Cineva cunoscut, Shari Lapena

 ..................................................

2-4

                Becky dă din cap obosită. Nu are de ales. Dar simte că-l trădează pe Robert, când, în mod evident, el încercase să o protejeze. Îl îndrăgește pentru asta, iar ceea ce urmează să facă e cu atât mai dureros.

   - Povestiți-ne despre relația cu Robert Pierce, spune Moen.
   - De fapt, nu e cine știe ce de povestit, începe Becky tristă, privind în jos la șervețelul mărunțit din poala ei. Soțul meu este plecat cu afacerile foarte mult timp. Gemenii mei au început facultatea în oraș anul trecut și nu prea mai stau pe-acasă. Eram singură, fără vreo ocupație. Îl vedeam pe Robert în curtea lui. Soția lui era plecată uneori. Am început câteva conversații, așa cum v-am mai spus. Dar apoi lucrurile au evoluat. A fost o prostie, știu. El este mult mai tânăr decât mine.
   Ea se îmbujorează.
   - Mi-am dat seama că e atras de mine - a lăsat să se vadă asta destul de clar - și nu am putut rezista. M-am gândit... m-am gândit că nimeni nu ar suferi. Am crezut că nimeni nu va afla vreodată.
   Webb o ascultă cu o expresie neutră, dar Moen o aprobă dând din cap cu simpatie. Ea continuă.
   - S-a întâmplat într-un weekend din august - mi-a spus că soția plecase într-o excursie cu o prietenă. M-a invitat la el. Nu era nimeni acasă la mine - Larry călătorea în interes de serviciu, iar copiii erau și ei plecați pe la prieteni. Atunci s-a întâmplat prima dată.
   Ea ezită - nu vrea să le spună ce urmează.
   - A doua oară a fost la sfârșitul lunii septembrie, weekendul în care ea a dispărut de acasă.
   - Da, spune Webb, dorind ca ea să continue.
   Becky spune nefericită:
   - N-aveți idee cât de greu îmi este să fac asta. N-aș putea vorbi nimănui despre așa ceva.
   Se uită la cei doi detectivi.
   - Știu că nu ar fi putut să o facă. Mi-a spus că Amanda este plecată în weekend împreună cu prietena ei Caroline și că nu se va întoarce până duminică seara. Am rămas acolo până sâmbătă foarte târziu și am plecat acasă pe la două dimineața.
   - De unde știți că nu ar fi capabil să o facă? întreabă Webb.
   - Credeți-mă, e imposibil să-și fi ucis soția.
   Se mișcă neliniștită pe scaunul ei.
   - Aveam acest obicei secret - vorbeam doar peste gardul din spate, unde nimeni nu ne putea zări. Nu l-am mai văzut până marți. Mi-a spus atunci că Amanda nu venise acasă. Că a raportat-o dispărută la poliție.
   Îi privește chinuită.
   - Mi-a fost teamă că poate se află atunci faptul că am fost împreună în acel weekend.
   - Și ați mai vorbit cu el de atunci? întreabă Webb.
   Ea clătină din cap.
   - Nu. M-a evitat. Nu mai intră deloc în curtea din spate. Și cred că am vrut să-l evit și eu după toate astea. Să uit totul.
   Ea adaugă:
   - Sunt sigură că este îngrijorat că asta îl va pune într-o lumină rea... că s-a culcat cu mine, iar soția lui - a fost ucisă. Dar vă pot spune că este un om bun. Nu ar face rău unei femei. Pur și simplu nu e genul.
   - Poate că era diferit cu dumneavoastră față de cum se comporta cu soția, spune Webb.
   - Nu cred, insistă ea cu încăpățânare.
   - Ne-ar plăcea să vă luăm amprentele, dacă nu vă deranjează, zice Moen.
   - De ce? întreabă Becky, tresărind.
   Se întreabă din nou dacă va fi acuzată de ceva.
   - Am găsit câteva amprente neidentificate în dormitorul matrimonial al familiei Pierce și în baia dormitorului. Credem că ar putea fi ale dumneavoastră. Dacă nu sunt, trebuie să știm cine altcineva a mai fost în acel dormitor.
   Simte că începe să tremure de-a binelea. Nu a mai fost amprentată niciodată.
   - Mă veți acuza de ceva? reușește ea să mai întrebe.
   - Nu, spune detectivul Webb, nu deocamdată.

   Becky se întoarce direct acasă de la secția de poliție. Parchează mașina pe alee și intră în casă prin ușa din față. Apoi aleargă la etaj, în dormitor, și se aruncă pe pat.
   Copiii vor veni acasă de Ziua Recunoștinței. Ce le va spune? Mai mult decât atât, ce îi va spune soțului când acesta va ajunge acasă? Ar trebui să-i spună totul sau să nu-i spună nimic și să spere că poate nu se va afla niciodată? Se întoarce pe o parte și se gândește îngrijorată la Robert. Ei nu pot să creadă cu adevărat că și-a ucis soția. Este imposibil. Se gândește la mâinile lui mângâindu-i trupul. Chiar păruse să se bucure de ea - de compania ei. Se gândește la pieptul lui puternic, la cum îi cădea părul peste frunte, la zâmbetul lui care se ridică puțin într-o parte. Cum ar putea convinge poliția că ar trebui să caute în altă parte?
    Protestele ei din această dimineață păreau să nu aibă ecou. Robert nu și-a ucis soția. Dacă ar înțelege acest lucru așa cum îl înțelege ea, nu l-ar mai cerceta atât de amănunțit și nu ar mai fi atât de atenți la ea.
   Vrea să se protejeze, să-și protejeze secretul. Și ar vrea să-l poată proteja și pe el. Nu vrea să recunoască, dar este puțin îndrăgostită de Robert Pierce.
   Este destul de sigură că amprentele din dormitor sunt ale ei. Când intri cu capul înainte într-o fantezie, calci în picioare jurămintele de căsătorie și te culci cu un alt bărbat, niciodată nu-ți imaginezi că amprentele tale vor ajunge probă în ancheta unei crime. Vrea să-l protejeze pe Robert. Așa că nu le-a spus detectivilor chiar tot. Nu le-a spus că Robert i-a zis în acea noapte despre bănuiala lui că Amanda are o aventură. Se teme că dacă detectivii ar afla, ar putea crede că el are un motiv.
   Și nu-i spusese nici lui Robert, atunci când stătuse întinsă în pat cu el, că știa cu cine ar putea avea Amanda o aventură.
   Nu le va spune detectivilor ce a văzut. Nu până în momentul în care va deveni absolut necesar. Pentru că știe cine este amantul Amandei. Și nici el nu ar fi putut să o omoare.

Doisprezece

   Când detectivul Webb îl privește pe Robert Pierce, vede un bărbat care ar putea fi perfect capabil să-și omoare soția. Pierce este foarte arătos, isteț, puțin egoist, cam sarcastic.
    Probabil că se comporta mult diferit cu vecina sa, Becky Harris, se gândește Webb. Toți purtăm măști. Cu toții avem ceva de ascuns într-un moment sau altul. Vrea să știe ce ar putea să ascundă Robert Pierce. Acesta se află pe scaun, de cealaltă parte a mesei de interogatoriu, perfect stăpân pe situație. Stă comod, rezemându-se relaxat pe spătarul scaunului. Dar ochii lui sunt ageri, nu scapă nicio mișcare.
   - Deci, sunt suspectul evident, nu-i așa? spune Pierce.
   - Nu sunteți suspect în acest moment, răspunde Webb. Și nu sunteți nici reținut - sunteți liber să plecați dacă vreți.
   Pierce rămâne pe loc. Webb îl studiază cu atenție și începe.
   - Spuneați că ați ajuns acasă imediat după muncă, cam pe la ora 5, vineri, în data de 29. Ați fost văzut de cineva?
   - Nu știu. Asta trebuie să descoperiți voi, nu-i așa? Nu asta i-ați întrebat pe vecini?
   Din păcate pentru detectivi, umblatul din ușă în ușă fusese frustrant. Cu excepția lui Becky Harris, nimeni nu părea să cunoască familia Pierce. Erau prea retrași. Nimeni nu și-a amintit să-l fi văzut pe Robert Pierce venind sau plecând de acasă în acel weekend. Avea obiceiul să-și țină mașina în garaj, cu ușa acestuia închisă, așa că era greu de spus când era sau nu acasă. Cu excepția lui Jeannette Bauroth, nimeni nu observase nici că altcineva decât cei din familia Pierce ar fi intrat sau ieșit din casă. Nu era nimeni care să depună mărturie pentru ce spusese Pierce, dar este posibil să fi fost acasă vineri și sâmbătă. Sau poate că nu a fost. Înregistrările arată că telefonul său mobil a fost acasă; nu însemna neapărat că și el fusese acolo.
   - Ce ați făcut vineri, după ce ați ajuns acasă? întreabă Webb.
   - Așa cum am mai spus deja, m-am uitat la televizor și m-am culcat devreme. Sunt terminat de oboseală de obicei, la sfârșitul săptămânii.
   - Singur?
   - Da, singur.
   - Ce ați făcut sâmbătă?
   - Am dormit până târziu. Am mai lenevit prin casă. Am mai recuperat ceva pentru muncă. Am făcut puțină curățenie prin casă.
   - Există martori?
   - Nu, cred că nu.
   - Dar seara?
   Se mișcă în scaun, își încrucișează brațele la piept și se uită chiar în ochii lui Webb.
   - Uite ce, nu am fost complet sincer data trecută. Sâmbătă seara, am invitat o prietenă. Și-a petrecut cea mai mare parte a nopții cu mine.
   Webb lasă să treacă o pauză lungă de tăcere înainte de a întreba:
   - Despre cine e vorba?
   - Vecina mea de alături, Becky Harris. Cred că ați vorbit cu ea ieri. V-am văzut la ușa ei.
   - Am vorbit cu ea.
   - Nu știu ce v-a spus. Eu nu v-am zis înainte despre ea pentru că încercam să o protejez. Evident, nu vrea să știe nimeni despre noi. Este căsătorită. A fost o aventură inofensivă. Nu sunt mândru de asta. Nu ar fi trebuit să-mi înșel soția. Dar eu eram singur și ea era acolo, deci...
   El ridică din umeri.
   - Nu s-a mai întâmplat nimic între noi de atunci.
   Webb îl studiază cu ochii mijiți.
   - Dar s-a mai întâmplat înainte, nu-i așa?
   Pierce îl privește surprins.
   - Deci v-a spus. Deja știți totul despre aventură.
   El adaugă:
   - Da, am mai făcut sex încă o dată, în august. Nu a fost mare lucru. Doar ne-am descărcat amândoi.
   - Deci, de ce ne-ați mințit, Robert? întreabă Moen. Ne-ați spus că nu v-ați înșelat niciodată soția.
   - De ce credeți că am mințit? Mă face să par un soț rău și asta vreți, nu-i așa? Poate chiar am fost. Dar asta nu înseamnă că eu mi-am ucis soția.
   El se apleacă în față și spune:
   - Vreau să încetați să mă mai luați la mișto și să aflați cine a ucis-o pe Amanda. Vreau să-l găsiți pe nenorocitul care a făcut asta.
   - O, asta chiar o vom face, îi spune Webb.
   Moen întreabă:
   - Și duminică?
   Pierce se așază din nou pe scaun.
   - Duminică am fost la golf cu niște prieteni, toată ziua. Habar n-aveam că Amanda nu va veni înapoi în noaptea aceea. Toate numele și numerele lor de telefon trebuie să fie în dosar. Vor confirma. Am luat cina la club, apoi eu m-am întors acasă să o aștept pe Amanda.
   - Aveți vreo idee cui ar putea aparține acele amprente din casa ta?
   - Îmi imaginez că unele dintre ele sunt ale lui Becky.
   - Ce ziceți de celălalt set?
   El ridică din umeri.
   - N-am nici cea mai mică idee.
   - Ne-ați mai ascuns și altceva, Pierce?
   Își întoarce privirea obraznică spre Webb.
   - Cum ar fi ce?
   - Soția dumneavoastră. Avea o aventură?
   Pierce își muscă buza.
   - Nu știu.
   - Serios?
   Webb continuă pe un ton amical.
   - Poate că avea o aventură și ați aflat despre asta. Poate știați că nu Caroline era „prietena” cu care voia să plece în acel weekend. Poate știați și de asta ați ucis-o.
   Robert nici măcar nu clipește.
   - Sau poate ați inventat povestea cum că v-ar fi spus că merge cu Caroline. Poate ați făcut astfel încât să vă întâlniți cu soția undeva, iar ea nu avea idee de planurile dumneavoastră.
   - Nu, spune Robert clătinând din cap. Sunteți departe rău de adevăr. Nu m-am gândit nicio clipă că Amanda ar avea o aventură. Ideea nici măcar nu mi-a trecut prin minte până în momentul în care am vorbit cu Caroline în duminica aceea și mi-am dat seama că Amanda mă mințise.
   Webb nu-l crede.
   - Știați că este însărcinată?
   - Da. Plănuia să facă avort. Nu ne doream copii.
   Pierce îi privește ca și când ar fi așteptat ca ei să aibă o problemă cu asta.
   - Gata, am terminat? întreabă el.
   Este complet buimăcit, dar reușește să ascundă destul de bine asta, gândește Webb.
   - Da, nu ne lăsați să vă reținem, spune el și îl privește pe Pierce când împinge scaunul în spate cu putere și iese.
   - Nu are un alibi puternic, remarcă Moen, după ce Robert Pierce iese. Ar fi putut merge oriunde în acele zile de vineri și sâmbătă. Și-a lăsat telefonul mobil acasă ca să nu-l dea de gol.
   - Cu cât îl văd mai mult, cu atât îmi place mai puțin individul, adaugă Webb. Un nemernic îngâmfat.
   - Nu pare să fie deosebit de trist în legătură cu soția sa, observă Moen.
   - Așa este, e de acord Webb. Dacă Amanda avea într-adevăr o aventură, atunci cu cine ar fi putut s-o aibă?
   - Dacă am ști asta, am ajunge departe, murmură Moen.

Treisprezece

   Olivia a căutat miercuri prin ziar și printre știrile Online orice fel de informații noi despre uciderea Amandei Pierce.
    Ciudat cât de repede a devenit absorbită de subiect. Dar nu era nimic nou și foarte puține dovezi clare. Totul era pur și simplu un rezumat al celor spuse deja. Investigațiile sunt în desfășurare. Încercase să vorbească cu Paul despre asta cu o seară înainte, în pat.
   - Ce crezi că i s-a întâmplat? l-a întrebat ea.
   - Nu știu, a mormăit Paul, încercând să continue să citească.
   - Probabil că avea o aventură, a spus Olivia. Altfel de ce l-ar fi mințit pe soțul ei în legătură cu persoana cu care era?
   - Nu este treaba noastră, Olivia, a replicat Paul.
   - Știu, a răspuns ea, puțin surprinsă de tonul lui. Dar nu ești și tu curios?
   - Nu, nu sunt.
   Ea nu l-a crezut. Apoi a trecut la discuția despre Raleigh, care ar trebui să meargă la un psiholog. Nu se aștepta să-i placă ideea, dar nici nu fusese pregătită pentru reacția lui.
   - Paul, mă îngrijorează Raleigh.
   - Știu.
   - Eu doar... cred că poate ar trebui să-l trimitem la un terapeut.
   În acel moment, el a lăsat cartea din mână și s-a uitat la ea.
   - Un terapeut.
   - Da.
   - De ce dracului am face asta?
   - Pentru că poate... poate l-ar ajuta dacă ar vorbi cu cineva.
   - Olivia, nu are nevoie de terapeut. Are nevoie de un șut în fund. Nu crezi că exagerezi?
   - Nu, nu. Este o problemă serioasă, Paul.
   - Serioasă, da. Dar nu este bolnav mintal, Olivia.
   - Nu trebuie să fii bolnav mintal ca să mergi la terapeut, a spus ea exasperată.
   De ce trebuia să fie atât de înapoiat în legătură cu aceste lucruri?
   - Este doar o fază. Ne vom ocupa de asta. Nu are nevoie de terapeut.
   - De unde știi? Când ai devenit expert?
   - Nu voi discuta despre asta, Olivia, a spus el tăios și s-a întins să stingă lumina de pe noptiera lui, cu spatele la ea, cât mai departe, și s-a culcat.
   Stătuse apoi întinsă în pat, nervoasă, mult timp după ce el începuse deja să sforăie. Acum, în timp ce bea o ceașcă de cafea după-amiaza, și-a amintit că îl văzuse pe Paul citind în ziar articolul despre Amanda Pierce cu o seară înainte. Deci e curios. Desigur că este. Pur și simplu nu vrea s-o recunoască.
   Paul fusese dintotdeauna puțin ipocrit.

   Analiza criminalistică preliminară a mașinii și a lucrurilor Amandei a dezvăluit frustrant de puține lucruri.
   - Îmi pare rău că te dezamăgesc, spune Sandra Fisher, medic specialist legist al biroului de medicină examinatoare, dar nu am obținut mare lucru.
   Webb dă din cap; nu se așteptase la prea multe, dat fiind faptul că mașina stătuse atât timp sub apă, dar speranța moare ultima.
   Ea continuă:
   - Nu am găsit sânge, piele sau păr în afara celor care aparțineau victimei. Nimic din care să obțin un profil ADN. Și nu am reușit să prelevăm nimic altceva - nici amprente, nici fibre.
   - Ceva interesant în geantă sau în bagaj? întreabă Webb.
   Au verificat deja datele mobile din telefonul ei, dar acestea nu le-au dezvăluit nimic; cu atât mai puțin vreun semn despre existența unui bărbat cu care ar fi avut o aventură.
   Ea clatină din cap.
   - Îmi pare rău.
   Webb îi aruncă o privire lui Moen. Oricine ar fi cel care a ucis-o pe Amanda și a împins mașina în lac, nu a lăsat nicio urmă.
   Fisher spune:
   - După cum știți, nimic din ce s-a găsit unde a fost descoperită mașina nu indica faptul că ea ar fi fost ucisă acolo. Pentru asta ar fi trebuit să fie foarte mult sânge. Cel mai probabil a fost ucisă altundeva, iar ucigașul a condus mașina în acel loc pentru a o scufunda.
   - Știa probabil zona, știa că acolo ar fi cel mai bun loc în care ai putea scăpa de o mașină. Pustiu, nepăzit, cu o pantă potrivită, iar malul e abrupt, apa se adâncește rapid, răspunde Webb.
   Moen îl aprobă.
   - A riscat totuși, cineva putea să-l vadă, oricât de pustiu ar fi drumul, spune ea.
   - Ai mai găsit ceva în mașină? Poate în torpedou? întreabă Webb.
   - Manualul proprietarului și cartea service. O trusă de prim ajutor. Un pachet de șervețele. Era foarte ordonată.
   Fisher pufnește cu neîncredere.
   - Ar trebui să vezi rahaturile din mașina mea.
   Webb își ascunde dezamăgirea. Sperase la ceva, orice.
   - Unul dintre seturile de amprente din dormitorul lui Pierce sunt ale lui Becky Harris, spune Fisher. Dar nu știm cui îi aparține celălalt set. Oricine ar fi, a umblat peste tot prin cameră și la birou.

   Robert Pierce și-a luat restul săptămânii liber de la muncă.
    Este abia miercuri. I-au spus să-și ia liber oricât are nevoie. Nu-l interesează deloc să se întoarcă la birou. Se întreabă dacă colegii săi din firma lor mică, cu doar 5 avocați, cred că este un criminal. Probabil că da. El rătăcește prin casă și se gândește la întrebările puse de detectivi în timpul interogatoriului de mai devreme, din acea după-amiază, reamintindu-și fiecare întrebare în minte din nou și din nou. Se întreabă ce face Becky. Știe că e acasă. Mașina ei se află pe alee. A evitat-o în ultima vreme. O folosise fără rușine, dar asta nu-l deranjează prea tare. A fost îngrozitor de ușor s-o seducă. E totuși îngrijorat de alte lucruri pe care le-ar putea ea spune detectivilor, acum că aventura lor a ieșit la iveală. Le-a zis că au făcut sex. Le-a spus, oare, că el bănuia că Amanda îl înșela? Sau le va spune? Ar vrea să știe.
   Se trezește în bucătărie, uitându-se pe terasă prin ușile glisante din sticlă.
   Este o după-amiază blândă, cu aromă de toamnă în aer. Decide să-și ia o bere și să iasă puțin afară. Poate va ieși și ea, sau poate că nu. Robert se îndreaptă spre curtea din spate. Dacă ea privește curtea din casă, l-ar putea vedea. Pe terasă nu l-ar putea vedea decât dacă ar ieși în curte.
   Aude în spate sunetul inconfundabil al ușii glisând la casa de alături, ușa se deschide și rămâne deschisă. Știe că nimeni din stradă nu poate să-i vadă aici; au parte de toată intimitatea de care au nevoie. Se întoarce și își ridică privirea peste gard, spre casa lui Becky. Ea stă acolo, în prag, privindu-l. Se întoarce încet, mergând spre ea, de-a lungul gardului. Arată îngrozitor. Părul ei, de obicei blond și mătăsos, pare rar, nu e machiată deloc. Se întreabă cum de s-a putut culca cu ea vreodată. Arată de parcă ar fi îmbătrânit accelerat în ultimele două săptămâni.
   Ea rămâne încremenită, urmărindu-l. El nu reușește să-i înțeleagă expresia feței. Poate că, de fapt, n-a reușit s-o facă niciodată. Pentru un moment, simte că e ușor iritată. Îi zâmbește. Apoi ea îi răspunde cu o tentativă de zâmbet care îi scoate la iveală gropițele din obraji, iar el își amintește de ce a găsit-o, pentru o vreme, atrăgătoare.
   - Becky, îi rostește el numele într-un fel despre care știe că îi place... masculin, dar în același timp seducător.
   Ea iese încet pe ușă și se îndreaptă spre el la fel de încet, de parcă ar fi atrasă de un fir nevăzut. E ridicol de ușor. Mereu a fost. Îi zâmbește șmecherește, cu colțul gurii ridicat într-o parte, cu capul înclinat ușor.
   - Vino încoace, spune el, iar ea chiar se duce.
    Merge spre el la gard, așa cum obișnuia s-o facă.
   - Becky, zice el, când ea este destul de aproape.
   Fețele lor sunt la o distanță de mai puțin de 30 de centimetri.
   - Mi-ai lipsit.
   Femeia închide ochii, de parcă nici n-ar vrea să-l vadă. De ce? Oare îl crede un ucigaș? Pierce vede cum în colțul unuia dintre ochii ei începe să se formeze o lacrimă.
   - Ești bine? întreabă el încet.
   Ochii i se deschid și ea clatină din cap.
   - Nu, spune Becky, cu vocea sufocată.
   El așteaptă.
   - Ei cred că ai ucis-o pe Amanda, șoptește ea.
   Știe asta: vrea să știe ce crede ea.
   - Știu ce cred. Dar n-am ucis-o, Becky. Știi asta, nu-i așa?
   - Desigur! Știu că nu ai ucis-o!
   Acum devine mai însuflețită, aproape furioasă, în numele lui.
   - Nu ai fi capabil de asta. Le-am spus deja.
   Se încruntă.
   - Totuși nu cred că m-au crezut.
   - Oh, ei bine, știi, sunt polițiști. Ăștia mereu se gândesc că soțul a făcut-o.
   - Au aflat despre noi, zice ea.
   Felul în care ea spune „noi” îl dezgustă, dar este atent să nu o arate.
   - Știu.
   - Îmi pare rău. A trebuit să le spun.
   - E în regulă. Le-am zis și eu. Este în regulă, Becky.
   - Nu le-aș fi spus nimic, dar știau deja oricum.
   - Ce?
   - Cineva m-a văzut ieșind din casa ta în toiul nopții, în weekendul în care Amanda a dispărut.
   - Cine?
   Brusc i-a captat întreaga atenție. Cine îi urmărea casa în miez de noapte?
   Își imaginase că Becky pur și simplu a cedat nervos și a mărturisit polițiștilor că și-au tras-o.
   - Nu știu, detectivii n-au vrut să-mi spună.
   Ea îl privește, cu fața pătată de lacrimile recente și desfigurată de neliniște.
   - Mi-e teamă că se va afla, spune ea, cu vocea tremurândă. Cred că amprentele mele sunt în dormitorul tău. Mi-au luat amprentele la secția de poliție. Nu știu ce aș putea să-i spun soțului meu.
   Se uită la el rugătoare, de parcă ar putea să-i rezolve în vreun fel această problemă. Dar Robert nu o poate ajuta. Aproape că nici nu mai e atent la ea; se întreabă cine a văzut-o ieșind de la el noaptea târziu.
   - Și dacă poliția vorbește cu el?
   Ea îl privește cu ochii mari și umezi.
   Asta este problema ta, își spune el.
   - Becky, ce le-ai spus detectivilor, mai exact?
   - Doar că am băut ocazional cu toții, că purtam conversații peste gard, că m-am culcat cu tine o dată în august, când Amanda era plecată, și încă o dată în acea sâmbătă seara din weekendul în care a dispărut. Și că nu ai fi putut să-i faci rău vreodată.
   El încuviințează, ca s-o liniștească.
   - Le-ai spus despre bănuiala că Amanda avea o aventură?
   - Nu, sigur că nu. Nu sunt proastă.
   - Bun. Nu le spune asta. Pentru că nu este adevărat. Nici nu știu de ce am zis așa ceva.
   Pare surprinsă.
   - Oh...
   Vrea să se asigure că ea a înțeles.
   - Nu m-am gândit niciodată că Amanda ar avea vreun amant. Până atunci, duminică seara, când am vorbit cu Caroline. Ai înțeles acum? Îți vei aminti acest lucru?
   Acum s-ar putea chiar să-i fie puțin frică de el. Buuun.
   - Sigur, spune ea.
   El dă din cap fără să-i mai zâmbească șmecherește.
   - Ai grijă de tine, Becky.

Paisprezece

   Olivia lucrează în biroul de la etaj în acea după-amiază, când aude soneria de la intrare.
    Se întreabă dacă sunt detectivii care-și extind ancheta. Se grăbește să coboare scările pentru a ajunge la ușă. Dar acolo nu se află cei doi detectivi, ci o femeie necunoscută. Este mai în vârstă, poate pe la vreo 60 de ani, destul de grăsuță. Fața ei e pătrată și ridată, părul blond îi este îngrijit și poartă un ruj pal. Olivia este pe cale să spună politicos Nu, mulțumesc și să închidă ușa, enervată de deranj, când femeia îi spune:
   - Nu încerc să vând nimic... și zâmbește cu căldură.
   Olivia ezită.
   - Numele meu este Carmine, spune femeia pe un ton prietenos.
   Numele îi pare cunoscut, dar Olivia nu-și amintește în ce împrejurări l-a mai auzit.
   - Da?
   - Îmi pare rău să vă deranjez, dar tocmai m-am mutat și casa mea a fost spartă recent. Mă plimb prin cartier spunând oamenilor că trebuie să fie vigilenți.
   Inima Oliviei începe să bată cu putere.
   - E îngrozitor, zice ea, încercând să afișeze o expresie adecvată, compătimitoare. Au furat multe?
   - Nu, nimic.
   - Oh, asta e bine, spune Olivia. Nicio pagubă atunci.
   Ea vrea să-i trântească femeii ușa-n nas, dar nu îndrăznește să fie nepoliticoasă.
   - Nu aș spune că nu e nicio pagubă, răspunde femeia. Copilul a cotrobăit prin casa mea. Și nu doar în a mea - se pare că a mai spart și alte case și a intrat și prin computerele oamenilor.
   - Oh, vai, spune Olivia, uimită de asprimea femeii. L-au prins pe făptaș?
   Speră că atât chipul, cât și vocea sunt exact așa cum se așteaptă această femeie, în circumstanțele date. Este extrem de necăjită.
   - Nu. Dar am primit o scrisoare anonimă. Se pare că e vorba despre un adolescent, iar mama sa a scris această scrisoare pentru a-și cere scuze. Dar nu știu cine este.
   Ridică scrisoarea ca să i-o arate. Scrisoarea pe care Olivia a scris-o, a printat-o și a strecurat-o prin fanta pentru corespondență din ușa acestei femei.
    Oare și-a dat seama? Știe că a fost Raleigh? De asta a venit, de fapt, acum? S-o confrunte? Olivia nu știe cum să reacționeze, ce să spună. Femeia nici măcar nu ar fi fost aici dacă Olivia nu ar fi scris scrisoarea. Acum o privește, studiind-o cu atenție.
   - Vă simțiți bine? o întreabă.
   - Da, sunt bine, spune Olivia, îmbujorată. Îmi pare rău, am fost bolnavă de curând, minte ea, și încă nu sunt complet vindecată.
   - Oh, atunci îmi pare rău că vă deranjez cu asta, spune femeia, privind-o atent.
   - Mă odihneam când ați sunat la ușă.
   - Îmi pare rău, spune femeia înțelegătoare.
   Dar nu pleacă, în schimb, spune:
   - Văd că aveți un coș de baschet pe alee.
   Olivia se fâstâcește și ar vrea doar ca această femeie curioasă să plece.
   Acum chiar că se simte bolnavă și îmbujorată, de parcă ar putea leșina în orice moment. Dar nu vrea nici să pară că această conversație o supără. Confuză, se întreabă de ce femeia a menționat de coșul de baschet. Și apoi își dă seama.
   - Da.
   Este tot ce-i trece prin cap să spună.
   - Adolescenți? întreabă femeia.
   Olivia o privește acum în ochi pe cealaltă femeie. Și parcă ar exista o conversație fără vorbe între cele două, una în care femeia o întreabă dacă fiul ei i-a spart casa și dacă ea este cea care a scris scrisoarea. Al naibii tupeu pe capul acestei femei, să stea așa în pragul ei!
   - Da. Sunt mulți adolescenți pe aici.
   - Adolescenții pot fi atât de dificili, spune femeia.
   - Aveți copii? întreabă Olivia.
   Femeia dă din cap afirmativ.
   - Trei. Toți au crescut acum și s-au mutat. Unul dintre ei a fost o adevărată provocare.
   Olivia ezită, la un pas de a o invita pe femeie înăuntru, dar apoi își amintește de Paul, de avocat și, mai ales, de Raleigh. Nu poate recunoaște nimic, trebuie să se abțină.
   - Am unul, un băiat, spune Olivia, regrupându-se. Am avut mare noroc. Nu am avut niciodată probleme cu el, minte ea, cel puțin nu până acum. Sunt foarte mândră de el.
   - Sunteți foarte norocoasă, spune femeia cu puțină răceală-n glas.
   Precis știe - sau cel puțin suspectează - că fiul ei este cel care i-a spart casa și că ea este femeia umilă care a scris scrisoarea. Oliviei i se face greață și vrea să încheie urgent această conversație.
   - Da, știu, spune Olivia. Chiar trebuie să mă retrag. La revedere.
   Închide ușa și se grăbește sus, unde fuge la baie și își vomită masa de prânz în vasul de toaletă. Lacrimile îi țâșnesc, așa cum se întâmplă întotdeauna când vomită. Dar în timp ce rămâne agățată de vasul de toaletă, lacrimile încep să-i curgă de-a binelea. A cam făcut-o de oaie. Simte frică și furie în egală măsură.
   Această femeie este pe urmele ei. Trebuie să fie. Ce se va întâmpla cu Raleigh acum? Femeia nu poate totuși dovedi nimic, nu-i așa? Dar Olivia nu vrea ca Paul sau Raleigh – mai ales Paul – să afle că a trimis acele scrisori. Așa că, evident, nu le poate spune despre vizita acelei femei. Olivia se ridică încet și își clătește gura la chiuvetă. Se privește în oglindă - arată îngrozitor. Este imposibil să facă față problemei de una singură, așa că o sună pe Glenda și o roagă să vină.
    Glenda sosește cam 15 minute mai târziu, cu părul ei scurt, castaniu umflat de vânt și fața brăzdată de îngrijorare.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă ea, intrând.
   Olivia știe în ce hal arată. De parcă tocmai ar fi vomitat. Arată ca o nebună.
   Dar dacă există cineva în care poate avea încredere cu toate astea, Glenda este acea persoană. Îi poate spune Glendei, dar nu și propriului soț. Ce spune asta despre căsnicia ei? Îi trece Oliviei rapid prin minte. Dar, în realitate, nu este nimic cu adevărat greșit în căsnicia sa, își spune; aceasta este doar o circumstanță specială. În mod normal, nu are secrete față de Paul și nici el nu are secrete față de ea - este doar acest singur lucru - pe care își dorește acum să nu-l fi făcut niciodată. Dar vrea ca Paul să nu afle niciodată. Se întreabă dacă ar trebui pur și simplu să-i spună sau nu. La asta e bună Glenda - ca sprijin emoțional și pentru a o sfătui ce-i de făcut în continuare.
   - Glenda, începe ea, s-a întâmplat ceva îngrozitor.
   Prietenei sale îi cade fața, de parcă ar fi vorba de moartea cuiva.
   - Ce?
   Olivia o conduce în bucătărie și apoi se întoarce privind-o în ochi.
   - Am făcut un lucru atât de stupid, cu acele scrisori, spune ea.
   - Oh, zice Glenda, evident ușurată. Am crezut că s-a întâmplat un accident sau ceva de genul ăsta.
   - Nu, spune Olivia.
   - Nu-ți mai face atâtea griji pentru scrisori, zice Glenda. O să se uite. Nimeni nu va afla că a fost Raleigh.
   - Cred că deja cineva știe.
   Se așază amândouă, iar Olivia îi spune despre Carmine.
   - Trebuie să fie vecina lui Zoe, spune Olivia. Îți amintești ce spunea Zoe la clubul de carte?
   Glenda își mușcă buza, gânditoare.
   - Nu te-a acuzat direct că ai fi scris scrisoarea, nu-i așa? întreabă Glenda într-un final.
   - Nu chiar direct și nu atât de clar, recunoaște Olivia. Dar îmi dau seama ce gândea din felul în care mă privea.
   Se uită tristă la Glenda.
   - Mi-aș dori să știu să-mi ascund mai bine emoțiile, dar tu mă cunoști. Și-a dat seama că sunt supărată și de ce altceva aș fi fost, dacă nu pentru că fiul meu i-a spart casa?
   Își proptește coatele pe masa din bucătărie și își sprijină capul în mâini. Se gândește cum a început totul, în urmă cu doar câteva zile, cu ea și Paul chestionându-l pe Raleigh despre ce-a făcut, chiar în această bucătărie.
   - Dacă n-aș fi scris naibii scrisorile, nici măcar nu ar fi știut că el a fost prin casa ei. Paul va fi absolut furios pe mine.
   - Nu este vina ta, spune Glenda, încercând să o aline. Tu nu ai făcut nimic rău. Raleigh este cel care a spart casa. Tu ai acționat decent. Încercai să faci ce e corect.
   - Și-am dat totul peste cap, răspunde Olivia cu amărăciune.
   - Paul va înțelege.
   - Nu, nu o va face. Și nici Raleigh nu va înțelege.
   - Dar ai pus acele scrisori prin fantele ușilor duminică seara. Și nu v-ați întâlnit cu avocatul până luni. Nu e ca și cum ai fi trimis scrisorile după ce avocatul ți-a spus să nu faci asta.
   - Nu. Dar știam că lui Paul nu-i place ideea. Și probabil c-ar fi trebuit să-i mărturisesc că totuși am făcut-o chiar atunci, în biroul avocatului, dar nu am făcut-o. Cel puțin ar fi fost totul la vedere și aș fi putut să-l întreb pe avocat ce-i de făcut.
   - Încă îl poți întreba pe avocat ce-i de făcut. Dar mai întâi va trebui să fii sinceră cu Paul. Va trebui să-i spui tot.
   - Știu, spune Olivia cu tristețe. Ce mizerie. Și sunt atât de îngrijorată pentru Raleigh. De ce a făcut-o? De ce ar vrea să cotrobăie prin casele altor oameni?
   Glenda clatină din cap neputincioasă.
   - Nu știu.
   - I-am sugerat lui Paul aseară că poate ar trebui să-l trimitem pe Raleigh la un terapeut. Mi-a spus că reacționez exagerat, că este doar o fază. Nu este de acord - de fapt, a fost destul de ferm în legătură cu asta.
   Fusese prima ceartă adevărată pe care o avuseseră de ani întregi. Cea de-a doua va fi cea din seara asta, când ea îi va spune despre scrisori.
   - Ăsta-i cel mai rău lucru când ești părinte, zice Glenda, nu știi niciodată dacă faci ce trebuie, dacă ar trebui să intervii sau nu. Părinții noștri ne ignorau cu totul. Poate că era mai bine.
   - Știu, oftează Olivia.
   Glenda îi aruncă o privire neliniștită și apoi se uită în altă parte.
   - Îmi fac griji în legătură cu Adam, tot timpul. De când a început să bea. Nu e ca și cum Keith și cu mine suntem mari băutori.
   Olivia îndrăznește să spună:
   - E din cauza anturajului.
   - Nu obișnuia să stea cu copiii aceia. Obișnuia să fie mai degrabă sportiv și studios. Acum notele au scăzut și lipsește de la antrenamente. Și a devenit atât de prost dispus și de obraznic. Sincer, este îngrozitor să-i stai prin preajmă.
   Olivia poate auzi tensiunea din glasul Glendei. Toate au vocea încordată zilele astea, când vorbesc despre copiii lor. Nu era așa mai demult. Obișnuiau să stea în jurul piscinei, să vorbească și să râdă, senine, convinse că în viitor copiii lor vor fi grozavi, frumoși și liniștiți. Când copiii sunt încă foarte mici, părinții își închipuie excesiv de optimist ce talente și ce viitor vor avea aceștia odată ce vor crește. Olivia se gândește - poate asta-i face să reziste în continuare.
   În cele din urmă, Glenda se ridică să plece.
   - Nu e chiar cum ne-am imaginat că va fi, nu-i așa?

   Glenda merge spre casă gânditoare. Toată lumea te avertizează că anii de adolescență vor fi grei, dar nu se aștepta la nimic asemănător cu ce are de-a face. Se gândește la propriile probleme. Fiul ei... ce se va alege de el? Se trezește că trebuie să-și șteargă lacrimile care-i curg din senin. Ce se va alege de ei toți?
   Se gândește la noaptea precedentă. Acum 1 an, Adam ar fi ieșit la vreun antrenament sau joc sportiv. Ea și Keith puteau să cineze pe îndelete, să bea câte un pahar cu vin și să vorbească liniștiți. E ceva ce nu mai pot să facă. Nu mai cumpără vin aproape deloc, pentru că nu vrea ca Adam să îi vadă că beau.
   Oare de asta a încetat să mai cumpere vin sau pentru că în realitate îi e frică de faptul că Adam ar putea să bea pe ascuns? Probabil ambele. Ea și Keith nici nu mai vorbesc prea mult. Acasă, situația e încordată. În mod ciudat, ea și Keith mai sunt ei înșiși doar atunci când sunt plecați de acasă, în compania altor persoane.
   Se gândește la vinerea când ei doi au fost la familia Sharpe, la cină. Poate că au exagerat puțin cu băutura în acea seară... relaxându-se pentru că Adam nu era acolo să-i vadă că beau și aveau de traversat doar o stradă ca să ajungă acasă. Olivia și Paul erau și ei bine dispuși. Nu știau atunci că fiul lor ieșea să spargă case. Olivia gătise o friptură excelentă, iar Glenda își băuse vinul în timp ce-și urmărea soțul, încă foarte arătos, râzând cu Paul; cei doi își aminteau lucruri extrem de amuzante care s-au întâmplat de-a lungul anilor. A fost o seară grozavă, ca pe vremuri. Dacă ar putea să dea timpul înapoi.

Cincisprezece

   Olivia așteaptă până când masa e strânsă după cină și Raleigh este în camera lui, conectat la laptop, cu căștile pe urechi, aparent concentrat la teme.
   Paul se află în living, aruncând o privire prin ziar.
   Ea stă tăcută o clipă, privindu-l. Trebuie să-i spună.
   Se așază lângă el pe canapea. Paul ridică ochii de la ziar.
   - Trebuie să vorbim, spune încet Olivia.
   O privire îngrijorată îi traversează fața instantaneu. De obicei nu începe o discuție cu acest gen de introducere. Sună amenințător. Este amenințătoare.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă el, de asemenea, pe un ton scăzut.
   - Trebuie să-ți spun ceva ce nu-ți va plăcea să auzi.
   Acum pare de-a dreptul alarmat. Așteaptă, cu ochii ațintiți asupra ei, atent.
   - Nu vreau ca Raleigh să audă până nu decidem ce-i spunem.
   - Pentru numele lui Hristos, Olivia, ce este? Mă sperii.
   Ea respiră adânc și spune:
   - Weekendul trecut, înainte să ne întâlnim cu avocatul, am scris scrisori în care-mi ceream scuze proprietarilor caselor sparte de Raleigh.
   Se uită la ea sceptic.
   - Dar nu le-ai trimis, spune, sigur pe el.
   Ea își mușcă interiorul obrazului.
   - Ba da, am făcut-o. Am strecurat scrisori anonime identice prin fantele de corespondență.
   Acum o privește cu gura deschisă, cu o neîncredere evidentă. Apoi bolborosește uimit:
   - Despre ce vorbești?
   - L-am scos duminică pe Raleigh cu mașina, când tu erai la golf, și l-am obligat să-mi arate cele două case pe care le-a spart.
   - Și nu mi-ai spus? șuieră spre ea, în mod clar furios.
   - Nu.
   - De ce nu?
   - Pentru că știam că n-o să-ți placă.
   - Bineînțeles că nu-mi place!
   Își ridică vocea.
   - Ți-am spus de la bun început că scrisorile cu scuze îmi par o idee foarte proastă! Iar avocatul a fost de acord cu mine.
   - Știu. Și îmi pare rău. Am făcut-o înainte să ne întâlnim cu avocatul.
   Începe să plângă.
   - Am crezut că nu e nimic rău în asta și m-am gândit că ar trebui cerute un fel de scuze. Nu era nimic în scrisori care ar fi putut să atragă atenția asupra lui Raleigh.
   O privește cu furie rece.
   - Nu-mi place că ai făcut asta pe la spatele meu.
   - Știu, spune ea, aproape la fel de rece. Și îmi pare rău, dar de ce trebuie ca tu să iei toate deciziile? Nu-mi place când îmi spui ce pot și ce nu pot face.
   Brusc, simte că este extrem de furioasă pe el. De ce trebuie să decidă el totul? Chiar dacă, de data aceasta, a avut perfectă dreptate. Încă e supărată că seara trecută a redus-o la tăcere când a spus că poate Raleigh ar trebui să meargă la un terapeut. Trage o gură de aer adânc în piept și expiră.
   -Am făcut o greșeală. Ai avut dreptate. Nu ar fi trebuit s-o fac. M-am simțit îngrozitor că ți-am ascuns ceva. Și apoi m-am simțit îngrozitor că nu ți-am spus. Noi n-am avut niciodată secrete. Am fost întotdeauna sinceri unul cu celălalt.
   Se întoarce cu spatele la ea.
   - Să sperăm că acest lucru nu se va întoarce împotriva noastră, zice el. Cum ai putut face asta fără să te consulți cu mine? Nu-ți stă în caracter.
   Pentru că nu mi-ai dat de ales, vrea să spună Olivia, dar rămâne tăcută. Mai trece un moment, dar tensiunea tot nu dispare.
   - Deci, de ce mi-ai spus acum? întreabă Paul țâfnos, întorcându-se spre ea din nou.
   - Pentru că... s-ar putea să existe o problemă.
   - Ce problemă?
   Vocea lui este iritată.
   Olivia se îmbărbătează să continue.
   - Azi a trecut o femeie pe aici. Numele ei este Carmine... cumva. Locuiește lângă Zoe de la clubul de carte.
   Olivia face o pauză, dar apoi se forțează.
   - Raleigh a spart și casa ei. Ea a mers în tot cartierul, spunându-le oamenilor despre spargere și arătându-le scrisoarea.
   - Nu i-ai spus adevărul, nu-i așa?
   Paul o privește cu asprime.
   - Nu, desigur că nu!
   - Ei bine, asta e ceva nou, pufnește Paul.
   - Dar poate că și-a dat seama.
   - Cum?
   - Mă știi doar! exclamă Olivia. Nu pot ascunde nimic! Am devenit foarte agitată. M-a întrebat dacă sunt bine. Și-a dat seama că sunt supărată. Apoi a început să mă întrebe dacă am adolescenți în casă. Sunt îngrijorată că și-ar fi putut da seama.
   Se instalează o tăcere lungă și dureroasă. Olivia nici măcar nu se poate uita la soțul ei. În schimb, privește, simțindu-se mizerabil, la podea.
   - Iisuse, mormăie Paul. Nu pot să cred.
   După un moment, întreabă:
   - Cum era?
   - Ce vrei să spui?
   - Era genul care cercetează și apoi depune plângere? Este posibil să vrea să-l pedepsească?
   - Eu... nu știu. Poate. Adică, în primul rând, de ce se plimba prin cartier sunând pe la uși?
   Olivia aude un sunet și se uită în sus; Paul ridică și el privirea. Îl văd pe Raleigh stând în pragul livingului, îngrijorat.
   - De ce anume și-a dat seama? întreabă Raleigh. Ce se întâmplă?
   Se uită panicat la amândoi. Ea aruncă o privire furișă spre Paul. Trebuie să-i spună. Raleigh întreabă:
   - De ce plângi, mamă? Ce-i?
   Olivia își privește soțul, evaluând situația; el este deja supărat pe ea. Nu au de ales. Se întoarce spre Raleigh. Urăște că va afla despre scrisori, că s-ar putea ca din cauza lor să fie descoperit. O va învinovăți. El nu își va asuma responsabilitatea pentru partea sa de vină, doar o va învinui pe ea pentru scrisori. Încearcă să se adune. Asta se întâmplă când te bagi, gândește ea tristă.
   Raleigh se ghemuiește într-un fotoliu, cu fața către canapeaua pe care stau ei, privind alarmat.
   - Voi fi arestat?
   - Nu, spune Olivia.
   - Sperăm că nu, clarifică Paul situația, iar Olivia vede o străfulgerare rapidă de frică în ochii lui Raleigh.
   - Nu am furat nimic, spune Raleigh repede. N-o s-o mai fac niciodată. Jur.
   - Asta era și ideea, zice Paul. Dar mama ta aici de față, împotriva dorințelor mele explicite, a strecurat scrisori cu scuze prin fantele poștale ale ușilor de la casele pe care le-ai spart.
   Raleigh se întoarce spre ea neîncrezător și cu o teamă evidentă pe chip.
   - De ce ai face asta? Avocatul a spus...
   - Știu ce a zis avocatul, intervine Olivia. Am făcut-o înainte să ne întâlnim cu avocatul. Am crezut că cineva ar trebui să-și ceară scuze față de acești oameni și să îi anunțe de spargerea computerelor lor. Cred în continuare că a fost corect din punct de vedere moral să fac asta.
    Vocea ei devine defensivă.
   - Scrisorile erau anonime - nu conțineau nimic care să ducă la tine, Raleigh.
   - Cu excepția faptului că una dintre persoanele cărora le-ai spart casa a venit azi și a sunat la ușa noastră, spune Paul. Și mama ta s-a emoționat și e posibil ca acum femeia respectivă să suspecteze ceva.
   Lui Raleigh pare că i se face rău.
   - Deci nu e chiar sigur că s-a încheiat, spune Paul.
    Olivia se forțează să vorbească.
   - Cealaltă casă pe care Raleigh a spart-o a fost a familiei Pierce.
   Paul privește când la unul, când la celălalt, luat din nou prin surprindere.
   - Și îmi spui asta acum?
   - Nu mi-am imaginat că ar conta, spune cu blândețe Olivia.
   - Nu te-ai gândit - Iisuse Hristoase! Poliția a fost peste tot în casa aia!
   - Știu, spune Olivia.
   - Presupun că n-ai purtat mănuși, Raleigh? întreabă Paul, întorcându-se spre fiul său.
   Raleigh clatină din cap înfricoșat și spune:
   - Nu sunt un infractor.
   - O, Hristoase, exclamă Paul.
   - Poliția nu are înregistrate amprentele lui Raleigh, spune Olivia încordată. Nu pot face legătura între Raleigh și spargeri. Cu siguranță n-au cum să aibă nicio dovadă împotriva lui Raleigh?
   - Ce se întâmplă dacă această femeie merge la poliție și îl acuză? întreabă Paul. Și dacă îi iau atunci amprentele? Vor ști că a fost în ambele blestemate de case!
   Olivia aruncă o privire disperată și rugătoare către fiul ei, dar el se întoarce cu spatele și fuge la etaj, înainte să izbucnească din nou în plâns.

   Raleigh se întoarce în dormitor și trântește ușa în urma lui. Se aruncă pe pat, își pune căștile și dă muzica tare. Vrea să-și șteargă din minte scena care tocmai a avut loc la parter, dar nu poate. Se tot gândește la asta.
    Cum a putut mama lui să fie atât de proastă? Ar fi vrut să țipe la ea, dar nu îndrăznește. Iar tatăl său este încă nervos pe el, își poate da seama de asta. Și acum e supărat și pe mama lui.
   Raleigh este supărat și el pe toată lumea, dar știe în adâncul sufletului că este mai ales vina lui.
   Se întinde pe pat, cu inima bătându-i foarte tare, întrebându-se dacă va fi arestat. Va trebui să-l revadă pe acel avocat oribil. Se simte rău gândindu-se cât îi va costa pe părinții săi. Se va revanșa. Va fi un fiu mai bun. Va începe să ajute prin casă, va învăța mai mult la școală. Raleigh este paralizat de frică. De acum, de fiecare dată când cineva va bate la ușă, va crede că e poliția, care vine după el.

   Becky face tărăboi prin casa ei goală, care este mult prea mare pentru o persoană.
    Este miercuri seara. Soțul ei a fost plecat cu afaceri toată săptămâna, pe Coasta de Vest, deși au ținut legătura prin telefon. Va fi acasă mâine-seară. Este mândră de Larry și recunoscătoare că el a avut destul succes - cât să nu fie nevoie ca ea să lucreze - dar uneori se simte singură. Cu toate orele lui de muncă peste program și călătoriile în interes de serviciu, a pierdut foarte multe din perioada de creștere a copiilor. Nu o deranja foarte mult că era plecat cât copiii încă stăteau acasă, dar după ce gemenii au început facultatea, i s-a făcut dor de el.
    Munca de acasă nu era chiar preferata ei, ar fi vrut să mai iasă din casă. Dar și-a dorit să facă din nou contabilitate și singura muncă disponibilă pe care o putea găsi în domeniul acesta a fost ca liber profesionist. Acum i se pare că a încurcat lucrurile atât de tare, încât se întreabă dacă n-ar fi mai bine să găsească un loc de muncă cu normă întreagă undeva la un magazin. Ceva care să o scoată din casă. Trebuie să se mențină ocupată. Pentru că se gândea prea mult la Robert Pierce, singur alături, și la cum s-a simțit când au fost împreună.
   Se gândește puțin tulburată la Robert. El chiar bănuise că soția lui avea o aventură. Se simte extrem de inconfortabil că i-a impus ce să facă. El minte și acum vrea ca și ea să mintă. Lui îi este în mod evident frică de poliție. Poate să înțeleagă asta. Că nu vrea să le spună detectivilor că știa că soția lui îl înșela.
   Ei bine, ea nu le va spune. Nu trebuie să-și facă griji din cauza ei.
   Acum își amintește altceva - o noapte de vară. A fost înainte ca Becky să se culce cu Robert pentru prima dată, dar când ea era deja atrasă fără speranță de el, pierzând mult prea mult timp gândindu-se la el.
   Becky nu dorise să-i spioneze. Dar era o noapte deosebit de călduroasă, iar ea avea ferestrele de la etaj deschise și auzea muzică venind din curtea din spate. Erau câteva piese lente de jazz filtrate de aerul dulce de vară, ceva romantic. S-a uitat afară, având grijă să nu fie observată. Robert și Amanda se aflau pe gazonul din spate, ținându-se strâns în brațe. Simțise imediat o împunsătură adâncă de gelozie. Oh, să fii tânăr și îndrăgostit din nou - dansând în lumina lunii! Becky nu putea să le vadă fețele, dar după ce i-a urmărit un minut, și-a dat seama că ceva nu era în regulă. Ceva legat de felul în care se țineau. Amanda nu se relaxa în brațele soțului ei, părea să se miște rigid în timp ce dansau, de parcă nu ar fi vrut s-o facă, de parcă ar fi fost obligată. După o clipă, Becky văzu umerii Amandei contractându-se involuntar. Plângea, cu fața îngropată la pieptul soțului ei.
   Acum Becky se întreabă din nou ce văzuse. Știe că l-a idealizat pe Robert.
   Ce se întâmplase cu adevărat în noaptea aceea, în întuneric?
   Robert nu ar fi putut să o ucidă pe Amanda, își spune Becky din nou, privind fix în întuneric. Ar ști dacă cel cu care a făcut sex e criminal, nu? Sigur și-ar da seama?

Șaisprezece

   Joi dimineață, Carmine stă pe gânduri pe trotuarul din fața casei, când o vede pe Zoe ieșind și îndreptându-se spre mașină.
   - Hei, Zoe! strigă ea și pornește spre aleea vecinei.
   - Bună, Carmine, strigă Zoe. Ce mai faci?
   - Sunt bine.
   Ea ajunge pe alee.
   - Ai mai auzit ceva despre femeia ucisă?
   Zoe clatină din cap.
   - Este mult prea îngrozitor. Să fie ucis cineva care a trăit atât de aproape de tine.
    Expresia ei devine gravă:
   - Sunt sigură că poliția va afla cine a făcut-o.
   Apoi se oprește cu mâna pe portieră.
   - Ai reușit să afli cine ți-a spart casa?
   - Cred că da, spune Carmine. Știi familia Sharpe? De pe strada Sparrow? Au un băiat adolescent, nu?
   - Da, Raleigh.
   Zoe se încruntă și își îngustează ochii, înțelegând unde bate.
   - Doar nu crezi că el e.
   - De ce nu?
   - Ei bine, de ce ai face asta? Este băiatul Oliviei și al lui Paul. N-ar face niciodată așa ceva. O cunosc pe Olivia. Este membră a clubului de carte.
   Carmine rămâne tăcută, privind-o pe Zoe.
   - Totuși, de ce crezi că el e? întreabă, în cele din urmă, Zoe.
   - Am trecut pe la ei ieri după-amiază. După felul în care a reacționat ea, aș putea să jur că știa exact despre ce vorbeam. Părea foarte agitată, cu un aer vinovat. Aș pune pariu pe 100 de dolari că ea e autoarea scrisorii.
   Zoe se încordează ușor.
   - Nu cred.
   Face o pauză.
   - Am vorbit despre subiect la clubul de carte și nu am observat nimic.
   - Ai putea să discuți cu ea? sugerează Carmine.
   - Cum adică?
   - Ai putea să afli dacă e vorba despre fiul ei și dacă ea a scris scrisoarea? insistă Carmine.
   - Nu am de gând să o întreb așa ceva!
   - Bine, zice Carmine, întorcându-se să plece.
   - Stai puțin! strigă Zoe. Ce ai de gând să faci?
   - Încă nu știu, spune Carmine și intră în casă.

   Webb și Moen stau pe treapta din fața casei lui Becky Harris și sună la ușă.
   Amândoi simt că ea le mai ascunde ceva, că știe mai multe decât spune.
   Mașina îi e parcată pe alee. Ziua este mohorâtă și se pregătește să plouă.
   Webb sună din nou la ușă, aruncând o privire nerăbdătoare spre Moen. În cele din urmă, ușa se deschide. Becky arată nedormită. Părul îi este prins la spate, într-o coadă de cal, de parcă nu ar fi vrut să-și ocupe prea mult timp cu aranjarea acestuia. Poartă pantaloni de trening și un pulover lălâu.
   - Ce doriți? întreabă ea.
   - Putem intra? reacționează Webb politicos.
   - De ce?
   - Mai avem câteva întrebări.
   Oftează și deschide ușa cu reticență.
   Webb se miră de schimbarea ei de dispoziție. Cu o zi înainte era plânsă și îngrozită din cauza demascării, astăzi pare resemnată. A avut probabil o noapte lungă și albă, în care s-a gândit la toate. Poate că și-a dat seama că indiscrețiile ei vor ieși, inevitabil, la iveală.
    Îi conduce în living. Nu îi invită să se așeze și nici nu-i servește cu ceva; este clar că nu-i vrea aici. El n-o poate învinovăți. S-a culcat cu vecinul, în prezent suspect principal într-o anchetă pentru crimă.
   Cei doi detectivi se așază pe canapea; Becky se prăbușește și ea, într-un fotoliu așezat vizavi.
   - Ne dăm seama că nu vă este ușor, începe Webb.
   Becky îl urmărește neliniștită, iar privirile îi fug spre Moen, de parcă i-ar cere sprijinul, apoi înapoi la el.
   - Dar credem că ne puteți spune mai multe.
   - V-am spus deja tot, zice Becky. Nu știu nimic despre uciderea Amandei.
   Se foiește neliniștită în fotoliu.
   - V-am spus că nu cred că el a ucis-o. Trebuie să fi fost altcineva.
   - Dar avem senzația că ne ascundeți ceva, Becky, continuă Webb. Există ceva ce nu ne spuneți.
   Ea îl privește acum cu o expresie rece, aproape furioasă, dar își frământă mâinile, neliniștită. El observă că pielea din jurul cuticulelor este jupuită până la sânge.
   - Am vorbit cu el ieri după-amiază, peste gard, spune ea în cele din urmă.
   Așteaptă cu răbdare. Se uită în jos la mâinile ei.
   - Era afară, în curtea din spate. L-am văzut și am deschis ușa. M-a chemat la el.
   Pare să se gândească o clipă, calculând ce să spună. Webb oricum nu mai are încredere că va zice adevărul, dar așteaptă măcar versiunea adaptată a acestuia.
   - M-a întrebat dacă eu cred că el a ucis-o pe Amanda. I-am spus că bineînțeles că nu cred. Mi-a spus că nu a ucis-o, iar eu i-am zis că-l cred. I-am spus că știți de noi. Că sunt îngrijorată în legătură cu amprentele mele din dormitorul său și că dacă soțul meu va afla - s-ar putea ca asta să-mi distrugă căsnicia și familia.
   Ochii ei se umplu cu lacrimi. Își atinge fața cu mâinile, își acoperă gura.
   Webb se trezește holbându-se la cuticulele ei zdrențuite.
   - A mai spus ceva? o provoacă el, după o vreme îndelungată în care ea nu mai zice nimic.
   Ea clatină din cap.
   - Nu, din câte îmi amintesc.
   Își trage nasul și apoi se uită la ei.
   - Soțul meu vine acasă diseară. Se va afla totul, nu-i așa?
   - Adevărul iese mereu la iveală, replică Webb.
   Se uită la el cu amărăciune.
   - Atunci, dacă tot se va întâmpla asta, sper că va ieși tot adevărul la suprafață. Sper să-l găsiți pe adevăratul ucigaș și să-l lăsați pe Robert în pace. Pentru că eu nu cred că el a ucis-o.
   Face o pauză, de parcă ar încerca să se adune. Ceva pe chipul ei e schimbat, de parcă ar fi ajuns la un fel de hotărâre.
   - Mai e ceva ce nu v-am spus.
   Webb se apleacă spre ea, cu coatele proptite pe genunchi și o privește cu atenție.
   - Ce anume?
   - Știu că Amanda avea un amant.
   - De unde știți? întreabă Webb, cu un fior de entuziasm.
   - I-am văzut împreună și mi-am dat seama. Nu am vrut să vă spun, pentru că îl cunosc și știu că nici el nu ar fi putut să o ucidă pe Amanda. Știam că îl veți bănui și pe el așa cum îl bănuiți pe Robert, când, de fapt, ea a fost probabil ucisă de vreun nebun, și nu omorâtă de soțul sau de amantul său care poate că sunt în stare să fie infideli, dar care nu ar răni nici măcar o muscă.
   - Becky, cu cine ați văzut-o pe Amanda?
   Oftează din greu, cu regret.
   - Paul Sharpe. Soția lui, Olivia, este o prietenă de-ale mele. Ei locuiesc aici, mai jos pe strada asta, spune ea cu tristețe, la numărul 18.
   - Spune-ne ce ați văzut, Becky, o îndeamnă detectivul Webb.

   Lui Becky i se face rău gândindu-se la ce urmează să facă, dar simte că nu are de ales. Așa cum spune detectivul, adevărul va ieși la suprafață. Așa că acum va spune întregul adevăr, nici mai mult, nici mai puțin.
   - I-am văzut pe Paul și pe Amanda împreună într-o seară, cu puțin timp înainte ca Amanda să dispară. Ploua și stăteau în mașina Amândoi. Era cam pe la ora 9 seara, tocmai ieșisem de la cinematograful din centrul orașului. Erau într-o parcare. E un bar vizavi de parcare. M-am întrebat dacă fuseseră împreună la bar.
   - Și...
   Se gândește la seara aceea, încercând să-și amintească fiecare detaliu.
   - Stăteau pe scaunele din fața mașinii - ea ocupa scaunul șoferului. Era un felinar în parcare care lumina exact deasupra lor, așa că le-am putut vedea fețele destul de clar. Am fost atât de șocată când i-am văzut împreună, încât m-am oprit din mers și m-am holbat la ei vreun minut, dar erau mult prea preocupați pentru a mă observa.
   - Sunteți absolut sigură că ei erau?
   - Sunt sigură. La început, fețele lor erau extrem de apropiate. Am crezut că urmează să se sărute. După un minut, păreau că, de fapt, se ceartă.
   - Continuați.
   - El îi spunea ceva, de parcă ar fi fost foarte nervos, iar ea râdea și dădea să se îndepărteze, iar atunci el a apucat-o de braț.
   - Deci credeți că aveau o relație? întreabă Webb.
   Ea dă din cap.
   - Așa părea. Păreau... intimi. De ce ar fi fost altfel acolo împreună?
   Își coboară privirile spre mâinile din poala ei.
   - M-am simțit îngrozitor pentru Olivia. Îmi este prietenă bună. Amanda mi s-a părut dintotdeauna o femeie care flirtează, dar niciodată nu m-aș fi gândit că Paul ar putea să o înșele pe Olivia.
   - Puteți fi mai exactă în legătură cu data la care i-ați văzut?
   Închide ochii pentru o clipă, încercând să-și amintească. În cele din urmă, redeschide ochii și spune:
   - Era o miercuri - trebuie să fi fost 20 septembrie.
   O privește pe Moen notându-și data.
   - I-ați mai văzut vreodată împreună?
   Ea clatină din cap.
   - Nu.
   - De ce nu ne-ați spus asta mai devreme? întreabă detectivul Webb.
   - Îmi pare rău, spune ea. Dar nu cred că Paul este capabil să facă rău cuiva. Iar Olivia îmi este prietenă. Urăsc să îi fac asta.
   - I-ați vorbit vreodată despre asta lui Robert Pierce?
   - Nu, absolut deloc.
   - Sunteți absolut sigură de asta? insistă Webb.
   - Da, sunt sigură.
   - Știți unde lucrează Paul Sharpe? întreabă Moen.
   - Da. Fanshaw Pharmaceuticals - aceeași companie la care lucrează soțul meu. Pe strada Water, în centrul orașului.
   O privește pe Moen notându-și adresa.
   - Mai e ceva ce nu ne-ați spus? întreabă Webb, iar ea percepe sarcasmul din vocea lui.
   Se uită fix în ochii lui și spune:
   - Nu, asta e tot.

   - Trebuie să vorbim cu Paul Sharpe, îi spune Webb lui Moen, peste capota mașinii.
   - Să mergem.
   Drumul înapoi spre centrul orașului Aylesford nu durează mult - nici 10 minute. Este o localitate mică, cu clădiri noi construite peste cele vechi, în centru. Fanshaw Pharmaceuticals se află într-o construcție din cărămidă, nu departe de podul Aylesford.
   Webb și Moen intră în clădire și li se spune că biroul lui Paul Sharpe se află la etajul cinci. Ajunși acolo, sunt întâmpinați de o secretară ale cărei sprâncene perfecte se ridică aproape imperceptibil când ei îi arată insignele.
   - Am dori să vorbim cu Paul Sharpe, spune Webb.
   - Merg să îl chem, zice ea.
   Webb se uită fără să fie atent la decorațiunile terne și scumpe ale încăperii și se gândește la Amanda Pierce. Nu trebuie să aștepte foarte mult. Un bărbat în costum bleumarin intră în anticameră. Este înalt, bine făcut, cu păr grizonant tuns foarte scurt, îndreptându-se, probabil, spre cincizeci de ani. Se menține în formă bună și merge spre ei cu nonșalanța cuiva care are grijă de corpul său. Își îndreaptă privirea spre cei doi detectivi. Pare precaut, consideră Webb. Își arată insigna, întâi se prezintă el, apoi pe Moen și spune:
   - Există vreun loc în care am putea vorbi nederanjați?
   - Sigur, lăsați-mă să găsesc o sală de ședințe.
   Sharpe se apleacă peste birou și vorbește cu secretara.
   - Puteți merge în sala de conferințe 3, este goală, îi spune ea cu o voce șoptită.
   - Veniți după mine, zice Sharpe și îl urmează pe un hol mochetat spre o sală de ședințe cu pereți de sticlă.
   Intră în camera cu o masă lungă, scaune și ferestre cu vedere spre râu și faimosul pod. Apa este tulbure și agitată astăzi. A început să plouă chiar acum și toarnă cu găleata. Sharpe închide ușa și se întoarce spre ei.
   - Cu ce vă pot fi de folos? întreabă el, invitându-i să ia loc.
   Webb spune:
   - Investigăm uciderea Amandei Pierce.
   Sharpe dă din cap, inexpresiv.
   - Da, am auzit despre asta, desigur. Locuia pe strada noastră și lucra aici ocazional. Este ceva îngrozitor.
    Dă din cap cu regret, încruntat.
    - Cu ce aș putea să vă fiu de ajutor?
   - O cunoșteați pe Amanda Pierce?
   Dă din nou din cap încet, negând.
   - Nu. Adică, se corectează rapid, a lucrat pentru o perioadă aici, dar este o companie mare; nu a lucrat niciodată direct pentru mine. O cunoșteam din vedere, dar nu cred că am vorbit vreodată.
   - Așa să fie, spune Webb și așteaptă.
   Sharpe clipește ușor, nesigur. Webb continuă:
   - Sunteți sigur că nu i-ați vorbit niciodată?
   Sharpe se uită în jos, la masă, își schimonosește fața de parcă s-ar concentra foarte tare, încercând să-și amintească ceva. În cele din urmă, spune:
   - Cred totuși că am întâlnit-o o dată, acum mi-am amintit. Interesant, uitasem asta.
    Ridică ochii spre ei.
    - Am ieșit să bem în oraș într-o seară după serviciu, cu niște prieteni și... Cred că e posibil ca ea să ni se fi alăturat pentru un pahar, dar nu i-am vorbit. Nu stătea chiar lângă mine și era gălăgie, știți.
   Webb aprobă din cap.
   - Când se întâmpla asta?
   Sharpe privește în jos și se concentrează din nou. Webb nu-l crede. Dar așteaptă să vadă ce mai inventează Sharpe.
   - Nu cu foarte mult timp înainte să dispară. Nu-mi amintesc exact data.
   - Nu puteți fi ceva mai exact în legătură cu perioada? Chiar dacă ea a dispărut la scurt timp după aceea?
   Ochii celuilalt bărbat strălucesc, un ușor indiciu că-și pierde firea.
   - Nu-mi amintesc exact. La momentul respectiv nu mi s-a părut ceva ce ar merita prea multă atenție. Dar a fost cu puțin timp înainte să aud că a dispărut.
   - Cum se numea barul?
   - Rogue’s, pe Mill Street. Noi mai mergem acolo să bem ceva după muncă.
   - Ce înseamnă noi? întreabă Webb.
   - Păi depinde. Trupa se schimbă de la săptămână la săptămână. Oameni de la birou, știți, oricine-și dorește.
   - Vă mai amintiți cine era acolo în noaptea aceea, când vi s-a alăturat și ea?
   Sharpe face din nou același lucru - privește în jos, își încrețește fruntea pentru o clipă. Este un actor slab și minte prost.
   - Îmi pare rău, nu sunt foarte sigur. Eu, Holly Jacobs, Maneet Prashad, Brian Decarry, Larry Harris, Mike Reilly. Asta e tot ce-mi amintesc în acest moment.
   Moen notează numele, preocupată.
   - Și cum de s-a lipit de dumneavoastră? Cunoștea pe cineva?
   Clatină din nou din cap.
   - Nu sunt foarte sigur. Probabil că lucra temporar aici în ziua respectivă, așa că pur și simplu a venit cu noi.
   Webb dă și el din cap. Apoi se apleacă spre Paul Sharpe și îl fixează.
   - Știți, îmi este greu să cred ceea ce spuneți.
   - Ce?
   Pare îngrijorat acum.
   - De ce?
   - De ce? întreabă Webb. Pentru că avem un martor care v-a văzut vorbind între patru ochi cu Amanda. Singuri, pe scaunele din față ale mașinii ei, în centrul orașului, în jurul orei nouă seara. Nu cu foarte mult înainte să dispară. Miercuri, 20 septembrie, mai exact.
   Fața lui Sharpe pălește. Zidul construit de el începe să se fărâme. Înghite în sec.
   - Nu e ce pare a fi.
   - Ce nu e așa cum pare?
   - Nu am avut vreo relație cu Amanda, dacă la asta vă gândiți.
   Expiră adânc, se prăbușește puțin pe spătarul scaunului.
   - Nu am vrut să spun nimic. Poate ar fi trebuit, dar...
   Își trece mâna peste față, și dintr-odată masca prefăcătoriei pare să cadă.
   - Uitați ce e, nu prea o cunoșteam pe Amanda. Am vorbit cu ea doar o dată, atunci, în mașina ei. A fost pentru a o avertiza. Avea o aventură cu cineva de aici, cineva care lucrează cu mine în birou. I-am spus să stea departe de el. Consideram că îi va face probleme. Nu-mi doream să văd cum viața lui se destramă din cauza ei. Poate că nu era treaba mea. Îmi doresc acum să nu fi vorbit. Ar fi trebuit să-mi văd de treabă. În seara în care am băut cu toții la bar - în seara aceea am vorbit cu Amanda, în mașina ei. Dar nu-mi amintesc data.
   Webb se lasă pe spate pe scaun și îl măsoară pe bărbatul din fața lui.
   - Așadar, nu sunteți cel cu care Amanda avea o aventură.
   - Doamne, nu!
   Numele lui Sharpe nu apăruse printre datele mobile preluate de pe telefonul ei.
   - Aveți un telefon cu cartelă? întreabă Moen.
   - Nu.
   - Unde ați fost în weekendul care a început vineri după-amiază, în data de 29 septembrie, până în dimineața zilei de luni care i-a urmat? întreabă Webb.
   Sharpe se uită la el, îngrozit.
   - Nu puteți să credeți cu adevărat că am avut vreo legătură cu Amanda Pierce - cu ceea ce i s-a întâmplat, spune el, cu ochii lui gri-albăstrui speriați.
   - Ați fost văzuți amândoi certându-vă, cu puțin timp înainte ca ea să dispară. Încercăm doar să restrângem numărul suspecților, prin eliminare. Dacă ne puteți spune unde ați fost în acel weekend, suntem chit, răspunde Webb.
   - Bine, spune Sharpe, dând din cap.
   Pare că se gândește.
   - Singurul lucru mai ieșit din comun este că duminică au venit părinții soției mele la o gustare. Au rămas până după-amiaza. Am ajutat-o pe soția mea să pregătească masa și am strâns după. În afară de asta, a fost un sfârșit de săptămână obișnuit, cred. De regulă, vineri și sâmbătă seara stăm acasă. Urmărim ceva pe Netflix. Probabil că asta am făcut și atunci.
   - Bine, spune Webb. Mai spuneți-ne despre aventura Amandei.
   Sharpe oftează fără tragere de inimă, dar începe să vorbească.
   - Mereu s-au spus multe despre ea. Era o femeie superbă. Flirta destul de mult. Se bârfea că și-a înșelat soțul, că uneori avea relații cu colegii de la locul de muncă. Oricum, astea erau poveștile... sex prin lifturi, genul ăsta de lucruri. Multe dintre ele erau probabil minciuni, dar avea genul ăsta de reputație. Puteți întreba prin birou.
   - O vom face, îl asigură Webb.
   - Când a dispărut, am crezut că și-a părăsit soțul. Nu s-a făcut mare vâlvă, chiar dacă el se pare că a dat-o dispărută. M-am gândit că poate a fugit cu un alt bărbat.
   Sharpe ezită o secundă și adaugă:
   - Cum am mai spus, se vorbea mult despre ea. Nu știam dacă acele lucruri sunt adevărate sau nu, dar apoi am văzut chiar eu cum stă treaba.
   Face o pauză.
   - Deci, cine este această persoană cu care lucrați și despre care ați crezut că are o aventură cu ea? întreabă Webb.
   Sharpe oftează puternic.
   - Nu i-ar fi făcut niciun rău, dacă la asta vă gândiți.
   - Un nume?
   Sharpe răspunde cu reticență.
   - Larry Harris. Locuiește lângă Amanda și Robert Pierce.
   Webb îi aruncă o privire fugară lui Moen și vede cum ea face ochii mari. Ce noutăți interesante, se gândește Webb. Nu încetează niciodată să-l uimească ce poate ieși la iveală pe parcursul unei anchete penale - secretele pe care oamenii le ascund. Sau pe care, cel puțin, încearcă să le ascundă.
   - Mai bine ne-ați spune ce-ați văzut exact.

Șaptesprezece

   Olivia vine spre ușa de la intrare chiar când Paul ajunge acasă. El își azvârle cheile în castronul de pe consola din hol și își scoate haina. E îmbibată de ploaie. Olivia e mereu afectată de vreme, starea ei de spirit se sincronizează cu schimbările meteo. Zilele însorite o înveselesc. Zilele întunecate, umede și mohorâte ca aceasta, o deprimă.
   Noaptea trecută ea și Paul se culcaseră fără să-și vorbească aproape o oră întreagă, până când, într-un final, Paul începuse să sforăie. Olivia s-a ridicat din pat, a coborât scările și a umblat la pas ore în șir prin sufrageria cu mochetă, îngrijorându-se pentru Raleigh - și în legătură cu Carmine - dacă va voi să-l prindă. S-a necăjit și din cauza reticenței lui Paul de a-l trimite pe Raleigh la un terapeut.
   Crede că Paul este încă supărat. A spus că a iertat-o pentru scrisori și că amândoi trebuie să treacă peste toate și să facă față celor întâmplate, dar nu simte că e chiar așa.
   Acum observă că Paul nici nu i-a vorbit încă.
   - Ești ud bine, spune ea încet, dar el abia o privește.
   - Mă voi schimba, zice el, oferindu-i în cele din urmă un zâmbet absent.
   Vede că pantalonii lui sunt uzi leoarcă.
   - Vrei ceva care să te încălzească?
   - Un scotch ar fi bun. Sunt ud până la piele.
   Îi toarnă soțului său un pahar cu băutură și verifică cina. Paul se întoarce jos, în living și ia ziarul. Ea îi aduce paharul cu scotch.
   - S-a întâmplat ceva interesant azi?
   - Nu, spune Paul, fără să se uite la ea. Nimic ieșit din comun.
   Îi întinde băutura și el ia o înghițitură. După o clipă, se întoarce spre ea și o întreabă:
   - Vreun semn de la femeia aceea?
   Ea știe sigur că se referă la Carmine.
   - Nu, spune Olivia.
   Apoi adaugă supărată:
   - Mi-aș dori ca toate astea să dispară.
   Dar nu crede că se va întâmpla. În schimb, se simte de parcă ar fi pândită non-stop de Carmine.

   Larry a ajuns acasă abia de o oră. Valiza lui este încă rezemată în picioare de baza scărilor. Becky i-a gătit mâncarea preferată, lasagna și bruschete. Și plăcintă. Tocmai termină de mâncat plăcinta.
    Au vorbit despre uciderea Amandei la telefon cât el a fost plecat și apoi mai detaliat în timpul mesei. În mod clar, a fost șocat. Ea nu i-a spus nimic despre propriul său rol în anchetă.
   Știe că va trebui să-i explice și îi e groază. Dar el tocmai a ajuns acasă, iar ea așteaptă acum momentul potrivit.
   Când se aude soneria, ea sare să deschidă ușa. Îi vede pe detectivi uzi leoarcă, stând în pragul ușii sale, și îi privește exasperată.
   - Abia a ajuns acasă, spune ea.
   - Mă tem că e ceva urgent, zice Webb. Putem să intrăm?
   - Cinăm, protestează ea.
   - Cine e? strigă Larry din bucătărie și apare în spatele ei, ștergându-se la gură cu un șervețel.
   Se așază lângă ea.
   - Cine este acest domn? întreabă el.
   Ea știe că nu mai e nimic de făcut. Spune obosită:
   - Ei sunt detectivii despre care îți ziceam. Investighează uciderea Amandei.
   Soțul ei spune:
   - Intrați.
   Webb trece pe lângă ea, urmată de Moen.
   - Pot să vă iau hainele? se oferă Larry.
   Becky își urmărește soțul în timp ce pune hainele ude ale detectivilor în cuier. Inima îi bate să-i spargă pieptul și gura îi este uscată. Larry nu o va ierta niciodată.
   Becky aprinde câteva veioze și toți se așază în living. Afară este o noapte întunecată, iar ploaia bate puternic în fereastra din față.
   - Nu știu cât de multe v-a spus soția... începe detectivul Webb, cu o privire piezișă spre Becky.
   Ticălosul.
   - Nu i-am zis prea multe despre nimic, spune Becky. V-am explicat că abia a ajuns acasă.
   Larry îi aruncă o privire stresată. Brusc vrea doar să termine cu toate astea. Nu suportă să aștepte atât de mult până i se taie gâtul.
   - Larry, trebuie să-ți spun ceva, spune ea.
   Simte că aproape nu mai poate respira.
   - Ți-aș fi spus oricum, jur, chiar ți-aș fi...
   - Să-mi spui ce? întreabă Larry.
   Pare neliniștit.
   Ea izbucnește, privind în jos, spre podea.
   - M-am culcat cu Robert Pierce. Când erai plecat. Au aflat în timp ce-l investigau pentru moartea soției sale.
   Într-un final, își ridică ochii și-și privește soțul. Stă perfect nemișcat, cu fața palidă.
   - Îmi pare rău!
   Larry pare complet șocat. Sigur că este șocat. Nu s-ar fi așteptat niciodată la așa ceva. Ea își închide ochii.
   - Cum ai putut? întreabă el.
   - Îmi pare rău, repetă ea tristă, deschizând ochii.
   Larry se uită cu atenție la cei doi detectivi și spune:
   - Poate ar fi mai bine să plecați.
   - Mai avem câteva întrebări înainte să plecăm, spune Webb.
   Becky își ațintește ochii triști și plini de antipatie asupra detectivului și așteaptă. Nu vrea să-i ajute.
   - Am vorbit cu Paul Sharpe, spune Webb.
   Becky își amintește ce le-a spus detectivilor încă de dimineață. Se gândește cu tristețe la Olivia.
   - Paul? intervine Larry surprins.
   Îi trece prin cap că poate Larry știa despre Paul și Amanda. Becky spune:
   - Paul avea o relație cu Amanda.
   - Nu știm asta, zice Webb cu blândețe.
   Se întoarce spre el.
   - A negat?
   - Da, a negat.
   Becky pufnește. Știe ce a văzut.
   - A recunoscut că au vorbit în acea noapte, în mașină, spune detectivul. Dar a spus că o avertiza în legătură cu ceva. El credea că are o aventură cu un coleg de la serviciu și îi cerea să o încheie.
    Webb se uită la Larry în timp ce spune asta.
   - O poveste plauzibilă, spune Becky sarcastic, așteptând să fie susținută de soț.
   Dar Larry nu spune nimic.
   Webb continuă.
   - De fapt, ne-a spus că el credea că Amanda are o aventură cu soțul dumneavoastră - nu-i așa, Larry?
   Becky se uită uluită la soțul ei. Acum Larry clatină din cap încet, încruntat.
   - Nu. Nu aveam o aventură cu ea. Nu pot să cred că Paul v-a spus așa ceva.
   Mintea lui Becky se învârtește ca un titirez. Toți sunt cu ochii pe Larry.
   - Nu este adevărat, protestează Larry. Nu mă culcam cu Amanda.
   Se uită la toți sfidător.
   - De ce ne-ar fi mințit? întreabă Webb.
   Larry îi privește agitat pe toți.
   - Adevărul e că Paul chiar credea că eu aș avea o aventură cu Amanda. Am discutat despre asta. Am negat pentru că nu era adevărat. Am fost sigur că mă crede. Nu-mi vine să cred că a vorbit cu Amanda.
   - De ce ar fi crezut că aveți o aventură cu Amanda, chiar și după ce ați negat? întreabă Webb. Vreo idee?
   Becky are senzația că detectează o undă de sarcasm în tonul detectivului.
   - Trebuie să înțelegeți cum era Amanda, începe Larry, defensiv. Era foarte atrăgătoare. Lucra ocazional la biroul nostru. Uneori putea să se comporte... nepotrivit. Era la mine în birou într-una dintre zile, se comporta nepotrivit, iar Paul a văzut-o.
   - Va trebui să explicați asta pe înțelesul nostru, domnule Harris, spune Webb și se uită fix la Larry, până când acesta începe să se foiască.
   Larry recunoaște cu reticență, roșind rușinat:
   - Făcea sex oral.
   - Vă făcea sex oral?
   - Da.
   Becky se holbează mută la soțul ei.
   - Paul a văzut-o, explică Larry. A tras o concluzie evidentă, dar complet incorectă. M-a abordat în legătură cu asta și i-am spus că nu avem o relație. Nu m-a crezut. Nu-mi imaginam că va merge atât de departe, încât să o avertizeze pe ea să se oprească. Adică, e complet ridicol. Nu se întâmpla nimic între noi - asta a fost tot și s-a întâmplat doar o dată. Așa era ea.
   Becky se întreabă dacă soțul ei spune adevărul. Își dă seama că n-are habar dacă e așa. Deodată, parcă nu se mai simte plină de remușcări, rușinată. Se pare că și soțul ei avea mâna băgată adânc în borcanul cu miere. Îi privește pe cei doi detectivi, încercând să le citească reacțiile, însă fără vreun rezultat.
   - Da, spune Webb, Sharpe ne-a povestit totul despre asta. Detaliat.
   Becky privește cum chipul soțului ei parcă ia foc.
   - Asta a fost tot, jur, acel incident. Nu aveam o aventură cu Amanda. Am cunoscut-o datorită locului ei de muncă temporar și pentru că suntem vecini, dar nu am avut prea multe de-a face cu ei. Cred că am băut împreună o dată sau de două ori. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea.
   - Unde ați fost în weekendul în care Amanda a dispărut? întreabă Webb.
   - Doar nu vorbiți serios, protestează Larry.
   Webb îl privește și așteaptă. Becky se uită alarmată la soțul ei, care îi aruncă o privire fugară.
   - Am fost plecat în acel weekend și, când m-am întors, am auzit că soțul o raportase dispărută, dar în general se credea că și-a făcut bagajul și l-a părăsit. Am fost la o conferință de vineri după-amiază până duminică după-amiază. Nici măcar nu am fost aici.
   - Unde a avut loc conferința? întreabă Webb.
   - La Deerfields Resort.
   - Și unde este asta, mai exact?
   - La câteva ore distanță. În Catskills.
   - Interesant, zice Webb.

Optsprezece

   Olivia își dă seama că ceva îl deranjează pe soțul ei. A avut un somn agitat, s-a zvârcolit toată noaptea. Când l-a întrebat dacă e ceva în neregulă, el a negat. Poate pur și simplu e și el îngrijorat, ca ea, pentru Raleigh. Așteptând poliția la ușa lor.
   În dimineața următoare, ea e în biroul de la etaj când cineva sună la ușă.
   Îngheață. Îi este teamă că a venit din nou femeia aceea, Carmine. Se grăbește la fereastra dormitorului de la etaj și privește spre intrare, dar nu vede cine e la ușă. Soneria sună din nou. Ea așteaptă. Soneria sună a treia oară. Oricine ar fi, e clar că nu va pleca prea curând.
   În cele din urmă, își învinge emoțiile și coboară. Este hotărâtă să înfrunte curajoasă totul și să nege orice acuzație ar face Carmine. Este suficient de nervoasă pentru a reuși.
   Deschide ușa și este complet luată prin surprindere când își vede prietena, pe Becky. Ultima dată s-a întâlnit cu Becky luni seara, la clubul de carte. Acum este vineri dimineață și ceva din expresia precaută a lui Becky o pune pe Olivia în gardă. În plus, arată groaznic. Părul îi este neîngrijit și nu e rujată, ca de obicei.
   - Becky, spune Olivia. S-a întâmplat ceva?
   Becky încuviințează și întreabă:
   - Pot să intru?
   - Desigur, spune Olivia. Să bem o cafea.
   Se îndreaptă amândouă, din obișnuință, spre bucătărie. Olivia toarnă două cești din cafetieră.
   - Ce este? E evident că ceva te-a supărat.
   Becky se așază la masa din bucătărie.
   - Asta chiar e ciudat, spune ea.
   Olivia pune ceștile de cafea pe masă și se așază. Se întreabă dacă a vorbit Carmine cu Becky. Își face iar curaj.
   - Ce este?
   - E vorba despre anchetă, despre Amanda.
   Olivia se adună. Deci nu e vorba despre Raleigh. Are un sentiment de ușurare, cel puțin pentru sine, dar e îngrijorată pentru femeia care stă vizavi de ea. Ce caută Becky aici?
   - Poliția s-a întors ieri să vorbească cu mine, spune Becky.
   - Așa, o încurajează Olivia, sorbind o înghițitură de cafea.
   - Oh, Doamne, nu știu cum să-ți zic asta.
   - Pur și simplu spune-mi, Becky.
   Olivia simte cum îi crește anxietatea.
   Becky strânge ceașca de cafea cu ambele mâini. În cele din urmă, se uită în ochii Oliviei:
   - L-am văzut pe Paul cu Amanda, înainte ca ea să dispară.
   Olivia e uluită. Se aștepta la orice, dar cu siguranță nu la asta.
   - Ce?
   - I-am văzut pe Paul și Amanda în mașina ei într-o noapte, cu puțin înainte ca ea să dispară. Ei... păreau că se ceartă.
   - Paul nu o cunoștea pe Amanda.
   - Știu ce am văzut, spune prudentă Becky.
   - Cred că te înșeli, răspunde Olivia cu răceală.
   El i-ar fi spus dacă s-ar fi întâmplat asta, nu-i așa?
   - Nu mă înșel. Paul a recunoscut în fața detectivilor, zice Becky direct.
   Olivia simte că i se întoarce stomacul pe dos. O ia dintr-odată amețeala.
   Paul a vorbit cu detectivii?
   - Ce vrei să spui? Când a vorbit cu ei?
   Simte că stă pe marginea unei stânci, și tot ce trebuie să facă Becky acum este să-i dea un brânci. Becky se foiește neliniștită pe scaun.
   - Ieri. S-au dus la biroul lui. Au vorbit acolo.
   - De unde știi asta? De ce s-ar duce să-l caute pe el?
    Încearcă să găsească o logică în ceea ce spune Becky.
   - Pentru că atunci când m-au întrebat despre Amanda a trebuit să le spun că i-am văzut pe Paul cu Amanda în mașina ei.
   Ea adaugă:
   - Nu am vrut să le spun.
   - Nu mi-a zis niciodată nimic despre detectivi, șoptește Olivia, încă în stare de șoc.
   - Îmi pare rău, zice Becky și apoi rămâne tăcută, ca și când ar fi așteptat ca Olivia să-și dea singură seama.
   - Crezi că Paul ar fi putut avea o aventură cu Amanda? întreabă Olivia neîncrezătoare, perfect nemișcată. Ar fi imposibil.
   Dar se gândește la Paul, zvârcolindu-se toată noaptea trecută. Se pare că vorbise cu detectivii mai devreme. Ce i-a mai ascuns? Simte cum începe să tremure. Vede negru în fața ochilor și se prinde de marginea mesei. A înșelat-o Paul?
   Niciodată nu l-a bănuit de infidelitate. Niciodată. Dar acum înțelege brusc: dacă Paul avusese o aventură cu Amanda, ar putea fi suspect de crimă. Își amintește că citise articolul din ziar, apoi mimase o lipsă totală de interes față de caz. Simte un vârtej în stomac.
   Becky continuă:
   - A recunoscut că au fost în mașină, dar a negat că ar fi avut o aventură cu ea.
   Olivia se holbează la Becky. Trebuie să afle ce naiba se întâmplă.
   - De unde știi? De ce era în mașină cu Amanda? Nu înțeleg.
   Becky îi răspunde cu grijă:
   - Le-a spus detectivilor despre suspiciunea lui că ea avea o aventură cu Larry și îi spunea să stea departe de el, dar îmi pare rău, asta pur și simplu nu e adevărat.
   - Larry al tău?
   Becky dă din cap afirmativ. Olivia este uimită.
   - Și de ce ești atât de sigură că Larry nu avea o aventură cu ea și sugerezi că Paul ar fi avut? protestează Olivia.
   Becky se apleacă să ajungă cât mai aproape de ea, peste masa din bucătărie.
   - Nu știu dacă Paul a avut o aventură cu Amanda, dar i-am văzut împreună și a trebuit să le spun detectivilor.
   - De ce ar zice Paul despre Larry ceva neadevărat?
   Becky se lasă pe spate pe scaun și își încrucișează brațele la piept.
   - Știi cum era Amanda. O mai ții minte de la acea petrecere? Atrăgătoare, bucurându-se de atenția tuturor bărbaților. Se pare că era chiar mai rău la birou. Paul a surprins-o o dată comportându-se necorespunzător cu soțul meu. Dar el spune că n-a însemnat nimic.
   - Comportându-se necorespunzător, mai exact cum?
   - Nu știu detaliile, spune Becky, ferindu-și privirea.
   - Nu pot să cred că Paul avea o aventură cu Amanda, spune Olivia.
   - Ei bine, nici eu nu cred că Larry avea.
   Se întinde după ceașca de cafea.
   - Poate că totul este doar o neînțelegere. Poate că Paul a evaluat greșit situația și a reacționat exagerat.
   - Deci acum detectivii îi investighează pe Paul și Larry? întreabă Olivia neîncrezătoare.
    Becky o aprobă neliniștită.
   - Și ce părere au?
   - Nu știu. Nu spun niciodată la ce se gândesc. Dar au vorbit cu Paul ieri și au venit acasă la noi seara trecută, imediat după ce Larry a ajuns acasă, și l-au acuzat că ar fi avut o aventură cu Amanda. El a negat.
   Becky își întoarce fața, deprimată.
   - După ce-au plecat ne-am certat îngrozitor.
   O parte din Olivia vrea să o consoleze pe Becky, dar cealaltă parte o urăște pentru că i-a adus toate problemele astea acasă și i le-a aruncat în brațe. Se gândește la cearta pe care o vor avea ea și Paul. Nu crede că el avusese o aventură cu Amanda, dar e evident că nu-i spune totul. Dacă a bănuit că Larry ar putea avea o aventură cu Amanda, de ce nu i-a spus? De ce nu i-a zis că poliția l-a vizitat la birou?
   - Am considerat că trebuie să știi ce se întâmplă, spune Becky, în cazul în care Paul nu ți-a mărturisit.
   Olivia se retrage, de parcă ar fi primit o palmă. Oare Becky se așteaptă să-i mulțumească? Acum Becky se uită fix la masa din bucătărie.
   - Mai e ceva. Probabil că nu ar trebui să îți spun, dar nu va mai rămâne secret pentru multă vreme. Și trebuie să vorbesc cu cineva și nu vreau să crezi că te-am mințit.
   Becky pare atât de tulburată, încât Olivia simte un acces subit de simpatie pentru ea. Însă ceea ce simte cel mai intens în acest moment este o senzație de rău augur. Ce-ar mai putea fi? Ce?
   - Este vorba despre Robert Pierce.
   Olivia se lasă pe spate. Se văzuse, încă de la întâlnirea de la clubul de carte, că Becky avea o slăbiciune pentru el. Este foarte atrăgător și sunt vecini. Larry e mai mult plecat, copiii sunt la școli, departe.
   - Ce e cu el?
   - M-am culcat cu el, când Larry era plecat de acasă, mărturisește Becky, ridicând ochii spre ea. De două ori.
   Olivia doar o privește, amuțită din cauza șocului.
   - Probabil că nu eram în toate mințile, recunoaște Becky. Dar exista această chimie între noi. Nu știu ce mi-a venit. Eu... eu pur și simplu nu i-am putut rezista.
   - Doamne, Becky. Probabil că și-a ucis soția.
   - Nu a făcut-o. Sunt sigură.
   - Cum poți să fii atât de sigură? întreabă Olivia, îngrozită. Din moment ce oamenii știu cum era Amanda - dacă Paul credea că are o aventură cu Larry, chiar dacă nu era adevărat - atunci soțul ei trebuie să fi avut și el o idee despre cum era ea. Ar fi putut fi gelos. Furios. Cel mai probabil el este ucigașul.
   Becky spune, clătinând din cap:
   - Nu cred că a făcut-o. Nu cred că ar fi fost capabil s-o omoare. Cred că a fost altcineva.
   - Atunci cine?
   - Nu știu. Un străin, cineva pe care nu-l știm. Paul și Larry nu au avut nimic de-a face cu asta.
   - Bineînțeles că nu, spune Olivia. Eu totuși cred că a fost soțul ei.

   Robert Pierce privește cu răceală peste masa de interogatoriu la cei doi detectivi care au devenit o mare pacoste pentru el. Când detectivul Webb l-a sunat acasă cu puțin timp în urmă, întrebându-l dacă ar fi dispus să vină la secție pentru a răspunde la câteva întrebări, și-a cântărit cu atenție situația înainte de a confirma. Bănuia că dacă va refuza, vor veni pur și simplu la ușa lui și îl vor aresta. Deci a răspuns că da.
   Chiar dacă nu-i spun direct, el știe că e suspectat că a comis crima. Trebuie să-i convingă că nu e așa.
   - Sunt arestat? întreabă el.
   - Nu, spune detectivul Webb, știți că nu sunteți.
   - Atunci de ce mă simt de parcă aș fi?
   - Puteți pleca oricând, spune Webb.
   Robert nu se mișcă. Webb se lasă înapoi pe scaun și întreabă:
   - Știați că soția dumneavoastră avea o aventură?
   Robert îl privește cu atenție.
   - Nu. V-am spus asta.
   - Știați că avea reputația că flirtează, că... înșală?
   Robert simte că fața i se întunecă, dar rămâne calm.
   - Nu, nu știam. Dar era o femeie foarte atractivă, foarte sigură pe sine. Lumea vorbește...
   - Da, vorbește.
   Detectivul Webb se apleacă spre el și spune:
   - Noi am vorbit cu câțiva oameni cu care Amanda a fost colegă în firmele unde a avut contractele de muncă temporare. Unul dintre locuri a fost Fanshaw Pharmaceuticals.
   - Da, îi plăcea să lucreze acolo.
   - Oamenii aceia au spus că avea o reputație.
   Robert îl privește pe detectiv, refuzând să muște momeala.
   - De exemplu, reputația de a face sex în lifturi, spune Moen.
   El o măsoară cu ură, în tăcere.
   - De fapt, spune Webb, credem că știm cine avea o aventură cu soția dumneavoastră.
   Robert rămâne tăcut câteva secunde, apoi ridică din umeri:
   - Este posibil. V-am zis. Nu știu ce să cred de când am aflat că m-a mințit în legătură cu Caroline. Poate că avea o aventură.
   Acum se apleacă el spre detectivi.
   - Dar dacă a avut vreo aventură, eu nu am știut.
   - Sunteți absolut sigur de asta? întreabă Webb.
   - Da. Am avut încredere în Amanda, spune Pierce, lăsându-se din nou pe spate.
   - Și totuși ați înșelat-o cu vecina dumneavoastră, intervine Moen.
   El îi aruncă o privire aspră. O consideră enervantă, cum se tot ia așa de el.
   - A fost un moment de slăbiciune. Becky s-a dat la mine. Nu ar fi trebuit să cedez. Dar doar pentru că am greșit eu, nu înseamnă că și soția mea a făcut-o.
   - Oare? întreabă Moen, arcuind o sprânceană.
   Nu-i place de ea. Nu-i place de niciunul. Se gândește dacă să se ridice și să plece. Știe că e dreptul lui să facă asta - se află aici benevol.
   Moen continuă să-l provoace.
   - N-ați întrebat cine avea o aventură cu soția dumneavoastră.
   - Poate pentru că nu vreau să știu, i-o taie Robert scurt.
   - Sau poate pentru că știți deja? sugerează Webb.
   Robert îi aruncă detectivului o privire ostilă.
   - De ce ați spune una ca asta?
   - Credem că se culca cu vecinul dumneavoastră, Larry Harris.
   Devine furios instantaneu, dar încearcă să-și tempereze furia.
   - Nu știam.
   - Sigur că nu știați, spune Webb. Nu de asta v-ați culcat cu Becky Harris, nu-i așa, ca să vă răzbunați pe iubitul soției dumneavoastră? Nu ați face așa ceva, nu-i așa? Și nici nu v-ați ucide soția.

Nouăsprezece

   Glenda o așteaptă pe Olivia la Bean. A întârziat. Glenda își verifică ceasul din nou și se întreabă ce s-a întâmplat, căci Olivia nu întârzie niciodată.
   În cele din urmă, ea ajunge și se apropie tulburată. Glenda a ales intenționat o masă la care nu pot fi auzite. Se dovedește că a gândit corect.
   Olivia se așază. Este, în mod evident, supărată.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă Glenda.
   - Trebuie să-mi promiți că nu vei spune nimănui ceea ce o să-ți spun, îi cere Olivia agitată. Nici măcar lui Keith.
   Glenda se îndreaptă în scaun.
   - Desigur. Îți promit. Oricum nu-i spun lui Keith o mulțime de lucruri despre care vorbim. Ce s-a întâmplat?
   Olivia își coboară vocea:
   - Becky Harris pare să creadă că Paul ar fi putut avea o aventură cu Amanda.
   Glenda simte un șoc care îi străbate coloana vertebrală. Se uită la Olivia consternată.
   - De ce ar crede una ca asta?
   În timp ce aude explicațiile Oliviei, Glenda încearcă să proceseze tot din conversația acesteia cu Becky. Dar este greu să-și imagineze că omul pe care îl cunoaște de ani buni ar fi capabil de așa ceva.
   - Paul nu te-ar înșela, spune Glenda. Pur și simplu nu cred.
   - Nici eu, spune Olivia, cu vocea frântă de emoție. Dar de ce nu mi-a spus Paul nimic despre toate astea? De ce nu mi-a spus că a vorbit cu Amanda? De ce nu mi-a spus că el credea că Larry are o aventură cu ea? De ce nu mi-a spus că a fost interogat de poliție?
   Glenda simte cum vocea Oliviei devine isterică.
   - Nu știu, răspunde ea neliniștită.
   - Am crezut că suntem o familie unită. Că suntem sinceri unul cu celălalt. Nu-mi vine să cred că mi-a ascuns toate astea.
   - Dacă Paul le-a spus polițiștilor că a crezut că Larry se culca cu Amanda, iar el o avertiza să-l lase în pace, eu îl cred, zice ferm Glenda. Eu cred și că este mult mai probabil ca Larry să o înșele pe Becky decât ca Paul să te înșele pe tine, tu nu?
   Olivia dă din cap; pare ușurată să audă asta de la altcineva.
   - Probabil că nici nu ar trebui să-ți spun asta, dar...
   - Ce?
   - Becky mi-a mărturisit că s-a culcat cu Robert Pierce. Înainte ca Amanda să dispară.
   Acum Glenda e cu adevărat șocată, cu siguranță nu se aștepta la asta.
   - Ei bine, iată. E evident că acea căsnicie e una cu probleme.
   Apoi se apleacă îngrijorată peste masă.
   - Ascultă, Olivia. Nu vrei ca poliția să creadă că Paul ar fi putut avea vreo legătură cu Amanda. Asta l-ar face suspect. Nu-ți dorești asta. Nu vrei să înceapă să-ți scormonească prin viața personală.
   - E prea târziu, răspunde Olivia tristă. Cred că Paul este deja suspect de crimă. Cred că Becky le-a vorbit deja despre bănuielile ei în legătură cu Paul și Amanda.
   Glenda spune repede:
   - Ei bine, trebuie să te asiguri că vor renunța la ideea aceea, repede. Spune-le că a fost cu tine tot weekendul.
   - Probabil chiar a fost cu mine tot weekendul!
   - Deci, totul este în regulă.
   - Trebuie să vorbesc cu el diseară când ajunge acasă. Îl voi întreba de ce nu mi-a zis nimic despre toate astea. Și dacă a spus adevărul poliției, spune ea tensionată.
   Glenda aprobă.
   - Să-mi spui și mie ce zice.
   O observă pe Olivia cum o privește mai atent, parcă văzând pentru prima dată cât de obosită pare. Glenda știe că sub ochi are cearcăne negre, adânci - s-a văzut în oglindă de dimineață.
   - Cum mai stau lucrurile la voi? întreabă Olivia.
   - Nu prea bine, recunoaște Glenda. Adam pare să-și urască tatăl.
   - De ce? întreabă Olivia.
   - Nu știu, spune Glenda, ferindu-și privirea. Au mereu câte un conflict. Presupun că este normal ca adolescenții să se certe cu tații lor. Trebuie să devină independenți, să se descurce singuri.
   Face o mică pauză.
   - Vezi tu, nu pare să mă placă nici pe mine mai mult zilele astea.
   După ce se despart, Glenda merge spre casă, gândindu-se la ce i-a spus Olivia. E sigură că Paul nu ar înșela-o pe Olivia. Îi cunoaște de 16 ani.
   Dar este neliniștită. Își amintește cum era Amanda când a văzut-o prima dată, la petrecerea de anul trecut. Era o zi caldă și însorită de septembrie. Amanda purta o rochie scurtă galbenă, arătându-și picioarele elegante și bronzate.
   Pedichiura era impecabilă și purta sandale cu toc înalt. Glenda și Olivia nu mai purtau de mult rochii scurte. Acum purtau doar pantaloni capri și sandale cu talpă joasă și vorbeau despre cum să-și opereze varicele. Dar Amanda era tânără și frumoasă și nu avusese copii, așa că picioarele ei erau perfecte, în ton cu restul corpului. Glenda își amintește cum se tot apleca, dezvăluind dezinvoltă unul dintre sânii obraznici și un sutien dantelat de fiecare dată când vorbea cu Keith, cu Paul, cu Larry sau cu oricare dintre bărbații care fuseseră acolo.
   Acordase o atenție deosebită vreunui bărbat în ziua aceea? Nu, nu credea.
   Dar toți se făcuseră de râs încercând să-i atragă atenția. Amanda a cochetat cu fiecare, întreținând atmosfera ca o Scarlett O’Hara a zilelor noastre, în timp ce propriul soț stătea relaxat, vorbind puțin, bând bere și urmărind-o îngăduitor. Amanda se întorcea ocazional spre soțul ei tăcut și arătos și îi strângea mâna într-a ei, lăsând să se înțeleagă, în tăcere, că era a lui. Pe atunci, Glenda se gândea că el pare mândru de ea. Dar acum se întreabă - chiar așa să fi fost? Sau era iritat de atenția pe care o capta și o oferea tuturor, în afară de el? Era oare furios și gelos în realitate, dar se prefăcea? Își făcea oare griji că îl înșela?
   Fiecare căsnicie are secretele ei. Glenda se întreabă ce secrete are căsnicia ei.

   Când Paul ajunge acasă de la serviciu, Olivia îl aștepta deja. Raleigh e la antrenamentul de baschet. Asta le asigură timp să vorbească.
    Îl aude intrând pe ușa din față și se mută din bucătărie pe hol, pentru a-l confrunta. Observă imediat cât de extenuat pare. De fapt, arată ca dracu’. Nu-i e prea milă de el.
   - Trebuie să vorbim, spune ea.
    Vocea îi este tensionată.
   - Pot să-mi scot mai întâi haina? izbucnește el.
   Îi observă mimica și o întreabă:
   - Unde este Raleigh?
   - Raleigh e la antrenament. Ajunge acasă mai târziu.
   Trece pe lângă ea și se îndreaptă spre bucătărie. Ea îl urmează și vede cum se întinde spre dulap după sticla de scotch. Olivia îi spune, incapabilă să-și ascundă furia din voce:
   - Știu că ai fost interogat de poliție.
   - Deci au venit și au vorbit și cu tine, nu-i așa? întreabă el, tăios. De ce nu mă mir?
   Își toarnă un pahar cu băutură și se întoarce să o privească, sprijinindu-se de blat.
   - Nu, nu au venit aici. Mi-a spus Becky.
   - Ah, Becky, zice el cu amărăciune și bea lacom din pahar.
   - Ce naiba se întâmplă, Paul? întreabă Olivia cu disperare.
   - Îți voi spune ce se întâmplă, dacă ești sigură că vrei să știi.
   El mai ia o înghițitură de băutură.
   - Larry Harris avea de o grămadă de timp o relație cu Amanda Pierce. În cele din urmă, l-am confruntat pe tema asta, dar a negat. Așa că i-am spus Amandei să o încheie. Apoi ea a dispărut. N-am menționat nimic poliției în acel moment, pentru că sincer nu mi s-a părut relevant. Și nimeni nu m-a întrebat. Toată lumea credea că, de fapt, și-a părăsit soțul. Dar acum... se pare că Becky m-a văzut la un moment dat vorbind cu Amanda, și-a băgat nasul unde nu-i fierbea oala și a spus asta poliției. Așa că a trebuit să le zic tot.
   El pufnește.
   - Pariez că îi pare rău că a menționat asta vreodată.
    Ridică privirea și se uită obosit la Olivia.
   - Acum sunt toți călare pe mine. Îmi cer un alibi.
    Își ridică paharul în sus și dă pe gât restul de scotch.
   - Îți cer un alibi, repetă Olivia ca un ecou.
   - Oh, îmi imaginez că îi cer unul și lui Larry, spune Paul.
   Trebuie să întrebe.
   - Spune-mi adevărul, zice Olivia, își aude tonul vocii crescând. Ai avut o aventură cu Amanda sau nu?
   Se uită la ea și ceva din înfățișarea lui se schimbă. Atitudinea de furios înțepat dispare.
   - La dracu’, nu, Olivia. Îți jur că nu mă culcam cu ea. Nu te-am înșelat niciodată. Nu aș face-o niciodată. Și tu știi.
    - Atunci de ce nu mi-ai spus despre toate astea? De ce atâtea secrete? Ai vorbit ieri cu poliția și nici nu mi-ai spus!
   Își lasă capul în pământ.
   - Îmi pare rău!
   Ea așteaptă.
   El continuă.
   - Nu ți-am spus despre Larry atunci pentru că am vrut să rămână totul doar între el și mine. Știu că tu și Becky sunteți prietene. Nu am vrut să te pun în această poziție, de a ști și de a te întreba dacă ar trebui sau nu să-i spui. M-am gândit că dacă îi zic Amandei să-l lase în pace, o să pună capăt relației cu Larry. Nu credeam că aventura asta a lor este atât de importantă pentru ea.
   - De unde știi că avea o relație cu Larry?
   - Bănuiam asta deja de săptămâni întregi când am surprins-o în biroul lui făcându-i sex oral.
    Olivia este șocată. Se întreabă dacă Becky știe toate detaliile. Paul continuă.
   - Le-am spus detectivilor totul. N-am fost prea îngrijorat pentru căsnicia lui Larry - nu este treaba mea să fiu. Dar eram preocupat că devenea neglijent și că i-ar fi putut vedea și altcineva la birou și ar fi putut să-și piardă locul de muncă. Nu-mi doream să se întâmple asta.
   Olivia simte cum umerii săi încordați încep, încet, încet să se relaxeze.
   - Dar de ce nu mi-ai spus ieri, după ce ai vorbit cu polițiștii? De ce mi-ai ascuns asta?
   El clatină din cap.
   - Nu știu. Pur și simplu nu știam ce să fac. Ar fi trebuit să-ți spun. O fac acum.
   Oftează și adaugă neliniștit:
   - M-au întrebat dacă am un alibi pentru weekendul în care a dispărut Amanda.
   - Ce le-ai spus? întreabă Olivia.
   - Le-am spus adevărul. Că am fost acasă tot weekendul. Le-am spus că probabil am stat acasă și am urmărit ceva pe Netflix. Asta facem de obicei. Când a fost ultima dată când am ieșit într-o vineri sau sâmbătă seara?
   Ea încearcă să-și amintească ce-au făcut în weekendul acela.
   Apoi zice:
   - Nu, te-ai dus la mătușa ta în vinerea aceea, îți amintești?
   El îngheață.
   - Rahat. Ai dreptate. Am uitat.
   - M-ai sunat de la birou și mi-ai spus că te-ai gândit că ar fi bine să te duci s-o vezi.
   - Da, spune Paul. La dracu’.
   Își amintește seara aceea. Paul se dusese la mătușa lui și ea rămăsese acasă urmărind singură un film.
   - Ar fi bine să le spui, spune Olivia neliniștită.
   El dă din cap aprobând.
   - O voi face. Probabil că vor vrea să te întrebe și pe tine.
   - Să mă întrebe ce?
   - Unde am fost în acel weekend.
   - De ce contează unde ai fost? întreabă exasperată de situație Olivia. Nu tu aveai o relație cu Amanda. Larry avea.
   Paul pufnește.
   - Nu cred că poliția știe pe care dintre noi doi să-l creadă.
   După o clipă, adaugă:
   - Suntem chit?
   - Ce vrei să spui?
   - Știi... nici tu nu mi-ai spus despre scrisori...
   Uitase complet de scrisori, îi ieșiseră din minte cu tot ceea ce se întâmplase în ultimele zile. Se apropie și își pune mâinile pe pieptul lui.
   - Da.
   Simte mirosul scotchului din respirația lui.
   - Când ai spus că se întoarce Raleigh acasă? întreabă el, cuprinzând-o cu brațele și sărutând-o.
   - Nu prea curând, spune Olivia. De ce nu-mi torni și mie un pahar?
   În timp ce el îi toarnă băutura, Olivia continuă:
   - Nu crezi că Larry ar fi putut să aibă vreo legătură cu...
   - Nu, evident că nu, spune Paul.

Douăzeci

   Becky rătăcește agitată prin casă vineri seara, așteptând ca Larry să se întoarcă de la serviciu. După felul în care au rămas lucrurile aseară, el nu va fi bine dispus când va ajunge acasă. A și spus că probabil va întârzia, întotdeauna are multe de recuperat după o călătorie de afaceri.
   Aseară ea a dormit în camera de oaspeți. Nu prea știe cum ar putea să treacă, amândoi, peste asta. Poate că nu vor reuși. Poate căsnicia lor s-a încheiat și nu le mai rămâne decât să găsească o modalitate de a le spune copiilor și să decidă cum să împartă bunurile comune. În ciuda încăpățânării de a nega evidențele în fața Oliviei, își petrece o grămadă de timp întrebându-se dacă insistența cu care Larry pretinde că între el și Amanda nu s-a întâmplat nimic serios este sinceră.

   A fost o zi lungă - o săptămână întreagă de când au găsit corpul Amandei Pierce - și Webb e epuizat. Ochii îi ard și își simte întreg corpul obosit. Este frustrat de lipsa progresului anchetei, dar o imagine de ansamblu începe să apară. Au vorbit cu alți angajați ai Fanshaw Pharmaceuticals după ce au terminat cu Paul Sharpe și au putut alcătui un portret mai clar al Amandei Pierce. Webb se întrebase câte dintre bârfele despre ea erau adevărate. Larry a recunoscut incidentul din biroul său, măcar câteva dintre ele erau adevărate.
   Webb arată cu degetul.
   - Întoarce aici.
   Moen iese de pe autostradă pe un drum pietruit. Este aproape întuneric deja. O zi mizerabilă, umedă, dar este cald și confortabil în mașină.
   Se întorc la locul unde a fost recuperat corpul Amandei. Webb a cronometrat drumul până aici încă de când au plecat din stațiune. Moen conduce cam cu viteză pe drumul pietruit.
   - Încetinește. Putem estima viteza mai târziu, îi spune Webb lui Moen.
   Ea ridică piciorul de pe accelerație.
   Drumul este întunecat și șerpuit. Farurile mașinii alunecă pe curbe. De-o parte și de alta sunt copaci, unii aproape desfrunziți; vremea s-a schimbat și pare că a trecut mult mai mult decât cele câteva zile de când au mai fost aici, recuperând mașina din lacul rece.
   - Ești sigur că pe întuneric vei putea recunoaște locul? întreabă Moen, conducând mai încet acum. Eu nu cred că aș putea. Sunt o fată de oraș.
   - Sper că da, spune Webb, privind cu atenție peisajul întunecat de dincolo de parbriz. Cred că ne apropiem, încetinește.
   Ea reduce viteza în dreptul unei curbe, iar el spune:
   - Aici. Cred că ăsta este. Trage pe dreapta.
   El recunoaște curba drumului, panta până la plajă, malul lacului. Moen parchează mașina și oprește motorul. Webb se uită la ceasul său care luminează în întuneric. Douăzeci de minute.
   Moen îl privește, dând din cap.
   - Foarte puțin.
   Pentru o clipă rămân în întuneric, apoi ies din mașina caldă în frigul nopții.
   Webb stă lângă portieră, gândindu-se la investigație, amintindu-și de luni dimineață, când au făcut îngrozitoarea lor descoperire.
   - Unde este arma crimei? întreabă Webb.
   Merge în capătul pantei, jos, până la malul apei și privește spre lac. O felie de lună strălucitoare apare din spatele norilor negri. Încearcă să-și imagineze ce s-a întâmplat aici. Cine a deschis geamurile mașinii? Oricine ar fi fost a purtat mănuși, pentru că pe butoanele de manevrare ale geamului nu existau alte amprente decât ale Amandei. Cine i-a înghesuit corpul în portbagaj și a ghidat mașina pe pantă și apoi în apă?
   Webb crede că ucigașul este probabil o persoană cu care ei deja s-au întâlnit. Se întoarce spre Moen; ochii îi strălucesc în întuneric.
   - Oricine ar fi ucis-o, a mizat pe faptul că mașina - și corpul ei - nu vor fi găsite niciodată, sugerează Webb.
   Se uită din nou peste lacul întunecat.
   - Toată lumea a crezut că și-a părăsit soțul. Și ar fi fost foarte greu să acuzi pe cineva dacă n-ar fi existat un cadavru.
   Se uită din nou la Moen.
   - Cineva se frământă în acest moment. Pentru acel cineva, lucrurile nu s-au întâmplat conform planului.

   Becky aude cum ușa de la parter se deschide la scurt timp după ora 21.00.
   Ea e sus, în pat, și își îndreaptă capul, ascultând. Se săturase să-l tot aștepte pe Larry, așa că cinase și urcase cu o carte în dormitor. Acum îl aude cum umblă prin casă la parter. După câteva minute, pune cartea deoparte, își îmbracă halatul și iese din dormitor.
   Se oprește în capul scărilor când își vede soțul stând la baza lor, privind în sus spre ea. Ochii lor se întâlnesc, dar niciunul nu spune nimic preț de o secundă.
   Apoi femeia întreabă:
   - Unde ai fost?
   Nu crede că a stat la birou atât de târziu.
   El nu-i răspunde. În cele din urmă, Larry spune:
   - Trebuie să vorbim.
   Ea își continuă drumul încet pe scări.
   El spune brusc:
   - Am nevoie de o băutură.
   Se apleacă spre barul din living și își toarnă o dușcă de whisky.
   - Ai putea să-mi torni și mie, spune Becky.
   Se apropie, iar el îi întinde un pahar. Fiecare ia câte o înghițitură. Toate lucrurile pe care ar putea să i le spună se învârt în capul ei. Se întreabă cum trebuie să se fi simțit Larry când Amanda a dispărut... și apoi, când trupul ei a fost descoperit. Fusese îngrijorat că poliția va afla despre el și Amanda? Cum și-a făcut ea griji că se va afla despre aventura sa cu Robert?
   El îi aruncă o privire împăciuitoare.
   - N-am avut nimic de-a face cu ce i s-a întâmplat Amandei. Și știi asta.
   - Oare?
   Se uită fix la ea, de-a dreptul șocat.
   - Nu poți să crezi cu-adevărat... și continuă să o privească, de parcă nu-și poate găsi cuvintele.
   - Nu știu ce să cred. Și dacă eu nu prea te cred, ce părere ar putea avea poliția? întreabă ea cu răceală.
   Stând acolo și privindu-l pe bărbatul cu care este căsătorită de 23 de ani, își permite pentru prima dată să se gândească dacă, într-adevăr, Larry ar fi putut-o ucide pe Amanda Pierce. Asta îi dă fiori.
   - Nu vorbești serios!
   Apoi râde - un râs scurt, icnit.
   - Oh, înțeleg. Ești deja în negocieri de divorț, nu? Simți că ai un avantaj și vrei să-i folosești.
   Nu se gândise astfel la întâmplările din ultimele zile, dar acum că el a spus-o, vede posibilitățile. Știe că el nu i-a făcut vreun rău Amandei, dar nu i-ar strica dacă el ar crede că da. Ea a renunțat la carieră. Și-a petrecut cei mai frumoși ani având grijă de casă și crescând copiii, în timp ce el lucra pentru un trai bun. Ea ar trebui să obțină ceea ce i se cuvine. Nu vrea să se lase prostită.
   - Nenorocita dracului, spune el.
   Ea tresare puțin când îi aude tonul. Nu e comportamentul lui obișnuit. Apoi zice, cu o voce blândă:
   - Nu-ți voi face viața dificilă, Larry, cât joci corect.
   - Serios, spune el.
   Se apropie și o privește fix; ea îi poate simți respirația alcoolică pe față.
   - N-am avut nimic de-a face cu... dispariția Amandei.
   De parcă nu poate spune asta. Nu poate spune moartea. Ea rămâne pe poziții.
   - Dar aveai o aventură cu ea? întreabă Becky. Spune-mi adevărul. Nu a fost doar atunci, o singură dată în biroul tău, nu-i așa?
   Îl cunoaște. Știe că ar vrea mai mult de-atât. Poate fi lacom.
   Se prăbușește pe canapea și deodată pare foarte obosit. Umerii i se lasă.
   - Da, recunoaște el. Aveam o relație de câteva săptămâni. A început în iulie.
   Bea restul băuturii dintr-o singură înghițitură.
   Ea simte că îngheață.
   - Unde vă întâlneați?
   - La un hotel de pe autostrada de lângă Aylesford.
   Nu-i vine să creadă, o cuprinde o furie devastatoare.
   - Idiotule, șuieră ea. Vor afla.
   - Nu, nu vor afla, spune el cu încăpățânare, aruncându-i o privire și apoi îndepărtându-și ochii de la furia pe care o descoperă acolo.
   - Bineînțeles că vor afla! Vor merge prin toate hotelurile și toate motelurile cu fotografiile voastre și vor întreba personalul.
   Cum de-și imaginează că nu vor afla? I se face rău din cauza fricii și își dă seama că îi pasă. Oamenii sunt arestați mereu pentru lucruri pe care nu le-au făcut. Îi pasă suficient de mult cât să nu vrea să-și vadă soțul târât într-o anchetă criminală. Nu poate lăsa să li se întâmple asta ei și copiilor. Văzuse filmul Scara pe Netflix; ce i s-a întâmplat acelei familii nu i se va întâmpla și familiei ei. Gândește rapid.
   - Poate că ar fi trebuit să le spui polițiștilor, când au fost aici. Va fi mai rău când vor afla adevărul și faptul că le-ai ascuns.
   - Mi-a fost frică! Nici nu puteam gândi. Totul a fost atât de șocant.
   Respiră adânc.
   - Poate că nu vor afla.
   Ridică ochii spre ea, molipsit de spaima ei.
   - Nu am avut nimic de-a face cu ceea ce i s-a întâmplat. Nu mi-am imaginat că întâlnirile noastre rare au vreo importanță. Am crezut că l-a părăsit.
   - Nu contează, spune Becky, forțându-se să se calmeze.
   Vede cum Larry începe să se piardă cu firea; ea trebuie să rămână calmă.
   Trebuie să se gândească.
   - Nu ai fi putut să o faci, ai un alibi puternic.
   Se așază pe canapeaua de lângă el.
   - Ai fost la conferința aceea.
   Avusese o senzație neplăcută când detectivii îi vizitaseră, iar ea își dăduse seama că acea conferință nu era chiar atât de departe de locul în care fusese descoperit corpul Amandei. Dar el le spusese detectivilor că fusese în stațiune de vineri după-amiază și asta o liniștise. Acolo sunt oameni care să confirme, cu siguranță. Dar acum îl vede pălind îngrozitor și își simte stomacul în gât.
   - Ce este, Larry? Ce nu îmi spui?
   - Nu am ucis-o, jur.
   Dar vede în ochii lui că e panicat.
   Ea se dă ușor înapoi.
   - Larry, mă sperii.
   - Mașina ei a fost găsită lângă stațiune, spune el nervos.
   Cum mai evită subiectul, se gândește ea. Mașina ei, nu corpul ei. De parcă n-ar putea să accepte. Îndepărtează gândul tulburător.
   - Dar nu contează, insistă ea. Nu și dacă ai fi fost în stațiune tot timpul ăsta.
   Dar acum îi trece prin minte: dacă s-a furișat o oră sau două afară din complex? Dacă ar fi plănuit să o întâlnească? Ar fi fost în stare să o omoare atunci? Ar fi putut s-o facă? Se simte îngrozită când își dă seama că nu știe.
   - Dar dacă oamenii nu-și amintesc să mă fi văzut? spune el, rătăcind cu privirea prin cameră.
   Pare că nu vrea să o privească în ochi.
   - Larry, ce vrei să spui?
   În cele din urmă, se uită la ea cu teamă, rugător, de parcă ar putea cumva să-l ajute. Dar se teme că nu-l poate ajuta.
   - Larry, spune ea îngrijorată, ai părăsit stațiunea?
   - Nu.
   - Atunci care este problema?
   - M-am cazat vineri și am urcat în camera mea. Nu aveam chef să văd pe nimeni. Eu... mă certasem cu Amanda în ziua aceea, chiar înainte, îmi spusese că nu mai vrea să mă vadă - și eram supărat și epuizat. Așa că am rămas în cameră, am mai lucrat câte ceva și apoi... am adormit. Nu m-am trezit până în jur de ora 21.00. Am lipsit de la aproape toată partea de început a conferinței.
   Îl privește cu furie și neîncredere. Secunde lungi trec într-o încăpere absolut tăcută, în care se aud doar bătăile inimii ei. Apoi întreabă:
   - Îmi spui adevărul?
   - Da, jur.
   - Până și mie îmi vine greu să te cred.
   Își dă seama că el nu are deloc alibi.
   - Unde te-ai certat cu Amanda? întreabă ea, stomacul ridicându-i-se din nou în gât. A văzut cineva?
   - Ne-am certat la telefon.
   - Ce telefon?
   Se uită în altă parte.
   - Am folosit telefoane cu cartelă.
   Nu-i vine să creadă - soțul ei, tatăl copiilor ei, avea telefon cu cartelă.
   Întreabă furioasă:
   - Ce s-a întâmplat cu telefonul?
   - L-am aruncat de pe pod, în râu.
   - Care pod? Când? La dracu’! S-ar putea să fie camere de luat vederi, știi.
   El își ridică ochii spre ea, extrem de palid.
   - De pe podul Skyway. Duminică, în drum spre casă, din stațiune. Se despărțise de mine, m-am gândit că nu mai aveam nevoie de telefon.
   - Ești un ticălos prost, șuieră ea și pleacă.

Douăzeci și unu

   Robert Pierce stă singur în livingul întunecat, sorbind încet dintr-un pahar de whisky. Se gândește la detectivul Webb și la colega sa detectiv Moen, și la ce ar putea crede aceștia. Ce dovezi ar putea avea. Nu pot găsi nimic concret legat de el. Încearcă la întâmplare. Cu siguranță, îl vor cerceta pe vecinul său de alături, Larry Harris, care se culca cu Amanda.
    Robert nu înțelege ce-a putut Amanda să vadă la el, dar întotdeauna fusese atrasă de bărbați mai maturi. Știa. Nu e prost. Știa despre Larry de ceva timp.
   Apoi a reușit să deschidă telefonul secret al Amandei. Nu a fost prea greu - el doar a căutat pe Google cum să deblochezi ecranul blocat al Androidului fără parolă și odată ce a făcut-o, cât de revelator a fost. Apelurile, mesajele, cele două numere secrete. A apelat unul dintre ele și a răspuns un bărbat. I-a recunoscut vocea imediat. Pentru că, până la urmă, era exact cine se aștepta să fie.
   - Larry, spusese Robert.
   - Cine ești? întrebase Larry, uimit.
   - Soțul ei, Robert.
   Larry închisese telefonul în grabă. La celălalt număr n-a răspuns nimeni.
   Acest celălalt număr era și cel care îl preocupa mai mult. Numărul la care ea trimisese acele mesaje ce dezvăluiau detalii intime, private ale vieții lor împreună, care spuneau că soțul ei era psihopat. Acele mesaje l-au înfuriat.
   Probabil că reușise să-l avertizeze că soțul ei îi găsise telefonul.
   Mai erau și alte lucruri în acel telefon, lucruri pe care ea nu le trimisese nimănui, care l-au enervat cel mai tare. Și poate chiar l-au făcut să-i fie frică.
   Se gândește la Becky. Dacă detectivii sunt cât de cât buni, cu siguranță ea știe deja despre Larry și Amanda. Bănuiește că Becky e pe jumătate îndrăgostită de el. Speră să-și țină gura. N-ar lăsa poliția să creadă că el are un motiv să-și omoare soția. Dacă Larry Harris le spune despre acea discuție telefonică, Robert va nega pur și simplu. Nu există dovezi. Nu există nicio dovadă că Robert l-ar fi sunat vreodată.
   Nicio dovadă că Robert ar fi știut despre aventura ei. Aventurile ei personale. Cât telefonul cu cartelă al Amandei nu este găsit niciodată... Nu trebuie găsit niciodată!
   Se gândește la momentul în care s-au mutat aici. La petrecerea aceea insuportabilă la care a insistat Amanda să meargă. Stând acolo, uitându-se la ea, atât de încântătoare, atât de inconștient de crudă. Se întreabă acum dacă ea alesese încă de atunci... din acea zi, cu care dintre ei urma să și-o tragă.
   Căsnicia lor avea doar 1 an. Cât de puțin o cunoștea atunci, cât de puțin îi știa preferințele sexuale - nevoia ei copilărească, inexplicabilă, de a seduce bărbații mai în vârstă. Și cât de puțin îl cunoștea și ea pe atunci - miezul întunecat și rece al sufletului său. Dar au ajuns să se cunoască mai bine.
   Știe că Becky și Larry sunt acasă. Luminile sunt aprinse la parterul casei de alături, chiar dacă este foarte târziu. Ce i-ar mai plăcea să fie o muscă pe un perete la ei...

   Raleigh așteaptă până adoarme toată lumea. Își trage blugii, un tricou și hanoracul său negru și deschide cu grijă ușa dormitorului.
    Știe că tatăl său doarme adânc; pentru mama lui își face griji. Dar stă în tăcere pe hol, în fața dormitorului lor și îi poate auzi sforăind, fiecare cu sforăitul său diferit.
   Ușurat, coboară încet pe scări, cu grijă să nu scoată niciun sunet.
   Își încalță tenișii în bucătărie. Nu aprinde lumina. Este obișnuit să se descurce în întuneric. În liniște deplină, se strecoară pe ușa bucătăriei către garaj, unde își ține bicicleta. Își pune casca, încalecă bicicleta și imediat după ce iese din garaj începe să pedaleze repede, îndepărtându-se de casă.
   Știe că e greșit să spargă computerele oamenilor, începuse să le spargă pentru că i se păruse o provocare. Cum ar putea explica așa ceva cuiva care nu simte la fel? Părinții săi nu au reușit, dar oricare alt hacker ar înțelege exact de ce o face. Se simte grozav atacând sistemul de siguranță al altcuiva, îl face să se simtă puternic, de parcă ar avea și el control asupra unui lucru. Asupra vieții sale nu simte că are foarte mult control. Le-a promis părinților - și sieși - că n-o va mai face. Și așa va fi. Riscurile sunt mult prea mari. Asta este ultima dată. Nici acum n-ar fi făcut nimic dacă n-ar fi știut sigur că proprietarii sunt plecați. De data aceasta, are o pereche de mănuși de latex îndesate în buzunarul blugilor - le-a luat din pachetul pe care îl ține mama lui în dulapul pentru menaj. Nu are de gând să-și asume riscuri stupide și să lase vreo amprentă.
   Raleigh studiază casa. Este o noapte întunecată, luna e ascunsă după nori.
   Lumina este aprinsă în partea din față a casei și mai există o lumină la etaj - probabil de la temporizator. Știe asta pentru că proprietarii au o pisică. Și a văzut-o pe îngrijitoarea animalelor de companie din cartier, cea cu mașina marcată, cum a oprit și a intrat în casă de câteva ori în ultimele zile. Raleigh a zărit-o în fiecare dimineață în drum spre școală. Cât de proști pot fi oamenii?
   Să angajezi pentru animalul tău de companie o bonă care are reclamă pentru serviciile sale pe blestemata aia de mașină? Este, de fapt, un anunț public în care spui că ești plecat din oraș, fute-m-aș.
   Încercase să se convingă să n-o facă, dar pur și simplu nu poate rezista tentației. Vrea să intre într-o casă în care nu trebuie să-și facă griji că se întorc proprietarii din oraș, de la cină. Vrea să se relaxeze și să nu se grăbească, să sape puțin mai adânc, să încerce câteva lucruri mai deosebite înainte de a renunța de tot la spargeri.

..................................................