuni. Ce-o fi, o fi. O să vadă el ce hotărâre va lua, după cum aveau să evolueze lucrurile.

   - Poftim?

   - V-am întrebat dacă soția dumitale are la ea vreun act de identitate.

   - Nu. Și cartea ei de identitate, și carnetul de alegător au rămas în poșetă.

   Vagonul se zgâlțâi pe șine.

   - Ajungem zise Ravinel.

   Merlin se ridică.

   - Evident, prima ipoteză care ne poate veni în minte este o escapadă. Dacă soția dumitale s-ar fi sinucis, s-ar fi găsit corpul. Gândiți-vă! Au trecut totuși două zile...

   Totuși corpul ăsta trebuia găsit. Dar cum să-i explici lui Merlin? Coșmarul reîncepea.

   Lui Ravinel îi veni să-i ceară individului ăluia mătăhălos actele de identitate. Dar probabil că celălalt își luase deja toate precauțiile. Întrebarea nu l-ar fi putut lua pe nepregătite. Și-apoi, de ce să-l suspecteze? Nu era oare cel mai plauzibil să fie într-adevăr vorba de un inspector de poliție? Nu, nu putea face nimic? Deja Merlin coborâse din vagon și îl aștepta. Imposibil să mai fugă.

   - Să mergem! zise Ravinel scoțând un oftat. Casa e la câteva minute de aici.

   Merseră prin ceața care îi despărțea mai bine ca un zis. Pantofii lui Merlin scârțâiau tot mai tare, așa că Ravinel trebuia să facă apel la toată voința sa ca să nu intre în panică. Capcană! Era prins în capcană. Merlin...

   - Sunteți într-adevăr...? începu Ravinel șovăitor.

   - Poftim?

   - Nu, nimic... Uite, am ajuns, asta-i strada. Casa e acolo, în fund.

   - Aveți noroc că vă puteți descurca pe mizeria asta de vreme.

   - Obișnuința, inspectore. M-aș întoarce la mine acasă și cu ochii închiși.

   Pașii le răsunară pe ciment, în fața porții. Ravinel scoase cheile.

   - Nu vă uitați în cutia de scrisori? Poate aveți ceva.

   Ravinel împinse poarta și polițistul își strecură mâna în cutie.

   - Nu e nimic.

   - M-aș fi mirat să fie ceva, bombăni Ravinel.

   Deschise ușa casei și intră repede în bucătărie ca să ascundă scrisoarea rămasă pe masă, după care smulse cuțitul înfipt în ușă.

   - E frumos la dumneata, zise Merlin. O căsuță mică ca asta a fost pe vremuri visul meu.

   Își frecă mâinile și își scoase pălăria, descoperindu-și capul aproape chel pe care pălăria lăsase o dungă roșie.

   - Arătați-mă vă rog casa.

   Ravinel în conduse în sufragerie, după care stinse lumina din bucătărie, mai mult din obișnuință.

   - Aha! Uite poșeta! exclamă Merlin.

   O deschise și, scuturând-o, îi goli conținutul pe masă.

   - Nicio cheie? întrebă el împrăștiind cu un deget gros ca un cârnat pudriera, batista, rujul de buze și un pachet de țigări High-Life.

   - Cheile?

   Ravinel uitase complet amănuntul ăsta.

   - Nu! răspunse el ca să pună capăt întrebărilor. Scara e pe aici.

   Urcară la etajul întâi. În dormitor, patul încă mai păstra adâncitura în locul unde dormise Ravinel.

   - Văd! făcu Merlin. Ușa asta unde dă?

   - Este dulapul.

   Ravinel o deschise și dădu la o parte hainele.

   - Nu lipsește nimic... în afară de un mantou tivit cu blană, dar soția mea avea de gând să-l dea la vopsit, așa că e foarte posibil..

   - Și taiorul bleu? Ați spus acolo...

   - Da, da... Și taiorul lipsește.

   - Pantofii?

   - Sunt toți aici, cel puțin cei noi. Mireille obișnuia să împartă lucrurile vechi. Așa că nu am de unde să știu...

   - Și camera asta?

   - E biroul meu. Intră inspectore, intră... scuză dezordinea... Uite, stai pe fotoliu. Am aici o sticlă de coniac. Asta o să ne încălzească.

   Ravinel scoase dintr-un sertar o sticlă în care mai era puțin coniac. Dar nu era decât un singur pahar.

   - Ia loc. Mă întorc imediat. Mă duc să mai aduc un pahar.

 

   Prezența lui Merlin îl mai liniștea puțin. Îi permitea să se simtă iar acasă.

   Coborî, traversă sufrageria, intră în bucătărie și se opri brusc în fața ferestrei. Acolo în spatele gărdulețului, silueta aia...

   - Merlin!

   Strigătul pe care îl scosese trebuia să fi fost îngrozitor, de vreme ce inspectorul se repezi, coborî în goană scările și apăru livid.

   - Ce-i? Ce s-a întâmplat?

   - Acolo...! Mireille!

 

X

 

   În stradă nu era nimeni. Ravinel știa deja că Merlin își pierdea timpul, că era inutil să fugă, să caute.

   - În sfârșit, sunteți sigur, domnule Ravinel?

   Polițistul se înapoiase gâfâind. Alergase până în capătul străzii.

   Nu. Ravinel nu era sigur. Crezuse... Se căznea să-și revină în fire, dar ar fi avut nevoie de calm, de liniște, pe când polițistul îl zăpăcea cu întrebările lui, cu mersul lui neîncetat încolo și încoace, cu gesticulările lui. Casa era prea mică pentru un bărbat ca Merlin.

   - Ascultă, Ravinel, mă vezi?

   Inspectorul renunțase brusc să-i mai spună domnule. Ieșise din casă și se așezase în spatele gardului de fier și striga ca să fie auzit. Era ridicol. Aveau aerul că se joacă de-a v-ați ascunselea.

   - Hei, m-ai auzit? Răspunde!

   - Nu. Nu văd nimic.

   - Dar aici?

   - Nici aici.

   Merlin se întoarse în bucătărie.

   - Hai, Ravinel, mărturisește! N-ai văzut nimic, asta e. Ești tulburat. Pur și simplu, ai luat stâlpul drept...

   Stâlpul! La urma urmelor, poate că asta era explicația. Și totuși nu. Ravinel își amintea că umbra se mișcase. Se lăsă să cadă pe un scaun.

   Merlin își lipise obrazul de fereastră.

   - În orice caz, chiar dacă ar fi fost cineva, tot nu ai fi putut recunoaște cine era. Așa că de ce ai strigat Mireille?

   Inspectorul se întorsese cu fața la el. Cu bărbia înfiptă în piept, îl privea pe Ravinel cu un aer bănuitor.

   - Spune drept! Nu cumva îți bați joc de mine?

   - Inspectore, pe cuvântul meu... îți jur...

   Mai jurase el, lui Lucienne, doar cu o zi în urmă. Ce naiba îi apucase pe toți de nu aveau încredere în el?

   - Ei hai, ia să vedem, gândește-te puțin. Dacă ar fi fost cineva în stradă, cu siguranță că s-ar fi auzit pași. Mi-au trebuit doar 10 secunde ca să ajung până la gărduleț.

   - Nu neapărat. Chiar tu însuți făceai zgomot când alegai.

   - Ei, asta-i bună! Acum eu sunt de vină.

   Merlin respira zgomotos și tremura tot. Încercă să-și aprindă o țigară, ca să se calmeze.

   - Ba mai mult, m-am și oprit o clipă pe trotuar ca să ascult.

   - Și?

   - Și nimic... Chiar dacă este ceață, tot se aude mersul cuiva.

   La ce bun să te încăpățânezi să discuți, să-i explici că Mireille devenise tăcută ca noaptea, impalpabilă, insesizabilă ca aerul? Poate că era chiar acolo, lângă ei, în bucătărie, așteptând plecarea bărbatului aceluia inoportun, ca să se manifeste din nou.

   Să pui un inspector de la Poliția Judiciară să caute un suflet! Grotesc! Cum putuse el să spere în mod serios că acest Merlin...

   - Nu există o mie de soluții, reluă polițistul. Ai avut o halucinație. Eu în locul dumitale aș consulta mai degrabă un medic. I-aș povesti totul... bănuielile mele, spaimele mele, vedeniile mele...

   Trase un fum de țigară, se uită lung la pereți, la tavan pentru a se impregna în atmosfera camerei.

   Își puse apoi pălăria, își încheie încet nasturii pardesiului, dominându-l pe Ravinel care continua să stea pe scaun.

   - Soția dumitale a plecat pur și simplu. Și am impresia că nu ea poartă întreaga vină.

   Deci asta gândește lumea. Pentru că eu nu pot să le spun: „Eu am omorât-o pe soția mea. E moartă”.

   Nu se mai putea bizui pe nimeni. Totul luase sfârșit.

   - Cât îți datorez inspectore?

   Merlin tresări.

   - Dar, iartă-mă... Nu voiam... În sfârșit, pentru numele lui Dumnezeu! Dacă ești convins că ai văzut ceva...

   Ah, nu! Doar n-o s-o luăm iarăși de la capăt. Ravinel își scoase portofelul.

   - Trei mii? Patru mii?

   Merlin strivi țigara pe pardoseală cu piciorul. Dintr-o dată păru bătrân, nevoiaș, vrednic de milă.

   - Cât vrei, bolborosi el și se uita în altă parte în timp ce cu o mână pipăia mușamaua de pe masă și cu cealaltă lua bancnotele. Aș fi vrut să vă fiu de folos, domnule Ravinel. În sfârșit, bineînțeles, dacă se ivește ceva, rămân la dispoziția dumneavoastră. Iată cartea mea de vizită.

   Ravinel în conduse până la poartă. Imediat, inspectorul dispăru în ceață. Din punctul său de vedere, avea dreptate. Ceața nu te împiedică să auzi pe cineva umblând.

   Ravinel se întoarse și închise poarta. Liniștea îl demoraliza. Dintr-odată, fu cât pe ce să scoată un geamă și se sprijini ca să nu cadă de zidul vestibulului.

   De data asta fusese sigur, ceva se mișcase. N-aveau decât să-l creadă cu toții bolnav, însă știa foarte bine că o văzuse. Și Germain de asemenea afirmase că o văzuse. Dar Lucienne?.. Ea nu numai că văzuse. Ea chiar atinsese, palpase trupul înghețat. Ea avea dovada. Atunci?

   Ravinel se ciupi și își privi mâinile. Nu, nu putea fi vorba de nicio eroare. Faptul este fapt. Se întoarse în bucătărie și văzu că ceasul se oprise. Simți un fel de satisfacție sălbatică. Dacă ar fi fost într-adevăr bolnav, oare ar fi remarcat detaliul ăsta?

   Se opri în fața ferestrei, gata să reînceapă experiența. Ah!... Cutia de scrisori. Prin deschizătura cutiei se zărea o pată albă.

   Ravinel ieși și se apropie încet, ca pentru a surprinde un animal adormit... O scrisoare? Și idiotul de Merlin nu observase nimic. Ravinel deschise cutia. Nu era o scrisoare, ci o simplă hârtie îndoită.

 

   „Iubitule,

   Îmi pare rău că nu pot încă să-ți explic... Dar mă voi întoarce cu siguranță în seara asta sau la noapte.

   Sărutări”

 

   Era scrisul lui Mireille. Biletul era scris repede cu creionul, da, nu putea fi nicio îndoială. Oare când scrisese biletul ăsta? Unde? Pe un zid? Pe genunchi? Ca și cum Mireille ar mai fi avut genunchi! Ca și cum ar mai fi putut scrie! Hârtia însă...

   Era o hârtie adevărată, ruptă în grabă. Rămăsese chiar un fragment dintr-un antet imprimat cu litere albastre... strada Saint-Benoit...

   Ce să însemne asta, strada Saint-Benoit?

   Ravinel puse hârtia pe masa din bucătărie și o netezi cu mâna. Strada Saint-Benoit...

   Avea fruntea înfierbântată, dar rezista. Trebuia să reziste. Ușor! Să nu se enerveze. Să-și stăpânească furia care încearcă să izbucnească aidoma unor aburi comprimați într-un cazan. Mai întâi să bea ceva. Mai era o sticlă în bufet. O scoase și căută un tirbușon. Nu îl găsi. Nu-i nimic. Nu avea timp. Sparse brusc gâtul sticlei de marginea chiuvetei, iar alcoolul se împroșcă peste tot, lipicios ca sângele. Își turnă un pahar pe care îl goli pe jumătate. Ardea, se umfla. Era plin de lavă ca un vulcan.

   Strada Saint-Benoit. Adresa unui hotel. Nu poate fi decât adresa unui hotel. Foaia de hârtie părea să fi fost ruptă în grabă dintr-un blocnotes. Deci, trebuia să găsească hotelul ăsta. Și pe urmă?...

   Pe urmă, avea el să vadă ce trebuia făcut. Mireille n-ar fi putut să închirieze o cameră, bineînțeles. Dar fără îndoială că ea intenționa să-l informeze, să-i dea de știre unde se află hotelul. Poate că tocmai atunci, în momentul ăla, se pregătea să-i facă un semn decisiv, ca să-l atragă la ea?

   Își turnă din nou coniac, dar vărsă și pe mușamaua de pe masă. Nu avea nicio importanță. Simțea că se îndreaptă spre un fel de inițiere religioasă.

   „Îmi pare rău că nu pot încă să-ți explic...”

   Există evident secrete care nu pot fi transmise fără să se ia anumite precauții. Iar Mireille este atât de puțin timp la curent cu toate astea. Precis că încă nu știe cum să procedeze. O să se întoarcă în seara asta sau la noapte. Foarte bine! Dar și-a dat totuși osteneala să vină și să lase biletul acolo, în cutia de scrisori. Deci, el înseamnă ceva pentru ea, ceva esențial. Înseamnă că fiecare dintre ei trebuie să facă un efort pentru a-l întâlni pe celălalt. Amândoi tatonează, de fiecare parte a geamului, ca acolo la morgă, unde un perete de sticlă îi desparte pe cei morți de cei vii.

   Săraca Mireille! Cât de bine înțelegea el tonul celor două scrisori ale ei! Nu era deloc supărată. Era fericită în lumea aceea necunoscută unde îl aștepta. Nu se gândea la nimic altceva decât să împărtășească cu el bucuria. Și el, căruia îi era frică! Și Lucienne, care vorbea despre cadavru! Corpul nu contează. Corpul este un gând, o preocupare de om viu. Lucienne este materialistă, îi este inaccesibil misterul. De altminteri, toată lumea a devenit materialistă...

   Curios totuși că Merlin nu descoperise scrisoarea... Dar, tocmai oamenii ca el nu pot vedea anumite lucruri. Asta e!

   Trecuse de ora două. Ravinel intră în garaj și ridică oblonul de fier. Avea să mănânce mai târziu. Și hrana este un lucru de disprețuit, ca atâtea altele.

   Porni motorul camionetei și o scoase din garaj. Ceața își schimbase culoarea. Era gri-albăstruie, ca și cum noaptea ar fi început s-o pătrundă. Farurile săpau prin ceața ca o cenușă în suspensie două alei de lumină lăptoasă. Ravinel închise garajul și se urcă în mașină.

   Ce călătorie ciudată! Nu mai exista nici pământ, nici drum, nici case, numai lumini rătăcitoare, constelații hoinare, sateliți care gravitează într-un infinit de fum rece. Doar roțile, ele singure mai dădeau indicații utile, semnalizând prin zgomote familiare pietrișul de pe drum, caldarâmul, șinele, apoi asfaltul ce-ți dădea senzația unei deplasări pe o materie alunecoasă. Ravinel se simțea greoi, toropit, suferind pe dinăuntru.

   Parcă în apropiere de răscrucea Saint-Germain.

   Strada Saint-Benoit! Din fericire, nu era prea lungă.

   Ravinel o luă pe trotuarul din stânga și dădu imediat de un hotel, un hotel mic pentru clienți cunoscuți, cu un tablou pe care nu erau agățate mai mult de 20 de chei.

   - Bună seara... Știți cumva dacă doamna Ravinel a tras la hotelul acesta?

   Fu măsurat din cap până în picioare. Hainele îi erau în dezordine și nu era bărbierit. Avea desigur un aspect care dădea de bănuit. Totuși recepționerul consultă fișele.

   - Nu. Nu văd. Probabil ați greșit.

   - Mulțumesc.

   Al doilea hotel avea un aspect modest. La recepție nu era nimeni. Intră apoi într-un salonaș. Câteva fotolii de răchită, o plantă verde, ghiduri turistice vechi pe o masă joasă.

   - E cineva aici?

   Vocea lui Ravinel era de nerecunoscut. Se întrebă imediat ce căuta în hotelul ăsta unde nu se afla nimeni. Oricine ar fi putut scotoci prin sertare sau s-ar fi putut strecura pe scara care ducea spre camere.

   - E cineva aici?

   Se auziră niște papuci târșiți. Un bătrân cu ochi înlăcrimați ieși de undeva. În jurul picioarelor sale se plimba o pisică neagră cu coada ridicată.

   - Bună seara. Știți cumva dacă doamna Ravinel s-a cazat la acest hotel?

   Bătrânul își făcu mâna pâlnie, o duse la ureche și își aplecă capul.

   - Doamna Ravinel.

   - Da, da, Ravinel.

   Bătrânul se îndreptă șchiopătând spre recepție. Pisica sări pe masă, închise pe jumătate ochii verzi, uitându-se cu atenție la Ravinel. Bătrânul deschise un registru și își puse ochelarii cu brațe de metal.

   - Ravinel... Da, e aici.

   Ochii pisicii se transformară în două fante. Își strânse coada pe lângă ea și își încolăci picioarele pătate cu alb. Ravinel își descheie pardesiul, apoi haina și își trecu un deget pe sub gulerul cămășii.

   - Am spus doamna Ravinel...

   - Da, da. Nu sunt surd. Doamna Ravinel. Exact.

   - E aici?

   Bătrânul își scoase ochelarii. Ochii lui umezi priviră tabloul de care erau agățate cheile și unde se punea corespondența clienților.

   - A ieșit. Uite cheia ei.

   La care din compartimentele tabloului se uita bătrânul?

   - A plecat de mult timp?

   Bătrânul ridică din umeri.

   - Ce credeți, că am timp să mă uit după oameni? Vin, pleacă, treaba lor.

   - Dumneata ai văzut-o pe doamna Ravinel?

   Bătrânul mângâie capul pisicii. În timp ce se gândea, îi apărură niște riduri în jurul ochilor.

   - Ia stați așa!... Nu cumva este o blondă... tânără... cu un mantou tivit cu blană?

   - Ba da! A vorbit cu dumneata?

   - Nu. Nu cu mine. Soția mea a înscris-o în registru.

   - Dar ai auzit-o vorbind?

   Bătrânul își suflă nasul și își șterse ochii.

   - Sunteți de la poliție?

   - Nu, nu, îngăimă Ravinel. Este o prietenă de-a mea. O caut de câteva zile. Are bagaje?

   - Nu.

   Tonul îi devenise sec. Ravinel riscă o ultimă întrebare.

   - Știți când o să se întoarcă?

   Bătrânul închise registrul cu o pocnitură, după care își băgă ochelarii într-un toc verzui.

   - Știu și eu... Asta nu se știe niciodată. O crezi plecată, și când colo ea este în cameră. O crezi înăuntru, și ea este plecată... Nu pot să vă spun nimic în privința asta.

   Bătrânul se îndepărtă gârbovit, șchiopătând. Pisica îl urmă de-a lungul peretelui, încovoindu-și spatele.

   - Așteaptă! strigă Ravinel.

   Scoase din portvizit o carte de vizită.

   - Totuși am să-i las asta.

   - Sigur. Dacă doriți.

   Și bătrânul puse cartea de vizită pieziș în compartimentul cu numărul 19 din tabloul unde erau agățate cheile.

   Ravinel ieși și se repezi într-o cafenea din apropiere. Își simțea gura uscată, de parcă ar fi fost din piele tăbăcită. Se așeză într-un colț și comandă scurt:

   - Un coniac!

   Oare Mireille chiar trăsese la hotelul ăla? Bătrânul era totuși foarte sigur de asta. Fără niciun fel de bagaje, nici măcar cu un sac sport? O crezi înăuntru, și ea este plecată. O crezi plecată, și este înăuntru. Tocmai așa. Dacă ar ști săracul bătrân ce fel de călătoare se află în hotelul lui!... Poate că ar fi trebuit să vorbească cu soția lui, singura persoană care vorbise cu locatara cu mantoul tivit cu blană. Dar tocmai atunci se întâmplase să nu fie acolo.

   Se adunaseră astfel o serie întreagă de mărturii care păreau indiscutabile și pe care, dacă le cercetai cu de-amănuntul, își pierdeau din forță, din greutate.

   Ravinel aruncă o bancnotă pe masă și se grăbi să plece. Ceața îi udă obrajii, o ceață care mirosea a funingine, a rânced. Ravinel făcu câțiva pași. Holul hotelului era gol. Împinse ușa pe care un arc o închidea automat. Cheia încă era agățată sub plăcuța ei de aramă, iar cartea lui de vizită nu fusese mișcată de la locul ei. Mergea în vârful picioarelor. Abia respira.

   Desprinse cheia, fără să miște plăcuța de care era agățată. Numărul 19 trebuie să fi fost la etajul al doilea, dacă nu la al treilea. Covorul care acoperea treptele scării lucea de cât era de uzat, dar scara nu scârțâia. Numai că nu era lumină. Ciudat hotelul ăsta unde totul părea adormit.

   Palierul ultimului etaj. Un hău de noapte întunecată.

   Ravinel își căută bricheta și o aprinse, ținând-o în față cu brațul întins. Un covor închis la culoare se afunda în penumbra culoarului de fiecare parte. Se părea că nu erau mai mult de 4 sau 5 camere.

   Ravinel continuă să urce. Din când în când se apleca peste rampa scării și zărea jos, într-o lumină lividă, ceva ce semăna cu o bicicletă.

   Mireille știa ce face când se refugiase acolo. Dar de ce oare să te gândești că Mireille căuta un refugiu? Mai degrabă, el ar trebui să caute un refugiu, dacă ar avea curaj.

   Ajunse la palierul de la etajul 2. La lumina slabă a brichetei, Ravinel privi la numerele camerelor: 15... 17... 19. Stinse bricheta și ascultă. Undeva, o chiuvetă se golea. Trebuia să intre? Nu va descoperi oare pe pat un cadavru încă îmbibat cu apă? Nu! Asemenea gânduri trebuiau izgonite...

   Ravinel încercă să numere, să-și fixeze atenția asupra unui obiect fără importanță. Tremura. De acolo, din interior, precis că putea fi auzit.

   Aprinse iarăși bricheta ca să găsească broasca. Introduse cheia și așteptă. Nu se întâmplă nimic. Teroarea asta fără nume era complet stupidă, doar nu avea de ce să se teamă. Acum Mireille îi era prietenă. Apăsă clanța și se strecură în cameră.

   Camera e goală și întunecată. Își luă inima în dinți, traversă camera, trase perdelele și aprinse plafoniera. Lumina sărăcăcioasă abia dacă lumină patul de fier, masa acoperită cu o față de masă pătată, dulapul vopsit, fotoliul uzat. Totuși, ceva trăda o prezență. Parfumul lui Mireille. Imposibil să se înșele.

   Ravinel se învârti de jur împrejur și trase aerul adânc în piept. Era într-adevăr parfumul ei. Câteodată abia perceptibil, alteori concentrat, aproape greu. Un parfum ieftin, de la Coty, folosit de multe femei. Să fie o simplă coincidență? Dar pieptenele ăsta, de pe policioara de deasupra chiuvetei?

   Ravinel îl ținu în mână, simțindu-i greutatea în palme. Era și asta o coincidență? Chiar el îi cumpărase pieptenul, la Nantes, într-un magazin de pe strada Fosse. Și ultimul dinte era rupt pe jumătate. Nu existau doi piepteni la fel în tot Parisul. Și firele de păr blond rămase pe el! Și cutia al cărei capac servește drept scrumieră și care are în ea o țigară High-Life de-abia început. Căci Mireille se încăpățâna să fumeze High-Life, cu toate că nu-i plăceau, doar pentru că îi plăcea numele.

   Ravinel simți nevoia să se așeze pe pat. Ar fi vrut să plângă, să plângă în hohote, cu capul înfundat în pernă, așa cum făcea odinioară, când nu putea să răspundă la o întrebare pusă de tatăl său. Nici azi nu putea răspunde.

   Repetă încet:

   - Mireille... Mireille...

   Privirea îi era ațintită la pieptene și la firele de păr rămase pe el. Dacă n-ar fi existat acele fire de păr, poate că ar fi fost mai puțin nefericit. Poate... Îi vedea din nou părul, acel păr pe care apa îl întunecase și care se lipise de pielea obrazului ei ca un tatuaj. Și nu mai rămăsese decât pieptenele ăla și țigara cu capătul mânjit de rug. Trebuia să deslușească acest semn, să înțeleagă ce așteaptă Mireille de la el.

   Se ridică și deschise dulapul, sertarele. Nimic. Puse pieptenele în buzunar. La începutul căsătoriei lor, i se întâmpla s-o pieptene pe Mireille dimineața Părul ei, care îi cădea pe umerii goi, cât îl mai iubea... Câteodată își îngropa fața în el ca să-i simtă mirosul de fân proaspăt, de pământ desțelenit.

   Ăsta era semnul! Mireille nu dorise să-și lase pieptenele acolo, acasă, unde și-ar fi pierdut orice semnificație, așa că îl aduse în acea cameră anonimă pentru a-i aduce aminte de timpul dragostei lor. Era clar. Nu putea să explice nimic. Trebuia ca el însuși să pornească pas cu pas pe drumul ăla întunecat, să încerce să o regăsească.

   Iar biletul îi dădea întâlnire:

   „Mă voi întoarce cu siguranță diseară sau la noapte.”

   Acum nu mai avea nicio îndoială. O va vedea pe Mireille. I se va arăta în fața ochilor. Inițierea se apropia de sfârșit. Nunta va avea loc în acea seară. Dintr-o dată simți că avea febră, dar totuși era calm. Duse țigara din scrumieră la gură. Nu vru să știe ce buze o atinseseră. În momentul în care o strânse între buze, îl năpădi o senzație de greață, dar reuși să și-o reprime imediat. Mireille obișnuia să-i aprindă țigările, după care i le dădea.

   Aprinse bricheta și trase primul fum. Era pregătit. Aruncă o privire în camera unde luase aproape fără voia lui o hotărâre pe care nu îndrăznea s-o formuleze.

   Ieși, după care întoarse cheia în broască. La capătul culoarului zări două puncte fosforescente.

   Cu câteva minute mai devreme, fără îndoială că și-ar fi pierdut cunoștința, într-atât de tensionat fusese. Acum însă, se îndreptă spre cei doi ochi imenși care-l priveau din fundul nopții și distinse pisica neagră care stătea așezată pe palier. Pisica porni pe scară înaintea lui, se întoarse și, pentru o clipă, cele două luni spălăcite rămaseră suspendate în neant.

   Ravinel nici nu încercă măcar să-și înăbușe zgomotul pașilor pe scări. Ajunse la parter. Pisica mieună o dată, o singură dată, răscolindu-l. Bătrânul își făcu apariția imediat.

   - Nu era acolo? întrebă el simplu.

   - Ba da, făcu Ravinel agățând cheia la locul ei.

   - V-am spus eu. O crezi plecată, dar ea este înăuntru. Este soția dumitale?

   - Da, răspunse Ravinel. Este soția mea.

   Bătrânul dădu din cap, ca și cum ar fi prevăzut ce se întâmplase. Apoi adăugă, ca și când ar fi vorbit numai pentru el:

   - Cu femeile trebuie să ai răbdare.

   Se întoarse și plecă cu pisica lui.

   Ravinel nu se mai miră. Își dădu seama că intrase într-o lume în care legile existenței normale nu se aplicau în același fel. Traversă holul. Inima îi bătea foarte repede, așa cum se întâmplă când ai băut mai multe cești de cafea tare. Ceața se îngroșase. Îi simți răcoarea până în adâncul plămânilor. Ceața este ca un frate. Ai vrea să te cufunzi în ea și să dispari încetul cu încetul.

   Încă un semn. Și ceața se manifestase încă din Nantes, în seara când... Era și aici, ca o barieră protectoare. Numai că trebuia să înțelegi sensul tuturor acestor lucruri.

   Ravinel își luă mașina. Din cauza ceții trebuia să meargă cu viteza a doua până la Enghien. Porni motorul și claxonă. Farurile aruncau pe asfalt o lumină palidă, bolnăvicioasă. Abia trecuse de ora 5.

   Se întoarse acasă calm. Avea impresia că fusese eliberat. Nu de o povară, ci de plictiseala ce se târa din trecutul său, ca o ceață tenace. Slujba lui absurdă, viața lui imposibilă, vizitele de la un client la altul, de la un aperitiv la altul...

   Se gândi la Lucienne, dar fără urmă de căldură. Lucienne era departe. Se pierdea în întunecime, se estompa. Îi fusese de folos doar cât să-l apropie de adevăr. Și chiar dacă nu ar fi întâlnit-o vreodată, tot ar fi reușit, cu timpul, să înțeleagă adevărul.

   Ștergătorul de parbriz zumzăi și își înteți mișcările de evantai.

   Ravinel știa că n-o să se rătăcească. Un simț perfect de orientare îl ghidă prin mijlocul norului de ceață. De altminteri, era aproape singurul care mai circula pe așa o vreme. Celorlalți șoferi le fusese frică. Aveau nevoie de lumină din plin, de drumuri bine semnalizate, de agenți de circulație la intersecții.

   Pentru prima oare de când se știa, Ravinel se aventură și alese un traseu nefrecventat. Luase o inițiativă de bărbat adevărat. Evită să se gândească la ce îl aștepta acolo, la întâlnirea de la Enghien, dar era plin de blândețe, ba chiar de îndurare. Acceleră puțin. Se auzi o bătaie în cilindrii motorului. În mod normal, ar fi trebuit să rezolve asta la service. Dar acum nimic nu mai era normal. Și toate preocupările astea materiale, minore, erau de acum încolo depășite.

   O mașină îl orbi și fu cât pe ce să se ciocnească de el. Se simți cuprins de o undă de frică, care se atenuă imediat. Totuși încetini. Ar fi fost stupid să aibă un accident tocmai în seara aceea. Ținea neapărat să ajungă acasă lucid și hotărât. Luă cu grijă ultimul viraj, după care văzu primele lumini de la Enghien, mai palide ca niște candele.

   Încetini. Apăru strada lui. Îi era puțin frig. Mașina își continua drumul din inerție. În fața gardului de fier frână. Cu toată ceața, în dosul jaluzelelor se zărea lumină.

 

XI

 

   Era lumină în dosul jaluzelelor.

   Ravinel ezită puțin. Dacă nu ar fi fost atât de obosit, poate că, în ultimul moment, ar fi renunțat să intre. Poate că ar fi luat-o la sănătoasa urlând. Atinse pieptenele din buzunar și privi în susul străzii. Nimeni nu-l putea vedea și, chiar dacă l-ar fi văzut cineva, ar fi zis:

   „Ia uite, domnul Ravinel se întoarce acasă.”

   Coborî din camionetă și se opri în fața porții. Totul se petrecea exact ca de obicei. Avea s-o regăsească pe Mireille în sufragerie cosând. Și ea va ridica capul:

   - Dragul meu, ai călătorit bine?

   Iar el se va descălța ca să nu murdărească scara când va urca la etaj, să se dezbrace. Va găsi papucii așezați pe prima treaptă. Apoi...

   Ravinel băgă cheia în broască. Se înapoia acasă. Tot ceea ce se întâmplase se ștersese. Nu omorâse niciodată. O iubea pe Mireille, întotdeauna o iubise. Își închipuise din cauza rutinei vieții că... Dar nu. Pe Mireille o iubea. Nu avea s-o mai vadă niciodată pe Lucienne.

   Intră în casă.

   În vestibul era lumină. În bucătărie becul de deasupra chiuvetei era aprins.

   Închise ușa și strigă mașinal:

   - Eu sunt... Fernand!

   Adulmecă puțin. Mirosea a tocană. Intră în bucătărie. Pe aragaz ieșeau aburi din două cratițe. Flacăra fusese reglată de o mână pricepută. Abia dacă se vedea în jurul arzătoarelor, albăstruie, ca un guler discret. Pardoseala fusese spălată, iar ceasul arăta ora 7 și 10 minute. Totul era curat, lustruit, totul strălucea, iar mâncarea răspândea un miros plăcut.

   Fără să vrea, Ravinel ridică ușor capacul unei cratițe. Berbec cu fasole. Mâncarea lui preferată. Dar de ce tocmai berbec? Toate astea i se păreau prea intime, prea plăcute. Atâta pace dulceagă, atâta calm echivoc. Ar fi preferat ceva mai dramatic.

   Se sprijini un moment pe bufet. Capul îi vâjâia. Va trebui să-i ceară un medicament lui Lucienne. Lui Lucienne? Păi atunci... Răsuflă greu, ca un scafandru care revenea la suprafață din cine știe ce adâncuri.

   Ușa de la sufragerie era întredeschisă. Zări un scaun, un colț de masă, o bucată de tapet albastru. Un tapet cu mici calești și cu niște donjoane și mai mici. Mireille alesese modelul tapetului care amintea de poveștile lui Perrault. Mireille obișnuia să-și petreacă cea mai mare parte a timpului lângă șemineu, în care aprindea focul când vremea se răcea.

   Ravinel rămase în dreptul ușii, cu capul aplecat, ca un vinovat. Și totuși nu, nu-și căuta cuvintele, nu căuta nicio scuză. Aștepta ca și trupul său să asculte, dar acesta deveni rigid, se cabră, se lipi de pardoseală, implorând, zbătându-se într-o luptă imobilă și mută. Dintr-o dată existau doi Ravinel, după cum existau și două Mireille. Existau două spirite care se căutau și două corpuri care se respingeau.

   Ceva trosni în sufragerie. Focul! Focul era aprins. Săraca Mireille! Trebuie să îi fi fost atât de frig! Și brusc, în minte îi apăru imaginea băii. Nu, nu! Nu-i adevărat!

   Ravinel împinse puțin ușa, tremurând.

   Acum vedea mai bine masa. Tacâmul era pus. Își recunoscu șervetul într-un inel de lemn de merișor. Lumina plafonierei sclipea pe sticla de apă. Fiecare obiect era primitor și, în același timp, inspira teamă.

   - Mireille!

   El era cel care șoptea, care cerea voie să intre. Ce înfățișare își alesese ea oare? Cea pe care o avea înainte de... sau cea de după... cu părul lipit de cap, cu nările strânse... Sau poate alta, cu aspectul fluid și albicios al fantomelor...

   „Ei, ce naiba... Să nu mă pierd cu firea... Vorba mecanicului de la service, nu trebuie să scapi pedalele.”

   Împinse ușa până la perete.

   Fotoliul era gol. Focul ardea în șemineu, în spatele paravanului de aramă care împiedica scânteile să țâșnească. Pe masă erau două tacâmuri. De ce două? Dar de ce nu două?

   Își scoase pardesiul și îl aruncă pe fotoliu. Ah! Un bilet pe farfuria lui Mireille. De data asta folosise hârtia de scrisori a firmei.

 

   „Sărăcuțul de tine.

   Nu avem noroc. Mănâncă fără mine. Mă întorc.”

 

   Mă întorc! Ce cuvânt ciudat! N-o făcuse dinadins și totuși asta spunea tot.

   Ravinel examină încă o dată scrisul ca și cum ar mai fi putut exista vreo îndoială. Dar de ce Mireille nu semnase ultimele două bilete? Poate că acolo unde este ea acum, nu avea o personalitate definită. Ceea ce o individualiza se spulberase. Dacă ar fi adevărat! Dacă ar putea să se dezbare dintr-o dată de toată povara lui, de trecut, de destins și chiar și de numele lui. Să nu mai fie Ravinel. Să nu mai poarte numele ridicol al acelui profesoraș maniac, care îi terorizase copilăria.

   Ah! Mireille! Ce speranță!

   Se prăbuși în fotoliu. Mâinile lui erau din nou energice și desfăcură șireturile de la pantofi, după care ațâțară focul. Lângă șemineu era călduț, ca într-un incubator.

   Când Mireille va veni, va trebui să-i explice totul... Va trebui să-i povestească despre Brest, fiindcă la Brest începuse totul... Nu a îndrăznit să-i povestească despre copilăria ei. Ce știe el despre Mireille? Intrase în viața lui la 24 de ani, ca o străină. Ce făcuse ea cu 10 ani în urmă, când nu era decât o fetiță cu funde în păr? Se juca singură? Ce fel de jocuri secrete juca? Poate de-a jocul cu ceața. Îi era oare frică seara? Era urmărită în visele ei de vreun căpcăun ce flutura deasupra capului niște foarfeci ca niște coaste încrucișate? Ce învățase? Ce fel de colege avusese? Ce își povestea cu celelalte fetițe? De ce Mireille simțea brusc nevoia să plece, să plece foarte departe, cine știe, poate până la Antibes?

   Trăiseră unul lângă celălalt neștiind că sufereau de aceeași durere fără nume. Trăiau aici, în casa asta prea tăcută, și ar fi vrut să fie în altă parte, oriunde, numai să fie soare, flori, paradis.

   Ravinel credea chiar și acum în rai. Îi venea în minte sora Madeleine care preda la școală catehismul. Vorbea despre păcat cu un aer feroce. Era foarte bătrână, purta o scufie cu colțuri ascuțite și câteodată părea rea. Dar când era vorba despre Paradis, te făcea să visezi. Madeleine îl descria de parcă îl văzuse. Un parc imens, scăldat în lumină și peste tot animale, animale blânde cu ochi duioși și flori ciudate, albastre și albe. Și adăuga, coborându-și ochii peste mâinile ei bătrâne și istovite, cu zbârciturile puțin înnegrite:

   - Nu vom mai munci niciodată, niciodată.

   Și el se simțea trist și fericit în același timp. Și încă de pe atunci era convins că va fi foarte greu să intri în rai.

   Se ridică și își duse pantofii în bucătărie, îi puse la locul lor pe o scândură lângă bufet. Papucii îl așteptau pe treapta de jos a scării, niște papuci pe care îi cumpărase la Nantes, aproape de Piața Royale.

   Era absurd cum de-și amintea toate amănuntele astea, dar mintea îi era surescitată. Avea capul plin de imagini.

   Stinse gazul. Nu-i era foame. Nici lui Mireille n-o să-i fie foame. Urcă scările încet. Lampa de pe scară era aprinsă. În dormitor lumina era aprinsă. Și în birou. Asta dădea casei un aer de sărbătoare.

   Când se mutaseră aici avusese grijă, în primul rând, să aprindă luminile peste tot, ca surpriza să fie totală și mai emoționantă. Iar Mireille bătea din palme, atingea mobilele, pereții, ca să se convingă că nu visa.

   Se plimbă încolo și încoace, fără nicio treabă, simțind un început de migrenă. Patul fusese făcut. Sticla goală de vin nu mai era sub șifonier. Biroul era iarăși în ordine. Pe el zăcea un maldăr de dosare colorate.
   Cei de la Blance și Lehuede îi ceruseră un raport. Un raport despre ce?... Uitase. Totul era atât de departe și de inutil!

   De afară se auzi un zgomot ușor. Traversă biroul, apoi dormitorul și ascultă lângă fereastra care dădea în stradă. Se auziră pași, apoi o poartă care se închise. Era funcționarul de la Căile Ferate care se întorcea acasă.

   Ravinel reveni în birou. Lăsase toate ușile deschise ca să nu fie luat prin surprindere. Probabil că avea să-și dea seama de prezența lui Mireille dintr-o atingere ușoară, dintr-un suflu imperceptibil.

   Ce-l apucase să scotocească prin sertarele biroului? Avea nevoie să-și treacă în revistă viața, să facă bilanțul? Sau nevoia de a înșela așteptarea, de a răvăși hârțoagele pentru a-și fixa gândurile care se împrăștiau dureros?

   De jos, se auzea cum ceasul bătea dureros secundele. Trecuse de 7 și jumătate.

   Sertarele erau pline de hârtii. Prospecte, ciorne de rapoarte, reclame pentru capcane, mulinete, undițe de pescuit, pești artificiali... fotografii de pescari pe malul unui canal, al unui heleșteu, al unui râu... Tăieturi din ziare.

   „Concursul de pescuit de la Nort-sur-Erde... Un pescar din Gaule printre o știucă de șase kilograme. El a folosit undița Ariane...”

   Fleacuri! O viață fără importanță!

   În sertarul din dreapta era materialul pentru confecționat muștele artificiale. Ravinel simți un mare regret. În felul său, fusese un artist. Muștele artificiale fuseseră invenția sa, așa cum alții crează flori noi. În catalogul firmei, există o pagină în culori consacrată muștelor Ravinel.

   Compartimentele sertarului erau pline de păr, puf, fulgi, de corpuri mici care tremurau, care se îngrămădeau ca un roi zgribulit, ca o adunătură de efemeride pe care prima răcoare a nopții le ucide, doborându-le grămadă. Acea îngrămădire de gângănii păroase era puțin cam dezgustătoare. Chiar dacă știai că erau artificiale, tot nu te puteai împiedica să te gândești la un fel de osuar secret.

   Ravinel închise sertarul. Nu va mai avea timp să scrie cartea sa despre muște artificiale, la care se gândise mai demult. Ceva o să se piardă, ceva ce ar fi putut...

   Haide! Fără slăbiciuni!

   Ciuli urechea. Liniștea era atât de profundă, de monotonă, încât i se păru că aude cum curge râul de lângă spălătorie. Era, bineînțeles, numai o iluzie, dar o iluzie neplăcută, pe care trebuia să o înlăture cu orice preț.

   Băgă mâna în alt sertar, scotoci printre hârtii dactilografiate, copii, până dădu la fund de un teanc de rețete. Ah! Da, ce vechi erau! Asta se întâmplase înainte de căsătorie. Credea că are cancer pentru că nu mai putea mânca și rămânea nopți întregi treaz, cuprins de frisoane și cu un gust de sânge în gură.

   Apoi înțelese că se speriase de un cuvânt, că își impunea un fel de pedeapsă, ca și cum ar fi fost drept ca o boală să-i macine măruntaiele zi după zi. Își închipuia cancerul ca pe un păianjen pentru că, atunci când era mic, leșina când vedea păianjeni. Și în casa lor din Brest erau destui, necrezut de mulți păianjeni. Cine știe dacă ideea lui pentru muștele artificiale nu se datora...

   Scara trosni.

   Ravinel rămase nemișcat, la pândă. O trosnitură și apoi nimic, doar bătăile ceasului de jos. Probabil că trosnise lemnul de stejar. Toate lămpilea altea aprinse dădeau un aspect lugubru. Iar dacă Mireille ar apărea acolo, în pragul biroului, precis că ceva ar trosni și s-ar frânge cu un sunet limpede înlăuntrul lui, iar el s-ar prăbuși ca trăsnit. Simțise și el, dar asta nu însemna nimic. Tot așa simțise că avea cancer și, totuși, trăia. Nu se moare atât de ușor. Dovadă că a fost nevoie de suporții de fier ai șemineului...

   Gata! Destul!

   Se ridică și împinse fotoliul ca să facă zgomot și să rupă vraja. Se plimbă prin încăpere, apoi intră în dormitor și deschise șifonierul. Rochiile erau acolo, agățate pe umerașe, îmbibate cu un miros acru de naftalină.

   Încă un gest idiot. Ce se aștepta să descopere? Împinse ușa cu piciorul și coborî scara. Liniștea asta... De obicei se auzeau trenurile. Numai că ceața înăbușise orice urmă de viață. Nu se auzea decât nenorocitul ăla de ceas de jos.

   Nouă fără un sfert. Niciodată nu venise atât de târziu. Adică...

   Ridică din umeri și se văzu acționând. Se văzu vorbind. Și în același timp, niște idei ciudate îi explodară în cap.

   I s-a întâmplat ceva lui Mireille... Un accident... Gândurile de dinainte care se amestecau cu gândurile de după... Și toate vuiau, i se învălmășeau în minte, îi apăsau creierii.

   Făcu un ocol prin sufragerie. Focul din sobă se stingea. Va trebui să coboare în pivniță să aducă alte lemne. Dar nu avea curajul să se ducă în pivniță. Poate că acolo era pregătită capcana. Ce capcană? Nu exista nicio capcană...

   Își turnă puțin vin, pe care îl bău cu înghițituri mici. Ce mult întârzie! Urcă la etaj. Se simțea greu, foarte greu. Și dacă nu vine? Va trebui s-o aștepte până dimineața și apoi până seara și iarăși și iarăși, mereu...

   Ajunsese la capătul puterilor. Dacă ea nu va veni, atunci o să se ducă el în întâmpinarea ei.

   Își scoase revolverul încălzit de atingerea trupului său. Îl ținu în mână ca pe o jucărie strălucitoare și inofensivă. Cu degetul mare împinse piedica de siguranță. Nu mai era capabil să priceapă mecanismul percutorului, al exploziei. Nu se vedea punându-și țeava aceea albăstruie la piept sau tâmplă. Nu! Cu siguranță nu așa trebuiau să se petreacă lucrurile.

   Își puse revolverul în buzunar și se așeză în fața biroului. Poate că ar fi bine să-i scrie lui Lucienne? Numai că ea, din nou, nu avea să-l creadă. Și-ar fi închipuit că mine. De fapt, ce crede ea despre el? Haide! La ce bun să se amăgească? Lucienne îl considera un amărât. Lucrurile astea se văd imediat. Nu-l disprețuia, nu. Cu toate că... Dar asta nu este dispreț. Mai degrabă ea îl considera un... Ea folosise un cuvânt caraghios...

   Un abulic! Adică cineva care are o incapacitate patologică de a lua o hotărâre! Ce mai, un biet om fără vlagă! Și la urma urmelor, asta și era. De prea  mult ori, alții un vrut îl locul său, au gândit în locul său. Prea des fusese folosit fără să i se ceară sfatul. Chiar și Mireille...

   Un abulic! Și totuși, Lucienne fusese întotdeauna atrasă de... De ce fusese ea oare atrasă de el?....

   Își dădu seama că Lucienne îl studia neîncetat, că încerca să-i descopere caracterul, iar câteodată avea pentru el chiar gesturi de adevărată afecțiune. Ochii ei păreau să-l încurajeze! Sau îi vorbea frumos despre viitorul lor, fără să precizeze nimic, dar, cu toate astea, era mai mult decât o promisiune. E adevărat că era amabilă și cu Mireille și că se purta la fel de afectuos cu toți pacienții ei, când erau pe moarte.

   „Adio, Lucienne!”

   Cu o mână distrată răvăși hârtiile împrăștiate.

   Dintre ele apărură alte fotografii. Fotografii de-ale lui Mireille făcute cu aparatul Kodak, un cadou de la el, chiar așa, cu câteva zile înainte de a se îmbolnăvi de febră tifoidă. Mai erau și niște fotografii de-ale lui Lucienne, tot cam din aceeași perioadă. Puse față în față fotografiile rupte pe la colțuri și le compară.

   Ce fină era Mireille! Slăbuță ca un copil, atrăgătoare, cu ochii ei mari nevinovați, fixați asupra obiectivului, dar care priveau mai departe, mult mai departe, dincolo de el, ca ți cum el ar fi ascuns, fără să vrea, imaginea fericirii. Ca și cum el s-ar fi interpus între Mireille și ceva ce Mireille aștepta de mult timp.

   Lucienne era așa cum o știa dintotdeauna. Strictă, impersonală, cu umerii aproape drepți, cu bărbia puțin ascuțită, totuși frumoasă, un fel de frumusețe rece și periculoasă.

   El, nu, nu există nicio fotografie de-a lui. Niciodată nu i-a trecut prin cap lui Mireille să-l fotografieze. Lui Lucienne, nici atât.

   Răscoli teancul de foi și de plicuri și până la urmă găsi o fotografie îngălbenită de vreme. Era de la permisul de conducere. Câți ani avea atunci? Douăzeci și unu, 22? Pe vremea aceea nu era chel. Avea fața slabă, avidă și în același timp dezamăgită. Imaginea era confuză. Despre el nu avea să rămână decât acel vestigiu pe jumătate șters.

   Trebuia să fie târziu. Zece? Zece și jumătate? Umezeala de afară se infiltra încet prin zidurile prea subțiri. Îi era frig și amorțise acolo, în fotoliu. Nu mai avea destul energie să-și călăuzească gândurile. Parcă era prizonierul unei plasme de tăcere în care domnea o lumină vie. Avea să adoarmă acolo? Oare Mireille se baza pe somnul lui?

   Se strădui disperat să țină ochii deschiși și se ridică gemând.

   Camera îi părea neobișnuită, ireală. Probabil că adormise câteva clipe. Nu trebuia să adoarmă. Cu niciun preț!

   Târându-și picioarele, o luă în jos pe scară și se întoarse în bucătărie. Ceasul arăta oare 10 fără 10. Oboseala se abătu asupra lui, îl încovoie. De nopți întregi nu mai dormise ca lumea. Mâinile îi tremurau fără încetare, ca la alcoolici; îi era sete, era vlăguit de puteri și înlăuntrul său se simțea neputincios, nevolnic. Renunță să mai caute punga de cafea și râșnița. I-ar fi luat prea mult timp. Își puse pardesiul și își ridică gulerul. Nebărbierit și în papucii ăia vechi, cu ce semăna oare?

   Adineauri, focul aprins, masa pusă, totul i se păruse extraordinar, nemaipomenit. Acum, avea impresia că visa într-o casă care nu mai era a lui. Rolurile se inversaseră. Acum el era fantoma. Iar ea era cea vie și sănătoasă. Ar fi fost de ajuns ca ea să apară, pentru ca el să fie împins îndărăt, în propriul neant.

   Se învârti în jurul mesei din ce în ce mai încet. Era cu capul gol, dar i se părea că o pălărie prea strâmtă îi strângea fruntea. În sfârșit, epuizat, stinse lumina la parter și urcă la etaj. Stinse lumina și în dormitor, se retrase în biroul și încuie ușa. Nu va mai coborî. N-ar mai fi avut putere să înfrunte întunecimile scării și ale bucătăriei. În orice caz, avea să o audă...

   Timpul trecea.

   Ghemuit în fotoliu, Ravinel cedă treptat unui asalt obsedant. Amintiri incoerente îi defilau pe sub pleoapele închise. Dar nu dormea. Pândea tăcerea, tăcerea imensă care uneori se transforma într-un vuiet surd, ca de scoică. Era singur, naufragiat în mijlocul unei insulițe de lumină. Se consideră un naufragiat. Se va îneca la rândul lui, va coborî în lumea lividă, ascunsă, a peștilor. Un vis trăit de multe ori. Visase deseori că era invizibil, că trecea prin ziduri, că vedea fără să fie văzut.

   Fusese chiar un mijloc de a scăpa de obsesia lecțiilor și a examenelor. Dispărea fără urmă. Se topea pe loc. Toți îl credeau absent, cu mintea aiurea, dar el vedea tot.

   Poate că tocmai datorită lui căpătase Mireille darul de a fi în mai multe locuri, în același timp...

   Ceva se mișcase!

   Se trezi din somnolența care îi ardea ochii, îi îngheța mâinile și picioarele. Întinse gâtul, se umplu din nou de materie, simțindu-și epiderma ca pe o membrană din care se retrăsese temporar. Se ridică și prinse din nou curaj.

   Fusese un zgomot? Avea impresia că venea din grădină.

   Din grădină sau chiar de la intrarea în casă. Un fluierat în depărtare. Trenurile începeau să circule. Desigur, ceața se risipea.

   De data asta auzi. Poarta tocmai se închisese. Cineva umbla. Auzi declicul comutatorului.

   Ravinel gâfâia încetișor, ca un muribund. Aerul îi șuiera din fundul gâtului, îl sfâșia.

   Ușa bucătăriei se deschise și dintr-o dată se auzi până sus, la el, pasul acela săltăreț, împiedicat de fusta strâmtă a taiorului. Era ea. Tocurile ciocăneau pe pardoseală. Apoi din nou declicul comutatorului. Obrajii i se crispară într-un rictus dureros, ca și cum lumina din bucătărie l-ar fi orbit. Liniște. Probabil că-și scotea pălăria. Totul se petrecea firesc, ca mai înainte.... Acum se îndrepta spre sufragerie.

   Ravinel gemu. Simți că se sufocă. Se chinui să se ridice în picioare. Mireille!... Nu. Acum o să intre... Nu trebuia să...

   O auzi umblând la șemineu. Lemnele se izbeau unele de altele, apoi se auzi zgomot de farfurii ciocnite. Un lichid umplea un pahar. Obiectele începeau să vorbească, să se miște. Pantofii căzură pe rând. Papucii vechi coborâră de pe scândura lor și lipăiră prin bucătărie, spre scară.

   Flip pe prima treaptă, flop pe a doua.

   Ravinel plângea ghemuit. Nu va avea puterea să se ridice, să meargă până la ușă și s-o încuie. Știa că era viu, că era vinovat, că va muri.

   Flip pe a treia, flop pe următoarea. Flip-flop. Flip-flop.

   Se apropie, urcă, urcă până ajung pe palier. Trebuia să fugă, să treacă granița, să spargă peretele subțire al vieții. Se căută prin buzunare, degetele parcă scăpaseră de sub control.

   Dincolo de culoar, pași alunecară pe parchetul dormitorului. Lustra se aprinse. Pe sub ușa biroului apăru brusc o dâră de lumină. Ea era în spate, chiar în spate și totuși nu era posibil ca cineva să fie acolo.

   Unul de o parte, celălalt de cealaltă parte. Prin ușa care îi desparte, se ascultă. Cel viu și cel mort. Dar de care parte al ușii este cel viu și de care parte este cel mort?

   Clanța ușii început să se miște ușor.

   Ravinel se destinse. Toată viața așteptase clipa asta. Acum trebuia să redevină o umbră. Era prea greu să fii om. Nu mai voia să știe. Nici Mireille nu-l mai interesa.

   Își băgă țeava revolverului în gură ca să-și bea moartea ca pe o băutură magică. Ca să uite.

   Apăsă cu putere pe trăgaci.

 

Epilog

 

   - Mai e mult până la Antibes? întrebă călătoarea.

   - Cinci minute, răspunse controlorul.

   Prin geamurile brăzdate de ploaie se vedeau doar niște lumini rătăcite și uneori, când expresul mergea paralele cu un taluz, se vedea înșiruirea tremurândă a vagoanelor luminate. Nu știai dacă marea se găsește în dreapta sau în stânga, dacă trenul se îndrepta spre Italia sau dacă se întorcea la Marsilia.

   O ploaie torențială biciuia geamurile.

   - E grindină, spuse cineva. Ce ghinion pentru turiștii care vin anul ăsta pe Riviera!

   Nu cumva era vreun gând ascuns în remarca asta? Călătoarea deschise ochii și îl văzu pe bărbatul așezat în fața ei, care o privea. Își înfundă și mai adânc mâinile în buzunarele mantoului, dar cum să le împiedice să tremure? Era evident că avea temperatură, că era bolnavă, bolnavă...

   Știuse de la bun început că avea să se îmbolnăvească, că nu va avea puterea să reziste până la sfârșit.

   Cine o fi bărbatul ăla așezat în fața ei de atâta vreme... de la Lyon sau Dijon... poate de la Paris... Nu-și mai amintea. Îi era teribil de greu să gândească. Dar de un lucru era foarte sigură... că era suficient să reflectezi numai o secundă și-ți dădeai seama că o femeie, care tușește și care dârdâie de friguri, înseamnă că a răcit.

   Și dacă a răcit, asta înseamnă că a fost udă. Prin urmare, pornind de la constatarea asta, oricine ar fi putut pricepe restul, până la noaptea pe care a petrecut-o înfășurată în prelată...

   N-ar fi trebuit să se îmbolnăvească. Fusese nedrept. Și poate că fusese chiar periculos, fiindcă acum nu mai era vorba de o simplă răceală neglijată.

   Tuși. Spatele o durea. Își aminti de o colegă care plecând de la un bal, răcise și se îmbolnăvise. Toată lumea spunea:

   - Săraca fată! Ce cruce trebuie să poarte soțul ei! Nu e prea plăcut ca o femeie să stea tot timpul în pat...

   Trenul trecu peste noduri de cale ferată și bărbatul se ridică. Îi făcu cu ochiul...

   Chiar îi făcuse cu ochiul? Poate că-i intrase un fir de praf în ochi...

   - Antibes! zise el.

   Vagonul mergea de-a lungul unui peron roșiatic. Trebuia să rămână în treb și să aștepte...

   „Nu e prea plăcut ca o femeie să stea tot timpul în pat...”

   Fraza asta devenea obsedantă. Deja era obsedantă. Oare cine spunea asta pe șoptite, pe șoptite și cu teamă...

   Călătoarea își luă valiza, dar își pierdu echilibrul și se agăță de plasa pentru bagaje. Era mai bine să coboare, să facă un ultim efort, să lupte împotriva amețelii. Ah! Să doarmă! Să doarmă!

   Ploaia era rece. Peronul cu ciment roșu nu se mai termina. Cât timp trebuia să mai meargă pentru a ajunge la silueta aceea imobilă de acolo, care nici măcar nu întinsese brațele la vederea ei?

   Bărbatul dispăruse. Nu mai existau pe lume decât două femei, acest pământ de culoarea sângelui uscat și ploaia care lucea pe șinele de cale ferată.

   Încă 10 metri... Încă 10 pași...

   - Mireille!... Ești bolnavă!... Plângi?

   Lucienne era puternică. Te puteai baza pe ea, te puteai lăsa condus de ea. Ea știa unde trebuia să mergi și ce trebuia să faci. Da, Mireille plângea... oboseala, neliniștea... Dar cauza zgomotului făcut de vânt, nu auzea bine ce spunea Lucienne.

   - Mă asculți?... întrebă Mireille. Crezi că ne urmărește?

   Pierduse oarecum noțiunea lucrurilor, dar era perfect conștientă că o mână nervoasă o palma, că era susținută de un braț care nu o lăsa să cadă.

   - Ajută-mă... Ușa...

   Cea care vorbise fusese Lucienne. Apoi, urmă un hău negru. Și totuși, Mireille își dădu seama că mergea cu taxiul apoi că se afla într-un ascensor care urca.

   Zgomotul ăsta ca de vânt îi înăbușea cuvintele lui Lucienne. Lucienne nu înțelegea că totul era pierdut. Trebuia să-i explice, trebuia...

   - Mireille, nu te agita!

   Mireille nu se agita. Numai că trebuia să vorbească, trebuia să-i explice lui Lucienne lucruri de o importanță capitală. Bărbatul acesta...

   - Culcă-te, draga mea. Nimeni nu te-a urmărit, te asigur... Nimeni nu s-a ocupat de tine.

   Vântul nu mai era atât de puternic. Și cum ar fi putut bate vântul în camera aceea liniștită, luminată de o veioză? Lucienne pregătea o seringă.

   Nu! Fără seringi, fără injecții, deja luase atâtea droguri...

   Lucienne dădu cearșafurile  la o parte. Acul pătrunsese. De-abia îl simțise, ca pe o pișcătură. Cearșafurile o înveliră din nou. Cearșafurile erau răcoroase. Mireille își aminti de cada în care fusese băgată pentru prima oară, atunci când Fernand o credea adormită. Și apoi a doua oară, când Fernand o credea înecată, moartă de mult timp.

   Revăzu brusc toate detaliile.

   Stătuse dreaptă și țeapănă. Îi era frică... frică să nu pară prea vie... Dar Lucienne pregătise prelata. Fernand nu văzuse altceva decât un corp ud leoarcă care trebuia înfășurat cât mai repede. Noaptea teribilă începuse puțin mai târziu... frigul, crampele și la sfârșit alunecarea piezișă în pârâu, la spălătorie, pieptul care se bloca, apa care îi intra în nări. Imediat ce Fernand se îndepărtase, trebuia să urmeze dispozițiile lui Lucienne și nu să le amâne pentru mai târziu...

   Mireille își jură că de acum înainte o va asculta.

   Parcă deja se simțea mai bine și avea un sentiment de siguranță. I se pare că fruntea nu-i mai arde atât de tare. Dacă ar fi ascultat dintotdeauna de sfaturile lui Lucienne!... Oare Lucienne știa în fiecare clipă ceea ce trebuia făcut? Nu prevăzuse ea până la cel mai mic detaliu, toate reacțiile lui Fernand?

   El nu putea să mai întârzie în baie... El nu putea s-o privească pentru ultima oară pe cea care murise... El nu putea să înțeleagă misterul, chiar raționând, mai ales raționând...

   Lucienne veghea, gata să intervină, gata să readucă fatalitatea pe drumul cel bun. Și dacă totuși Fernand ar fi descoperit...

   „Ce riscau ele?”

   El era asasinul.

   Lucienne o veghea chiar și acum. Se aplecă deasupra patului. Mireille închise ochii. Se simțea bine.

   „Iartă-mă, Lucienne, că nu te-am ascultat... Iartă-mă, Lucienne, că am fost la fratele meu fără să-ți spun, cu riscul de a compromite totul... Iartă-mă, Lucienne, că m-am îndoit de tine, uneori. Ești aspră, Lucienne. Nu știu niciodată dacă faci ceva din dragoste sau din interes...”

   - Taci! șopti Lucienne.

   Deci Lucienne auzea totul, chiar și cele mai secrete gânduri. Ori poate vorbise cu voce tare, în toropeala somnului?

   Mireille deschise ochii. Vedea foarte de aproape contururile vagi ale figurii lui Lucienne. Atunci încercă să-și revină, să redevină stăpână pe ea. Uitase cel mai important lucru... Misiunea ei încă nu luase sfârșit.

   Se agăță de cearșafuri și se ridică.

   - Lucienne... am pus totul la loc acolo... în sufragerie... în bucătărie... Nimeni nu poate bănui că...

   - Scrisorile în care îl anunțai că te întorci?

   - I le-am luat din buzunare...

   Niciodată Lucienne nu avea să știe cât o costase pe ea, Mireille, gestul ăsta.

   - Dormi... Nu te mai gândi la el... Era condamnat... într-o zi sau alta ar fi evadat. Nu mai putea trăi.

   Ce sigură era!

   Mireille se agită. Ceva încă o mai chinuia... O idee vagă... Adormi, dar într-un ultimul efort de luciditate, avu timp să se gândească.

   „Dacă n-a bănuit nimic!... Dacă nu s-a gândit la prima poliță de asigurare, cea pe care a semnat-o în favoarea mea, ca să mă facă s-o semnez pe cealaltă...”

   Pleoapele i se închiseră. Respirația i se liniști. Nu avea să știe niciodată că fusese la un pas de a avea remușcări.

   Acum, ieșise soarele. Acum, viața reîncepea după ore și ore de inconștiență.

   Mireille întoarse capul la dreapta, la stânga. Era foarte obosită, dar surâse pentru că văzu un palmier în grădină, un palmier mare cu trunchiul acoperit de fire negricioase. Palmierul împrăștia pe perdele un evantai de umbre. Frunzele i se clătinau încet. Dădea impresia de lux.

   Mireille nu-și mai făcea griji ca în ajun. Era bogată. Amândouă erau bogate. Două milioane! Societatea de Asigurări nu le va face probleme. Nu fusese respectat termenul de 2 ani, prevăzut pentru sinucidere? Totul era în perfectă regulă. Nu-i mai rămânea decât să se însănătoșească.

   Dintr-odată, o frază începu să-i zumzăie prin cap.

   „Nu e plăcut ca o femeie să stea tot timpul în pat.”

   Obrajii i se colorară puțin. Nu! Nu e plăcut pentru nimeni. Dar ea nu va sta tot timpul în pat. Lucienne cunoștea medicamente eficiente. Era doar meseria ei.

   Revăzu fără să vrea casa de pe cheiul Fosse și pe Fernand ridicând sticla cu apă...

   „Nu e plăcut ca o femeie să stea tot timpul în pat.”

   Pe noptieră era o sticlă cu apă. Mireille se uită lung la ea. Sticla strălucea, reflectând lumini delicate, ca acele sfere de cristal în care prezicătorii descoperă viitorul.

   Mireille nu știa să citească viitorul în sfera de cristal. Simți cum o trece un fior și întoarse repede ochii, ca și cum ar fi fost prinsă cu o greșeală.

   - Bună dimineața, Mireille. Ai dormit bine?

   Lucienne era îmbrăcată în negru. Surâse și se apropie de Mireille, cu pasul ei bărbătesc, apăsat. Apucă încheietura mâinii lui Mireille și îi luă pulsul.

   - Ce am? șopti Mireille.

   Lucienne o privi îndelung, ca și cum i-ar fi cântărit șansele de viață. Tăcu, fără să răspundă nimic.

   - E grav?

   Artera îi bubuia sub degetele care îi frecau încheietura mâinii.

   - O să mai dureze ceva, șopti în cele din urmă Lucienne.

   - Spune-mi! Ce am?

   - Șșt!

   Lucienne luă sticla și ieși să schimbe apa.

   Mireille se propti în coate și își îndreptă fața ei mică și atentă către ușa întredeschisă prin care se vedea tapiseria luminată a vestibulului. Urmări, după zgomotele care se auzeau, toate mișcările lui Lucienne.

   Auzi ultimul gâlgâit din chiuvetă, ușoara modulație a jetului de apă în sticlă și sunetul care se schimbă brusc când apa umplu sticla. Îi lua atât timp ca să se umple o sticlă cu apă?

   Mireille strigă cu un râs forțat, care sfârși într-un accent de tuse:

   - Lucienne! A trebuit să am mare încredere în tine... Fiindcă, în sfârșit, până în ultima secundă puteai să alegi.

   Lucienne închise robinetul, șterse încet sticla de apă cu o cârpă agățată de perete.

   Apoi șopti printre dinți, foarte încet:

   - Ce te face să crezi că n-am șovăit?

SFÂRȘIT