Doamna dispărută, Amanda Quick

 1-7
CAPITOLUL 1

        După țipetele pacienților din Secția 4, Adelaide Blacke își dădea seama că nu mai avea timp.

   Renunță la căutarea cheii de la fișet și se postă în cadrul ușii biroului de mici dimensiuni. Nu îndrăznise să aprindă vreun bec în laborator. Prin ferestrele înalte, boltite, luna lumina suficient pentru a profila clar bancurile de lucru și a transforma echipamentele și instrumentele în siluete amenințătoare.

   Vaietele, țipetele și urletele care răzbăteau dinspre nivelul inferior deveneau din ce în ce mai intense. Ceva sau - mai probabil - cineva îi agita pe pacienți. Secția de la etajul al patrulea era rezervată pentru cei care sufereau de afecțiuni mintale grave, cei care pierduseră definitiv legătura cu realitatea. În rezervele încuiate își duceau zilele cei pierduți pe vecie în versiunile lor proprii de iad. Unii dintre pacienți sufereau de halucinații, de vedenii pline de violență și de paranoia. Alții se războiau cu monștri îngrozitori pe care doar ei îi puteau vedea.

   Nu trecuse mult de când fusese încuiată într-una dintre rezervele ca niște celule din Secția 4 până își dăduse seama că pacienții reprezentau un sistem de alarmă excelent, mai ales noaptea. Nopțile erau mereu oribile.

   Larma chinuitoare făcută de cei condamnați să trăiască aici reverbera de-a lungul scării de piatră. Nu era nimeni care să-i calmeze. Îngrijitorii de pe secția cu rezerve încuiate erau liberi pe timpul nopții.

   Nu putea să mai amâne. Dacă nu evada acum, poate că n-avea să mai aibă vreo altă șansă. Trebuia să lase dosarul aici.

   Plecă din ușa biroului și începu să înainteze precaut prin labirintul de bancuri. Își gândise strategia de evadare până în cele mai mici detalii, dar decizia de ultim moment de a căuta dosarul îi pusese întregul plan în pericol. Trebuia să iasă imediat din laborator, altfel evadarea ei ar fi putut eșua.
   Inițial, sanatorul Rushbrook fusese reședința particulară a unui industriaș bogat și excentric, care plănuise să aibă foarte mulți oaspeți. Rezultatul era un conac gotic de coșmar cu 5 niveluri, holuri interminabile și un turn care găzduia acum laboratorul.
   Din punctul de vedere al lui Adelaide, singura calitate arhitecturală care îi mai compensa din defecte era că avea mai multe scări mascate discret, care fuseseră gândite pentru un personal de serviciu numeros.

   Cele mai multe dintre scările pentru servitori fuseseră închise definitiv și blocate cu mult timp în urmă. Altele dispăruseră în urma diferitelor valuri de renovare și redecorare. Dar la câteva dintre ele se mai putea ajunge încă. Iar ea avea cheia de la una dintre aceste scări rar folosite.
   Ajunse pe la jumătatea laboratorului când auzi niște pași precipitați pe treptele care duceau la turn. Cineva urca spre laborator. Și avea să o vadă de cum aprindea lumina.
   Nu putea să se ascundă decât în spatele biroului lui Ormsby. Dacă ar fi fost descoperită, ar fi fost un dezastru. Doctorul Gill ar da indicații să fie păzită mult mai bine. Poate că nu avea să mai aibă niciodată vreun prilej să scape de aici.
   O siguranță rece străpunse valul de frică. Dacă ar fi fost nevoie, avea să încerce să se lupte ca să scape din sanatoriu. Nu putea - nu voia cu niciun preț - să se întoarcă în rezerva-celulă de la etajul 4. Nici moartă!
   Se întoarse iute, scrutând umbrele în căutarea a ceva ce i-ar putea servi drept armă. Cunoștea laboratorul foarte bine pentru că aici o aduseseră când Gill și doctorul Ormsby se hotărâseră să îi administreze o altă doză de drog. În încercarea ei disperată de a se agăța de sănătatea ei mintală prin concentrarea tuturor resurselor sale asupra unui plan de evadare, memorase fiecare centimetru al laboratorului din turn.
   Se duse către cel mai apropiat dulap, deschise ușa fără menajamente și luă două flacoane de sticlă de pe raft. Habar nu avea ce luase în mână - era prea întuneric să descifreze ce scria pe etichete - dar îl văzuse pe Ormsby luând mai multe substanțe din astea. Multe erau inflamabile, iar unele foarte acide.
   Cu cele două flacoane în mâini, se întoarse în mare grabă în birou. Masa de lucru a lui Ormsby era ordonată și atent aranjată. Era un omuleț agitat care era obsedat de studiul lui de cercetare, dar ordinea era o prioritate pentru el.
   Pe lângă accesoriile de birou obișnuite - telefon, sugativă și călimări - pe birou era încă un alt obiect. Cutia acoperită cu catifea neagră părea făcută pentru a adăposti colecția de bijuterii a unei doamne. Dar Adelaide știa că înăuntru nu erau coliere, inele sau brățări. În cutia acoperită cu catifea se afla o duzină de sticluțe de parfum, din cristal elegant faianțat.
   Reuși să ajungă în spatele mesei de lucru cu flacoanele de substanțe chimice tocmai când doctorul Harold Ormsby intră cu pași împleticiți în laboratorul cufundat în întuneric. Din câte putea distinge Adelaide, părea să gâfâie, într-un efort de a trage aer în piept. Nu aprinse lumina.
   - Pleacă de lângă mine! țipă ascuțit. Nu mă atinge!
   Adelaide auzi și alți pași pe scara de piatră, mersul lent, cumpănit și hotărât al unui animal de pradă aflat pe urmele victimei sale.
   Ormsby nu încerca să-și tragă răsuflarea, își dădu seama Adelaide. Doctorul era într-o stare de panică pură.
   Urmăritorul său nu răspunse, cel puțin nu verbal. Ghemuită după birou, Adelaide scoase capacele flacoanelor. Mirosurile acre care năvăliră din ele o făcură să icnească și să-și întoarcă capul. Spera că țipetele pacienților acopereau sunetele slabe pe care le scosese ea.
   Încerca să respire cât mai ușor și mai puțin zgomotos, dar nu era deloc ușor. Pielea îi era acoperită cu o peliculă de transpirație rece ca gheața. Tremura, iar pulsul îi gonea nebunește.
   Ormsby țipă din nou, de data asta mai tare. Sunetul ascuțit, nefiresc, o afectă pe Adelaide ca un trăsnet. Preț de câteva secunde, se întrebă dacă nu cumva îi oprise inima.
   În clipa următoare, se întrebă dacă nu cumva laboratorul chiar fusese lovit de trăsnet. Un fascicul îngust de foc străpunse întunericul. Privind pe lângă colțul biroului lui Ormsby, urmări cum focul trecu pe lângă ușa biroului.
   Țipetele stridente ale lui Ormsby se detașară de cacofonia paicenților de la etajul 4, vaietele unui om trimis în iad.
   În camera din turn reverberară niște pași în fugă. Urmă zornăitul greu al unui geam spărgându-se. Aerul nopții se scurse în laborator.
   Țipetele disperate ale lui Ormsby răsunară în noapte preț de încă o secundă sau două. Modul abrupt în care conteniră spunea foarte multe.
   Adelaide încremeni când își dădu seama ce tocmai se întâmplase. Doctorul Harold Ormsby sărise direct prin una dintre ferestrele înalte, boltite. Nimeni nu putea supraviețui unei asemenea căderi.
   În bezna din laborator, lumina ca de foc dispăru brusc. Adelaide își dădu seama că cineva aprinsese un arzător Bunsen și folosise flacăra pentru a-l face pe Ormsby să se arunce pe fereastră. Dar nu avea nicio logică... Evident, fusese îngrozit, dar ea știa una-alta despre bărbatul acesta. Era ușor să și-l închipuie cerând milă, încercând să-și salveze viața sau ghemuindu-se într-un colț, dar să sară pe fereastră, știind că asta înseamnă moarte sigură, nu părea să se potrivească cu firea lui. Pe de altă parte, ea nu era cea mai pricepută la judecat firea oamenilor. Învățase asta pe pielea ei.
   Vaietele de la etajul 4 deveniră mai puternice. Pacienții simțeau că se întâmplase ceva oribil.
   Adelaide auzi o serie de pași rapizi și hotărâți traversând pardoseala de gresie, înspre birou. Prinse bine flacoanele de substanțe chimice și se puse pe așteptat, conștientă că singurul lucru care o proteja acum era larma făcută de pacienții de jos. Cu toate țipetele și strigătele acelea, criminalului i-ar fi fost greu, dacă nu imposibil, să-i audă respirația precipitată.
   Intrusul se opri chiar în fața mesei de lucru. Preț de câteva clipe, în cameră apăru fasciculul de lumină al unei lanterne. Adelaide se pregătea să lupte pentru a-și salva viața.
   Și totuși, intrusul se răsuci și ieși repede din birou, în mare grabă. Câteva secunde mai târziu, pașii i se auziră pe scări.
   Vacarmul pacienților se intensifică, după care se mai potoli, dar acum se auzeau mai multe strigăte. Acestea veneau dinspre curtea de sub fereastra spartă. Cineva găsise cadavrul lui Ormsby și striga după ajutoare.
   Adelaide așteptă câteva bătăi de inimă, după care se ridică în picioare. Tremura atât de tare încât îi venea greu să-și păstreze echilibrul. Se gândi pentru o clipă să încerce din nou să dea de cheia de la fișet, dar rațiunea fu cea care câștigă. Evadarea din sanatoriu avea prioritate maximă.
   Ridică mâna pentru a-și aranja boneta de asistentă prinsă cu agrafe de părul ei strâns bine în coc. Când privirea îi coborî pe suprafața biroului, văzu că acea casetă cu sticluțe de parfum dispăruse. Intrusul o luase.
   Alese unul din cele două flacoane deschise pentru a-l folosi ca armă, iar pe celălalt îl lăsă pe birou. Traversă atent laboratorul lumina de lună. Când ajunse la scară, începu să coboare cu pași precauți.
   După ce coborî ultima treaptă, se opri în casa scării și aruncă o privire pe după tocul ușii.
   Pacienții continuau să urle și să țipe printre zăbrelele ușilor încuiate, dar culoarul era pustiu. Nu se vedea nici urmă de intrus.
   Rezerva ei era în celălalt capăt al unui coridor care se intersecta cu acesta. Pe holul acela nu se afla niciun alt pacient. Mai devreme își aranjase pernele și păturile pe pat în așa fel încât să imite conturul unei siluete adormite, dar se părea că acest șiretlic nu fusese necesar. Larma făcută de ceilalți deținuți și agitația din curte reușeau fără probleme să îi mascheze mișcările. Boneta albă și halat lung, albastru - elemente bine-cunoscute ale uniformei de asistentă - aveau să ducă treaba la bun sfârșit. Cu ceva noroc, oricine ar fi văzut-o de la distanță avea să presupună că făcea parte din personalul spitalului.
   Accesul pe vechea scară a servitorilor se făcea printr-o debara aflată de cealaltă parte a holului.
   Adelaide se furișa dinspre ușa casei scărilor, pregătindu-se să țâșnească spre debara, când țipetele pacienților se intensificară din nou, într-un crescendo infernal. Nu avu parte de alt avertisment. Și așa, de-abia dacă reuși să o salveze.
   Se retrase în umbrele de pe casa scării și așteptă. Când țipetele conteniră oarecum, se aventură să arunce o privire prin ușă.
   Un bărbat cu halat de doctor, o bonetă albă și o mască de chirurg ieși de pe coridorul care ducea la camera ei. În mâna stângă avea caseta acoperită cu catifea neagră. În cea dreaptă ținea strâns o seringă.
   Singurul lucru care o salvă de la a fi zărită fu că doctorul cu mască se concentra să meargă cât mai repede pe hol în cealaltă direcție. Ieși pe ușile încuiate aflate chiar dincolo de oficiul asistentelor.
   Nu credea că era cu putință să fie mai îngrozită decât în aceste momente, însă imaginea doctorului cu mască ieșind de pe coridorul care ducea la rezerva ei îi trimise încă o undă de spaimă prin tot corpul. Poate că avusese de gând să o omoare și pe ea.
   Cu un efort de voință, Adelaide își recăpătă stăpânirea de sine. În mod clar, nu putea să piardă vremea în casa scărilor la nesfârșit. Trebuia să se pună în mișcare, altfel totul era pierdut.
   Trase aer adânc în piept, strânse bine flaconul în mână și țâșni cu pași iuți de-a curmezișul holului. Deschise ușa debaralei.
   Un chip bărbos se ivi dincolo de gratiile uneia dintre ușile din apropiere. Nebunul se holbă la ea cu ochi sălbatici, ca de pe altă lume.
   - Ești o fantomă, nu-i așa? o întrebă cu un glas răgușit de la țipete necontenite. Era doar o chestiune de timp până ce-aveau să te omoare, la fel ca pe cealaltă.
   - La revedere, domnule Hawkins, rosti ea cu blândețe.
   - Ai noroc că ai murit. Ți-e mai bine așa, pentru că poți să pleci de-aici.
   - Da, știu.
   Se furișă în debara, închise ușa și aprinse becul de deasupra. Ușa scării de serviciu se afla în partea din spate. Era încuiată. Spre extrema ei ușurare, una dintre cheile care îi fuseseră date se potrivi în broască.
   Până ce ajunse jos, în bucătăria cufundată în întuneric de la parter, în depărtare se auzeau deja sirene. Cineva alertase autoritățile. Sanatoriul se afla la câțiva kilometri în afara micului oraș numit Rushbrook. Poliția și ambulanța aveau să ajungă la fața locului în câteva minute.
   Când ieși tiptil din bucătărie, în jur nu era nimeni să o vadă. Băgă o altă cheie în broasca porții greoaie din fier forjat pe care intrau și ieșeau mașinile care aprovizionau sanatoriul.
   O secundă mai târziu era liberă, mergând cu pași zoriți pe un drumeag brăzdat de făgașe adânci, fără altă sursă de lumină decât razele lunii.
   Nu îi părea deloc rău că Ormsby murise, dar decesul lui putea să complice și mai mult situația disperată în care se afla ea. Ar fi fost extrem de ușor ca oamenii legii să tragă concluzia că pacienta care fugise de la Sanatoriul chiar în noaptea decesului în circumstanțe misterioase era, de fapt, o criminală dezaxată.
   Trebuia să se îndepărteze cât mai mult de azilul de nebuni înainte ca infirmierii să-și dea seama că nu se mai afla la ea în rezervă.
   Își dădu seama că o persoană știa deja că dispăruse - doctorul cu masca de chirurgie care se dusese glonț la rezerva ei, cu seringa în mână.
   Voia să o rupă la fugă, dar nu îndrăznea. Dacă era să se împiedice, pe întuneric, de vreo piatră sau de vreo creangă ruptă, putea să-și scrântească glezna sau chiar mai rău.
   Mașinile cu girofaruri trecură pe lângă ea la scurt timp după aceea. Nimeni nu o văzu, ascunsă după un tufiș bogat aflat pe marginea drumeagului.

   Ivirea zorilor o găsi pe marginea unei autostrăzi, sperând că cine știe ce șofer în trecere avea să-și facă milă de o asistentă a cărei mașină rămăsese fără benzină în pustiu.
   Ridică mâna pentru a-i face semn unui camion. Verigheta de aur de pe degetul ei luci răutăcios în lumina cenușie a dimineții.

CAPITOLUL 2

   Burning Cove, California
   Două luni mai târziu

   - Ți s-a întors vecinul cel nou, rosti Florence Darley pe un ton scăzut.
   Luă ibricul de pe mașina de gătit și turnă apă clocotită peste frunzele din ceainic.
   - Se fac 8 zile la rând, în afară de cea de duminică.
   Adelaide nu ridică privirea de la balanța mică cu care cântărea un sfert de livră de ceai Calmare.
   - Duminica e închis.
   - Ceea ce nu face decât să arate că am dreptate. Domnul Truett a devenit un client fidel. Observ că citește ediția de dimineață al Herald, ca de obicei. Mie-n sută că o să comande același lucru - un ceainic din amestecul ăla foarte scump de ceai verde pe care m-ai convins să îl comand de la distribuitorul din San Francisco, fără zahăr, fără prăjiturele, fără fursecuri, fără biscuiți.
   - Domnul Truett chiar pare un om cu anumite tabieturi, răspunse Adelaide.
   Nu adăugă și că preferința vădită a lui Truett de a se ține de un anumit program o ajuta să își dea seama exact ora la care își făcea zilnic plimbarea de dimineață pe plajă.

   Își făcea mereu apariția la 7 și jumătate. În fiecare zi se plimba exact 30 de minute. Erau în iunie, astfel că dimineața era adesea ceață, având în vedere anotimpul, dar asta nu-l oprea.

   Ea era cea iritată de ceață, își zise. Din cauza ei, nu putea să-l întrezărească decât preț de câteva clipe legate în decursul plimbării sale zilnice. Și trebuia să recunoască faptul că ajunsese să anticipeze cu plăcere să-l privească pe Jake Truett diminețile. Poate că era un om tipicar, dar nu se mișca ca o persoană care ținea morțiș la anumite reguli și proceduri. Nu mărșăluia pe nisip ca un pedant, ci mergea pe nisip cu forța fizică lejeră a unei feline de talie mare aflată la vânătoare.

   Florence chicoti, cu un aer cunoscător.

   - Nu cred că vine aici zilnic pentru ceaiul tău fantezist. Și nici că ne trece pragul pentru că suntem la modă în ultima vreme. Nu e genul căruia să-i pese nici cât negru sub unghie dacă oamenii de la masa de lângă el sunt cine știe ce vedete sau doar niște gunoieri. Mie intuiția-mi spune că tu ești motivul pentru care domnul Truett al nostru a căpătat obiceiul să ne viziteze.

   Adelaide se înroși imediat. Ținea foarte mult la noua ei șefă, ca să nu mai spunem cât de recunoscătoare îi era pentru că o angajase, dar recenta hotărâre a lui Florence de a face pe pețitoarea îi dădea o anumită stare de stânjeneală.

   După două luni petrecute în Burning Cove, abia începea să respire mai lejer. Nu fusese inițiată nicio campanie de mari proporții de căutare a unei paciente evadate de la un azil de boli mintale. De fapt, în presă nu apăruse nimic despre evadarea ei în miez de noapte de la Sanatoriul Rushbrook.

   Din câte își putea da seama, nu o căuta nimeni. Și totuși, nu era încă pregătită să-și asume riscul de a-și da întâlniri. Cel puțin asta își spunea zi de zi, când Jake Truett intra în ceainărie cu o servietă din piele în mână, se așeza la aceeași masă și comanda ceai verde, fără zahăr, fără prăjiturele, fără fursecuri și fără biscuiți.

   Florence avea cu totul alte gânduri. Era o femeie durdulie, bine proporționată, de aproape 70 de ani. Deschisese ceainăria în urmă cu aproximativ 10 ani, chiar după crahul economic, și reușise cumva să o mențină pe linia de plutire chiar și în cele mai negre timpuri.

   Ceainăria supraviețuise pentru că orașul exclusivist Burning Cove era un refugiu pentru vedete și bogătași, două categorii care erau în mare parte puse la adăpost față de dezastrul financiar care zguduise restul țării din temelii. Cu toate astea, chiar și într-o comunitate atât de bogată, trebuia să ai tărie de caracter și simț de afaceri ca să reușești să ai profit. Florence avea aceste două calități, în cantități generoase chiar. Adelaide învăța multe de la ea.

   Pe lângă faptul că angajase o chelneriță fără experiență și fără recomandări, Florence o ajutase să-și găsească o locuință ieftină, o căsuță aflată pe faleza de deasupra plajei Crescent. Când Adelaide îi explicase că nu avea cum să achite în avans chiria pe prima lună, Florence dăduse din mână, ca și cum ar fi înlăturat fizic această problemă.

   „Nu-ți face griji, rezolv eu și poți să-mi dai banii mai târziu. Am așa o bănuială că o să-ți câștigi traiul.”

   Adelaide era încântată că începuse, într-adevăr, să-și câștige traiul. Își dorea cu ardoare să-și achite datoria. Când sugerase să înceapă să creeze și să pună în vânzare la Refresh ceaiuri și infuzii de plante specializate, Florence avusese ceva îndoieli, dar fusese de acord să permită lansarea acestui experiment. În nici o lună, Ceainăria Refresh, care avusese parte de o clientelă modestă, dar constantă, de-a lungul anilor, a trecut la un cu totul alt nivel de prosperitate.

   În ultima vreme, câteva dintre vedetele, personajele mondene și magnații care preferau Burning Cove ca loc de vacanță și distracții începuseră să solicite amestecuri speciale de plante pentru anumite nevoie personale.

   De câteva săptămâni, Adelaide realizase ceaiuri și amestecuri de plante pentru infuzii gândite pentru tratarea unei game variate de probleme - insomnie, anxietate sau lipsă de energie. Unul dintre ceaiurile ei cele mai solicitate era unul pe care-l crease pentru atenuarea simptomelor mahmurelii - o problemă frecventă pentru personajele hollywoodiene care de multe ori chefuiau până în zori.

    Vânzările crescuseră într-atât încât Florence lua în considerare angajarea încă unei chelnerițe, astfel încât Adelaide să se poată concentra asupra realizării și ambalării amestecurilor speciale.

   Toate acestea îi îngreunau și mai mult sarcina de a găsi pretexte pentru faptul că nu arăta niciun interes în privința unui mascul care părea să fie singur și numai bun de însurătoare. Jake Truett nu purta verighetă, dar Adelaide își aminti cu un efort conștient că asta nu însemna mare lucru. Nici ea nu purta verighetă.

   Umplu punguța de mici dimensiuni cu sfertul de livră de amestec de ceai Calmare pe care tocmai îl cântărise.

   - Chiar nu cred că pe domnul Truett îl interesează persoana mea, Flo. Suntem foarte diferiți. El e un om de afaceri bogat care a călătorit prin toată lumea. Eu sunt chelneriță într-o ceainărie. N-am ieșit niciodată din California. Nu este ca și cum am avea prea multe în comun.

   - Eu cred că domnul Truett e pur și simplu timid, zise Florence. Încearcă să-și sumețească curajul să te invite în oraș. Ar trebui să-l încurajezi cumva.

   - Crede-mă, nu e deloc genul timid. Sunt foarte convinsă că, dacă ar vrea ceva, ar face totul să-și transforme intențiile în realitate.

   - Ți-am spus, am auzit că a rămas văduv acum câteva luni. Asta înseamnă că nu mai știe deloc cum e să-ți dai întâlniri.

   - Probabil că e încă în doliu, răspunse Adelaide. Așa s-ar explica de ce nu zâmbește niciodată.

   - Poate că are nevoie doar de un motiv ca să zâmbească.

   Florence îi făcu cu ochiul, luă ceainicul pe care tocmai îl pregătise și ieși cu pas vioi din bucătărie.

   Nu avea rost să se contrazică cu ea. Adelaide își reprimă un oftat, își scutură palmele de rămășițele de ceai, îndoi gura pungii de hârtie și ieși din bucătărie. Clienta, o tânără cu un aer extrem de ocupat, îmbrăcată într-un costum stil business, o aștepta în dreptul tejghelei, neliniștită.

   - Uitați aici, domnișoară Moss, i se adresă Adelaide. Amestecul special pentru domnișoara Westlake, Calmare.

   Vera Westlake era cea mai recentă vedetă hollywoodiană care descoperise Refresh. Florence, care citea revistele de scandal cu mare entuziasm, fusese în al nouălea cer când vedeta pe care ziariștii o etichetaseră ca fiind cea mai frumoasă femeie din Hollywood devenise clienta lor.

   - Mulțumesc.

   Domnișoara Moss își deschise poșeta și scoase un portofel.

   - Domnișoară Westlake o să fie foarte fericită să-l primească. A rămas fără de dimineață, când studia noul scenariu. A ținut morțiș ca șoferul ei să mă aducă în oraș imediat, ca să-i mai cumpăr. Zice că amestecul special pe care i l-ai făcut o ajută să-și mențină concentrarea.

   - Mereu mă bucur să fiu de ajutor, spuse Adelaide.

   Domnișoara Moss achită produsul și ieși grăbită din ceainăria ușor aglomerată. În stradă aștepta o limuzină, iar ea se urcă pe bancheta din spate. Șoferul porni motorul și se încadră în traficul de pe strada cu trei benzi.

   Adelaide luă un carnețel și un creion. Era momentul să-i ia comanda lui Jake Truett. Ceai verde. Fără zahăr. Fără prăjiturele. Fără fursecuri. Fără biscuiți.

   Truett devenise un client fidel la puțin după sosirea în oraș, în urmă cu 8 zile. Florence se interesase imediat în legătură cu el. La întoarcere, îi spusese că Truett era un om de afaceri care, până nu demult, deținuse o firmă de import-export cu sediul în Los Angeles. După moartea soției sale, își vânduse compania și se retrăsese din afaceri.

   Din ce spunea Florence, umbla vorba că Truett avea ceva probleme de sănătate - ceva legat de o epuizare nervoasă. Evident, doctorul său curant îi recomandase să petreacă vreo câteva luni pe litoral, în speranța că aerul tare de la malul oceanului și plimbările lungi pe plajă aveau să-l ajute să-și revină.

   Dincolo de problemele cu nervii, Truett era clar într-o formă foarte bună din punct de vedere fizic. Spre deosebire de multe vedete și personaje mondene care își făceau vacanțele în Burning Cove, nu avea corpul acela subțire, ca de șarpe, care reprezenta idealul hollywoodian, un aspect care de obicei se obținea fumând țigară de la țigară și dând pe gât cocktailuri fără număr. Truett era zvelt, dar avea ceva mușchi.

   Restul trăsăturilor lui i se păreau fascinante. Era înalt, dar nu ieșit din comun. Nu o domina ca înălțime, cum i se întâmplase cu Conrad. Avea părul închis la culoare, tuns scurt și pieptănat cu cărare într-o parte. Nu era urât, dar trăsăturile sale ascetice erau prea austere pentru a fi etichetat drept chipeș. Ochii săi aveau o nuanță fascinantă de căprui, care îi amintea de culoarea ambrei - detașați, atenți și inteligenți, dar foarte greu de descifrat. Adelaide avea impresia că era mereu atent la tot ce se petrecea în jurul lui, dar nu-și putea da seama ce se petrecea în mintea lui. Era cel care urmărea totul din umbre, nu actorul aflat în centrul atenției.

   Avea un aer implacabil și amenințător cumva.

   Adelaide avea impresia că se înfuria greu, dar dacă îl împingeai până în punctul respectiv, devenea un adversar redutabil. S-ar fi răzbunat într-un mod calculat și până la capăt.

   Nimic din persoana lui nu-i arăta că ar fi suferit de epuizare nervoasă.

   Își reaminti că cei care sufereau de boli nervoase de multe ori păreau a fi persoane complet normale. Ea era un exemplu grăitor. Se dădea drept o persoană normală de două luni în Burning Cove. Nimeni nu-și dăduse seama că petrecuse aproape două luni sub cheie, la Sanatoriul Rushbrook.

   Cu carnețelul de comenzi într-o mână și cu creionul în cealaltă, ocoli colțul tejghelei și traversă ceainăria până la masa la care Jake Truett citea Curierul Burning Cove. Servieta sa de piele era pe podea, chiar lângă scaun. Adelaide știa, din cele 8 zile în care îl studiase, că în ea se aflau o agendă cu coperte galbene și 4 creioane ascuțite perfect. Mai știa și că, după ce termina de citit Curierul de la prima pagină până la ultima, avea să deschidă servieta, avea să-și scoată agenda și avea să noteze ceva în ea.

   Purta hainele sale obișnuite, o adevărată uniformă din câte-și dăduse ea seama, cămașă călcată impecabil, cravată cu un nod elegant, sacou crem și pantaloni maro deschis.

   Știa că era conștient că se apropia de masa lui, dar așteptă până ce ea se opri în dreptul lui, cu creionul deasupra paginii din carnețel, pentru a-și ridica ochii de la ziar. Adelaide se pregăti mental, ca de fiecare dată, pentru micul curent electric care-i străbătea corpul ori de câte ori se apropia atât de mult de el.

   Bărbatul dădu o dată din cap, cu o politețe solemnă.

   - Bună dimineața, domnișoară Brockton.

   - Bună dimineața, domnule Truett.

   Îi oferi zâmbetul ei luminos, pe care îl folosea mereu în relația cu clienții.

   - Vă aduc comanda obișnuită și azi?

   - Da, te rog. Ceaiul verde. Fără zahăr. Fără prăjiturele. Fără fursecuri. Fără biscuiți.

   Glasul lui - profund, răsunător și extrem de masculin - îi stârni încă un fior de tulburare prin trup.

   - Bine, rosti ea. Altceva?

   Truett aruncă o privire la creionul și carnețelul din mâinile ei.

   - Nu mi-ați notat comanda.

   - Nu-i nevoie.

   Își atinse boneta de chelneriță cu vârful creionului.

   - Am o memorie destul de bună.

   - Iar eu sunt plictisitor de previzibil, evident.

   Adelaide era îngrozită.

   - N-am vrut să sugerez că ați fi plicticos. Deloc. Îmi pare foarte rău.

   - Nu e cazul să vă scuzați. Chiar sunt plictisitor de previzibil. De fapt, ați putea să spuneți că fac tot posibilul să fiu plictisitor de previzibil. Vedeți dumneavoastră, doctorul mi-a sugerat să mă țin de o rutină strictă. Se pare că asta face bine la epuizarea nervoasă.

   Adelaide își drese glasul.

   - Din ce-am învățat eu la viața mea, așa-zișii experți nu știu întotdeauna care e cel mai bun remediu pentru epuizarea nervoasă.

   - Tind să fiu de acord cu dumneavoastră. Ceaiul verde pe care-l aveți aici, la Refresh, mi-a făcut mai mult bine decât orice tonic pentru nervi.

   Adelaide se încruntă.

   - Luaţi un tonic pentru nervi?

   - Sincer să fiu, nu. Doctorul mi-a prescris unul, dar nu îl iau. Promiteţi să nu-i spuneți?

   Preţ de o clipă, Adelaide se întrebă dacă nu cumva bărbatul din fața ei încerca să facă o mică glumă. Dar nu putea să fie sigură, aşa că merse pe calea precauţiei.

   - Bineînţeles că n-o să-i spun, îi răspunse.

   - Mulţumesc. Mă gândesc că ar trebui să-i spun doctorului meu de ceaiurile şi infuziile voastre speciale. S-ar putea să fie interesat să le recomande şi altor pacienţi.

   - Nu.

   Panica răbufni în interiorul ei. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să atragă atenţia unui doctor care trata boli ale sistemului nervos. Cu un efort de voinţă, reuşi să-şi câştige stăpânirea de sine.

   - Adică... nu cred că ar fi o idee bună să îi spuneţi doctorului dumneavoastră despre amestecurile pe care le servim aici, la Refresh. Nu sunt ceva deosebit, doar ierburile folosite în mod tradiţional şi o gamă de ceaiuri importante. Niciun doctor cu o gândire modernă n-ar fi de acord cu folosirea lor pentru tratarea problemelor sistemului nervos.

   - Am înţeles.

   Domnul Truett îşi luă un aer de interes politicos.

   - Evident, ştiţi o mulţime de lucruri despre acest subiect. Vă deranjează dacă vă întreb unde aţi studiat plantele şi ceaiurile?

   Adelaide şovăi câteva clipe. În oraş nu se afla decât o singura persoană care ştia despre trecutul ei. Raina Kirk era şi ea nou-venită în Burning Cove şi era clar că şi ea ascundea o mulţime de lucruri despre trecutul ei. Pe lângă faptul că amândouă încercau să înceapă o nouă viaţă în Burning Cove, ştiind că amândouă aveau lucruri pe care voiau să le ţină secrete formase o legătură neobişnuită între ele.

   Dar nici măcar Raina nu ştia despre sanatoriu şi despre verigheta care era acum ascunsă în compartimentul secret din podeaua de sub patul lui Adelaide.

   - S-ar putea spune că am crescut în acest domeniu, zise ea. Mama era biologă, specializată în botanică.

   - Şi tatăl dumneavoastră?

   - Chimist.

   Lucrurile deveneau periculoase. Deja ar fi trebuit să schimbe subiectul de mult.

   - Mulţumesc pentru comandă, domnule Truett. Mă întorc imediat.

   - Bine. Am nevoie de ceai, să mă mai liniştesc după cele 3 ceşti de cafea pe care le-am băut la micul dejun.

   Şocată, Adelaide se uită lung la el.

   - Aţi băut 3 ceşti de cafea de dimineaţă?

   - Îmi place să beau cafea dimineaţa.

   - Domnule Truett, îmi dau seama că nu e treaba mea, dar dacă aveţi probleme cu nervii, în niciun caz nu ar trebui să beţi multă cafea.

   - Spuneţi-mi Jake. Ar trebui să mă relaxez pe litoral, aţi uitat? Când îmi spuneţi domnul Truett, gândul mi se duce automat la afaceri. Doctorul mi-a zis să nu mă mai preocup deloc de chestiuni de afaceri.

   Adelaide îşi drese vocea.

   - Credeam că aţi vândut compania din Los Angeles.

   Ceva ce ar fi putut fi o lumină de amuzament apăru şi dispăru din ochii lui Jake.

   - Am auzit eu că zvonurile circulă rapid în oraşe mici, ca Burning Cove.

   Ea se îmbujoră.

   - Scuze, n-am vrut să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.

   - Nu vă faceţi probleme. Zvonurile sunt adevărate. Ce şi dumneavoastră, m-am familiarizat de mic cu domeniul în care lucrau cei din familia mea. În cazul meu, a fost vorba de import-export. Compania noastră a fost condusă de trei generaţii din familie. Eu am moştenit-o după moartea tatei. Aveam 19 ani pe atunci. E singurul domeniu în care am lucrat vreodată.

   - Şi acum aţi ieşit din acest domeniu?

   - Se pare că da.

   - Pentru că vă suprasolicita nervii.

   - Exact.

   - Şi-acum ce-o să faceţi? articulă ea înainte să poată să se oprească.

   - Habar n-am. Ăsta e unul dintre lucrurile la care n-ar trebui să mă gândesc.

   - Până ce-o să vă reveniţi psihic?

   - Cred că da. Între timp... n-o să mor de foame. Am avut ceva succes cu afacerea de import-export. Acum, că ştiţi povestea mea de viaţă, sper că-mi veţi face favoarea de a-mi spune pe numele mic... Jake.

   Adelaide era foarte sigură că nu-i ştia povestea de viaţă. Dar nici el nu i-o ştia pe a ei. Deci exista un echilibru. Se gândi preţ de o clipă şi luă imediat o hotărâre.

   - Bine, Jake.

   - Sună mult mai bine. Mai prietenos. În fond, suntem vecini.

   Deci ştia că locuia într-una dintre căsuţele de pe faleza de deasupra plajei Crescent. N-ar fi trebuit s-o surprindă, însă cumva chiar aşa era. Gândul că el fusese atent la persoana ei îi stârnea o tulburare stranie, dar o şi neliniştea profund. Pe de altă parte, poate că reacţia ei era exagerată. În ultimele luni aflase că, de multe ori, era greu să identifice graniţa dintre precauţie şi paranoia.

   Jake o privea cu o mină care trăda o oarecare expectativă. Îşi dădu seama că nu-i spusese care era numele ei mic. Cumva, i se părea un pas uriaş.

   - Adelaide, rosti apoi. Numele meu este Adelaide Brokton.

   Probabil că nu era o idee bună să se lanseze într-o relaţie nouă cu o minciună, dar nu era ca şi cum ar fi avut o mulţime de opţiuni. În orice caz, era foarte puţin probabil ca acesta să fie începutul unei relaţii sociale care să se transforme vreodată într-o prietenie sau în ceva adevărat.

   - Adelaide, repetă el.

   Păru mulţumit de înlănţuirea de sunete.

   - Frumos nume. Ţi se potriveşte.

   Ea ştia că ar fi trebuit să se întoarcă în bucătărie pentru a pregăti ceaiul lui Jake, dar se trezi că ezita. Ar fi vrut să mai rămână la masa lui.

   - Îţi place în Burning Cove? întrebă ea.

   - Vrei să-ţi spun adevărul? Nu pot să fiu absolut sigur, dar cred că încep să îmi pierd minţile.

   Se uită lung la el.

   - Hmm, nu sună deloc bine...

   - De plictiseală!

   Adelaide se relaxă.

   - Perfect justificat. Evident, eşti un bărbat sănătos şi în formă care are nevoie de un stil de viaţă activ şi să păstreze legătura cu lumea. Dacă te plictiseşti, probabil că a venit vremea să-ţi faci planuri pentru o nouă carieră, în ciuda recomandărilor pe care ţi le-a făcut doctorul.

   - Crezi?

   - E foarte posibil ca doctorul tău să fi avut dreptate când a zis că ai nevoie de o schimbare de decor pentru o vreme. Dar asta nu înseamnă neapărat că o perioadă lungă de plictiseală efectivă şi respectarea unei rutine stricte îţi face bine.

   - Dai multe sfaturi?

   - Se pare că sfaturile sunt insolubil legate de lucrul într-o ceainărie. Oamenii mă întreabă mereu despre ceaiuri şi plante pentru diferite probleme. Controlul greutăţii. Insomnie. Anxietate. Lipsă de...

   Reuşi să se oprească la timp.

   - Lipsă de...? o îmboldi el.

   Adelaide trase aer adânc în piept.

   - Lipsă de interes pentru... diferite activităţi.

   - Activităţi.

   - Uneori oamenii se trezesc că nu au energia sau dorinţa necesară pentru a se implica în diferite activităţi intime. Activităţi care sunt destul de... fireşti.

   - Am înţeles.

   Jake încuviinţă din cap, cu un aer înţelept.

   - Activităţi pe care, cândva, le considerau stimulante.

   Adelaide avu senzaţia îngrozitoare că se înroşea foarte tare. Conversaţia aluneca rapid pe o pantă periculoasă. Aruncă o privire în jur, căutând disperată ceva care să-i inspire o cale de scăpare.

   - Exact, zise ea, străduindu-se să arboreze un aer profesionist şi plin de vioiciune. Activităţi precum plimbările lungi pe plajă sau înotul în ocean.

   - Eu mă plimb adesea pe plajă și uneori înot.

   - Exact.

   - Poate ar trebui să încetez să fac aceste lucruri, zise Jake.

   - De ce vrei să încetezi? Sunt niște activități fizice foarte sănătoase și foarte energizante.

   - Dar sunt și stimulante, spuse Jake. Doctorul mi-a zis că ar trebui să mă abțin de la orice îmi stimulează nervii.

   - Mama credea că anumite tipuri de stimulare sunt bune pentru organism.

   - Și ce terapie mi-ai recomanda?

   Pentru o clipă, mintea ei se goli complet. În următoarea, îi veni o idee.

   - În oraș avem un muzeu de artă foarte frumos, spuse ea. Expoziția nouă, cu operele artiștilor din zonă, a primit o recenzie excelentă în Curier.

   - Nu crezi că o expoziție de artă ar putea fi prea stimulantă pentru starea delicată a nervilor mei?

   O tachina, își dădu ea seama. Florence se înșela. Jake Truett nu era interesat de ea, nu într-un mod romantic. Era pur și simplu plictisit. Putea să găsească pe altcineva care să-l amuze și să-i țină companie.

   - Scuze, zise ea glacial. Am crezut că vorbești serios. Îți aduc imediat ceaiul.

   Se puse în mișcare, să-și transforme vorbele în fapte.

   - Stai puțin, rosti Jake repede. Am crezut că glumești.

   - Când vine vorba de nervi puternici și sănătoși, nu glumesc niciodată.

   - Înțeleg și îmi cer scuze. Legat de expoziția de artă... Ai vrea, poate, să...

   - Nu vă faceți griji, domnule Truett, n-o să mai primiți sfaturi de la mine.

   Îi adresă cel mai rece și mai tăios zâmbet al ei.

   - Vă aduc imediat ceaiul. Aveți dreptate. Sunteți foarte previzibil. Și sunteți și plictisit. Sunt sigură că, dacă vă propuneți, puteți găsi vreo activitate stimulantă în Burning Cove, dar pot să vă asigur că n-o s-o găsiți aici, la Ceainăria Refresh.

   Colțurile ochilor lui se strânseră ușor. Nu mai era amuzat. Avu senzația că răspunsul ei îl surprinsese. Nu se așteptase ca ea să-l repeadă. Începea să-și dea seama că estimase greșit. Evident, nu era obișnuit să facă asemenea greșeli.

 

CAPITOLUL 3

 

   - Au trecut două luni! strigă furios Conrad Massey de cealaltă parte a legăturii telefonice. Cum de n-ați reușit s-o găsiți nici în două afurisite de luni? Ai zis c-o să-i dai de urmă în câteva ore! Ai zis că n-avea cum să ajungă mai mult de 1 kilometru și jumătate, maxim 3 kilometri de Rushbrook. Dar a dispărut fără urmă!

   Ethan Gill își încordă foarte tare degetele pe receptor și își aminti conștient că, mai presus de orice, trebuia să-și păstreze calmul; trebuia să mențină un ton liniștitor și calmant. Era doctor, conform diplomei false atârnată pe perete. Știa cum să procedeze cu un pacient cuprins de anxietate. Mai presus de orice, nu trebuia să-i dea lui Massey vreun motiv să creadă că situația scăpa de sub control.

   - Chiar îmi cer scuze pentru întârziere, rosti el, folosind tonul liniștitor pe care îl folosea cu bogătașii care-și internau rudele nebune la Sanatoriul Rushbrook.

   Era un ton care îi asigura că făceau cel mai bun lucru pentru rudele lor și că el avea să ia povara de pe umerii lor - pentru un preț.

   - Din păcate, a apărut o mică problemă, dar nu e cazul să vă faceți griji. Chestiunea va fi rezolvată foarte curând.

   - Mi-ai spus că totul era sub control!

   Glasul lui Massey era trăios, plin de frustrare, furie și altceva, ceva care se asemăna cu panica.

   - Ai zis că ai o pistă privind locul unde se află! Ai zis că e doar o chestiune de timp până ce-o să o ai din nou în rezerva ei de acolo, de la Rushbrook, în siguranță! Nu pot să ascund la nesfârșit dispariția ei. Mai devreme sau mai târziu, cineva care are legături cu proprietatea o să înceapă să pună întrebări. Ce dracu` se întâmplă, Gill?

   - Au apărut... complicații, răspunse Gill, străduindu-se să-și mențină vocea calmă.

   Adevărul era că Massey nu era singurul aflat la doar un pas de un atac de panică.

   - Dar nimic care să nu poată fi rezolvat în curând. Vă asigur că situația e sub control.

   - Complicații? Ce fel de complicații?

   - Pacienta s-a ascuns. Este o femeie foarte bolnavă, domnule Massey, predispusă la atacuri extreme de paranoia.

   - Cum să poată să se ascundă? replică Massey, tăios. Nu are bani. Nu are rude. Nu are niciun fel de resurse. Dacă e să apeleze la poliție...

   - E greu să mă pronunț exact cum reușește să supraviețuiască din punct de vedere financiar, dar sunt sigur că n-o să apeleze la poliție. Știe că, dacă autoritățile descoperă că e o pacientă a unui sanatoriu de boli mintale fugită, o să fie trimisă imediat la Rushbrook. Relaxați-vă, domnule Massey. O să iau legătura cu dumneavoastră de îndată ce o să am mai multe informații.

   - Nu-mi vine să cred că ați lăsat-o să dispară așa...

   Gill făcu un efort să-și reprime propria furie și teama care îl sugruma. Nu avea de gând să îi spună lui Massey că Pacienta B fusese găsită în urmă cu două săptămâni. Trăia sub numele de Adelaide Brockton și era chelneriță într-o ceainărie în stațiunea excusivistă Burning Cove din California. Massey era un om disperat. Trebuia să se poate cu mare grijă cu el. Dacă afla unde se afla în momentul de față subiectul experimentului lor de cercetare, era foarte probabil să încerce să ia lucrurile în propriile mâini. Dacă s-a întâmpla una ca asta, întregul plan avea să fie pus în pericol.

   În momentul de față, Massey era o pacoste necesară. Nu numai că era o sursă de bani gheață - de care avea foarte multă nevoie - dar avea și toate motivele din lume să-și țină gura.

   - Vă asigur că această chestiune va fi rezolvată în curând, spuse Gill.

   - Ai idee câți bani sunt în joc aici?

   „Nici pe departe câți sunt în jocul meu!” ar fi vrut să-i strige Gill în receptor. Dar nu putea lăsa furia și panica să preia controlul.

   - V-am spus, o să rezolv situația asta, rosti pe tonul ferm și autoritar pe care și-l formase pentru a-l folosi cu pacienții agitați.

   Nu avu niciun efect observabil.

   - Trebuie să o aduci imediat înapoi la Rushbrook! decretă Massey. Mai devreme sau mai târziu o să încerce să-și ia în stăpânire moștenirea. Cine știe ce-or să facă avocații împuterniciți dacă o să ia legătura cu ei... Dacă descoperă adevărul despre căsătorie...

   - V-am spus, pacienta n-o să îndrăznească să apeleze la poliție sau la avocații care administrează proprietatea. Situația e sub control. N-o să mai dureze mult până ce-o să o găsim. Acum trebuie să închid, domnule Massey. Am altă programare.

   - Să mă anunți de cum ai vești.

   - Nu vă faceți griji, o să fiți primul pe care o să-l sun.

   Gill făcu un efort să pună receptorul foarte ușor în furcă. Peste biroul mobilat elegant se lăsă tăcerea. Rămase pe loc un timp, așezat la biroul mare de lemn, gândindu-se la dezastrul care se abătuse asupra lui. Era destul de sigur că Massey îl crezuse, dar asta nu îi rezolva toate problemele.

   Aruncă o privire la ceasul de mână. Era timpul să îl sune pe partenerul său din Burning Cove. Ridică din nou receptorul. Când auzi glasul centralistei, îi dădu numărul.

   Calvin Paxton răspunse imediat:

   - Doctorul Paxton la telefon.

   Gill scoase un icnet scurt. Glasul lui Paxton era chiar mai melodios și mai răsunător decât al lui. Se cunoșteau de pe vremea când erau colegi la facultatea de medicină. Nici unul dintre ei nu pornise la drum cu voci de oameni din lumea bună. Amândoi proveneau din orașe mici din nordul Californiei și ajunseseră la facultatea de medicină cu accentele care le reflectau originile.

   Mediile similare din care proveneau și faptul că amândoi se luptau din greu să se mențină pe linia de plutire în facultate stabilise o anumită conexiune între ei la început. Dar o altă calitate comună fusese catalizatorul unui parteneriat de afaceri de lungă durată - ambiția.

   Renunțaseră la facultatea de medicină pentru că își dăduseră seama destul de curând că existau modalități mai ușoare de a câștiga o grămadă de bani. Titlul de doctor în medicină pus în fața numelor lor le era de ajutor, totuși - oamenii aveau încredere în doctori - așa că au plătit un tip care tipărea bani falși pentru cei din mafie să le facă două diplome care arătau foarte adevărate. Nimeni nu se gândise vreodată că nu ar fi.

   Un timp, el și Paxton își desfășuraseră activitatea pe cont propriu.

   Gill intrase în domeniul leacurilor false înainte de a obține postul de director al Sanatoriului Rushbrook. Odată instalat în funcție, acesta descoperise că se puteau face o groază de bani conducând un azil exclusivist pentru familii bogate care voiau să-și ascundă rudele nebune într-o unitate discretă.

   „Ochii care nu se văd, se uită” era diviza secretă a Sanatoriului Rushbrook.

   Acesta funcționa încă de la începutul secolului al douăzecilea. Când ultimul proprietar murise, rudele sale nu voiseră să se implice în niciun fel în funcționarea sa. I-l vânduseră lui Gill pe nimica toată. Prima sa măsură fusese să dubleze tarifele pe care le achitau familiile pacienților. Când văzuse că nimeni nu se plânsese, le triplase. Nu trecuse mult până își dăduse seama că oamenii bogați ar fi fost în stare să plătească oricât pentru a-și ține rudele nebune sub cheie.

   Paxton își folosise aspectul și eleganța hollywoodiene pentru a aborda alt traseu către succes. Se dusese la Los Angeles, unde în scurt timp descoperise că vedetele ar fi plătit oricât să rămână slabe și frumoase. Când revistele de scandal îi informaseră pe cititori că secretul unui aspect de vedetă hollywoodiană era Tonicul Dietetic al doctorului Paxton, afacerea sa crescuse exponențial.

   Paxton fusese cel deștept dintre ei doi, își zise Gill. Nu numai că câștia o groază de bani, dar și trăia în lumea strălucitoare a Hollywoodului. Se învârtea printre vedete. Se ducea la cele mai reușite petreceri și-și petrecea nopțile la cele mai exclusiviste cluburi.

   Sanatoriul Rushbrook era o sursă de venituri, dar se afla în afara orășelului Rushbrook, o așezare cu un aer mai degrabă rural, aflat pe coasta californiană. Această poziție izolată însemna că foarte puțini oameni știau de existența sa. Ceea ce, bineînțeles, era pe placul familiilor pacienților. Și totuși, el era blocat într-un oraș de țărănoi. Dacă nu găsea o soluție să plece de aici, avea să înnebunească și el.

   În urmă cu 3 ani, contemplase cât se poate de serios perspectiva de a vinde azilul și de a se muta în San Francisco sau Los Angeles. Chiar atunci, Paxton îl contactase și îi făcuse o propunere fascinantă. Din ce spunea el, se puteau face bani frumoși vânzând droguri protipendadei de la Hollywood. Iar Gill profitase bucuros de această oportunitate.

   Afacerea cu droguri mersese ca pe roate, într-adevăr, dar nu îi permisese să plece din Rushbrook. Pentru a prospera, avuseseră nevoie de un laborator, unul care să nu atragă atenția celor de la FBI. Alegerea evidentă pentru instalarea unui laborator complet echipat fusese Sanatoriul Rushbrook. Nimeni n-ar fi suspectat existența unui laborator într-un spital de boli mintale. Dar asta însemna că, mare parte din timp, Gill era în continuare blocat în rolul său de director al sanatoriului, prizonier într-o comunitate izolată și rurală.

   Totul se schimbase în ziua în care aflase de drogul numit Daydream.

   El și Paxton își dăduseră seama imediat că oferea perspective extraordinare. Da, puteau să facă avere cu el, dar acest drog promitea și ceva chiar mai ispititor - putere. Odată ce formula Daydream avea să fie perfecționată, putea fi folosit pentru a controla orice persoană, de la mafioți până la președinți de țări.

   Fuga pacientei B pusese întregul plan în pericol.

   - Suntem în criză de timp, zise el. Massey începe să-și piardă răbdarea. Dacă nu putem să recuperăm pacienta în curând, experimentul va trebui sistat.

   - Nu e chiar așa ușor, rosti Paxton. Pacienta B a avut timpul necesar pentru a se integra în comunitate. Are prieteni acolo. Dacă e să dispară, unii o să pună întrebări. Și în niciun caz nu vrem așa ceva.

   - Ai zis că lucrează într-o ceainărie, că e chelneriță. Cine să caute o chelneriță dispărută?

   - Întâmplător, cea mai apropiată prietenă pe care o are aici, în Burning Cove, e o doamnă detectiv particular.

   - Poftim? Cum dracu` s-a băgat pe sub pielea unei femei detectiv particular?

   - Habar n-am, dar așa stau lucrurile.

   - Fir-ar să fie! șuieră Gill. Trebuie să cureți mizeria asta. Nu putem să ne asumăm riscul ca pacienta să se ducă la poliție sau la FBI și să le dea informații despre Daydream. Probabil că n-ar crede-o, dar dacă povestea ajunge la urechile vreunui ziarist....

   - Sunt perfect conștient de asta, răspunse Paxton.

   - Trebuie să preluăm frâiele situației ăsteia, și asta chiar acum. Lucrurile merg din ce în ce mai rău, în caz că nu ai observat. Mai întâi, Ormsby ia din greșeală niște drog și sare pe fereastră, după care noul subiect de cercetare evadează. Ai zis că o să ai tu grijă de tot.

   - Ți-am spus, lucrurile sunt mai complicate decât au părut la prima vedere, spuse Paxton. Dar am un plan nou. Nu pot să-l pun în aplicare singur, totuși. Am nevoie de ajutorul tău. Trebuie să vii aici, în Burning Cove.

   Gill aruncă o privire ceasului de pe perete.

   - Fac 3 ore cu mașina până acolo. Pot să ajung diseară devreme. Fă-mi o rezervare la hotel.

   - Ți-aș recomanda hotelul Burning Cove. Acolo stau și eu. Dar, în situația de față, cred că n-ar fi o idee bună să fim văzuți împreună. O să-ți găsesc un loc mai mic și mai izolat unde să te cazezi.

   - Bine.

   Gill lăsă receptorul să pice înapoi în furcă. Probabil că avea să ajungă într-o pensiune ieftină pentru camionagii care nu avea livrare în cameră sau instalații sanitare bune.

   Pe de altă parte, Paxton stătea la hotelul Burning Cove, o unitate de cazare legendară, unde forfoteau cei bogați și celebri. Nu numai asta, dar și-o trăgea cu Vera Westlake, actrița pe care presa o numise cea mai frumoasă femeie din Hollywood.

   Cumva, Paxton mereu părea să aibă parte de ce era mai bun ori de câte ori făceau ceva împreună.

   Gill își coborî privirea la ceasul de la mână. Era timpul să se ducă acasă și să-și facă bagajul. Dar, mai întâi, trebuia să găsească un pretext credibil pentru a-și explica plecarea în fața angajaților săi.

   Din nou, se trezi că se întreba dacă moartea lui Ormsby chiar survenise accidental. Dar ce altă explicație ar fi putut să fie? Paxton nu avea niciun motiv să-l omoare pe chimistul care producea drogurile.

 

CAPITOLUL 4

 

   Calvin Paxton aruncă efectiv receptorul în furcă. Gill era o problemă. În cepe din urmă, trebuia să fie eliminat, dar Pacienta B era prioritară în momentl de față.

   Traversă camera de zi a vilei, ale cărei uși de sticlă dinspre grădină erau deschise. Aruncă o privire către terasa privată unde cea mai frumoasă femeie de la Hollywood stătea întinsă pe un șezlong aflat la umbră.

   Vera Westlake citea un scenariu cu un aer foarte serios. Pe măsuța de lângă șezlong se afla o sticluță cu Tonicul Dietetic al doctorului Paxton. Lângă ea avea un pahar cu gheață.

   Vera nu era cazată la hotelul Burning Cove. Venise doar în vizită, să petreacă după-amiaza cu el. Studioul cu care avea contract îi închiriase o vilă privată. Imaginea publică a Verei era cea a unei starlete distante și intangibile care își dorea intimitate. Agentul ei de relații publice hotărâse că, pentru a menține această imagine, nu trebuia să stea la unul dintre cele mai celebre hoteluri din California.

   Deși vedetele pretindeau că veneau la hotelul Burning Cove pentru a scăpa de presiunile vieții de la Hollywood, adevărul e că alegeau acest hotel tocmai grație reputației sale de enclavă a starurilor. Agenții lor de relații publice aveau grijă să fie fotografiați când intrau și când ieșeau pe poarta luxos ornamentată a hotelului. Înăuntru, erau mereu foarte vizibile lângă piscină sau la bar. Vilele din cadrul hotelului, precum cea în care era cazat Paxton, reprezentau niște refugii temporare, pentru că fiecare aveau terase particulare, delimitate cu ziduri înalte.

   Vera era protejată când în vizita, însă la plecare avea să treacă prin foaierul elegant, în stil neo-spaniol colonial. Avea să atragă atenția tuturor celor aflați în zonă. Șoferul ei avea să o scoată pe poarta impunătoare a hotelului, unde pândeau tot felul de reporteri și fotografi, cu aparatele mereu pregătite. Agentul de relații publice al Verei avea să se asigure că așa avea să fie. Nimic nu vindea revistele cu mondenități mai bine decât fotografii cu cea mai frumoasă femeie de la Hollywood încercând să se ferească de ziariști.

   Își acordă câteva clipe să admire imaginea uluitoare oferită de Vera întinsă pe șezlong. Purta o pereche de pantaloni scurți cu tiv aparent îngust, care îi puneau în valoare picioarele lungi și elegante. Bluza cu spatele gol și bretele legate pe după gât avea aceeași culoare. O pălărie de soare cu boruri late îi proteja chipul încântător de soarele fierbinte din California.

   Paxton zâmbi pentru sine. Ajunsese departe de micul oraș de fermieri unde copilărise. Acum nu numai că mergea la petreceri cu vedetele, și-o și trăgea cu cea mai frumoasă femeie de la Hollywood. Primul ei film, Drumul întunecat, o transformase în vedetă peste noapte. Studioul ei se mișcase rapid după acest succes răsunător, distribuind-o pe Vera în rolul principal în alte două filme. Cel mai recent, Doamna din umbre, avusese premiera în urmă cu doar două luni și Vera trebuia să înceapă filmările la cel de-al patrulea film al său în câteva săptămâni.

   Nu numai că le câștiga o groază de bani celor de la studio, dar era o sursă de bani și pentru el. El se asigura ca aparatele de fotografiat să o surprindă cât mai des posibil cu o sticluță din Tonicul Dietetic al doctorului Paxton în mână.

   Vera îl observă și își ridică privrea către el, cu o expresie îngrijorată. Pentru a nu știu câta oară, Paxton se minună că ochii ei căprui atât de frumoși - ochi care puteau reflecta orice emoție pe care o solicita regizorul pentru camera de luat vederi - erau atât de superficiali și goi în viața de zi cu zi.

   - Ți-ai rezolvat problema de afaceri?

   Avea exact glasul potrivit pentru chipul ei - caldă, ușor răgușită, senzuală. Era o voce care vrăjea publicul cinefil de pe tot teritoriul Statelor Unite.

   - Cred că da.

   Se apropie de ea, așezându-se pe șezlongul de lângă cel al Verei.

   - Fabrica de îmbuteliere e copleșită. Va trebui să extind halele. I-am spus directorului să pornească această operațiune și să-l pună pe arhitect să facă proiectul.

   - Asta înseamnă că afacerile merg bine, nu-i așa?

   Paxton scoase un chicotit.

   - Afacerile merg excelent, mulțumită ție, iubito.

   - După tot ce-ai făcut pentru mine, chiar mă bucur că pot să te ajut și eu cumva, dragule.

   Ziariștii speculau adesea de ce Vera nu avea o relație romantică cu vreunul dintre junii primi de la Hollywood. Dar Paxton înțelegea. Legăturile dintre vedetele puternice erau tensionate. Cei doi implicați într-o asemenea relație erau în fond rivali, până la urmă. Se băteau pentru aceleași mijloace de publicitate - copertele revistelor de scandal și primele pagini ale ziarelor nației.

   Gelozia profesională era un acid atotprezent care coroda orice speranțe de a avea o relație de lungă durată.

   Hollywoodul era o junglă, conchise meditativ Paxton. Doar cei dispuși să-și croiască drum cu ghearele până în vârf aveau o șansă de supraviețuire. Dragostea și prietenia erau primele victime pe acest traseu.

   Totuși, spre deosebire de un june prim, el nu era o amenințare directă la cariera ei, își spuse Paxton. Vera se simțea în siguranță cu el. Reușise destul de bine că o convingă că avea nevoie de el pentru a avea parte de siguranță emoțională.

   Bineînțeles, în câțiva ani frumusețea ei avea să înceapă să pălească. Presa avea să acorde titlul de cea mai frumoasă femeie de la Hollywood unei alte actrițe, mai tânără. Nu avea să mai aibă nevoie de ea. Dar, momentan, Vera avea încredere în el. El era cel mai apropiat confident al ei. Și asta o făcea foarte utilă, într-adevăr.

   Relația aceasta îi mai oferea și alt beneficiu. Ori de câte ori se gândea la faptul că el era cel care i-o trăgea celei mai frumoase femei de la Hollywood, avea o erecție uimitoare.

   Mânat de impuls, se aplecă și o sărută. Avea să-i strice rujul stacojiu pe care-l aplicase cu atâta grijă, dar Vera putea să-și refacă machiajul înainte să treacă prin recepția hotelului, spre ieșire.

   Tânăra lăsă să-i scape scenariul lângă șezlong. Neliniștea din ochii ei îi arăta cât de mult avea nevoie de el.

   - Calvin, i se adresă ea într-o șoaptă plină de emoție, promite-mi că n-o să mă lași niciodată singură. Nu știu ce m-aș face fără tine.

   El își strecură mâna între coapsele ei.

   - Nu-ți face griji, iubito. O să fiu mereu aici, să am grijă de tine.

   Iar ea îl credea, își dădu el seama. Cea mai frumoasă femeie de la Hollywood sigur nu avea să câștige vreodată și titlul de cea mai deșteaptă.

 

CAPITOLUL 5

 

   Adelaide traversa din nou sala de mese a ceainăriei, cu pași vioi. Schimbul de replici cu Jake Truett o energizase într-un mod ciudat.

   Își dădu seama că trăise atât de mult în minciună - mai întâi la Sanatoriul Rushbrook și acum în Burning Cove - încât uitase cum era să-și lase emoțiile adevărate să iasă la suprafață. Scurta răbufnire de furie pe care o avusese în urmă cu câteva clipe fusese autentică și perfect stimulantă.

   Florence, care evident că urmărise întreaga scenă de cealaltă parte a tejghelei, își dădu ochii peste cap, exasperată. Adelaide se prefăcu că nu observă.

   Ajunsese la jumătatea distanței până la destinația ei când auzi mugetul unui motor de mașină de mari dimensiuni. Aruncă o privire pe fereastră și văzu bine cunoscuta limuzină verde marca Packard care se oprise în fața ceainăriei. Madam Zolanda devenise o clientă fidelă la scurt timp după sosirea în Burning Cove, în urmă cu două săptămâni.

   Persoana de la volan se dădu jos precipitată din mașină. Ca de obicei, Thelma Leggett era cosumată fercheș într-o uniformă de șofer. Faptul că avea ca șofer o femeie adăuga încă o tușă exotică imaginii lui Madam Zolanda. Thelma întinse o mână acoperită cu mănușă și deschise portiera din spate cu un gest teatral.

   Madam Zolanda - femeia pe care ziariștii o denumiseră „mediumul vedetelor” - își făcu apariția. Se îndreptă către intrarea ceainăriei ca și cum ar fi intrat pe scenă. Thelma se precipită înaintea ei, să-i deschidă ușa. Zolanda își făcu intrarea și reuși cu măiestrie să-i facă pe toți cei din încăpere să-și întoarcă privirile către ea.

   Era la fel de extravagantă ca oricare dintre clienții ei din industria cinematografică și, cel puțin atunci când se afla în public, își juca rolul până în cele mai mici detalii. Avea aproape 30 de ani și era neobișnuit de înaltă pentru o femeie. De asemenea, era și foarte frumoasă, cu ochi de un albastru intens și o coamă de păr blond care i se revărsa pe umeri în bucle mari. Avea sprâncenele pensate complet și retrasate cu creionul, două linii elegant arcuite. Rujul pe care îl purta avea cea mai recentă nuanță de roșu aflată la modă.

   Ca de obicei, era costumată potrivit rolului pe care și-l asuma, într-un caftan lung, fluid, cu un imprimeu exotic în nuanțe de roșu și portocaliu care arăta ca și cum ar fi fost creat dintr-o varietate de eșarfe de mătase cu modele fanteziste. Pe la jumătatea antebrațelor purta mai multe brățări fixe în nuanțe de auriu.

   Mica mulțime aflată în ceainărie privea, fascinată, cum Zolanda se opri chiar lângă ușă, închise ochii și își luă un aer de persoană care intrase în transă.

   - Aici e o energie atât de pozitivă... intonă ea.

   Adelaide își schimbă traiectoria instantaneu și se grăbi să o întâmpine.

   - Pot să vă conduc la masa dumneavoastră, Madam?

   Zolanda își deschise ochii puternic machiați și o gratulă pe Adelaide cu un zâmbet plin de beatitudine.

   - Mulțumesc, draga mea, îi răspunse. Am nevoie de ceaiul acela special din care beau eu. Mă pregătesc pentru un spectacol aici, în oraș, mâine-seară. Poate că știai?

   - Da, bineînțeles, rosti Adelaide.

   Nu era actriță, dar era chelneriță, iar o chelneriță bună știa cum să îi dea unui client ce dorea.

   - O să aibă loc la Palace.

   - La 7 și jumătate, preciză Madam Zolanda pe un ton gândit să răzbată până în toate cotloanele ceainăriei. Biletele aproape că s-au epuizat.

   - Ceea ce nu mă surprinde absolut deloc, spuse Adelaide. Pe aici, vă rog.

   Zolanda i se adresă șoferiței fără să se uite la ea.

   - Asta-i tot, pe moment, domnișoară Leggett. O să trimit pe cineva să te anunțe, când sunt gata să plec.

   - Da, doamnă.

   Thelma își duse mâna la cozorocul șepcii și ieși. Se întoarse la Packardul lung și verde.

   Adelaide o conduse pe Zolanda la o măsuță mică aflată lângă o fereastră.

   - Ai face bine să-mi aduci un ceainic mare cu amestecul meu Iluminare, rosti Zolanda. Azi am nevoie de două cești. A, și o să iau și una-două dintre prăjiturelele acelea încântătoare.

   - Bineînțeles, răspunse Adelaide.

   Își impuse mental să se asigure că pe farfuria Zolandei aveau să se afle 3 prăjiturele.

   - Ceaiul Iluminare pe care-l serviți aici mă ajută să mă pregătesc pentru încordarea pe care o implică deschiderea unei căi de comunicare cu cealaltă dimensiune, spuse Zolanda.

   - Mă bucur că vă putem fi de ajutor, zise Adelaide. Mă întorc imediat cu un ceainic mare de Iluminare.

   - Mulțumesc, domnișoară Brockton.

   Adelaide ocoli capătul tejghelei și alese un ceainic. Se uită cu subînțeles la Florence, care ridică de vreo câteva ori din sprâncenele ei subțiri.

   Știau amândouă că Madam Zolanda era o clientă care le aducea multă publicitate. Nu era o vedetă de film, dar clienții ei, da. Presa și publicul larg erau foarte conștienți de asta.

   În ceainărie se reinstaură zumzetul conversațiilor obișnuite. Adelaide puse ceainicul cu Iluminare, o ceașcă și o farfuriuță pe o tavă. Adăugă 3 prăjiturele delicate și duse tava la masa Zolandei.

   - Mulțumesc, îi zise aceasta. Apropo, am o mică surpriză pentru tine.

   Adelaide puse tava pe masă și își îndreptă poziția. Primul ei gând fu că Zolanda era pe punctul de a-i oferi și ședință parapsihică gratuită. Încercă să găsească o modalitate politicoasă de a o refuza.

   - Nu-i nevoie... începu ea.

   Zolanda o întrerupse, ridicând tonul astfel încât putea fi auzită de toți cei aflați în ceainărie.

   - După cum am zis mai devreme, o să susțin un  spectacol la Teatrul Palace mâine-seară. Mi-ar face mare plăcere să vii și tu.

   Adelaide căuta disperată un pretext să refuze. Acum trăia în așa fel încât să se încadreze într-un buget modest. Acesta îi permitea să iasă din când în când la masă și la un film cu prietena ei, Raina Kirk, dar nu avea nici cea mai mică dorință să cheltuiască pe un bilet scump ca să participe la unul dintre spectacolele lui Madam Zolanda.

   - Ar fi minunat, reuși să îngaime firav. Dar sunt convinsă că biletele se vor fi epuizat...

   - Bineînțeles că se vor fi epuizat până atunci, răspunse Zolanda.

   Flutură dintr-o mână, într-un gest impunător care-i făcu brățările să zornăie.

   - Eu mereu evoluez cu casa închisă. Dar asta nu înseamnă că nu am câteva locuri speciale pentru niște persoane speciale. Mâine-seară, la casă o să fie un bilet pentru tine. Nu uita, spectacolul începe la 7 și jumătate fix.

   - E un gest foarte generos din partea dumneavoastră, dar mâine o să fie foarte mare aglomerație aici, la ceainărie. Probabil că o să fiu prea obosită să mai ies în oraș.

   - Vino cu un prieten.

   Zolanda schiță încă un gest cuprinzător.

   - La casă o să te aștepte două bilete. Sigur știi pe care care o să fie încântat să asiste la spectacol cu tine, nu-i așa.

   În ceainărie se lăsase din nou tăcerea. Adelaide își dădu seama că, de data asta, ea era în centrul atenției. Toată lumea, inclusiv Jake, aștepta să vadă dacă avea să accepte această ofertă generoasă. Nu avea nicio modalitate elegantă de a se fofila.

   - Mulțumesc, rosti ea pe un ton mai stins. De-abia aștept.

   - Excelent, răspunse Zolanda, încântată. Mă bucur atât de tare! Simt că legătura mea cu lumea spiritelor va fi deosebit de puternică mâine-seară. E aproape lună plină, să știi. Luna plină sau aproape de această fază intensifică întotdeauna experiența.

   - Chiar așa? întrebă Adelaide, slab. Ce interesant.

   Personalul de la Sanatoriul Rushbrook susținea că pacienții deveneau mai nebuni decât de obicei în nopțile cu lună plină. În seara în care evadase fusese exact așa.

   - Sper că tu și norocosul tău prieten o să vă simțiți bine la spectacol, rosti Zolanda.

   Adelaide traversă din nou sala de mese. Florence ridică din nou din sprâncene de câteva ori.

   - Pe cine-o să iei cu tine? întrebă ea.

   - Nu știu. N-am apucat să mă gândesc la asta. Vrei să vii?

   - Nu. Ar trebui să-l inviți pe Truett.

   - Îți arde de glume?

   - Nu, deloc. Invită-l.

   - Sunt convinsă că are lucruri mai bune de făcut decât să privească un medium fals cum se preface că ia legătura cu lumea spiritelor, rosti Adelaide în șoaptă.

   - Nu, rosti încet Jake în spatele ei. Chiar nu am nimic mai bun de făcut.

   Surprinsă, Adelaide se răsuci iute. Jake stătea sprijinit lejer de tejghea, cu aerul unui om care aștepta să își achite nota de plată. Adelaide îi adresă o privire furioasă.

   - Cred că ești chiar plictisit dacă vrei să asiști la spectacolul lui Madam Zolanda cu mine, rosti ea, având grijă să-și mențină glasul în limitele unei șoapte.

   - Aveam de gând să te invit să mergi la muzeul de artă cu mine, dar spectacolul Zolandei pare mai interesant.

   Florence radia, aprobând evident aceste intenții.

   - Sunt sigură că o să fie mult mai distractiv.

   „Ei, până la urmă, de ce nu?” își zise Adelaide.

   Din ce spunea Florence, Jake Truett n-avea să mai rămână în oraș decât vreo câteva săptămâni, cel mult. Îi spusese clar că deja se plictisise. Când avea să se sature de programul său de odihnă al nervilor la malul oceanului, avea să se întoarcă în Los Angeles. Nu avea să-l mai vadă niciodată. Nu exista niciun risc să aibă o relație de lungă durată. Niciun risc să îi pună prea multe întrebări la care să îi fie greu să răspundă. Per total, era bărbatul ideal cu care să iasă în oraș.

   În plus, se săturase să-și petreacă majoritatea serilor de una singură.

   Îi aruncă o privire directă.

   - Bine atunci, domnule Truett. Puteți să beneficiați de al doilea bilet la spectacolul de mâine-seară. Ne vedem la casa de bilete.

   - Trebuie să-mi spui Jake, ai uitat? Și nu-i nevoie să venim cu două mașini, adăugă. O să te iau de acasă.

   Adelaide șovăi, dar nu găsi niciun motiv pentru care să poată să-l refuze. Nu era nici măcar sigură că voia să o facă. Mașina ei era un Ford luat la mâna a doua care putea foarte bine să facă pană și să o lase cu buza umflată pe marginea drumului.

   - Bine, zise ea. O să fiu gata la 7. Acum ai vrea să fii atât de amabil încât să te întorci la masa ta înainte ca restul clienților să se întrebe ce se întâmplă aici?

   - Bună idee, zise el.

   Îi adresă un zâmbet politicos, dar în ochi avea o sclipire de intrigant.

   - Mi-ar prinde bine ceaiul pe care l-am comandat. Cred că nervii mei dau semne clare de suprastimulare.

   - N-am vrea să se întâmple una ca asta, contraatacă Adelaide.

   - Bineînțeles că nu. Cine știe ce-ar putea să se întâmple...

   Se răsuci, mișcându-se cu grația sa obișnuită de animal la pândă, și se întoarse la masa lui.

   Florence o țintui cu privirea pe Adelaide.

   - Nervii lui sunt suprastimulați? Cum adică?

   - Habar n-am și poți să fii sigură că n-o să-i cer lămuriri. Oi fi și eu medium, dar am impresia că nu mi-ar plăcea răspunsul lui.

 

CAPITOLUL 6

 

   - Cum a mers? întrebă Thelma în timp ce pornea motorul puternic al Packardului. A mușcat momeala?

   Zolanda, cuibărită pe bancheta elegantă, tapisată cu piele, întâlni ochii Thelmei în oglinda retrovizoare. Erau o echipă de 3 ani încoace. Parteneriatul lor se născuse pe când ea era încă Dorothy Higgins, o actriță aspirantă care nu reușise să obțină niciun rol. Știa că era talentată și destul de frumoasă, dar nu avea acea calitate specială care o transformase pe o actriță ca Vera Westlake într-o frumusețe uluitoare pe marele ecran.

   La momentul acela, Thelma era secretară la unul dintre studiourile de film și clientă fidelă la cantina unde lucra Zolanda. Și Thelma avusese cândva visuri de celebritate, dar munca în subordinea unui director de studio îi conferise o perspectivă mai realistă asupra vieții. Thelma fusese cea care observase că actorii erau cu toții superstițioși. Cheltuiau sume uluitoare la cititorii în palmă, ghicitori, prezicători și mediumuri.

   Thelma îi explicase potențialul de afaceri la un sendviș cu friptură de curcan pe care Dorothy tocmai i-l pusese în față.

   „Ești o actriță al naibii de bună”, îi zisese. „N-ar trebui decât să-ți intri în rol.”

   Bineînțeles, elementul crucial fusese exclusivismul. Vedetele nu susțineau mediumuri care își desfășurau activitatea în cine știe ce prăvălie prăpădită de ghicitor. Thelma o alesese pe prima lor clientă, o actriță nevrotică ușor de convins că avea nevoie de sfaturi profesionale de la un medium.

   Prima ședință fusese un succes de proporții. Zolanda își amintea de acest prim spectacol ca sfătuitoare cu puteri parapsihice pentru o vedetă cu mare mândrie. Fusese de-a dreptul strălucit.

   O săptămână mai târziu, actrița nevrotică solicitase încă o ședință. În nici o lună, avea deja câțiva clienți noi. Thelma făcea aranjamentele necesare ca ședințele să aibă loc în intimitatea caselor clienților.

   În câteva luni, revistele Șoapte de la Hollywood și Secretele ecranului îi conferiseră titlul de „mediumul vedetelor” lui Madam Zolanda. De cum se dusese vorba că vedetele o consultau, toată lumea bună din Los Angeles dădu buzna să-și programeze ședințe.

   Thelma avu grijă să mențină o listă de clienți limitată.

   Zolanda și Thelma avură nevoie de alte câteva luni să-și dea seama că, oricât de lucrativ era domeniul mediumurilor la modă, adevăratele câștiguri care se puteau realiza proveneau din adunarea secretelor clienților lor. Șantajul era o întreprindere care prezenta pericole evidente, dar putea genera profituri uluitoare.

   Unele dintre secrete erau importante doar într-o perioadă limitată de timp și trebuiau transformate în câștiguri imediat. Altele aveau să capete valoare în viitor. Când discutau despre ele, ea și Thelma le numeau „planul lor de pensionare”.

   - Adelaide Brockton a acceptat să vină la spectacolul de mâine-seară, zise Zolanda, dar nu s-a arătat chiar entuziasmată. A trebuit să scot din pălărie încă un bilet și să o conving să vină cu un prieten.

   - Și ce dacă? Tot ce ne interesează e să vină la Teatrul Palace mâine-seară.

   - O să fie acolo, zise Zolanda. Dar s-ar putea să avem altă problemă.

   Thelma aruncă din nou o privire în oglinda retrovizoare.

   - Truett?

   - Se pare că e interesat de Adelaide.

   - Sigur e o coincidență, rosti Thelma.

   Dar avea un aer neliniștit.

   - Nu-mi place că a apărut așa, ca din întâmplare, tocmai aici, în Burning Cove, acum 8 zile, spuse Zolanda.

   - Unde altundeva să se ducă un afacerist bogat din Los Angeles pentru odihnă și relaxare? Ascultă-mă pe mine, venirea lui aici e o coincidență.

   Zolanda pufni ușor din nas.

   - Un medium adevărat ți-ar spune că în viață nu există coincidențe.

   Thelma schiță un zâmbet.

   - Dar tu nu ești un medium adevărat, nu-i așa? Ești doar o actriță al naibii de bună.

   Zolanda aruncă o privire pe fereastră. Pâcla de dimineață se risipise. Lumina aurie a soarelui californian scânteia și sclipea pe suprafața Pacificului. Gândurile i se duseră la ziua în care ea și cea mai bună prietenă a ei coborâseră din tren în Los Angeles cu două valize jerpelite în care înghesuiseră tot ce aveau pe lumea asta.

   Visurile de a ajunge o vedetă o ținuseră pe linia de plutire o vreme. Lucrase la cantină și se culcase cu prea mulți nemernici libidinoși care pretindeau că erau căutători de talente sau directori de studiouri de film. Dar toți se dovediseră a fi niște mincinoși și fustangii. Nu reușise să obțină nicio probă de filmare. Ceea ce era extrem de nedrept, pentru că era chiar talentată.

   Pe de altă parte, cea mai bună prietenă a ei avusese noroc. În Hollywood, chipul unei femei era averea ei, iar Vera Westlake avea unul pe care camera de luat vederi și publicul îl adorau.

   Zolanda își strânse bine palma, formând un pumn. Furia îi bolborosea în adâncul sufletului, la fel de fierbinte ca întotdeauna. Nu încercă să o elimine. O savura chiar. Furia îi dădea putere. Dar avea grijă să-și ascundă gelozia în spatele măștii lui Madam Zolanda, mediumul vedetelor.

   Poate că nu era cea mai frumoasă femeie de la Hollywood, dar era o actriță foarte talentată. Și mâine-seară avea să o dovedească.

   Își dădu seama că Thelma o privea din nou în oglinda retrovizoare. N-avea cum să știe ce trebuia să se întâmple mâine-seară. În niciun caz.

   Dar un lucru devenise clar. Thelma avea să fie o problemă în viitorul apropiat. Știa prea multe, nu doar despre valoarea secretelor pe care le adunaseră, ci și despre trecut. Thelma știa tot. Venise timpul să dispară într-un mod discret.

 

CAPITOLUL 7

 

   Visul începea cum se întâmpla adesea...

 

   Mergea prin grădina înșelător de senină a Sanatoriului Rushbrook. Purta un halat de spital. Ducesa era cu ea, îmbrăcată într-un stil care nu mai era la modă printre doamnele bogate și bine educate de trei decenii. Poalele lungi ale rochiei ei de cocktail roz-pal măturau aleea din pietriș.

   Vorbeau încet pentru că Ducesa își făcea griji că servitorii ar putea trage cu urechea. Adelaide știa clar că așa ceva era destul de probabil.

   - Ți-am spus, drăguță, n-ar trebui să te mai întorci în locul ăsta, îi spunea Ducesa. Tu nu ești ca mine. Locul tău nu e aici.

   - Nu vreau să mă întorc, zise Adelaide, dar am lăsat ceva aici.

   - Eu trebuie să insist să nu te întorci. Nu mai am încredere în niciunul dintre servitori.

   - Nici eu, răspunse Adelaide.

   - Înțelegi de ce locul tău nu e aici, nu-i așa? o întrebă Ducesa. Tu nu ești nebună, ca noi ceilalți.

   - Gill și Ormsby mi-au spus că am avut o cădere nervoasă. Dacă e adevărat?

   - Aiureli. Sunt aici din ziua în care am împlinit 18 ani. E clar ca lumina zilei că sunt nebună. Ca și restul oaspeților de aici, cu excepția ta.

   - Ești sigură?

   - Nu ești ca noi. Crede-mă, știu bine care-i diferența între un om nebun și unul sănătos.

   - Dumneavoastră vreți să plecați de aici, madame?

   - Bineînțeles că nu, drăguță.

   Ducesa flutură delicat din mâna înmănușată.

   - Am o anumită responsabilitate să rămân aici, departe de ochii lumii bune. Nu trebuie să pun familia într-o lumină proastă, în fond. Dacă ar fi să ies în lume, s-ar isca imediat zvonuri că sângele familiei e pătat de nebunie. Și nu se poate una ca asta, nu-i așa?

 

   Adelaide se trezi scăldată într-o transpirație rece, așa cum i se întâmpla de fiecare dată când visa cela legat de Rushbrook. Se ridică și rămase în șezut pe marginea patului, așteptând ca pulsul și respirația să își reia un ritm mai apropiat de normalitate.

   După un timp, își puse un halat, se duse la parter și își făcu un ceai. Folosi amestecul special pe care-l ținea în casă pentru nopțile grele.

   Avusese o mulțime de nopți grele de când se trezise prima oară în coșmarul care era Sanatoriul Rushbrook.

   Afară era încă întuneric, dar știa că n-avea să poată să adoarmă la loc. Luă cana cu ceai și se duse în camera de zi, aprinse o veioză cu picior și luă cartea nouă pe care o cumpărase cu două zile în urmă. Se ghemui în fotoliul mare și moale, tapisat cu piele, și se puse pe citit.

   În vis îi spusese Ducesei adevărul. Fugise de la Sanatoriul Rushbrook, dar încă nu era complet liberă. Lăsase ceva acolo.

 

CAPITOLUL 8

 

   - Îți dai seama că Madam Zolanda e o escroacă, nu?

   Raina Kirk luă un creion și bătu ușurel cu el pe sugativa de birou.

   - O escroacă până în măduva oaselor care a găsit o piață extrem de profitabilă - vedete putred de bogate care sunt îndeajuns de naive să creadă în forțele oculte.

   Adelaide își opri cercetarea nou deschisului birou al firmei Kirk Investigations pentru a se uita urât la prietena ei.

   - Bineînțeles că știu că e o escroacă. Oricine pretinde că ar avea puteri paranormale e un mare mincinos.

   Ea și Raina se cunoscuseră în urmă cu câteva săptămâni, când aceasta venise la Refresh să bea un ceai. Se recunoscuseră imediat ca fiind spirite înrudite - două femei aflate pe cont propriu, amândouă recent venite în Burning Cove, unde erau hotărâte să înceapă o viață nouă.

   Unul dintre lucrurile pe care le aveau în comun era că, printr-un acord tacit, niciuna dintre ele nu vorbea despre trecut. Încet-încet, începeau să se încreadă una în cealaltă, dar niciuna din ele nu era pregătită să renunțe la zidurile de apărare. Respectul reciproc pentru secretele celeilalte era, în sine, o legătură puternică, își dădu seama Adelaide.

   Deși aveau grijă să nu petreacă prea mult timp discutând despre trecut, se simțeau în largul lor împreună.

   Prietenia lor se născuse când Raina venise la Refresh pentru a cere șoptit să i se recomande un ceai sau o infuzie care să-i atenueze insomniile. Adelaide îi pregătise unul dintre leacurile preferate ale mamei sale pentru această problemă, un amestec care conținea valeriană, roiniță și alte ierburi. Raina descoperi că avea efect și în cazul ei.

   În schimb, Raina făcuse cu ea drumul de 160 de kilometri până în Los Angeles ca să o ajute să cumpere un pistol mic și ceva muniție. La întoarcerea acasă, se opriseră pe o plajă pustie, unde Raina o învățase câteva noțiuni de bază despre cum se folosea și se întreținea o armă. De atunci, mai veniseră de vreo câteva ori, în secret, pe acea întindere izolată de nisip.

   Unele prietene se duceau la cumpărături sau luau prânzul împreună, își zise Adelaide. Altele se duceau să exerseze trasul la țintă.

   Știa că Raina trăsese concluzia că Adelaide fugea de un bărbat. Destul de adevărat, își dădu ea seama. Ea una nu o întrebase pe Raina de ce părăsise un post de secretară la o firmă de avocatură din New York pentru a se muta tocmai de cealaltă parte a țării, în Burning Cove. Și nici nu o întrebase de ce știa atât de multe despre armele de foc.

   Raina era o femeie atrăgătoare și rafinată de vreo 35 de ani cu o eleganță înnăscută și un aer de detașare profesională și seninătate. Era mereu îmbrăcată după ultima modă și conducea o mașină de viteză nouă care nu avea cum să treacă neobservată. Firma ei de investigații își avea sediul într-un complex de birouri exclusivist. Adelaide avusese grijă să nu întrebe de unde veneau banii necesari pentru asta.

   - Madam Zolanda m-a pus într-o postură stânjenitoare, zise Adelaide. Nu am vrut să par nepoliticoasă. Ne-a fost o clientă foarte valoroasă. Florence e în al nouălea cer, pentru că datorită Zolandei ne-au trecut pragul o mulțime de vedere.

   - În momentul de față, Zolanda e foarte la modă printre actorii de la Hollywood, spuse Raina.

   - Da, știu, răspunse Adelaide.

   Traversă încăperea, admirând din mers fotoliile tapisate cu piele și gresia frumoasă. Noul sediu al Rainei era rafinat, ca și ea. Părea mai degrabă a fi biroul unui avocat scump decât al unei detective particulare.

   Se opri în dreptul ferestrei și admiră piațeta umbriră.

   Toate magazinele și sediile de firme din zonă, printre care și al Rainei, erau construite în stilul neo-spaniol colonialist care era atotprezent în Burning Cove, din câte își dăduse seama Adelaide. Consiliul orășenesc avea multă autoritate când venea vorba de punerea în aplicare a regulilor stricte pentru construcții și renovări. Aproape toate clădirile - de la magazinele de haine la benzinării și tot restul, inclusiv biblioteca orășenească, spitalul și mărețul hotel Burning Cove - aveau acoperișuri din țiglă roșie, pereți cu tencuială albă, curți cu palmieri și o mulțime de alei umbrite, pe care te puteau bucura de briza oceanică.

   Întregul oraș părea copiat dintr-o carte poștală care reprezenta un sătuc de pe malul Mediteranei. Dar Burning Cove era un oraș cât se poate de adevărat, își zise Adelaide. Începuse să-și facă speranțe că era locul pe care să poată să-l considere casa ei.

   - Promite-mi doar că n-o să pleci de la spectacolul Zolandei cu convingerea că are, într-adevăr, puteri paranormale, îi spuse Raina.

   - Puțin probabil.

   Adelaide se întoarse din nou către ea.

   - Nu-ți face griji pentru mine, Raina.

   - De ce am impresia că mai e ceva ce nu mi-ai spus despre planurile tale pentru mâine-seară?

   Adelaide schiță un zâmbet.

   - Poate că tu ești cea cu puteri paranormale. Probabil că e un lucru foarte folositor, în domeniul investigațiilor. Adevărul e că, într-adevăr, e ceva ce nu ți-am spus. Nu mă duc la spectacolul Zolandei singură.

   Sprâncenele elegant arcuite ale Rainei se ridicară ușor.

   - Ei, ca să vezi! Indubitabil, lucrurile devin mai interesante. Felicitări. Cine-i norocosul?

   - Îl cheamă Jake Truett. E vecin cu mine, stă tot lângă plaja Crescent. A venit în oraș pentru că doctorul i-a spus că are nevoie de un sejur îndelungat pe litoral.

   - Are probleme de sănătate?

   - Din câte se pare, suferă de epuizare nervoasă pentru că a muncit prea mult.

   - Hmm. Ți-a cerut să-i recomanzi ceva amestecuri de plante pentru nervii lui?

   - Nu.

   Adelaide se crispă.

   - Am făcut greșeala de a-i da niște sfaturi, totuși. Pe care le-a primit cu o iritare evidentă. A făcut haz de mine că eram prea serioasă.

   - Stai puțin, să văd dacă am înțeles bine - mâine-seară te duci la spectacol cu un domn care s-a purtat grosolan cu tine când te-ai oferit să-l ajuți?

   - În interesul corectitudinii, trebuie să spun că am impresia că l-am jignit.

   - Dându-i sfaturi?

   Raina ridică tonul, nevenindu-i să creadă.

   - Mă îndoiesc că există pe lumea asta un bărbat care să recunoască faptul că a fost diagnosticat cu epuizare nervoasă. Era clar că regreta că mi-a dezvăluit motivul pentru care se află în Burning Cove.

   - Și tu cum ai reacționat când ai văzut ce grosolan se poartă?

   Adelaide cântări această întrebare preț de câteva clipe.

   - I-am cam răspuns cu aceeași monedă. L-am asigurat pe domnul Truett că o să mai primească sfaturi de la mine când o să facă plopul pere și răchita micșunele.

   Raina zâmbi.

   - Adică ți-ai vărsat puțin nervii pe el?

   - Exact.

   - Foarte bine. După care ai fost de acord să mergeți la spectacol împreună.

   - Chiar așa.

   - Hmm...

   - Ce e?

   Raina zâmbi din nou.

   - Ți-a plăcut, nu-i așa?

   - Ce să-mi placă?

   - Să-l iei un pic la rost pe domnul respectiv.

   - A fost... ca o gură de aer proaspăt, răspunse Adelaide. Mai ales când a încercat să se scuze și, după aceea, când mai că nu m-a implorat să vină cu mine la spectacol.

   „M-a făcut să mă simt normală”, adăugă în gând, pentru sine. „Ca și cum nu ar fi nevoie să-mi ascund adevărata natură.”

   Pe chipul Rainei apăru o expresie gânditoare.

   - Zici că îl cheamă Jake Truett?

   - Da. A avut o firmă de import-export în Los Angeles.

   - Hmm, îngână din nou Raina.

   - Ești cam suspicioasă.

   - Păi, doar lucrez în domeniul investigațiilor particulare, îi reaminti Raina. Așa și trebuie să fiu.

   Adelaide se lăsă într-unul din cele două fotolii pentru clienți aflate în fața mesei de lucru.

   - Ce problemă ai cu domnul Truett? Nici măcar nu-l cunoști.

   - Asta e una dintre probleme. O a doua e că se știe că afacerile de import-export sunt folosite ca fațadă pentru o mulțime de activități ilegale.

   - Cum ar fi?

   - Prima care-mi vine în minte e contrabanda, urmată de comerțul pe sub mână de falsuri, opere de artă furate și de droguri. Lista de activități ilegale care pot fi mascate printr-o firmă de import-export e infinită.

   Adelaide era amuzată.

   - Tu chiar ești o persoană suspicioasă.

   - Dă-mi voie să-ți spun un lucru.

   Raina se trase în față pe fotoliul ei și puse creionul pe care îl avea în mână pe o tăviță elegantă din plastic de culoarea ambrei.

   - Am ceva relații în Los Angeles. O să dau câteva telefoane, ca să-l verific pe domnul Truett ăsta al tău. Te sunt de îndată ce-o să am confirmarea că e un om de afaceri serios.

   - Mulțumesc pentru grijă, răspunse Adelaide.

   Își întinse palmele, într-un gest cuprinzător.

   - Dar ce altceva ar putea fi?

   - Ai fi surprinsă să știi câte sunt posibile pe lumea asta, spuse Raina.

   - Uneori mă sperii, Raina.

   - Uneori mă sperii și pe mine.

 

   Raina o sună la 5 în seara următoare.

   Adelaide încă nu se hotărâse cu ce să se îmbrace și cântărea diferite posibilități.

   - Nu am o groază de informații noi despre Truett, spuse Raina. Se pare că e exact omul care pretinde că e, un văduv care a moștenit firma de import-export a familiei sale. A vândut-o la scurt timp după decesul soției.

   - Cum a murit?

   - Elizabeth Benton Truett și-a luat singură zilele.

   Adelaide strânse mai bine receptorul.

   - Ce îngrozitor pentru Jake...

   - Sunt convinsă că a fost, rosti Raina. Doamna Truett s-a spânzurat în beciul casei. El a fost cel care i-a găsit cadavrul.

   - Probabil că a avut parte de un șoc îngrozitor. Nici măcar nu e de mirare că doctorul i-a prescris să-și odihnească nervii.

   - Din ce mi-au spus cunoscuții mei, după decesul doamnei Truett au apărut zvonuri că aceasta ar fi avut o aventură extraconjugală. Totul a fost mușamalizat de familia ei, bineînțeles. Familia Benton e un clan foarte bogat și foarte trufaș din New York. Din ce am auzit, casa lor de vacanță din Bar Harbor e aproape la fel de mare precum hotelul Burning Cove, iar cea din Hamptons e și mai mare. Se învârt prin cercuri exclusiviste de câteva generații bune.

   - Oare cum de a ajuns Elizabeth să se mărite pe Coasta de Vest?

   - Bună întrebare, zise Raina. Poate că voia să devină vedetă de film.

   - Mediul din care provine familia ei explică evident de ce membrii clanului Benton au vrut să elimine vorbele despre cauza morții, spuse Adelaide.

   Familiile, mai ales cele care se învârteau în cele mai elegante cercuri ale societății, se dădeau peste cap pentru a ține sinuciderile departe de atenția ziariștilor. Grijile lor erau întemeiate. Publicitatea care ar fi apărut nu ar fi dus decât la tot felul de zvonuri că ar fi vorba de un scandal sau, și mai grav, la speculații că linia de sânge era pătată de cine știe ce boală mintală.

   - Cam asta-i tot ce am aflat deocamdată, spuse Raina. Truett chiar e ce s-a declarat a fi. Te anunț dacă mai apare vreo informație nouă.

   - Mulțumesc, îi spuse Adelaide.

   Închise telefonul și rămase nemișcată câteva secunde, trecând în revistă cele aflate de la Raina. Dintru început intuiția îi spusese că Jake Truett era un om care avea niște secrete pe care le păzea foarte bine. Dar și ea avea secretele ei. Și ce dacă nu știuse că soția lui nu fusese fericită în căsnicie și își luase zilele? Nici Jake nu știa că își dăduse întâlnire cu o femeie care fugise dintr-un azil de nebuni.

   Dintre ei doi, era evident că secretele ei erau mai întunecate decât ale lui. Adelaide se duse înapoi la etaj și se îmbrăcă pentru întâlnire.

 

CAPITOLUL 9

 

   Pe la jumătatea spectacolului lui Madam Zolanda, Jake își dădu seama că se simțea bine. Senzația de plăcere nu avea nicio legătură cu numărul mediumului, ci era determinată în totalitate de femeia care stătea lângă el.

   Când o avea în preajmă pe Adelaide Brockton, se simțea altfel, ca și cum și-ar fi pierdut echilibrul: intrigat, curios și foarte, foarte conștient de persoana ei, într-un mod care probabil că ar fi trebuit să îl îngrijoreze.

   Era atrăgătoare, dar într-un mod neconvențional, cu un profil uluitor, ochi neverosimil de mari și foarte serioși, de un verde ca marea, și părul de culoarea ambrei extrem de închis la culoare, tuns până la umeri. Întâlnise femei mult mai frumoase decât ea. La naiba, chiar fusese însurat cu una preț de câteva luni.

   Și totuși, din nu știu ce motiv, era fascinat de Adelaide în moduri care erau cu totul inedite și diferite. Era mult mai interesantă și mai fascinantă decât orice femeie cunoscuse el vreodată. În seara aceea, la 7, când deschisese ușa căsuței sale, Jake își dăduse seama că era în mare pericol.

   Până în momentul acela, nu o văzuse decât în uniforma albastru cu alb de chelneriță, impecabil apretată, cu șorț și cu părul strâns cu grijă și fixat cu agrafe sub o bonetă simpatică. Dar zâmbetul ei îl uluise de fiecare dată când își făcuse apariția. Cel puțin temporar, acesta avea puterea de a-i distrage atenția de la gândurile negre care îl apăsau și de la motivele sumbre din spatele venirii sale în Burning Cove.

   Pentru întâlnirea lor, Adelaide se îmbrăcase cu o rochie verde cu galben cu mâneci largi și vaporoase. Sandalele cu barete subțiri și tocuri groase, din lemn, îi puneau în valoare contururile grațioase ale picioarelor. Părul îi era pieptănat cu cărare pe mijloc și dat pe după urechi, revărsându-se în valuri bogate pe umeri. Chelnerița ocupată de la ceainărie dispăruse fără urmă.

   Această metamorfoză îl umplu de încântare, dar accentuă în același timp aura de mister care plutea în umbrele din jurul lui Adelaide Brockton.

.........................