.......................................
3.
Într-o clipă, Leah zâmbea datorită unei remarci făcută de Duncan, iar în următoarea, cea mai groasă ceață pe care o văzuse vreodată se lăsă cu o repeziciune surprinzătoare.
Însă nu era. Dispăruse. Se îndreptă spre locul unde se aflase el, sau unde credea ea că fusese, însă nu îl găsi. Începu s-o cuprindă spaima. Ceața era stranie, amenințătoare.
Luptându-se să-și stăpânească panica, îl strigă:
- Duncan?
Nu primi niciun răspuns. Cu mâinile încleștate, îl strigă din nou. De ce nu auzea nimic? Era ca și cum se prăbușise de pe fața pământului într-un coșmar.
Apoi auzi o voce slabă:
- Sunt aici, Leah.
Răsuflă ușurată, dar, în ceața aia deasă, era imposibil să-și dea seama dincotro venise vocea lui. Nesigură, se răsuci în cerc.
- Unde? strigă la rându-i.
- Stai acolo unde ești, îi ceru el, vocea auzindu-i-se de mai de-aproape. Dacă ne mișcăm amândoi, n-o să ne găsim niciodată.
Ascultătoare, rămase locului, strângându-și șalul pentru a se proteja de răceala mușcătoare.
După ceea ce păru o veșnicie, deși probabil veșnicia asta însemna doar câteva minute, Duncan apăru din ceață, în fața ei.
După ceea ce păru o veșnicie, deși probabil veșnicia asta însemna doar câteva minute, Duncan apăru din ceață, în fața ei.
- Slavă Domnului!
Întinse amândouă mâinile spre el. Duncan i le prinse ușor, iar strângerea lui fu caldă, inspirând siguranță.
- Te simți bine?
Leah încuviință din cap, rușinată de teama ei.
- Sunt doar puțin dezorientată.
Mâinile lui le strânseră pe ale ei.
- Am avut o senzație ciudată că era ceva foarte primejdios în întuneric. Ceva primejdios pentru tine. Mi-a fost teamă că nu te voi găsi la vreme.
Ea își înghiți un nod din gât.
- Și mie mi-a fost teamă până să vii.
El îi cuprinse ușor fața în palme, privind-o cu intensitate.
- Nu știu ce m-aș face dacă ai păți ceva, Leah. Am sentimentul că te cunosc dintotdeauna, nu doar de câteva zile.
- Și eu... și eu simt la fel.
Lacrimile se adunară în ochii ei, iar ea nu avea habar de ce.
- Ești atât de minunată, Leah, șopti el. Cea mai minunată ființă pe care am văzut-o vreodată.
Apoi își înclină capul și îi atinse buzele cu ale sale. Sărutul era deosebit de blând, total deosebit de îmbrățișarea brutală a ducelui de Hardcastle. Dar dulce, atât de dulce...
Ea simți că îl dorește, efectul sărutului răspândindu-i-se în fiecare fibră a trupului.
Când gura lui se îndepărtă, ea spuse cu glas tremurător:
- Este un păcat din partea mea că îmi place atât de mult?
- Dacă este așa, atunci păcătuim amândoi.
O cuprinse într-o îmbrățișare caldă, protectoare.
Cu un suspin, ea se relaxă sprijinindu-se de el, simțindu-i bătăile inimii. Era îndrăgostită. Cu toate că nu mai trăise niciodată așa ceva, era un sentiment la fel de inconfundabil ca un răsărit de soare.
Duncan o ținu în brațe câteva minute lungi, mângâindu-i capul și spatele. În cele din urmă, spuse cu părere de rău:
- Trebuie să te duc înapoi la nașa ta înainte de a face ceva ce n-ar trebui.
Ea încuviință din cap, dar nu avea nicio tragere de inimă să se clintească din loc.
Încet, el se desprinse din îmbrățișare, mâinile lui atingându-i șoldurile și spatele, ușor ca aripile unui fluture.
- Ceața ar trebui să se rărească pe măsură ce ne îndepărtăm de fluviu, zise el cu voce hotărâtă. Dacă urmăm aleea pietruită, vom fi în regulă.
Porniră, cu mâna ei încleștată în a lui. Ea își numără pașii. Douăzeci. Cincizeci. O sută. Ieșiră brusc din ceață, ca și cum ar fi intrat dintr-odată într-o cameră luminată.
- Cât de ciudat! exclamă Leah privind în jur, la ceilalți plimbăreți care discutau despre ciudata ceață.
- Adevărat, rosti Duncan gânditor. Este aproape nenaturală.
În timp ce o privea, ceața începu să se risipească la fel de rapid cum se formase. În câteva minute, nu mai fu decât o amintire stranie, ca un vis.
Lord Townley și lady Wheaton apărură din locul unde fusese până de curând ceață, amândoi încântați și suspect de amețiți. În vreme ce cuplul mai în vârstă se îndreptă spre ei, Duncan spuse repede:
- Pot să te caut mâine? Este... ceva foarte important ce vreau să discut cu tine.
- Sigur că poți să vii, zise Leah în vreme ce inima îi tresălta.
Oare intenționa să o ceară de nevastă? Cu toate că nu se cunoșteau de mult timp, între ei părea să existe o rară armonie, o potrivire a modului de a gândi și a gusturilor.
Se gândi cu încântare la această posibilitate, conștientă că rânjea ca o proastă. Nu-i păsa. Era îndrăgostită și credea că și el o iubea pe ea.
Niciodată în viața ei nu fusese mai fericită.
Capitolul 6
Prea agitată ca să mănânce, Leah fu bucuroasă că, la micul dejun, Lady Wheaton se gândea la altceva. De fapt, visa cu ochii deschiși, în vreme ce un zâmbet îi plutea pe buze. Părea cu 10 ani mai tânără și mult mai puțin istovită decât când ajunsese Leah la Londra.
Leah o privi cu drag pe nașa ei. Dacă n-ar fi existat magia lui Ranulph, ar fi fost puțin probabil ca ele două să se cunoască. Acum, între ele exista o legătură mai caldă decât ceea ce împărtășiseră Leah și mama ei. Îi era foarte îndatorată lordului zânelor.
Pentru prima dată de zile întregi, se întrebă ce putea să-și dorească acesta în schimb, dar se simțea prea fericită pentru a-și face griji în privința asta. În vremurile de demult, servitorii apreciați erau adesea răsplătiți închiriindu-li-se case în schimbul unei boabe de piper pe an sau ceva la fel de neînsemnat. Lord Ranulph spusese că îi plăcea muzica ei - și că legea celor asemenea lui îi impunea să solicite o plată în schimb. Fără îndoială că prețul avea să fie ceva similar acelor chirii de-o boabă de piper.
Incapabilă să mănânce, Leah fărâmiță o felie de pâine prăjită și speră ca Duncan să ajungă mai devreme. Dar el nu sosi decât după-amiază.
Își petrecu întreaga dimineață cântând la harpă și gândindu-se la seara trecută. Amintirea sărutului și a îmbrățișării lui îi trimitea furnicături în tot trupul. Poate că asta însemna să fie îndrăgostită. Se simți ușuratp când sosirea căpitanului Townley, care o aștepta în salon, fu anunțată de către o servitoare.
Leah aruncă rapid o privire în oglindă. Arăta minunat. Devenise dificil să-și amintească exact cum arătase înainte de Ranulph să-și facă vraja, dar totuși își amintea cu claritate cum se simțise pe vremea când o ființă atât de ștearsă, încât devenise aproape invizibilă în propria existență.
Leah se întristă puțin gândindu-se că Duncan n-ar fi băgat-o niciodată în seamă dacă ar fi arătat ca înainte. Faptul că îi câștigase atenția în acest mod părea aproape o înșelătorie. Însă frumusețea ei îi oferea lui plăcere, așa că se simțea mai mult recunoscătoare decât vinovată.
După ce își alungă aceste gânduri, coborî scările și se duse în salon, lăsând ușa întredeschisă de dragul bunei-cuviințe. Duncan se sprijinea relaxat de polița șemineului.
În timp ce privea cum lumina soarelui îi definea planurile cizelate ale chipului, Leah rosti involuntar:
- Ești cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată.
În loc să fie încântat ori stânjenit, el rămase încremenit ca o statuie. Apoi expiră cu un suspin și spuse:
- Nu pot să mă gândesc la mine ca fiind frumos.
- Ai prefera să spun atrăgător? Uimitor? Eroic? Ești toate aceste lucruri, zise ea, surprinsă de propria îndrăzneală. Îmi place nespus să mă uit la tine.
- Nu sunt bărbatul care crezi tu, Leah, rosti el cu o vehemență bruscă. Nu sunt erou, nu sunt uimitor, nu sunt deloc deosebit. Sunt un om obișnuit, căruia îi plac cărțile, traiul la țară și muzica și care doar și-a făcut datoria atunci când situația a cerut-o.
Ochii lui aurii se întunecară.
- Singurul lucru special la mine este că te iubesc foarte mult. Să te întâlnesc a fost ca... sosirea acasă. Știu că este prea curând și că nu ar trebui să vorbesc cu tine înainte de a discuta cu tatăl tău. Știu și că tu ești o bijuterie care ar trebui să împodobească doar cele mai alese cercuri ale societății londoneze, iar eu nu pot să-ți ofer acest lucru. Dar este posibil - vocea lui tremură pentru o clipă - crezi că ai putea fi fericită împărțind o viață tihnită cu mine?
Chiar că era timid, constată ea surprinsă. Poate la fel de timid ca ea. Copleșită de tandrețe, zise:
- Nu mi-aș dori nimic mai mult, Duncan.
Se apropie de el și îi luă mâinile înainte de a spuse șovăielnic:
- Te iubesc. O persoană rațională poate ar râde de amândoi, dar simt că... am găsit în tine cealaltă jumătate a mea.
El îi cercetă chipul cu o intensitate fascinantă.
- M-ai iubi dacă aș fi urât, sau dacă această cicatrice ar arăta mult mai rău, sau dacă oamenii nu m-ar considera erou?
Dându-și seama cât de mult însemna pentru el răspunsul ei, Leah se gândi o vreme înainte de a răspunde:
- Îți iubesc bunătatea, simțul umorului, felul în care mă faci să mă simt în siguranță și prețuită.
Îi zâmbi cu timiditate.
- Iubesc persoana care sunt eu atunci când sunt cu tine. Cred că astea ar fi la fel de adevărate și dacă societatea londoneză nu te-ar fi considerat vreodată o celebritate.
Zâmbetul lui radios îi trădă ușurarea.
- Atunci mă voi duce la țară și voi sta de vorbă cu tatăl tău. Crezi că există riscul ca el să refuze să stea de vorbă cu mine?
- Absolut deloc. Nu numai că ești minunat ca om, dar ești minunat și ca pretendent.
Îi surâse tachinându-l.
- Voi profita la maximum de această afacere, să știi.
El se crispă.
- Nu gândi niciodată așa, Leah. Măcar dacă ai ști.
Leah își mușcă buza de jos.
- Părinților mei nu le plac surprizele. Cred că ar fi înțelept să mă duc eu acasă întâi să îi pregătesc pentru vizita ta.
- Bine. Asta înseamnă că, de îndată ce voi avea permisiunea lui, voi putea veni să te cer oficial în căsătorie.
Brațele lui o cuprinseră.
- Oh, Leah, Leah...
Ea se lăsă cu încântare îmbrățișată.
- Este o mare îndrăzneală din partea mea, însă aș dori ca logodna să fie scurtă.
Râsul lui fu puternic și profund.
- O vom scurta cât de mult se poate pentru a nu fi lipsiți de decență.
Ea suspină încântată. Era greu de crezut că o asemenea fericire putea fi reală.
În vreme ce stătea sprijinită de el, bucurându-se de căldura și de forța trupului său, un gând cumplit îi veni în minte. Ranulph nu putea să i-l ceară pe primul ei născut! Dar existau străvechi povești cu zâne care cereau un astfel de preț.
La asta nu se gândise când făcuse respectiva înțelegere, probabil pentru că ideea de a avea un copil era extrem de departe de ea la vremea aceea. Însă acum nu mai era deloc departe. Când își imagina căsătoria cu Duncan, copiii făceau parte din peisaj ca Duncan însuși. Nu ar da niciodată un copil al lor unei ființe care pentru ea era la fel de greu de înțeles ca partea nevăzută a Lunii.
Cu siguranță, temerile ei erau reale, cu toate că erau prostii fără sens. Totuși, era bine că se întorcea acasă. Avea să-l găsească pe Ranulph și să-și regleze conturile cu el. Apoi putea începe liberă noua ei viață.
Lui Leah i se păru ciudat să se afle din nou în dormitorul în care stătuse de când părăsise odaia copiilor.
Ea se schimbase atât de mult, însă camera rămăsese exact la fel. Ei bine, doar că acum exista și Shadow, care se întorsese împreună cu ea de la Londra, cu obișnuita ei demnitate distantă.
Sir Edwin fusese surprins când Leah îl anunțase că un oarecare căpitan Townley avea să vină să stea de vorbă cu el despre un subiect de mare importanță. Totuși, se hotărî să accepte abia după ce citi scrisoarea de la Lady Wheaton, care descria cu lux de amănunte caracterul și situația financiară ale lui Duncan.
Cu tristețe, Leah își dădu seama că părinții ei aveau să fie încântați să scape de grija ei. Totuși, această constatare nu o duru așa cum o duruse cândva. Atâta vreme cât Duncan o iubea, putea accepta faptul că, pentru părinții ei, ea nu însemna mai mult decât o regretabilă obligație.
În dimineața de după sosirea acasă, Leah își atârnă harpa pe umăr și o întrebă pe Shadow, care moțăia:
- Ai vrea să vii la o plimbare în pădure, împreună cu mine? Ar trebui să găsești pe-acolo vreun șoarece pe care să-l fugărești sau alte delicatese de genul ăsta.
Pisica îi aruncă stăpânei sale o privire ofensată, apoi închise ochii și își acoperi nasul cu coada. Leah chicoti. Pisica era un companion plăcut, dar nu era deloc interesată să facă vreun efort.
Era o superbă zi de toamnă, cu un cer senin și un soare care răspândea o căldură plăcută.
Leah intră în pădure și se îndreptă spre poiana unde îl întâlnise pentru prima dată pe Ranulph. Acolo, se așeză pe trunchiul copacului prăbușit și începu să cânte la harpă. Cântă de dragoste și de bucurie și îl rugă în minte pe lordul zânelor să apară.
Aproape că renunțase la orice speranță, când Lord Ranulph apăru brusc în fața ei, părul lui fluturând în bătaia vântului precum ciulinii de pe jos.
Surprinsă de apariția sa, Leah își ținu răsuflarea. De data aceasta, el nu purta veșmintele moderne ale unui gentleman englez, ci elegante haine cu o croială medievală, având o sabie la șold și colanți care îi scoteau în evidență mușchii coapselor. Era primejdios de masculin, cu o lumină neîmblânzită în ochii verzi, care îl făceau mult mai straniu decât la prima lor întâlnire.
Dar, după ce se înclină, i se adresă pe un ton curtenitor:
- Ai dorit să mă vezi, doamna mea.
Punând harpa deoparte, Leah se ridică și făcu o plecăciune.
- Magia ta este puternică, domnule. Am fost la Londra, după cum ai aranjat, și am avut mare succes, după cum ai prezis.
- Știu, spuse el cu răceală. Te-am observat în permanență la Londra.
Pe ea o deranjă gândul că o spionase. Oare trăsese cu urechea și în clipele intime, de tandrețe cu Duncan? Detesta această idee.
Aducându-și aminte de abilitatea lui de a citi ce se petrecea în minte ei, încercă să alunge gândul, dar, după expresia lui cinică, își dădu seama că el știa ce simțea ea. Se sili să zâmbească.
- Am câștigat dragostea unui erou, așa cum ai spus că e posibil. În curând voi fi măritată. Dacă ești de acord, aș vrea să-mi plătesc datoria acum.
- Sincronizarea este impecabilă, Leah.
Lordul zânelor începu să traverseze poiana ca un neobosit leu auriu.
- Dacă n-ai fi venit azi aici, te-aș fi chemat eu.
Încercând să-și alunge senzația neplăcută, ea spuse:
- Mi-ai zis că am 3 alternative. Care sunt acestea?
- Nu poți ghici ce-mi doresc cu adevărat?
Se opri și se răsuci pentru a-i arunca o privire care hipnotiza.
- Vreau să trăiești cu mine pe Tărâmul Zânelor, înconjurată de-a pururi de muzică și de frumusețe. O să-ți arăt niște minunății cum nu ți-ai imaginat niciodată. Vino cu mine, Leah!
Întinse spre ea o mână lungă și frumoasă. Ea simțea puterea sălbatică a dorinței lui, forța întunecată a magiei lui îndreptându-se către ea.
- Nu! spuse ea cu violență și se retrase până când picioarele ei atinseră copacul prăbușit. Nu aparțin lumii tale, Lord Ranulph. N-aș accepta niciodată așa ceva.
Sprâncenele lui ridicate se arcuiră, iar Leah văzu că el râdea de ea.
- Dar o vei face, draga mea copilă. Este cea mai bună dintre alternativele pe care ți le ofer.
Ea își trecu limba peste buzele uscate.
- Spune-mi care sunt celelalte două.
El începu să pășească din nou prin poiană, sabia legănându-i-se la șold.
- Zici că te vei mărita. Cu căpitanul Duncan Townley, presupun.
Ranulph îi aruncă o privire prin care îi cerea un răspuns.
- Eu și Duncan avem o înțelegere, zise ea fără tragere de inimă. După ce vorbește cu tată, meu, logodna noastră va fi oficială.
- Un tânăr frumos, spuse Ranulph îngândurat. Un erou de război.
Leah încuviință precaută din cap, nesigură unde voia să ajungă.
Lordul zânelor se opri în capătul îndepărtat al poienii și se răsuci spre ea. Cu o voce care o făcu să înghețe până la os, el rosti:
- A doua ta alternativă, scumpa mea copilă, este să-mi aduci inima lui.
Leah se holbă la Ranulph.
- Ce vrei să spui? Faptul că mi-a dăruit inima lui nu înseamnă că eu o pot da altcuiva. Dragostea nu este așa.
Ochii lordului zânelor se îngustară.
- Nu vorbeam metaforic, Leah. Nu te teme, o să-ți fac sarcina mai ușoară.
Un pumnal de argint se materializă în mâna lui, lama sa strălucind cu răutate.
- Acesta este un pumnal fermecat. Chiar și pentru o făptură micuță, ca tine, va fi ușor să îl înfigă între coastele lui și să îi scoată inima după ce va muri.
- Ești nebun!
Șocată dincolo de cuvinte, se sufocă și fu pe punctul de a vomita din pricina imaginii oribile descrise de cuvintele lui Ranulph. Să se uite în ochii zâmbitori ai lui Duncan, apoi să-l omoare... Își apăsă palma pe gură, în vreme ce stomacul ei se întoarse pe dos.
Cu o voce moale ca untul, Ranulph continuă:
- Îți sugerez să comiți fapta când ieșiți la o plimbare în pădurea mea, altfel încât să nu ai mult de mers pentru a-mi da plata. Nu trebuie să te temi că vei fi pedepsită de oameni. Să plângi doar cât poți de convingători și să pretinzi că ați fost atacați de un nebun care ți-a ucis iubitul. Nimeni nu va crede că o femeie atât de frumoasă, atât de fragilă, atât de îndrăgostită ar putea comite o faptă atât de sângeroasă.
Zâmbi sarcastic.
- După o perioadă decentă în care îl vei jeli, vei fi liberă să-ți cauți alt soț. De pildă, acel duce care s-a purtat grosolan cu tine în grădina lui. A fost furios atunci, dar sunt sigură că îl vei aduce din nou la picioarele tale, cu un singur zâmbet fermecător.
Ranulph puse pumnalul de argint în mâna ei inertă. Mânerul se simțea rece în palma ei.
Se holbă la arma strălucitoare, oroarea intensificându-se.
- Nu pot. Nu o s-o fac!
El își înclină capul, în ochii lui citindu-se un amuzament malefic, inuman.
- Nici nu credeam că o vei face. Acesta este motivul pentru care am așteptat până acum. Doar o femeie cumplită și-ar putea ucide iubitul.
- Nu era nevoie să aștepți atât, spuse ea cu voce tremurătoare. N-aș putea face niciodată așa ceva, nici măcar dacă ar fi vorba despre un străin.
- Ești atât de sentimentală față de toți muritorii? rosti el surprins. Dacă mi-aș fi dat seama de sensibilitatea ta excesivă, aș fi venit mai devreme să-mi cer plata.
Mai mult decât orice altceva din cele făcute de el, acea declarația o făcu pe Leah să înțeleagă cât de străin de lumea asta era el. Pur și simplu nu îi înțelegea absolut deloc pe muritori.
- Care este ultima alternativă - primul meu născut? întrebă ea cu amărăciune. Dacă îmi ceri asta, îți jur că voi folosi pumnalul chiar acum.
Înălță cu mâini tremurătoare arma și o duse la piept, întrebându-se dacă ar avea puterea să se sinucidă. El spusese că pumnalul era fermecat. Poate că avea să pătrundă cu ușurință...
Ranulph străbătu poiana dintr-un salt și îndepărtă pumnalul.
- Pe toți zeii, și tu crezi că eu sunt nebun? rosti el furios. Nu vreau viața ta și nici progenitura urlătoare a altui bărbat.
Aruncă pumnalul într-o parte. Acesta dispăru din zbor. Mai calm, zise:
- Un bebeluș al cărui tată să fiu eu - asta ar fi mai interesant. Lorzii zânelor nu sunt prolifici, dar, într-o eternitate în care ne împerechem, mai producem din când în când câte un copil.
El chiar intenționa să-i posede și trupul, și sufletul. Clătinând din cap plină de repulsie, Leah spuse:
- Îmi ești dator cu încă o alternativă, Lord Ranulph. Orice ar fi, nu are cum să fie la fel de diabolică precum cele pe care mi le-ai sugerat deja.
El îi surâse, la fel de splendid și amoral ca o fiară.
- Ultima variantă nu este deloc diabolică. Este un lucru foarte simplu.
Ea își împreună mâinile tremurătoare.
- Nu te juca, domnule, cu mine, rosti ea cu voce crispată. Spune-mi doar ce dorești.
- Un lucru simplu, repetă el. Însă cred că este prețul cel mai mare. Dacă refuzi primele alternative, îți vei pierde frumusețea.
Capitolul 7
Șocată, Leah se holbă la Ranulph, cu ochii mari.
- Frumusețea mea?
Văzându-i nefericirea, el tresări în sinea lui, însă era necesar. Stabilise intenționat ordinea prezentării alternativelor, știind că prima ei reacție avea să fie să refuze părăsirea lumii ei. Numai după ce auzea care erau celelalte opțiuni avea să ia în serios propunerea lui.
Având grijă să nu i se deslușească nici urmă de compasiune în voce, rosti cu răceală:
- Nu face pe proasta, Leah. Refuză-mă, și vei deveni din nou creatura ștearsă de dinainte. Anostă și lipsită de culoare, aproape invizibilă. Majoritatea oamenilor nu vor înțelege cu adevărat schimbarea, cu toate că toți cei care te-au văzut în timpul triumfului tău de la Londra vor fi incapabili să-și amintească de ce te-au considerat o asemenea frumusețe la vremea aceea.
Vocea lui deveni mai moale.
- Dar pretendentul tău își va aminti. Se va uita la tine șocat și cu repulsie. De câte ori ți-a lăudat frumusețea căpitanul Townley? Cât de adesea ți-a murmurat la ureche ce încântătoare ești? Când frumusețea ta va dispărea, la fel se va întâmpla și cu dragostea lui. Îți vei petrece restul vieții singură și nebăgată în seamă.
Ridică plictisit din umeri.
- Presupun că, din moment ce e în joc onoarea masculină, s-ar putea să-l faci să se logodească totuși cu tine. În acest caz, vei avea plăcerea de a trăi o viață alături de un bărbat care te va disprețui pentru că l-ai înșelat.
Ochii ei, o oglindă de smarald a ochilor lui, se umplură cu lacrimi până când în închise. Chipul ei remarcabil de expresiv reflecta cu fidelitate faptul că ea își imagina cu exactitate ceea ce Ranulph descrisese: respingerea din partea iubitului ei, întoarcerea la existența ei pustie.
Apreciind că era vremea să schimbe tactica, spuse cu voce blândă:
- Acum înțelegi de ce am zis că a-mi deveni consoartă este alegerea cea mai bună? Vino cu mine, și îți voi dărui pasiune și frumusețe dincolo de visurile tale cele mai sălbatice. Peșteri imense ce strălucesc de la bijuteriile neștiute. Păduri atât de maiestuoase încât ar pune în umbră cea mai măreață catedrală a lumii. Vom călări vântul și vom cânta mările, iar tu nu-ți vei regreta niciodată decizia.
Încredințat că Leah avea să se lase prinsă în mrejele vorbelor sale și avea să se răzgândească, se apropie de ea și îi luă mâna în ale lui. Pe toți zeii, era încântătoare! Pasiunea avea să îi înlăture fetei și ultimele îndoieli.
O atrase într-un sărut. Gura ei era moale, parfumul ei, la fel de proaspăt ca al florilor de primăvară. Își folosi toate abilitățile, apelând și la o vrajă care avea s-o facă să-și dorească și mai mult.
Dar nu funcționă. Ea se smulse și își șterse scârbită gura cu dosul palmei.
- Crezi că aș prefera atingerea ta în locul celei a lui Duncan?
Își ridică harpa și o strânse ca pe un talisman împotriva răului.
- Probabil ești în stare să-mi întuneci mintea cu farmece, însă eu nu voi fi niciodată de bunăvoie târfa ta.
El se holbă la Leah, șocat că putea rezista vrăjii senzuale. Cine ar fi crezut că ea avea o asemenea forță? Pocni din degete, făcu să apară oglinda și o ridică pentru a-i aduce aminte cum arătase. Nemilos, se folosi de o imagine a ei când arăta cel mai rău, cu ochii umflați și cu nasul înroșit de plâns.
- Asta alegi? rosti el cu cruzime. Sau va fi inima iubitului tău?
Ea păli când văzu imaginea din oglindă, dar spuse cu fermitate:
- Fă-mă la loc cum am fost, Lord Ranulph. Am fost banală toată viața mea. Eu... eu pot să mă învăț să fiu din nou așa.
- Nu știi ce vorbești! exclamă el nevenindu-i să creadă. Înainte, a fost suficient de dureros faptul că nu arătai bine, însă acum ai cunoscut plăcerile frumseții. Adorația, puterea, faima. Să pierzi aceste lucruri după ce le-ai gustat o vreme va fi infinit mai dureros decât să nu le fi cunoscut vreodată.
- Crezi că nu știu asta? țipă ea strângând harpa și mai tare. Dar pot să suport așa ceva. Voi fi nevoită, din moment ce celelalte două variante sunt de neconceput. N-aș putea să-i fac niciodată rău lui Duncan sau altei persoane inocente. Nici n-aș putea să renunț la lumea mea pentru a deveni sclava unei creaturi care este la fel de frumoasă și de străină ca un tigru.
- Vreau să-mi fii consoartă, nu sclavă! se răsti el cu o voce biciuitoare.
- Nu este sclavie dacă vin împotriva voinței mele?
Gura ei se strâmbă.
- Noi doi suntem făcuți dintr-un aluat diferit, Lord Ranulph. Tu crezi că frumusețea este mai valoroasă decât libertatea, mai prețioasă decât viața altei persoane. Nu te pot înțelege, tot așa cum nici tu nu mă poți înțelege. La revedere, domnule. Presupun că, până când voi ajunge acasă, voi avea din nou o înfățișare banală, iar cu asta îmi voi fi plătit partea din înțelegere.
Se îndepărtă de el, traversând poiana. Înainte de a intra în pădure, se opri pentru a-i spune încet:
- Îmi... îmi pare foarte rău că nu pot fi ceea ce îți dorești.
Șocat că ea pleca de-adevăratelea, el rămase încremenit preț de o clipă. Apoi scoase un sălbatic țipăt de furie.
- Nu!
Își ridică amândouă brațele spre cer, iar tunetul bubui din cerul senin de toamnă, rostogolindu-se de-a lungul pădurii cu o forță care zgâlțâi copacii. Leah tresări, iar el văzu spaima din ochii ei.
Dându-și seama că, dacă ajungea să se teamă de el, orice speranță era pierdută, spuse cu voce crispată:
- Nu-ți voi face rău, Leah. Nici acum, nici vreodată. Dacă te vei sătura cândva să fii banală, și singură, și disprețuită, știi cum să mă chemi.
Ea încuviință vag din cap, dar el înțelese cu disperare că Leah nu avea să se răzgândească niciodată. Cu excepția muzicii ei, ea era pentru el un mister la fel de mare cum era el pentru ea. Oare din pricină că era muritoare sau, pur și simplu, pentru că era femeie.
Profund îndurerat, o urmări dispărând printre copaci. Ea plecase, iar el era singur.
Apoi furia reveni. Cu o fluturare a mâinii, înlătură toată strălucirea fermecată care uimise întreaga Londră. Se gândi cu răutate cum avea să reacționeze iubitul ei când avea să descopere că răpitoarea lui logodnică era la fel de banală ca un șoarece.
Volbura nedomolită a furiei lui se îndreptă spre Kamana. Blestemată să fie femeia aceea perfidă! Prezicerile ei că Leah avea să vină la el nu fuseseră decât vorbe goale, unul dintre jocurile ei batjocoritoare. Avea să-i dea socoteală pentru minciunile ei. Avea putere, însă el îi era egal. Nu avea să fie în stare să-l refuze dacă el o chema.
Închise ochii și o vizualiză pe Kamana până când imaginea ei exotică și batjocoritoare fu parcă imprimată cu fierul roșu în creierul lui. Apoi rosti cuvintele Puterii, care aveau s-o aducă la el, împotriva voinței ei, dacă era necesar.
Vrăjitoarea trădătoare avea să plătească pentru minciunile și pentru amestecul ei. Da, avea să plătească neapărat.
Când ajunse acasă, Leah tremura încă. Fiindcă nu dorea s-o vadă nimeni cu lacrimi pe față, se furișă pe scara din spate și se duse în dormitorul ei.
Shadow era încă întinsă pe pat. Când Leah intră, pisica deschise ochii și o privi fix. Leah încercă să zâmbească.
- Nu-mi spune că și tu mă vei abandona. Aș fi crezut că măcar pisica mea mă va accepta așa cum sunt acum.
Shadow sări din pat și veni să se frece de gleznele lui Leah, torcând cu căldură. Puțin mai liniștită, Leah scărpină gâtul pisicii.
Apoi se întoarse către oglindă. Orice urmă de speranță că ar fi fost posibil ca Ranulph să nu-și ia plata se spulberă. Păr lipsit de culoare, banali ochi cenușii-verzui înroșiți de plâns.
Își privi palma stângă. În centrul ei, încă putea vedea slaba licărire irizată a tăieturii pe care i-o făcuse Ranulph când își pecetluiseră înțelegerea. Se părea că avea să fie singurul semn care îi rămânea din ce fusese până de curând.
Trase îndurerată aer în piept și se sili să-și privească imaginea în oglindă. O făcuse chiar mai ștearsă decât înainte sau aspectul ei i se părea mai cumplit doar din cauza contrastului cu cea care fusese? Nu avea importanță. Acesta era chipul cu care se născuse și cu care avea să moară.
Își aminti că, de fapt, nu avusese cu adevărat de ales. Crima era ceva de neconceput, la fel cum era și intrarea ei în lumea stranie, de iad neomenesc, pe care Ranulph o numea acasă.
Tresări când își aminti privirea plină de venerație a lui Duncan, momentele când îi spusese că era cea mai frumoasă ființă pe care o văzuse vreodată. El era mult prea gentleman pentru a-și încălca cuvântul când avea să vadă cum devenise ea, însă Ranulph avea dreptate. Ar fi fost mai rău să trăiască alături de Duncan și să știe că el o disprețuia decât să trăiască fără el.
Trebuia să-l scape de acea logodnă.
Gândul de a-l pierde spulberă ultimele fărâme din stăpânirea ei de sine. Se aruncă pe pat și izbucni în hohote de plâns incontrolabile.
Shadow o urmă și își lipi nasul rece de obrazul lui Leah, însă asta nu-i ostoi durerea. Dumnezeule, Leah ar fi fost mult mai fericită dacă nu l-ar fi întâlnit niciodată pe Ranulph al Pădurii ori dacă ar fi fost suficient de înțeleaptă încât să refuze acea înțelegere blestemată.
Sau n-ar fi fost?
Se rostogoli pe o parte și strânse în brațe trupul cald și blănos al pisicii. Prețul înțelegerii cu Ranulph fusese amarnic de mare, însă ea aflase cum era să fii frumoasă și că frumusețea nu reprezenta o binecuvântare desăvârșită. Nu aveau să-i lipsească privirile înfometate ale străinilor ori resentimentele celorlalte femei.
Nu aveau să-i lipsească nici balurile nesfârșite și petrecerile. După dispariția entuziasmului inițial dat de faptul că era admirată, înțelesese că pur și simplu nu era o persoană foarte sociabilă. Prefera viața de la țară, cu muzica ei și cu un mic cerc de prieteni, și nu avea să mai tânjească după plăcerile Londrei.
Iar înțelegerea cu Ranulph îi permisese să aibă parte de bucuria iubirii. Cândva, când durerea avea să se domolească, avea să fie fericită din acest motiv.
Dar acum rana era încă proaspătă. Își îngropă fața în blana mătăsoasă a lui Shadow și plânse.
Extenuată de atâtea lacrimi, Leah ațipi. Se trezi brusc în clipa când o servitoare bătu la ușa ei.
- Domnișoară Leah, un tânăr gentleman numit căpitanul Tonwley a venit să vă vadă, rosti fata de dincolo de ușă.
Chicoti.
- Tocmai a vorbit cu tatăl dumneavoastră. Se va face vreun anunț?
Icnind șocată, Leah se ridică în șezut.
Doamne, Dumnezeule, Duncan sosise deja și o ceruse de la tatăl ei! Crezuse că nu avea să ajungă decât a doua zi, cel mai devreme. Nu putea să apară în fața lui în halul în care arăta. De fapt, poate era mai bine să-i scrie un bilet. Avea să-i ceară mii de scuze și să-i spună că, după ce se gândise serios, decisese că ei doi nu se potriveau.
Dar își imagină expresia lui când ar citi scrisoarea. Constată că Shadow se uita la ea cu o privire dezaprobatoare în ochii aurii.
Pisica avea dreptate. Ar fi fost de neiertat să se poarte ca o lașă și să-l lase pe Duncan să se întrebe toată viața ce fusese în neregulă. Când avea s-o vadă, dragostea lui urma să se evapore fără durere, fără să simtă jalea care o chinuia pe ea. Iar ea avea să-și găsească o oarecare consolare în asta.
- Domnișoară Leah? rosti camerista din nou. Sunteți acolo?
- Roagă-l pe căpitanul Townley să mă aștepte în camera de zi, răspunse Leah cu vocea încordată. Voi coborî în câteva minute.
Se duse la lavoar și se stropi cu apă rece e față, pentru a diminua roșeața. Din mândrie, nu voia să arate mai rău decât era în realitate. Din fericire, rochia ei de culoarea merelor verzi era foarte drăguță, una din achizițiile de la Londra, și îi punea în valoarea silueta zveltă și tenul acceptabil. Părul ei era un dezastru, așa că îl pieptănă și îl prinse simplu la spate cu o panglică verde.
Shadow o urmărea cu privirea.
În minte, Leah auzi cuvintele: „Frumusețea este dată de încredere în aceeași măsură în care este dată și de perfecțiunea fizică”.
Leah clipi, dându-și seama că era adevărat. Lady Wheaton nu era o frumusețe clasică, însă ținuta ei grațioasă și încrederea făceau mereu capetele să se întoarcă atunci când intra într-o încăpere. Iar Leah se purta altfel după ce se obișnuise cu frumusețea ei fermecată.
Amintindu-și cum se simțise când își făcuse intrarea în societate, cu toți ochii ațintiți asupra ei, își ridică mândră capul. N-avea să-l rețină pe Duncan împotriva voinței lui și nu avea să plângă în fața lui.
„Adio!”
Shadow se afla deodată lângă Leah, cu ochii săi aurii acum întunecați.
Leah simți un nod în gât din pricina acestei despărțiri neașteptate.
- O să te pierd și pe tine, nu-i așa? Ai venit odată cu magia lui Ranulph, și acum trebuie să pleci, din moment ce aceasta a dispărut.
Îndurerată, ridică pisica pentru a o îmbrățișa pentru ultima oară. În clipa aia în mintea ei apăru imaginea unei pisicuțe mici. Un pui de pisică negru și jucăuș avea să danseze în inima lui Leah, și asta în curând.
Conștientizarea acestui lucru o liniști întru câtva, cu toate că știa că nu avea să mai existe niciodată o pisică precum Shadow.
După ce o așeză pe Shadow pe pat, Leah deschise fereastra, deși, dacă era o pisică de-a zânelor, probabil n-avea nevoie de un geam deschis pentru a pleca. Apoi Leah se îndreptă spre ușă.
Cu o urmă de umor negru, își spuse că Duncan avea să fie norocos să scape de ea, din moment ce era probabil pe jumătate nebună dacă purta conversații imaginare cu pisica ei.
În vreme ce părăsi încăperea, simți o căldură liniștitoare în minte, aproape ca un tors de pisică.
Fiindcă ferestrele camerei de zi dădeau spre est, încăperea era oarecum întunecată la această oră târzie a zilei.
Leah intră și îl găsi pe Duncan în fața unui geam, silueta lui cu umeri lați profilându-se întunecată pe fundalul ferestrei. Chiar și când se întoarse, trăsăturile lui rămaseră umbrite, așa că ea nu-i putu descifra expresia.
Se hotărî că asta reprezenta o mică binecuvântare.
- Bună ziua, Duncan.
- Leah.
El se înclină, însă nu se apropie de ea.
Inima ei muri puțin când văzu rigiditatea de rău augur a siluetei sale. Probabil era șocat de înfățișarea ei ternă. Ea se opri în mijlocul încăperii, având grijă să-și țină capul ridicat cu mândrie. Nu-și putea schimba înfățișarea, însă putea să se poarte cu demnitate.
- Ai vorbit cu tatăl meu?
- Da, și mi-a dat bucuros încuviințarea. Dar - Duncan ezită, apoi spuse grăbit - înainte de a te cere oficial în căsătorie, trebuie să-ți spun ceva.
Brusc disperată să vorbească ea prima, pentru a nu auzi întrebările lui confuze, stânjenite, rosti cu voce egală, de parcă n-ar fi fost un lucru important:
- Nu este nevoie să spui nimic. Este cât se poate de evident că a fost o greșeală să ne gândim la căsătorie.
Își feri privirea de el și clipi pentru a-și reține lacrimile.
- Adio, căpitane Tonwley. Mi-a făcut plăcere... flirtul nostru.
Se îndreptă spre ușă, și era pe punctul de a scăpa, când Duncan traversă vijelios camera și o prinse de braț.
- Te rog, nu pleca. Cel puțin, nu încă.
Înghiți nodul care i se pusese în gât.
- Eu... eu înțeleg că nu dorești să te măriți cu mine. Îmi pare rău, Leah. Te-am avertizat că nu sunt bărbatul care crezi că sunt. O femeie atât de frumoasă ca tine merită mult mai mult. Dar și eu voi prețui... flirtul nostru.
Ea se holbă la el.
- O femeie frumoasă ca mine? Duncan, privește-mă! Sunt la fel de banală ca un stâlp dintr-un gard. Oamenii ar râde de tine dacă ți-ai lua o nevastă atât de slută când ai putea avea orice femeie din Anglia.
Privirea lui o măsură din cap până în picioare.
- Astăzi arăți ceva mai puțin spectaculos decât de obicei, probabil pentru că nu ți-e ușor să-mi spui că vrei să anulezi înțelegerea noastră. Îmi pare rău că este atât de dificil pentru tine.
Vocea lui se înăspri.
- Dar, chiar și supărată fiind, tot ești cea mai încântătoare ființă pe care am văzut-o vreodată, Leah. Eu... eu n-o să te uit niciodată.
Sinceritatea din vocea lui o șocă. Faptul că el o considera în continuare frumoasă era urmare a faptului că acea încăpere era prea al naibii de întunecată.
Acceptând înverșunată că trebuia să i se înfățișeze în toată banalitatea ei, luă o lumânare de pe masă și o aprinse de la un mic cărbune încins, apoi aprinse toate sfeșnicele, astfel încât lumina să cadă asupra ei.
Se întoarse spre Duncan.
- Te întrebi ce s-a întâmplat cu fata cu care voiai să te căsătorești, spuse ea pe un ton plat. Este o poveste chiar interesantă, deși greu de crezut. La sfârșitul verii, am întâlnit un lord al zânelor care s-a oferit să mă facă frumoasă pentru un preț care trebuia plătit ulterior.
Zâmbi deloc amuzată.
- Nu numai că am fost făcută frumoasă, dar în capul lui Lady Wheaton a fost inoculat gândul că ar vrea să mă prezinte în societate, și asta rapid. Așa că am ajuns la Londra. O magie excelentă, nu-i așa?
Ridică din umeri cu o elaborată nepăsare.
- Numai că eu și lordul zânelor nu am putut ajunge la o înțelegere în privința plății, așa că frumusețea mi-a fost luată înapoi. Ar fi imposibil de crezut un asemenea basm, doar că adevărul este scris pe chipul meu.
El se încruntă.
- Te-a vizitat și Kamana?
- Kamana? întrebă Leah perplexă.
- Zâna.
Obosit, își trecu o mână prin părul castaniu.
- Mi-a spus de la început că schimbarea din înfățișarea mea s-ar putea să fie doar temporară. Te-am cunoscut, și nu mă puteam logodi cu tine până când tu nu mă vedeai așa cum sunt, așa că ieri i-am cerut Kamanei să îndepărteze vraja. N-am crezut-o, și pe bună dreptate. O femeie atât de frumoasă și de fermecătoare ca tine merită tot ce-i mai bun, nu un om atât de banal ca mine.
Leah îl fixă cu privirea, căutând schimbările din înfățișarea lui.
Acum, că era atentă, văzu că ochii lui nu mai erau aurii, ci de un căprui plăcut, cu pete verzi. Cu toate că încă avea umerii lați și o siluetă bine proporționată, aura impetuoasă și primejdioasă care atrăgea femeile ca ursul la miere dispăruse. Cu toate astea, era același inconfundabil Duncan.
Stupefiată, spuse:
- Ființa de pe Tărâmul Zânelor care a venit la mine era bărbat, Ranulph al Pădurii. Sălășuiește chiar aici, pe pământul tatălui meu. A fost oare posibil să se transforme în femeie pentru a vorbi cu tine?
Exact când rosti cuvintele, le și respinse. Ranulph era prea masculin pentru a lua înfățișarea unei femei.
La fel de perplex, Duncan rosti:
- Kamana este din India. A venit în Anglia pe corabia care l-a adus pe unchiul meu, împreună cu un transport de plante de diverse soiuri. După Walterloo, când mă vindecam de rănile căpătate, mi s-a înfățișat și a zis că unchiul meu îi salvase viața.
Duncan zâmbi din colțul gurii.
- Și-a cerut scuze că nu mă poate apăra de tot răul, dar probabil vraja ei m-a ținut în viață și a făcut ca rănile mele să se vindece rapid. Înțelegi de ce n-ar trebui să fiu considerat erou? Datorită faptei bune făcute de unchiul meu, am fost ferit de armele care i-au ucis pe tovarășii mei. N-am niciun merit pentru asta.
Deci acesta era motivul pentru care se desconsidera.
- Prostii, rosti Leah cu vehemență. Știai că erai protejat în timpul bătăliei?
Când el clătină din cap, continuă:
- Atunci cum poate vraja unei zâne să diminueze importanța faptelor tale? Din câte știai la vremea aceea, puteai muri în orice clipă, așa cum au pățit prietenii tău. N-a fost nicio magie că regimentul tău s-a regrupat și a oprit avansarea francezilor. Au fost curajul și calitățile tale. Eroismul tău, Duncan.
În timp ce privea chipul iubit, încercând să-i transmită crezul ei, își dădu seama că el fusese rănit mai grav decât crezuse ea.
Se apropie de el și îi atinse cicatricea aspră care i se întindea de la tâmplă până în mijlocul obrazului. Nu mai era linia subțire care păruse un accesoriu elegant al înfățișării dramatic de frumoase a eroului de salon, ci însemnul unei răni cumplite care i-ar fi putut curma viața.
- Pentru mine, tu vei fi întotdeauna un erou, rosti ea încet.
El se îndepărtă de degetele ei.
- Este urâtă, nu-i așa? Când mă aflam în spital, nici măcar nu mă puteam privi în oglinda în care mă bărbieream. Și mai sunt vreo duzină de răni în locuri mai puțin evidente.
Își înghiți nodul din gât.
- Când Kamana a venit la mine, a insistat să-mi ofere un sezon de strălucire fermecată, pentru a nu mă ascunde de oamenii din societate. Poate ar fi fost mai bine să nu accept, pentru că magia ei nu a făcut decât să întârzie momentul confruntării cu desfigurarea mea.
Vocea lui se îmblânzi.
- Dacă nu ar fi fost vraja Kamanei, nu te-aș fi întâlnit niciodată, cu atât mai puțin aș fi avut curajul să-ți vorbesc... să te sărut. Nu pot să regret asta.
- Nu ești urât, spuse Leah cu vehemență. Chiar și fără strălucirea dată de vraja zânelor, ești cel mai atrăgător bărbat pe care l-am cunoscut vreodată, Duncan. Iubesc felul cum arăți la fel de mult cum îți iubesc puterea, și bunătatea, și modul în care vorbești, și alte o mie de lucruri.
O izbi un gând surprinzător. Dacă ea îl iubea pe Duncan deși nu era eroul fascinant după care leșina jumătate din societatea londoneză, exista o șansă ca și el s-o iubească deși nu era frumoasă.
Trase adânc aer în piept, apoi puse cea mai dificilă întrebare din viața ei:
- Crezi... crezi că m-ai putea iubi cu toate că am o înfățișare banală?
- Cum poți să crezi că ești banală? replică el uimit. Cu toată că nu strălucești ca înainte, tot ești fermecător de zveltă și de grațioasă, cu un zâmbet care luminează încăperea și cu ochi la fel de calzi ca un foc în toiul iernii. Ești frumoasă - cel puțin pentru mine ești frumoasă.
Îi cuprinse cu tandrețe obrajii în palmele sale.
- După cum ți-am mai zis, când te-am întâlnit, am simțit că mă întorc acasă, rosti el cu voce răgușită. Acum, că ne vedem așa cum suntem cu adevărat, te iubesc chiar mai mult decât înainte.
Râzând de bucurie, se lăsă cuprinsă de brațele lui.
Cât de proastă fusese să creadă că dragostea ținea doar de aspect și că niciun bărbat nu o putea iubi dacă nu atingea vreun imposibil ideal de perfecțiune fizică.
- Duncan, Duncan, te iubesc atât de mult!
Se cuprinseră într-o îmbrățișare sălbatică.
În vreme ce Leah își înălță capul pentru a primi sărutul lui, mulțumi din suflet că își găsise jumătatea.
Capitolul 8
Furios, Ranulph umbră dintr-un capăt în celălalt al poienii până când Kamana apăru în fața lui într-o explozie de lumină.
Magnifică, purta un veșmânt indian din mătase stacojie, care îi sublinia într-un mod extraordinar pielea întunecată și foarte erotică, precum și părul ca pana corbului, care cădea în bucle în jurul ei.
- M-ai chemat, Lord Ranulph? întrebă ea cu răceală în glas.
El se încruntă la ea.
- Te-ai amestecat în repetate rânduri în timp ce o urmăream pe Leah. Astăzi, ea m-a respins, în ciuda asigurărilor tale că are să fie a mea.
Vocea îi deveni de gheață.
- Tu ai influențat-o, nu-i așa? Poate chiar ai vrăjit-o să reziste magiei mele. De ce, blestemată să fii? Cu ce ți-am greșit ca să-ți facă o asemenea plăcere să stai în calea mea?
- Ranulph, nu ți-am spus niciodată că Leah va fi a ta. Ci doar că soția care îți este predestinată va fi a ta în curând, ceea ce este adevărat.
Kamana pluti spre el, silueta ei unduindu-se provocator, iar picioarele ei desculțe abia atingând iarba de toamnă.
- De ce crezi că am venit cale de jumătate de lume? Destinul, domnul meu.
Îl tachina din nou. Furios, îi cuprinse cu mâinile carnea caldă a gâtului, dorind să-i vadă frica în ochi, tânjind s-o audă cum imploră iertare.
Kamana râse, ochii ei oblici strălucind ca niște monede proaspăt turnate.
- Este atât de cumplit gândul ca eu să-ți fiu consoartă, Ranulph? Credeam că întâlnirea noastră din parc a fost mai degrabă plăcută.
- Ți-ai bătut joc de mine atunci, îți bați joc de mine și acum, mârâi el.
Degetele lui se strânseră până când îi simți pulsul bubuind.
- Dacă eram, cu adevărat, o pereche predestinată, de ce n-ai spus asta pur și simplu?
- Noi suntem ființe încăpățânate, zise ea calmă. Toate gândurile și visurile tale erau concentrate asupra acelei copile muritoare. Cum ai fi reacționat dacă te-aș fi anunțat că noi doi eram predestinați să fim împreună?
Avea dreptate din nou, naiba s-o ia. Mâinile lui slăbiră strânsoarea, iar el se dădu îndărăt.
- Aș fi spus că mai degrabă m-aș împerechea cu un arici decât să-mi împart viața cu tine, mârâi el.
- Vei constata că sunt un companion mult mai plăcut decât un arici.
Își dădu capul pe spate, părul ei mătăsos strălucind ca un văl de abanos.
- Nu te împotrivi destinului, Ranulph. Vino, am ceva să-ți arăt.
Kamana traversă poiana spre locul unde un pârâu forma un mic iaz înainte de a-și continua curgerea.
Își flutură mâna, și o imagine a lui Leah și a tânărului ei iubit apăru în apă. Ședeau alături unul de altul pe o sofa. Townley spuse ceva, iar Leah râse răsucindu-se pentru a-și sprijini fruntea de umărul lui, în vreme ce își punea mâna pe pieptul bărbatului. Brațul lui o cuprinse, apoi Duncan o sărută pe tâmplă.
Ranulph văzu tandrețea dintre ei și se simți îndurerat în sinea lui.
- Vrei să zici că muritorii, cu viețile lor scurte ș cu sufletele veșnice, sunt mai norocoși decât cei de pe Tărâmul Zânelor, care trăiesc mult și sunt lipsiți de suflete?
Kamana îi aruncă o privire ușor exasperată.
- Să știi că toate lucrurile care trăiesc au un spirit, Ranulph. Copacii din jurul nostru, iarba de sub noi, toate creaturile mari și mici. Inclusiv noi, cei de pe Tărâmul Zânelor, așa că nu vreau să mai aud despre lipsa sufletului.
Privirea lui reveni la cei doi tineri muritori. Se sărutau acum, iar Leah era atât de frumoasă... Frumoasă într-un fel mai discret, mult mai profund decât strălucirea zânelor pe care i-o oferise Ranulph.
- Cei doi sunt suflete-pereche, acesta fiind motivul pentru care dragostea lor nu poate fi afectată de vrăjile zânelor, spuse Kamana cu blândețe. Când unchiul lui Duncan m-a rugat să-l protejez pe băiat, am urmărit firul destinului său și am descoperit că, fără un ajutor magic, avea să moară la Waterloo.
Clătină din cap cu regret.
- În ciuda ajutorului meu, în acea zi cumplită, trupul lui a fost rănit, iar sufletul și mai mult. Rănile fizice nu au fost greu de vindecat, însă cu rănile spiritului este mult mai dificil. Când i-am privit din nou linia destinului, mi-am dat seama că remediul cel mai bun ar fi să îl aduc alături de Leah. În mod normal, le-ar fi luat mult mai mult să fie împreună și chiar mai mult să descopere că sunt suflete-pereche. Însă, fiindcă amândoi au avut parte de magia noastră, și-au recunoscut destinul aproape instantaneu.
- Am impresia că ai intervenit în așa-numitul lor destin, spuse Ranulph cu un sarcasm greu.
- Am fost doar un instrument al destinului, un mod de a-i aduce la laolaltă. Același lucru este valabil și în ceea ce-i privește.
Făcu un gest, și o nouă imagine apăru pe suprafața iazului.
Lord Townley și Lady Wheaton ședeau tot pe o sofa, însă ceea ce făceau nu era nici pe departe atât de inocent ca un sărut.
Privirea lui Ranulph se intensifică, interesată la vederea mișcărilor pasionale, însă, până să apuce să vadă mai bine, Kamana făcu imaginea să dispară.
- Lord Townley nu a cerut nimic pentru sine, dar m-am gândit să-l fac să-și îndeplinească mai repede dorința secretă a inimii lui, îl lămuri Kamana. Ajutorul meu nu a fost esențial. Doar l-am ajutat să-și recunoască mai curând destinul.
Exotică și frumoasă, Kamana se uită la Ranulph cu ochii ei oblici care văzuseră misterele unei jumătăți a lumii. Era atât de ispititoare, încât fu cât pe ce să întindă mâna pentru a o trage către sine. În loc de asta, se retrase încruntându-se.
- Te-ai dus la Londra pentru a mă spiona.
Ea rânji.
- Chiar așa am făcut.
Apăru o licărire de lumină, iar zâna fu înlocuită de o mare pisică neagră, cu o blană lungă, mătăsoasă și ochi aurii având aceeași nuanță cu ai Kamanei. Torcând, animalul se frecă de gleznele lui, ca o invitație senzuală.
El nu putu să nu zâmbească. Ridicând pisica în brațe, spuse:
- Te pricepi de minune să-ți schimbi înfățișarea.
Încă torcând, se cuibări în brațele lui.
Ranulph îi mângâie blana moale de pe burtă, gândindu-se că o pisică putea fi un companion tăcut în singuraticele nopți de iarnă.
Brusc, Kamana reveni la înfățișarea ei, iar el se pomeni că ține în brațe o superbă femeie pe jumătate goală. Avea o căldură însuflețită și mirosea a unul dintre acele rare parfumuri din Arabia, iar mâna lui se afla pe unul dintre sânii ei plini, acoperiți de țesătura de mătase.
Cu voce răgușită, ea spuse:
- Schimbarea înfățișării nu este singurul lucru la care mă pricep de minune.
Mâna îi alunecă în josul trupului lui, excitându-l.
Furios că îl manipula cu atâta inteligență, o lăsă să cadă de parcă ar fi fost un buștean încins. În vreme ce ea făcu o acrobatică răsucire care îi permise să aterizeze în picioare, el se răsti:
- Ai zis că, din punct de vedere carnal, sunt mai nepriceput decât cei din lumea ta. De ce ai vrea să faci sex cu o ființă atât de neîndemânatică?
- Sexul înseamnă mai mult decât tehnică.
Ochii ei străluciră plini de păcat.
- Ești suficient de arogant deja. N-am vrut să-ți alimentez vanitatea spunând că n-am avut niciodată parte de o asemenea pasiune sau de o asemenea satisfacție.
- Dar de ce?
O prinse de umeri, țintuind-o locului, astfel încât ea se văzu nevoită să se uite la el.
- De ce eu? De ce ai riscat primejdiile unei călătorii cale de-o jumătate de lume pentru a deveni consoarta unui străin?
Ea rămase absolut nemișcată, cu privirea ațintită în ochii lui.
- Pentru că tu ești cine ești și ești ceea ce ești, Ranulph, rosti ea încet. Cei din partea mea de lume se cuplează adesea, însă rareori se îndrăgostesc. Puțin dintre cei de pe Tărâmul Zânelor își doresc o legătură de genul celeia pe care tu ai vrut s-o ai cu Leah.
Își ridică mâna spre chipul lui, iar degetele ei erau ușoare ca fulgul.
- Ai greșit în alegerea partenerei, însă ai recunoscut adevărul din inima ta. Ai o rară capacitate de a iubi, Ranulph, cu toate că acesta este un cuvânt pe care cei de pe Tărâmul Zânelor nu-l folosesc niciodată.
Kamana închise ochii preț de un moment. Când îi deschise din nou, îi permise să vadă în sufletul ei disperarea și dorul pe care le ascunsese în spatele tachinărilor.
- Voiam dragostea, dar n-o puteam găsi pe meleagurile mele. La fel ca tine, am fost o singuratică, tânjind după adevărata mea pereche. În cele din urmă, am pășit pe ușa ce dădea spre lumea viselor pentru a afla dacă o asemenea ființă exista măcar. Măreața Mamă mi-a oferit viziunea unui extraordinar și blond lord al zânelor care trăia într-un loc foarte îndepărtat. Atunci am știut că perechea mea adevărată exista, cu toate că găsirea ta presupunea să-mi risc viața. Dar, dacă reușeam, firele argintii ale destinelor noastre aveau să se împletească pentru totdeauna.
Ochii ei îi cercetară pe ai lui, nesiguranța și speranța citindu-se în adâncimile aurii.
- Din clipa în care ne-am întâlnit prima oară, mi s-a părut că te recunosc. Am greșit? Am... am permis dorului meu să-mi distorsioneze viziunea?
În străfundurile ochilor ei, văzu un sfârșit al singurătății, o dorință de comuniune aidoma celei pe care o simțea el. Nu întâlnise niciodată o asemenea dorință de dragoste la cei de pe meleagurile lui și nici nu crezuse că exista în altă parte decât la oameni. Acesta era motivul pentru care devenise obsedat de Leah - deoarece își dăduse seama că acea copilă muritoare avea o imensă capacitate de a iubi.
Minunându-se și cu profundă umilință, recunoscu cât de rar și de prețios era darul pe care i-l oferea Kamana. Companie ei. Pasiunea. O iubire pentru eternitate.
După asta tânjise el, după această strălucitoare ființă dintr-un loc îndepărtat, care îi cunoștea forma spiritului și avea să-l întregească acum cu al ei.
Cu vocea înecată, spuse:
- Nu, Kamana. Nu ai greșit.
Apoi, cuprins de bucurie, Ranulph o trase în brațele sale și cedă în fața destinului său.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu