Cineva cunoscut, Shari Lapena

 ...................................................

3-4

                  Raleigh merge târâș în spatele casei. Nu-l vede nimeni.

    Studiază cu atenție ușile și ferestrele. Niciun semn evident al unui sistem de pază. Dar ușile și ferestrele sunt blocate. A urmărit videouri pe YouTube, pentru orice eventualitate. Nu e chiar atât de greu să pătrunzi într-o casă, așa cum și-ar putea imagina un proprietar obișnuit. Caută în buzunarul blugilor și își scoate cardul. Îl trece de-a lungul marginii ușii, unde se află încuietoarea și începe să se joace cu zăvorul. Băieților de pe YouTube le ia doar câteva secunde, dar Raleigh are nevoie de aproape un minut până când mecanismul cedează cu un clinchet. Asta se întâmplă la fix, transpiră îngrozitor, de teamă că cineva ar putea să-l vadă.
   Se strecoară înăuntru și închide ușa în liniște, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Își bagă cardul înapoi în buzunar și scoate telefonul. Aprinde lanterna. Ușa duce direct în bucătărie. Lovește ceva - un fel de castron - care zboară zdrăngănind de-a lungul podelei. Rahat. Îndreaptă lanterna în jos.
   Bobițele pisicii sunt peste tot. Se ghemuiește, le strânge pe toate într-o grămadă și le ia cu mănușa de pe jos. O pisică alb-negru i se freacă de picior.
   Se oprește să o mângâie un minut.
   Nu pierde prea mult timp la parter. Calculatoarele sunt aproape mereu la etaj, în dormitoare sau în birou. Casa aparține în mod evident unui cuplu cu un copil - are un dormitor matrimonial, o cameră pentru bebeluși și un birou în spate. Se strecoară în biroul de la capătul holului și se pregătește să acceseze calculatorul.
    Cu un stick USB și apăsând câteva taste, creează un soi de virus și trece de toate parolele. După ce se va uita puțin la ce e pe calculator, va încerca ceva nou - va folosi computerul compromis pentru a încerca să intre în rețeaua angajatorului proprietarului, dacă acesta lucrează într-un loc cât de cât interesant. Raleigh e relaxat - calculatorul este în spatele casei, jaluzelele sunt trase, nimeni nu poate vedea în interior - poate rămâne aici toată noaptea dacă vrea.
   Este captivat de ceea ce face, când aude un sunet. Uși de mașină trântindu-se. Îngheață. Aude voci afară. Futu-i. Nu se poate să fi venit acasă.
    Raleigh se panichează. Se uită pe fereastră. Nu există cale de ieșire pe acolo. Niciun acoperiș de pe care să coboare mai târziu. Nu poate să sară totuși de la etajul al doilea.
   În timp ce el ezită, vocile devin mai puternice. Acum aude o cheie în ușa din față. Futu-i. Futu-i. Futu-i. S-a ridicat de pe scaun și a înghețat de spaimă lângă capul scărilor. Poate să coboare scările în fugă și să iasă suficient de repede pe ușa din spate? Dar ușa din față se deschide deja, un comutator este apăsat și holul de la intrare este inundat de lumină. E terminat. Nu mai există cale de ieșire.
   Vede pisica intrând în hol, frecându-se de piciorul mesei, mieunând la stăpânii săi, dar nu îi poate vedea.
   -Du-l tu pe cel mic sus, la culcare, iar eu o să vin cu bagajele, se aude vocea unui bărbat.
   Încă nu au nicio idee că la etajul casei lor se află un străin.
   Raleigh se întoarce în biroul de la capătul holului, abia îndrăznind să respire. Computerul este și acum pornit, dar e silențios și e poziționat cu spatele la ușă. În cameră e întuneric. Poate nu vor observa. Poate că ar reuși să se ascundă aici până adorm. Simte cum o picătură de transpirație i se scurge pe spate. Aude femeia urcând greoi scările și gânguritul unui copil.
   Raleigh și-ar dori ca acesta să înceapă să plângă, dar rămâne tăcut. Parchetul scârțâie când femeia intră în camera bebelușului, aflată pe la mijlocul coridorului. Soțul este încă afară, la mașină. Raleigh îl aude trântind portbagajul. Oare să alerge acum? Sau să mai aștepte? Sunt cele mai lungi două secunde din viața lui.
   Intră în panică. Fuge pe scări cât de repede poate, nici măcar nu-și mai bate capul să nu facă gălăgie. Ajunge jos înainte ca bărbatul să fie la ușa din față.
   Aude țipătul uimit al femeii în spatele lui. E deja la jumătatea bucătăriei înainte ca ușa din față să se deschidă. Se luptă să ajungă la ușa de ieșire din bucătărie, făcându-și drum prin întuneric și lovește din nou vasul pisicii, care se împrăștie peste tot. Bărbatul din spatele lui strigă pe hol - Ce dracului? - și îl aude aruncând orice ar fi avut în mâini și venind după el.
    Raleigh nu se uită în spate. Iese pe ușă și aleargă cât de repede poate. Aleargă prin mijlocul curții din spate, sare gardul fără măcar să se mai gândească la asta, ajutat de adrenalină. Nu se oprește până nu simte că e destul de departe și plămânii îi iau foc.
   Se ascunde în spatele unui tufiș dintr-un parc până ce bătăile inimii i se calmează și poate respira din nou. Tot mai trebuie să se întoarcă și să-și recupereze bicicleta înainte să plece acasă - măcar dacă ar fi avut inspirația să n-o lase lângă casă. Nu se poate să nu cheme poliția. Vor vedea computerul pornit și vor ști ce a făcut.

   Carmine nu poate dormi. A încercat să citească, dar nimic nu-i poate capta atenția. Își dorește pe cineva lângă ea. Îi este dor de soțul ei. Obișnuia să citească în pat lângă ea, acum e mort.
   Ea e la parter, în bucătărie, pregătind o ciocolată fierbinte când aude ceva afară, pe stradă. Țipete. Îngheață ascultând. Aude bubuituri, mai multe țipete.
   Se duce repede la ușa din față, dar nu aprinde lumina.
   Când se uită afară, vede o siluetă uscățivă și întunecată, pe trotuar, spre capătul aleii sale. Pare că e singur. Are ceva în mână, un fel de băț. Iese cu grijă și, pe măsură ce înaintează, vede că e doar un băiat. Un adolescent, probabil beat, într-o seară de vineri. S-a liniștit acum, clătinându-se, de parcă nu și-ar putea aminti ce făcea mai exact... iar în mână tine ceva ce arată ca un băț de hochei rupt. Ea se gândește că i-a făcut zob coșul de gunoi.
   - Hei! spune Carmine, pășind pe alee spre el îmbrăcată în halatul roz.
   Băiatul se uită la ea stupefiat.
   - Ce faci? întreabă ea supărată.
   Nu îi este frică de el, e doar un băiat. Se află la doar câțiva metri distanță acum și îl poate vedea clar. De asemenea, poate simți mirosul de alcool. Are ceva ce-i amintește de fiul ei, Luke. Pare că încearcă să se concentreze, dar fața lui e lipsită de expresie. Nu spune nimic, dar nici nu fuge. Probabil pentru că dacă ar încerca să fugă ar cădea în cap. N-ai vârsta necesară ca să bei, nu-i așa? spune mama din ea.
   O expediază cu un gest cu care ai alunga o muscă și pornește împleticit pe stradă, târând după el bățul de hochei rupt. Îngrijorată, ea îl urmărește poticnindu-se pe trotuar, până când el cotește spre o casă ceva mai departe, pe stradă. Vede cum se aprind luminile. Cel puțin a ajuns acasă, se gândește ea. Părinții se vor ocupa de el.

   A doua zi dimineață, sâmbătă, Glenda o sună pe Olivia și o invită la o plimbare. Vrea să știe ce s-a întâmplat seara trecută, când Olivia l-a confruntat pe Paul.
   Glenda îmbracă o jachetă și pantofii comozi. Este o zi rece, înghețată, dar cel puțin soarele strălucește din nou după ploaia mohorâtă de ieri. Închide ușa și pornește spre casa Oliviei. Are mintea plină de tot felul de lucruri. Dacă ar putea rezolva problemele tuturor. Dacă tot acest stres ar dispărea.
   Aseară, fiul lor, Adam, venise din nou beat. I-au dat o oră maximă de ajuns acasă, dar i-a ignorat. I-au interzis să mai iasă din casă, iar el pur și simplu s-a strecurat afară. Nu știu ce-ar mai fi de făcut acum.
   - Poate ar trebui pur și simplu să-l lăsăm să-și facă de cap, spusese Keith la prima oră. Când se va sătura să tot vomite dimineața, își va reveni.
   Îl privise cu furie, cu brațele încrucișate la piept. Nu el stătuse toată noaptea cu ochii pe fiul lor ca să nu se sufoce. Keith a dormit foarte bine. Nimic nu pare să-l deranjeze; parcă ar fi căptușit cu teflon.
   Uneori și-ar dori să-l facă să înțeleagă toate lucrurile pe care ea le face, toate lucrurile pe care le-a făcut pentru familia lor. El nu o apreciază suficient.
   Nu o va face niciodată. Nu este conștient.
   Ea a trebuit să curețe și mizeria din baie.
   - Pune-l pe el să o facă, spusese Keith în mod inutil, turnându-și o ceașcă de cafea.
   Îl privise pe Adam care gemea în pat și își dăduse seama că asta nu se va întâmpla, așa că a făcut curat singură. Acum tot ce-și dorește este să iasă din casă, să stea departe de soțul ei, de fiul ei și de mirosul de vomă și să vorbească cu cineva rațional. Cineva care înțelege.
   O vede pe Olivia apropiindu-se pe trotuar și îi face semne cu mâna. Curând sunt față în față, apoi își sincronizează pașii.
   - Hai să mergem spre parc, sugerează Glenda.
   Pe drum, îi spune Oliviei despre cea mai recentă problemă cu Adam. Pe măsură ce merg împreună în jurul iazului, Glenda zice:
   - Îmi pare rău că m-am descărcat așa. Deci, ce s-a întâmplat aseară? Ai vorbit cu Paul?
    Se întoarce să se uite la Olivia și observă că pare mult mai puțin stresată decât cu o zi în urmă.
   Olivia dă din cap.
   - Am vorbit.
   Expiră puternic și se oprește, privind peste apă spre copacii de pe malul celălalt.
   - Nu avea o aventură cu Amanda. A surprins-o făcându-i lui Larry sex oral în birou și a avertizat-o, ca Larry să nu-și piardă slujba.
   - Uau, spune Glenda.
   Olivia se întoarce spre ea și râde.
   - E o nebunie, nu-i așa?
   Glenda clatină din cap.
   - Ce lucruri pot face unii.
   - Nu cred că Paul și cu mine avem de ce să ne îngrijorăm. Dar Becky... nu aș vrea să fiu în pielea ei. Dacă cineva a avut o aventură cu Amanda, cel mai probabil acela a fost Larry, nu crezi?
   Expresia Oliviei redevine gravă.
   Glenda simte că s-a mai relaxat. Plimbarea, descărcarea de propriile nemulțumiri și noutățile povestite de Olivia i-au făcut bine. Nu știe cum ar fi dacă nu ar putea să vorbească cu Olivia. Glenda spune:
   - Nu-mi imaginez că acea căsnicie va mai dura foarte mult.
   Stau una lângă alta, urmărind lebedele. În cele din urmă, Glenda o întreabă cu vocea șovăitoare:
   - Crezi că Larry ar fi putut să o ucidă pe Amanda?
   - Nu, spune Olivia clătinând din cap. În niciun caz. Nici Paul nu crede asta. Pun pariu că a fost Robert Pierce.

Douăzeci și doi

   Olivia se desparte de Glenda la colț și se întoarce posomorâtă acasă.
    Glenda pare tare epuizată în ultima vreme. Este, evident, îngrijorată la maximum din cauza lui Adam. Olivia știe că Keith nu este cel mai activ părinte, nici măcar unul solidar. Pare că lasă tot ce ține de creșterea și educarea copilului pe umerii Glendei, iar asta e o greutate care cântărește mult prea mult. Olivia este recunoscătoare că Paul nu e așa. Ei iau decizii împreună și, de obicei, văd lucrurile în același mod - cu excepția trimiterii lui Raleigh la un terapeut, desigur. Și scrisorile în care ea își cerea scuze.
   În timp ce se apropie de casă, zărește o mașină parcată în față. Ochii i se îndreaptă spre ușa de la intrare și vede doi oameni așteptând, cu spatele la stradă. Inima începe să-i bată mai repede. Se grăbește pe alee, în timp ce Paul deschide ușa. Vede privirea lui uimită, apoi ochii li se întâlnesc și asta pare să-l doboare.
   Omul de pe treapta din fața casei se întoarce și o vede.
   - Bună dimineața, spune el, în timp ce ea se apropie, îi arată insigna.
   - Sunt detectivul Webb, aceasta este detectiv Moen. Îmi cer scuze că vă deranjez sâmbăta, dar am putea intra? Nu vom sta mult.
   Olivia dă din cap afirmativ.
   - Sunt Olivia, spune ea.
   - Intrați, zice Paul, și deschide ușa larg.
   - Tocmai mă întorceam de la o plimbare, spune Olivia, luându-le hainele. Pot să vă servesc cu ceva? Cafea?
   - Nu, mulțumesc, spune Webb, urmându-l pe soțul ei în camera de zi, cu Moen în spatele lui.
   Moen îi zâmbește. Are o față de femeie cumsecade, se gândește Olivia. Este mult mai plăcută decât partenerul ei, care pare destul de nepoliticos. Poate de aceea lucrează împreună.
   Olivia și Paul stau unul lângă altul, destul de țepeni, pe canapea. Detectivul Webb se întoarce spre ea.
   - După cum probabil ați aflat, cercetăm uciderea Amandei Pierce.
   Olivia își impune să se relaxeze. Nu au nimic de ascuns. E bine că detectivii sunt aici, pot să lămurească unde a fost Paul în acea zi de vineri.
   - Da, știu, spune Olivia.
   - Am vorbit deja cu soțul dumneavoastră și el a fost foarte cooperant.
   Olivia dă din cap. Se simte încă ușor stresată, dar cine n-ar fi stresat dacă ar avea detectivi în living?
   - Înțeleg că a fost acasă, cu dumneavoastră, în seara zilei de vineri, 29 septembrie? spune Webb.
   Paul îi zice detectivului Webb:
   - De fapt, am greșit când am spus asta data trecută. Uitasem de tot. Am o mătușă în vârstă - mătușa mea Margaret, care trăiește singură și uneori se simte destul de singură. Mă sună foarte des, cerându-mi să o vizitez. M-a sunat în acea zi, deosebit de agitată, și mi-a cerut să merg la ea, m-am dus imediat după muncă. Am sunat-o pe Olivia mai întâi, ca să o anunț.
    Se uită la ea fugitiv.
   Olivia dă din cap.
   - Așa este, spune ea.
   Webb o studiază pentru o clipă și apoi se întoarce spre Paul.
   - Unde locuiește mătușa dumneavoastră? întreabă el.
   Olivia îl vede pe Moen scoțându-și carnetul și răsfoind o pagină.
   - Locuiește în Berwick.
   - Înțeleg, spune Webb.
   Olivia e neliniștită. Știe ce crede polițistul. Orășelul în care locuiește mătușa lui Paul este în direcția Canning, acolo unde a fost găsit corpul Amandei. Dar Paul nu avea nimic de-a face cu Amanda. Ceea ce spune el este adevărat - Margaret sună destul de des și îl imploră să o viziteze. E un chin.
   De cele mai multe ori nu merge, dar uneori mai cedează și bate tot drumul până acolo. Nu este deosebit de apropiat de ea, dar nici nu are alte rude care să o viziteze, iar el se simte vinovat. Își amintește de vinerea aceea. El i-a spus că Margaret fusese foarte insistentă, el nu o văzuse de mult timp și că simțea că nu poate spune nu.
   Detectivul întreabă:
   - Ziceați că locuiește singură?
   - Așa este, răspunde Paul. Este pe lista de așteptare a unui cămin de bătrâni, dar încă nu a fost acceptată. Așa că, deocamdată, există oameni care mai vin și o ajută.
   - A mai fost cineva acolo când ați vizitat-o în acea seară de vineri? întreabă Webb. Cineva care să poată confirma că v-a văzut?
  - Păi, nu. Era seară. Oricine ar fi fost deja plecase acasă.
   - Dar dacă o vizităm pe mătușa dumneavoastră, ne va confirma ea că ați fost acolo în noaptea aceea?
   Acum, Paul pare ușor incomodat. Se foiește puțin pe scaun.
   - Ei bine, nu știu, spune el. Vedeți, are probleme cu memoria. Mai suferă și de o demență destul de severă, așa că este probabil să fie confuză. Nu-și va aminti o vizită de acum trei săptămâni.
   - Înțeleg.
   - Pe ce număr v-a sunat? întreabă detectivul Moen.
   - M-a sunat pe telefonul mobil, în timp ce lucram, spune Paul. Mă sună destul de des, de fapt. Cam în fiecare zi.
   - Așadar, dacă ar fi să verificăm datele înregistrate de telefonul mobil, ele ar arăta că v-a sunat în ziua aceea? întreabă Moen.
   Paul dă din cap energic.
   - Da, desigur.
   - Și dacă ar fi să vă verificăm locul unde se afla telefonul mobil în acea noapte, el ar arăta că ați fost la mătușa dumneavoastră, spune Webb.
   Acum, Paul pare mai puțin sigur. Deschide gura să vorbească, dar nu spune nimic.
   - E vreo problemă? întreabă Webb.
   Olivia urmărește toate astea desfășurându-se în fața ei, cu inima bătându-i tot mai tare.
   - Eu... nu știu, spune Paul. Aveam telefonul mobil, dar mai avea foarte puțină baterie, iar eu nu aveam un încărcător la mine, așa că pur și simplu l-am închis.
   - Înțeleg, zice Webb.
   Paul se uită nervos la Olivia. Nu pare că detectivul îl crede.
   - La ce oră ați ajuns acasă, domnule Sharpe? întreabă Webb.
   - Nu sunt sigur, spune Paul, privind-o pe Olivia. Pe la unsprezece?
   Olivia ridică din umeri.
   - Sincer, nu-mi amintesc. M-am culcat devreme - deja dormeam când ai intrat.
   Ea își dă brusc seama că Paul nu va putea, de fapt, să demonstreze unde a fost în noaptea aceea. Urmărește cu atenție detectivii, dar nu poate spune la ce se gândesc. Își tot repetă că nu are motive să fie îngrijorată, dar nu îi place felul în care îl privesc pe soțul ei. Simte că i se face greață. Se întreabă, dezgustată, dacă are ceva de ascuns.
   - Și restul weekendului? întreabă Webb, privind-o pe Olivia.
   - A fost cu mine acasă. Categoric.
   - Ați putea să-mi dați adresa mătușii dumneavoastră? îl întreabă detectivul pe Paul.

   Robert Pierce este acasă sâmbătă dimineață, savurând o ceașcă de cafea, când aude soneria de la ușă.
   Rămâne nemișcat. Decide să nu răspundă, poate că așa oricine ar fi la ușă va pleca. Dar sună din nou, insistent. Își lasă cafeaua din mână cu o bufnitură, enervat, și se îndreaptă spre ușa din față. Nu vrea să vorbească cu nimeni.
   O deschide și vede o femeie în vârstă, cu aspect plăcut, zâmbindu-i.
   - Ce doriți? întreabă el tăios.
   - Îmi cer scuze de deranj, spune femeia.
   Se uită la ea cu răceală. Serios, ea nu știe că soția mea a fost ucisă?, dar ea continuă cu blândețe.
   - Numele meu este Carmine. Sunt vecina de la numărul 32 pe strada Finch, în spate. Arată direcția peste umăr.
   El începe să închidă ușa.
   - Casa mea a fost spartă de curând, spune ea în grabă, și încerc să aflu dacă mai e cineva în situația asta.
   Se oprește. Își amintește scrisoarea, amprentele inexplicabile din casa lui.
   Se gândește la telefonul Amandei, cum îl găsise deasupra plicurilor din sertar, când era atât de sigur că îl pusese dedesubt. Vrea să audă ce are de spus această femeie, dar nu vrea să îi spună că și casa lui a fost spartă. A distrus scrisoarea deja. Ce se întâmplă dacă poliția află cine i-a spart casa și-l întreabă pe respectivul ce a văzut în casa lui Robert? Își scutură capul, încruntat.
   - Nu. Nimeni nu a intrat prin efracție, minte el.
   - Ei bine, cred că asta e de bine, spune ea.
   Oftează destul de teatral.
   - Cineva a intrat în casa mea și voi afla cine.
   Femeia ridică o bucată de hârtie.
   - Am primit scrisoarea asta.
   - Pot s-o văd? întreabă el.
   Ea i-o întinde. Își dă seama repede că este identică cu scrisoarea primită de el.
   - De când o aveți? întreabă.
   - Am găsit-o luni dimineață. A fost strecurată prin fanta de corespondență.
   Ridică privirea și i-o dă înapoi.
   - Ce neobișnuit, comentează el.
   Ea pufnește.
   - Ai putea spune și așa. Nu știu cât e de neobișnuit pentru copii să pătrundă în case, dar este destul de neobișnuit ca mama să scrie scrisori cu scuze anonime.
   Ea adaugă:
   -Nu găsesc pe nimeni altcineva care să mai fi primit scrisoarea. Dar spune clar că au fost și alții. Și pun pariu că acest copil a spart mai multe case decât cele despre care știe mama lui. Presupun că ar trebui s-o las baltă. Nu mi s-a furat nimic, iar părinții copilului precis s-au ocupat de el.
   - Doar un adolescent prost, spune Robert, atent să nu arate cât de neliniștit e.
Ea se apleacă într-o manieră conspirativă și spune:
   - De fapt... sunt destul de sigură că mi-am dat seama cine este. Și din câte am auzit, are aptitudini tehnice destul de bune.
   - Zău? Cine? întreabă Robert dezinvolt. Dar se gândește: Ce se întâmplă în cazul în care copilul a văzut ce e pe telefon?
   - Dacă aflu cu certitudine cine e, vă anunț. El a cotrobăit prin viața mea, o să cotrobăi și eu în viața lui. Și apoi am să-i spun ce cred despre el.
   Robert dă din cap.
   - Ați fost la poliție?
   - Nu, nu încă. Mă îndoiesc că m-ar lua în serios.
   - Probabil că nu, e de acord Robert.
   - Eh, atunci încuiați bine ușile și ferestrele, spune ea, îndepărtându-se.
   Robert închide ușa și începe să măsoare cu pașii camera de zi. Futu-i.
   Nenorocitul de adolescent. Dacă s-a uitat prin telefonul Amandei și a văzut ce era acolo? Își notează numele și adresa lui Carmine, înainte de a le uita. Și dacă va simți nevoia să facă ceva în legătură cu acel copil, o va face.

   Raleigh se uită surprins la scena din fața lui.
    Nu i-a văzut niciodată pe acești doi oameni. Ce fac aici? Adrenalina îi aleargă prin corp. Precis au venit pentru el, după noaptea trecută.
   - Raleigh! spune mama sa, evident surprinsă. Cum de te-ai ridicat din pat?
   Se trezise devreme intenționat - nu este nici măcar amiază - toate astea sunt parte din planul de a o face să revină la sentimente mai bune față de el, ca să-și poată recupera telefonul. Dar acum nu pare foarte fericită.
   - Oricum am terminat, spune bărbatul necunoscut, aruncându-i o privire indiferentă lui Raleigh.
   Deci n-au venit pentru el. Ușurarea aproape că îi taie picioarele lui Raleigh.
   Își dă seama că este în pijamale. Ei bine, nu știa că au musafiri. Se întoarce cu coada-ntre picioare în bucătărie, ușurat și jenat, în timp ce părinții lui îi conduc pe vizitatori, conștient într-un fel că a dat peste ceva despre care nu ar fi trebuit să știe. Își pune un bol cu cereale și așteaptă.
   Aude ușa închizându-se. Părinții lui nu vin în bucătărie imediat. E evident că discută despre ce ar trebui să-i spună. Într-un final, apar și mama lui își face de lucru.
   Se lasă o tăcere inconfortabilă, nimeni nu zice nimic, iar Raleigh se întreabă dacă vor continua așa. Dă-o naibii de treabă.
   - Despre ce-a fost vorba?
   Mama lui se uită la el neliniștită, apoi aruncă o privire fugară înspre tatăl său.
   - E complicat, spune tatăl cu un oftat, așezându-se la masa din bucătărie.
   Raleigh așteaptă încordat. Un val de anxietate îl lovește cu putere.
   Tatăl său zice:
   - Erau detectivii care investighează uciderea Amandei Pierce, femeia care locuia pe strada noastră.
    Și se oprește, de parcă n-ar ști ce-ar mai putea spune mai departe.
   Raleigh își simte inima sărindu-i din piept. Își privește tatăl, apoi mama. Ea e tăcută, prudentă. Își întoarce privirile înapoi, spre tatăl său. Niciodată nu l-a mai văzut așa, să nu-și găsească deloc cuvintele.
   - De ce vorbeau cu voi? întreabă Raleigh.
   Nu e prost. Vrea să știe ce se întâmplă.
   - Sunt întrebări de rutină. Vorbesc cu toți cei care o cunoșteau pe Amanda Pierce, spune tatăl său.
   - Parcă ziceai că n-o cunoșteai, ripostează Raleigh.
   - Nu o cunoșteam, nu foarte bine. Uneori, lucra cu contract temporar la mine la serviciu, deci o știam, dar nu foarte bine. N-a lucrat niciodată în departamentul meu.
   Raleigh își privește părinții și simte că îi ascund lucruri.
   - Uite ce e, Raleigh, e ceva ce ar trebui să știi, spune cu grijă tatăl său.
   Dintr-odată nu mai vrea să audă nimic. Vrea să fie din nou copil, să poată fugi din cameră acoperindu-și urechile cu mâinile, refuzând să audă ce vrea să-i spună tatăl său. Dar nu poate. Nu mai e mic. Tatăl său îi aruncă o privire ca de la bărbat la bărbat peste masa din bucătărie și spune:
   - Am văzut-o pe Amanda având o relație cu cineva de la birou. Era o relație nepotrivită. Le-am spus amândurora să o încheie. Altcineva m-a văzut certându-mă cu Amanda pe tema asta și a înțeles greșit situația. Le-am spus detectivilor adevărul. Că n-am fost implicat în nicio altfel de relație cu ea. Nu avuseserăm o - relație. Nu știu cine a ucis-o. Vom lăsa aflarea adevărului în seama poliției, bine? Nu ai de ce să-ți faci griji.
   Raleigh își privește tatăl, tulburat de ceea ce tocmai a auzit. E aproape sigur că i-a spus adevărul. Nu-și amintește nici măcar o singură dată în care să-l fi mințit. Se uită rapid spre mama sa care-l privește pe tatăl lui cu o nervozitate ce i se citește pe tot chipul. Expresia ei nu arată de parcă nu ar exista motive de îngrijorare. Se întreabă dacă poate avea încredere în tatăl său.
   Raleigh se încruntă, dând din cap.
   - Bine.
   Mama lui spune:
   - Nu cred că ar trebui ca altcineva să afle despre ce am vorbit.
   Raleigh aprobă și promite:
   - Nu voi spune nimănui.
   Apoi se retrage în camera sa.

   După ce conduce o vreme în liniște, Webb se întoarce către Moen și îi spune:
   - Și-a închis telefonul.
   Moen încuviințează.
   - Exact.
   Webb continuă:
   - Vom verifica datele mobile din acea zi, dar pun pariu că vom găsi un apel de la mătușa sa, dacă oricum îl sună zilnic. Așa e obișnuită. Locuiește singură și are probleme cu memoria, e confuză. Dacă el se baza pe toate astea, în ceea ce o privește pe nevastă-sa, cel puțin, și a ieșit în seara aceea și a ucis-o pe Amanda? Nu putem afla unde era dacă avea telefonul închis.
   - Se poate, e de acord Moen. Dar încă n-am stabilit dacă avea în mod cert o relație cu ea.
   - Dar s-ar putea să fi avut. Becky Harris credea că aveau.
   Moen dă din cap aprobator și spune:
   - Soția lui părea îngrijorată. De ce e atât de îngrijorată dacă el a fost doar să-și viziteze mătușa?
   - Ar trebui să-l chemăm la secție, spune Webb. Să vedem dacă mai putem afla ceva.

Douăzeci și trei

   Când detectivii se întorc la secție, află că au apărut noutăți.
   - Avem ceva, spune un polițist tânăr, apropiindu-se de ei.
   Este unul dintre polițiștii în uniformă trimiși să examineze orașul și zona înconjurătoare.
   - Am găsit un hotel în care unul dintre angajați a recunoscut-o pe Amanda după poză. Venea acolo ocazional cu același bărbat. Și apoi ne-am uitat la filmările camerelor de supraveghere.
   - Și? întreabă Webb, cu un strop de entuziasm.
   - Trebuie să vedeți, spune ofițerul, și îi conduce spre un calculator.
   Se uită în jos, spre ecran.
   Calitatea filmării e destul de bună. Webb o vede prima dată pe Amanda, dându-și părul pe spate. Apoi intră în cadru și bărbatul cu care era. Acesta își recuperează cardul de credit de la recepție și apoi se întoarce, cu fața direct la cameră. Larry Harris.
   - Ca să vezi, spune Webb.
   Se uită la Moen.
   -Vezi dacă am mai progresat cu înregistrările camerelor de supraveghere din stațiune - trebuie să aflăm dacă mașina lui Larry Harris a părăsit parcarea cât el a fost cazat acolo.

   Raleigh nu mai este pedepsit să stea în casă.
    Mama lui nu-l mai suporta bântuind prin casă fără telefonul și internetul care să-l țină ocupat, așa că cel puțin i se permite să iasă din nou, nu doar la scoală și antrenamente. Iese prin cartier cu bicicleta, încercând să-și mai domolească stresul. Fără internet, nu prea ai ce face acasă. Și a trebuit să scape cumva de tensiunea instalată în familie. Merge deci pe bicicletă pe străzile cartierului rezidențial, trecând pe lângă unele dintre casele pe care le-a spart.
   Aproape că fusese prins asupra faptului noaptea trecută. Asta e - acum chiar că trebuie să se oprească. Nu merită riscul. Intrare prin efracție. Joaca lui prin calculatoarele tuturor. Chiar dacă nu fură, de fapt, informațiile nimănui și nu distribuie programe de virusare, porno sau orice altceva de pe computerele care nu-i aparțin - nu este deci uz de fals - ceea ce face el este totuși o infracțiune. Polițiștilor nu le va păsa că face asta doar ca să se distreze.
   Trece încet pe lângă casa familiei Pierce, aruncându-i o privire din mers.
   Își amintește că a fost în casa aceea, cât de curată era, cât de ordonată. Poate pentru că, bineînțeles, nu locuiau copii acolo. În timp ce stătea în fața calculatorului, aruncase o privire prin sertarele biroului și găsise un telefon mobil. Arăta ca un telefon ieftin, cu cartelă reîncărcabilă. Poate că era un telefon vechi sau o rezervă. Îl pornise - avea parolă - dar nu-l interesa cu adevărat, așa că îl închisese din nou, aruncându-l înapoi în sertar. Imediat după aceea plecase.
   Mai târziu, când a aflat că femeia din acea casă fusese ucisă, l-a cuprins un fior. Poliția trebuie să fi găsit telefonul când au cercetat casa. Grija sa principală este acum că amprentele lui sunt peste tot pe acel telefon și în acea casă. Mărește viteza, gândindu-se neliniștit la femeie, la Carmine și la scrisori.
   Raleigh începe să înțeleagă că toată lumea are secrete - a văzut ce au unii prin calculatoare; nimic nu-l mai surprinde. Raleigh are secrete, părinții lui evident le au și ei pe ale lor. Poate că ar trebui să scotocească prin propria casă.

   Este sâmbătă după-amiază, iar tensiunea din casă o înnebunește pe Olivia.
   Paul este la etaj, în birou. Raleigh e în camera lui. Olivia încearcă să se convingă să nu meargă să o confrunte pe Becky. E îngrijorată pentru ceea ce le-ar fi putut spune Becky detectivilor despre Paul. Știe oare mai multe decât i-a spus Oliviei? Inventează ea oare lucruri pentru a distrage atenția de la propriul soț? A fost oare Becky complet sinceră cu ea? În cele din urmă se hotărăște. Ia o haină și iese din casă fără să spună nimănui unde pleacă.
   În timp ce merge, nu mai e chiar așa hotărâtă și speră pe jumătate că Becky nu e acasă. Dar continuă spre casa ei, chiar dacă i se face rău când se gândește că a plecat să o descoasă pe Becky de informații despre propriul soț. Simte în ultima vreme că tot ceea ce considera că i se cuvine - un fiu bun, soțul credincios - trebuie să fie reevaluat.
   În timp ce trece pe lângă reședința Pierce, se uită insistent la casă.
   Jaluzelele sunt toate trase, părând că însăși casa are o privire fixă. Se întreabă dacă Robert Pierce este acolo, undeva, în spatele jaluzelelor. Brusc îl urăște și o urăște și pe Amanda, pentru că s-au mutat în cartierul lor și l-au clătinat din temelii. Probabil că și-a ucis soția, gândește ea cu amărăciune, iar acum suferă cu toții din cauza asta.
   În timp ce merge pe alee și se îndreaptă spre ușa de la intrare a casei familiei Harris - o casă drăguță cu ferestre la mansardă - are un moment dificil atunci când își dă seama că Larry ar putea fi acasă. Sigur nu e la birou la sfârșit de săptămână. Nu vrea să-l vadă.
   Sună la ușă și așteaptă stresată. În cele din urmă, aude pași, iar ușa se deschide. Becky. Evident, nu se aștepta la musafiri; poartă pantaloni de trening și un tricou lung care arată de parcă ar fi dormit cu el.
   - Bună, spune Olivia.
   Becky nu spune nimic.
   - Pot să intru?
   Becky pare să se gândească puțin, apoi deschide larg ușa. Olivia intră în casă, cu nervii întinși la maximum.
   - Larry e acasă? întreabă ea.
   - Vrei să vorbești cu el? întreabă Becky surprinsă.
   - Nu, spune Olivia. Vreau doar să știu dacă suntem singure.
   - Nu e acasă.
   Olivia dă din cap și se așază la masa din bucătărie. Becky nu se oferă să pună de cafea. Stă acolo, cu brațele încrucișate.
   - Trebuie să vorbim, începe Olivia.
   Becky doar o privește insistent și așteaptă.
   - Trebuie să știu dacă mi-ai zis totul.
   - Ce vrei să spui?
   - Ai sugerat că Paul ar putea avea o aventură cu Amanda. Tu l-ai văzut în mașina ei.
   Becky dă din cap afirmativ.
   - Este adevărat, jur.
   - Mai e ceva ce știi sau ai văzut, ceva ce nu mi-ai spus până acum? Mai e ceva în plus, ce le-ai spus detectivilor? Trebuie să știu, spune ea.
   Becky trage aer adânc în piept și apoi expiră.
   - Olivia, suntem prietene de multă vreme. Am fost întotdeauna sinceră cu tine. Asta e tot ce am văzut. Doar atunci, în acea seară, pe ei doi stând în mașină și certându-se. Am presupus că au o aventură, pentru că de ce altceva ar fi fost acolo, la ora aceea? Și știi că era o vampă. Dar poate m-am înșelat. Asta este tot ce știu. Și doar asta le-am spus și detectivilor.
   Olivia oftează adânc, își acoperă ochii cu mâinile, se simte dărâmată.
   - Vrei cafea? întreabă Becky.
   Olivia suspină, ridică privirea și dă din nou din cap, dintr-odată incapabilă să scoată un cuvânt. Este atât de bucuroasă că nu vor deveni dușmance. În timp ce Becky face cafea, Olivia își șterge ochii și întreabă:
   - Ai mai auzit ceva despre anchetă? Tu ai vreo idee ce se întâmplă?
   Nu vrea să întrebe direct despre Larry. Așteaptă să vadă dacă Becky are încredere în ea.
   Becky termină de pregătit aparatul de făcut cafea și se întoarce sprijinindu-se pe blat. Clatină din cap.
   - Nu, nu mai știu nimic. Nu prea ne spun lucruri, nu-i așa? Nu există nimic nici în presă.
   - Sper să rezolve cazul cât mai curând, spune Olivia. Și toate astea să se termine.
   Becky toarnă cafea, duce cănile la masa din bucătărie și se așază.
   - Olivia, eu nu încerc să-i conving pe detectivi că se întâmpla ceva între Paul și Amanda. Le-am spus doar ce am văzut. Depinde de detectivi să afle adevărul. Nu vreau să-ți distrug viața pentru a o proteja pe a mea. Nu aș face asta.
   Olivia o privește recunoscătoare.
   - De ce ești atât de îngrijorată în legătură cu Paul? întreabă Becky.
   Olivia roșește ușor și spune:
   - Detectivii au fost la noi azi-dimineață.
   - Serios?
   Olivia dă din cap.
   - Au vrut să știe dacă Paul are un alibi.
   Becky o privește fix.
   - Și are?
   - Nu, nu chiar, recunoaște Olivia. Își vizita mătușa în vârstă în acea seară... iar ea nu are cum să-și amintească și să poată depune mărturie pentru el. Are demență senilă.
   Ea nu menționează nimic despre faptul că Paul își închisese telefonul mobil vineri seara.
   - Se pare că suntem cam în aceeași barcă, spune Becky. Nici Larry nu prea are alibi.
   Olivia se uită la ea, așteptând să continue.
   - A fost la o conferință la Deerfields Resort în acel weekend.
   Ea ezită și apoi întreabă:
   - Știi unde este asta?
   Olivia dă din cap că nu.
   - În vinerea aceea a urcat în camera lui și a lucrat câte ceva, apoi a adormit și a ratat cea mai mare parte a recepției. Deci nu are nici el vreun martor care ar putea să spună că l-a văzut.

   Robert Pierce se plimbă neliniștit prin casă pe măsură ce se întunecă afară.
   Se gândește la Larry Harris, de alături. Îi este oare și lui dor de Amanda așa cum îi este lui Robert? Simte o ură rece și profundă pentru el. Se întreabă ce-a simțit Larry când a aflat că soția lui s-a culcat cu vecinul său de alături.
   Robert știe deja cum te simți când afli asta. Se întreabă ce simte Larry acum, cu poliția spionându-l, punând întrebări. Robert știe cum te simți și în situația asta.
   Robert se gândește și la celălalt bărbat cu care se întâlnea Amanda. A aflat oare poliția deja și despre el?
   Și se gândește la copilul care a pătruns în casa lui. Se îngrijorează, întrebându-se dacă le va spune Carmine, până la urmă, polițiștilor despre el.

   Alături, Becky e în bucătărie și pregătește cina cu știrile TV locale pe fundal.
   Aude numele Amanda Pierce și realizează că umerii i se încordează instantaneu fără să-i poată stăpâni, iar întregul corp este atât de tensionat, încât o doare. Respiră adânc și își relaxează, de data aceasta conștient, umerii.
   Așa nu se mai poate. Pune televizorul pe modul silențios.
   S-a schimbat mult în ultimele zile. Se gândește la ea însăși, cea de acum o săptămână, ce prostuță era - cu fanteziile de adolescentă despre vecinul de alături. Nu mai e prostuță acum. Amanda este moartă, ucisă cu brutalitate și, din câte își dă ea seama, suspecții principali sunt Robert Pierce și propriul ei soț, Larry.
   Acum, când se gândește la Robert, nu mai vede zâmbetul sexy pe care i-l arunca peste gard sau cum se comporta când erau împreună în pat. În schimb, își amintește cum i-a vorbit ultima dată, deasupra gardului... cât de calm îi spusese că n-a bănuit nicio secundă că Amanda ar fi putut avea o aventură.
   Mințise și amândoi erau conștienți de asta. El știuse că Amanda avea o aventură. Iar acum ea se gândește că ticălosul viclean știa exact cu cine avusese soția lui o aventură. Voise doar să se asigure că ea nu va spune asta poliției. Poate ar trebui s-o facă.
   Are prea multe de pierdut dacă soțul ei este târât prin labirinturile sistemului de justiție penală. Trebuie să se gândească la copii, nu poate lăsa ca asta să îi distrugă pe toți.

   Sâmbătă seara vine cu certurile sale obișnuite. Glenda se plimbă prin casă cu senzația că o să explodeze din cauza nervilor. Încercase să-l facă pe Adam să rămână acasă. E îngrijorată că va bea din nou prea mult și va face vreo prostie, ceva ce vor regreta cu toții.
   Îi ceruse ajutorul lui Keith, dar nici el nu avusese succes. Adam nu-i mai ascultă pe niciunul dintre ei. Keith o evită, iar ea umblă de colo-colo prin casa tăcută, așteptând nerăbdătoare ca Adam să se întoarcă acasă.

   Duminică dimineață, Webb și Moen sunt amândoi la secție când unul dintre polițiști se apropie de Webb și spune:
   - Domnule detectiv, a venit o anume Becky Harris și vrea să vă vorbească. Spune că este important.
   O conduc pe Becky Harris într-o sală de interogatoriu. Webb observă o schimbare la ea; prima dată când venise la secție fusese speriată și gata să plângă, temându-se că indiscrețiile ei conjugale se vor afla. Acum pare mai puternică, mai hotărâtă. De parcă nu ar mai avea mare lucru de pierdut. Sau de parcă ar avea ceva de negociat.
   - Pot să vă servesc cu ceva? întreabă Moen.
   Becky clatină din cap:
   - Nu, mulțumesc.
   - Ce v-a adus la secție? spune Webb, în timp ce toți trei se așază.
   Pare ușor stânjenită, dar îl privește în ochi și spune:
   - E ceva ce nu v-am spus.
   - Ce anume? întreabă el, amintindu-și de toate celelalte lucruri pe care nu le-a spus în celelalte dăți... că ea și Robert Pierce aveau o aventură. Că o văzuse pe Amanda certându-se cu Paul Sharpe.
   Ce va mai spune azi?
   - Este vorba despre Robert Pierce.
   Privește de la unul la altul stresată.
   - Continuați.
   - În noaptea aceea în care am fost împreună, sâmbăta din weekendul în care Amanda a dispărut - mi-a spus că el credea că soția lui are o aventură.
   - De ce v-am crede? întreabă Webb.
   Este în mod evident uimită de tonul lui. Dar la ce altceva să se aștepte, cu antecedentele sale?
   - Pentru că spun adevărul! zice ea.
   - Ați mai spus că ne mărturisiți adevărul și altă dată, subliniază Webb. Când ne-ați zis că Robert nu v-a spus niciodată nimic despre bănuiala lui în legătură cu faptul că soția sa ar fi avut o aventură. Ce s-a schimbat de atunci?
   Poate, se gândește Webb, soțul ei o fi recunoscut că se întâlnea în mod repetat la hotel cu vecina lor drăguță.
   Ea îi aruncă o privire enervată și inspiră adânc.
   - El mi-a cerut să nu vă spun. A fost destul de intimidant când a făcut asta.
   - Înțeleg.
   - M-a făcut să promit că nu spun. Suna... ca o amenințare, mai degrabă.
   Ea se apleacă în față.
   - Deci vedeți, el chiar a crezut că ea îl înșală. A avut un motiv.
   - Parcă spuneați că nu ar putea fi capabil să-și omoare soția, că nu era genul? spune Moen.
   - Asta a fost înainte să mă amenințe și pe mine, spune Becky, lăsându-se pe spate în scaun și aruncând o privire rapidă spre Moen. I-am văzut o altă față. Era diferit. M-a speriat.
   - Altceva? spune Webb.
   Se uită când la el, când la Moen și spune:
   - Nici măcar nu vi se pare suspect?
   - Avem mulți suspecți, spune Webb, inclusiv soțul dumneavoastră.
   - E ridicol, spune Becky, indignată.
   - Nu chiar, spune Webb. Avem înregistrările de la una dintre camerele de supraveghere ale unui hotel în care soțul dumneavoastră și Amanda Pierce apar de mai multe ori, rezervând o cameră.

   Becky iese împleticindu-se din secția de poliție. Timp de un minut, ea nici nu-și poate aminti unde și-a parcat mașina. În cele din urmă, o găsește. Intră în mașină, ferindu-se de vântul de afară și închide ușa. Se uită prin parbriz, fără să vadă nimic, și începe să respire foarte rapid.
   Poliția are înregistrări video cu soțul ei și Amanda Pierce la hotel. Știa că acest lucru se va întâmpla, imediat ce el i-a mărturisit. Detectivii nu sunt idioți. Dar ticălosul ăla prost cu care s-a căsătorit este.
   Trebuie să afle adevărul. Trebuie să știe, într-un fel sau altul, ce s-a întâmplat cu Amanda. Și apoi își va da seama ce trebuie să facă în continuare.
   Stând pe scaunul din față al mașinii, își înăbușă un suspin. Cum a ajuns în situația asta? Este doar o femeie obișnuită, căsătorită, cu doi copii aproape mari, care trăiește în suburbii. Este incredibil că a ajuns să fie prizoniera acestui... coșmar. O femeie pe care abia o știa a fost ucisă fie de propriul ei soț, fie de Larry. Dacă Robert e ucigașul, ei nu-i mai pasă. Nu, chiar speră să fie prins și condamnat, ticălosul. Dar dacă e soțul ei, Larry, nici măcar nu se poate gândi la asta acum.

Douăzeci și patru

   Duminică, la începutul după-amiezii, Carmine face încă o plimbare prin cartier.
    Și-a petrecut ultima săptămână vorbindu-le tuturor celor cu care a putut despre spargere. La magazinul alimentar. La cursul de yoga pe care-l frecventează. E frustrată că nimeni altcineva nu recunoaște că i-a fost spartă casa. O deranjează faptul că pare a fi singura. Poate a fost o minciună, cum că ar mai fi și alții în această situație. Poate e doar ea, ori a fost ținta unei farse.
   Dacă e așa, lucrurile devin și mai personale. O fi din cauză că e nouă în cartier? O străină? Este mai hotărâtă ca niciodată să-l deconspire pe acest adolescent nenorocit.
   Este destul de sigură că Olivia Sharpe a scris scrisoarea. Dar nu o să se mai apropie de ea - cel puțin, nu deocamdată. O să vorbească cu fiul acesteia, Raleigh. S-a interesat în legătură cu el. Se pare că e un copil bun din toate punctele de vedere. Foarte priceput la calculatoare. A avut chiar și o mică afacere vara trecută, oferindu-se să repare computerele oamenilor. Se întreabă dacă îi spionase încă de atunci. Bate la ușa cu numărul 50 de pe strada Finch și îi răspunde un adolescent ursuz.
   Îl recunoaște imediat pe băiatul beat de pe aleea ei, din noaptea trecută. Își poate da seama după expresia lui speriată că și el a recunoscut-o. Dar o să treacă peste. El are părul și ochii închiși la culoare și îi amintește cu siguranță de Luke la aceeași vârstă. Ea îl întreabă dacă locuința lor a fost spartă recent, dar el o privește de parcă i-ar fi crescut două capete. Așa că ea întreabă dacă știe băieți de vârsta lui din cartier care s-ar pricepe la calculatoare; al ei are probleme. Destul de sigur pe el, i-l indică pe Raleigh Sharpe.
   Chiar în acel moment, o femeie ajunge la ușă ștergându-și mâinile cu un prosop de vase. Are părul castaniu, scurt, pistrui și un aspect plăcut.
   - Bună, vă pot ajuta cu ceva? întreabă ea, în timp ce băiatul se retrage în interior.
   - Bună, mă numesc Carmine.
   Ea întinde mâna.
   - Sunt nou-venită în cartier. Locuiesc la numărul 32.
   Femeia îi zâmbește, îi strânge mâna și spune:
   - Sunt Glenda.
   - Copiii mei sunt adulți, spune Carmine, încercând să facă conversație. Aveți un băiat arătos.
   Nu-i va spune unde i-a văzut fiul pentru prima dată.
   - Aveți și alți copii? întreabă ea.
   - Nu, doar pe Adam, spune femeia.
   Nu pare dornică de conversație. Probabil că își dorește să se întoarcă la gătit.
   - Casa mea a fost spartă recent și am tot vorbit cu oamenii, spunându-le să fie atenți. Nu era nimeni acasă la dumneavoastră, atunci când am mai bătut la ușă.
   - Ei bine, casa noastră nu a fost spartă, spune femeia destul de abrupt, expresia ei plăcută dispărând.
   Norocoasa, își zice Carmine.
   - Asta e bine, spune ea, ascunzându-și dezamăgirea. Ce crimă îngrozitoare, spune Carmine, gândindu-se că acest lucru o va face pe femeie să vrea să vorbească mai multe.
   Se apropie conspirativ.
   - Oamenii par să creadă că soțul ei a făcut-o. Îl cunoașteți?
   - Nu, nu-l cunosc.
   - De fapt, am bătut și la ușa lui, doar pentru a afla dacă și casa lui a fost spartă. Nu am îndrăznit să spun nimic despre soția lui. Dar nici casa lui nu a fost spartă.
   - Ei bine, mă bucur că ne-am cunoscut, spune femeia pe nume Glenda și închide ușa cu fermitate.

   Telefonul sună, spulberând liniștea. Olivia sare. Ridică receptorul din bucătărie, sperând că este Glenda.
   - Bună ziua, spune ea.
   - Doamna Sharpe?
   Recunoaște vocea. Este a detectivului Webb. Inima începe să-i bată puternic.
   - Da?
   - Soțul dumneavoastră este acasă?
   Fără niciun cuvânt, îi întinde receptorul lui Paul, care stă în bucătărie privind-o. El îl ia și ascultă.
   - Ce? Acum? întreabă Paul.
   Apoi spune:
   - Bine.
   Olivia simte o împunsătură de adrenalină. Paul închide telefonul și se întoarce spre ea.
   - Vor să merg la secția de poliție, să mai răspund la câteva întrebări.
   Ea simte că se sufocă.
   - De ce?
   - Nu mi-au spus.
   Îl privește cum își ia haina și iese din casă. Nu o roagă să-l însoțească și nici ea nu-i propune. Odată plecat, Olivia cedează anxietății, învârtindu-se prin casă, incapabilă să-și liniștească gândurile. De ce vrea poliția să vorbească din nou cu Paul?
   - Mamă, ce e?
   Se întoarce și îl vede pe Raleigh privind-o cu îngrijorare. Își poate imagina cât de necăjită trebuie să pară, surprinsă cu garda jos. Îi zâmbește:
   - Nu-i nimic, dragule, minte ea.
   Apoi ia o decizie bruscă.
   - Trebuie să plec puțin.
   - Unde te duci?
   - Trebuie să vizitez un prieten care trece printr-o perioadă grea.
   - Oh, spune Raleigh, parcă nu pe deplin mulțumit de explicație.
   Merge la frigider și deschide ușa.
   - Te simți bine? întreabă el. Când te întorci?
   - Sunt bine. Nu știu când mă întorc, spune Olivia, dar cu siguranță ajung la timp pentru cină.

   Raleigh este sus, în dormitor când sună telefonul. Se întreabă cine ar putea fi. Ambii părinți sunt plecați. Poate este unul dintre prietenii săi, nevoit să-l sune pe telefonul fix al familiei, pentru că el nu și-a recăpătat încă mobilul.
   Ajunge jos, în bucătărie, chiar la timp să răspundă.
   - Bună, spune el.
   - Salut.
   E o voce de femeie.
   - Pot să vorbesc cu Raleigh Sharpe?
   - La telefon, spune el suspicios.
   - Am probleme cu calculatorul și mi-a spus un vecin că tu m-ai putea ajuta. Repari calculatoare, nu-i așa?
   - Da, sigur, spune Raleigh repede.
   Nu avusese prea mulți clienți vara trecută, după ce-și împărțise pliantele; cu siguranță nu se aștepta ca cineva să sune acum. Dar e bucuros să câștige niște bani de buzunar și are destul timp liber.
   - Care este problema?
   - Ei bine, nu știu. Poți veni să arunci o privire?
   - Sigur. Acum?
   - Ar fi minunat dacă poți.
   - Care este adresa?
   - Este un laptop. Mă gândeam că ne-am putea întâlni într-o cafenea. Știi unde e Bean?
   - Da, sigur.
   În mod normal, n-ar merge acolo pentru nimic în lume, dar poate face o excepție.
   - Ne vedem acolo într-un sfert de oră?
   - Bine, spune Raleigh.
   - Voi purta o haină roșie și voi avea laptopul la mine, evident, zice ea.
   Raleigh nici nu se gândise să întrebe cum o va recunoaște. S-ar fi uitat ea după el și, oricum, nu sunt prea mulți adolescenți care să frecventeze cafenelele în care merg mamele cu prietenele lor.
   Acum că a acceptat întâlnirea, este puțin nervos. Nu este obișnuit să-și vândă serviciile, dar a mai făcut câteva mici reparații de calculatoare înainte.
   Niciodată nu știe câți bani să ceară. Dar ar trebui să fie ceva destul de ușor.
   Uneori, gospodinele astea nu trebuie să învețe decât să închidă calculatorul 10 secunde, apoi să-l pornească din nou. Își ia haina și se îndreaptă spre cafenea.

   Webb îl privește pe Paul Sharpe, așezat vizavi de el la masa de interogatoriu. Sharpe stă perfect nemișcat. Nu ia nici măcar paharul cu apă de pe masă; poate că nu vrea să i se vadă mâinile tremurând.
   - Vă mulțumesc că ați venit, spune Webb. Sunteți aici în mod voluntar, puteți pleca oricând.
   - Sigur.
   Webb nu pierde timpul. Își înclină capul privindu-l pe Sharpe sceptic.
   - Știți, nu vă cred.
   - Ce nu credeți? întreabă Sharpe și își încrucișează brațele la piept în mod defensiv.
   - Că ați fost la mătușa dumneavoastră în acea seară de vineri.
   - Ei bine, acolo am fost, spune Sharpe cu încăpățânare, indiferent dacă mă credeți sau nu.
   - Am vizitat-o și noi, spune Webb. Nu a putut să confirme că ați fost acolo în noaptea aceea.
   - Nicio surpriză. V-am spus că nu știe nimic despre nimic, spune Sharpe. E senilă.
   - Spuneați că ați ajuns acasă destul de târziu. Destul de târziu, încât soția să doarmă deja. De obicei petreceți atât de mult timp cu mătușa?
   - Ce e asta? Sunt suspect?
   - Am dori doar să clarificăm câteva lucruri. Cât timp petreceți de obicei cu mătușa?
   Sharpe expiră.
   - Este un drum destul de lung și nu merg foarte des, așa că, atunci când o fac, tind să stau câteva ore. Îmi cere mereu să fac diverse lucruri, să repar una-alta. De obicei durează ceva.
   - Doar că toate astea mă tem că vă plasează în zona în care a fost găsită mașina Amandei și în intervalul în care se presupune că ar fi fost ucisă. Și pentru că telefonul mobil vă era închis, n-avem cum să știm unde ați fost mai exact.
   - V-am spus de ce l-am oprit. Bateria era descărcată. N-am avut nicio legătură cu Amanda Pierce.
   - Ați fost văzut în mașina ei, certându-vă, cu doar câteva zile înainte să dispară.
   - Știți de ce vorbeam cu ea, spune Sharpe. V-am spus adevărul. Nu eu sunt cel care avea o aventură cu Amanda Pierce.
   Pare speriat.
   - Cunoașteți acea zonă în care a fost găsită mașina ei?
   - Cred că da. Avem o cabană acolo, pe malul unui lac mic.
   Webb ridică din sprâncene.
   - Serios?
   - Da, spune Sharpe.
   - Unde mai exact?
   - Adresa e Goucher Road 12, Springhill.
   Moen își notează.
   - De cât timp aveți cabana? întreabă Webb.
   Sharpe clatină din cap, pentru a-i arăta cât de ridicolă i se pare întrebarea.
   - Am cumpărat-o când ne-am căsătorit, acum vreo 20 de ani.
   - Mergeți des acolo? întreabă Webb.
   - Da, mergem în weekenduri, când e vremea bună. Nu se poate sta acolo iarna.
   - Când ați fost ultima dată?
   - Am fost cu soția mea acum câteva săptămâni, pe 27 octombrie, să o închidem pentru iarnă.
   - Vă deranjează dacă aruncăm o privire?
   Sharpe pare să înghețe.
   - Vă deranjează dacă aruncăm o privire? repetă Webb.
   Când tăcerea se prelungește, el adaugă:
   - Putem, desigur, să cerem un mandat de percheziție.
   Sharpe se gândește puțin săgetându-l cu privirea. În cele din urmă, spune:
   - Sigur, mergeți. Nu am nimic de ascuns.
   După ce Paul Sharpe pleacă și e chiar mai nefericit decât la sosire, Webb se întoarce spre Moen; ea ridică din ambele sprâncene.
   - Probabil că mulți au cabane în zona aceea, spune Moen.
   - Sunt sigur de asta, este de acord Webb, dar vreau să arunc o privire la aceasta, în mod special.
   Moen dă din cap. Webb spune:
   - N-are niciun alibi. Poate că a vorbit cu ea să se întâlnească la cabana lui. Familia nu mergea acolo în weekendul acela. I-a spus soției că mătușa l-a sunat, rugându-l insistent să o viziteze. Dacă este adevărat, de ce a hotărât să o viziteze tocmai atunci? De obicei, nu o face. De ce și-a închis telefonul?
   Apoi adaugă:
   - Cabana nu este foarte departe de locul în care a fost găsită Amanda. El cunoaște bine zona. Ar fi știut exact unde să scufunde mașina.
   - Ar fi știut, aprobă Moen.
   Webb se gândește.
   -Între timp, să-l chemăm și pe Larry Harris la secție, să-i arătăm imaginile camerelor de supraveghere.

Douăzeci și cinci

   Olivia strânge volanul în timp ce conduce peste pod, în afara orașului. O să o viziteze pe Margaret, mătușa soțului ei. Știe unde locuiește. Și nu a văzut-o de mult.

   Raleigh se îndreaptă spre ușa cafenelei Bean, încercând să arate ca un tehnician profesionist care se întâlnește cu un client. Dar se simte ca un adolescent la întâlnire cu mama altcuiva. Nu pare deloc sigur pe el. Are doar șaisprezece ani. Își spune că, probabil, îi poate repara laptopul în doar cincisprezece minute. După, îi poate spune mamei sale, ea va fi încântată că a făcut ceva util și atunci ar putea aborda subiectul recuperării telefonului mobil.
   Intră și vede imediat o femeie mai în vârstă, blondă, îmbrăcată cu un sacou roșu care îi face semn cu mâna. Uf. Jenant. Merge rapid spre ea și se așază vizavi. Ia laptopul, un Dell Inspiron, destul de comun.
   - Bună, Raleigh, spune ea. Mă bucur să te cunosc.
   Dă din cap stângaci și spune:
   - Bună.
   - Sunt doamna Torres, spune ea.
   Privind-o mai atent, realizează că este mai în vârstă decât mama lui.
   - Ce nu merge? întreabă el, arătând spre laptop.
   - Nu mai pot să mă conectez la internet.
   Trage laptopul mai aproape de el și verifică. Vede rapid că este setat să funcționeze în modul avion. El apasă tasta cu micul avion desenat pe ea și laptopul se conectează automat la internetul cafenelei.
   - Era setat pe modul avion, spune el, înăbușindu-și un zâmbet.
   Iisuse, e ca și cum i-ai lua bomboanele unui copil.
   - Oh, Doamne, asta a fost tot? spune femeia.
   - Atât, spune Raleigh, ușurat și dezamăgit în același timp că nu mai e nimic în neregulă cu laptopul.
   N-are cum să se aștepte să fie plătit pentru atât.
   - Stai puțin, Raleigh, spune ea.
   El observă o schimbare bruscă a tonului femeii și devine confuz pe moment. Ține 20 de dolari în mână, dar nu îi întinde spre el. Se apleacă spre el, mai aproape. Încă mai zâmbește, dar zâmbetul ei nu pare sincer. Ea își coboară vocea și spune:
   - Mi-ai spart casa.
   Fața lui Raleigh se înfierbântă. Gura i s-a uscat. Nu poate fi femeia cu copilul. Este prea bătrână. Nu știe ce să facă. Trece un moment lung, apoi își dă seama că orice ar fi, trebuie să nege.
   - Poftim?
   Vocea lui pare un scârțâit uscat. Își drege vocea.
   - Nu, nu am făcut-o. Nu știu despre ce vorbiți.
   Dar simte că nu este convingător. Pare al dracului de vinovat. Pentru că este al dracului de vinovat.
   - Ba da, ai făcut-o. Te-ai furișat în casă și mi-ai cotrobăit prin lucruri și prin calculator, iar mie nu-mi place asta.
   - De ce aș face asta? De ce credeți că am fost eu? N-am intrat niciodată în casa dumneavoastră stupidă, spune el, ca un copil îngrozit.
    Chiar este un copil îngrozit.
   - N-am nicio idee, tu să-mi spui. Ce căutai acolo, mai exact?
   El clatină din cap.
   - N-am fost eu. Nu fac astfel de lucruri.
   - Poți să negi cât vrei, dar te voi prinde, Raleigh.
   Trebuie să știe cât de mare poate deveni problema.
   - Poate că cineva v-a spart casă, doamnă. Dar ce vă face să credeți că am fost eu? bolborosește Raleigh, încercând să vorbească încet.
   - Pentru că știu că mama ta a scris acele scrisori.
   - Ce scrisori?
   - Scrisorile de scuze în care povestea cum ne-ai spart tu casele. Am primit una dintre ele. Deci știu că tu ai fost.
   Raleigh simte cum îi crește groaza. Sigur e femeia cu care a vorbit mama lui. Amprentele lui sunt peste tot în casa ei. Și el tocmai i-a atins laptopul.
   Futu-i. Cu un fel de sfidare bruscă, disperată, se apleacă peste masă spre ea și îi spune răspicat.
   - Nu am fost niciodată în casa dumneavoastră. Niciodată. Nu puteți dovedi că am fost. Așa că dați-mi pace și stați departe de mine.
   Nu-i vine să creadă că i-a vorbit așa unui adult. Se ridică.
   - Am plecat!
   Ea strigă după el:
   - Încă nu s-a terminat!
   Simte privirile uimite ale celorlalți oameni din cafenea, ațintite asupra sa, în timp ce iese cu fața arzând.

   Drumul cu mașina până la mătușa Margaret durează aproximativ o oră când e aglomerat. Dar este duminică după-amiază, se circulă ușor. În timp ce conduce, Olivia se gândește la cât de lipsită de sens este această călătorie.
   Margaret nu-și va aminti dacă Paul a vizitat-o în acea seară. Aproape că se răzgândește și dă să se întoarcă acasă.
   Dar ceva o împinge să conducă înainte, de-a lungul autostrăzii, apoi în Catskills, iar în curând ajunge la Berwick. Casa mătușii este un mic bungalou, nu chiar la fel de îngrijit ca pe vremuri, dar Margaret nu poate face mai mult de-atât. Olivia parchează pe aleea goală - Margaret renunțase la mașină cu câțiva ani în urmă, observă tencuiala decolorată și bate ferm la ușa din față.
   Se întreabă dacă mai e și altcineva înăuntru. O perioadă lungă nu se întâmplă nimic.
   Sună la sonerie și apoi bate din nou. Are o viziune teribilă, cu Margaret prăbușită pe podea, cu șoldul rupt, incapabilă să ajungă la ușă. E rușinată că până acum s-a interesat atât de puțin de bunăstarea mătușii lui Paul, fiind ocupată cu propria viață. Cât de des vin oamenii să o ajute? Are un sistem de alarmă pe care să-l poată folosi în caz că rămâne imobilizată?
   În cele din urmă, ușa se deschide, iar Margaret stă acolo clipind des din cauza soarelui.
   - Olivia, spune ea, cu o voce slabă și nesigură.
   Fața ei se deschide într-un zâmbet surprins.
    - Eu... nu mă... așteptam... să vii... spune ea, respirând greu după efortul pe care-l făcuse să ajungă la ușă.
   Azi are o zi bună, își zice Olivia. Știe că demența apare și dispare, că în unele zile capul îi este mai limpede decât în altele.
   - M-am gândit că ți-ar plăcea o vizită, zice Olivia, intrând în casă. Paul a vrut să vină, dar azi nu a putut.
   Bătrâna merge ezitant spre living și se scufundă încet în balansoarul ei. Are televizorul setat pe volum minim, cu subtitrări care rulează în partea de jos a ecranului. Ajunge cu greu la telecomandă și îl închide.
   Acum, că este aici, Olivia este cuprinsă de tristețe. Viața ajunge până la urmă în acest punct. Această singurătate, această așteptare - a cinei, a unei vizite, a morții. Olivia se așază pe canapea, întoarsă spre Margaret. Aerul este închis și tânjește să deschidă ferestrele, dar crede că lui Margaret nu i-ar plăcea să fie curent.
   - Vrei să-ți fac un ceai? o întreabă.
   - Ar... fi... minunat... răspunde bătrâna.
   Olivia se îndreaptă spre bucătărie și bâjbâie prin jur după cele necesare pentru ceai. Nu durează mult. Ceainicul este pe aragaz, pungile de ceai sunt pe blatul de bucătărie și găsește cănile în primul dulapul pe care îl deschide.
   Există o cutie cu lapte în frigider. Îl miroase și nu pare stricat. De fapt, frigiderul pare destul de bine aprovizionat.
   Când este gata, duce ceaiul în camera din față.
   - Spune-mi, cine vine să te ajute? întreabă Olivia.
   Ascultă apoi cu răbdare în timp ce Margaret îi povestește despre planurile sale și despre cum speră ca în curând să ajungă la un cămin pentru bătrâni.
   - Îmi imaginez că îți place să fii vizitată, spune Olivia.
   - Sunt câțiva oameni care mă vizitează, zice Margaret. Îi povestește de câțiva prieteni care vin în mod regulat, când pot.
   - Și Paul vine să te vadă, uneori, spune Olivia, simțindu-se puțin vinovată pentru ceea ce face.
   - Nu foarte des, spune Margaret mohorâtă, primul indiciu al personalității sale capricioase. Îl sun, dar nu vine niciodată.
   - Sunt sigură că vine cât de des poate, încearcă să o calmeze Olivia.
   - A venit poliția.
   - Serios? întreabă Olivia, alertă. Ce a vrut?
   - Nu-mi amintesc.
   Își soarbe ceaiul.
   - Ar trebui să vii mai des, spune Margaret. Ești o companie plăcută.
   - Probabil că nu-ți amintești când a fost Paul aici ultima dată, zice Olivia.
   - Nu, spune ea. Memoria mea nu e prea bună, știi.
   Inima Oliviei se scufundă.
  Margaret spune încet:
   - De aceea țin un jurnal. Scriu în el câte puțin în fiecare zi, ca să-mi păstrez mintea activă. Doctorul zice că îmi face bine.
   Arată spre un jurnal cu coperțile din piele, ieșit puțin de sub ziarul aflat pe măsuța de cafea.
   - Scriu câte puțin în el zilnic, despre vreme, cine vine în vizită.
   Olivia simte că inima începe să-i bată dureros.
   - Ce idee bună. Când ai început să faci asta?
   - Cu ceva timp în urmă.
   - Pot să mă uit puțin? întreabă Olivia.
   Trebuie să vadă ce a scris în data de 29 septembrie. Margaret încuviințează, iar Olivia răsfoiește paginile, sperând că va găsi data care o interesează. Dar jurnalul este dezordonat. Are foarte multe pagini goale, cuvinte scrijelite de o mână care tremură în mijlocul paginii, unele date scrise aiurea, dar nimic nu are sens. Abia dacă se mai găsește câte o propoziție coerentă din când în când.
   - Ai putea să ne mai aduci niște ceai, Ruby, dragă? întreabă bătrâna.

Douăzeci și șase

   Webb decide că Larry Harris nu pare la fel de stăpân pe situație în haine de casă.
    Ultima dată, era îmbrăcat într-un costum, fără haină, cu cravata slăbită - un director întors dintr-o călătorie de afaceri. Astăzi poartă blugi și un pulover vechi și nu pare să aibă aceeași prestanță sau putere. Sau poate că, pur și simplu, nu se simte confortabil să fie chemat la secție, pentru audieri.
   Asta, de obicei, îi neliniștește pe oameni. Mai ales când au ceva de ascuns.
   Larry se uită fix la masa din sala de interogatoriu. I-au fost citite drepturile. Deocamdată a refuzat să-și exercite dreptul la un avocat.
   - Larry, știm că aveați o relație cu Amanda Pierce.
    Închide ochii.
   - V-a spus soția ce am găsit?
   Dă din cap. Webb îl așteaptă să deschidă ochii. În cele din urmă o face, se uită la Webb și spune:
   - Aveam o relație de câteva săptămâni. Ne întâlneam uneori la acel hotel. Nu știu ce i-a spus soțului ei. A fost o greșeală, știu. N-ar fi trebuit să o fac. Nu sunt mândru de asta.
   - Avem datele din înregistrările camerei de supraveghere, spune Webb. Vă întâlneați la hotelul Paradise încă din luna iulie. Ați fost cu ea acolo și marți, înainte de dispariția ei, pe 26 septembrie. Nu a mai văzut-o nimeni după vinerea care a urmat. Așa că... ce s-a întâmplat în acea cameră de hotel în seara aceea, Larry? V-a spus cumva că totul s-a terminat?
   Clatină ferm din cap.
   - Nu, a fost la fel ca de obicei. Ne înțelegeam foarte bine.
   Se lasă înapoi pe scaun, pare să-și asume în mod deliberat o poziție mai deschisă.
   - Uite ce, nu e ca și când am fi fost îndrăgostiți. Nu plănuiam să-mi părăsesc soția pentru ea sau ceva de genul. Nu mă presa. Era doar... fizic. Pentru amândoi.
   - Dar acum e moartă, zice Webb.
   - Nu am avut nimic de-a face cu asta, spune Larry tăios. Doar pentru că mă culcam cu ea nu înseamnă că am ucis-o.
   - Când ați văzut-o ultima dată pe Amanda? întreabă Webb.
   - În noaptea aceea, la hotel. Nu lucra la birourile noastre în acea săptămână. Mi-a spus că lucra pentru o firmă de contabilitate.
   - Când ați vorbit ultima oară cu ea? întreabă Webb.
   Larry ezită puțin, de parcă ar pregăti o minciună.
   - Atunci am vorbit ultima dată cu ea.
   Webb nu-l crede. Decide să nu insiste, deocamdată.
   - Cum comunicați cu Amanda? O sunați acasă?
   Știe că îi toacă nervii.
   - Nu, bineînțeles că nu, spune Larry, mișcându-se neliniștit pe scaunul dur.
   - Atunci cum vorbeați?
   - Telefon, răspunde Larry posac.
   - Și despre ce fel de telefon ar fi vorba? întreabă Webb.
   - Aveam un telefon separat, pentru ea.
   - Înțeleg, spune Webb. Deci vorbim despre un telefon neînregistrat, cu cartelă preplătită?
   Larry dă din cap fără tragere de inimă.
   - Iar Amanda avea și ea un telefon neînregistrat?
   Dă din nou din cap.
   - Da.
   Webb se uită repede la Moen. Nu găsiseră telefonul cu cartelă, neînregistrat, doar telefonul mobil obișnuit în geantă, în mașină. Trebuie să găsească acel telefon. Se concentrează din nou la Larry.
   - Aveți idee unde ar putea fi?
   - Nu.
   - Și telefonul dumneavoastră unde este acum?
   - Nu-l mai am.
   - De ce nu?
   - După ce Amanda... a dispărut, nu mai aveam nevoie de el. Și n-aș fi vrut ca soția mea să îl găsească.
   - Cum ați scăpat de el?
   Durează atât de mult ca Larry să răspundă, încât Webb repetă întrebarea.
   - Cum ați scăpat de el?
   - Nu am ucis-o, insistă brusc Larry.
   - Ce ați făcut cu telefonul neînregistrat?
   - L-am aruncat în Hudson, spune el nervos. Am fost la o plimbare de-a lungul râului într-o noapte și l-am aruncat.
   - Și asta când s-a întâmplat?
   - La vreo săptămână după ce plecase. Adică - vreau să spun, toată lumea s-a gândit că se săturase de soțul ei.
   Webb își ascunde frustrarea. Nu va găsi niciodată telefonul acela sau pe al Amandei. Pune pariu că-l avea la ea când a murit și ucigașul a scăpat de telefon. Și de arma crimei. Schimbă subiectul.
   - De ce nu putem găsi pe cineva care să vă fi văzut la complex vineri după-masa? După ce v-ați cazat, nimeni nu v-a mai văzut până în jur de ora 21.00.
   Larry oftează, îi privește când pe unul, când pe altul.
   - Am lucrat în camera mea toată după-amiaza și apoi am adormit. Am pierdut cea mai mare parte a recepției.
   - Și noi ar trebui să credem asta? întreabă Webb.
   - E adevărat! spune Larry, aproape agresiv. De ce nu verificați la recepție? Tot timpul ăsta nu mi-am părăsit camera, jur. Trebuie să aibă camere de supraveghere și în parcare. Puteți vedea că mașina mea nu a plecat niciodată.
   - Unde v-ați parcat mașina?
   Webb știe deja că Larry nu și-a lăsat mașina în parcarea din interiorul complexului, a verificat deja toate înregistrările.
   - În parcarea exterioară, în dreapta hotelului.
   - Dreapta. Am verificat și, aparent, nu există camere acolo. Există camere doar în parcarea interioară... După cum sunt sigur că știați.
   Larry pare acum speriat.
   - Nu știam, protestează el. De unde aș fi putut să știu asta?
   Webb îl întreabă repede:
   - Știați că Amanda era însărcinată?
   Clatină din cap, încruntându-se, dezorientat:
   - Nu, sincer, nu știam. Am folosit mereu prezervativ. Ea a insistat, nu-și dorea să rămână însărcinată. De ce nu-l arestați pe soțul ei? Dacă e cineva care a ucis-o, atunci el e. Mi-a spus odată că dacă el ar afla vreodată că îl înșală, o ucide.
   Apoi adaugă, cu regret în glas:
   - Nu am crezut-o în acel moment. Ar fi trebuit s-o cred.
   Webb îl privește atent pe Larry și încearcă să-și dea seama dacă minte.
   Webb crede și el că Robert Pierce este capabil de crimă, dar se întreabă dacă Larry nu inventează discuția cu Amanda.
   - Robert Pierce este un ticălos nemilos, spune Larry. Amanda mi-a povestit despre el, cum o trata. Mi-a spus că va pleca, așa că, atunci când a dispărut, m-am gândit că o făcuse. Dacă cineva a ucis-o, acela a fost soțul ei.
   Webb îl fixează cu privirea.
   - Mai este ceva, adaugă Larry într-un final. Robert Pierce... știa despre mine și Amanda. Și știa și că mai are un telefon.
   - De unde știți? întreabă Webb alarmat.
   - Pentru că am fost sunat de pe telefonul ei de Robert. Mi-a spus la telefon: Bună, Larry, sunt soțul ei, Robert. Am închis.
   - Când s-a întâmplat asta? întreabă Webb.
   - Chiar în ziua dispariției. Vineri, 29 septembrie. Pe la 10 dimineața.
   Privirile detectivilor se intersectează.

Douăzeci și șapte

   Becky Harris privește curtea din spate prin ușile de sticlă. Ar fi vrut să-l însoțească pe Larry la secția de poliție, când au venit detectivii să-l ducă la interogatoriu, dar el a insistat ca ea să rămână acasă. Își putea da seama că era îngrijorat. Amândoi sunt.
   Când ea se întorsese de la secția de poliție și îi spusese lui Larry despre camerele de supraveghere din parcarea hotelului Paradise, păruse atât de panicat, încât ea nici măcar nu s-a mai deranjat să-i spună Ce ți-am spus, idiotule?, doar:
   - Te vor chema să-ți pună întrebări.
   Fusese nevoită să se concentreze ca să-și oprească corpul din tremurat.
   - Larry, zi-mi adevărul. Ai ucis-o?
   O privise siderat, cu o expresie deja epuizată.
   - Cum poți măcar să te gândești...
   - Cum pot să cred asta? se năpustise ea asupra lui. Dovezile, Larry! Se acumulează împotriva ta. Ați avut o aventură, există înregistrările video. Ai fost în apropierea lacului în care a fost găsit cadavrul, dar nu poți explica exact locul în care te aflai când ea a fost ucisă. Dumnezeu să te ajute dacă află că v-ați și despărțit cu doar o zi înainte ca ea să dispară. Și că apoi tu te-ai dus și ți-ai aruncat telefonul secret de pe podul Skyway duminică seara, când te întorceai din stațiune, înainte chiar ca cineva să știe că ea a dispărut. Nu știu, Larry, dar chiar pari vinovat!
   - Habar n-aveam că e moartă când am aruncat telefonul, protestase el.
   Apoi o apucase de brațe și îi spusese:
   - Becky, nu am avut nimic de-a face cu asta. Trebuie să mă crezi. Știu cât de rău arată. Dar n-am ucis-o eu. Trebuie să fi fost Robert. Știa că îl înșală. Îi găsise telefonul secret. M-a sunat de pe numărul ei, iar eu am răspuns. Știa deja despre relația noastră. Mi-a spus Bună, Larry, înainte să apuc să deschid gura. Sigur a ucis-o.
   Deci Robert chiar știa.
   - Trebuie să fi știut, fu ea de acord.
   Apoi se forțase să inspire adânc. Când se uita la soțul ei, nu-i venea să creadă, chiar și în fața tuturor dovezilor suplimentare, că ar fi putut ucide pe cineva. Că ar fi putut să omoare o femeie în bătaie.
   - Când vei vorbi cu detectivii, trebuie să le spui toate astea. Dar spune-le și că ai aruncat telefonul în râu, de undeva de pe mal, în cazul în care există camere de supraveghere pe pod. S-ar putea ca ei să le verifice și să vadă când ai făcut-o. Spune-le că ai făcut-o la câteva zile după ce a dispărut, nu în același weekend.
   El încuviințase, îngrozit, bazându-se acum pe ajutorul ei. Gândea mai limpede decât el.
   - Și orice ai face, nu le spune că te-ai certat cu Amanda cu o zi înainte de dispariția ei și că ți-a zis că totul s-a terminat între voi.
   Apoi detectivii veniseră să-l ducă la secție pentru interogatoriu și ea rămăsese să se frământe, plină de îndoieli și incertitudini. Nu crede că Larry este capabil să plănuiască o crimă cu sânge rece. Dacă ar fi fost, nu s-ar fi aflat acum în această încurcătură mizerabilă. Dar într-un moment de furie incontrolabilă? E posibil s-o fi lovit pe Amanda cu mânie, fără să intenționeze s-o ucidă?
   Îi este teamă că asta s-ar putea să se fi întâmplat și că Larry o minte în continuare, speriat că viața lui s-a terminat.
   Gândurile ei se îndreaptă neliniștite spre un incident care s-a întâmplat în urmă cu câțiva ani. Fiica lor, Kristie, fusese hărțuită de un adolescent cu care refuzase să se întâlnească. El o tot necăjise la școală și apoi a făcut greșeala să vină acasă, strigându-i tot felul de lucruri jenante. Larry ieșise din casă și îl izbise pe băiat de perete atât de rapid, încât pe Becky o luase amețeala. Încă-și amintește șocul și frica de pe fața băiatului, cum arăta Larry, cu mâna stângă apucând strâns băiatul de gulerul cămășii, cât pe ce să-i dea un pumn zdravăn în față. Kristie plângea ascunsă după ea, în casă. Dar ceva îl oprise. Scosese apoi băiatul de pe alee și îi spusese să-i lase fiica în pace.
    Becky se temuse o vreme că adolescentul i-ar putea da în judecată, dar n-au mai auzit niciodată de el. Acum, ea se forțează să-și scoată incidentul din minte și să se concentreze la prezent.
   Robert este genul de om cu mult sânge rece. În acest moment e convinsă că el chiar ar fi capabil - suficient de inteligent, suficient de calculat - să planifice o crimă și să o și ducă la bun sfârșit. Iar dacă el a ucis-o, e sigură că știe cum să facă, astfel încât să nu fie prins niciodată.
   Trebuie să afle cine a ucis-o pe Amanda - a fost Robert sau soțul ei?
   Se repede afară, traversează gazonul și bate la ușa din față a casei lui Robert. În timp ce așteaptă ca acesta să deschidă, se uită agitată peste umăr, întrebându-se dacă vreunul dintre vecini o urmărește. Știe că el e acasă. L-a văzut trecând prin fața ferestrelor mai devreme, iar mașina lui e parcată pe alee.
   E pe cale să renunțe, învinsă, dar chiar atunci ușa se deschide. El stă în prag privind-o. Nu mai zâmbește șmecherește ca la început. Toate astea s-au terminat.
   - Pot intra?
   - Pentru?
   - Trebuie să vorbesc cu tine.
   Pare să se gândească pentru o clipă ce are el de câștigat din asta?, dar ea vede că până la urmă e învins de curiozitate. Se dă înapoi și deschide ușa larg.
   Ea își dă seama abia după ce el închide ușa în spatele său că poate a fost proastă. Îi e puțin frică. Nu crede chiar că i-ar putea face vreun rău - nu ar îndrăzni, în circumstanțele actuale. Dar ce se așteaptă să afle în plus? Nu e ca și cum el îi va spune adevărul. Dintr-odată, simte că s-a blocat, nu știe cum să înceapă discuția.
   - Despre ce vrei să vorbim? spune el, încrucișându-și brațele peste piept, privind-o de sus.
   E mult mai înalt decât ea. Încă stau în holul din față.
   - Larry e la secția de poliție. Se pare că detectivii cred că s-ar putea ca el să o fi ucis pe Amanda.
   A încercat să spună asta cât mai rapid, dar îi tremură vocea.
   - Pentru că avea o aventură cu ea, spune Robert ca pe un fapt divers.
   Îl privește și dă ușor din cap.
   - De asta te-ai culcat cu mine, nu-i așa? Ai știut că Larry și-o trăgea cu Amanda, așa că tu te-ai culcat cu mine.
   - Da, spune el.
   Zâmbește. Pare că se distrează. Cum de-a putut să se lase sedusă atât de ușor? Nu mai există la el niciun semn al căldurii și naivității cu care a fermecat-o. Dar nu contează. A trecut deja peste asta. Lui nu pare să-i pese că ea știe acum ce-a făcut. Dacă și-a ucis soția, trebuie să fie foarte sigur că nu va fi prins.
   - Larry o să le spună polițiștilor că știai despre ei. Mi-a mărturisit despre telefonul secret, că l-ai sunat de pe el.
   - Nu-mi fac griji, răspunde Robert. Nu are nicio dovadă. Este cuvântul lui și al tău împotriva mea.
   Se uită în sus la el, pare să o domine acum. Se simte fragilă; i-ar putea rupe gâtul cu mâinile goale, dacă ar vrea.
   - Nu Larry a ucis-o.
   - N-ai de unde să știi. De fapt, cred că ești îngrijorată că el a ucis-o.
   - Cred că tu ai făcut-o, șoptește ea.
   - Poți să crezi ce vrei și spune și polițiștilor orice vrei, dar ei știu deja că ai declara orice ca să-ți protejezi soțul.
   - Ai un alibi? întreabă ea cu disperare.
   - Nu chiar, recunoaște el.
   - Tu ai ucis-o, spune Becky cu sălbăticie, de parcă, dacă ar repeta asta destul de des, ar deveni realitate.
   Robert se apleacă foarte mult spre ea, fața lui este la doar câțiva centimetri de a ei.
   - Ei bine, probabil că unul dintre noi a făcut-o, spune el cu răceală, iar tu nu știi care. Cred că ai o problemă, nu-i așa?
   Becky îl privește îngrozită pentru o clipă, apoi se strecoară pe lângă el, deschide larg ușa și fuge înapoi acasă.

Douăzeci și opt

   Olivia este epuizată după ce ajunge acasă de la Margaret. Casa este liniștită.
   - Unde ai fost? întreabă Paul.
   Stă în living, cu o băutură în mână.
   Se uită cu atenție la el, ignorându-i întrebarea.
   - Unde e Raleigh?
   - E în camera lui.
   - Ce voiau detectivii, Paul? întreabă Olivia agitată.
   Se așază lângă el în timp ce îi povestește ce s-a întâmplat la secția de poliție.
   - De ce vor să vadă cabana? întreabă ea neîncrezătoare.
   - Nu știu.
   - Ei bine, trebuie să fi spus ceva, să aibă un motiv.
   Simte că îi crește anxietatea.
   Când răspunde, pare iritat.
   - Așa cum am zis, m-au întrebat dacă sunt familiarizat cu zona în care a fost găsit cadavrul și am fost nevoit să le spun despre cabana noastră. Cum le-ar fi părut dacă nu le-aș fi spus și ar fi aflat singuri? Nu am nimic de ascuns, Olivia.
   Cu siguranță, nu pare paranoic. Pare că din punctul lui de vedere toate astea sunt o neplăcere, un mic deranj, nimic mai mult.
   - Nu, sigur că nu, spune ea.
   - Au zis că dacă nu le dau consimțământul, vor obține un mandat.
   Paul își încrucișează brațele la piept, în timp ce îi povestește:
   - A părut o amenințare. Ar fi trebuit să spun nu, din principiu. Trebuia să-i las să ceară nenorocitul de mandat.
   - Nu avem nimic de ascuns, Paul, zice Olivia neliniștită. Trebuie să-i lăsăm să facă tot ce cred ei că e necesar. Nu vor găsi nimic și atunci ne vor lăsa în pace.
   El o privește fix.
   - Știi ce simt eu despre genul ăsta de lucruri. E revoltător, chiar este.
   Ea se prăbușește pe canapea, obosită. Nu mai are energie. Își dorește ca el să nu fi fost dificil în legătură cu asta.
   - Dar le-ai spus că da, nu-i așa? întreabă ea.
   Dacă s-a opus, s-ar putea ca ea chiar să aibă un motiv să se alarmeze... atunci chiar ar putea, pe bună dreptate, să creadă că le ascunde ceva. Iar detectivii vor primi mandat oricum.
   - Da, spune Paul în cele din urmă. N-au ce să găsească. Nu este ca și cum am fi ascuns ceva vreodată. Dar este ridicol și e o risipă de resurse. Nu este în regulă ca poliția să poată cere să-ți cerceteze casă, știind că dacă te opui obține oricum un mandat; este intimidare. Este o încălcare a vieții private.
   - Știu cât de mult ții la intimitatea ta, spune Olivia, sarcastică.
   Se întoarce spre ea.
   - Ce vrea să însemne asta?
   - Înseamnă doar că nu văd de ce trebuie să fii dificil în legătură cu cabana! Vreau să se termine odată toate astea, Paul.
   - Nu sunt dificil, spune Paul cu blândețe. Mă voi întâlni mâine cu ei, acolo. Îmi iau o zi liberă de la muncă.
   Simte cum corpul ei cedează tot mai mult. Vrea doar să se termine odată cu toate astea. Și nu o să-i spună lui Paul despre vizita pe care i-a făcut-o mătușii Margaret.

   Raleigh aude voci ridicate de jos, de parcă părinții lui s-ar certa, dar scad în intensitate destul de repede.
    N-a reușit să înțeleagă ce-și spuneau. Părinții lui n-au obiceiul să se certe, dar în ultima vreme casa a fost încărcată cu multă tensiune. El dă vina pe sine însuși. Știe că părinții lui se ceartă puțin și din cauza a ceea ce a făcut. Nu îndrăznește să le spună ce s-a întâmplat la cafenea, cum l-a urmărit, păcălit și apoi acuzat femeia aceea oribilă. I-a luat o grămadă de timp să se oprească din tremurat după aceea.
   Dacă le-ar spune părinților, mama lui ar avea probabil o cădere nervoasă.
   Dar dacă femeia respectivă apare acasă, o ia la întrebări pe mama lui din nou și îi spune și despre întâlnirea din cafenea? Ce se întâmplă dacă decide să meargă la poliție? Se simte prins în capcană și nu știe ce să facă. Singurii oameni cărora s-ar simți confortabil să le ceară ajutorul sau sfatul în legătură cu orice sunt părinții lui, iar el nu poate vorbi cu ei despre asta. Nu acum. Nu cu tot restul lucrurilor care li se întâmplă.
   Și uite așa toată lumea continuă să pretindă că totul este în regulă.

   Becky se năpustește în casă și încuie ușa cu cheia.
    Abia acum, că el e departe, începe să tremure. Doar un psihopat ar fi fost capabil să se joace cu ea așa cum a făcut-o Robert. Probabil că unul dintre noi a făcut-o, iar tu nu știi care. Cred că ai o problemă, nu-i așa? Cine ar spune așa ceva? Când propria soție e moartă? E bolnav.
   Își dă seama, cu scârbă, că Robert vrea ca Larry să fie acuzat de uciderea Amandei. La urma urmei, Larry se culca cu ea. Poate chiar a aranjat totul încât Larry să pară vinovat. E clar că nu îi e dor de Amanda. La început s-a dat în spectacol cu cât de mult suferă, dar acum nu se mai obosește să se prefacă. A lăsat să se vadă cine e în realitate. Și-a scos masca. Ea merge îngrijorată prin cameră, smulgându-și cuticulele din carne. Aude o cheie în ușă. Larry intră și o privește.
   - De ce ai încuiat ușa? întreabă el, livid.
   Pare distrus. Ea nu răspunde. În schimb, întreabă:
   - Deci?
   Nici măcar nu așteaptă ca el să-și scoată paltonul.
   - Le-am spus ce mi-ai spus tu să declar.
   - Te-au crezut?
   - Cred că da.
   - Crezi că da?
   Nu-și poate ascunde tonul isteric.
   - Hristoase, nu știu! aproape că strigă el. Nu știu ce cred ei!
   Își coboară apoi vocea.
   - Dar Becky, există o altă problemă.
   - Ce altă problemă? Cât de mult se mai poate înrăutăți totul?
    El o ia cu ușurelul.
   - La hotel, am lăsat mașina în afara complexului, nu în parcarea din interior. Se pare că nu există nicio cameră de supraveghere acolo, deci nu pot dovedi că nu am părăsit complexul.
   Îl privește lung.
   - Dar nici ei nu pot dovedi că am fost plecat, spune el.
   - Poate că e timpul să-ți luăm un avocat, zice ea resemnată.
   - Ce înseamnă asta? Nu mă crezi?
   - Ba da, spune ea automat, deși, de fapt, nu știe sigur dacă e așa.
   El pășește grăbit în living, până la bar.
   - Trebuie să beau ceva.
   - Am fost la Robert Pierce în timp ce tu erai plecat, spune Becky răgușit, în timp ce-l privește cum își toarnă whisky.
   Se învârte în jurul ei și o privește, cu sticla în mână.
   - Poftim? De ce dracu’ ai făcut asta? Probabil că și-a ucis soția!
   Ea se uită în gol. Acum îi vine greu și ei să creadă că a făcut-o. Trebuie să-și fi pierdut mințile.
   - I-am spus despre suspiciunea poliției, că tu ai fi omorât-o pe Amanda.
   - Iisuse, Becky! Ești nebună! De ce i-ai spus asta?
   Acum se concentrează asupra lui; el pare să fi devenit și mai palid.
   - Am vrut să văd cum ar reacționa.
   - Și?
   - A spus că probabil a fost ucisă fie de tine, fie de el.
   Larry pare îngrozit.
   - Becky, e un om periculos. Promite-mi că nu te vei mai apropia de el. Promite-mi.
   Ea încuviințează. Nu vrea să se mai apropie niciodată de Robert Pierce.

   Detectivul Webb traversează podul Aylesford peste Hudson și întoarce spre nord pe autostradă, cu Moen pe scaunul din dreapta.
    E luni dimineața devreme, exact la o săptămână de când au găsit mașina abandonată a Amandei Pierce și pe ea omorâtă în bătaie și îndesată în portbagaj.
   E o zi rece, cu un aer tare, dar a ieșit soarele și este o plăcere să conduci. La început râul apare în dreapta lor. Curând cotesc spre vest, intrând tot mai adânc în Catskills, în direcția micului oraș Springhill. Sălbăticia se întinde peste tot, în timp ce drumul șerpuiește printre munți. În cele din urmă, coboară de pe autostradă și intră pe șosele mici și sinuoase. Drumul către cabana familiei Sharpe îi duce chiar pe lângă locul unde a fost găsit cadavrul Amandei. Paul Sharpe cunoaște cu siguranță foarte bine această zonă.
   Cotesc pe un drum cu pietriș și, în sfârșit, se opresc la o cabană de lemn care pare destul de neîngrijită, cuibărită printre copaci.
   Webb vede o mașină parcată în fața cabanei. Paul Sharpe a ajuns aici înaintea lor. Nicio surpriză.
   Detectivii coboară din mașină. Aerul este mai proaspăt aici și miroase a pământ, frunze umede și ace de pin. Briza foșnește ce-a mai rămas din frunzele copacilor de deasupra lor. Ceva mai jos se vede un lac mic, cu pontonul de lemn ieșind spre apă.
   Ușa cabanei se deschide, iar Paul Sharpe iese, precaut. Olivia este chiar în spatele lui.

   S-a hotărât să vină și ea pentru că nu suporta gândul să rămână acasă și să își facă griji în legătură cu ceea ce se poate întâmpla.
   Se zvârcolise în pat toată noaptea, gândindu-se la cabană. Nu mai era la fel, acum că Raleigh avea 16 ani. Încă se mai bucura de cabană, îi plăcea și lacul, dar nu mai aștepta să vină aici cu nerăbdarea și entuziasmul pe care le avea când era mic. Când veneau în weekend, până duminică după-amiaza începeau să-i lipsească prietenii și internetul, așa că se întorceau mai devreme decât atunci când era doar un băiețel.
   Nu observase nimic diferit în legătură cu cabana în urmă cu două săptămâni, când veniseră să o pregătească pentru iarnă. Asta fusese în weekendul cu Columbus Day, cel de după dispariția Amandei. În weekendul dinaintea celui în care-i invitaseră pe soții Newell la cină și Olivia aflase că Raleigh spărgea case.
   Totul era exact la fel ca ultima oară când veniseră. Nu pricepe ce naiba vor detectivii.
   Ea iubea dintotdeauna mica lor cabană din pădure. Nu e foarte elegantă... are doar o cameră mare, care este parte bucătărie, parte living, cu vedere până la lac de-a lungul părții din spate a cabanei, două dormitoare și o mică baie, în cealaltă parte a livingului. Podeaua este acoperită cu linoleum, pereții lambrisați, mobilierul nu este din același set, dar este confortabil, iar aparatele electrocasnice sunt învechite, dar asta face parte din farmecul său.
   Ea speră că ziua de azi nu va risipi acest farmec. Nu i-au spus lui Raleigh ce se întâmplă. Trebuia să ajungă devreme la școală pentru antrenamentul de baschet, așa că plecase înaintea lor. Totul se va termina destul de curând și el nu trebuie să afle vreodată că poliția a fost aici.
   Iese din cabană în spatele soțului ei și este surprinsă să vadă că afară sunt doar Webb și Moen. Se aștepta la o întreagă echipă. Asta o face să se relaxeze puțin.
   - Bună dimineața, spune ea.
   Știe că Paul îi va repezi, așa este el. Trebuie să încerce să facă lucrurile mai line.
   - Ați dori o cafea?
   - Ar fi minunat, mulțumesc, spune Webb, zâmbind fugitiv.
   - Da, ar fi minunat, spune și Moen. Ce loc frumos aveți aici!
   Toți intră și Olivia dispare puțin ca să se ocupe de vechiul aparat de cafea, căruia i-ar prinde bine câteva reparații. Scoate patru căni albastre de email din dulap. Cănile acestea vechi și ciobite o liniștesc, îi amintesc de vremurile mai fericite, mai destinse. Cafeaua de dimineață servită pe ponton, cu ceața ridicându-se din apă; cacaua fierbinte a lui Raleigh de când era mic, înfășurat într-o pătură cadrilată negru și roșu care-l apăra de frig. Aruncă o privire peste umăr și îi vede pe detectivi trăgându-și fiecare mănuși din latex albastre și, uite așa, micuța ei senzație de fericire dispare brusc.

Douăzeci și nouă

   Le aduce detectivilor cafeaua, ei îi mulțumesc recunoscători. Olivia este tulburată de imaginea mănușilor de latex cu care își țin cănile.
    Încep să-și vadă de treabă. Olivia și Paul stau tăcuți la masa din bucătărie, încercând să pară că nu îi interesează și nu urmăresc fiecare mișcare a celor doi polițiști. Când detectivii părăsesc livingul și intră în dormitoare, Paul se ridică și îi urmează, luându-și cafeaua cu el. Și Olivia se ridică. Detectivii deschid sertare, se uită sub saltele, apoi pun totul înapoi, așa cum era. Ea n-are habar ce se așteaptă să găsească. Se întorc în bucătărie și o parcurg metodic, în tăcere. Cu cât durează mai mult, cu atât devine Olivia mai îngrijorată. Îl urmărește pe Webb care studiază cu atenție draperiile bleumarin. Și cum, cu blândețe, o cheamă pe Moen, fluturând din mână. Împreună se uită la perdele, pe ambele părți, cu ajutorul unei lanterne. Chipul lui Webb pare să se întunece.
   În cele din urmă, se întoarce spre soțul Oliviei:
   - Aveți vreo trusă de scule?
   - Trusă de scule? repetă Paul.
   Olivia se întreabă dacă vor să demonteze ceva. Nu le va permite și este sigură că nici Paul nu o va face. Dacă vor să înceapă să desfacă podelele, vor trebui să arate un afurisit de mandat.
   Paul probabil se gândește la același lucru, deoarece spune:
   - Pentru?
   - Unde țineți sculele? întreabă Webb.
   Fără să răspundă, Paul îi conduce afară la o mică magazie, nu departe de cabană. În jur sunt lemne de foc, scaune din plastic, o mașină de tuns iarba și alte gunoaie. Olivia se învârte pe lângă Paul în timp ce el deschide ușa de la magazie și le indică locul. Webb scoate lanterna și o deschide, luminând înăuntru. O secure stă sprijinită de perete. Lumina se oprește pe o cutie de scule din metal roșu, îndoită.
   Detectivul intră, se ghemuiește și o deschide. Își folosește degetul arătător pentru a căuta în trusa de scule, albastrul mănușilor sale strălucitoare și curate contrastând cu interiorul prăfuit al cutiei. Olivia se întreabă ce naiba caută. Poate vedea tensiunea din umerii lui Paul.
   - Aveți un ciocan? întreabă Webb.
   - Da, spune Paul, ar trebui să fie acolo.
   El se apleacă să se uite în trusa de scule.
   - Nu pare să fie aici, spune Webb și se întoarce spre Paul. Când l-ați văzut ultima dată?
   - Habar n-am, spune Paul. Nu-mi amintesc.
   Cei doi bărbați se uită unul la celălalt pentru o clipă lungă.
   Olivia simte cum i se strânge stomacul. Și-a tot spus că detectivii sunt într-o misiune de cercetare prostească, nu vor găsi nimic, apoi îi vor lăsa în pace.
   Dar iat-o din nou, îndoiala aceea deranjantă din mintea sa - Oare știu detectivii ceva ce ea nu știe?
   Webb se uită la Moen și spune:
   - Cred că trebuie să aducem echipa de criminaliști.
   - Veți avea nevoie de un mandat, spune Paul supărat.
   Olivia se uită fix la soțul ei, cu inima bătând.
   - Pot să fac asta, spune Webb, cu un telefon. Și pot aduce echipa aici în câteva ore.
   Webb îl urmărește pe Paul Sharpe, cum stă lângă magazie în lumina soarelui care pătrunde printre copaci, cu mâinile în jos, pe lângă corp.
   - Ce se întâmplă? izbucnește soția lui brusc, cu fața cenușie. Paul nu a avut nimic de-a face cu Amanda Pierce! De ce nu-l cercetați pe soțul ei, probabil că el a ucis-o!
   - Olivia, nu mă ajuți cu nimic, spune Sharpe. E evident că s-au răzgândit. Lasă-i să caute. Nu e nimic de găsit.
   În timp ce așteaptă criminaliștii, Webb și Moen explorează zona din afara cabanei, iar familia Sharpe stă amuțită și îi privește. În cele din urmă, toți se întorc când două mașini de poliție și o dubă albă de criminalistică se opresc în fața cabanei.
   Webb știe că, dacă această cabană este într-adevăr scena crimei, aceasta a fost deja compromisă. Dar trebuie să verifice. Webb le indică tehnicienilor petele suspecte de pe draperiile de la bucătărie - petele care arată de parcă ar fi sânge. Dacă este sânge, vor putea obține ADN-ul. Webb și Moen privesc în tăcere în timp ce tehnicienii închid toate jaluzelele și trag toate draperiile pentru a face întuneric în cameră. Un tehnician începe să împrăștie cu luminol în bucătărie. Podeaua bucătăriei se luminează lângă ferestrele din spate și indică o cale de acolo până la chiuveta din partea opusă a camerei.
   Tehnicienii îi privesc pe detectivi cu subînțeles.
   - Ce-i asta? întreabă Paul.
   - Zonele luminoase arată prezența sângelui, spune Webb, chiar dacă locul a fost curățat, iar urmele sunt invizibile cu ochiul liber.
   Se uită la cuplul care stă la capătul bucătăriei. Webb nu știe care dintre cei doi arată mai rău. Olivia Sharpe pare că e pe punctul de a leșina. Paul Sharpe e încremenit, privește fix podeaua, șocat și pare că nu pricepe ce se întâmplă.
   Criminaliștii pulverizează apoi zona din jurul chiuvetei și aceasta începe să lumineze. Pe măsură ce continuă să pulverizeze luminol pe suprafețe, cea mai întinsă zonă de pe care sângele a fost curățat se află în spatele bucătăriei, pe podeaua din dreptul ferestrelor mari care dau spre lac. Există până și urme ale stropilor de sânge șterși de pe pereți și chiar și de pe tavan. Strălucirea se estompează după câteva momente, dar toți au văzut ce era de văzut.
   Cu ajutorul substanței chimice, a devenit evident că Amanda Pierce - sau altcineva - a fost atacată în bucătărie, lângă ferestre, și ceva - probabil arma crimei - a fost transportat de unde s-a produs atacul până la chiuveta de bucătărie. Stropii de sânge de pe pereți și tavan indică faptul că persoana a fost lovită violent și în mod repetat cu ceva greu. Ciocanul care lipsește.
   Webb face un pas înainte și îi spune lui Paul Sharpe:
   - Sunteți arestat pentru uciderea Amandei Pierce. Aveți dreptul să nu spuneți nimic. Orice spuneți poate și va fi folosit împotriva dumneavoastră în fața instanței. Aveți dreptul să vorbiți cu un avocat și el să fie prezent în timpul interogatoriului. Dacă nu vă puteți permite unul, statul vă va oferi un avocat din oficiu. Înțelegeți aceste drepturi?
   Olivia Sharpe se prăbușește înainte ca cineva să o poată prinde.

Treizeci

   Olivia este atât de dezorientată, încât abia poate funcționa. Cu greu își amintește drumul înapoi spre oraș.
    Soțul ei fusese luat încătușat, cu mașina poliției. Ea l-a urmărit de aproape, cu mintea complet amorțită, de pe bancheta din spate a mașinii detectivilor, care îl avea pe Webb la volan, în timp ce Moen conducea mașina familiei Sharpe la secție, iar echipa criminalistică rămăsese pentru a finaliza cercetarea scenei crimei.
   Acum stă la secție și așteaptă ca cineva să-i spună ce se întâmplă și ce va fi în continuare. A evitat să se uite în ochii lui Paul când a fost arestat. Ea are în continuare în minte zonele strălucitoare, unde fusese sânge în cabana lor. Se luptă să nu vomite. Sângele Amandei existase acolo, dar fusese invizibil. Olivia stătuse cu picioarele pe el cu câteva săptămâni în urmă, ultima dată când au fost la cabană, privind lacul dimineața, cu cafeaua în mână, gândindu-se că totul e în regulă. Ultimul weekend normal, înainte să afle că Raleigh spărgea case. În weekendul dinaintea găsirii cadavrului Amandei. Dar nimic nu era, de fapt, în regulă. Lucrurile astea se întâmplaseră deja, doar că ea pur și simplu nu le știa. Pare că a trecut o viață de atunci. Este uimită de neștiința ei monumentală. Nu avusese nicio idee că stătea pe locul în care se petrecuse crima. Nu-și poate scoate din minte, nu se poate opri să nu vadă pata strălucitoare de pe podea, dovezile de sânge de pe perete și tavan.
   Se gândește la ciocanul lor care lipsește - greu și familiar, cu mâner vechi din lemn, cu straturi multe de vopsea albă pe el. Știuse Amanda că avea să moară? Trebuie să fi țipat. Acolo, nimeni nu o auzise. Olivia își imaginează ciocanul coborând spre fața femeii al cărei chip îi e cunoscut doar din vedere și din acea fotografie care apare mereu în știrile Online. Când Olivia închide ochii, revede urmele strălucitoare care duceau de la locul în care a fost ucisă la chiuveta de bucătărie. Chiuveta ei, unde a spălat vasele acum două weekenduri, în timp ce Paul stătea lângă ea și le ștergea, făcând conversație, știind în tot acel timp ce se întâmplase acolo cu o săptămână în urmă, ce făcuse. Gândindu-se că a curățat bine locul.
   Își amintește fața lui Paul, albă ca varul, când l-au luat:
   - Nu eu am făcut asta, Olivia! Trebuie să mă crezi!
   Vrea să-l creadă. Dar cum ar putea?
   Ce îi voi spune lui Raleigh?
   Dintr-odată trebuie să meargă la toaletă, dar nu mai apucă să ajungă - vomită totul în brațe, pe scaun, pe podea.

   Detectivul Webb se oprește la intrarea în camera de interogatoriu. Moen e deja acolo, cu Paul Sharpe. Webb e obosit și îi ia o vreme să se pregătească mental. Apoi deschide ușa.
   Sharpe e prăbușit pe scaun, cu mâinile încătușate pe masă. Arată îngrozitor. Are ochii umezi de parcă ar încerca să se abțină din plâns. La ce se aștepta? De ce își imaginează mereu cu toții că vor scăpa neprinși? Își amintește cum era Sharpe la început. Cum a negat că ar cunoaște-o pe Amanda Pierce. Apoi cum a recunoscut că totuși fusese cu ea în mașină, dar asta doar după ce-i spuseseră că a fost văzut.
    Povestea despre Larry Harris - care suna autentic, căci chiar era adevărată; după cum aveau să afle ulterior chiar de la Larry. Dar de ce voise să o avertizeze să-l părăsească pe Larry, așa cum pretindea? Poate nu o făcuse pentru că dorise să-și protejeze prietenul, poate fusese gelos. Poate avusese și el o aventură cu Amanda. Se certase cu ea în acea noapte, cu puțin mai mult de o săptămână înainte ca ea să dispară. Ce s-a întâmplat în acea seară de vineri? Nu putuseră să confirme că el își vizitase mătușa. Poate a fost la cabană. S-a întâlnit acolo cu Amanda, a ucis-o cu ciocanul care lipsește, a aruncat arma crimei în lac.
   Ar fi putut să-i conducă mașina în locul acela de pe malul lacului vecin, să o scufunde și să se întoarcă pe jos la cabană. Drumul pe jos ar fi durat puțin peste o oră. Ar fi avut timp s-o facă. Ei nu știu la ce oră a ajuns acasă în acea seară.
   Webb se așază vizavi de Sharpe și îl privește pentru o secundă.
   - Sunteți într-o mare belea.
   Sharpe își ridică ochii și îl privește cu frică absolută:
   - Vreau un avocat. Nu vorbesc fără un avocat.
   - Bine, zice Webb ridicându-se din nou.
   Nici nu se aștepta la altceva.

   Glenda aude bipul, se uită în jos și vede un mesaj pe telefonul său mobil: Sunt la secția de poliție. Te rog vino. E de la Olivia.
   Ce caută Olivia la secția de poliție? Glenda nu-i spune lui Adam, care tocmai se întoarce de la școală, unde merge, ci doar că se vede cu Olivia. Parchează mașina și se grăbește pe scările de la intrarea în secția de poliție, întreabă de Olivia și este îndrumată spre un loc micuț de așteptare. Mirosul vomei o scârbește și vede imediat că Oliviei i-a fost rău și cineva încearcă să o curețe.
   - Olivia, Iisuse, ce e cu tine? Ce s-a întâmplat?
   Olivia începe să-i povestească printre lacrimi, iar Glenda, înțelegând esența, își simte corpul din ce în ce mai rece, în timp ce pune lucrurile cap la cap. Cele mai groaznice vești! Este bulversată. Paul, arestat pentru uciderea Amandei Pierce. Urme de sânge găsite în cabană. Olivia își îngroapă capul în umărul Glendei, iar Glenda este recunoscătoare pentru asta, așa măcar n-o vede cât e de oripilată. Glenda trebuie să-și revină. Olivia are nevoie de ea.
   Într-un final, o îndepărtează cu grijă pe Olivia, ca s-o poată privi.
   - Am să te ajut să treci peste asta.
   Olivia o privește de parcă Glenda ar fi singura care o mai poate ajuta să-și revină.
   - Înțelegi?
   Olivia încuviințează, amorțită.
   - Trebuie să-i aduci lui Paul un avocat. Cel mai bun pe care-l putem găsi.
   Olivia încuviințează din nou, aproape absentă și șoptește:
   - Ce îi voi spune lui Raleigh?
   Nu știu, își spune Glenda. N-au cum să-i ascundă așa ceva.
   - Vom găsi o variantă. Îi vom spune împreună. Haide, să te ducem acasă.
   - Așteaptă, spune Olivia.
   - Ce?
   Olivia o privește disperată și își coboară vocea:
   - Ce îi spun lui Raleigh, că nu el a ucis-o?
   Glenda nu știe cum să-i răspundă.
   - Ce a zis Paul?
   Olivia își ferește privirea.
   - A spus că nu a făcut-o.
   - Atunci asta îi zici lui Raleigh.
   O bagă pe Olivia în mașină și o conduce acasă. Mașina lui Paul poate să rămână acolo peste noapte, se va întoarce după ea dimineață. Când vede casa familiară, în timp ce parchează, Glenda simte cum inima ei moare puțin. Se teme de ceea ce urmează. Dar va rămâne alături de Olivia, indiferent ce s-ar putea întâmpla. Oricât de urât va fi. Pentru asta sunt prietenii.

   Raleigh trebuie să se fi întrebat unde au fost toată ziua, se gândește Olivia.
   Îi trimisese un mesaj cândva, de la secția de poliție, spunând că va ajunge acasă curând. Olivia nu știe de unde să găsească curajul să discute cu el. Cum îi spui fiului tău că tatăl său a fost arestat pentru crimă?
   Vrea să creadă că este o greșeală îngrozitor de mare. Poliția greșește tot timpul. Apoi își amintește petele de sânge. Nu și le poate șterge din minte.
   Când deschide ușa, aude pașii lui Raleigh care coboară scările în grabă ca s-o întâmpine. Când le vede pe ea și pe Glenda îi cade fața; își dă foarte bine seama că ceva nu este în regulă.
   - Mamă, unde ai fost?
   Olivia vrea să-l protejeze. Dar nu-l poate proteja de asta. Va afla toată lumea. Nu poate să-i ascundă nimic. Viața fiului ei se va destrăma abrupt în următoarele câteva minute. Încerci atât de mult să faci ca totul să fie bine, dar apoi...
   Dintr-odată se simte atât de obosită, încât abia poate să stea pe picioare.
   - Haide să ne așezăm, spune Glenda, și o conduce pe Olivia în living, ghidând-o de cot până când aceasta se prăbușește pe canapea.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă Raleigh, cu vocea stinsă. Unde este tata?
   - Tatăl tău este la secția de poliție, spune în cele din urmă Olivia, încercând să-și păstreze cumpătul.
   O privește neînțelegând. Dar pare să priceapă ce s-a întâmplat; o poate vedea pe fața lui, cum începe să i se facă groază.
   - A fost arestat, spune ea.
   - Ce? întreabă Raleigh. Pentru ce?
   - Pentru uciderea Amandei Pierce, spune Olivia, cu inima frântă.
   Se face liniște. O liniște uimită.
   - Asta e o nebunie! protestează Raleigh după o clipă. De ce? De ce l-au arestat?
   Este atât de greu. Trebuie să-i spună.
   - Ne-au cercetat cabana... azi. Și au găsit... dovezi.
   - Ce dovezi? întreabă Raleigh, cu fața contorsionată. Nu tata a ucis-o! Nici nu o cunoștea foarte bine, nu? El doar a văzut ceva, doar proteja pe altcineva, atât. Așa spunea.
   O doare să se uite la fiul ei, luptându-se să accepte. E atât de îngrozitor ceea ce urmează să-i spună.
   - Au găsit niște pete de sânge în cabană. Vor face niște teste și vor vedea dacă e sângele Amandei Pierce.
    Vocea ei devine o șoaptă aspră.
   - Cum de l-au arestat dacă nici măcar nu sunt siguri că e sângele ei? întreabă Raleigh cu disperare. Trebuie să mai fie ceva.
   - Ciocanul nostru lipsește.
   Urmează încă o tăcere lungă.
   - Tatăl tău le-a spus că nu el a făcut-o.
   - Bineînțeles că nu el a făcut-o!
   Ochii lui Raleigh sunt în lacrimi.
   Ea spune, simțindu-și tot trupul amorțit:
   - Poliția vrea să ne amprenteze pe noi toți - inclusiv pe Keith și Adam - mâine, pentru că am fost cu toții la cabană. Vor să vadă dacă există acolo amprente pe care nu le pot recunoaște.

   Olivia zace în pat, rigidă, cu ochii larg deschiși și se uită în gol la tavan, gândindu-se la soțul ei aflat într-o celulă.
    Glenda este în camera alăturată, în caz că poate ajuta cu ceva. O convinsese pe Olivia să facă baie, îi aruncase hainele murdare și urât mirositoare în mașina de spălat și pregătise o supă și pâine prăjită, care au rămas în cea mai mare parte nemâncate.
   Olivia se uită la ceasul de pe noptieră. Este ora 3.31 noaptea. Mintea ei se învârte în cerc, o buclă nesfârșită de groază și îndoială. Paul a sunat-o de la serviciu în ziua aceea, spunând că va merge în vizită la mătușa lui. Mințise? Ea nu bănuise nimic, se uitase de una singură la un film în acea seară - alegând ceva ce știa că pe el nu l-ar putea interesa. El ajunsese acasă târziu, după ce ea adormise deja - așa că habar nu are la ce oră se întorsese acasă. Asta face încrederea din om. Nu mai observi nimic, nu mai pui la îndoială nimic din cauza senzației că nu ai niciun motiv să o faci. Acum își dorește să fi avut mai puțină încredere în el, să fi fost mai atentă.
   Ce haine purta când s-a întors acasă? Habar n-are, ea dormea. Mai era îmbrăcat cu hainele pe care le purtase la birou? Cu siguranță nu a observat hainele pătate cu nimic asemănător sângelui a doua zi... ar fi reținut asta și și-ar fi amintit, oricât de multă încredere ar fi avut în el până atunci. Dacă a ucis-o pe Amanda, trebuie să fi scăpat cumva de hainele pe care le purta.
   Se ridică, aprinde veioza de pe noptieră și începe să caute prin dulapul lui, să controleze amănunțit fiecare sertar al comodei cu haine. Toate costumele par a fi la locul lor. Dar Paul are multe haine, mai ales blugi vechi și tricouri.
   Nu poate să-și dea seama ce lipsește. El ține haine și la cabană. S-ar putea să lipsească ceva, iar ea n-ar avea de unde să știe.
   Probabil că avusese o aventură cu Amanda. Își amintește că i-a urmărit pe toți bărbații cum se gudurau pe lângă ea, la petrecerea din parc. Unii dintre vecini obținuseră permisul de a face grătar. Toți contribuiseră cu câte 20 de dolari de familie pentru hot dog și hamburgeri, sifon și bere, iar majoritatea veniseră de acasă cu câte o salată sau un alt fel de mâncare.
   Fusese adus și un castel gonflabil cu trambulină pentru copiii mai mici și niște baloane, dar majoritatea adolescenților nu s-au deranjat să apară. Olivia curăța dozatoarele de ketchup și muștar, aruncând câte o privire spre cei care vorbeau și râdeau pe scaunele albe de plastic aduse pentru această ocazie. O privise pe noua vecină, Amanda nuștiucum, care se mutase recent pe strada lor. Era absolut superbă și complet conștientă de asta. De ce se deranja să flirteze cu bărbații lor mult mai în vârstă? Avea un soț foarte arătos care stătea chiar lângă ea.
   Niciuna dintre femei n-o plăcea.
   Glenda venise și se pusese lângă Olivia, urmărindu-i privirea, văzând fără să-i vină să creadă cum Amanda își odihnea mâna - cu unghiile ei lungi și roșii - pe antebrațul lui Keith. Cine naiba se crede? spusese Glenda.
   Apoi Becky s-a așezat de cealaltă parte a Oliviei și toate trei își urmăriseră soții, subjugați de această nouă vecină. Ar fi trebuit să fie mai atente, crede Olivia, revenind în prezent. Poate că instinctele lui Becky au fost în întregime corecte, iar Paul și Amanda deveniseră amanți. S-au întâlnit la cabană în noaptea aceea? A omorât-o Paul în bătaie cu ciocanul lor, apoi i-a băgat cadavrul în portbagaj și i-a scufundat mașina? După aceea a curățat el tot sângele întorcându-se acasă și comportându-se de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Ce altă explicație ar mai putea exista?
   Olivia se ridică din pat și se plimbă pe hol în liniște, trecând cu grijă de camera oaspeților, să nu o trezească pe Glenda, pe care o poate auzi sforăind ușor prin ușa întredeschisă. Ajunge în camera fiului ei și împinge încet ușa. Îl privește dormind. Măcar pentru moment, este liniștit.
   Se apropie și se uită în jos, spre el. Fața lui tânără este ascuțită și în continuă schimbare zilele acestea. Încep să-i crească niște mustăți adolescentine. Este o față pe care o adoră. Ar face orice pentru a-l proteja. Și-ar dori să se așeze lângă el și să-i mângâie părul, așa cum obișnuia să facă atunci când era mic. Dar Raleigh nu-și mai dorește ca mama lui să-l mângâie pe cap. Nu mai vrea să fie îmbrățișat și sărutat de mama, aproape că s-a maturizat. Și îi ascunde lucruri – nu făcea asta niciodată când era mai mic. Îi spunea tot. Dar acum are secrete. Raleigh are secrete. Ca tatăl său. Amândoi au secrete.
    Ea e singura din casă care nu are nimic de ascuns.

Treizeci și unu

   Becky Harris se uită fix la ziarul de dimineață din mâinile ei. Titlul dezvăluie cu litere mari ARESTARE ÎN CAZUL ASASINĂRII AMANDEI PIERCE.
   L-au arestat pe Robert. Simte o ușurare intensă. Și apoi, citește. Oh, nu.
   Nu-i vine să creadă. Se gândește la Olivia. Își poate imagina prin ce trece, căci Becky s-a gândit că va trece prin același lucru. Duce ziarul la bucătărie. E singură acasă, Larry a plecat deja la birou. Dovezile, atâtea câte sunt menționate în articol, sunt acuzatoare.
   Sângele găsit în cabana familiei Sharpe, acum considerată a fi scena asasinatului. Un ciocan lipsă, posibila armă a crimei, încă nerecuperat. Și mașina cu corpul ei îndesat în portbagaj găsită nu departe, pe un traseu care-i pare familiar lui Paul Sharpe.
    Uimită și neîncrezătoare, Becky își amintește cum i-a văzut pe Paul cu Amanda în mașină. Avusese dreptate? Fuseseră amanți, până la urmă? Fusese el gelos pentru aventura ei cu Larry? Poate de asta îi ceruse să pună punct relației cu Larry, dincolo de orice fel de îngrijorare altruistă legată de posibile necazuri la locul de muncă. Nu-i venea să creadă că Paul ar fi capabil să rănească pe cineva. Dar nici despre Larry nu credea că ar fi capabil de adulter. Ea își imaginează cum trebuie să fi fost. S-au certat în cabană și apoi el a lovit-o. Poate că ciocanul era pe undeva prin apropiere, iar el a acționat impulsiv. Probabil că fusese îngrozit de ceea ce făcuse, poate regretase imediat. Dar apoi a încercat să ascundă totul. I-a băgat corpul în portbagaj și l-a scufundat. Ce trebuie să fi fost în sufletul lui tot timpul acesta, de când s-a întâmplat? Mai ales când corpul ei a fost găsit.
   Trebuie să se fi simțit ca-n iad.
   Va fi un proces. Larry va trebui să mărturisească public aventura sa cu Amanda – întâlnirile dezgustătoare în acel hotel îngrozitor. Gândul că toate acestea se vor afla o îmbolnăvește. Cât de oribil va fi pentru ea și pentru copii.
   Dar va fi mult mai rău pentru Olivia și Raleigh. Recitește articolul din ziar.
   Lucrurile arată foarte rău pentru Paul. Dar cel puțin știe acum că propriul ei soț, în ciuda tuturor eșecurilor sale, nu a ucis-o pe Amanda Pierce. Chiar nu fusese sigură.

   Carmine Torres este șocată de ceea ce citește în ziar, marți dimineața.
    L-au arestat pe Paul Sharpe pentru uciderea Amandei Pierce. Se gândește la biata femeie cu care a vorbit la ușă - soția lui Paul Sharpe - și cât de rău arăta în acea zi. Poate știa. Poate că nu era îngrijorată doar în legătură cu fiul ei.

   Paul Sharpe are un avocat, dar Webb încă mai speră să ajungă undeva cu interogatoriul din această dimineață, alături de apărătorul lui.
    Avocatul nu fusese disponibil cu o seară înainte, dar acum, că Paul Sharpe avusese timp să se gândească la toate în celula sa, poate va fi mai cooperant.
   Când intră în încăpere, îl vede pe Sharpe așezat, fără cătușe, lângă avocatul său. Arată de parcă n-ar fi dormit deloc. Trebuie să fie speriat zdravăn. Bun.
   Poate acum e gata să vorbească.
   Lângă Sharpe stă Emilio Gallo, un cunoscut avocat de drept penal dintr-o firmă respectată. Webb a mai avut de-a face cu el. E bun. Scump. Pe Gallo nu-l va opri nimic să-și ajute clientul, dar în limitele legalității. Costumul închis la culoare, frumos croit, cămașa proaspăt călcată și cravata de mătase atent aleasă contrastează puternic cu blugii șifonați și cămașa mototolită a clientului său. Sharpe este obosit și ciufulit, iar Webb simte mirosul de frică și de transpirație care vine dinspre el. Gallo este odihnit și elegant, mirosind discret a parfum scump.
   Webb și Moen se așază. Se pornește înregistrarea discuției.
   - Vă rugăm să vă spuneți numele pentru înregistrare, îi cere Webb.
   - Paul Sharpe, se conformează el, cu o voce tremurată.
   - De asemenea, sunt prezenți Emilio Gallo, avocat pentru Paul Sharpe, detectivii Webb și Moen de la poliția Aylesford, începe Webb.
    Rostește cuvintele foarte clar.
   - Clientul dumneavoastră va fi acuzat de crimă, spune el, privind direct la Gallo.
   - Succes cu asta, răspunde Gallo foarte calm. Clientul meu nu e vinovat.
   Webb își îndreaptă privirea spre Paul Sharpe. Așteaptă până când acesta se uită, într-un final, la el.
   - Vreau să aud asta de la suspect.
   Sharpe spune:
   - Nu eu am făcut-o.
   - Dovezile împotriva dumneavoastră sunt destul de convingătoare, zice Webb.
   - Toate dovezile sunt circumstanțiale, contrazice avocatul. Lipsește un ciocan? Sângele de pe podea? Nici măcar nu ați stabilit că este al femeii ucise.
   - Când o vom face, poate veți vedea lucrurile diferit, replică Webb.
   - Nu cred, răspunde Gallo. Oricine s-ar fi putut afla în acea cabană, oricine ar fi putut găsi ciocanul în magazie, ca apoi să-l folosească. Nu aveți nicio dovadă împotriva clientului meu, în afara faptului că nu a fost acasă în noaptea respectivă. Și are o explicație perfect rezonabilă pentru locul în care s-a aflat.
   - Pe care însă nu o poate dovedi, punctează Webb. A fost văzut când se certa cu victima, înainte ca aceasta să dispară.
   - Iar el are o explicație perfect valabilă și pentru asta, zice avocatul.
   - Poate că nu-l credem.
   - Nu contează ce credeți dumneavoastră, contrează Gallo. Ceea ce contează este ce va fi aprobat în instanță.
   Avocatul se apleacă acum spre detectivul Webb:
   - Cred că amândoi știm că veți avea dificultăți în obținerea unei condamnări. Există alți suspecți destul de evidenți în acest caz - soțul, care poate că știa despre infidelitatea soției. Și amantul ei. Am înțeles că a existat un amant? Clientul meu neagă orice fel de relație cu victima. O mulțime de îndoieli rezonabile, dacă mă întrebați. Nu veți obține niciodată o condamnare.
Webb se așază pe scaun, își ridică bărbia spre Paul Sharpe și spune:
   - A fost ucisă în cabana lui.
   - Oricine ar fi putut-o ucide acolo.
   Avocatul se ridică, indicând că interogatoriul s-a încheiat.
   - Ori îmi puneți clientul sub acuzare, ori îl lăsați să plece.
   Webb oprește înregistrarea.
   - Îl mai putem reține puțin, spune Webb.
   După ce Sharpe e dus înapoi în celula sa, iar avocatul pleacă, Moen se întoarce spre Webb:
   - Dacă e apărat de Gallo nu va ceda niciodată, nu va mărturisi.
   - Trebuie să construim un caz, avem de lucru.

....................................................