Cineva cunoscut, Shari Lapena

1-4
Prolog

          Vineri, 29 septembrie

          Stă în bucătărie și privește prin ferestrele mari din spate. Se întoarce spre mine - într-o fluturare de păr șaten, foarte des și văd confuzia, apoi frica instalată brusc în ochii săi căprui larg deschiși. Ea a evaluat deja situația, pericolul. Ne privim direct, ochi în ochi. Arată ca un animal frumos, speriat.

   Dar nu-mi pasă. Simt cum sunt cuprins de intensitatea furiei pure, necontrolate; nu mi-e deloc milă de ea.
   Amândoi suntem conștienți de ciocanul din mâna mea. Timpul pare să încetinească. Ar trebui să se întâmple rapid, dar senzația e cu totul alta. Gura ei se deschide, gata să spună ceva. Dar nu mă interesează ce anume vrea să spună. Poate că avea de gând să țipe.
   Fac un salt în față și o lovesc, brațul meu se mișcă fulgerător, iar ciocanul îi izbește cu putere fruntea. Lovitura produce un sunet sinistru, dar și un jet impresionant de sânge care țâșnește instantaneu. Apoi din gura ei nu mai iese decât un geamăt. Începe să cadă din picioare exact atunci când își ridică mâinile spre mine, de parcă ar implora milă. Sau poate că vrea să apuce ciocanul. Se clatină, ca o vită la abator, pe cale să se prăbușească. Acum capul ei este mai jos și lovesc din nou cu ciocanul, și mai puternic, de data asta mai sus, în creștet. Când balansez ciocanul încă o dată, am mai multă forță și vreau să termin ce-am început. Ea stă acum în genunchi, chircită și nu-i pot vedea fața. Cade apoi cu capul înainte, cu chipul în jos și rămâne nemișcată.
   Stau deasupra ei și respir cu greutate, în timp ce din ciocanul pe care încă-l țin în mână sângele picură direct pe podea. Trebuie să fiu sigur că a murit, așa că o mai lovesc de câteva ori. Brațul mi-a obosit și respirația mi-e chinuită.
   Ciocanul este acoperit cu o pojghiță de sânge închegat, iar hainele mele sunt mânjite și ele cu sânge. Mă întind spre ea și o întorc pe spate. Un ochi este zdrobit. Celălalt e încă deschis, dar nu se mai vede nicio urmă de viață.

   Luni, 2 octombrie

   Aylesford, un oraș din regiunea Valea Hudson, statul New York, este o zonă cu multe locuri fermecătoare - de departe cel mai atractiv dintre ele îl reprezintă centrul istoric de-a lungul râului Hudson, cu cele două poduri maiestuoase care atrag privirile tuturor. Valea Hudson este, de altfel, renumită pentru frumusețea sa naturală și pentru faptul că, dacă traversezi râul, la doar o oră de mers cu mașina pe autostrăzi în mare parte bune, vei ajunge adânc în munții Catskills și în orășelele montane presărate printre aceștia. Gara din Aylesford are parcare generoasă și trenuri frecvente înspre și dinspre New York; poți să ajungi în Manhattan în mai puțin de două ore.
   Pe scurt, este un loc agreabil în care să locuiești. Există desigur și probleme, așa cum sunt peste tot.
   Robert Pierce intră în secția de poliție Aylesford - aflată într-o clădire nouă, modernă, din cărămidă și sticlă – și se apropie de recepție. Polițistul îmbrăcat în uniformă de la birou tastează ceva la un computer și îi aruncă o privire, cu mâna ridicată pentru a-i indica faptul că ceea ce face mai durează o secundă.
   Ce ar spune un soț normal? Robert își drege glasul.
   Polițistul își ridică ochii spre el.
   - Imediat, doar un minut.
   Robert îl așteaptă să termine ce-are de făcut la computer. Într-un final, polițistul îl întreabă:
   - Cu ce vă pot ajuta?
   - Aș dori să raportez o persoană dispărută.
   Polițistul îi acordă acum lui Robert toată atenția.
   - Cine a dispărut?
   - Soția mea. Amanda Pierce.
   - Numele dumneavoastră?
   - Robert Pierce.
   - Când v-ați văzut ultima dată soția?
   - Vineri dimineață, când pleca spre serviciu.
   Își curăță gâtul din nou.
   - De la birou urma să meargă să-și petreacă weekendul cu o prietenă. A plecat de la locul de muncă conform planului, dar nu s-a mai întors acasă noaptea trecută. Azi e deja luni și ea încă nu e acasă.
   Ofițerul îi aruncă priviri iscoditoare. Robert simte cum roșește sub privirile cercetătoare ale omului. Știe cum pare ceea ce tocmai a spus, dar nu trebuie să se lase deranjat de situație. Trebuie să facă asta. Trebuie să-și raporteze soția dispărută.
   - Ați încercat să o sunați?
   Robert îl privește stupefiat. Îi vine să-l întrebe: Crezi că sunt prost? Dar n-o face. În schimb, spune cu vocea stinsă:
   - Sigur că am încercat să o sun. De mai multe ori. Dar intră robotul și ea nu mă sună înapoi. Probabil și-a închis telefonul.
   - Dar prietena?
   - Ei bine, de asta sunt îngrijorat, recunoaște Robert, apoi ia o pauză neinspirată.
   Ofițerul îl așteaptă să continue.
   - Am sunat-o pe prietena ei, Caroline Lu și... spune că nu aveau planuri pentru acest weekend. Nu știe unde este Amanda.
   Se lasă tăcerea, iar ofițerul zice:
   - Înțeleg.
   Se uită la Robert îngrijorat, de parcă i-ar fi milă de el. Lui Robert nu-i place.
   - Ce bagaj avea? întreabă polițistul. O valiză? Pașaportul?
   - Avea un bagaj pentru weekend, da, unul mic, doar pentru o noapte. Și poșeta ei. Eu... nu știu dacă și-a luat pașaportul. A spus că urma să parcheze la gară și să ia trenul spre Manhattan pentru un weekend de cumpărături cu Caroline. Dar primul lucru pe care l-am făcut de dimineață a fost să trec prin parcare și nu i-am văzut mașina acolo.
   - Nu vreau să par insensibil, spune polițistul, dar... sunteți sigur că nu are pe altcineva? Și că vă minte în legătură cu asta? Adică, dacă a mințit despre un weekend petrecut cu prietena... poate că nu e, de fapt, chiar dispărută - adaugă el cu blândețe.
   - Nu cred că ar face asta. Mi-ar mărturisi. Nu m-ar lăsa pur și simplu să aștept așa.
   Știe că spunând asta pare încăpățânat.
   - Vreau să o raportez dispărută, insistă el.
   - Ați avut probleme acasă? Căsătoria e fără probleme? întreabă polițistul.
   - E bine, da.
   - Copii?
   - Nu.
   - În regulă. Permiteți-mi să notez toate aceste detalii și o descriere fizică și vom vedea ce putem face, spune polițistul reticent. Dar, sincer, pare că a plecat de bunăvoie. Probabil că se va întoarce. Oamenii pleacă de acasă tot timpul. Ați fi surprins.
   Robert îl privește pe polițist cu răceală.
   - Nici măcar nu aveți de gând să o căutați?
   - Puteți să-mi spuneți care e adresa dumneavoastră, vă rog?

Unu

   Sâmbătă, 14 octombrie

   Olivia Sharpe stă în bucătăria ei, cu o ceașcă de cafea, și privește în gol prin ușile glisante de sticlă, către curtea din spate.
    E mijlocul lui octombrie, iar arțarul de lângă gardul din spate arată splendid, îmbrăcat în toate nuanțele frunzelor sale roșii, portocalii și galbene. Iarba încă mai este verde, dar restul grădinii a fost deja pregătit pentru iarnă; nu mai este mult până la primul îngheț, crede ea. Dar pentru moment se bucură de lumina gălbuie a soarelui, care trece prin curte și se strecoară, înclinându-se, în bucătăria ei imaculată. Sau încearcă. Este greu să te bucuri de orice atunci când clocotești în sinea ta.
   Fiul ei, Raleigh, încă nu s-a trezit. Da, este sâmbătă, și el a fost la școală toată săptămâna, dar este ora două după-amiaza, iar faptul că el încă doarme o scoate din sărite. Își lasă cafeaua și se forțează să urce încă o dată pe scările acoperite cu covor, care duc spre etajul al doilea. Ezită în fața ușii dormitorului fiului ei, își amintește să nu țipe, apoi bate ușor și deschide ușa.
   Așa cum se aștepta, doarme dus. Capul lui încă este acoperit de pătura pe care și-a tras-o peste ultima dată când a intrat ea, acum o jumătate de oră. Știe foarte bine că urăște s-o audă spunându-i să se trezească, dar nu e ca și cum s-ar trezi de bunăvoie, iar ea ce-ar trebui să facă, să-l lase să doarmă toată ziua? La sfârșit de săptămână îi place să-i permită puțină relaxare, dar pentru numele lui Dumnezeu, este deja după-masă.
   - Raleigh, trezește-te. Este trecut de ora două.
   Își urăște vocea tăioasă, dar consumă atât de multă energie tot încercând să-l convingă pe acest băiat să coboare din pat, încât e greu să-și ascundă iritarea.
   El e neclintit. Ea rămâne nemișcată privindu-l de sus, simțind un amestec complicat de dragoste și frustrare. Este un băiat bun. E un elev inteligent, dar lipsit de motivație. Complet adorabil. Foarte leneș - nu doar că nu se trezește singur, dar nu-și face nici temele și n-o ajută nici la treburile din casă fără ca ea să-l împingă mereu de la spate. El îi spune că îi urăște sâcâiala asta constantă. Ei bine, urăște și ea să fie sâcâitoare. Îi zice că dacă ar fi făcut de la bun început ceea ce i-a cerut, atunci ea nu ar fi fost nevoită să-i tot repete, însă el nu pare să înțeleagă.
    Se gândește că o fi de la vârstă, băieții de șaisprezece ani sunt crimă și pedeapsă. Speră că pe la 18 sau 19 ani cortexul lui prefrontal se va dezvolta mai mult și va fi mai activ, va începe să devină mai responsabil.
   - Raleigh! Haide, trezește-te.
   El nu se mișcă, nu pare conștient de existența ei, nici măcar un mormăit nu scoate. Observă că telefonul lui mobil e așezat cu ecranul în sus pe noptieră.
   Dacă nu se trezește, foarte bine, i-l va confisca. Își imaginează cum își va întinde mâna, va pipăi atent noptiera, apoi își va da așternuturile jos de pe cap. Înhață telefonul și iese din cameră, trântind ușa în urma ei. El va fi furios, dar și ea este furioasă. Se întoarce în bucătărie și pune telefonul pe blat. Ping.
   Un mesaj. Nu și-a băgat niciodată nasul în telefonul sau computerul fiului ei.
   Nu-i știe parolele, are încredere deplină în el. Dar acest mesaj este chiar în fața sa, n-are cum să nu-l observe.
   Ai dat spargerea aseară?
   Ea îngheață. Ce naiba înseamnă asta? Un alt ping.
   Ai găsit ceva bun?
   Stomacul i se întoarce pe dos.
   Dă-mi mesaj când te trezești.
   Ridică telefonul și se uită fix la el, așteptând un alt mesaj, dar nu se întâmplă nimic. Încearcă să-l deschidă, dar, desigur, este protejat de o parolă.
   Fiul ei a fost plecat aseară, i-a spus că merge la un film. Cu un prieten, dar nu a zis cu care dintre ei.
   Se întreabă ce să facă. Ar trebui oare să-l aștepte pe tatăl lui să se întoarcă de la magazinul de bricolaj? Sau ar trebui să-și confrunte fiul mai întâi? Se simte teribil de neliniștită. Este posibil ca Raleigh să fi intrat în belele? Nu-i vine să creadă. Este leneș, dar nu-i genul de copil care să intre în încurcături.
   Nu a mai avut niciodată probleme cu el. Are un cămin frumos, o viață confortabilă și doi părinți care îl iubesc. N-ar fi în stare să...
   Dacă asta este exact ceea ce pare - tatăl lui va fi și el furios. Poate ar fi mai bine să vorbească întâi cu Raleigh.
   Urcă scările în grabă, iar dragostea și frustrarea pe care le simțise înainte sunt date imediat deoparte și înlocuite cu un amestec și mai complicat de furie cu teamă. Dă buzna în cameră cu telefonul strâns în pumn și îi smulge pătura de pe cap. El deschide ochii încă tulburi de somn; pare furios, ca un urs proaspăt trezit. Dar și ea e furioasă. Îi ține telefonul mobil în față.
   - Ce ai făcut aseară, Raleigh? Și nu mă aburi că ai fost la film, pentru că nu cred așa ceva. Ar fi bine să-mi spui tot înainte să ajungă tatăl tău acasă.
   Inima ei mai are puțin și iese din piept din cauza îngrijorării. Oare ce-a făcut?

   Raleigh se uită în sus spre mama sa, care îl fixează, cu telefonul lui în mână.
   Ce naiba face cu telefonul lui? Ce tot zice? E iritat, dar încă pe jumătate adormit. Nu se poate trezi așa, instantaneu; are nevoie de timp ca să-și revină.
   - Ce? reușește să îngaime într-un final.
   E supărat pentru că a intrat peste el în timp ce încă dormea. Mereu încearcă să-l trezească. Își dorește ca toată lumea să-și facă programul în funcție de programul ei. Toți știu că mama lui este mai degrabă obsedată de control. Ar trebui să învețe să se relaxeze. Dar acum arată de parcă i-ar fi sărit muștarul rău de tot. Îl privește într-un fel pe care nu-și amintește să-l mai fi văzut vreodată. Brusc se întreabă cât o fi ceasul, se întoarce spre radioul cu ceas - e ora 2 și 15 minute. Mare lucru, n-a murit nimeni.
   Inima lui pare că a sărit o bătaie, în timp ce el își ține respirația. Ce știe mai exact? A reușit să intre în telefonul lui? Dar apoi își amintește că ea nu are parola și începe să respire din nou.
   - Tocmai mă uitam la telefonul tău când ai primit un mesaj.
   Raleigh se străduiește să se ridice, în timp ce creierul i se oprește pe loc.
   Rahat. Ce a văzut?
   - Ia uită-te, spune ea și îi aruncă telefonul.
   El butonează telefonul și vede mesajele blestemate de la Mark. Stă acolo holbându-se la ele, întrebându-se cum să iasă din situația asta. Îi este frică să-și privească mama în față.
   - Raleigh, uită-te la mine, spune ea.
   Zice asta mereu atunci când este extrem de furioasă. Se uită încet, în sus, spre ea. Acum e, în sfârșit, complet treaz.
   - Ce înseamnă aceste mesaje?
   - Ce mesaje? spune el făcând pe prostul și încercând să tragă de timp.
   Dar știe că a fost prins. Mesajele sunt destul de clare. Cum de-a putut Mark să fie atât de prost? Se uită din nou la telefon; este mai ușor decât să privească chipul mamei sale. Ai dat spargerea aseară? Ai găsit ceva bun?
   Începe să se panicheze. Creierul său nu poate inventa nimic destul de rapid și de plauzibil pentru a-și liniști mama. Tot ce poate spune este un disperat:
   - Nu e ceea ce pare!
   - Oh, ce bine că m-ai lămurit, spune mama lui cu cea mai sarcastică voce din lume. Pentru că ceea ce pare e că ai dat o spargere azi-noapte!
   Vede o portiță de scăpare.
   - Nu e ce-ți imaginezi. N-am furat.
   Ea îi aruncă o privire furioasă și spune:
   - Ar fi bine să-mi zici totul, Raleigh. Fără rahaturi.
   Știe că nu poate ieși din asta negând. Este prins ca un șobolan într-o capcană, iar acum tot ce poate face este să mai reducă din daune.
   - M-am strecurat în casa cuiva, dar nu ca să fur. A fost mai degrabă... doar să arunc un ochi prin casă, murmură el.
   - Ai intrat pe bune în casa cuiva aseară? îl întreabă îngrozită mama. Nu pot să cred asta! Raleigh, ce-a fost în capul tău?
   Își ridică mâinile în sus, exasperată.
   - De ce naiba ai face asta?
   Stă acolo pe pat, mut, pentru că nu știe cum să explice. O face pentru că îi provoacă o emoție, un fior, îi place să intre în casele altor persoane și să le pirateze computerele. Nu îndrăznește însă să-i spună asta. Ar trebui să fie fericită totuși că nu consumă droguri.
   - A cui era casa? întreabă ea acum.
   Mintea lui paralizează de tot. Nu poate să-i spună asta. Dacă îi zice în casa cui a fost noaptea trecută, ea o va lua razna complet. Gândul la consecințele acestui lucru este insuportabil.
   - Nu știu, minte el.
   - Ei bine, unde era?
   - Nu-mi amintesc. Ce mai contează? Nu am luat nimic! Nici măcar nu vor afla că am fost acolo.
   Mama lui își apleacă fața spre el și îi spune:
   - Oh, vor afla, crede-mă!
   O privește cu teamă.
   - Ce vrei să spui?
   - Te vei îmbrăca, apoi îmi vei arăta casa în care ai intrat, apoi vei bate la ușă și îți vei cere scuze.
   - Nu pot, spune el cu disperare.
   - Poți și chiar o vei face, zice ea. Indiferent că vrei sau nu.
    Începe să transpire.
   - Mamă, nu pot. Te rog, nu mă obliga.
   Ea îl privește bănuitoare.
   - Ce-mi mai ascunzi? întreabă ea.
   Dar chiar în acel moment aude cum se deschide ușa de la intrare și pe tatăl său fluierând în timp ce lasă cheile pe masa din hol. Inima lui Raleigh începe să bată tare și i se face rău. Se poate descurca cu mama lui, dar tatăl său - nu suportă să se gândească la cum va reacționa acesta. Nu a luat deloc în calcul acest lucru; nu s-a gândit niciodată că va fi prins. Fututu’ de Mark.
   - Ridică-te, acum! poruncește mama lui, smulgând și restul de așternuturi de pe el. Vom vorbi cu tata.
   Transpiră tot în timp ce coboară scările, încă îmbrăcat în pijamale. Când intră în bucătărie, tatăl își ridică privirea surprins. Și-a dat seama, evident, din expresiile lor că ceva nu e în regulă. Fluieratul se oprește brusc.
   - Ce se întâmplă? întreabă el.
   - Poate că ar fi mai bine să ne așezăm cu toții, spune mama, scoțând un scaun de sub masa din bucătărie.
   - Raleigh are ceva să-ți spună, ceva ce n-o să-ți placă.
   Toți se așază. Sunetul scaunelor care zgârie podeaua irită nervii sensibili ai lui Raleigh ca sunetul unghiilor pe o tablă de scris. Trebuie să mărturisească. Știe asta. Dar nu trebuie să le spună tot. Acum este mai treaz, lucid, mai capabil să gândească.
   - Tată, îmi pare nespus de rău și știu că am greșit, începe el.
    Vocea îi tremură, dar crede că a început bine totuși. Fruntea tatălui său s-a întunecat însă deja, iar Raleigh se teme. Ezită.
   - Ce naiba ai făcut, Raleigh?
   Se uită spre tatăl lui, dar nu-și găsește cuvintele. Pentru o clipă, se simte complet paralizat.
   - A spart casa cuiva, spune în cele din urmă mama lui.
   - Ce?
   Nu există nicio confuzie legată de șocul și furia din vocea tatălui său.
   Raleigh își lasă rapid privirile-n podea. Zice:
   - Nu am spart nimic, m-am strecurat în casă.
   - De ce dracu’ ai făcut asta? întreabă tatăl.
   Raleigh ridică din umeri, dar nu răspunde. Încă se uită în podea.
   - Când?
   Maică-sa îl atinge cu o mână pe umăr.
   - Raleigh?
   În cele din urmă, ridică totuși capul și se uită la tatăl său.
   - Noaptea trecută.
   Acesta îi întoarce privirile cu gura deschisă.
   - Tu vrei să spui că în timp ce eram aici cu prietenii noștri la cină și tu ar fi trebuit să fii la cinematograf, de fapt te-ai strecurat în casa altcuiva?
   Volumul vocii a tot crescut până când, spre sfârșitul întrebării, tatăl său țipă de-a binelea. Pentru o clipă, apoi se lasă liniștea. Aerul vibrează încărcat de tensiune.
   - Ai fost singur sau a mai fost cineva cu tine?
   - Singur, mormăie el.
   - Deci nici măcar nu ne putem consola cu ideea că altcineva te-a convins să ai acest comportament complet inacceptabil, criminal?
   Tot ce-și dorește Raleigh este să-și acopere urechile cu mâinile, să nu mai fie nevoit să-și audă tatăl urlând, dar știe că acest lucru mai rău l-ar ațâța. E conștient de gravitatea faptului că a acționat de unul singur.
   - A cui era casa?
   - Nu știu.
   - Deci ce s-a întâmplat?
   Tatăl său se uită scurt la mama lui, apoi privirile se întorc iar spre el.
   - Ai fost prins?
   Raleigh clatină din cap în timp ce mama lui spune:
   - Nu. Am văzut un mesaj pe telefonul lui mobil. Raleigh, arată-i tatălui tău mesajele.
   Raleigh deschide telefonul și i-l întinde, iar tatăl său se uită la ecran neîncrezător.
   - Iisuse, Raleigh! Cum ai putut? Ai mai făcut asta și altă dată?
   Un lucru e clar despre tatăl său - el știe exact ce întrebări să pună. Lucruri pe care mama lui, aflată sub influența șocului, nu s-a gândit să le întrebe.
   Raleigh a mai făcut-o de câteva ori.
   - Doar încă o dată, minte el, evitând să se uite în ochii tatălui său.
   - Așadar, ai spart două case.
   Dă din cap afirmativ.
   - Mai știe cineva?
   Raleigh clatină din cap.
   - Bineînțeles că nu.
   - Bineînțeles că nu, repetă sarcastic tatăl său.
   Sarcasmul tatălui este de o mie de ori mai rău decât al mamei sale.
   - Prietenul tău știe. Cine e?
   - Mark. De la școală.
   - Altcineva?
   Raleigh clatină din cap reținut.
   - Există vreun mod prin care ai putea fi descoperit? Camere de supraveghere?
   Raleigh clatină din nou din cap și își ridică ochii spre tatăl său.
   - Nu existau camere de securitate. Am verificat.
   - Iisuse. Nu-mi vine să cred. Se presupune că asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine?
   - Nici măcar nu vor bănui că am fost acolo, spune Raleigh defensiv. Am fost foarte atent. I-am zis mamei deja - nu am luat nimic. N-am stricat nimic.
   - Atunci ce făceai acolo?
   - Nu știu. Doar mă uitam prin casă, presupun.
   - Doar mă uitam prin casă, presupun, repetă tatăl său, ceea ce îl face pe Raleigh să se simtă de șase ani.
   - La ce te uitai? La lenjeria de damă?
   - Nu! strigă Raleigh, înroșindu-se puternic, jenat.
   Doar nu e vreun pervers. Apoi mormăie reținut:
   - Mă uitam în calculatoarele lor.
   - Dumnezeule mare, strigă tatăl său, ai intrat în computerele oamenilor?
   Raleigh încuviințează, simțindu-se îngrozitor. Tatăl său lovește masa și se ridică. Începe să se plimbe nervos prin bucătărie, uitându-se la Raleigh.
   - Oamenii nu folosesc parole?
   - Uneori le pot sparge, spune el, cu vocea tremurândă.
   - Și ce făceai în timp ce te uitai așa, din curiozitate, prin calculatoarele personale ale oamenilor?
   - Păi...
   Și totul se întâmplă foarte rapid. Își simte gura cum se strâmbă în timp ce încearcă să nu plângă.
   - Tot ce am făcut a fost să trimit niște farse din contul de e-mail al cuiva.
   Și apoi, în mod complet neașteptat, izbucnește în lacrimi.

Doi

   Olivia cântărește situația. Paul este mai furios decât l-a văzut vreodată. Și are dreptate. Raleigh nu a făcut niciodată nimic asemănător, nici pe departe.
   Știe că o mare parte a furiei este din cauza fricii. Își pierd controlul asupra fiului lor de 16 ani? De ce a făcut asta? Nu e chiar o nimica toată. L-au crescut pe Raleigh astfel încât să poată deosebi binele de rău. Deci ce se întâmplă?
   Îl vede smiorcăindu-se trist pe scaunul lui, cu taică-său privindu-l fix, fără să vorbească, de parcă ar decide ce să facă, ce pedeapsă ar fi potrivită în această situație. Care este lucrul decent, se întreabă ea, pe care ar putea să-l facă? Ce l-ar ajuta pe Raleigh să-și învețe lecția? Ce ar putea să mai estompeze din sentimentul de vină pe care-l simte chiar ea? Încearcă o soluție.
   - Cred că Raleigh ar trebui să meargă la acești oameni și să-și ceară scuze.
   Paul se întoarce spre ea supărat.
   - Poftim? Vrei să-și ceară scuze?
   Pentru o fracțiune de secundă se simte ofensată că bărbatul și-a întors acum furia asupra ei, dar ignoră senzația.
   - Nu vreau să spun că asta e tot. Evident, va trebui să accepte urmările comportamentului său. Sunt niște consecințe foarte grave. Cel puțin, ar trebui să fie pedepsit să nu mai iasă, dacă nu putem avea încredere în el. Și ar trebui să-i luăm și telefonul pentru o vreme. Iar timpul petrecut la calculator se va rezuma strict la cât are nevoie pentru teme.
   Raleigh se uită la ea, alarmat, de parcă ar fi o pedeapsă mult prea dură. El chiar nu înțelege, se gândește ea. Nu înțelege enormitatea celor făcute. Simte un fior rece în jurul inimii. Cum se presupune că ai putea să-i înveți pe copii ceva, orice, în aceste zile, cu tot comportamentul greșit pe care-l văd la cei din jurul lor, la știri, tot timpul, uneori chiar de la oameni în funcții cu autoritate?
   Nimeni nu pare să mai știe cum trebuie să se comporte sau măcar să respecte niște limite ale bunului-simț. Ea nu a fost crescută așa. A fost învățată să spună că-i pare rău și să încerce să repare ce-a stricat.
   - Nu-și poate cere scuze, spune ferm Paul.
   - De ce nu? întreabă ea.
   - A spart casele oamenilor. A intrat în computerele lor. A încălcat legea. Dacă își cere scuze, se autodenunță și ar putea fi acuzat penal. Asta vrei?
   Inima ei îngheață de frică.
   - Nu știu, spune ea mâhnită. Poate că asta merită.
   Dar este o bravadă, de fapt. E îngrozită doar când se gândește că fiul lor ar putea să se confrunte cu acuzații penale și, în mod clar, soțul ei este, și el, îngrozit. Își dă seama brusc că amândoi ar face orice pentru a-l proteja.
   Paul spune:
   - Cred că ar fi bine să vorbim cu un avocat. Pentru orice eventualitate.
   A doua zi dimineață, duminică, Raleigh doarme profund când mama lui ajunge în camera sa și îl scutură de umăr.
   - Te ridici, acum, spune ea.
   Iar el face întocmai. Se comportă impecabil. Își dorește telefonul și accesul la internet înapoi. Și este îngrozit că ar putea să fie nevoit să se vadă cu un avocat, ceea ce tatăl său îl poate obliga să facă. Aseară, la cină, acesta spunea că pe termen lung asta ar fi soluția cea mai bună, dacă Raleigh trebuia să facă față acuzațiilor și consecințelor juridice. Tatăl lui nu l-ar obliga la asta, nu?
   Probabil că doar încerca să-l sperie. Ceea ce a funcționat. Raleigh se simte cu morcovul în fund. Odată ce e gata îmbrăcat și a coborât, mama lui îi spune:
   - Ne vom urca frumușel în mașină și mergem să-mi arăți cele două case pe care le-ai spart.
   O privește precaut.
   - De ce?
   - Pentru că așa spun eu.
   - Unde este tata? întreabă el temător.
   - A plecat la golf.
   Se urcă în mașina ei. Nici măcar nu l-a lăsat să mănânce micul dejun. Stă pe scaunul pasagerului, cu stomacul chiorăind și cu inima bătând să-i spargă pieptul. Poate că părinții lui s-au consultat, după ce el s-a dus la culcare și au decis că trebuie să-și ceară scuze până la urmă.
   - Încotro? întreabă ea.
   Creierul îi îngheață. Simte cum începe să transpire. Îi va arăta doar două case pe care le-a spart, ca să scape de ea. Și cu siguranță nu-i va spune adevărul despre locul în care a fost seara trecută. Se încordează în timp ce mama lui coboară cu mașina de pe alee și conduce pe strada Sparrow.
    Copacii sunt de un auriu strălucitor, și portocalii, și roșii, iar totul arată fix ca atunci când era mic și părinții lui strângeau toate frunzele uscate pe gazon într-o grămadă mare, mare, pregătită special pentru ca el să poată sări în ea. La colț, îi spune mamei să vireze la stânga, apoi din nou la stânga pe Finch, lunga stradă rezidențială din apropiere și paralelă cu a lor. Mama lui conduce încet de-a lungul străzii Finch până când el arată spre o casă. Numărul 32, o casă frumoasă cu două etaje, vopsită în gri-pal cu obloane albastre și o ușă roșie.
   Parchează lângă bordură uitându-se la casă de parcă ar vrea s-o memoreze.
   Este o zi însorită și în mașină e cald. Inima lui Raleigh bate acum mai tare și transpirația i se formează pe frunte și între omoplați. A uitat complet de foame; acum se simte doar foarte rău.
   - Ești sigur că a fost casa asta?
   El dă din cap și își mută privirea țintuită până atunci de ochii ei. Ea se concentrează să fixeze din nou casa. La un moment dat, pentru o clipă îngrozitoare, el crede că ea va ieși din mașină, dar asta nu se întâmplă. Doar stau acolo. Ce se întâmplă dacă oamenii ies din casă? Oare ea chiar asta așteaptă?
   - Când ai intrat aici? îl întreabă ea.
   - Nu știu. Cu ceva timp în urmă, murmură.
   Se întoarce cu spatele la el și studiază din nou casa.
   - Ce facem aici, mamă? întreabă el în cele din urmă.
    Ea nu răspunde.
   Pornește din nou mașina și el se simte ușurat în timp ce se îndepărtează de casă.
   - Unde este cealaltă casă? întreabă ea.
   El o îndrumă să vireze din nou la stânga la capătul străzii și apoi din nou, până când ajung înapoi pe propria lor stradă. Îl privește.
   - Serios, ai intrat și la vecinii noștri? Nu era nevoie să luăm mașina, nu-i așa?
   El nu răspunde. În tăcere, indică numărul 79, o casă albă cu două etaje, cu fereastră mare în față, obloane negre și garaj dublu. Din nou, ea se oprește și se uită la casă neliniștită.
   - Tu ești sigur că asta a fost casa pe care ai spart-o aseară, Raleigh?
   El o privește pe furiș, întrebându-se unde bate. Ce este atât de special la această casă? De parcă i-ar fi citit gândurile, ea îi spune:
   - Soția bărbatului ăstuia a fugit de acasă recent.
   Nu e vina mea, se gândește Raleigh cu un aer îmbufnat, dorindu-și să fi arătat o altă casă. Mama lui pornește din nou mașina și iese pe stradă.
   - Ești sigur că nu ai luat nimic, Raleigh? Că a fost doar o farsă? întreabă ea, întorcându-se spre el. Spune-mi adevărul.
   El vede cât de îngrijorată e și se simte îngrozitor pentru că o face să se simtă așa.
   - Jur, mamă. Nu am luat nimic.
   Cel puțin asta chiar nu e o minciună. Se simte prost pentru situația în care și-a pus părinții, mai ales pe mama lui. Ieri le-a promis acestora că nu va mai face niciodată ce-a făcut și chiar a vorbit serios.

   Olivia conduce spre casă în tăcere, cântărind totul în minte.
    Casele de pe aceste străzi atât de cunoscute au fost construite cu zeci de ani în urmă. Sunt destul de departe de drumul principal, așa că sunt slab luminate noaptea de  felinarele stradale; ar fi ușor pentru oricine să pătrundă în aceste case fără să fie văzut. Nu se gândise niciodată la asta. Poate ar trebui să monteze un sistem de supraveghere. Recunoaște ironia acestei concluzii; se gândește să monteze un sistem de supraveghere acum, când a aflat că propriul fiu a pătruns în casele vecinilor fără să fie observat.
   Mâine este luni. Paul va suna la o firmă de avocatură pe care o știe bine și va stabili o întâlnire pentru a discuta cu cineva despre asta. Olivia și-a petrecut o bună parte din după-amiaza de ieri căutând prin camera lui Raleigh în timp ce el o privea, nefericit. Nu găsise nimic suspect. Ea și Paul discutaseră din nou, în pat, noaptea trecută. Ea a adormit foarte greu după aceea. Să crești copii este atât de stresant, se gândește ea, aruncând priviri piezișe fiului său prost dispus, aflat pe scaunul de lângă ea. Încerci din răsputeri să le oferi tot ce-i mai bun, dar dacă stai să te gândești, ce control poți să ai cu adevărat asupra lor când cresc? N-ai idee ce se întâmplă în capul lor sau ce pun la cale. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi văzut niciodată mesajul respectiv? Cât ar mai fi durat până când ar fi fost într-un final arestat, iar polițiștii ar fi apărut acasă la ei? Spărgea case, scotocea prin viețile oamenilor și ei nu știau nimic despre asta. Dacă cineva i-ar fi acuzat fiul că face așa ceva, ea nu ar fi crezut niciodată. Atât de puțin știe despre el. Dar a văzut cu ochii ei mesajele acelea. Iar el a recunoscut. Se gândește neliniștită dacă mai are și alte secrete. Parchează mașina pe aleea lor și întreabă:
   - Raleigh, mai e ceva ce-ai vrea să-mi spui?
   Se întoarce spre ea, tresărind.
   - Ce?
   - M-ai auzit. Mai există ceva ce ar trebui să știu?
   Îl privește, ezită și adaugă:
   - Nu e nevoie neapărat să-i spun și tatălui tău.
   El e în mod evident luat prin surprindere de această ultimă propoziție, dar clatină din cap. Asta o face să se întrebe dacă era necesar să-i spună așa ceva.
   Ea și Paul ar trebui să facă front comun. Continuă cu o voce neutră - ceea ce presupune un real efort:
   - Spune-mi adevărul. Te droghezi?
   El chiar zâmbește în acest moment.
   - Nu, mamă, nu consum droguri. Asta-i tot, îți jur. Și nu voi mai face niciodată așa ceva. Poți să te liniștești.
   Dar ea nu se poate liniști. Pentru că este mamă și își face griji în legătură cu fiul său care sparge casele oamenilor - nu din lăcomie, nu pentru a fura, ci doar pentru a arunca un ochi prin computerele lor - iar asta ar putea indica faptul că este ceva în neregulă cu el. Asta nu e chiar normal, nu-i așa? În plus, acele e-mailuri pe care le-a trimis de pe conturile personale ale altor persoane o îngrijorează. N-a vrut să-i spună ce conțineau, iar ea n-a insistat foarte mult pentru că, de fapt, nu e sigură că vrea să știe cu adevărat. Cât de varză e? Ar trebui să-l ducă la un psiholog? Unii dintre copiii pe care-i cunoaște merg la terapeuți, pentru tot felul de lucruri – anxietate, depresie. Când era ea copil, cei mici nu aveau nevoie de terapeuți ca să crească. Dar trăim alte vremuri.
   Când ajung acasă, se retrage în biroul de la etaj și închide ușa. Știe că Paul se va întoarce de la jocul său de golf abia peste câteva ore. Se așază în fața calculatorului și începe să compună o scrisoare. O scrisoare anonimă în care-și cere scuze. Nu este ușor de scris.
    Când, în sfârșit, e mulțumită de rezultat, scoate la imprimantă două exemplare și le pune în două plicuri albe simple pe care le sigilează, apoi coboară și le așază pe fundul genții. Va trebui să aștepte până după venirea întunericului pentru a le lăsa destinatarilor. Va ieși mai târziu să facă un drum la magazinul din colț. Atunci se va strecura și va livra scrisorile. Nu le va spune nimic lui Paul și Raleigh știe deja că ei nu ar fi de acord. Dar, cu asta în plan, se simte mai bine.
   După ce se mai gândește puțin, se întoarce la calculator și șterge documentul.

Trei

   E o dimineață devreme de luni, 16 octombrie; cerul devine tot mai luminos.
   Aerul este încă rece. Detectivul Webb stă perfect nemișcat, cu un pahar din hârtie în mână, în care cafeaua s-a răcit demult, și urmărește cum ceața se ridică de pe lac. Suprafața acestuia este neclintită. Aude o pasăre cântând în depărtare. Toate astea îi amintesc de taberele din copilărie. Ar putea fi o scenă liniștită dacă în apropiere nu ar fi echipajul de scafandri, diverse vehicule de cercetare, echipamente și tot felul de angajați.
   Zona din afara orășelului Aylesford este un loc perfect pentru vacanță. A mai fost aici cu soția lui. Dar acum este primul lucru pe care-l face într-o luni dimineața și nu se află aici ca să se simtă bine.
   - Mai bei asta? îl întreabă detectivul Moen, privindu-l pieziș.
   Partenera lui, cu un cap mai scundă și cu un deceniu mai tânără - ea îndreptându-se spre 30 de ani, el aflat la finalul celor 30 ai săi - deșteaptă foc. Îi place să lucreze cu ea. Are părul scurt, castaniu și ochii albaștri foarte atenți. Se uită la ea și clatină din cap, apoi toarnă cafeaua rece pe pământ.
   Un pensionar, un localnic pe nume Bryan Roth, se afla aici încă de dinainte ca soarele să răsară, în barca sa cu vâsle, pescuind bibani. I s-a părut că vede ceva sub barcă, ceva care semăna cu o mașină, nu departe de mal. A sunat la poliție. Echipa regională de căutare și recuperare subacvatică a venit imediat.
   Ei au putut vedea că acolo este o mașină; acum trebuiau să afle și ce altceva ar mai putea fi sub apă.
Scafandrii tocmai au intrat să arunce o privire. Webb stă și urmărește apa, cu Moen lângă el, așteptându-i amândoi să revină la suprafață. Webb vrea să știe dacă există un cadavru în mașină. Sau mai rău, mai multe cadavre. Există posibilitatea ca ele să fie blocate în caroseria mașinii. Între timp, trece în revistă motivele pentru care o mașină ar ajunge în lac. E un drum în spatele lor, un drum retras. Locul perfect pentru o sinucidere, poate? Mașina nu e departe de țărm, dar lacul se adâncește abrupt exact în această parte. De la drum există și o fâșie de plajă care duce spre apă, iar în capătul acesteia e deja malul lacului.
   Se întoarce și se uită din nou înspre drumul din spatele lui.
   Drumul se curbează chiar aici - dacă cineva conducea cu viteză sau era beat ori drogat, ar fi putut oare mașina să rateze curba și să coboare pe panta lină până în apă? Nu există niciun parapet de siguranță.
   Se întreabă de cât timp ar putea să se afle mașina acolo. Este un loc ferit. O mașină care se scufundă aici ar putea rămâne neobservată mult timp.
   Atenția lui se mută la bărbatul care stă pe marginea drumului. Omul în vârstă îl salută agitat.
   Webb și Moen se îndreaptă spre el.
   - Sunteți cel care a văzut-o? întreabă Webb.
   Omul dă din cap.
   - Da. Sunt Bryan Roth.
   -Suntem detectivii Webb și Moen, de la poliția locală din Aylesford, spune el, arătându-i bărbatului insigna. Pescuiți pe aici de obicei? întreabă Webb.
   Omul clatină din cap.
   - Nu, în general nu vin aici. Nu am mai pescuit niciodată pe-aici. Eram în zona asta - indică el locul de pe apă - cu firul de la undiță în apă, când am simțit că am agățat ceva. M-am aplecat să arunc o privire, am început să trag și atunci am văzut o mașină.
   - Este bine că ați anunțat poliția, spune Moen.
   Omul dă din cap, apoi râde nervos.
   - Chiar am tras o sperietură grozavă. Nu te aștepți să vezi o mașină sub apă.
   Îi privește neliniștit.
   - Oare e cineva în ea?
   - Pentru asta suntem aici, să verificăm, spune Webb.
   Se îndepărtează de bărbat și se uită spre lac. Exact în acel moment unul dintre scafandri iese la suprafață și privește spre țărm, clătinând ferm din cap, nu.
   Webb spune:
   - Iată răspunsul dumneavoastră.
   Dar nu este cel pe care-l aștepta. Dacă nu există un corp în mașină, cum a intrat aceasta în apă? Cine o conducea? Poate cineva a împins-o.
   Moen, lângă el, pare la fel de surprinsă. Ar putea exista o mulțime de motive pentru care să nu fie nimeni în mașină. Poate cel care o conducea a reușit să iasă la timp și nu a raportat incidentul, pentru că se afla în stare de ebrietate.
   Poate că mașina fusese furată. O vor scoate din apă, iar plăcuța de înmatriculare va fi un punct de pornire.
   Moen stă lângă el, gândindu-se și ea la diverse posibilități.
   - Mulțumim pentru ajutor, îi spune Webb lui Roth, apoi se întoarce brusc și merge spre lac, cu Moen după el.
   Bărbatul rămâne în urma lor, nesigur de ceea ce ar trebui să facă în continuare.
   Scafandrul vine acum spre țărm. Ofițerii marini sunt în așteptare; este treaba lor să scoată mașina din apă. Au făcut asta de nenumărate ori. Un al doilea scafandru este încă acolo, jos, pregătind totul pentru ca aceștia să poată să ridice mașina din apă. Scafandrul își scoate masca.
   - Este un sedan cu patru uși. Toate geamurile sunt larg deschise.
   După o pauză adaugă:
   - S-ar putea să fi fost scufundată intenționat.
   Webb își mușcă buza de jos.
   - Ai idee de cât timp e în apă?
   - Aș zice că de câteva săptămâni, cam așa.
   - Bine. Mulțumesc. Hai să o scoatem, spune el.
   Fac un pas înapoi cu toții și lasă experții să-și vadă de treabă. Webb și Moen stau în tăcere și privesc. Într-un final, se aude un sunet puternic și mașina străpunge apa. E deja la câțiva metri deasupra când o văd pentru prima dată.
   Apa curge și iese din fisurile ușilor. Atârnă acolo, suspendată în cabluri, în aer, pentru un minut, reînviată. Se clatină apoi încet peste și înspre mal.
   Aterizează pe pământ cu un salt scurt și apoi rămâne nemișcată, cu apa șiroind din ea. Grijuliu să nu-și ude pantofii, Webb se apropie de vehicul. Este un Toyota Camry destul de nou și, cum a spus scafandrul, toate cele patru geamuri sunt larg deschise. Webb se uită spre locul din față și vede geanta unei femei ieșită puțin afară de sub scaun. Se uită și spre bancheta din spate și vede pe podea un bagaj mic, genul pe care-l iei pentru o noapte. Își scoate capul din mașină și se îndreaptă spre partea din spate a acesteia. Numere de New York. Se întoarce spre Moen.
   - Sună și anunță, spune el.
   Ea dă din cap scurt și sună să transmită numerele plăcuțelor, în timp ce amândoi fac un tur în jurul mașinii. În cele din urmă, după un cerc complet, se opresc, din nou, în spatele mașinii. E timpul să deschidă portbagajul. Webb n-are un sentiment bun. Se întoarce și se uită spre omul care a văzut pentru prima dată mașina în apă. El nu se apropie. Arată la fel de îngrijorat pe cât se simte Webb, dar detectivul știe mai bine să-și ascundă îngrijorarea.
   - Hai să deschidem portbagajul, spune el.
   Un membru al echipei se apropie cu o rangă. Este evident că a mai făcut asta înainte - portbagajul se deschide instantaneu. Toți se uită înăuntru.
   E o femeie acolo. Întinsă pe spate, cu picioarele îndoite într-o parte, îmbrăcată în blugi și un pulover. E caucaziană, probabil spre 30 de ani, părul șaten, lung. Webb observă verigheta și inelul de logodnă cu diamant de pe degetul ei. Femeia a fost bătută cu sălbăticie. Pielea ei este palidă ca de ceară, iar singurul ochi care i-a mai rămas este larg deschis. Îl privește de parcă ar vrea să-i ceară ajutorul. Se vede că a fost frumoasă.
   - Hristoase, spune Webb cu respirația tăiată.

Patru

   Carmine Torres se trezește devreme luni dimineață.
    Lumina soarelui se furișează prin ferestrele din față și de la intrare în timp ce ea coboară scările, anticipând prima ceașcă de cafea. E pe la jumătatea treptelor când îl vede. Un plic alb pe podeaua din lemn întunecat, chiar în fața ușii de la intrare. Ce ciudat! Nu era acolo aseară, când s-a dus la culcare. Trebuie să fie vreo reclamă, crede ea, în ciuda faptului că pe plic scrie mare NU E RECLAMA. Dar reclamele nu sunt, de obicei, livrate târziu, în noapte.
   Se apropie de plic și îl ridică. Nu e nimic altceva scris pe el. Se gândește să-l arunce în coșul de gunoi fără să-l mai deschidă, dar este curioasă și îl desface relaxată în timp ce merge spre bucătărie. De îndată ce dă cu ochii de scrisoarea din interior, încremenește. Citește:

   Aceasta este o scrisoare dificil de scris. Sper că n-o să mă urăști prea tare. Nu există o modalitate simplă de a comunica ceea ce urmează să spun, așa că voi scrie totul cât mai direct. Fiul meu a intrat recent în casa voastră în timp ce erați plecați. N-a fost singura casă în care s-a furișat. Știu că asta nu face lucrurile mai ușor de digerat. Jură că nu a furat nimic. Am căutat minuțios prin camera lui și sunt destul de sigură că spune adevărul. El pretinde că doar s-a uitat prin casă. A fost foarte atent și nu a deteriorat nimic. Probabil că nici măcar nu v-ați dat seama că a fost acolo. Dar simt că trebuie să vă anunț că s-a uitat prin computerele voastre - este foarte priceput în domeniul acesta - și recunoaște că a scris, ca o farsă, câteva e-mailuri de pe contul cuiva din casă. Nu mi-a spus care este conținutul acelor e-mailuri - cred că este prea rușinat de ceea ce a făcut - dar simt că trebuie să știți. Nu mi-ar plăcea ca aceste mesaje să vă provoace probleme. Sunt îngrozită de comportamentul lui. Îmi pare rău că nu-și poate cere scuze personal. Nu pot să vă spun numele meu sau numele lui, deoarece tatăl său este îngrijorat că asta i-ar putea aduce fiului nostru acuzații de natură penală. Dar vă rog să mă credeți când vă spun că ne pare rău tuturor și că suntem rușinați de comportamentul său. Băieții adolescenți sunt îngrozitor de greu de controlat.
   Vă rugăm să acceptați aceste scuze și vă asigurăm că asta nu se va mai repeta niciodată. Fiul meu s-a ales cu pedepse corespunzătoare în urma acțiunilor sale. Am vrut doar să știți ce s-a întâmplat și că ne pare extrem de rău.

   Carmine își ridică ochii de pe pagină, îngrozită. Cineva i-a spart casa? Ce urare de bun venit în cartier! Locuiește aici doar de câteva luni, încă încearcă să se obișnuiască, încă încearcă să-și facă prieteni. Nu este deloc fericită că a primit scrisoarea. O neliniștește. E îngrozitor să știe că cineva i-a spart casă, i-a scotocit prin lucruri, a intrat în computer, fără ca ea măcar să bănuiască.
   Se va uita prin casă și se va asigura că nu lipsește nimic, doar nu o va crede pe această femeie. Și ar fi mai bine să-și verifice și calculatorul, să vadă dacă au fost trimise mesaje pe care nu le-a scris ea. Cu cât se gândește mai mult la asta, cu atât se enervează mai tare. Se simte violată.
   Carmine merge spre bucătărie și începe să-și facă o cafea. Oricât de supărată ar fi, nu poate să nu-i fie milă pentru femeia care a scris scrisoarea.
   Ce îngrozitor trebuie să fie și pentru ea, se gândește. Dar i-ar plăcea să știe cine e.

   Robert Pierce se oprește la baza scărilor, fixând plicul alb de pe podeaua holului de la intrare.
    Cineva trebuie că l-a împins aseară prin fanta poștală, în timp ce el era deja în pat, la etaj. Se îndreaptă spre acesta fără grabă, în liniște, pășind desculț pe podeaua din lemn de esență tare. Se întinde și ridică plicul, întorcându-l. Nu scrie nimic pe el. Îl deschide și scoate singura foaie de hârtie din interior, apoi citește scrisoarea cu reținere. E anonimă. Ajungând la final, ridică privirea, uitându-se în gol. Cineva a fost în casa lui. Se lasă în jos, pe ultima treaptă a scării, citind din nou scrisoarea. Un adolescent care face farse. Nu-i vine să creadă.
   Stă acolo mult timp, nemișcat, gândindu-se că s-ar putea să aibă o problemă.

   Raleigh merge la școală luni dimineață, ușurat să iasă din casă.
    Se simte complet rupt de lume - n-a avut acces la internet tot weekendul. Parcă e orb fără telefonul mobil. N-are nicio modalitate de a comunica, de a face planuri, de a afla ce se întâmplă. Se simte ca un liliac fără radar. Sau sonar. Sau orice altceva or fi având liliecii. Speră că o să dea de Mark pe hol sau în cafenea, pentru că azi nu au niciun curs împreună. Dar apoi îl vede pe acesta așteptându-l lângă dulapul său. Precis Mark și-a dat deja seama ce s-a întâmplat.
   - Părinții ți-au luat telefonul? întreabă Mark, în timp ce Raleigh își deschide dulapul.
   - Da.
   Nervii provocați de prostia prietenului s-au risipit deja amintindu-și că și el, la rândul său, sigur i-a trimis acestuia destule mesaje la fel de stupide. În plus, acum chiar avea nevoie de un prieten.
   - De ce? Ce ai făcut?
   Raleigh se apleacă spre el și îi șoptește:
   - Mama a văzut mesajele pe care mi le-ai trimis. Ei știu totul acum.
   Mark pare alarmat.
   - Rahat! Îmi pare rău.
   Raleigh regretă acum că, într-un moment de bravadă, i-a povestit lui Mark despre spargeri. Se dăduse mare. Acum își dorește să-și fi ținut gura.
    Raleigh aruncă o privire peste umăr asigurându-se că nu-i aude nimeni. Apoi adaugă încet.
   - Acum mă vor duce să mă văd cu un avocat care va decide ce-i de făcut. Propriii mei părinți se gândesc să mă predea autorităților!
   - În niciun caz! Nu cred că ar face asta. Sunt părinții tăi.
   - Da, ei bine, sunt destul de supărați.
   Raleigh își scoate rucsacul.
   - Ne vedem după școală? îl întreabă Mark, evident îngrijorat.
   - Sigur. Ne întâlnim aici după ultima oră.
   Își ia cărțile sub braț.
   - Fute-m-aș, cât urăsc să n-am telefon!

   Olivia are multă treabă, dar nu se poate concentra.
    Lucrează de acasă, corectează manuale pentru copii. Are suficient de muncă pentru a-și ocupa timpul, dar nu atât de mult încât să nu poată gestiona cum trebuie problemele casei sau să nu se ocupe de familie. Este un aranjament satisfăcător, dar nu unul care s-o împlinească din punct de vedere profesional. Uneori, visează cu ochii deschiși cum ar fi să facă ceva complet diferit. Ar putea deveni agent imobiliar sau ar putea lucra într-un magazin de grădinărit. Nu are nicio idee, de fapt, despre ce ar vrea să facă, dar gândul la o schimbare i se pare atrăgător.
   A fost prea distrasă ca să poată lucra, tot așteptând ca Paul să o sune să-i spună când se vor întâlni cu avocatul. Iar acum, după ce a aflat că întâlnirea va avea loc azi, chiar că nu se mai poate gândi la altceva. Ezită puțin, dar apoi ia telefonul și o sună pe Glenda Newell.
   Glenda răspunde la al doilea apel. Și ea lucrează de acasă, aranjează coșuri de cadouri de lux pentru o afacere locală, câteva ore pe săptămână. De regulă, are timp de cafea, dacă o sună Olivia.
   - Vrei să ne întâlnim la Bean la o cafea? o întreabă Olivia.
   Poate sesiza tensiunea propriei sale voci, deși încearcă să fie cât mai calmă.
   - Mi-ar prinde bine să vorbim.
   - Sigur, mi-ar plăcea, spune Glenda. E totul în regulă?
   Olivia nu s-a decis încă - dacă și cât de multe îi va spune Glendei.
   - Da.
   - Într-un sfert de oră?
   - Perfect.
   Când Olivia ajunge la cafenea, Glenda e deja acolo.
    Bean este un loc confortabil, cu o tejghea de modă veche, mese și scaune desperecheate și pereții tapetați cu o mulțime de lucrări de artă, culese de prin târgurile de vechituri. Nu aparține unui lanț de cafenele cunoscut și este foarte populară în rândul localnicilor, într-o zonă în care mulți par să lucreze de acasă. Glenda a găsit o masă în spate, unde pot avea o oarecare intimitate. Olivia comandă o Americano decafeinizată și se alătură Glendei.
   - Ce mai faci? o întreabă Glenda. Nu arăți atât de grozav.
   - Nu prea am dormit bine în ultimele două nopți, spune Olivia, uitându-se la Glenda.
   Chiar are nevoie să se confeseze cuiva. Ea și Glenda sunt prietene de vreo 16 ani - s-au întâlnit într-un grup de suport al mamelor, pe când Raleigh și fiul Glendei, Adam, erau bebeluși. Și soții lor s-au împrietenit rapid.
   Se văd cu toții frecvent; Glenda și soțul ei, Keith, fuseseră prietenii invitați vineri seara la cină, când Raleigh a plecat și-a intrat în bucluc. Îi poate spune Glendei. Va înțelege. Mamele pot fi groaznic de competitive zilele astea, dar ea și Glenda nu au fost niciodată așa. Au fost întotdeauna sincere și s-au sprijinit una pe alta în privința copiilor.
    Olivia știe că Adam are și el problemele sale. De când a împlinit 16 ani, a venit acasă de două ori atât de beat, încât și-a petrecut noaptea îmbrățișând vasul de toaletă sau prăbușit pe podeaua băii. Glenda a trebuit să rămână trează și să-l supravegheze pentru a se asigura că nu se îneacă de propria lui vomă. E foarte greu să crești un copil; Olivia nu știe ce s-ar face dacă n-ar fi Glenda care să o ajute să treacă peste asta. Și știe că Glenda îi e recunoscătoare, la rândul ei.
   - N-o să-ți vină să crezi, spune Olivia, aplecându-se în față și vorbind încet.
   - Ce? întreabă Glenda.
   Olivia se uită în jur, asigurându-se că nu pot fi auzite, și spune, coborând și mai mult vocea:
   - Raleigh a spart casele unor oameni.
   Șocul de pe fața Glendei vorbește de la sine. Lacrimile se adună ciorchine în ochii Oliviei și se teme că va avea un atac de panică în toată regula chiar acolo, în cafenea. Glenda se apleacă și îi pune o mână încurajatoare pe umăr, în timp ce Olivia caută un șervețel și îl ține la ochi.
   Fata de la bar alege exact acel moment pentru a aduce cafeaua Oliviei, pe care o pune pe masă, apoi se îndepărtează rapid, prefăcându-se că nu observă că ea plânge.
   - Of, Olivia, spune Glenda, expresia feței ei trecând de la șoc la compasiune. Ce s-a întâmplat? A fost prins de poliție?
   Olivia neagă ușor dând din cap și încearcă să-și recupereze calmul.
   - S-a întâmplat vineri seara, când ați fost voi la cină.
   Adevărul e că se gândise atunci să-l roage pe Raleigh să rămână și el acasă, la cină. Poate că ar fi stat, dacă nu și-ar fi făcut deja planuri cu un prieten să meargă să vadă un film - sau cel puțin așa spusese. Ea ar fi putut insista să rămână acasă. El și Adam au fost prieteni, dar în primăvara aceea relația lor s-a rupt atunci când Adam a început să bea. O parte din ea nu-l dorea cu adevărat pe Raleigh în preajma lui Adam. Se temea că acesta ar putea avea o influență proastă asupra fiului său; nu ar fi vrut ca Raleigh să înceapă să bea...
   Desigur, nu i-a putut spune asta Glendei niciodată. În schimb, i-a zis că Raleigh își făcuse deja planuri, iar aceasta a înțeles. Adam își găsise și el altceva de făcut. Iar acum se dovedește că și propriul fiu își găsise cu totul altceva de făcut. Olivia îi spune apoi Glendei întreaga poveste incredibilă. În afară de partea cu scrisorile în care-și cerea scuze, pe care o păstrează pentru sine.
   - De ce ar face Raleigh așa ceva? întreabă Glenda sincer uimită. A fost întotdeauna un copil atât de bun.
   - Nu știu, recunoaște Olivia. Pare...
   Nu poate continua. Nu vrea să-și exprime îngrijorarea în cuvinte pentru ca aceasta să nu se transforme în realitate.
   - Pare cum?
   - Ciudat. De ce ar vrea să cotrobăie prin casele oamenilor așa? Este anormal! Este un fel de... voyeur? Crezi că ar trebui să-i caut un psiholog?
   Glenda se lasă pe spate și își mușcă buza.
   - Nu cred că ar trebui să te gândești la asta. E adolescent. Sunt proști. Nu gândesc. Fac tot ce le trece prin cap. Copiii fac astfel de lucruri tot timpul.
   - Oare? întreabă Olivia neliniștită. Dar nu fură ceva de obicei? El nu a luat nimic.
   - Ești sigură? Poate a luat o sticlă de băutură sau poate doar a băut niște alcool dintr-o sticlă și apoi a completat-o cu apă, să nu se vadă. Copiii fac genul ăsta de rahaturi. Crede-mă, știu.
    Se încruntă.
   - Poate, spune Olivia, gândindu-se mai bine la afirmațiile Glendei. Poate că asta a fost tot.
    Ce-i drept, nu-i mirosise respirația lui Raleigh când dormea.
   Dar pe de altă parte, nici n-a știut că s-a întâmplat ceva până a doua zi.
    - Poate ar trebui ca de acum să fie cu ochii pe barul cu băuturi de acasă.
   - Oricum, spune ea, ne întâlnim cu un avocat după-amiază. Vom vedea ce zice el. Facem asta mai ales ca să-l speriem.
   Glenda dă din cap aprobator.
   - Probabil că nu e o idee rea.
   Își sorb cafeaua în liniște, apoi Glenda schimbă subiectul.
   - Mai mergi la clubul de carte diseară? întreabă ea.
   - Da. Simt nevoia să ies, zice Olivia, mohorâtă. Nu spune nimănui ce ți-am povestit, bine? Vreau să rămână strict între noi.
   - Desigur, e de acord Glenda. Și sincer? Este foarte bine că l-ai prins din timp. Scoți răul din rădăcină acum. Pune-l pe avocat să-l sperie, de să facă pe el. Atât timp cât nu va repeta niciodată așa ceva, e totul în regulă. Nicio pagubă.

   Glenda Newell se întoarce acasă de la Bean, cu mintea la vorbele Oliviei.
   Biata Olivia - Raleigh a spart case! Totuși se simte ceva mai confortabil acum, când știe că și alte familii au problemele lor. O face să se simtă un pic mai bine în legătură cu propria situație. Ea însăși este îngrijorată pentru Adam - pentru impulsivitatea și incapacitatea sa de a-și revizui comportamentul. Cu greu poate să doarmă noaptea din cauza neliniștii pe care o simte pentru fiul ei. Și cel mai tare o îngrijorează că pare să aibă gena dependenței. S-a apucat de băut cu un entuziasm bulversant. Ce mai urmează? Se panichează numai când se gândește la toate drogurile care există în lume. Doar Dumnezeu știe ce se va mai întâmpla în următorii ani; ultimul a fost suficient de chinuitor.
    Uneori nici măcar nu știe dacă îi va supraviețui. Iar Keith pare să aibă capul îngropat în nisip zilele acestea. Fie nu vrea să vadă lucrurile așa cum sunt, fie chiar nu i se pare nimic greșit în bețiile extreme ale fiului lor de doar 16 ani.
   Dar, de altfel, Keith nu este un tip îngrijorat din fire. Arătos, cu o încredere în sine nedisimulată și cu un farmec al său personal, el crede întotdeauna că lucrurile se vor termina cu bine. Îi spune mereu că-și face prea multe griji.
   Poate are dreptate. Dar este mamă. Cu asta se ocupă.

Cinci

   Robert Pierce e pe punctul de-a porni spre serviciu când deschide ușa și vede un bărbat înalt, cu părul întunecat, spre 40 de ani și o femeie mai scundă, cu părul de un saten-deschis, cu vreo zece ani mai tânără. Ambii sunt îmbrăcați la patru ace.
    Primul său gând este că vor să-i ceară ceva. Apoi, bărbatul își arată insigna și spune:
   - Bună dimineața. Robert Pierce?
   - Da.
   - Sunt detectivul Webb și aceasta este detectiv Moen, de la secția de poliție din Aylesford. Suntem aici să vorbim despre soția dumneavoastră.
   Nu i-a mai văzut până acum. De ce au venit? Brusc își aude inima bătându-i cu putere.
   - Ați găsit-o? întreabă el.
   Rostește cuvintele cu greutate.
   - Putem să intrăm, domnule Pierce?
   Dă din cap și face un pas în spate, deschizând ușa, apoi o închide ferm în spatele lor. Robert îi conduce în living.
   - Poate ar trebui să ne așezăm, sugerează detectivul Webb, în timp ce Robert stă nesigur în mijlocul camerei, privindu-i fix.
   Deodată, Robert își dă seama că trebuie să se așeze. Se prăbușește într-un fotoliu; simte cum îi îngheață sângele în vine. Se uită fix la detectivi, ușor amețit. A venit momentul adevărului. Detectivii stau cu spatele drept pe canapea, având geamul din fața casei pe fundal.
   - Am găsit mașina soției dumneavoastră în această dimineață.
   - Mașina ei, reușește să îngaime Robert. Unde?
   - Era într-un lac, lângă Canning.
   - Cum adică într-un lac? A avut un accident?
   Se uită când la unul, când la altul, cu gura uscată.
   - Mașina era scufundată în largul lacului, la o adâncime de circa 4,5 metri. Geanta ei, alături de un bagaj mic, se aflau în mașină.
   Adaugă încet:
   - Un corp a fost găsit în portbagaj.
   Robert se prăbușește pe fotoliu, cu respirația tăiată. Îi poate simți pe cei doi detectivi urmărindu-l cu atenție. Se uită spre ei, temându-se să întrebe.
   - Este ea?
   - Credem că da.
   Acum simte cum se albește la față. A rămas fără cuvinte. Detectivul Webb se apleacă spre el, iar Robert îi observă ochii pentru prima dată - tăioși, inteligenți.
   - Știu că este un șoc. Dar e necesar să ne însoțiți la secția de poliție pentru a o identifica.
   Robert dă din cap aprobator. Se ridică, apucă o jachetă la întâmplare și îi urmează afară, spre stradă, unde urcă în mașina lor și se așază pe bancheta din spate.
   Biroul medicului legist din regiune este într-o clădire nouă din cărămidă.
   Robert coboară din mașină, așteptând să fie condus spre morgă. Își imaginează o cameră lungă, rece, sterilă, cu dale strălucitoare, incolore și cu mult inox, învăluită într-o lumină aspră, cu mirosul morții plutind prin aer.
   Capul începe să i se învârtă și știe că e privit de cei doi. Dar în loc de morgă, aceștia îl conduc spre o sală de așteptare mare și modernă, cu un perete din sticlă. Stă în fața geamului și vede cum cearșaful este dat la o parte, dezvăluind chipul unui cadavru aflat pe patul mobil din oțel.
   - E soția dumneavoastră? întreabă Webb.
   Se forțează să privească.
   - Da, spune el, apoi închide ochii.
   - Îmi pare rău, zice detectivul. Vă ducem acasă.
   Se întorc la mașină în tăcere. Robert se uită pe fereastră din mers, dar nu vede străzile care se perindă prin fața lui; tot ce vede este chipul soției sale, zdrobit, tumefiat, înverzit. Știe ce urmează să se-ntâmple. Îl vor interoga.
   Ajung la el acasă. Cei doi detectivi ies din mașină și-l însoțesc până la ușă.
   Detectivul Webb spune:
   - Îmi pare rău, știu că este un moment dificil, dar am vrea să intrăm și să vă mai punem câteva întrebări, dacă sunteți de acord.
   Robert aprobă și le face semn să intre. Se întorc în sufrageria în care fuseseră cu puțin timp înainte și ocupă aceleași locuri. El înghite în sec și spune:
   - Nu știu cu nimic mai mult decât atunci când a dispărut, în urmă cu câteva săptămâni. Le-am spus atunci polițiștilor tot ce știam. Ce ați făcut în tot acest timp?
   Întrebările lui sună mai conflictual decât își dorește. Detectivul Webb îl privește fără să clipească.
   - Nici măcar nu ați căutat-o, spune Robert.
    Vocea lui este plină de amărăciune.
    - Oricum, asta e impresia pe care mi-ați lăsat-o.
   - În acest moment, cazul dispariției s-a transformat în ancheta unei crime, spune detectivul, aruncându-i o privire partenerei sale. Evident, se va face o autopsie și vom analiza totul foarte atent. Trebuie să o luăm de la capăt, spune el.
   Robert aprobă obosit.
   - Bine.
   - De cât timp erați căsătoriți, domnule Pierce?
   - S-au făcut 2 ani, în iunie anul trecut.
   Robert observă că celălalt detectiv, Moen, ia notițe.
   - Au existat probleme în căsnicia dumneavoastră?
   - Nu. Nimic ieșit din comun.
   - Soția v-a fost vreodată infidelă?
   - Nu.
   - I-ați fost vreodată infidel?
   - Nu.
   - Au existat certuri de vreun fel, violentă sau abuz?
   El se aricește.
   - Sigur că nu.
   - Soția dumneavoastră avea dușmani?
   - Nu, în niciun caz.
   - Ceva diferit, schimbat în comportamentul ei în zilele sau chiar săptămânile dinaintea dispariției? Părea preocupată? A menționat vreodată că o deranjează cineva?
   Clatină din cap.
   - Nu, n-am observat nimic de genul acesta. Totul părea în regulă.
   - Aveați probleme financiare?
   Clatină din cap din nou.
   - Nu. Plănuiam o călătorie în Europa. Îmi merge bine la locul de muncă. Ea avea un job temporar și îi plăcea asta, libertatea. Nu i-a plăcut niciodată să fie legată de același loc de muncă 52 de săptămâni pe an.
   - Povestiți-ne despre acel weekend, spune detectivul.
   Robert se uită la ambii detectivi și spune:
   - Plănuise să plece în acel weekend cu o prietenă de-ale ei, Caroline Lu. Mergeau la New York.
    Face o pauză.
    - În orice caz, asta mi-a spus ea.
   - Făcea de multe ori asta, pleca des în weekend?
   - Uneori. Îi plăceau micile expediții la cumpărături.
   - Cum și-a organizat călătoria?
   Robert ridică privirea.
   - Își făcea propriile aranjamente. Și-a rezervat totul online, de pe laptopul ei, a plătit cu cardul ei de credit.
   - N-ați fost suspicios când a plecat?
   - Nu, deloc. O cunoșteam pe Caroline. Îmi plăcea. Mai făcuseră astfel de excursii.
   Adaugă:
   - Mie nu-mi place să merg la cumpărături.
   - Deci, să revenim la vineri dimineață, spune Webb, 29 septembrie.
   - Și-a făcut bagajul pentru o noapte în seara de dinainte, îmi amintesc că fredona ceva în timp ce se învârtea prin dormitor, împachetându-și lucrurile. Eu stăteam întins pe pat și o priveam. Părea... fericită.
   El se uită cu seriozitate la cei doi detectivi.
   - Am făcut dragoste în acea noapte, totul era bine, îi asigură el.
   Dar nu a fost așa, își amintește, n-a fost deloc așa.
   - A doua zi dimineață, continuă Robert, când a plecat spre serviciu, am sărutat-o de rămas-bun, i-am spus să se distreze. Urma să plece direct de la job, lăsa mașina în parcarea de la gară și lua apoi trenul. Ar fi fost ultima ei zi la acel loc de muncă.
   - Care era unde? întreabă detectivul.
   - Am spus deja poliției toate acestea, se plânge Robert. Era o firmă de contabilitate. Informațiile trebuie să fie în dosar.
   Simte din nou o undă de iritare.
   - Ați mai vorbit cu ea în ziua respectivă, după ce a plecat?
   - Nu. Aș fi vrut, dar eram prins cu munca. Când am ajuns acasă, am sunat-o pe mobil, dar nu a răspuns. Nu m-am îngrijorat la momentul respectiv. Însă apoi nu mi-a răspuns tot sfârșitul de săptămână - intra doar mesageria vocală. Nu suntem dependenți unul de celălalt, să ne sunăm mereu. Eu credeam că e ocupată, că se distrează. Nu am dat prea multă importanță.
   - Când v-ați dat seama că ceva nu era în regulă? întreabă Webb.
   - Când nu s-a întors duminică seara, așa cum stabilisem, am început să-mi fac griji. În plus, lăsasem mesaje pe mobilul ei, dar nu mă sunase înapoi. Nu-mi mai aminteam nici unde s-au cazat. Atunci am sunat la Caroline acasă. M-am gândit că soțul ei ar putea să știe ceva, dacă și-au amânat întoarcerea. Dar a răspuns chiar Caroline la telefon - face o pauză. Și mi-a spus că nu și-a făcut deloc planuri cu Amanda pentru acel sfârșit de săptămână, că, de fapt, nici nu vorbise cu Amanda de ceva vreme.
   Își atinge fața cu mâna.
   - Am fost la secția de poliție luni dimineață și am declarat-o dispărută.
   - În ce domeniu lucrați? întreabă detectivul Moen.
   Îl ia puțin prin surprindere, iar el își îndreaptă atenția spre ea.
   - Sunt avocat.
   Adaugă:
   - Eu... ar cam trebui să sun la birou.
   Detectivul îi ignoră ultima propoziție.
   - Puteți să ne spuneți unde ați fost în acel sfârșit de săptămână, de vineri, 29 septembrie, până luni? întreabă ea.
   - Ce?
   - Puteți să ne...
   - Da, sigur, zice el. Am fost la muncă toată ziua de vineri, am plecat cam pe la 5. Am venit direct acasă. Le-am spus polițiștilor toate acestea, când am raportat lipsa ei. Am stat acasă vineri seara. Sâmbătă, eram tot aici, prins cu muncă; duminică am fost la golf cu niște prieteni.
   Adaugă:
   - Toate astea trebuie să fie în dosar.
   - Soția avea și alte rude, în afară de dumneavoastră? întreabă detectivul Moen.
   - Nu. Era singură la părinți, iar aceștia sunt amândoi morți.
   El se oprește.
   - Pot să pun și eu o întrebare?
   - Sigur, spune detectivul Webb.
   - Aveți vreo idee despre ce s-ar fi putut întâmpla? Cine ar fi putut să facă asta?
   - Încă nu, spune detectivul, dar nu ne vom opri până când nu vom afla. Mai e ceva ce ați putea să ne spuneți?
   - Nu-mi vine nimic în minte, zice Robert, cu fața atent golită de orice fel de expresie.
   - Bine, spune Webb.
   Apoi adaugă, ca și cum i-ar fi venit o idee.
   - Am dori să trimitem o echipă să arunce o privire în casa dumneavoastră, dacă sunteți de acord.
   Robert spune ironic:
   - Îmi ignorați îngrijorările timp de două săptămâni, iar acum vreți să-mi percheziționați casa? Puteți cere un mandat.
   - Bine. Vom face asta, replică Webb.
   Robert se ridică, cei doi detectivi se ridică și ei, apoi pleacă. După ce-i vede cum se îndepărtează, Robert încuie ușa din față și se grăbește să ajungă la biroul de sus. Se așază pe scaunul de la birou și deschide sertarul de jos. În interiorul acestuia sunt o mulțime de plicuri. Știe că sub acele plicuri se află telefonul cu cartelă al soției sale, despre care polițiștii nu au habar.
    Rămâne pentru o clipă cu privirea fixată pe plicuri, temător. Se gândește la scrisoarea pe care a primit-o în dimineața aceea și care e jos, într-un sertar de bucătărie.
   Cineva a fost în casa lui. Un adolescent a intrat aici și a scotocit prin birou. Și trebuie să fi văzut telefonul, pentru că, într-una din zile, când Robert a deschis sertarul, telefonul se afla chiar deasupra plicurilor. Șocul noii descoperiri îl face să se clatine în scaun. Ținea telefonul sub plicuri. Dar acum știe. Acel copil a văzut telefonul și l-a mutat. Iar acum poliția vrea să-i cerceteze casa. Trebuie să scape de el.
   Are un mic răgaz până când poliția se va întoarce cu un mandat de percheziție. Dar cât va dura? Strecoară mâna sub plicuri ca să ia telefonul mobil, brusc speriat de gândul că nu-l va mai găsi acolo. Dar îi poate simți suprafața netedă în mână și îl scoate din sertar. Se uită acum la acest telefon care i-a provocat atâta durere, închide apoi sertarul și bagă telefonul în buzunar. Privește pe fereastră; strada de jos, din fața casei, este goală. Când se va afla la știri că a fost găsit corpul soției sale, reporterii vor fi toată ziua în fața casei; nu va mai putea să scape de ei. Trebuie să acționeze rapid.
    Se schimbă în blugi, își ia un tricou, se grăbește jos, apucă o jachetă și cheile casei și se oprește brusc, chiar înainte de a deschide ușa. Dacă îl vede cineva? Iar apoi detectivii află că s-a repezit afară din casă imediat după ce ei au plecat?
   Rămâne nemișcat o secundă, gândindu-se. Vor cerceta casa. Deci nu poate ascunde telefonul în casă. Ce alte variante are? Merge în partea din spate a locuinței și privește pe geamul ușii de la bucătărie în curte. Este o curte foarte intimă, ascunsă privirilor indiscrete. Poate ar putea îngropa telefonul în grădina cu flori. Cu siguranță nu vor săpa grădina. Au deja cadavrul.
   Se uită la trusa de grădinărit a Amandei, de pe terasă, își pune mănușile de grădinărit și ia o lopată mică. Se îndreaptă spre straturile de flori din spatele grădinii. Privește în jur - singura casă din care se poate vedea în curtea lui este a lui Becky, iar el nu o zărește privind de la ferestre sau de la geamul de la ușa din spate. Se apleacă și sapă rapid o groapă mică și îngustă, cu o adâncime de aproximativ 25 de centimetri, la baza unui copac.
    Pentru orice eventualitate, șterge telefonul cu tricoul, gândindu-se că dacă îl vor găsi, le poate spune că Amanda trebuie să-l fi pus acolo - în fond, ea era singura care se ocupa de grădinărit. Apoi împinge telefonul adânc în groapă și acoperă totul cu grijă. Nici măcar nu ai zice că pământul a fost deranjat. Pune instrumentele de grădinărit la locul lor și se întoarce în casă. Gata, problema rezolvată.

Șase

    Raleigh abia se concentrează la ora de engleză. Profesorul trăncănește încontinuu, iar Raleigh nu se gândește decât la situația mizerabilă în care se află.
    Totul a început destul de inofensiv, primăvara trecută, cândva în luna mai. Își uitase rucsacul în casa prietenului său Zack, după ce-au plecat de la școală. Avea în el o temă pe care trebuia să o predea a doua zi. Raleigh i-a trimis un mesaj lui Zack că are nevoie de rucsac și că vine să-l ia. Zack i-a răspuns cu un mesaj în care spunea că toată familia e plecată de acasă și că nu se vor întoarce până seara, târziu. Frustrat, a mers cu bicicleta până la casa lui Zack, neștiind prea bine de ce face asta. Doar aflase că nu e nimeni acolo. Nu avea cheie. A dat un ocol prin spatele casei și s-a uitat înăuntru, pe fereastra de la subsol. Rucsacul lui rămăsese pe podea, lângă canapea, acolo unde îl lăsase, ignorat cât timp el și Zack au jucat jocuri video. De dragul de a face ceva, a încercat fereastra. Spre surprinderea lui, aceasta s-a deschis chiar foarte ușor. A verificat apoi cât de mare e deschizătura. El e înalt și slab, știa că poate să se strecoare fără probleme, iar rucsacul lui era, dracului, chiar acolo.
    Raleigh s-a uitat în jur, să verifice dacă cineva l-ar fi putut vedea, dar, sincer, nu fusese foarte îngrijorat; dacă l-ar fi văzut cineva, ar fi putut să explice situația. Apoi s-a strecurat pe fereastră, în casă. În acel moment, situația a devenit ușor ciudată. Pentru că nu a luat rucsacul, să-l scoată pe fereastră și apoi să iasă și el. Acum știe că asta ar fi trebuit să facă. Și chiar își dorește din tot sufletul să fi făcut exact asta. În schimb, el s-a oprit în subsol și a ascultat liniștea casei. Aceasta părea cu totul altfel acum, că nu mai era nimeni în afară de el - plină de posibilități.
    Un fior de emoție l-a gâdilat pe șira spinării în sus și-n jos. Casa goală era toată a lui, deocamdată. Un sentiment straniu l-a cuprins și și-a dat seama imediat că nu se va întoarce la fereastră să iasă din casă, așa cum ar fi trebuit. A urcat direct la etaj să vadă dacă există un birou - cel mai plauzibil loc în care să găsească un computer. A trecut pe lângă camera lui Zack și a văzut în treacăt ultimul lui test de chimie, aruncat pe birou, iar nota era cu 10% mai mică decât susținuse el. Raleigh s-a întrebat cu ce altceva îl mai mințise Zack. Apoi s-a îndreptat spre birou și a încercat să intre în computerul tatălui lui Zack. Nu a reușit, însă această nouă provocare i-a oferit o senzație ciudată.
    Când Zack l-a întrebat a doua zi despre rucsac, Raleigh a recunoscut în mod spăsit că s-a strecurat pe fereastră și l-a recuperat - spera că nu s-a supărat. Zack, evident, nu s-a gândit la nimic altceva.
   Apoi, câteva săptămâni mai târziu, Raleigh a devenit agitat. Nu-i venea să creadă că se afla iar acolo, intenționând să intre, din nou, într-o casă goală.
   Stătea în întunericul din curtea din spate a unuia dintre colegii săi de clasă, Ben. Știa că în weekend vor fi cu toții plecați. Nu observase niciun sistem de supraveghere. Apoi a găsit o fereastră deschisă, la subsol, pe partea laterală a casei. În cartierul lor, oamenii încă mai aveau încredere să lase anumite ferestre deschise, indiferent că se aflau sau nu acasă. Raleigh a intrat fără probleme. Odată ajuns în interior, în întuneric, bătăile inimii au început să se calmeze. Nu putea totuși să aprindă lumina. Dacă cei din familie le spuseseră și vecinilor că vor fi plecați de acasă? Din fericire, luna strălucea puternic în acea noapte, iar după ce ochii săi s-au acomodat cu semiîntunericul și-a dat seama că se poate descurca foarte bine și așa.
   A avut grijă să evite să treacă prin fața ferestrelor de la parter, apoi a urcat la etaj, în dormitoare. A găsit un laptop la un birou din dormitorul principal. De data aceasta se pregătise cum trebuie. Și-a folosit stickul USB și a reușit să deschidă laptopul destul de ușor, a cotrobăit ce-a cotrobăit pe-acolo, apoi a părăsit casă, ieșind în același mod în care intrase.
    Dacă piratarea computerelor nu i-ar fi oferit o plăcere imensă, nu ar fi continuat s-o facă. Însă după acea casă, mai fuseseră și altele, evident.
   Cu timpul a devenit tot mai bun și a intrat tot mai ușor în computerele oamenilor. Le-a văzut toate secretele, dar nu a luat niciodată nimic și nu a schimbat nimic. Nu a făcut niciodată rău cuiva. Nu a lăsat niciodată vreun semn că ar fi fost acolo. Singura lui greșeală a fost să-i spună lui Mark ce făcea.
    Dacă Mark n-ar fi trimis mesajul ăla tâmpit...
   Raleigh tresare surprins când își aude numele în boxa sistemului audio al școlii. Toți ochii sunt concentrați o secundă pe el, apoi îl ignoră. Își împachetează cărțile și pornește încet spre ușă. Îi este foarte, foarte rușine.
   Simte cum roșește puternic. Coboară trei etaje, până la biroul directorului, și simte cum transpiră abundent. N-a fost niciodată chemat în biroul directorului. Îi este teamă că această întâlnire cu directorul ar putea avea legătură cu spargerile. Oare e și poliția aici? Oare n-a fost destul de atent și o fi fost surprins de camerele video ale cuiva? Sau poate că cineva l-a văzut ieșind din vreo casă și l-a recunoscut. Se luptă cu dorința de a-și recupera toate lucrurile din dulap și de a se ascunde direct în dormitorul lui, ca să evite toată situația. Se liniștește când ajunge în biroul directorului și o vede pe mama sa, care-l așteaptă. Nici urmă de poliție.
   - Avem o întâlnire, spune ea. Ia-ți lucrurile. Voi aștepta în mașină, în fața școlii.
   Simte cum îi revine anxietatea. O liniște dureroasă se lasă în mașină, în timp ce se îndreaptă spre centrul orașului, acolo unde se află sediul avocatului. Tatăl său lucrează tot în zona de birouri a orașului, așa că se vor întâlni direct la avocat. Raleigh își ocupă timpul îngrijorându-se în legătură cu ce va spune acesta.
   Biroul de avocatură este intimidant. Nu a fost niciodată într-unul. Se află la ultimul etaj al unei clădiri de birouri, cu toate ușile din sticlă, iar mobilierul e elegant și scump. E suficient să arunce o singură privire în jurul său pentru a ști că această întâlnire îi costă pe părinții săi o mică avere. Tatăl său se află deja în zona de recepție, dar nu se poate uita în ochii lui.
    Raleigh se simte îngrozitor, așteptând alături de părinții săi. E evident că sunt stânjeniți să fie aici, prefăcându-se că citesc din revista The New Yorker. Raleigh nici măcar nu pune mâna pe vreo revistă; se uită fix la picioarele lui, gândindu-se cu dor la telefonul său. Nu după mult timp, sunt conduși printr-un hol silențios, acoperit cu mochetă, într-un birou spațios, cu o vedere impresionantă asupra râului. Avocatul din spatele biroului mare se ridică și dă mâna cu fiecare.
   Raleigh știe că palmele sale sunt transpirate din cauza emoțiilor; mâinile avocatului sunt uscate. Avocatul Emilio Gallo, un om masiv și care-l privește fix, măsurându-l, îi devine antipatic aproape instantaneu.
   - Așa deci. Povestește-mi despre ce este vorba, Raleigh, spune Gallo.
   Raleigh îi aruncă o privire mamei; nu îndrăznește să se uite la tatăl său. Își imaginase că părinții lui vor vorbi și că el doar va sta aici, regretându-și faptele și fiind de acord să facă orice i s-ar cere. Dar mama lui refuză să-i răspundă privirilor. Așa că îi spune avocatului aceeași poveste pe care a mai spus-o și părinților săi, îngrozit că Gallo ar putea să-l citească și să-și dea seama că minte. Nu vrea ca avocatul să știe câte case a spart sau în ce măsură se pricepe să intre și în calculatoarele oamenilor, să afle ce e capabil să facă.
   La urma urmei, tot ce a făcut a fost să intre în calculatoare, să arunce o privire și să iasă. Acesta este adevărul. Dacă ar fi vrut, ar fi putut face mult mai multe.
   - Înțeleg, spune avocatul la final.
   Își netezește cravata cu degetele.
   - Deci nu ai fost prins.
   - Nu, spune Raleigh.
   - E vorba de spargere, intrare prin efracție și violare de domiciliu, spune avocatul. Iar chestiunile legate de computer sunt chiar mai grave. Statul New York ia foarte în serios aceste tipuri de infracțiuni. Cunoști paragraful 156 din Codul Penal al Statului New York?
   Raleigh clatină din cap, îngrozit.
   - Nici nu mă gândeam că-l cunoști. Hai să te luminez.
   Se apleacă în față și îl fixează pe Raleigh.
   - Conform articolului 156, „utilizarea neautorizată a unui computer” - este infracțiune. Atunci când accesezi sau utilizezi un computer fără permisiunea proprietarului de drept comiți o infracțiune. Oamenii sunt amendați, ba unii fac chiar și puțină închisoare pentru așa ceva. La asta se mai pot adăuga și alte pedepse. Ești absolut sigur că nu ai luat sau copiat datele cuiva sau că nu ai șters sau modificat ceva de pe computerele lor? Pentru că asta este fals și uz de fals și ai putea face până la 15 ani de închisoare.
   Raleigh înghite în sec.
   - Nu, doar m-am uitat. Asta e tot.
   - Și ai trimis acele e-mailuri. Acesta se numește furt de identitate.
   - Furt de identitate? întreabă tatăl său cu asprime-n glas.
   - A scris e-mailuri din contul altcuiva, le reamintește avocatul.
   - Cu siguranță un e-mail trimis ca farsă nu constituie furt de identitate, spune tatăl său, îngrozit.
   - Ei bine, nu prea îți vine să riști, nu-i așa? Oamenii nu sunt amabili când le este invadată intimitatea.
   Avocatul își concentrează atenția, cu aceiași ochi tăioși, asupra lui Raleigh, care simte că se face tot mai mic în scaun.
   - Și există întotdeauna posibilitatea unui proces civil. Asta e America, oamenii sunt mari amatori de procese. Iar acest lucru poate deveni foarte costisitor.
   Imediat după ce avocatul le spune asta, o tăcere lungă și îngrozitoare se așterne în birou. În mod clar, părinții lui nu se gândiseră la toate aceste complicații. Cu siguranță, Raleigh n-o făcuse nici el.
    În cele din urmă, mama sa spune:
   - M-am gândit că ar trebui să-și ceară scuze de la oamenii respectivi, poate chiar să se revanșeze cumva pentru neplăcerile cauzate, dar soțul meu a fost împotrivă.
   - Nu, soțul tău are dreptate, spune Gallo. Cu siguranță, nu ar trebui să-și ceară scuze. Asta ar echivala cu mărturisirea unei infracțiuni sau chiar a mai multora.
   Apoi mama lui adaugă:
   - Ce s-ar întâmpla dacă le-ar trimite o scrisoare, în mod anonim, în care-și cere scuze?
   - De ce naiba ar face asta? întreabă tatăl său.
   Avocatul adaugă, clătinând din cap:
   - Îmi pare rău, este un gest minunat, iar eu sunt doar un avocat de drept penal cinic, dar ar fi în același timp ceva foarte, foarte stupid. E mult mai bine ca acești oameni să nu afle vreodată că el a fost acolo.
   Raleigh observă că mama sa roșește puțin când aude părerea avocatului.
   - Spune-mi mai multe despre celălalt băiat, Mark, îl descoase Gallo. Cine este el?
   - E un prieten de la școală.
   - Cât de multe știe despre cele întâmplate?
   - Doar că am intrat în câteva case. Și că am aruncat o privire și prin calculatoare.
   - Este posibil să te toarne?
   - În niciun caz, spune cu fermitate Raleigh.
   - Cum poți să fii atât de sigur? întreabă avocatul.
   Raleigh realizează subit că, de fapt, nici nu este atât de sigur. Dar spune:
   - Pur și simplu știu.
   - Există ceva pe vreo rețea socială care ne-ar putea îngrijora?
   Raleigh roșește și neagă:
   - Nu sunt atât de idiot.
   Avocatul se lasă pe spătarul scaunului și pare că nu este de acord cu Raleigh. Apoi se uită la ambii părinți ai băiatului.
   - Sfatul meu este să stați cuminți și să nu faceți nimic deocamdată. Dacă nimeni nu v-a vizitat și nici poliția nu v-a bătut la ușă, considerați-vă norocoși. Dar permite-mi să îți reamintesc, tinere domn - și în acest moment se apleacă în față fixându-l din nou pe Raleigh cu ochii săi iscoditori și tăioși - norocul oricui se termină mai devreme sau mai târziu. Așa că te sfătuiesc ferm să-ți închei viața infracțională chiar din acest moment pentru că, dacă ești prins, ești cu siguranță un candidat serios la închisoarea pentru minori.
   Raleigh înghite din nou în sec, speriat, iar în această notă, toți trei se ridică să plece.

   Olivia nu spune un cuvânt în drum spre casă. Gândurile sale sunt vraiște. E furioasă pe Raleigh și furioasă din cauza situației. Regretă, acum, acele două scrisori anonime. Nu o să spună nimănui despre ele, dar e îngrijorată că ele ar putea reveni s-o bântuie într-un fel sau altul. Aude vocea avocatului în minte, spunând că ar fi ceva foarte stupid să trimită scrisori anonime.
   De ce nu a stat cuminte, fără să facă nimic? Cu asta te alegi dacă încerci să ai principii, cu asta te alegi dacă încerci să faci ceea ce e corect într-o lume cinică și nebună, care nu dă o ceapă degerată pe ceea ce e corect. Ce este atât de greșit în a vrea să-ți ceri scuze? În schimb, de ce este atât de în regulă ca toată lumea să vrea să scape de responsabilități, să vrea să scape cu greșelile nerecunoscute? Nu prea i-a plăcut avocatul, dar pare că el știe ce-i de făcut; ea e atât de naivă pe lângă el.
   Nu poate să nu se îngrijoreze gândindu-se la ce învață fiul lor din toată povestea asta. S-ar putea să se fi speriat destul de tare de ideea că ar putea fi trimis la închisoare - și asta e un punct în plus, recunoaște ea. Deși probabil că nu e la fel de speriat ca ea. Dar își dorește ca el să înțeleagă de ce fapta lui este greșită, în loc să se teamă doar pentru ceea ce i s-ar putea întâmpla dacă e prins.
    Cum, răbufnește ea, ai putea să înveți un copil despre bine și rău atunci când sunt atât de mulți oameni în funcții cu autoritate care au, de regulă, un comportament atât de imoral? Ce naiba se întâmplă cu America mai nou?

   Carmine a luat singură cina alcătuită din doar un piept de pui și o salată, la masa din bucătărie, cu televizorul stins. Are standarde. Își păstrează rutina de a-și găti zilnic cina, deși în unele zile se întreabă de ce se mai obosește. Are cărți de bucate care preamăresc festivismul și plăcerile gătitului pentru o singură persoană, dar nu simte deloc bucuria. Îi plăcea să gătească pentru soțul ei și pentru copii, dar el a murit, iar copiii s-au mutat cu toții în propriile vieți aglomerate.
   Și-a mai făcut o rutină - plimbarea de seară prin cartier. Rutinele au această calitate de a umple cu ceva zilele goale. În seara aceasta, plimbarea este atât pentru a face mișcare, cât și pentru a-și satisface curiozitatea înnăscută legată de vecinii săi. O ia în jos pe strada Finch, cotește pe Sparrow și se întoarce apoi acasă pe propria stradă. Este o porțiune de cartier întinsă și o plimbare frumoasă. Va face asta cât vremea i-o va permite, admirând casele bine întreținute, aruncând o privire în interiorul celor cu ferestre luminoase și calde.
    În seara asta, în timp ce se plimbă, se gândește la spargere și la scrisoare. Până acum nu a mai vorbit despre asta decât cu vecina de alături, Zoe Putillo. Zoe este singura ei prietenă. Carmine nu s-a hotărât definitiv dacă să renunțe sau nu să afle cine i-a spart casa. O parte din ea simte compasiune pentru mama care a scris scrisoarea, însă cealaltă parte din ea este ușor revoltată și vrea să facă ceva în acest sens. Odată ajunsă din nou pe strada ei, se apropie de o casă puternic luminată. Poate vedea de pe trotuar peste peluza din față și prin ferestrele imense în camera de zi, acolo unde se află un grup mic de femei. Vorbesc și râd cu poftă, iar în mâini țin pahare cu vin. Chiar în acel moment, Carmine observă că o altă femeie se apropie în grabă. Cotește pe aleea casei cu o carte în mână și sună la intrare.
   Carmine aude puțin sunetul înăbușit al vocilor, în timp ce ușa este deschisă și nou-venita intră în casă, iar apoi sunetul este din nou întrerupt brusc. E vorba de un club de carte, își dă seama Carmine cu o tresărire, oprindu-se pentru un moment. Dorul este amestecat cu un strop de ranchiună. Oamenii nu sunt prea prietenoși pe-aici.

Șapte

   Grăbită să plece spre clubul de carte, Olivia aproape că uită de carte, dar o ia în ultimul moment, în timp ce se îndreaptă spre ușă.
    De obicei abia așteaptă să meargă la clubul de carte, dar în seara asta e mult prea supărată pe Raleigh, pentru a se mai bucura de ceva. Cina a fost încordată după vizita la avocat. Se îndreaptă spre casa lui Suzanne Halpern de pe strada Finch. Clubul de carte a fost inițiat cu ani în urmă de un grup de femei din cartier care se cunosc de la școală, de la activitățile sportive și alte evenimente din alt cartier. Există câteva membre permanente, care găzduiesc întâlnirile pe rând. Suzanne adoră să fie gazda clubului de carte: îi place să se dea în spectacol. Mereu face furori, pregătește gustările cele mai elaborate pe care le potrivește, ostentativ, cu cele mai alese vinuri.
    Când este rândul Oliviei, ea recurge, de obicei, la nelipsitul vin roșu, simplu și bun, și la un vin alb neinspirat, dar care merge cu orice, apoi cumpără câteva produse gata preparate de la Costco. Nu-i place în mod deosebit să facă pe gazda. Pentru ea, clubul de carte înseamnă mai mult un motiv de a ieși din casă. Glenda se află deja acolo când ajunge Olivia. Femeile stau de vorbă în picioare, în camera de zi, cu paharele de vin și cu farfuriile cu mâncare în mâini, lăsându-și cărțile pe scaune.
   În seara asta vorbim despre cea mai recentă carte a Tanei French. Desigur, nu începem niciodată cu discuțiile despre carte. Mai întâi se bârfește puțin, de obicei despre copii - toate sunt mame - și exact asta se întâmplă și acum, chiar când telefonul lui Jeannette bâzâie.
    Olivia o vede pe Jeannette aruncându-i o privire într-o doară, apoi observă cum fața femeii îngheață. În același timp, Olivia aude alte două sau trei sunete de mesaje venite dinspre alte telefoane și se întreabă ce se întâmplă.
   - O, Doamne, exclamă Jeannette.
   - Ce este? întreabă Olivia.
   - Vă mai amintiți că Amanda Pierce a dispărut acum câteva săptămâni? întreabă Jeannette.
   Bineînțeles că-și amintesc, își spune Olivia. Amanda Pierce își părăsise soțul subit, fără să-i spună nimic. Olivia nu o cunoștea pe Amanda decât din vedere. O întâlnise, de fapt, o singură dată, la o petrecere între vecini organizată în micul parc dintre străzile Sparrow și Finch, acum mai bine de un an, în septembrie, la scurt timp după ce familia Pierce se mutase în cartier.
   Amanda Pierce era o femeie extraordinar de frumoasă și toți soții se holbaseră la ea, practic salivând, împiedicându-se unul de altul în tentativele lor de a o servi cu orice avea nevoie - ketchup pentru hot dog, un șervețel, o băutură, în timp ce soțiile încercaseră din răsputeri să nu pară deranjate.
   Arăta ca un model sau ca o actriță - atât de perfectă era. Atât de sexy. Atât de sigură pe ea. Purta mereu hainele cele mai potrivite și ochelarii de soare la modă. Soțul Amandei - nu-și amintește numele lui - era și el ridicol de arătos.
   Avea aceeași alură de star de cinema, dar era mai rezervat. Un observator.
   Locuiau pe strada Oliviei, ceva mai departe. Amândoi aveau în jur de 30 de ani, mult mai tineri decât Olivia și prietenii săi și nu aveau copii, așa că nu existau prea multe motive să se intersecteze.
   - Nu a dispărut pur și simplu, spune Suzanne. Și-a părăsit soțul.
   - Există știri de ultimă oră, spune Jeannette. I-au găsit mașina, într-un lac de lângă Canning. Corpul ei era în portbagaj.
   Se lasă o tăcere perplexă, în timp ce camera se umple cu socul ultimelor vești.
   - Nu-mi vine să cred, spune Becky, ridicându-și privirea din telefon, palidă.
   Olivia își amintește tresărind că Raleigh a fost și în casa soților Pierce.
   - Bietul Robert, șoptește Becky.
   Becky Harris locuiește lângă familia Pierce.
   - A raportat-o dispărută. Mi-a spus chiar el.
   Becky este bună prietenă cu Olivia și îi povestise totul. Olivia și-o imaginează brusc pe Becky, care este încă destul de atractivă, dar poate nu atât de atrăgătoare pe cât se crede, vorbind cu soțul arătos și abandonat peste gardul din spate.
    - Îmi amintesc că am auzit și eu, spune Glenda, părând și ea destul de șocată. Dar dacă-mi amintesc bine, povestea inițială era că poliția nu l-a luat în serios pentru că ea îl mințise în legătură cu o călătorie de-un weekend alături de o prietenă. Poliția a crezut că ea l-a părăsit, că nu a fost o dispariție propriu-zisă.
   - Ei bine, acum este evident o crimă, spune Jeannette.
   - Ce mai spune? întreabă Olivia.
   - Asta e tot. Fără alte detalii.
   - Credeți că soțul ei a făcut-o? întreabă Suzanne, uitându-se în jur la toate. Credeți că ar fi putut s-o ucidă?
   - Nu aș fi surprinsă, spune încet Jeannette.
   Becky se întoarce brusc spre ea.
   - Habar n-ai despre ce vorbești!
   După izbucnirea lui Becky, pentru o clipă, se instalează din nou o tăcere tensionată. Apoi Suzanne spune, cu vocea înfiorată:
   - Este prea sinistru.
   - Soțul ar putea fi nevinovat, sugerează Zoe.
   - Dar de obicei criminalul nu este chiar soțul? întreabă Suzanne.
   - Dacă a ucis-o, spune Becky, atunci de ce ar fi cerut poliției s-o caute?
   Becky, evident, nu vrea să creadă că arătosul bărbat de alături, rămas singur, ar putea fi un criminal.
   - Ei bine, spune Olivia, trebuia să o raporteze dispărută, nu-i așa? Nu putea doar să îi ignore dispariția. Trebuia să joace rolul soțului îngrijorat, chiar dacă el a ucis-o.
   - Doamne, ești groaznică! spune Glenda.
   - Gândește-te puțin, totuși, spune Olivia. Ar putea fi crima perfectă. El o ucide, raportează că e dispărută și le spune polițiștilor că lui i-ar fi zis că pleacă cu o prietenă într-o excursie în weekend când, de fapt, ea nu i-a spus nimic. Apoi, când nu apare, poliția crede că ea l-a părăsit și nu o caută foarte atent. Este cu adevărat genial.
   Acum se holbează toate la ea, așa că adaugă:
   - Mai ales dacă n-ar fi găsit niciodată mașina în lac. Probabil că ar fi scăpat nevinovat.
   - Nu sunt sigură că îmi place felul în care-ți funcționează mintea, spune Suzanne.
   Becky îi aruncă o privire iritată Oliviei și spune:
   - Ca idee, să se rețină că eu una nu cred că soțul ei a făcut-o.
   Suzanne se ridică și începe să umple din nou paharele de vin. Tremură vizibil.
   - Doamne, vă amintiți cât de superbă era? Vă amintiți petrecerea de anul trecut? A fost pentru prima dată când am văzut-o toate de aproape. Avea toți bărbații la degetul mic.
   - Îmi amintesc, spune Becky. Era prea ocupată să fie fascinantă, așa că n-a mai avut timp să ajute la curățenie.
   - Poate că era hărțuită de cineva sau ceva de genul acesta, spune Glenda. O femeie ca ea...
   - Îi plăcea atât de mult să flirteze. Nu știu cum de soțul ei suporta așa ceva, spune Zoe.
   Zoe fusese și ea la petrecere, își amintește Olivia, uitându-se prin cameră.
   Toate fuseseră acolo.
   - Poate că asta era problema. Poate că era gelos și a ucis-o, spune Jeannette.
   Se uită toate una la alta, stânjenite.
   Zoe schimbă brusc subiectul.
   - Ați auzit vreuna dintre voi despre spargerile și scrisorile anonime?
   Olivia simte că stomacul i se strânge și evită în mod deliberat să se uite la Glenda. Rahat. Nu ar fi trebuit niciodată să scrie acele scrisori. Întinde mâna după paharul de vin pe măsuța de cafea.
   - Ce spargeri? Ce scrisori anonime? spune Suzanne.
   - Mi-a povestit Carmine Torres, spune Zoe. Este noua mea vecină. Mi-a spus că a primit o scrisoare anonimă în această dimineață de la cineva care a scris că fiul său a pătruns în casa ei și că își cere scuze pentru asta.
   Ea adaugă:
   - Scrisoarea a fost strecurată prin fanta poștală de la ușă, noaptea.
   - Serios? se miră Jeannette. Nu am auzit nimic despre asta.
   Zoe dă din cap.
   - Mi-a bătut la ușă special ca să mă întrebe dacă am primit și eu una, dar eu n-am primit, spune Zoe.
   - I s-a furat ceva? întreabă Suzanne.
   - Nu crede. A spus că a cercetat bine casă, dar că nimic nu pare să lipsească.
   Olivia îndrăznește să-i arunce, în sfârșit, o ocheadă Glendei și astfel între ele are loc un schimb de priviri cu subînțeles. Va trebui să vorbească cu ea după ce pleacă de la întâlnirea clubului de carte. Nu-i spusese Glendei despre scrisori.
   - Casa cui a mai fost spartă? întreabă Suzanne. Nu am auzit pe nimeni să se plângă.
   - Nu știu, răspunde Zoe. În scrisoare se menționau mai multe case. Carmine mi-a arătat-o, iar eu am citit-o.
   Olivia simte cum i se face greață și își lasă paharul cu vin pe masă. Nu este deloc ceea ce sperase să se întâmple. Și-a dorit doar să-și ceară scuze. N-a vrut ca și alte persoane să citească scrisoarea! Nu și-a dorit ca cineva să încerce să afle autorul! Și, cu siguranță, nu și-a dorit ca oamenii să bârfească despre scrisoare și expeditor. Ar fi trebuit să lase lucrurile așa. Cum a putut fi atât de proastă? Avocatul avusese dreptate - tot ce-a făcut a fost doar să agite și mai rău lucrurile.
   - Ar fi trebuit să vezi scrisoarea! exclamă Zoe. Biata femeie care a scris-o. Se pare că băiatul ei a intrat în calculatoarele oamenilor și, imaginează-ți asta,
   - Chiar a trimis e-mailuri false din conturile lor de e-mail!
   - Nu! zice Suzanne, înfricoșată.
   - Și ce scria în e-mailuri? întreabă Jeannette, îngrozită și amuzată în egală măsură.
   - Nu știu, spune Zoe. Carmine mi-a zis că nu a găsit nimic în neregulă în calculatorul ei. Asta cu e-mailurile probabil că s-a întâmplat în casa altcuiva.
   Glenda spune cu un ton care nu lasă loc de contraziceri:
   - Mie îmi sună a prostie tipic adolescentină, iar mama băiatului încearcă să facă cel mai decent lucru posibil în aceste condiții - să-și ceară scuze. Este exact genul de situație care ni se poate întâmpla și nouă, tuturor celor care avem copii. Știți foarte bine cum sunt adolescenții.
   Olivia observă câteva încuviințări empatice și aprobatoare ale unora dintre femei. Îi este profund recunoscătoare Glendei în acest moment, dar are grijă să nu o arate.
    Suzanne spune:
   - Cred că ar trebui să fiu mai atentă atunci când închid ușile și ferestrele de acum înainte. Nu le verific chiar tot timpul seara.
   - Este atât de înfiorător să te gândești că cineva îți intră în casă și în calculatoare atunci când ești plecat de acasă, spune Jeannette în șoaptă. Și gândul că - dacă femeia asta, Carmine, nu ar fi primit scrisoarea aceea, ea nici măcar nu ar fi bănuit vreodată ce i s-a întâmplat.
   Se face liniște cât toate par să se gândească la asta timp de un minut.
   - Poate că și unora dintre noi le-au fost sparte casele, spune Zoe.
   - Dar atunci am fi primit și noi o scrisoare, zice Suzanne.
   - Nu neapărat, spune Zoe. Și dacă, poate, copilul i-a spus mamei sale doar despre unele dintre casele pe care le-a spart, nu despre dimensiunea adevărată a operațiunilor sale? Așa bănuiește și Carmine. Că ar putea fi o mulțime de case sparte de copilul ăsta și că oamenii probabil nici nu știu. Poate ar trebui să fim toate îngrijorate.
   Olivia se uită în jur la femeile așezate în cerc și care par toate cu adevărat alarmate de ideea că, poate, casele lor chiar au fost sparte, iar ele nici măcar n-ar avea de unde să știe. E posibil oare ca Raleigh să o mintă în legătură cu cât de des a făcut asta? I se face greață și vrea să meargă acasă.
   - Presupun că ar trebui să vorbim despre carte, spune, în sfârșit, Suzanne.

Opt

   Olivia o urmează pe Glenda spre ușă. S-a lăsat frigul și se bucură că este deja întuneric afară, când restul femeilor pleacă. Glenda o așteaptă și vorbesc în șoaptă la capătul aleii, ținându-și strâns hainele.
    Olivia așteaptă până când restul femeilor se îndepărtează, fără să le mai poată auzi, și spune plină de tristețe:
   - Mulțumesc că nu ai zis nimic.
   - De ce aș face asta? îi răspunde Glenda. Secretul tău este în siguranță cu mine. Îngrozitor de îngâmfată atitudinea lui Zoe, dacă mă întrebi. Are două fete, nu are băieți. Habar nu are ce înseamnă asta.
   Apoi întreabă:
   - Cum a fost la avocat?
   Cele două merg spre casa Glendei. Olivia îi povestește despre vizita lor la avocat. Apoi adaugă îngrijorată:
   - Nu ar fi trebuit să scriu acele scrisori.
   - Nu mi-ai spus că ai făcut-o.
   - Știu - se uită pieziș la Glenda. Nu le-am spus nici lui Paul și Raleigh. Promite-mi că nu le vei zice nimic. Dacă Paul află, va fi furios. N-ar fi trebuit să le trimit niciodată. Acum toată lumea va încerca să afle cine le-a scris.
   - Câte ai trimis?
   - Doar două. Raleigh a spus că a spart doar două case. L-am obligat să-mi arate care sunt casele respective.
   - Cui îi aparținea cealaltă casă?
   Olivia ezită.
   - Familiei Pierce.
   - Serios?
   Olivia dă din cap aprobator. I se face rău când se gândește la asta. Dacă Robert Pierce este un criminal?
   - Îl crezi? o întreabă Glenda după o clipă.
   - L-am crezut. Sinceră să fiu, acum nu mai știu ce să zic. Poate că Zoe are dreptate și nu mi-a spus despre toate casele pe care le-a spart. Nu m-aș fi gândit niciodată că Raleigh e capabil de așa ceva.
   Tac amândouă, mergând în întuneric pe trotuar, iar Olivia și le imaginează pe Suzanne, Becky, Jeannette și Zoe cum se grăbesc la calculatoarele lor și verifică mesajele trimise, căutând e-mailuri pe care nu le-au scris. După o vreme, Glenda întreabă:
   - Crezi că Robert Pierce și-a ucis soția?
   Olivia se uită la ea neliniștită.
   - Nu știu, spune ea. Tu ce părere ai?
   - Nici eu nu știu ce să zic.
   - Nici măcar nu o cunoșteam foarte bine, spune Olivia, dar era una dintre vecine... una dintre noi. Pare că s-a întâmplat totul îngrozitor de aproape.

   Carmine Torres decisese să meargă din ușă în ușă pe strada ei, pentru a spune vecinilor că i-a fost spartă casa și a le arăta scrisoarea.
    În această dimineață, vorbise din nou pe scurt cu Zoe, de alături, care i-a zis că nimeni de la clubul ei de carte din seara precedentă nu auzise nimic. Apoi, desigur, începuseră să vorbească despre ultimele știri: o femeie din acest cartier presupus liniștit - care locuia doar la o stradă distanță - fusese ucisă în mod brutal.
   Carmine plănuiește să meargă și pe strada Sparrow, cea pe care a locuit victima, și să vadă ce poate afla despre femeia găsită în portbagaj. Carmine adoră o bârfă bună. Înainte de a pleca, rătăcește prin casă neliniștită, atingând diverse obiecte, studiindu-le, îndreptând rame foto. Se uită în dulăpiorul cu medicamente. A fost oare ceva mutat de la locul său? Nu poate spune cu siguranță. Simte puțină teamă acum, singură în propria ei casă, ceea ce nu se întâmpla niciodată înainte.
    Urăște să fie văduvă; este o viață izolată. Iar ea urăște ideea că cineva - chiar dacă acest cineva este doar un adolescent - i-a cotrobăit printre lucruri. A văzut ce are în calculator. Nu că ar exista acolo ceva ce nu ar trebui să existe. Ce fel de copil ar face totuși așa ceva? Trebuie să fie ceva în neregulă cu el.

   Raleigh îl evită pe Mark la școală, marți dimineață. Nu vrea să vorbească cu el despre întâlnirea cu avocatul. E hotărât că gata - nu va mai sparge alte case.
   Niciodată.

   Webb și Moen se întorc la sediul medicului legist pentru rezultatele autopsiei Amandei Pierce.
    Camera mare este proaspăt zugrăvită și cuprinsă de o lumină naturală care inundă întregul spațiu al încăperii prin ferestrele mari aflate de-a lungul jumătății superioare a camerei. Totuși, încă miroase urât. Webb suge una dintre bomboanele de mentă aduse de Moen. Pantofii îi scârțâie pe plăcile de gresie proaspăt spălate. Pe toată lungimea peretelui de sub ferestre se află un blat cu mai multe chiuvete și instrumente sterilizate aranjate impecabil. Cântarele atârnă deasupra tejghelei - sunt similare cântarelor din supermarket unde ai putea să-ți cântărești o pungă de hârtie în care ai pus ciuperci, se gândește Webb.
   John Lafferty, medicul specialist legist mai în vârstă, spune:
   - Cauza morții este rana provocată de un obiect contondent. A fost lovită în cap în mod repetat cu un obiect, cel mai probabil un ciocan, după aspectul rănilor.
   Webb se concentrează la corpul întins pe masa de oțel. Cearșaful este tras de pe el și dezvăluie o priveliște groaznică. Corpul aflat în descompunere este umflat, iar pielea are un aspect hidos, verzui. Arată mult mai rău decât cu o zi în urmă.
   - Ne pare rău pentru miros, dar corpurile tind să putrezească rapid odată ce sunt scoase din apă, spune Lafferty.
   Fără să ezite, Webb se apropie mai mult pentru a putea să studieze cadavrul. Autopsia s-a terminat, organele au fost studiate și cântărite, iar pielea ei a fost cusută înapoi. Capul ei este zob. Unul dintre ochi îi atârnă, scos din orbite.
   - Este aproape imposibil să estimăm momentul decesului în aceste circumstanțe, spune patologul. E foarte dificil să stabilești exact timpul morții după transformările post-mortem ale corpului care au loc la mai mult de 72 de ore după moartea propriu-zisă, iar faptul că a fost în apă... îmi pare rău.
   Webb dă din cap afirmativ.
   - ’nțeles.
   - Nu există dovezi evidente ale unei agresiuni sexuale sau ale altor răni, continuă patologul. Cu siguranță a murit înainte să ajungă în apă. Fără răni de apărare, nimic sub unghii. Nu există semne evidente ale unei lupte, chiar dacă se pare că a fost lovită din față. Poate că îl cunoștea pe criminal. Cel mai probabil, prima lovitură a surprins-o și a paralizat-o. A fost lovită de mai multe ori, cu foarte mare putere. Probabil că a murit după primele două lovituri. Cele ulterioare indică o furie incontrolabilă.
   - A fost personal.
   - Se pare că da.
   El adaugă:
   - Era o femeie sănătoasă - fără semne de fracturi vechi care ar putea indica abuzuri domestice din trecut.
   - Bine, spune Webb. Altceva?
   - Era însărcinată. Aproximativ 10 săptămâni. Cam atât.
   - Mulțumesc, spune Webb, iar el și Moen pleacă.
   - Noi știm că era în viață și că se afla la serviciu vineri, 29 septembrie, spune Webb. Probabil că a fost ucisă cândva în acel sfârșit de săptămână. Era probabil deja moartă luni - când soțul ei a raportat-o dispărută.
   Se îndreaptă spre mașină, ambii trăgând adânc aer proaspăt în piept. Moen spune:
   - Nu toți bărbații sunt fericiți când află că vor deveni tați.
   - Destul de drastic totuși, nu-i așa, o crimă? ripostează Webb.
   Ea ridică din umeri.
   - Avem doar declarația lui Robert Pierce, că ea i-ar fi spus că pleacă cu Caroline, subliniază Moen. Nu e nimeni altcineva care să i-o susțină, iar ea nu a menționat nimănui de la serviciu că va pleca undeva în weekend.
   Webb dă din cap aprobator.
   - Poate că, de fapt, nu voia să plece nicăieri. Poate că el a inventat povestea asta după ce a ucis-o. Nu am găsit nicio rezervare pe numele ei la vreun hotel. E posibil să fi ucis-o, apoi să-i fi pregătit bagajul, să-i fi scufundat mașina în speranța că nimeni nu o va găsi. Așa ar fi părut că ea a vrut să-l părăsească. Ar fi mai bine să vorbim cu Caroline Lu, spune Webb.

   Olivia nu are o săptămână productivă. Dă vina pe Raleigh - și pe știrile șocante despre Amanda Pierce - pentru incapacitatea ei de a se concentra.
   Este începutul după-amiezii de marți și n-a făcut aproape nimic. Se întoarce cu spatele la fișierul deschis pe ecran, se ridică de pe scaun și coboară la parter să ia o ceașcă de cafea proaspătă. Casa este tăcută - Paul este la serviciu și Raleigh la școală. Dar nu se poate opri din a se gândi la cu totul alte lucruri decât la proiectul ei de editare. Își face griji pentru Raleigh.
   Dacă acesta nu-i spune totul? Nu i-a plăcut felul în care ochii lui nu i-au susținut privirea când l-a întrebat. Părea sincer când a zis că nu se droghează, dar ea tot mai simte că mai există ceva, ceva ce îi ascunde. Iar Olivia nu poate indica exact motivul pentru care are senzația asta, dar simte totuși că și Paul îi ascunde ceva. În ultimele câteva săptămâni pare să fie preocupat de ceva ce nu-i împărtășește. Când îl abordase la un moment dat în legătură cu asta, el o evitase cu un comentariu despre supra-încărcarea de la serviciu. Desigur, acum este supărat și el pe Raleigh.
    Neliniștită, ia ziarul „Aylesford Record” și îl duce pe fotoliul din fața ușilor glisante din sticlă care dau spre curtea din spate. L-a citit deja și a urmărit și toată povestea online. Dar își așază cafeaua pe măsuța laterală și deschide din nou ziarul. La pagina 3, apar o imagine și un titlu. FEMEIA DISPĂRUTĂ, GĂSITĂ MOARTĂ. Imaginea arată o fotografie a Amandei Pierce; este zâmbitoare și drăguță, fără să aibă cea mai mică idee despre tragedia care avea să i se întâmple. Arată la fel de minunat ca la petrecerea de cartier, unde toată lumea îi ciugulea din palmă. Olivia studiază fotografia cu atenție, amintindu-și discuția de la clubul de carte, cu o seară înainte. Recitește articolul. Sunt puține detalii. Au scos-o cu tot cu mașină dintr-un lac ieri-dimineață, devreme. Mai scrie doar că trupul ei a fost găsit în portbagaj. Olivia se întreabă cum a murit. Celelalte informații sunt puține.
   Poliția are buzele pecetluite și a spus doar că „ancheta este în curs de desfășurare”.
   Lasă ziarul deoparte, decide să facă o plimbare și își leagă șireturile de la pantofi. Poate că o plimbare îi va limpezi mintea și atunci va putea să lucreze puțin. Este îngrozitor, se gândește Olivia, când iese din casă. O femeie care locuia pe strada lor a fost ucisă. Nu se poate opri să se gândească la asta.

Nouă

   Robert Pierce aruncă o privire spre stradă din spatele uneia dintre jaluzelele dormitorului principal.
    Un grup de oameni este afară, uitându-se la casă, uitându-se la el, observând probabil mișcarea de la fereastră. Își poate imagina ce vorbesc. Se întoarce de la fereastră și urmărește cum echipa criminalistică percheziționează în continuare, cu minuțiozitate, dormitorul.
   Se uită și se gândește. Nu au nimic împotriva lui. Singurul lucru era acel mobil, cu cartelă preplătită, care este îngropat în siguranță, în grădină.
   Se gândește la telefon. Devenise o problemă în cuplul lor. Nu una despre care se vorbea. Acesta era un alt detaliu, o mare parte din căsnicia lor nu se petrecea la vedere. Nu vorbeau despre ce li se întâmpla. Nu se certau. În schimb, jucau jocuri. Știa că trebuie să fi avut un telefon cu cartelă. Știa că îl ținea cu ea - probabil în geantă - și că-l ascundea pe undeva când era acasă.
   Pentru că îi căutase prin genți și în mașină, dar nu îl găsise niciodată. Iar apoi, într-o noapte, nu cu mult timp în urmă, a surprins-o cu o cină specială când ea a ajuns acasă. Nimic complicat - friptură, salată și vin roșu. Și încă ceva în paharul cu vin roșu, ceva ce avea s-o adoarmă rapid. Și în timp ce ea era întinsă și inconștientă în patul lor, el căutase prin toată casa, metodic, cam cum face această echipă de criminaliști chiar acum. Și a găsit ascunzătoarea ei secretă. Cutia de tampoane din partea de jos a dulapului din baie. Baia era unicul loc din casă în care putea fi singură. Nu prea creativ din partea ei, e adevărat. Dacă vor căuta acum în cutia ei de tampoane, desigur, nu vor găsi nimic altceva decât tampoane. Cât de multe griji ar trebui să-și facă totuși?
   Când ea s-a trezit a doua zi dimineață cu o durere de cap, el a mustrat-o că băuse prea mult. I-a arătat chiar și sticla goală de vin lăsată pe blatul din bucătărie - turnase jumătate la chiuvetă - și ea a dat din cap și a zâmbit nesigur. Mai târziu, când era îmbrăcată pentru a pleca spre muncă, părea nervoasă, nu prea era în apele ei. S-a apropiat de el, cu o expresie pe care el n-o putea citi. Se gândea dacă-l va întreba. Dacă va avea curajul s-o facă. Se uitase la ea cu blândețe.
   - Te simți bine, draga mea? Pari supărată.
   Nu mai fusese niciodată violent cu ea, dar ea îl privea de parcă ar fi fost un șoricel maro, cu blana fină, față-n față cu un șarpe. Se uitaseră lung unul la altul. Îi luase telefonul secret din ascunzătoarea secretă. Amândoi știau asta.
   Ar putea ea să zică ceva? Nu credea că ar fi în stare. A așteptat însă cu răbdare.
   În cele din urmă, ea a spus:
   - Nu, sunt bine, și s-a întors cu spatele la el.
   A stat cu ochii pe ea să vadă dacă va încerca să caute prin casă, discret, telefonul care lipsea înainte de a pleca la serviciu, dar ea n-a făcut-o. Era în sertarul de jos al biroului, sub niște plicuri. Mai ușor de găsit decât unde îl ascunsese ea. Dar știa că nu va îndrăzni să intre în biroul lui. Nu cât el era acasă. Așa că a rămas acolo până când ea a plecat la serviciu.
   Aceea a fost ziua în care ea a dispărut.

   Detectivul Webb este conștient că Robert Pierce stă la pândă, ascuns pe undeva prin casă în timpul percheziției lor.
    Și-a ucis soția? I-a îndesat apoi corpul în portbagaj și i-a scufundat mașina în lac? Nu arată ca un soț îndurerat. Pare destul de stresat. Dacă a ucis-o aici, în casă, vor găsi ceva. Știu deja că a fost bătută mortal cu un ciocan sau ceva similar. Asta înseamnă mult sânge. Chiar și atunci când o suprafață pare impecabil de curată, dacă există urme de sânge, le vor găsi. Dar Webb nu crede că a ucis-o aici. E prea deștept pentru asta.
   Echipa se mișcă încet prin casă. Caută peste tot după amprente digitale, caută prin sertare și pe sub mobilier, caută orice amănunt care ar putea aduce lumină în misterul morții Amandei Pierce.
   Îi iau laptopul. Telefonul mobil fusese găsit în geantă; două săptămâni în apă îl făcuseră inutil, dar arhiva lui de date va fi examinată. Webb se întreabă ce anume, asta dacă chiar e așa, ar fi putut ascunde Amanda Pierce. I-ar fi spus soțului ei că urma să plece cu o prietenă. Ei au însă doar declarația lui ca să dovedească asta. Dar dacă spusele lui sunt adevărate, atunci Amanda îl mințise în legătură cu Caroline Lu. Dacă a fost așa, atunci cu cine se întâlnea, de fapt? Aflase oare soțul ei adevărul? Avusese o criză de gelozie și o ucisese într-un acces de furie? Poate că a existat un alt motiv pentru care el a ucis-o.
   Poate că era un abuzator emoțional. Încercase ea să scape din căsnicie și el aflase?
   Interogatoriul Carolinei Lu nu dusese spre nimic concret. Cele două femei erau prietene încă din timpul facultății, dar se văzuseră rar în ultimele luni; Caroline nu știa dacă Amanda avea un amant și nu era la curent nici cu eventualele probleme conjugale. Fusese șocată când Robert o sunase spunându-i că Amanda îi dăduse de înțeles că ele două și-ar petrece sfârșitul de săptămână împreună.
   Aflat acum în dormitorul matrimonial, Robert pare un observator tăcut și rece. Un tehnician se apropie de Webb și spune în șoaptă:
   - Patru seturi distincte de amprente în casă. La parter, în living și bucătărie. Aici sus, în birou - în special pe masa de birou și pe sertarele de birou, iar în dormitor pe întrerupător, pe tăblia de la pat și, de asemenea, în baie.
   Interesant, se gândește Webb, și îi aruncă o privire lui Moen, care ridică o sprânceană în timp ce se uită la el. Se întoarce spre Robert și întreabă:
   - Ați avut prieteni în vizită în ultima perioadă?
   Clatină din cap.
   - Soția dumneavoastră a avut musafiri?
   - Nu, nu din câte știu eu.
   - O femeie care să vă ajute la curățenie?
   Robert clatină din nou din cap.
   - Nu.
   - Aveți vreo idee de ce ar exista patru seturi diferite de amprente în casa dumneavoastră în loc de două - ale dumneavoastră și ale soției?
   - Nu.
   Unul dintre cei doi a avut o relație extraconjugală, crede Webb, sau poate amândoi. Poate că Amanda și-a adus iubitul acasă când soțul ei nu era aici.
   Asta înseamnă un risc. Poate că asta a ucis-o. Vor cerceta cu atenție cartierul, vor pune întrebări. Vor încerca să afle dacă cineva a observat vreodată o persoană străină intrând sau ieșind din casă.
   Percheziția nu mai scoate la iveală nimic altceva. Poate că nu a fost ceva spontan, se gândește Webb; poate că și-a planificat fapta, până la cele mai mici detalii, până la minciuna despre faptul că ea i-ar fi spus că va lipsi în weekend.
   Webb îl cercetează pe Robert, care stă într-un colț, atent la tot. Trebuie să pună presiune pe Robert Pierce. Webb știe că în cazurile în care soția este ucisă, de obicei vinovat este soțul. Dar el nu este genul de om care se grăbește să tragă concluziile. Lucrurile sunt rareori atât de simple.

   În timp ce Olivia merge repede pe stradă, vede ceva în fața casei familiei Pierce.
    O mulțime de oameni se află acolo, uitându-se fix la clădirea albă cu fereastră mare la intrare și obloane negre. Casa nu este cu nimic ieșită din comun, e la fel ca majoritatea celor de pe stradă. Dar peisajul, de obicei pașnic, este cu totul diferit acum. Există mașini de poliție parcate de-a lungul străzii și o dubă albă de poliție în fața casei. Un reporter îl intervievează pe unul dintre vecinii aflați pe trotuar. Olivia nu vrea să se numere printre acei oameni dezgustători care se hrănesc cu durerea altora, dar nu poate nega că este curioasă. De aici nu poate vedea nimic din ce se întâmplă în interior, cu excepția siluetelor răzlețe care trec prin fața uneia dintre ferestre.
    Olivia grăbește pasul. Se gândește la oamenii de pe stradă care bârfesc și speculează.
   Știe exact ce spun aceștia. Spun că probabil el a ucis-o.
   Olivia se gândește la Robert Pierce, aflat în casa lui chiar acum, cu polițiștii, și cu oamenii de afară care privesc scena. El și-a pierdut dreptul la intimitate pentru că soția sa a fost ucisă și poate că nici măcar n-a avut vreo legătură cu asta.
   Se surprinde sperând, în mod egoist, că noua curiozitate în legătură cu Amanda Pierce îi va face pe oameni să uite totul despre casele sparte și despre scrisorile anonime.

Zece

   Becky Harris privește, din spatele perdelei, pe fereastra dormitorului fiicei sale, la partea laterală a casei.
   De aici poate vedea strada și casa vecină a familiei Pierce. O zărește pe Olivia ieșind la plimbare, făcându-și drum pe lângă mica mulțime de pe stradă. Becky își rupe nervoasă pielițele din jurul unghiilor, un obicei mai vechi pe care-l avea și la care renunțase cu ani în urmă, dar care a reapărut recent. Își îndreaptă atenția din nou spre casa familiei Pierce. Se întreabă ce au găsit, dacă au găsit ceva. Doi oameni ies din casă. Un bărbat și o femeie, ambii îmbrăcați în costume închise la culoare. Își amintește că i-a văzut și ieri, tot pe ei, aducându-l pe Robert acasă.
    Detectivi, se gândește ea. Asta trebuie să fie. Stau în fața clădirii o clipă, discutând. Ea îi privește în timp ce ochii bărbatului cercetează strada în sus și-n jos. Partenera sa aprobă din cap și amândoi coboară pe alee. Este evident că vor începe să-i interogheze pe vecini.

   Jeannette supraveghează detectivii din spatele ferestrei. Știe că vor ajunge acasă la ea cât de curând. Încearcă să ignore senzația de anxietate. Nu vrea să vorbească cu poliția.
   Când, în sfârșit, aude bătaia în ușă, tresare puțin, chiar dacă se aștepta.
   Merge spre ușa din față. Cei doi detectivi își fac apariția la intrare - dincolo de ei, are o priveliște perfectă asupra casei familiei Pierce de vizavi. Ochii îi trec rapid de la un detectiv la altul. Bărbatul își arată insigna.
   - Sunt detectivul Webb, iar aceasta este detectiv Moen. Investigăm uciderea Amandei Pierce, care locuia vizavi de dumneavoastră. Am dori să vă punem câteva întrebări.
   - În regulă, spune ea, puțin agitată.
   - Numele dumneavoastră?
   - Jeannette Bauroth.
   Webb întreabă:
   - Cât de bine îi cunoașteți pe Robert și Amanda Pierce?
   Ea clătină din cap.
   - Chiar deloc. Îi știu doar din vedere. S-au mutat aici în urmă cu puțin peste un an. Au fost destul de retrași.
   - I-ați văzut sau auzit vreodată certându-se?
   Ea clatină capul negativ.
   - Ați văzut-o vreodată cu vânătăi pe Amanda Pierce, poate un ochi învinețit?
   - Nu, n-am văzut nimic de genul ăsta, spune Jeannette.
   - L-ați observat întâmplător pe Robert Pierce venind sau plecând în weekendul din 29 septembrie, în care soția lui a dispărut?
   Nu-și amintește deloc să-l fi văzut pe Robert în acel weekend.
   - Nu.
   - Ați văzut pe cineva venind, plecând din casa lor? întreabă Moen.
   Trebuie să răspundă, dar nu vrea. Își mușcă buzele nervos:
   - Nu vreau să creez probleme nimănui.
   - Nu creați probleme nimănui, doamnă Bauroth, spune detectivul Webb și o surprinde, cu vocea lui calmă, dar fermă. Cooperați într-o anchetă a poliției și dacă aveți informații, trebuie să ni le împărtășiți.
   Oftează și zice:
   - Da, am văzut pe cineva. Vecina lor de alături, Becky Harris. Am văzut-o ieșind pe ușa din fața casei în toiul nopții. M-am trezit să beau un pahar cu lapte - uneori am probleme cu somnul - și m-am uitat din întâmplare pe fereastră. Și atunci am văzut-o.
   - Când a fost asta? întreabă Webb.
   Nu vrea să răspundă, dar chiar nu are de ales.
   - A fost sâmbătă seara foarte târziu, în weekendul în care Amanda a dispărut.
   Detectivii fac schimb de priviri.
   - Sunteți absolut sigură de data în care s-a întâmplat asta? întreabă Webb.
   - Da, spune ea tristă. Sunt sigură. Pentru că până marți se zvonea deja că Amanda n-a venit acasă și că el o raportase dispărută.
   Ea adaugă:
   - Soțul lui Becky este plecat cu afaceri foarte mult timp. Cred că a lipsit și în acel weekend. Iar copiii sunt la facultate.
   - Mulțumesc, spune Webb. Ne-ați fost de mare ajutor.
   Îl privește cu inima strânsă.
   -N-aș fi spus nimic nimănui vreodată, dar sunteți polițiști. Nu-i veți spune de unde știți, nu-i așa? Suntem vecini.
   Detectivul dă din cap în formă de salut în timp ce se întoarce să plece, dar nu răspunde la întrebare. Jeannette se retrage în casă, închizând ușa încruntată. Nu spusese nimănui ce văzuse. E treaba lui Becky dacă vrea să-și înșele soțul. Dar cu poliția, e altceva. Trebuie să le spui adevărul.
   Își amintește de Amanda la petrecerea din cartier, ochii săi mari, pielea perfectă, felul în care-și arunca părul spre spate când râdea, fascinând toți oamenii. Își amintește și de Robert, la fel de chipeș, privindu-și calm soția. Ar fi putut avea orice femeie, dacă ar fi vrut. Deci, ce l-a atras la Becky Harris?

   Raleigh își deschide dulapul după ultima oră. Vrea doar să-și ia lucrurile și să plece acasă.
    A avut o zi proastă. A greșit la un test de matematică. I-a zâmbit unei fete drăguțe, iar ea s-a uitat prin el de parcă nici n-ar fi existat. Toate astea fac parte din viața lui de rahat.
   - Salut, spune Mark, apărând brusc în spatele lui.
   - Salut, răspunde Raleigh, lipsit de entuziasm.
   Mark se apleacă spre el și întreabă:
   - Unde ai fost ieri după ce-ai plecat de la școală?
   Raleigh se uită în spate și se asigură că nu-i ascultă nimeni.
   - Mama m-a luat cu mașina - trebuia să mă văd cu avocatul.
   - S-a întâmplat destul de repede, spune Mark, surprins. Deci, ce a zis?
   Raleigh răspunde în șoaptă:
   - A spus că dacă mă prind vreodată, voi merge la o închisoare pentru minori.
   - Asta e tot?
   - Da, pe scurt.
   Mark pufnește.
   - Cât au plătit părinții tăi pentru asta?
   - Nu știu, nu e deloc amuzant, Mark.
   Îl privește direct în ochi și spune:
   - S-a terminat. Nu o voi mai face niciodată. A fost distractiv pentru o vreme, dar n-am de gând să merg la închisoare.
   - Sigur, te înțeleg, spune Mark.
   - Ce vrea să însemne asta?
   - Nimic.
   - Trebuie să plec, spune Raleigh.

   Când se aude ciocănitul în ușă, Becky este luată prin surprindere.
    Stă în picioare, în bucătărie, cu umerii încordați, așteptându-i. Deschide ușa și îi vede pe cei doi detectivi. De la fereastră păreau niște oameni obișnuiți. De aproape, sunt mult mai intimidanți. Înghite în sec emoționată în timp ce detectivii se prezintă.
   - Numele dumneavoastră? întreabă detectivul Webb.
   - Becky Harris.
   Detectivul are o înfățișare de om vigilent, cercetător și asta o neliniștește și mai mult. El o întreabă:
   - O cunoșteați pe Amanda Pierce?
   Clatină încet din cap, încruntându-se.
   - Nu chiar. Adică, soțul meu și cu mine am băut cu ea și cu soțul ei o dată sau de două ori, așa, fără să ne formalizăm. I-am invitat la noi o dată, chiar imediat după ce s-au mutat aici. Și ne-au chemat la rândul lor la ei, câteva săptămâni după aceea. Apoi nu ne-am mai vizitat. Nu prea aveam foarte multe în comun, în afara faptului că eram vecini.
   Detectivul așteaptă, de parcă ar vrea să afle mai multe. Ea adaugă:
   - Și cred că Amanda lucra uneori ca angajat temporar la biroul soțului meu. Dar, de fapt, abia dacă-i cunoșteam. Este îngrozitor ce i s-a întâmplat Amandei.
   - Și nu ați petrecut niciodată timp cu Robert Pierce în afara celor două ocazii? întreabă detectivul, privind-o cu atenție.
   Ea ezită.
   - Îl vedeam pe Robert peste gard uneori, vara, stând în curtea din spate, citind, bând o bere. Câteodată stăteam de vorbă, relaxați. Pare un om de treabă.
   Îi privește pe cei doi detectivi și spune:
   - A fost devastat când soția lui a dispărut.
   - Deci ați mai vorbit cu el după ce ea a dispărut? întreabă detectivul Webb.
   Devine și mai neliniștită.
   - Nu chiar. Doar... peste gardul din spate. Când Amanda nu a mai venit acasă, mi-a spus că a raportat-o dispărută, dar nu a vrut să vorbească mai multe. Arăta îngrozitor.
   Detectivul se apleacă spre ea, de parcă ar fi tras o concluzie. Apoi spune:
   - Deci nu ați fost în casa lui până noaptea foarte târziu în sâmbăta din weekendul în care soția lui a dispărut?
   Simte cum roșește puternic; își vor da seama că minte. Dar trebuie să nege.
   - Eu... nu, nu știu despre ce vorbiți. De unde v-a venit ideea asta? Oare le-a spus Robert?
   - Sunteți sigură?
   - Bineînțeles că sunt sigură, spune ea tăios.
   - Bine, spune detectivul, evident neîncrezător.
   Îi întinde apoi cartea de vizită.
   - Dar dacă doriți să vă schimbați povestea, ne puteți contacta. Vă mulțumim pentru timpul acordat.

   Robert Pierce urmărește de la fereastră cum detectivii bat la ușile vecinilor, una după alta, și le pun întrebări din pragurile caselor.
    Îi privește interogând-o pe Becky, vecina de alături. O vede cum își scutură capul. Aruncă o privire spre casa lui. Oare îl vede, urmărind-o de la fereastră? Își ascunde rapid capul după perdele, ca să nu fie văzut.

   Olivia a gătit penne cu pesto și pui la cină. Paul mănâncă în liniște, cu gândurile evident în altă parte.
   Avuseseră o conversație scurtă și tristă despre Amanda Pierce cu o seară în urmă, când ea ajunsese acasă de la clubul de carte. Apoi, când el s-a întors de la serviciu i-a spus că știrile despre Amanda puseseră stăpânire pe întreg biroul în care lucra. Ea se întreabă dacă și Raleigh a auzit despre subiectul zilei sau dacă încă n-are habar. Raleigh își înfulecă cina fără să vorbească. A fost morocănos și tăcut încă de când a venit de la școală. O cuprinde un puseu de supărare. De ce e totul atât de greu? De ce e nevoită doar ea să întrebe cum se simte fiecare, de ce trebuie ca doar ea să inițieze conversațiile de la cină? Își dorește ca Paul să facă un efort. Nu obișnuia să fie atât de absent. Iar cele mai recente probleme ale lui Raleigh planează peste toți trei ca un nor întunecat.
   - Cum a fost la școală astăzi, Raleigh? întreabă ea.
   - Bine, bombăne el, cu gura plină, refuzând să intre în amănunte.
   - Ce-ai făcut la testul de matematică?
   - Nu știu. Cred că bine.
   Ea adaugă:
   - Poliția a percheziționat casa familiei Pierce.
   Paul o privește încruntat. Raleigh ridică privirea. Olivia știe că adolescenții trăiesc într-un soi de bulă narcisistă. Subiectul Amanda nu este chiar în atenția lui, deși i-a spart casa. Se întoarce spre el.
   - Femeia care locuia pe strada noastră, Amanda Pierce - a dispărut acum câteva săptămâni. Toată lumea credea că și-a părăsit soțul.
   - Da, și? spune Raleigh.
   - Se pare că a fost ucisă. Ieri i-au găsit trupul.
   Paul își lasă tacâmurile pe masă și întreabă destul de calm.
   - Era absolut necesar să vorbești despre asta la cină?
   - Ei bine, subiectul este peste tot la știri, răspunde ea. Acum se spune că a fost omorâtă în bătaie.
   - Unde au găsit-o? întreabă Raleigh.
   - Nu au zis exact. De fapt, nu au spus foarte multe. Undeva spre Canning, în Catskills, spune Olivia.
   - O cunoșteai? întreabă fiul ei.
   - Nu, spune Olivia, aruncându-i o privire soțului său.
   - Nu, nu o cunoșteam, repetă Paul.
   Se uită la soțul său și observă cum o ușoară umbră îi trece repede peste față, însă dispare atât de rapid, încât nici nu mai este sigură că a existat acolo.
   Își mută privirea.
   - Este prea aproape de casă, spune Olivia, să ai o crimă chiar pe strada ta.
   - Se știe cine a ucis-o? întreabă Raleigh neliniștit.
   Olivia îi răspunde:
   - Cred că se bănuiește că soțul ei este implicat. Oricum, azi percheziționau casa.
   Își plimbă pastele prin farfurie și se uită la fiul ei. Pare tulburat. Deodată își dă seama ce ar putea să-l deranjeze. Dacă găsesc amprentele lui Raleigh în casă?

Unsprezece

   Becky simte cum tremură când intră miercuri în secția de poliție din centrul orașului.
    A fost sunată de dimineață, imediat după ora 9. Înainte să răspundă, știa deja despre ce era vorba. S-a uitat fix la telefon, privindu-l sunând, dar în cele din urmă a răspuns. Era detectivul acela, Webb. Ea i-a recunoscut vocea înainte ca el să se prezinte; se aștepta la asta. Apăruse în visele ei cu o seară înainte și nu într-un fel bun. I-a cerut să vină până la secție, cât mai curând. A precizat chiar că o așteaptă imediat ce e posibil.
   - De ce? Pentru ce? a întrebat ea rezervată.
   - Mai avem câteva întrebări, dacă nu vă deranjează, i-a spus detectivul.
   Știau că a fost în casa lui Robert în acea noapte. Robert trebuie să le fi spus.
   Știau că minte. Își auzea inima cum îi bate tare în urechi. Dacă se va afla, căsnicia și familia ei vor fi distruse. Nenorocirea naibii! De unde era să știe, când s-a culcat cu arătosul ei vecin de alături - doar de două ori - că totul va ieși la iveală pentru că soția lui va fi ucisă și el va deveni suspectul principal al unei anchete? Sigur că l-au interogat, l-au analizat atent - a fost nevoit să spună tot.
   Nu fusese niciodată infidelă înainte, în cei peste 20 de ani de căsnicie.
   Iat-o acum, urcând treptele către secția de poliție, sperând ca niciun cunoscut să n-o vadă. Și apoi, se gândește, ce importanță mai are totul, dacă oricum toate acestea vor ajunge în ziare? E absolut terifiată; are copii, gemeni de 19 ani - ce vor crede despre ea? Nu vor putea înțelege niciodată.
   Ofițerul de la recepție o roagă să aștepte și răspunde la telefon. Se așază pe un scaun de plastic încercând să-și domolească respirația. Poate reușește să-i convingă să nu-i folosească numele adevărat. Se întreabă dacă mai are drepturi. Se întreabă dacă o vor acuza de ceva. Detectivul Webb se apropie de ea. Se ridică în grabă.
   - Vă mulțumesc că ați venit, îi spune cu amabilitate.
   Nici măcar nu-i poate răspunde; cuvintele îi rămân blocate în gât. El o conduce într-o cameră de interogatoriu, unde o întâlnește pe detectivul Moen, care așteaptă. Este recunoscătoare că în încăpere mai e și o altă femeie. Nu vrea să rămână singură cu Webb. O înspăimântă.
   - Vă rog, luați loc, spune Moen și îi oferă un scaun. Becky se așază și cei doi detectivi iau loc și ei vizavi de ea.
   - Nu este nevoie să vă faceți griji, zice detectivul Webb. Răspundeți la întrebările noastre doar dacă vreți și puteți pleca oricând, îi spune el.
   Dar ea are toate motivele să-și facă griji, iar el știe asta.
   - Un pahar cu apă? O ceașcă de cafea? îi oferă Moen.
   - Nu, sunt bine, spune Becky, în timp ce-și drege vocea.
    Stă cu mâinile în poală, sub masă, poate să-și smulgă pielița din jurul unghiilor fără să fie văzută de cei doi, așteptând ca întreaga ei viață să devină o ruină.
   - Ați avut o relație de ordin sexual cu Robert Pierce? întreabă Webb răspicat.
   Ea nu se poate abține; începe să plângă. Plânge atât de tare, încât nu poate răspunde la întrebare. Moen împinge cutia cu șervețele înspre ea. O lasă să plângă în voie. În cele din urmă, își suflă tare nasul, își șterge lacrimile și ridică ochii spre ei. Detectivul repetă întrebarea.
   - Da.
   - Nu ați menționat asta când am vorbit ieri, spune Webb. Ați negat că v-ați aflat în casa lui în noaptea de 30 septembrie.
   Aruncă o privire fugară spre Moen, care pare că se uită la ea cu ceea ce ar putea trece drept simpatie.
   - N-am vrut să afle nimeni, spune ea cu tristețe. Am un soț, copii. Asta o să-mi distrugă familia.
   Moen se apleacă spre ea și spune:
   - Nu vrem să vă distrugem familia, Becky. Trebuie doar să știm adevărul.
   Se uită la cei doi detectivi cu ochii umflați.
   - Nu am spus pentru că știu că nu și-a rănit soția. Nu i-ar fi făcut rău și cu siguranță nu ar fi ucis-o. Robert nu ar face rău nici unei muște.
   Se foiește cu șervețelul în mâini.
   - Așa că nu credeam că trebuie să vă spun. Nu credeam că este relevant dacă ne-am culcat împreună. S-a întâmplat doar de două ori. Înțeleg că a trebuit să vă spună, îmi doresc doar să n-o fi făcut.
   - Nu Robert ne-a spus, intervine detectivul Webb.
   Îi explodează capul.
   - Ce?
   - Neagă că ar fi avut relații sexuale cu oricine altcineva decât cu soția sa în timpul căsniciei.
   Becky simte că o să leșine. Cine mai știe? Și apoi își dă seama că, din cauza ei, Robert a fost prins mințind.
   - Cineva v-a văzut ieșind din casa familiei Pierce în toiul nopții și a pus totul cap la cap.
   - Cine? întreabă ea.
   - Nu cred că mai contează în acest moment, zice Moen.
   Își pune capul în mâini și șoptește:
   - O, Doamne!
   - Din păcate, spune detectivul Webb, aceasta este o investigație de crimă și sunteți ceea ce se mai numește daună colaterală. Cel mai bun lucru pe care îl puteți face este să colaborați cu noi în totalitate.

..................................