Diabolicele, Boileau Narcejac

 ..................................................

2-3

           Asta e! Motorul porni, învârtindu-se uniform.

   Ca să braveze, Ravinel luă una dintre canistrele de benzină și făcu plinul, fără să se grăbească. Un camion-cisternă îi depăși, luminând puternic interiorul mașinii, pachetul acela lung, verde și vâscos. Lucienne se ghemui pe banchetă. Cu atât mai rău!

   Ravinel puse la loc canistra în spate, care răsuna pe tabla camionetei, după care închise cu grijă portiera. La drum! Unsprezece și jumătate. Ravinel apăsă pedala de accelerație până la fund. Era aproape bucuros. Lui Lucienne îi fusese frică.

   Lucienne se speriase mai mult decât atunci, în baie. De ce oare? Riscul era același. În orice caz, ceva între ei se schimbase subit. Lucienne fusese pe punctul de a claca.

   Ravinel nu avea să aducă niciodată vorba despre asta, dar se hotărî ca pe viitor, când avea să-i vorbească cum știa ea, cu vocea aia tăioasă, s-o privească într-un fel anume.

   Stopurile roșii din spatele camionului-cisternă se apropiau. Depășiră camionul care rămase în urmă. Ajunseseră la Benuce. Cerul se limpezise de nori. Era plin de stele care se deplasau încetișor spre spatele mașinii.

   La ce se gândise oare ea când își luase geanta? La situația ei, la poziția ei socială?

   Ravinel simți că Lucienne îl disprețuia puțin. Hm, comis voiajor. Simțise cam de multișor asta. Îl trata ca pe un om care își dă importanță, fără să realizeze că el sesiza chiar și cea mai mică nuanță. Nu era chiar așa de cretin!

   Nogent-le Routrou! O stradă care nu se mai termina, întortocheată, sonoră. Un pod mic și o întindere neagră de apă, care se lumină la trecerea lor. Atenție. Școală. Noaptea nu se țin cursuri, așa că Ravinel nu încetini. Începu să urce panta care ducea spre platou. Motorul sforăia minunat.

   Pentru Dumnezeu! Polițiști. Trei, patru. O mașină Citroen oprită de-a curmezișul drumului, formând un baraj. Pe marginea drumului, motociclete. Totul într-o lumină crudă care poleia scena cu un strat galben: cizmele, centurile, figurile. Polițiștii făcură un semn cu mâinile. Trebuia să oprească.

   Ravinel stinse farurile. O nevoie bruscă de a vomita îl chinuia, ca acolo, în baie. Frână brusc, automat, încât Lucienne trebui să se sprijine de bordul mașinii. Scoase un geamăt. Nu se mai vedea decât lumina unei lanterne, care mătura capota și se plimba pe caroserie.

   Un chipiu apăru în dreptul portierei. Ochii polițistului priviră fix la el.

   - De unde veniți?

   - De la Nantes. Sunt comis voiajor.

   Ravinel se gândi că precizarea asta îl putea salva.

   - Nu ați depășit cumva un camion mare, în apropiere de Mans?

   - Știu și eu... poate că da. Până la urmă nu acorzi atenție chiar la tot ce se întâmplă pe șosea...

   Privirea polițistului se îndreptă spre Lucienne. Ravinel întrebă pe un ton cât se poate de natural:

   - Camionul ăla este căutat de poliție?

   Polițistul aruncă o privire prin cabină, apoi stinse lanterna.

   - Da! răspunse el. 

   Și se îndepărtă, făcându-le semn să-și continue drumul.

   Ravinel demară încetișor, trecu prin fața polițiștilor înșirați, după care mări treptat viteza.

   - De data asta am crezut... murmură el.

   - Și eu la fel, făcu Lucienne.

   De-abia îi recunoștea vocea.

   - E posibil să ne fi luat numărul.

   - Ei și?

   Chiar, ei și? Ce importanță mai are? Ravinel nu intenționa să ascundă călătoria asta nocturnă. Într-o anumită privință, chiar ar fi fost de dorit ca poliția să le fi luat numărul mașinii. Așa că, la nevoie, polițistul ăla ar fi putut depune mărturie... Totuși, era o problemă. Prezența unei femei alături de el. Dar oare și-ar mai fi amintit polițistul amănuntul ăsta?

   Acul ceasului de la bord își continua mersul monoton. Ora 3. Ora 4. Chartres era foarte departe, la sud-vest.

   Ravinel luă curba de la Rambouillet. Noaptea era tot întunecată. Aleseseră intenționat luna noiembrie. Numai că acum traficul devenea tot mai intens. Ravinel nu avea răgaz să mediteze. Conducea atent, privind șoseaua încruntat.

   Iată intrarea în Versailles. Orașul dormea. Niște măturători înaintau în șir în spatele unui camion enorm, ca un tanc. Oboseala apăsă pe umerii lui Ravinel. Îi era sete.

   Viile d`Avray... Saint-Claud... Puteau... Case peste tot. Încă nu se vedea lumină în spatele jaluzelelor trase.

   De la întâlnirea cu poliția, Lucienne nu se mișcase deloc. Dar nu dormea, privea drept în față, prin parbrizul încețoșat.

   Un hău întunecat, Sena. Și în curând, apărură primele vile de la Enghien.

   Ravinel locuia nu departe de lac, la capătul unei străduțe care nu ducea nicăieri. Viră și imediat învârti cheia în contact. Mașina continuă să ruleze fără zgomot din inerție. Ravinel opri într-o mică piață rotundă unde se termina strada, după care coborî.

   Mâinile îi erau atât de înțepenite, încât abia reuși să apuce cheia. În cele din urmă, reuși să împingă cele două canaturi ale grilajului, băgă mașina și închise rapid grilajul la loc. La dreapta, umbra unei casei, la stânga a garajului, scund și masiv, având înfățișarea unei cazemate. La capătul unei alei ce cobora în pantă printre un pâlc de pomi, se zărea linia oblică a unei anexe.

   Lucienne se clătină și se sprijini de mânerul portierei. Începu să-și miște picioarele și să le îndoaie ca să se mai dezmorțească. Era posacă, morocănoasă, ca în zilele ei cele mai proaste.

   Ravinel deschisese deja portiera din spate a camionetei.

   - Ajută-mă.

   Sulul era intact. O bucată din prelată alunecase descoperind un pantof întărit de apă. Ravinel trase spre el prelata. Lucienne o apucă de celălalt capăt.

   - Mergem?

   Lucienne dădu din cap în semn ca da.

   Unul în spatele celuilalt, îndoiți de spate, coborau aleea de-a lungul pomilor plantați în șir, formând un fel de gard viu. Anexa era de fapt o spălătorie pe marginea apei. Un pârâu cu un fir de apă atingea marginea unei scânduri înclinate. Se lățea apoi până la deversor, curgea într-o cascadă micuță și se pierdea în lac după o imensă cotitură.

   - Dă-mi lanterna!

   Lucienne prelua din nou comanda.

   Așezară sulul pe podeaua spălătoriei. Ravinel îndreptă lanterna spre el, în timp ce Lucienne începu să desfacă prelata. Corpul se rostogoli singur, oferind privirilor îmbrăcămintea boțită și în dezordine. Sub părul care se uscase și se ciufulise, figura lui Mireille părea schimonosită. Era de ajuns să-i dea un brânci.

   Corpul alunecă pe scândură, provocând un val care atinse malul celălalt. Încă puțin.

   Lucienne îl împinse cu piciorul și corpul se duse la fund. Apoi Lucienne strânse prelata pe bâjbâite, fiindcă Ravinel stinse lanterna. Îl trase după ea. Era 5 și 20.

   - Am terminat la timp! spuse ea.

   Intrară amândoi în casă. Lucienne agăță într-un cuier din vestibul haina și pălăria lui Mireille, după care își puse poșeta pe masa din sufragerie.

   - Grăbește-te! spuse Lucienne căreia îi revenise culoarea în obraji. Expresul de Nantes pleacă la 6 și 4 minute. Trebuie neapărat să-l prind.

   Cei doi se urcară din nou în camionetă.

   Ravinel simți că era văduv.

 

V

 

   Ravinel coborî încet treptele gării Montparnasse, își cumpără un pachet de țigări Gauloises verzi de la intrarea din hol și se duse la Dupont.

   „La Dupont totul este bun!”

   În acea dimineață umedă, firma luminoasă avea o culoare de un roz anemic. Prin geamurile mari se zărea un șir de spinări de-a lungul barului și un filtru de cafea enorm, cu roți, manete, cadrane, pe care un chelner le lustruia căscând.

   Ravinel se așeză la o masă și se destinse. De câte ori, chiar la ora asta, nu se oprise el aici? Făcea un ocol prin Paris ca să nu ajungă prea devreme și să n-o trezească pe Mireille. O dimineață la fel ca celelalte.

   - O cafea neagră și trei cornuri!

   E foarte simplu. Era un fel de convalescent. Era conștient că la fiecare mișcare sau la cel mai mic efort îl dureau coastele, genunchii și mușchii. Iar în cap parcă avea un fel de materie aprinsă care pulsa, care îi apăsa ochii, care îi usca pielea feței și i-o întindea dureros pe pomeții obrajilor și de-a lungul fălcilor. Totuși rămânea lucrul cel mai greu de făcut. Trebuia să descopere cadavrul. Dar îi era așa de somn!

   Lumea avea să-l creadă zdrobit de durere. Într-un fel, epuizarea asta a lui avea să-i folosească la ceva.

   Puse banii pe masă și muie un corn în ceașcă. Cafeaua avea un gust de fiere. Dacă stătea să se gândească mai bine, întâmplarea cu poliția de pe drum nu prea avea importanță, chiar dacă polițistul avea să-și amintească prezența unei femei în camionetă.

   Această femeie era o necunoscută care făcea autostopul. O întâlnise la ieșirea din Anvers și o lăsase la Versailles. Nicio legătură cu moartea lui Mireille. Și apoi, cine s-ar gândi să facă investigații cu privire la drumul lui la întoarcere? Chiar admițând că ar fi fost suspectat, avea să i se verifice numai alibiul și nimic altceva. Ravinel nu plecase din regiunea Nantes. Lucrul ăsta putea fi confirmat de 30 de martori. Se putea verifica cum își petrecuse timpul oră de oră sau aproape oră de oră. Nicio fisură. Miercuri pe 4, deoarece autopsia avea să precizeze, dacă nu și ora exactă a morții.

   Miercuri pe 4? Stați puțin! Seara am fost la braseria La Fosse. Am stat acolo până la miezul nopții, chiar și după miezul nopții. Întrebați-l pe Firmin, chelnerul, el o să-și amintească cu siguranță. Și pe data de 5 dimineața am stat la taclale cu...

   Dar de ce să mai întoarcă pe toate fețele chestiile astea? Lucienne îi repetase totul înainte de a se urca în tren.

   Versiunea accidentului avea să se impună neapărat. O amețeală, căderea în râu, sufocarea imediată. Așa ceva se întâmplă în fiecare zi. Numai că Mireille era îmbrăcată cu haine de oraș. Așa că, ce treabă să fi avut ea la spălătorie? Dar și așa, se puteau găsi o sumedenie de explicații. De altminteri, nimeni nu și-ar pune o asemenea întrebare. Iar dacă cineva preferă sinuciderea, treaba lui, n-are decât să creadă. Anii ăia doi care trebuiau să treacă pentru ca Societatea de Asigurări să accepte plata trecuseră...

   Șapte fără 10. Haide! Trebuia să se ducă acolo.

   Ravinel stătea pe gânduri dacă să mănânce sau nu ultimul corn. Pe celelalte două încă le simțea în gură, ca pe un fel de cocă cleioasă, grețoasă, pe care nu reușea să o înghită.

   La marginea trotuarului ezită. Autobuzele și tramvaiele circulau în toate sensurile. O mulțime de funcționari și muncitori, oameni din cartierele mărginașe, ieșeau alergând din gară. Zgomot de mașini, zgomotul străzii. O zi închisă, mohorâtă, bolnavă. Toată tristețea Parisului în zori.

   Hai! Trebuia să meargă acolo.

   Camioneta era parcată foarte aproape de casele de bilete ale gării. Acolo, ca într-o vitrină, se afla expusă o hartă mare a Franței care semăna cu o palmă. Linii trasate de sus în jos, indicau diferite rute, Paris-Bordeaux, Paris-Toulouse, Paris-Nice... Linii ale norocului, linii ale vieții. Norocul! Destinul!

   Ravinel merse în marșarier. Trebuie să înștiințeze Societatea de Asigurări cât mai repede. Să-i trimită o telegramă lui Germain. Va trebuie să aibă grijă la înmormântare. Lui Mireille i-ar fi plăcut ceva frumos... și bineînțeles, și o slujbă la biserică...

   Conducea ca un automat. Cunoștea bine străzile, bulevardele, iar circulația nu era încă prea intensă.

   Mireille nu fusese prea credincioasă, totuși se ducea la biserică, în special pentru a asista la liturghie, solemnă, atrasă de muzica orgii, de cor, de toaletele femeilor. Iar în postul Paștelui, nu scăpa nicio predică a părintelui Riquet transmisă la radio. Nu înțelegea întotdeauna ce spunea părintele, dar era convinsă că prelatul vorbea bine. Și când te gândești că fusese un deportat!

   Bariera Clignancourt. O undă roz încerca să străbată cerul...

   Dacă totuși sufletul există? Se spune că morții ne văd. Poate că Mireille îl vedea în aceste momente. Atunci ea știa că el nu acționase din răutate. Ridicol!... Și n-avea nimic negru cu care să se îmbrace. Ar fi trebuit să se ducă la vopsitorie, să roage o vecină să-i coasă o bentiță de doliu la haină. Și în timpul ăsta, Lucienne aștepta liniștită la Nantes! Nu era corect!

   Ravinel renunță să se mai gândească. În fața sa mergea un Peugeot vechi, care nu se lăsa depășit. Îl lăsă în urmă, cu puțin înainte de Epinay, dar încetini imediat.

   „Ia să vedem! Sosesc la Nante. Nu știu că soția mea a murit.”

   Asta e de fapt partea cea mai grea. Nu știu...

   Enghien. Opri în fața unei tutungerii.

   - `Neața, Martin.

   - `Neața, domn` Ravinel... Ați întârziat puțin, nu-i așa? De obicei, treceați mai devreme.

   - Am întârziat din cauza ceții. O ceață groaznică! Mai ales pe la Anvers.

   - Eu sunt convins că nu aș putea conduce toată noaptea.

   - Eh, este o chestie de obișnuință. Dă-mi te rog niște chibrituri. Nimic nou pe aici?

   - Nu, nimic. Ce credeți că ar putea fi nou?

   Ravinel ieși din tutungerie. Nu mai putea amâna. Măcar dacă n-ar fi fost singur, atunci totul ar părea mai simplu și mai ușor de suportat. Și apoi, era important să fie cu cineva care să confirme... Ah! Ce chestie! Moș Goutre! Ăsta da noroc!

   - Cum merge, dom`le Ravinel?

   - Eh, cum să meargă, fac și eu ce pot... Îmi pare bine să vă întâlnesc. Tocmai aveam de gând să vă văd.

   - Cu ce pot să vă ajut?

   - E vorba de acoperișul spălătoriei, care nu mai ține. Într-una din zilele astea o să ne cadă în cap.  Cum zice soția mea: „Ar trebui să vorbești cu Moș Goutre”.

   - Aha! Spălătoria voastră, aia micuță.

   - Da! Ai câteva clipe libere?... Hai să mergem! Bem și un păhărel muscat, ca să începem bine ziua.

   - De fapt... ar cam trebui să fiu pe șantier.

   - Un Muscat de Bosse Goulaine. Cumpărat chiar de la producător. Un vin a-ntâia!

   Moș Goutre se lăsă împins în mașină.

   - Dar numai un minut, zău! Tailhade mă așteaptă.

   Ravinel și Moș Goutre străbătură în tăcere cele câteva sute de metri prin vilele de pe stradă. Ravinel opri mașina în fața porții pe care era fixată o placă emailată ce înștiința trecătorul că vila de acolo se numea Le gai logis.

   Ravinel claxonă îndelung.

   - Stai, Moș Goutre, nu coborî! O să ne deschidă soția mea.

   - Poate nu s-a sculat încă, zise Goutre.

   - La ora asta? Glumești! Mai ales că e sâmbătă.

   Ravinel încercă să surâdă și apăsă din nou pe claxon.

   - Jaluzelele sunt încă trase, observă Moș Goutre.

   Ravinel coborî din camionetă și strigă:

   - Mireille! Mireille!

   Goutre coborî și el la rândul său.

   - Poate că o fi plecat deja la piață.

   - M-aș mira. Cu atât mai mult că am anunțat-o că vin. Mereu o anunț.

   Ravinel deschise ușa. Norii se subțiau, descoperind petice albăstrui printre rupturi veșnic în mișcare.

   - Vara Sfântului Martin, zise Goutre.

   După care adăugă:

   - Poarta dumneavoastră o să se strice, dom`le Ravinel. A început să ruginească.

   În cutia de scrisori era vârât un ziar. Ravinel îl scoase și o dată cu el trase și o carte poștală al cărei colț se prinsese în banderola ziarului.

   - Cartea mea poștală, murmură el. Mireille nu e aici, adăugă cu glas tare. Probabil că s-a dus la fratele ei. Numai să nu se fi întâmplat ceva lui Germain. De când cu războiul, e cam șubred, săracul de el.

   Și Ravinel se îndreptă spre casă.

   - Las astea și te ajung din urmă, Moș Goutre. Cunoști drumul.

   Casa mirosea a aer închis și a umezeală. Ravinel aprinse lumina din culoar, o lustră cu un abajur de mătase roz cu ciucuri. Mireille o făcuse cu mâna ei, după un model găsit în revista Modes el Loisir. Moș Goutre rămăsese în fața casei.

   - Du-te, du-te! îi strigă Ravinel. Te ajung din urmă.

   Își făcu de lucru în bucătărie, lăsându-l pe Goutre să o ia înainte. Acesta îi strigă de departe:

   - E frumoasă cicoarea dumitale. Ai avut mână bună când ai semănat-o!

   Ravinel ieși, lăsând ușa deschisă. Își aprinse o țigară ca să-și păstreze cumpătul. Goutre tocmai ajunsese la spălătorie și intra. Ravinel se opri în mijlocul aleii, incapabil să mai facă un pas înainte, incapabil să mai respire. Din nări îi ieși puțin fum.

   - Oh! Dom`le Ravinel!

   Goutre îl striga, dar Ravinel de-abia își putea mișca picioarele. Oare va trebui să strige, să plângă? Sau să se agațe de Goutre ca un om doborât de lovitura primită?

   Goutre apăru în pragul spălătoriei.

   - Spune, ce ai văzut? strigă Ravinel.

   Și imediat își dădu seama că alerga spre Moș Goutre.

   - Ce este? Ce s-a întâmplat? continuă el să strige.

   - Ei! Nu e cazul să vă alarmați așa! Se poate repara. Ia uitați-vă!

   Și Goutre arătă un punct în șarpantă, după care începu să cojească lemnul cu vârful metrului său pliant.

   - E putred! Putred până la fund! Bârna acoperișului trebuie schimbată pe toată lungimea.

   Cu spatele la pârâu, Ravinel nici nu îndrăznea să se întoarcă.

   - Da, da... văd. E complet putred...

   Se bâlbâia.

   - La fel și scândura... acolo, pe margine...

   Goutre se întoarse, dar Ravinel nu mai văzu căpriorul. Scheletul acoperișului cu bârnele lui groase, totul începu să se învârtă exact ca spițele unei roți, încet, într-un mod care îi provoca amețeală.

   „O să leșin”, se gândi el.

   - Cimentul e bun, constantă Goutre, cu cea mai naturală voce din lume. Însă scândura... Ce vreți? Totul se uzează.

   „Imbecilul!”

   Cu prețul unui efort aproape inuman, Ravinel se întoarse. Țigara îi căzu din mâna.

   Pârâul făcea un cot în fața spălătoriei. Se vedeau distinct pietricelele de la fund, un cerc de butoi ruginit, câteva ierburi subțiri și marginea deversorului unde apa strălucea în lumină înainte de a curge în apă.

   Goutre pipăi scândura și aruncă o privire primprejurul spălătoriei.

   Ravinel privea și el. Privea peste tot. În fața lui se întindea un câmp acoperit cu o iarbă sărăcăcioasă, cu aspectul unui teren viran. La picioare stăteau aruncate caprele de lemn pentru albia de spălat. Vatra cuptorului era plină de cenușă neagră, iar cimentul era gol, pustiu. Cimentul pe care el și Lucienne desfășuraseră prelata cu două ore înainte.

   - Țigara dumitale, zise Goutre.

   Și îi întinse țigara lui Ravinel bătându-se cu metrul peste picior.

   - Ca să spun drept, continuă el, tot acoperișul o să cadă. Numai că în locul dumitale, i-aș trage pur și simplu o placă de azbociment.

   Ravinel privea pârâul, dincolo de deversor. Chiar admițând că trupul lui Mireille ar fi fost târât de curent, ceea ce era greu de imaginat, s-ar fi blocat în partea îngustă a albiei pârâului.

   - Cu 20 de bătrâne ați scoate-o la capăt. Dar ați făcut bine că m-ați consultat. E timpul să vă apucați de lucru. Altminteri, ar risca să-i cadă totul în cap coniței dumitale... Ce se întâmplă dom`le Ravinel? Nu prea pari în apele dumitale!

   - Ba da, însă... oboseala... toată noaptea la volan...

   Goutre măsură și scrise niște cifre pe un plic cu un creion de dulgher.

   - Ia să vedem, mâine e duminică. Luni am niște reparații de făcut la Veroudis... Marți! Poți să-ți trimit un muncitor începând de marți. Doamna Ravinel o să fie acasă?

   - Nu știu, răspunse Ravinel. Cred că da... Sau mai degrabă nu... în sfârșit, asta o să depinde de... Oricum, o să trec eu pe la dumneata să-ți spun. E bine?

   - Cum zici dumneata.

   Ravinel ar fi vrut să se întindă în pat, să închidă ochii, să-și adune gândurile. Ar trebui să fie ceva de făcut, de înțeles, de născocit. Era imposibil... Nu! Și Moș Goutre ăsta care își umplea liniștit pipa, care se apleca peste salate, care examina cu atenție pomii, dând din cap...

   - Nu le dați cu fum? Nu cred că faceți bine... Chaudron îmi povestea ieri... adică nu, asta a fost joi... ba nu, am zis bine, ieri...

   Ravinel simțea nevoia să-și muște mâinile, să țipe, să-l implore pe Goutre să plece.

   - Ia-o înainte, moș Goutre, vin după dumneata.

   Trebuia neapărat să se întoarcă la spălătoria aia pustie ca să se mai uite o dată. Sunt halucinații care te fac să vezi lucruri care nu există. Or exista halucinații care provoacă efectul invers? Adică, nu vezi ceea ce ar trebui să vezi.

   O rază de soare piezișă și rece cădea pe marginea spălătoriei și lumina cele mai mici detalii, până și fundul pârâului. Pietricelele nu păreau să fi fost mișcate din loc. Mai că-ți venea să crezi că trupul lui Mireille fusese depus în altă spălătorie, absolut identică cu asta, dar situată în altă parte, într-o lume de coșmar, al cărui drum părea imposibil de găsit.

   Moș Goutre probabil că era nerăbdător să plece, bietul Moș Goutre...

   Plin de sudoare, Ravinel urcă aleea. Goutre îl aștepta în bucătărie, stând pe un scaun, cu șapca pe masă, lângă el și punea în ordine niște hârțoage, muindu-și degetul mare în gură.

   - Stați liniștit, dom`le Ravinel. Mă gândeam la azbociment, dar merge și tablă ondulată.

   Ravinel își aduse aminte de vinul muscat. La naiba! De așa stătea înfipt Moș Goutre acolo...

   - O clipă, Moș Goutre. Cobor în pivniță!

   Să-i dea Dumnezeului muscatul ăla, după care să plece, altfel... Ravinel strângea din pumni. Se agita, pradă unei tulburări extraordinare. La ușa pivniței se opri încremenit.

   Pivinița! Dacă ar găsi-o pe Mireille în pivniță? Ce naiba însemna frica asta idioată?

   Aprinse lumina. Pivnița era goală, evident!

   Totuși nu zăbovi mult. Luă o sticlă și urcă repede. Făcea zgomot, trântind ușile bufetului ca să scoată paharele, izbind sticla de marginea mesei. Mișcările i se dereglaseră. Era gata să spargă gâtul sticlei, când scoase dopul.

   - Servește dumneata, Moș Goutre. Mie îmi tremură mâinile... Opt ore de condus, am înțepenit...

   - Ar fi păcat să-l vărsăm, făcu Goutre cu ochii scânteind.

   Goutre umplu cele două pahare ușor, ca un expert și se ridică în picioare pentru a onora vinul.

   - În sănătatea dumitale și a soției dumitale, dom`le Ravinel. Sper că nici cumnatul dumitale nu e bolnav. Deși pe umezeala asta... Eu am probleme cu piciorul.

   Ravinel bău vinul alb dintr-o înghițitură, își umplu din nou paharul, îl goli, apoi își mai puse unul, și încă unul.

   - Măi să fie! exclamă Goutre, să fie într-un ceas bun! Se vede că sunteți obișnuit!

   - Când sunt prea obosit, vinul ăsta mă pune pe picioare.

   - Așa este, îl susținu Goutre, muscatul ăsta ar întrema și pe mort.

   Ravinel se sprijini de masă. De data asta, capul îi vâjâia serios.

   - Moș Goutre, te rog să mă scuzi, dar trebuie... Timpul meu e cam... Nu mă plictisesc cu dumneata, dar știi cum e...

   Goutre își puse șapca.

   - Bine, bine. O s-o iau din loc. De altminteri, sunt așteptat la șantier.

   Și înclină sticla ca să vadă eticheta pe care scria „Vin superior - Basse Goulaine”.

   - Dom`le Ravinel, felicită-l pe cel care a recoltat vinișorul ăsta... Se pricepe, ascultă-mă pe mine...

   În pragul casei, mai schimbară câteva vorbe de politețe. Apoi Ravinel închise ușa, întoarse cheia în broască, se târî până în bucătărie și golul restul de vin din sticlă.

   „Imposibil!” bombăni el.

   Era perfect lucid, dar lucid ca un om adormit: vezi o ușă, o atingi, știi că există și totuși treci prin ea, îți dai seama că treci prin ea, simți în interiorul corpului duritatea fibrelor de lemn și găsești că totul e normal. Deșteptătorul de pe cămin îi aduse aminte de zgomotul unui alt deșteptător, cel din sufrageria de la Nantes.

   „Imposibil!”

   Ravinel se sculă în picioare și intră în sufragerie. Poșeta lui Mireille era tot acolo. Și nici în vestibul, mantoul și pălăria nu se mișcaseră din loc. Erau atârnate în cuier. Urcă la etajul întâi. Casa era goală, complet goală și tăcută.

   Ravinel își dădu seama că ținea gâtul sticlei goale ca pe o bâtă. Îi era frică până-n măduva oaselor. Puse sticla pe podea, încet, ca și cum de acum înainte îi era interzis și cel mai mic zgomot.

   Deschise sertarul biroului evitând să-l facă să scârțâie. Revolverul era tot acolo, înfășurat într-o pânză pătată de unsoare. Îl șterse și trase chiulasa pentru a aduce un glonț pe țeavă. Se auzi un zgomot și Ravinel se întoarse. Era prea mult pentru el. Suspină și băgă revolverul în buzunarul pantalonilor. Poate era ridicol, dar se simțea puțin mai liniștit. Se așeză pe marginea patului cu mâinile între genunchi.

   De unde să înceapă? Corpul lui Mireille nu mai era în pârâu, ăsta era esențialul. Începea să vadă esența faptului. Nici în pârâu, nici în spălătorie, nici în casă. Fir-ar să fie.. Uitase să arunce o privire în garaj.

   Coborî în goană scara, traversă aleea și deschise garajul. Nimic! În garaj nu erau decât 4 bidoane cu ulei și niște cârpe murdare de unsoare, cu care ștersese roțile mașinii. Îi trecu prin gând altceva.

   Merse încet de-a lungul aleii. Urmele pașilor săi și ale lui Goutre se vedeau clar, dar altceva nu mai era. De altminteri, nu prea știa bine ce căuta, ce gândea.

   Ceda unor impulsuri de moment pentru că trebuia să acționeze, să facă ceva. Disperat privi în jur.

   La dreapta și la stânga se întindeau terenuri virane. Vecinii săi cei mai apropiați nu puteau vedea din stradă decât fațada casei. Se întoarse în bucătărie. Să cerceteze prin împrejur? Să spună: „Mi-am omorât soția, nu cumva i-ați găsit cadavrul?”

   Era caraghios! Lucienne! Dar Lucienne era în tren... Imposibil să vorbească cu ea la telefon înainte de prânz.

   Să se întoarcă la Nantes? Sub ce pretext? Și dacă trupul lui Mireille ar fi fost descoperit pe undeva în cursul zilei? Cum ar justifica plecarea asta, fuga asta?

   Cercul! Cercul infernal. Imposibil să te miști. Imposibil să știi.

   Se uită la ceas. Era 10! Trebuia să treacă pe la Blanche și Lehuede pe bulevardul Magenta. Încuie cu grijă ușa casei, se urcă în  mașină  și porni spre Paris.

   Timpul era frumos. Acest început de noiembrie avea farmecul unei primăveri. Un Peugeot 203 se încrucișă cu camioneta lui. Pasagerii ei deschiseseră capota și râdeau, cu părul în vânt. Ravinel se simți nevolnic, bătrân și vinovat. Îi purta pică lui Mireille, ea îl trădase cu răutate.

   Mireille reușise de prima oară acolo unde el eșuase mereu. Trecuse misterioasa frontieră. Era dincolo, invizibilă, impenetrabilă, ca o fantomă, ca o ceață ce se ridică. Poți fi în același timp și mort, și viu. El simțea deseori asta.

   Da, dar corpul?

   Ideile i se suprapuneau, intrau unele în altele. Îi era somn. Altcineva, nu el, conducea mașina, făcea manevrele fără greșeală, recunoștea drumurile, intersecțiile. Mașina păru că se oprește de la sine în fața magazinului.

   Din bulevardul Magenta, mașina îl purtă spre centru, în apropiere de Louvre. Un loc retras unde nu mergea aproape niciodată. Numai că astăzi nu era prea stăpân pe hotărârile sale. Calcula întruna, se încurca în cifre.

   Ia să vedem, trenul sosea la ora 11 și 20 de minute... sau la 11 și 40... Călătoria durează 5 ore... deci 11 și 10 și spitalul este la 5 minute de gară. Lucienne trebuia să fie deja acolo.

   Se opri în fața unei mici cafenele restaurant.

   - Domnul ia masa?

   - Da, dacă vrei.

   - Cum adică, dacă vreau?

   Chelnerul se uită la clientul nebărbierit din fața sa, care își trecea mâna peste ochi. Deh, mai există unii care trag niște chefuri până-n zori...

   - Unde e telefonul?

   - În fund, la dreapta.

   Ușa bucătăriei se deschidea și se închidea mereu în spatele lui Ravinel.

   - Trei aperitive!... E gata antricotul ăla?

   Pe fir se auzea un țârâit. De-abia îi recunoștea vocea lui Lucienne. Venea de departe, într-atât de departe, încât îl copleșea tristețea. Și nici nu era chip să înțeleagă ceva, în toată gălăgia și harababura de acolo.

   - Alo!... Alo, Lucienne?... Da, eu sunt, Fernand... A dispărut... Ba nu, n-a venit nimeni s-o ia... a dispărut... azi dimineață nu mai era acolo...

   Cineva în spatele lui aștepta la rând și își tot aranja părul în oglindă.

   - Lucienne! Alo, mă auzi?... Trebuie să te întorci... Ce naștere? Nu-mi pasă... Nu, nu sunt bolnav... și n-am băut... Știu eu ce spun... Nu! Nicio urmă... Cum?... Ei asta-i, doar nu-ți închipui că am inventat povestea asta numai ca să te fac să vii... Ce?... Bineînțeles, aș fi preferat. Mă rog, dacă nu poți pleca astă seară... Atunci, pe mâine, la 12 și 40... Să mă duc iar acolo... Să mă uit? Unde vrei să mă uit?... Nici eu nu înțeleg... Da! Atunci ne-am înțeles. Pe mâine.

   Ravinel închise telefonul și se așeză lângă o fereastră. Reacția lui Lucienne era de înțeles. Dacă ar fi fost în locul ei și ar fi primit vestea asta, oare ar fi crezut-o? Mâncă mașinal și se urcă în mașină. Din nou, bariera Clignancourt, apoi drumul spre Enghien. Lucienne avea dreptate.

   „Trebuie să mă întorc acolo, să mai caut și în lipsă de altceva mai bun, să fiu văzut de vecini. Să câștig timp și mai ales să par normal, ca și cum nu mi s-ar putea reproșa nimic.”

   Încercă poarta. Era tot încuiată. Se simți oarecum decepționat. Ce aștepta? De fapt, nu mai aștepta nimic. Dorea calmul, pacea, uitarea.

   Înghiți o tabletă, urcă în dormitor, se încuie, își puse revolverul pe noptieră și adormi fără măcar să se dezbrace. Se prăbuși într-un somn de brută.

 

VI

 

   Ravinel se trezi pe la 5, foarte obosit, cu stomacul greu, fața buhăită, mâinile jilave.

   Dar când își puse întrebarea: „Ce s-a întâmplat cu corpul?” răspunsul veni imediat, evident: „Corpul a fost furat”.

   Și dintr-o dată, Ravinel se simți puțin mai liniștit. Se sculă, se spălă cu grijă pe față cu apă rece și se bărbieri cu destul calm.

   A fost furat, bineînțeles! Era grav, foarte grav, dar în sfârșit pericolul luase un alt aspect. Cu un hoț te poți înțelege. E de ajuns să fixezi prețul.

   Ultimii aburi ai somnului se risipeau. Reluă contactul cu camera, cu mobilele, cu viața. Își mișcă picioarele. Erau solide. Casa îi părea familiară, prietenoasă, fără mistere. Ia să vedem, cu puțin sânge rece, hm, ce chestie... Ce mai, a fost furat!... Altceva nu putea fi!

   Dar pe măsură ce examina varianta asta mai îndeaproape, apăreau din ce în ce mai multe întrebări. Să furi un cadavru. Pentru ce s-o faci? Și ce riscuri pentru hoț! Pe vecinii lui apropiați îi cunoștea bine. La dreapta, cum ieși din casă, Bigaud, funcționar la Căile Ferate, de 50 de ani, tipul omului cumsecade, șters, care muncește, are grădină, și joacă belotă. Nu se ceartă cu nimeni. Bigaud să ascundă un cadavru! Era grotesc. Iar soția sa avea ulcer. La stânga, Poniatorski, contabil la o fabrică de mobilă, care nu prea stătea pe acasă. Se spunea chiar că intenționa să-și vândă casa.

   De altminteri, nici Bigaud și nici contabilul n-ar fi putut fi martori la scena din spălătorie. Să admitem că ar fi descoperit corpul după aceea. Dar cum? Nu mai exista niciun alt drum spre pârâu. Numai dacă ar fi trecut prin terenurile virane sau prin pajiștea din față. În fine, pentru că se pui mâna pe un cadavru dacă nu știai nimic despre crimă? Nu exista decât o explicație pentru furt, și anume șantajul. Numai că nimeni nu știa despre polița de asigurare. Atunci? Să șantajezi un comis voiajor? Toată lumea știa că Ravinel își câștigă onorabil existența, nimic mai mult.

   E drept că unii șantajiști se mulțumesc cu puțin. O sumă mică și lunară... un fel de rentă. Totuși! Fără să mai vorbim de îndrăzneala de care ar fi trebuit să dea dovadă. Ca și cum primul venit care trecuse pe acolo fusese în stare să se transforme într-un hoț de cadavre. El cu siguranță nu ar fi avut curajul ăsta.

   Răsucea pe toate părțile ipotezele fără să-și facă vreo idee precisă. Sentimentul neputinței îl copleșea din nou. Nu, cadavrul nu fusese furat. Și totuși cadavrul nu era acolo. Deci fusese furat. Dar nu exista niciun motiv ca să fie furat.

   Ravinel simți o mică durere în tâmpla stângă și își frecă fruntea. Nu avea voie să se îmbolnăvească tocmai acum. Dar ce să facă, Doamne, ce să facă?

   Se învârtea prin casă copleșit de singurătate. Nu avea nici măcar puterea să facă patul, să aranjeze cuvertura mototolită, să golească chiuveta plină cu apă, să ridice sticla goală, uitată pe jos, pe care o împinsese sub un dulap cu vârful piciorului.

   Își luă revolverul și coborî scara. Unde să se ducă? Cu cine să vorbească?

   Deschise ușa. Începuse să se înnopteze. Dâre lungi, roz, se întindeau pe cer. De undeva se auzi zgomotul unui avion.

   O seară banală și gravă care-ți umplea inima de tristețe, de ură ascunsă, de regrete. O seară ca aceea a primei sale întâlniri cu Mireille, pe cheiul Grands-Augustins, aproape de piața Saint-Michel. El cotrobăia prin lada unui anticar, după niște cărți. Ea stătea acolo și răsfoia o carte. Tocmai se aprinseseră felinarele. Un agent de circulație fluiera.
   Ce tâmpenie să-și aducă aminte de lucrurile astea...

   Ravinel se duse până la spălătorie. Pârâul spumega ușor sub deversor, învolburat în reflexii roșietice. O capră behăia pe pajiște, pe celălalt mal. Era capra poștașului. Ravinel simți un mic șoc. Capra factorului... În fiecare dimineață, fetița o aducea, o lega de o funie lungă de un țăruș, iar seara venea și o lua. Oare...

   Poștașul era văduv. Nu avea alți copii. Fetița se numea Henriette. Stătea mai mult pe-acasă pentru că nu prea era întreagă la minte. Gătea și se ocupa de gospodărie. Se descurca destul de bine pentru cei 12 ani ai ei.

   - Domnișoară, aș dori o informație.

   Nimeni nu-i spunea domnișoară. Intimidată, nu îndrăznea să-l invite în casă pe Ravinel. Iar el, jenat, încerca să-și recapete suflul pentru că alergase și nu mai știa de unde trebuie să înceapă.

   - Tu ai dus capra pe pajiște azi dimineață?

   Fetița roși imediat, alarmată.

   - Ce, a făcut ceva?

   - Eu locuiesc în față... La Gai Logis. Spălătoria aia mică este tot a mea.

   Cum fetița era șasie, Ravinel se uita pe rând în fiecare ochi, încercând s-o prindă cu minciuna, dacă ar fi mințit.

   - Soția mea a întins niște batiste la uscat. Probabil că le-o fi luat vântul.

   Era un pretext ciudat, ridicol, dar era prea obosit pentru a mai fi subtil.

   - Azi dimineață... n-ai văzut ceva plutind pe apă, prin fața spălătoriei?

   Fetița avea o figură lungă și îngustă, două cozi împletite și doi dinți care îi ieșeau din gură, deși ținea gura închisă. Ravinel simțea vag că întâlnirea lor avea ceva patetic.

   - Tu îți legi capra foarte aproape de pârâu. Nu te-ai gândit niciodată să te uiți spre spălătorie?

   - Ba da.

   - Ei bine, încearcă să-ți aduci aminte. Azi dimineață...

   - Nu... N-am văzut nimic.

   - Pe la ce oră te-ai dus pe pajiște?

   - Nu știu.

   Din fundul culoarului se auzi un sfârâit. Fetița se înroși și mai tare și-și răsuci șorțul.

   - E supa, zise ea. Pot să mă duc să văd?

   - Sigur că da... Du-te repede.

   Fetița dispăru. Ravinel intră după ea, ca să se ascundă de ochii vecinilor. Din culoar se zărea un colț al bucătăriei și niște prosoape întinse pe sfoară. Ar fi fost mai bine să plece. Nu era prea frumos să-i pună întrebări puștoaicei.

   - Da, era supa, zise Henriette. A dat în foc.

   - Mult?

   -  Nu... Nu prea mult... Poate că tata n-o să-și dea seama.

   Nările începură să-i tremure. Avea pistrui în jurul nasului ca și Mireille.

   - O să te certe? întrebă Ravinel.

   Imediat regretă întrebarea pusă, dându-și seama că micuța, la cei 12 ani ai ei, avea probabil experiența unei femei în vârstă.

   - Pe la ce oră te scoli?

   Henriette se încruntă și începu să se tragă de cozi. Poate că își căuta răspunsul.

   - E încă întuneric când te scoli?

   - Da.

   - Și pleci imediat cu capra?

   - Da.

   - Și nu te mai plimbi puțin pe câmp?

   - Nu.

   - De ce?

   Henriette își șterse buzele cu dosul palmei, bâigui ceva și întoarse capul.

   - Ei?

   - Mi-e frică.

   La 12 ani și lui îi era frică când se ducea la școală. Întunericul umed, burnița, străzile înguste pline de lăzi de gunoi, acolo, spre Recouvrance. Avea mereu impresia că e cineva în urma lui. Așa că, dacă ar fi trebuit să ducă o capră la pășunat...

   Privi figura micuță și bătrânicioasă, roasă de pe acum de griji și de frică și îl vedea pe micul Ravinel, acest necunoscut despre care nu-i vorbise nimeni, la care nu-i plăcea să se gândească, dar care îl însoțea întotdeauna, ca un martor... iar el nu mai găsea nimic de spus. Dacă el ar fi văzut ceva plutind pe apă...

   Era imposibil de știu. Era ca un secret între ei doi.

   - Și nu era nimeni pe pajiște?

   - Nu. Nu cred.

   - Dar în spălătorie... N-ai văzut pe nimeni?

   - Nu.

   Ravinel scoase din buzunar o monedă de 10 franci și deschise mâna fetiței.

   - Asta-i pentru tine.

   - Tata o să mi-o ia.

   - Ba nu. O să găsești tu un loc unde s-o ascunzi.

   Fetița dădu gânditoare din cap, apoi strânse degetele fără convingere.

   - O să vin să te mai văd, îi promise Ravinel.

   Trebuie să plece câștigându-i încrederea, lăsând-o cu o impresie de optimism, de parcă nu ar fi existat nici capra, nici spălătoria.

   Ravinel ieși și dădu nas în nas cu poștașul, un bărbat mic, uscățiv care-și ducea geanta cu burta înainte, ca o femeie însărcinată.

   - Bună ziua, domnule... Ați vrut să mă vedeți? spuse factorul. Cumva pentru scrisoarea dumneavoastră?

   - Nu. Ce scrisoare?

   Poștașul îl cerceta, privindu-l pe sub chipiul cu cozorocul rupt.

   - Am sunat să vă dau o scrisoare, dar n-a răspuns nimeni și atunci am pus-o în cutia de scrisori. Soția nu-i acasă?

   - Este la Paris.

   Nimic nu-l obliga să răspundă, dar acum era umil. Trebuia să aibă de partea lui multă lume.

   - Atunci, salutare!

   Și factorul intră, trântind ușa în urma sa.

   O scrisoare? Nu putea fi de la Blanche et Lehuede, fiindcă doar de acolo venea. Poate de la Germain. Puțin probabil. Doar dacă scrisoarea nu-i era adresată lui Mireille.

   Ravinel se întoarse acasă, mergând pe străzi luminate. Vremea se răcise brusc și gândurile i se învârteau prin minte mai repede.

   Fata factorului nu văzuse nimic și dacă ar fi văzut ceva, tot n-ar fi înțeles. Și chiar dacă înțelesese, avea să tacă. Toată lumea o cunoștea pe Mireille. Dacă cineva i-ar fi descoperit corpul, l-ar fi anunțat, fără îndoială.

   Dar exista scrisoarea. Poate că hoțul îi scrisese, ca să-și prezinte condițiile.

   Plicul era în cutia de scrisori, căzut  de-a curmezișul. Ravinel îl luă, intră în bucătărie și se uită la el sub lampă.

   Domnului Fernand Ravinel. Scrisul ăsta... Închise ochii, numără până la 10, se gândi că poate era bolnav, grav bolnav. Deschise ochii și se uită la numele expeditorului. Tulburări de memorie... de personalitate. Învățase asta pe vremuri, la școală, la filosofie, în cartea aia veche a lui Malapert... personalități alternante, schizofrenia...

   Nu era scrisul lui Mireille. Pentru numele lui Dumnezeu! Nu putea fi scrisul ei.

   Plicul era închis cu grijă. Căută în sertarul bufetului și scoase un cuțit. Mergând spre masa acoperită cu mușama, unde lăsase plicul mov, îl ținea ca pe o armă. Vârful cuțitului căuta degeaba un loc pe unde să intre.

   Ravinel rupse plicul cu un gest brutal, și citi scrisoarea de la un capăt la altul, fără să se oprească, fără să înțeleagă.

 

   „Dragule,

   Sunt obligată să lipsesc, două, trei zile. Dar nu te neliniști. Nu s-a întâmplat nimic grav. O să-ți explic. Ți-am lăsat mâncare în dulapul din pivniță. Termină borcanul cu dulceață, înainte să deschizi altul și nu uita să închizi bine robinetul de gaz când nu mai ai nevoie de mașina de gătit. Nu te gândești niciodată la asta. Pe curând!

   Te sărut așa cum îți place ție, lupul meu cel mare.

   Mireille”

 

   Ravinel reciti scrisoarea, de data asta mai rar, apoi o luă de la început.

   O greșeală a poștei. Probabil că Mireille fusese obligată să lipsească la începutul săptămânii. Se uită la ștampila de pe plic. Paris, 7 noiembrie, ora 10. 7 noiembrie era... Era chiar în acea zi! Ei, și de ce nu? Mireille era la Paris, evident. Nimic mai normal.

   Gâtul îi era contractat de emoție. Începu să râdă. Ochii îi erau împăienjeniți de lacrimi. Brusc, aruncă cuțitul. 

   Ravinel rămase ca trăsnit, cu gura deschisă și fața strâmbă. Apoi podeaua se clătină, iar capul i se lovi de ea. Rămase nemișcat, între masă și mașina de gătit, cu o salivă groasă în colțul buzelor.

   După un timp foarte lung probabil, primul său gând fu că va muri. După ce se gândi bine, i se păru chiar că murise. Ieșea încetul cu încetul la suprafață, dintr-o stare de oboseală confuză. Plutea, simțindu-se ușor și lipsit de densitate. Se diviza aidoma unui amestec de ulei și apă care se separă în două. Pe de-o parte, simțea o eliberare, o ușurare infinită, iar pe de altă parte era încă greoi, haotic, opac, cleios. Un mic efort și avea să străpungă stratul subțire care îl mai despărțea de altă lume. Avea să deschidă ochii și să dea de lumea asta.

   Dar ochii nu-i mai aparțineau. Undeva, în corpul său, o transmisie de comenzi nu mai funcționa. Și apoi, dintr-o dată, avu viziunea unei întinderi livide. Flăcările iadului. Era în sfârșit eliberat. Se regăsea intact. Lucrul ăsta nu-i era prea clas... Era asemenea unei materii foarte fluide care putea lua orice formă... Un suflet.. Devenise un suflet.

   Putea reîncepe totul..

   Să reînceapă ce? Chestiunea nu avea pentru moment nicio importanță. Esențialul era să supravegheze această inocență, să se impregneze cu ea, să se simtă luminos, ca o apă pe care o rază o însuflețește până la fund. Să fii apă, o apă neprihănită.

   Albul acela, din fața lui, se preschimba în culori aurii. Nu era un spațiu oarecare. Avea zone mai întunecoase și mai ales o plajă mare opacă de unde venea un zgomot regulat, mecanic, poate zgomotul vieții de altădată. Ceva se mișcă în mijlocul albului, un punct negru, plutind în voia vântului. Cuvântul se forma undeva. Se năștea foarte departe, se apropia în goană, vuind. Ascundea o amenințare care avea să izbucnească. Muscă!

   Muscă. Era o muscă. Pe tavan era o muscă. Pata neagră din colț, era bufetul. Totul reîncepea, în tăcere și frig. Pipăi podeaua din jurul meu. Sunt înghețat. Stau întins pe jos. Sunt Ravinel. Pe masă este o scrisoare...

   Mai ales să nu înțelegi. Să nu întrebi. Să păstrezi cât mai mult posibil acest fel de indiferență disperată. E greu. E istovitor. Dar nu trebuie să te gândești. Trebuie să te mulțumești să miști un mușchi după altul... Mușchii te ascultă. Dacă vrei, bațele se ridică. Degetele se îndoaie. Ochii se opresc pe lucruri care îți fac plăcere să le privești. Ai vrea să silabisești numele acestor lucruri: ma-și-na de gă-tit... po-dea-ua... Lucrurile astea nu mint.

   Pe când, acolo, pe masă este o hârtie mov și un plic căscat. Pericol! Trebuie să îl ocolești, cu spatele la perete, să deschizi ușa pe dibuite, să o închizi dintr-o singură mișcare, să o încui o dată, de două ori. Acum nu mai știi ce se petrece în spatele acestei uși. E mai bine să nu știi. Ai putea vedea cuvintele scrisorii umflându-se, separându-se, despărțindu-se unele de altele în trăsături care, puse cap la cap, ar forma o siluetă teribilă.

   Ajuns la capătul străzii, Ravinel întoarse capul.

   De acolo de unde se afla, casa părea locuită din cauza luminii rămase aprinsă. Deseori seara, când se întorcea, vedea în spatele jaluzelelor, umbra lui Mireille. Dar acum era deja prea departe. Chiar dacă umbra ar trece, n-ar putea-o vedea.

   Ajunse la gară. Era cu capul descoperit. Bău două halbe de bere la cafeneau de alături. Victor, chelnerul de la bar, era foarte ocupat, altminteri ar fi stat la taclale. Îi făcu semn din ochi și îi zâmbi.

   Să fugă? N-ar avea niciun rost. O altă scrisoare mov putea sosi la comisariatul de poliție, semnalându-i crima.

   Mireille se putea plânge că a fost omorâtă. Stop! Ăsta era un gând interzis!

   E multă lume pe peron. Culorile dor. Semnalul roșu e prea roșu și semnalul verde este dulceag ca siropul. Ziarele de la chioșc miros a cerneală proaspătă. Chiar și oamenii încep să emane un miros ca de vânat, iar trenul pute ca metroul. Uite! Așa trebuie să se termine lucrurile, într-o zi sau alta, în mod fatal, el tot trebuia să perceapă ceea ce altora rămânea ascuns. Cei vii și cei morți sunt oricum oameni. Pentru că rațiunea noastră este lipsită de finețe, ne închipuim de obicei că morții sunt în altă parte, credem că există două lumi. E o greșeală. Ei sunt aici, invizibili, amestecați în viața noastră, continuându-și micile lor treburi.

   „Nu uita să închizi robinetul de gaz.”

   Vorbesc cu gura lor de negură, scriu cu mâinile lor de fum. Toate astea nu sunt simțite de oamenii distrați, dar în anumite condiții devin perceptibile. Fără îndoială, e de ajuns să nu te fi născut, să nu fi angajat cu totul în viața zgomotoasă, colorată, în vijelia de sunete, de cu,ori, de forme. Scrisoarea nu este decât începutul unei inițieri. De ce să se sperie?

   - Biletele la control, vă rog!

   Controlorul. Un bărbat îmbujorat la față, cu două cute la ceafă.

   Ravinel dădu brusc la o parte călătorii, cu un gest nerăbdător. Nu-și dădu seama că separă o mulțime de umbre, amestecate cu cei vii. Nu oricine se poate menține într-un loc sau altul.

   Mireille nu va întârzia să apară. Scrisoarea ei fusese un avertisment. Nu vrusese să vină ea însăși. Plecase pentru două sau trei zile, dintr-un fel de discreție.

 

   „Sunt obligată să lipsesc.”

   „Un șiretlic copilăresc.”

   „Nimic grav, o să-ți explic.”

 

   Evident, moartea nu e nimic grav. Doar o simplă schimbare de greutate, de consistență. Este într-un fel viața, dar o viață fără grija și neliniștea de a fi într-un echilibru instabil.

   Mireille nu este nefericită! Are să le explice ea pe toate. Oh! De fapt, nu va avea de explicat multe lucruri. El știa asta. Ce bine își înțelegea el dintr-odată trecutul! Toți ceilalți, și tatăl, și mama, și prietenii încercaseră mereu să-l lege de ceva, să-l înrădăcineze, să-l distragă de la ce era esențial. Examene, meseria, atâtea capcane. Nici chiar Lucienne nu înțelegea. Banii, banii! Numai la asta se gândea. Ca și când banii nu ar fi însuși principiul gravitației. N ea vorbise prima despre Antibes?

   Dacă ar fi soare, mult soare, totul s-ar schimba. Mireille nu ar mai apărea. Lumina, nu face ea oare să pălească stelele? Și totuși stelele continuă să existe.

   Antibes! Singurul mijloc de a o omorî pe Mireille. Adică de a o înlătura. Lucienne știa foarte bine ce face. Dar acum și el înțelesese și nu mai avea chef să fugă, să evadeze spre strălucirea sudului. Pentru că Mireille nu era supărată pe el. Nu-i mai rămânea decât să învingă frica asta, o frică îngrozitoare care nu așteaptă decât o ocazie favorabilă ca să sară la el. O să-i fie greu să se obișnuiască. Poate că o să fie nevoit să se gândească fără să mai tremure la cada de baie, la Mireille moartă, țeapănă, rece, cu părul lipit din cauza apei.

   De-a lungul trenului se legau și dezlegau șine cu toată viteza. Garnituri de tren, gări, poduri, antrepozite, toate dispăreau într-un vuiet. Vagonul se legănă încet, luminat de lămpi albăstrui.

   Simți că plecase într-o călătorie lungă. De fapt, plecase de multă vreme și nu avea să ajungă nicăieri, deoarece avea să coboare printre cei vii.

   Plouă. Fumurile locomotivelor se întrețes, se desfac, se împrăștie... hamalii te împiedică să treci. Bărbați, femei, aleargă, își fac semne, se întâlnesc, se îmbrățișează.

   „Te îmbrățișez cum îți place ție, lupul meu cel mare.”

   Dar Mireille nu putea fi acum aici. Trenul ei nu sosise încă. Biroul poștei.

   - Aș vrea să vorbesc cu spitalul din Nantes!

   Pe pereți erau scrise tot felul de numere, cuvinte, desene obscene.

   - Alo, spitalul... Aș vrea să vorbesc cu doctorița Lucienne Mogard.

   În jurul cabinei nu se mai auzi nimic altceva decât freamătul mulțimii, ca al unui fluviu pe care pilonul unui pod îl spintecă în două.

   - Alo!... Tu ești... Mi-a scris... Se întoarce în câteva zile... Cum cine? Mireille! Mireille mi-a scris... Îți spun că ea... Nu. Nu. Sunt în toate mințile. Nu vreau să te îngrijorezi, dar m-am gândit că e mai bine să știi și tu. Ei, sigur că îmi dau seama... Am început să înțeleg câteva lucruri... Oh! Ar fi prea lung să-ți explic... Ce o să fac? Crezi că eu știu?... Bine! Atunci ne-am înțeles... Pe mâine!

   Săraca Lucienne! Nevoia asta a ei să raționeze mereu... O să-și dea seama, ca și mine. O să atingă misterul cu degetul. O să vadă scrisoarea. Dar va putea ea oare să vadă scrisoarea? Bineînțeles, doar a adus-o poștașul, un funcționar de la poștă a ștampilat-o, altul a pus-o în cutie! Scrisoarea e cât se poate de reală. Numai că nu oricine poate înțelege semnificația ei. Trebuie să știi să gândești deodată la cele două lumi.

   Bulevardul Denain. Săgețile mici, luminoase ale ploii. Turma luminoasă a mașinilor. Hora aprențelor. Cafenele semănau cu niște peșteri mari, lucitoare, cu pereții multiplicați la infinit de oglinzi invizibile. Granița se afla chiar aici, despărțind imaginile reale de cele reflectate, fără ca cineva să bage de seamă.

   Noaptea umpluse bulevardul cu un lichid învolburat, ca o apă tulbure, târând cu ea un amalgam de lumini, mirosuri și oameni.

   Haide! Fii sincer. Ai visat de multe ori că erai un înecat pierdut pe fundul acestor tranșee adânci numite străzi. Sau poate că erai un pește și te jucai lovindu-te cu botul de vitrine, privind la bisericile întinse ca niște năvoade în cursul apei, la ierburile parcurilor unde formele se caută, se urmăresc, se înghit în dantela umbrelor.

   Dacă ai acceptat ideea căzii, ai făcut-o din cauza apei, nu-i așa? Din cauza acelei suprafețe strălucitoare și netede dedesubtul căreia se întâmplă ceva ce te amețește. Ai vrut ca Mireille să ia parte la jocul ăsta. Și acum, la rândul tău, ești și tu tentat. Poate că o invidiezi?

   Ravinel umblă mult timp la întâmplare. Ajunse pe malul Senei. Merse de-a lungul parapetului de piatră, care îi ajungea până la umăr. În fața sa se afla un pod, o arcadă mare care adăpostea un amalgam de sclipir uleioase. Orașul părea pustiu. Sufla un vânt ușor care mirosea a ecluză și a adăpătoare.

   Mireille e pe acolo, pe undeva, prin noapte. Și el, și Mireille există, fiecare scufundat în alt mediu, incapabili să se întâlnească. Trăiesc ca niște elemente cu proprietăți diferite unele de altele. Dar unele semnale rămân posibile, unele ca acelea pe care și le-ar putea face unul altuia, ca pasagerii a două vapoare care se îndepărtează.

   Mireille!

   Îi pronunță numele cu blândețe. Nu mai putea amâna. Simțea nevoia să fugă la rândul său, să spargă oglinda.

 

VII

 

   Când se trezi, Ravinel își dădu seama că se afla într-o cameră de hotel.

   Își aminti că umblase mult. În minte îi apăru imaginea lui Mireille și oftă. Îi trebuiră câteva minute să-și dea seama că era duminică. Era precis duminică, pentru că Lucienne avea să sosească cu trenul de 12 și ceva. Probabil că era deja pe drum.

   Ce să facă până atunci? Ce poți face duminica? Duminica este o zi moartă, o zi a săptămânii căzută de-a curmezișul săptămânii și care te împiedică să treci mai departe. Și Ravinel era grăbit, era foarte nerăbdător să ajungă!

   Ora 9.

   Se sculă, se îmbrăcă, dădu la o parte perdeaua uzată care acoperea fereastra. Un cer cenușiu. Acoperișuri. Lucarne, dingtre care unele încă vopsite cu albastru pentru apărarea pasivă. Nimic vesel.

   Coborî și achită nota de plată unei femei bătrâne care avea părul pus pe bigudiuri. Când ajunse afară, își dădu seama că se afla în cartierul Halelor, la doi pași de casa lui Germain. De ce nu, Germain? Ar mai trece vremea.

   Fratele lui Mireille locuia la etajul patru și cum instalația electrică era defectă, trebuia să urce pe dibuite printre mirosurile și zgomotele duminicii. În spatele pereților subțiri, trăiau oameni care fredonau, care își deschideau radiourile sau care se gândeau la meciul de după-amiază, la filmul din acea seară. Laptele dădea în foc, copiii urlau. Un bărbat în pijama pe sub pardesiul cu gulerul ridicat, cu un câine în lesă, se încrucișă cu el.

   Ravinel era exclus din sărbătoarea asta. Era un fel de străin. Cheia era sub ușă. Cheia era întotdeauna sub ușă. Dar Ravinel nu o folosea niciodată. Bătu la ușă.

   Îi deschise chiar Germain.

   - Ia uite, Fernand! Ce mai faci?

   - Bine, dar tu?

   - Cam rablagit. Scuză-mă, e cam dezordine. Tocmai m-am trezit. Vrei puțină cafea? Ba da, ba da!

   Și Germain o luă înaintea lui Ravinel spre sufragerie, dădu la o parte niște scaune și strânse un halat de casă.

   - Unde-i Marta? întrebă Ravinel.

   - La biserică, dar n-o să întârzie mult... Stai jos, bătrâne. Nu te întreb de sănătate, fiindcă Mireille mi-a spus că ești în formă. Băftosule! Nu ca mine. De fapt, nu mi-ai văzut ultima radiografie... Uite, poftim. Cafeaua e gata. Pune-ți cât vrei. Mă duc să caut radiografia...

   Ravinel adulmecă cu neîncredere un miros de eucalipt și de farmacie. Alături de ibricul de cafea era o cratiță cu o seringă și niște ace în ea. Lui Ravinel îi păru rău că venise. Germain scotocea prin dormitor. Din când în când mai striga:

   - O să vezi ce clară este... Cum a zis doctorul... Cu îngrijiri...

   Când te căsătorești, crezi că te însori cu o femeie, dar te însori cu o familie, cu toate necazurile unei familii. Te însori cu captivitatea lui Germain, cu confidențele lui Germain, cu bacilii lui Germain. Viața este mincinoasă. Când ești mic, pare plină de lucruri minunate, dar apoi...

   Germain se întoarse cu niște plicuri mari, galbene, care te făceau să te gândești la corespondența unui om politic.

   - Ei hai, servește-te bătrâne!... Poate că ai mâncat... Doctorul ăsta, Gleize, este un as. Face niște radiografii! Și le și interpretează!... Tu nu vezi decât niște pete albe și negre, pe când el descifrează toate semnele alea, de parcă ar citi într-o carte.

   Și Germain ridică radiografia în lumina ferestrei.

   - Uite, vezi, aici, deasupra inimii... Da, pata asta albă este inima. Am început să mă pricep și eu, de nevoie... uite, chiar deasupra inimii, linia asta mică... Nu, ești prea departe. Apropie-te!

   Ravinel detesta asta. Nu voia să știe cum sunt așezate organele. Simțea întotdeauna o jenă ciudată când se uita la acele fragmente de schelet pe care radiografia le dezvăluie și le poetizează în același timp.

   Există anumite lucruri care trebuie să rămână ascunse. N-ai dreptul să le arăți. N-ai dreptul să violezi anumite secrete. Germain îl dezgustase întotdeauna din cauza curiozității lui anormale.

   - Cicatrizarea este foarte avansată, turuia Germain. Numai că, bineînțeles, trebuie să iau toate măsurile de prevedere, ca să evit orice pericol. Totuși e încurajator! Așteaptă, vreau să-ți arăt analiza sputei. Unde am pus hârtia aia de la laborator?... Săraca Marta, rătăcește tot... Numai dacă n-a trimis-o la Asigurările Sociale... De altminteri, o să-ți spună Mireille.

   - Da, da.

   Germain băgă radiografia în plic cu un gest plin de gingășie și, pentru propia plăcere, mai scoase alta pe care o contemplă cu capul aplecat într-o parte.

   - Trei mii de franci fiecare radiografie! Noroc să o să-mi mărească pensia. Păi, este o muncă bine făcută. Cum a spus doctorul: „Dumneata ești un caz”.

   Cheia scârțâi în broască. Era Marta care se întorcea de la biserică.

   - Bună dimineața, Fernand. Drăguț din partea ta că ai venit. Nu te vedem prea des.

   Puțin cam argățoasă, Marta asta. Își scoase pălăria și împături voalul cu băgare de seamă. Era întotdeauna în doliu după cineva și îi plăcea culoarea neagră, pentru că dădea o notă de demnitate și de distincție.

   - N-a avut noroc, spuneau oamenii în urma ei.

   - Afacerile merg bine? îl întrebă ea, cu o nuanță de suspiciune în voce.

   - Destul de bine. N-am de ce să mă plâng.

   - Ai noroc. Germain, medicamentul.

   Își pusese deja o bluză și servea masa cu gesturi energice și precise.

   - Ce face Mireille?

   - Am văzut-o adineauri, răspunse Germain în locul lui Ravinel. Tu tocmai plecaseși la biserică.

   - A devenit foarte matinală, observă Marta.

   Ravinel făcea eforturi să înțeleagă.

   - Scuză-mă... se bâlbâi el. Mireille a trecut pe la voi? Când?

   Germain continua să numere picăturile în paharul cu apă...

   - Zece... 11... 12...

   Își încrețea fruntea, refuzând să fie deranjat:

   - ...treisprezece... 14... 15... Când, repetă el cu o voce absentă. Păi, acum o oră. Poate puțin mai mult... 16... 17... 18...

   - Mireille?

   - Nouăsprezece, 20.

   Germain înveli pipeta într-o bucățică de vată, apoi într-o foiță și abia atunci ridică privirea spre Ravinel.

   - Mireille, da. Ce e așa de nostim?... Fernand, ce-i cu tine? Ce am spus?

   - Stai puțin! șopti Ravinel. Așteaptă.... A intrat aici? Ai văzut-o?

   - Bineînțeles! Auzi vorbă, dacă am văzut-o! Eram încă în pat. A intrat ca de obicei, ce mai! M-a sărutat...

   - Ești sigur că te-a sărutat?

   - Hai, Fernand, ce naiba! Nu te înțeleg.

   Marta, care ieșise din dormitor, se opri o clipă în prag, uitându-se la cei doi bărbați. Ravinel își scoase o țigară pentru a-și ascunde uluiala.

   - Nu, te rog, făcu Germain. Știi bine... fumul... Doctorul mi-a interzis.

   - Ah, da, adevărat. Scuză-mă.

   Ravinel își învârtea țigara între degete, cu un gest mașinal.

   - Curios, reuși el să spună. Mie nu mi-a spus nimic.

   - Voia să afle rezultatul radiografiei mele, preciză Germain.

   - Ți s-a părut că se poartă... hm... normal?

   - Da.

   - Și când te-a sărutat... pielea ei... În sfârșit, era ca de obicei?

   - Nu te înțeleg... Dar ce-i cu tine, Fernand? Marta, ascultă puțin, lui Fernand nu-i vine să creadă că a venit Mireille.

   Marta se apropie și Ravinel își dădu imediat seama că ea știa ceva. Rămase înțepenit ca un acuzat în fața judecătorului.

   - Fernand, când te-ai întors de la Nantes?

   - Ieri... ieri dimineață.

   - Și nu era nimeni acasă?

   Ravinel o privi. Marta nu avusese niciodată ochii atât de strălucitori și gura atât de strânsă.

   - Nu. Mireille nu era acasă.

   Marta dădu din cap.

   - Așa crezi tu? bombăni Germain.

   - Asta trebuie să fie! făcu Marta.

   Ravinel nu se mai putu stăpâni.

   - Dar vorbiți o dată! Pentru Dumnezeu! Ce știți? Ați fost acolo, ieri dimineață?

   - Oh! făcu Germain ofensat. În halul în care sunt?

   - Ar fi mai bine să-i explici, spuse Marta, și dispăru fără zgomot din cameră.

   - Ce să-mi explici? exclamă Ravinel. Ce înseamnă complotul ăsta?

   - Ia-o mai încet, îi spuse Germain. Marta are dreptate... E mai bine să știi... În fond, ar fi trebuit să te previn de când v-ați căsătorit. Numai că, mă gândeam că după căsătorie totul avea să se aranjeze. Doctorul spusese că...

   - Germain! Dă-i drumul și vorbește odată!

   - Bătrâne, să știi că nu-mi face plăcere să te întristez. Dar uite, lui Mireille îi cam place din când în când să mai facă o mică escapadă.

   Din fundul dormitorului, Marta îl supraveghea pe Ravinel. Îi simțea privirea. Repetă complet năucit.

   - Escapadă? Escapadă?

   - Oh! Nu prea des, specifică Germain... A început pe la 14 ani.

   - Adică, se ducea cu bărbați?

   - Ei, pe naiba! Fernand, ce-ți trece prin cap? Am spus escapade. Nu știi ce sunt astea? Mireille pleca pe neașteptate de acasă. Doctorul ne-a spus că e vorba despre o anomalie a caracterului său. Se pare că acest lucru este frecvent la pubertate. Lua trenul sau mergea până se simțea epuizată... De fiecare dată, trebuia să anunțăm poliția.

   - Îți închipui ce bîrfeau vecinii, zise Marta scuturând o pernă.

   Germain ridică din umeri.

   - În toate familiile se întâmplă câte veca. Chiar în cele mai bune... După tot ce se întâmpla, săraca era foarte nefericită. Însă chestia asta era mai puternică decât ea. Când o apuca plecatul, trebuia să plece.

   - Și atunci? zise Ravinel.

   - Atunci... Asta-i bună, zău așa. Înseamnă că și acum trece printr-o asemenea criză. Absența ei de acasă, sosirea ei bruscă, pe neașteptate, azi dimineață... În orice caz, o să se întoarcă peste câteva zile, te asigur.

   - Dar e imposibil! izbucni Ravinel. Fiindcă...

   Germain scoase un oftat.

   - Tocmai de asta mă temeam. Nu vrei să ne crezi... Marta! Nu vrea să ne creadă.

   Marta ridică o mână ca și cum ar fi depus un jurămând și spuse:

   - Uite, mă pun în locul tău. Nu-i deloc plăcut să afli așa ceva. Eu când am aflat că Mireille... în fine.. biata de ea, n-am nimic împotriva ei. Numai că dacă aș fi avut și un cuvânt de spus, te-aș fi avertizat din prima zi... Însă nu trebuie să te plângi. N-aveți copii. Ați fi putut avea un copil cu vuză de iepure.

   - Marta! o dojeni soțul ei. 

   - Las` că știu eu ce spun. L-am întrebat odată pe doctor.

   Iară doctorul! Și radiografiile de pe colțul mesei. Pipeta, în foița ei. Și Mireille care fugea de acasă la 14 ani.

   Ravinel își puse mâinile în cap.

   - Destul! gemu el. Mă înnebuniți!

   - Când m-am întors, am simțit că ceva nu e în regulă, continuă Marta. Eu nu sunt ca Germain. El nu observă niciodată nimic. Dacă aș fi fost aici adineauri, aș fi știut imediat că Mireille nu era în starea ei obișnuită.

   Ravinel își rupea țigara transformând-o într-o grămăjoară de tutun și de hârtiuțe albe pe masă. Îi venea să-i strângă de gât pe cei doi soți, să le lovească unul de celălalt capetele alea mincinoase care se prefăceau că îl compătimesc.

   O escapadă! Ca și cum Mireille ar fi putut face o escapadă! Mireille, pe care el, cu mâinile lui, o înfășurase în prelată. Nu, totul era un complot. Erau înțeleși... Ba nu! Germain era prea prost. S-ar fi dat imediat de gol.

   - Cum era îmbrăcată?

   Germain se gândi puțin.

   - Stai așa... am văzut-o contra luminii. Mi se pare că avea platonul ăla gri, cu guler de blană. Da, sunt sigur, și căciulița. Pentru că atunci m-am gândit că era îmbrăcată prea gros pentru vremea asta. Putea foarte ușor să transpire și să răcească.

   - Poate că avea de gând să ia trenul, insinuă Marta.

   - Ah, nu. N-am avut deloc impresia asta. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai ciudat că avea un aer cam aiurit. Altădată, când avea crize de astea, era nervoasă, crispată. Plângea din te miri ce. Pe când azi dimineață părea calmă, atât de calmă...

   Și cum Ravinel stătea cu pumnii încleștați, Germain adăugă:

   - Fernand, e o fată bună...

   Prin spatele lui Ravinel, Marta tot trecea cu niște cratițe, spunând de fiecare dată:

   - Nu te deranja... Pot să trec foarte bine.

   Dar Ravinel trebuia să-și miște mereu scaunul din loc, iar asta îl deranja.

   Pendula, o pendulă aurită, caraghioasă, așezată pe două nimfe cu sânii goi, arăta ora 10 și 20. Lucienne pleca acum din Le Mans. Încăperea se umplea puțin câte puțin cu o lumină tristă care lăsa colțurile în umbră și se depunea ca un praf fin pe pereți, mobile, obraji.

   - Știu la ce te gândești, spuse Germain.

   Ravinel tresări.

   - Crezi că te înșală, așa-i?

   Imbecilul. Nu, nu juca deloc teatru.

   - Să nu-ți bagi asemenea idei în cap. Eu o cunosc bine pe Mireille. Câteodată n-o prea înțeleg, dar e cinstită.

   - Germain, bietul de tine, oftă Marta, care curăța niște cartofi.

   Adică, voia să spună: „Germain, săracul de tine! Ce știi tu despre femei?”

   Germain protestă.

   - Mireille! Hai să fim serioși! Nu se gândește decât la casa ei și la micile ei probleme. N-ai decât să te uiți la ea și-ți dai seama că așa este.

   - Stă prea mult singură, bâigui Marta. Oh! Nu-ți fac niciun reproș, Fernand. Bineînțeles, tu ești obligat să călătorești, dar pentru o femeie tânără, îmi închipui că nu este întotdeauna plăcut să rămână singură. Ai să-mi spui că nu lipsești mult. E adevărat, dar absența, este totuși absență.

   - Eu, când eram prizonier... începu Germain.

   Erau tocmai cuvintele de care se temea. Acum Germain, pornit de-a binelea, avea să înceapă să povestească lucruri auzite de zeci de ori.

   Ravinel nu mai asculta. Nici nu se mai gândea. Se afunda încet într-o visare ușor dureroasă. Se dedubla. Se întorcea la Enghien, rătăcea prin camerele goale. Dacă cineva s-ar fi aflat acolo, chiar atunci, fără îndoială că ar fi putut vedea plutind o siluetă confuză, semănând cu Ravinel.

   Oare sunt cunoscute toate misterele telepatiei? Germain afirma că o văzuse! Dar și cei care au fost martorii unor apariții au crezut mai întâi că văd ființe vii, reale. Mireille moartă, se hotărâse să apară în fața fratelui ei chiar în momentul în care acesta, trezindu-se din somn, nu era încă în stare să conștientizeze ceea ce vedea. Un caz clasic. Ravinel citise o mulțime de alte cazuri asemănătoare în „Revue Metapsychique”, la care fusese abonat înainte de căsătorie. De altminteri, chiar escapadele alea dovedeau că Mireille avea calități de medium. Era desigur extrem de sensibilă la toate fenomenele subconștientului. Chiar și acum. Poate că ar fi de ajuns să se gândească la ea intens, cu multă dragoste, pentru a o face să se materializeze.

   - De fapt, ce ți-a spus exact? întrebă Ravinel.

   Germain povestea despre discuțiile lui cu infirmierele lagărului din Germania, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Se întrerupse puțin vexat.

   - Ce a spus?... Păi, să știi că nu mi-am notat cuvintele... Am vorbit mai mult eu, pentru că voia să afle ce-i cu radiografiile mele...

   - A stat mult?

   - Nu, doar câteva minute.

   - Ar fi putut să mă aștepte, mormăi nemulțumită Marta.
   Chiar așa! Dacă Marta ar fi fost acasă, Mireille nu s-ar fi arătat. Există o logică a supranaturalului.

   - Nu ți-a trecut prin cap să deschizi fereastra, să vezi în ce parte o ia?

   - Zău că nu... Ce rost ar fi avut să mă uit?

   Păcat! Dacă Germain ar fi pândit plecarea lui Mireille, ar fi constatat că sora lui nu părăsise imobilul. Ce dovadă nemaipomenită!

   - Bătrâne, nu-ți mai bate capul, făcu Germain. Vrei un sfat? Întoarce-te acasă. Poate că Mireille a și venit și te așteaptă... Și dacă e necăjită, las` că știi tu cum s-o consolezi! Ce spui?

   Și Germain încercă să râdă cam cu aluzie, dar începu să tușească, ceea ce o făcu pe Marta să îl privească cu severitate.

   - Când era mică, întrebă Ravinel, n-a fost niciodată somnambulă?

   Germain se posomorî.

   - Ea nu... Dar eu am fost. Nu umblam chiar pe acoperișuri la lumina lunii. Numai că vorbeam în somn, gesticulam... Câteodată, mă sculam și mă trezeam nu în dormitor, ci pe vreun culoar sau în altă cameră. Nu mai știam unde mă aflam. Ai mei trebuiau să mă culce din nou și să mă țină de mâini. Și de frică, nu mai îndrăzneam să adorm...

   - Fernand, s-ar spune că asta îți face plăcere, observă Marta cu vocea ei ascuțită.

   - Și acum, continuă Ravinel, nu mai ai crize?

   - Ravinel, nu vrei... nu vrei să bei cu noi un pahar? Nu te invit la masă pentru că eu țin un regim special.

   - Trebuie să se întoarcă acasă la el, i-o reteză scurt Marta. Nu poate să o lase pe aia mică singură.

   Germain scotea din bufet o sticlă și niște pahare minuscule, cu picior de argint.

   - Știi ce ți-a recomandat doctorul, făcu Marta.

   - Eh! Numai o picătură.

   Ravinel își adună tot curajul și zise:

   - Auzi, și dacă Mireille nu se întoarce până diseară? După părerea voastră, ce ar trebui să fac?

   - Eu aș aștepta. Tu ce crezi, Marta? Și în afară de asta, nimic nu te oprește să pleci din nou, chiar mâine. Poate e în joc chiar fericirea ta, să știi. Când o să se întoarcă, dacă n-o să găsească pe nimeni acasă, dacă o să fie casa goală... Pune-te în locul ei. Crede-mă, ia-ți o săptămână de concediu și informează-te discret. Dacă chiar face o escapadă, ascultă-mă pe mine, se ascunde la Paris. Altădată când fugea, o făcea numai ca să vină la Paris. Parisul o atrăgea nemaipomenit! Hai noroc!

   Fără să vrea, Ravinel șovăi. Nu mai știa dacă Mireille murise sau nu. Ciocniră paharele.

   - În sănătatea ta, Germain!

   - În sănătatea lui Mireille!

   - Pentru întoarcerea ei cât mai rapidă, zise Marta.

   Ravinel bău dintr-o înghițitură alcoolul din sâmburi și-și trecu mâna peste pleoape. Nu. Nu visa. Lichiorul îl încălzi. Pendula bătu ora 11. Era totuși de aceeași parte a baricadei. Știa ceea ce văzuse cu ochii lui, ce atinsese cu degetele sale... de exemplu, suporții de fier ai șemineului. Nu poți uita așa ușor niște fiarte care cântăresc câteva kilograme...

   - Să-i transmiți sărutările noastre.

   Ce să facă? Marta îl conducea spre ușă. Ravinel se ridicase de pe scaun fără să-și dea seama.

   - Să o săruți din partea mea, repetă Germain.

   - Da, da!

   Avea chef să le strice: „E moartă, moartă... Știu bine, pentru că eu am omorât-o.”

   Însă se abținu, fiindcă Marta ar fi fost mult prea fericită.

   - La revedere, Marta. Nu te mai deranja să mă conduci. Cunosc drumul.

   Aplecată peste balustrada scării, Marta asculta cum coboară scările.

   - Fernand, când o să afli ceva, să ne spui și nouă!

 

   Ravinel intră în primul bar și bău două coniacuri. Timpul trecea greu. Ei și... Avea să ia un taxi și să ajungă la timp. În acele clipe era important să-și dea seama în ce situație se afla.

   Ia să vedem, eu, Ravinel, stau în picioare la un bar. Nu bat câmpii. Judec la rece. Nu mi-e frică. Aseară, da, mi-a fost frică. Am fost pradă unui fel de delir. Dar asta a trecut. Bine! Acum să examinăm faptele cu calm. Mireille a murit. Sunt sigur de asta, pentru că sunt sigur că sunt Ravinel, pentru că nu există niciun gol în amintirile mele, pentru că am atins cadavrul ei, pentru că beau un coniac în clipa asta și că, ce mai, asta-i realitatea...

   Dar Mireille trăiește. Și de asta sunt sigur, pentru că mi-a scris cu mâna ei o scrisoare pe care a adus-o poștașul, pentru că Germain a văzut-o. Nu am niicun motiv să pun la îndoială mărturia lui. Numai că iată! Cum poate să fie și moartă și vie în același timp... Încă este pe jumătate moartă și pe jumătate vie. Trebuie să fie o fantomă... Asta este logica lucrurilor. Și nu eu sunt acela care încerc să mă liniștesc. De altminteri, lucrul ăsta nu este deloc liniștitor. Totul este o chestie de raționament. Germain vede apariția lui Mireille, sora lui. Poate că o să-mi apară și mie. Și accept lucrul ăsta, fiindcă știu că este posibil. Dar Lucienne n-o să accepte asta. Din cauza studiilor ei universitare. Din cauza felului ei de a raționa. Atunci? Ce o să ne spunem unul altuia?

   Bău și al treilea coniac pentru că pe dinăuntru simțea că îi este frig.

   Dacă n-ar fi fost Lucienne..

   Plăti și așteptă un taxi. Nu era cazul să rateze întâlnirea cu Lucienne tocmai acum.

   - La Montparnasse, repede.

   Se lăsă pe spate pe banchetă și uită de sine.

   Își punea problema dacă tot ceea ce gândea acum nu era decât o divagație a creierului său surmenat. Și încetul cu încetul ajungea la concluzia că se afla într-o situație fără ieșire. Oricum, cineva vânat de poliție. Era obosit. Ieri ar fi vrut s-o vadă pe Mireille. Simțea că lucrul ăsta putea fi posibil. Acum se temea de ea. Își dădea seama că Mireille avea să-l chinuiască. Cum ar fi putut să uite? De ce morții nu și-ar aminti? Iarăși gândurile astea!

   Noroc că mașina se opri.

   Ravinel nu așteptă să primească restul de la șofer. Se repezi să iasă din taxi. Se înghesui prin mulțime să ajungă la peronul gării. Un tren se apropia încet. Se opri la capătul liniei, în fața tampoanelor. Un val de călători începu să se scurgă din tren, revărsându-se pe trotuare.

   Ravinel întrebă un controlor:

   - E trenul de Nantes?

   - Da.

   O nerăbdare ciudată puse stăpânire pe el. Se ridică în vârful picioarelor, își suci gâtul, și în cele din urmă o zări.

   Lucienne era îmbrăcată sobru, cu o beretă pe cap și aparent calmă.

   - Lucienne!

   Își strânseră mâna, fără îndoială din prudență.

   - Fernand, mă sperii, ai o figură groaznică!

   Ravinel surâse trist.

   - Pentru că îmi este frică, răspunse el.

 

VIII

 

   Ca să scape de înghesuială, cei doi se lipiră de balustrada metroului.

   - N-am avut timp să-ți rezerv o cameră la un hotel, se scuză Ravinel. Dar o să găsim, n-o să fie nicio problemă.

   - O cameră! Fernand, trebuie neapărat să mă întorc la ora 6. Sunt de gardă în noaptea asta.

   - Poftim? Doar n-o să...

   - Ce să nu fac? Să nu te părăsesc? Asta ai vrut să spui? Hm, crezi că te paște pericolul.. Hai undeva, să vorbim în liniște. Nu-i niciun băruleț pe aici, prin apropiere? Să știi că pentru asta am venit, ca să stăm de vorbă. Și să văd dacă nu ești bolnav.

   Lucienne își scoase mănușa, îi luă încheietura mâinii, apoi fără să se sinchisească de trecători, îi pipăi fața și îl ciupi de obraz.

   - Ai slăbit, pe cuvântul meu. Ai pielea galbenă, moale și ochii tulburi.

   Așa era Lucienne. Nu-i păsa niciodată de părerea altora, nu se sinchisea de ceea ce ar putea gândi cineva despre ea. În mijlocul vânzătorilor de ziare, care strigau pe lângă ei, era în stare să-i ia pulsul, să-i examineze limba sau să-i pipăie ganglionii.

   Ravinel se simțea în siguranță. Lucienne, cum s-ar spune, era... Lucienne era opusul impreciziei, opusul a ceea ce era neclar. Lucienne era hotărâtă, puțin autoritară, aproape agresivă. Vocea ei era clară, hotărâtă. Uneori ar fi vrut să semene cu ea, iar alteori o detesta, pentru aceleași motive... Pentru că, ea te făcea să te gândești la un insturment de chirurgie, rece, lucios, nichelat, neobișnuit. Numai că astăzi, chiar și ei o să-i fie greu să explice...

   - S-o luăm pe strada Rennes, propuse el. O să găsim noi vreun băruleț pustiu.

   Traversară piața. Lucienne îl ținea de mână ca pentru a-l conduce sau a-l împiedica să cadă.

   - N-am înțeles nimic din telefoanele alea două pe care mi le-ai dat. În primul rând, se auzea prost și apoi vorbeai prea repede. Hai să reluăm, în ordine. Când te-ai întors acasă ieri dimineață, cadavrul lui Mireille dispăruse. Așa-i?

   - Exact așa.

   Ravinel o pândea, întrebându-se cum o să rezolve ea problema, ea care repeta întruna: „Să nu ne ambalăm, să n-o luăm razna... Cu puțin bun-simț...”

   Mergeau fără să se abată din drumul lor, fără ca privirea lor să părăsească strada care, spre intersecția de la Saint-Germain se colora în albastru, ca fundul unei văi.

   Ravinel se liniștise. Acum era rândul ei să suporte responsabilitatea.

   - Nu există multe soluții, spuse Lucienne. Curentul apei ar fi putut târî corpul?

   - Imposibil. În primul rând, fiindcă aproape nu există curent, știi asta la fel de bine ca și mine. Și chiar admițând că există vreun curent, cadavrul s-ar fi blocat dincolo de deversor și ar fi format un fel de stăvilar. L-aș fi descoperit din prima clipă. Îți închipui că înainte să-ți telefonez, am căutat peste tot.

   - Da, sunt convinsă.

   Lucienne începuse să se încrunte. Ravinel, cu toată îngrijorarea, simțea o adevărată bucurie văzând-o încurcată, ca un elev surprins de o întrebare neașteptată a profesorului.

   - Poate că cineva a furat corpul, pentru a te șantaja, sugeră ea, fără convingere.

   - Imposibil!

   Cuvântul îi scăpă cu un oarecare aer de superioritate, ca s-o umilească.

   - Imposibil! repetă el. Pot să spun că am examinat ipoteza asta cu lupa. Am ajuns până acolo încât am întrebat-o și pe fata poștașului, o puștoaică de vreo doișpe ani care își duce în fiecare dimineață capra pe pajiștea din fața spălătoriei.

   - Ai făcut tu asta?... În orice caz, sper că aia n-a bănuit nimic.

   - Nu, am fost foarte prevăzător. De altminteri puștoaica e pe jumătate idioată. Ce mai, ipoteza asta cu furatul cadavrului nu stă în picioare. De ce să fi furat cineva cadavrul? Ca să mă șantajeze, cum spui tu, sau pur și simplu să-mi facă rău. Însă nimănui nu-i pasă de mine... Și apoi, îți dai tu seama, să furi un cadavru... Uite aici e un băruleț... o cafea ne-ar prinde bine.

   Un bar mic, cu câteva mese. În spatele tejghelei, un bărbat citea un ziar de sport.

   - Să știți că nu servim masa, le spuse el celor doi. Dar dacă doriți niște sandviciuri... E în regulă... Și două halbe de bere...

   Bărbatul trecu în camera din spate a bărulețului, o încăpere care îți dădeai seama că era foarte mică.  Ravinel trase de masă pentru a-i face loc lui Lucienne să se așeze. În fața barului, autobuzele se opreau, scârțâind din frâne, lăsau doi sau trei pasageri și plecau. Cei care coborau formau o umbră fugitivă. 

   Lucienne își scoase bereta și se rezemă cu coatele de masă.

   - Ia zi, ce-i cu povestea asta cu scrisoarea?

   Ravinel dădu din cap.

   - A rămas acolo. Nu m-am mai întors s-o iau. Dar o știu pe de rost. Ascultă:

   „Sunt obligată să lipsesc două, trei zile. Dar nu te neliniști. Nu s-a întâmplat nimic grav. O să-ți explic. Ți-am lăsat mâncare în dulapul din pivniță. Termină borcanul cu dulceață, înainte să deschizi altul și nu uita să închizi bine robinetul de gaz când nu mai ai nevoie de mașina de gătit. Nu te gândești niciodată la asta. Pe curând!”

   Lucienne se uită la amantul ei cu o privire scrutătoare.

   - Ai recunoscut scrisul, nu?

   - Bineînțeles.

   - Dar știi că un scris se poate imita fără nicio problemă, nu?

   - Da, știu... Dar nu e vorba numai de scris, ci și de tonul din scrisoare. Sunt sigur că scrisoarea asta e de la Mireille.

   - Și ștampila poștei? E autentică?

   Ravinel ridică din umeri.

   - Dacă ai pornit-o așa, atunci întreabă-mă dacă și poștașul era un poștaș autentic.

   - În cazul ăsta nu văd decât o singură explicație, și anume ca Mireille să-ți fi scris înainte să plece la Nantes.

   - Ai uitat de data poștei? Scrisoarea a fost expediată de la Paris, chiar atunci, în ziua în care am primit-o. Cine s-o fi pus la poștă?

   Bărbatul de la bar se întoarse cu niște sandviciuri pe o farfurie. Aduse și cele două halbe de bere, după care se retrase la barul său și se cufundă din nou în lectura ziarului.

   Ravinel coborî vocea.

   - Dacă Mireille s-ar fi temut cât de cât, ne-ar fi denunțat. Nu s-ar fi mulțumit să-mi atragă atenția că a rămas un borcan de dulceață început.

   - Mai întâi, ea n-ar fi venit la Nantes, observă Lucienne. Nu, e clar, scrisoarea asta n-a putut fi scrisă... înainte.

   Mușcă dintr-un sandvici. Ravinel bău jumătate din halba de bere. Niciodată nu înțelesese mai bine ca în acele clipe absurditatea situației în care se aflau. O simțea pe Lucienne cum ușor, ușor își pierdea cumpătul.

   Ea puse pe farfurie  sandviciul din care abia mușcase și împinse farfuria spre mijlocul mesei.

   - Nu mi-e foame. E așa de... neașteptat tot ceea ce îmi povestești!... Păi, dacă scrisoarea asta nu a putut fi scrisă înainte, cu atât mai puțin putea fi scrisă... după. Și nu conține nicio amenințare, ca și cum cine a scris-o și-ar fi pierdut memoria.

   - Foarte bine, șopti Ravinel. Înseamnă că începi să înțelegi...

   - Poftim?

   - Lasă, știu eu ce spun. Hai, continuă.

   - Păi, tocmai asta este, că nu văd cum... nu înțeleg...

   Cei doi se priviră lung, intens.

   În cele din urmă, Lucienne întoarse capul și se hazardă stingherită într-o presupunere:

   - Poate există cineva care seamănă leit cu ea. Știu și eu, vreo sosie...

   De data asta, Lucienne se dădea bătută. O sosie! Adică, ei doi ar fi înecat o sosie a lui Mireille, și nu pe ea!

   - Ba nu, reluă ea imediat. Așa ceva e pur și simplu ridicol! Hai să presupunem că o femeie ar putea semăna uluitor de bine cu Mireille, dar în cazul ăsta, nici măcar tu nu ți-ai fi putut da seama? Și nici eu, când am văzut-o moartă? Și femeia asta a venit așa, hodoronc-tronc, să se dea pur și simplu pe mâna noastră!

   Ravinel nu răspunse pe moment. O mai lăsă puțin pe Lucienne să se gândească.

   Autobuzele treceau atingând marginea trotuarului, după care se îndepărtau cu încărcătura lor de călători care se legănau ușor pe platformă. Din când în când, mai intra câte cineva, comanda ceva de băut, și arunca o privire către ei.

   - Ah, am uitat, nu ți-am spus tot, reluă brusc Ravinel. Mireille i-a făcut o vizită fratelui său, azi dimineață.

   O expresie de stupoare, apoi de teamă se ivi pe fața lui Lucienne. Mândra Lucienne! Acum nu prea se mai simțea în largul ei.

   - Germain mi-a spus că Mireille a urcat până la ei, a stat puțin la taclale cu el, l-a sărutat și a plecat.

   - Evident, spuse Lucienne gânditoare, putea fi sosia lui Mireille. Numai că Germain, ca și noi, nu putea fi păcălit de altcineva. Spui că au vorbit și că l-a sărutat... O altă femeie ar avea aceeași voce, aceeași intonație, același mers, aceleași gesturi? Nu, așa ceva nu se poate! Sosiile sunt niște șmecherii... așa ceva poți întâlni numai în romane.

   - Ar mai fi o explicație, spuse Ravinel. Catalepsia! Mireille ar fi putut să prezinte toate semnele morții, dar... acolo, în spălătorie, să-și fi revenit...

   Și întrucât Lucienne nu părea că înțelege, Ravinel adăugă:

   - Catalepsia chiar există. Am citit odată despre chestii de-astea.

   - Eh, catalepsie, după două zile de stat în apă!

   Simțind că Lucienne era pe cale să se enerveze, Ravinel îi făcu semn să vorbească mai încet.

   - Ascultă, reluă Lucienne. Dacă ar fi vorba despre catalepsie, eu chiar în clipa asta aș înceta să mai practic medicina, înțelegi? Pentru că în cazul ăsta, medicina nu ar mai fi o știință, pentru că...

   Lucienne părea rănită în amorul propriu. Gura îi tremura.

   - Noi, medicii, știm totuși să recunoaștem moartea. Vrei să-ți dovedesc? Dacă vrei, îți explic care au fost simptomele după care am constatat moartea... Ce, îți închipui că noi, medicii, eliberăm permise de înhumare, așa, la întâmplare?

   - Lucienne, te rog.

   Cei doi tăcură un timp. Ochii le erau înfrigurați. Lucienne era mândră de cunoștințele el, de poziția ei. Știa că-l domină pe Ravinel de la înălțimea profesiei sale. Avusese mereu nevoie de admirația lui. Și poftim, el își permitea... Îl supraveghea așteptând un cuvânt sau un gest de scuză.

   - Nu avem despre ce discuta, reluă ea cu vocea ei de spital. Mireille a murit. N-ai decât să explici restul cum vrei tu.

   - Mireille e moartă. Și totuși, Mireille trăiește.

   - Fernand, eu vorbesc serios...

   - Și eu la fel. Eu cred că Mireille...

   Oare trebuia să-i mărturisească lui Lucienne? El nu-i destăinuise niciodată gândurile lui cele mai ascunse, dar știa că ea îl cunoștea foarte bine, într-un fel puțin livresc, bineînțeles, dar foarte sigur.

   Și brusc, se hotărî:

   - Mireille este o fantomă, șopti el.

   - Ce? Poftim?

   - Așa cum ai auzit, Mireille este o fantomă. Apare unde vrea și când vrea... Se materializează.

   Lucienne îi luă din nou încheietura mâinii, făcându-l să roșească.

   - Lucienne, doar știi că n-aș îndrăzni să spun așa ceva oricui. Doar ție ți-am spus supoziția asta. Care mi se pare destul de plauzibilă.

   - Fernand, trebuie să-ți fac un control general, bombăni Lucienne. Încep să cred că ai un complex. Nu mi-ai povestit tu într-o zi că tatăl tău...?

   Fața ei deveni brusc aspră, iar degetele îi strânseră încheietura mâinii, până când începu să-l doară.

   - Fernand!... Uită-te la mine!... Nu cumva te prefaci?

   Lucienne râse nervos, își încrucișă brațele și se aplecă spre el. Din stradă, s-ar fi putut crede că se pregătea să se sărute cu cel din fața ei.

   - Auzi, nu mă lua drept o idioată... Ai intenția să-ți mai bați mult joc de mine? Mireille a murit. O știu. Și tu vrei să mă faci să cred despre cadavrul ei că a fost furat, că a înviat, că se plimbă prin Paris... Și eu, pentru că... da, pot să mărturisesc, pentru că te iubesc... uite, sunt pe cale să-mi torturez mintea pentru tine.

   - Lucienne, mai încet, te rog.

   - Fernand, știi, încep să înțeleg. În fond, poți să-mi povestești orice. Ce, eu nu eram acolo cu tine? Dar ce naiba, există totuși limite care nu trebuie depășite. Hai, fii sincer, măcar o dată! Unde vrei să ajungi cu toate astea?

   Ravinel își dădu seama că n-o mai văzuse niciodată atât de tulburată. Aproape că se bâlbâia de furie, iar o pată lividă i se lățea în jurul nărilor.

   - Lucienne! Îți jur că nu te mint!

   - Of, iarăși? Te rog, nu insista! Sunt gata să accept multe lucruri, dar nu că un cerc e pătrat, că un mort este viu sau că imposibilul este posibil.

   Cel din spatele tejghelei citea mai departe, indiferent. Văzuse atâtea cupluri ca Ravinel și Lucienne. Auzise atâtea vorbe ciudate în barul său. Ravinel îi flutură o bancnotă.

   - Da, domnule, ce doriți?

   Ravinel mai că nu se scuză pentru faptul că nu se atinseseră de sandviciuri. Lucienne se pudra, cu fața ascunsă în spatele poșetei. Se ridică și ieși prima fără să se uite dacă Ravinel o urma.

   - Ascultă, Lucienne... Îți jur, am spus adevărul.

   Lucienne se uita spre vitrine. Din cauza trecătorilor, Ravinel nu îndrăznea să ridice vocea.

   - Lucienne, ascultă-mă!

   Trăiau o scenă prea idioată, pe care ea nu știuse să o prevadă. Și timpul se scurgea... În curând, ea avea să se întoarcă la gară lăsându-l pradă tuturor amenințărilor, tuturor pericolelor. Disperat, o apucă de braț.

   - Lucienne... Doar știi bine că n-am niciun interes...

   - Nu? Dar asigurarea?

   - Ce vrei să spui?

   - E simplu. Dacă nu există cadavru, n-o să existe nici banii de asigurare. Las` că știu eu că așa o să-mi povestești, că societate de asigurare nu s-a lăsat păcălită și că nu ai încasat nimic.

   Un trecător îi privea fix, cu insistență. Oare auzise cuvintele lui Lucienne? Ravinel se uită îngrijorat în jurul său. Discuția asta pe stradă... E mai rău ca orice...

   - Lucienne! Te implor! Dacă ai ști cât am suportat până acum... Hai să stăm puțin acolo.

   Tocmai traversau intersecția Saint-Germain și mergeau de-a lungul parcului din spatele bisericii. Băncile erau ude. O lumină tristă se strecura printre ramurile pomilor desfrunziți.

   Dacă nu exista un cadavru, nu ar fi existat nicio despăgubire. Ravinel nu luase niciodată în considerare acest aspect al problemei. Se așeză pe colțul unei bănci. De data asta, totul se sfârșise. Lucienne stătea în picioare, lângă el, și dădea în lături frunzele moarte cu vârful pantofului. Sirena unei mașini de poliție, zgomotul mașinilor, sunetul vag de orgă filtrat de ușa bisericii. Alții își trăiau viața..

   Ah! De s-ar putea să nu mai fel el însuși!

   - Lucienne, ai de gând să mă părăsești?

   - Iartă-mă, eu cred că tu ești cel care...

   Ravinel întinse pe bancă o pulpană a pardesiului său.

   - Hai, vino aici... N-o să ne certăm tocmai acum, nu?

   Lucienne se așeză. Câțiva care ieșeau din grădină îi priveau cam ciudat. Nu, cei doi de pe bancă nu erau îndrăgostiți la fel ca alții.

   - Pentru mine, ce am făcut noi doi nu a fost niciodată o chestiune de bani și tu o știi foarte bine, reluă el cu un aer obosit. Și apoi, gândește-te puțin... Să presupunem că vreau să te mint. Aș spera eu oare că nu o să afli niciodată adevărul? N-ar trebui decât să vii la Enghien, să te interesezi și ai afla imediat...

   Lucienne ridică furioasă din umeri.

   - Fernand, hai să lăsăm asigurarea. Poate că n-ai fi avut curaj să mergi până la capăt. Poate că ai cedat, poate că ai preferat să ascunzi corpul lui Mireille și l-ai îngropat.

   - Poftim? Nu te gândești că, dacă aș fi făcut așa ceva, ar fi fost foarte periculos? În cazul ăsta, nu s-ar mai fi putut presupune varianta unui accident, iar eu aș fi fost imediat bănuit... În sfârșit, de ce să fi scornit eu povestea cu scrisoarea sau vizita lui Mireille la Germain, fratele ei?

..................................................