Daruri periculoase, Mary Jo Putney

 1-3
Prolog

          Notele lichide ale harpei plutiră pe aripile vântului, domoale ca un vis. Lordul zânelor asculta cu ochii închiși cum melodia se prelingea caldă în jurul lui.

   Harpista era o tânără muritoare care își cântase de multe ori notele obsedante în pădurea lui. Apoi, când frigul iernii o alungase din pădure, el își dăduse seama cât de satisfăcător ar fi fost dacă harpista ar fi devenit a lui. Atunci, ar fi avut mereu parte de muzică.

   Primăvara, când ea se întorsese în pădure, el o studiase și își pusese planurile la cale. Astăzi, avea să le transforme în realitate.

   Nerăbdător să înceapă, Ranulph al Pădurii deschise ochii și porni spre poiana unde fata cânta la instrumentul ei cu o asemenea putere și pasiune încât făcea frunzele și razele soarelui să danseze.

   La marginea poienii se opri în umbre pentru a-și studia prada, pe Leah Marlowe.

   Fata ședea pe trunchiul unui copac prăbușit, mângâind o mică harpă celtică de parcă i-ar fi fost iubit, degetele ei făcând să se nască o melodie care îți sfâșia inima.

   Firavă, cu pielea palidă și părul lung, castaniu, drept, fata nu era o frumusețe nici chiar după standardele muritorilor. Comparativ cu o domniță din Tărâmul Zânelor, era de-a dreptul banală. Totuși, exista o dulceață la ea, și avea un dar magic pentru muzică. Urma să aibă acea dulceață și acea magie pentru el. Seducerea ei avea să fie o sarcină ușoară, fiindcă era timidă și singuratică. Poate, cu ceva noroc, reușea să o aibă în bârlogul lui aurit chiar în acea noapte.

   Zâmbi când se gândi la această perspectivă și se pregăti să pășească în poiană.

   - De ce nu lași copila în pace?

   Trezit brusc din reverie de o voce feminină aspră, Ranulph se răsuci în vreme ce mâna îi căzu pe mânerul sabiei.

   La vreo 2 metri distanță, o femeie de o frumusețe nepământeană se sprijinea grațioasă de un stejar.

   Era o zână, desigur, căci puțini muritori îl puteau vedea înainte ca el să li se dezvăluie. Dar tenul ei era întunecat, nu avea nuanța palidă, ca de zăpadă, precum a celor de pe tărâmul lui, iar mătăsosul păr ca pana corbului plutea în jurul trupului bine proporționat și i se revărsa ca o cascadă până la călcâie. Veșmântul îi era la fel de exotic ca făptura, o țesătură strălucitoare înfășurată în jurul ei astfel încât să-i expună cât mai mult formele și care îi lăsa dezgolit un umăr fără cusur și brațele pline de zeci de brățări de aur.

   Privirea lui Ranulph o măsură apreciativ. Chiar și după standardele zânelor, era uimitor de frumoasă.

   - Cum te cheamă? N-am mai văzut niciodată o zână ca tine.

   - Numele meu este Kamana.

   Zâmbi cu un amuzament felin.

   - Mai mult ca sigur că n-ai văzut pe cineva ca mine pentru că nimeni dintre ai mei nu a călătorit niciodată atât de departe. Vin din cealaltă parte a lumii, din Hind.

   - Din India, rosti Ranulph intrigat. Deci există zâne și acolo?

   - Zânele există peste tot, pentru că ne tragem din natură, nu din oameni.

   Kamana se aplecă să smulgă o crenguță de sânziană, inflorescențele ei zornăind muzical.

   - Există diferențe de la o zonă la alta, desigur. Muritorii din Hind ne reflectă pe noi, după cum englezii sunt asemenea vouă.

   - Englezii, o corectă el.

   - Cum dorești, domnule.

   Frânse rămurica de sânziană, ceea ce făcu să se răspândească în jur un parfum de fân proaspăt cosit.

   - Și care este numele tău?

   - Eu sunt Ranulph ai Pădurii. Spune-mi, cum ai reușit să ajungi atât de departe? Ai străbătut Tărâmul Zânelor?

   Ea clătină din cap.

   - Nu, pentru că aceasta este o cale primejdioasă, mai primejdioasă decât tărâmul oamenilor.

   - Lumea muritorilor a fost, cu siguranță, și mai rea! exclamă el îngrozitor. Întinderi atât de mari de deșert și de ape ar fi letale pentru cineva din lumea zânelor.

   - Am călătorit cu un transport de tufișuri și flori adus aici de un englez care o locuit mulți ani în Hind. Townley a umplut jumătate din cala unei nave cu specimenele sale, lăsând să pătrundă lumina soarelui atunci când vremea a fost bună. A fost cam ca o grădină pentru mine, ceea ce mi-a permis să supraviețuiesc.

   Ochii Kamanei, într-o nuanță ca aurul întunecat, la fel de unică precum toată ființa ei, se întunecară ca noaptea pură.

   - Vreme de 8 luni interminabile, am locuit în acel loc, în timp ce vasul a înfruntat vânturi și a fost izbit de valuri. Așa că știu cum este, probabil, iadul oamenilor!

   Ranulph încuviință din cap, înțelegând foarte bine cât de cumplită putea fi o astfel de detenție pentru cineva de pe Tărâmul Zânelor.

   - Dar de ce ai întreprins o astfel de călătorie primejdioasă?

   Ea ridică din umeri, veșmântul ei strălucind asemenea irizațiilor de pe aripile unui fluture.

   - Din curiozitate. De amuzament.

   Lumina licări din nou în ochii ei oblici.

   - Din cauza destinului, poate, lord Ranulph.

   - Destinul, pufni el. Pe acest tărâm, noi ne facem propriile destine.

   - Sau așa credeți, zise ea pe un ton criptic. În Hind, știm că toate ființele dansează după cum le cântă țesătorul pânzei, indiferent dacă recunosc asta ori nu.

   Privirea ei se îndreptă spre poiana unde fata încă mai cânta la harpa ei, neștiind că era observată.

   - Copila cântă minunat.

   - E foarte greu de crezut că este muritoare, fu el de acord.

   Kamana își miji ochii.

   - Bănuiesc că prin venele ei curge ceva sânge de zână. Vezi licărirea magiei când degetele ei ating strunele?

   Blestemata de femeie avea dreptate. Iritat că ea observase ceea ce el nu văzuse, Ranulph spuse pe un ton abrupt:

   - Indiferent de sângele ei, în curând va cânta doar pentru mine.

   - Vrei să arunci o vrajă asupra ei?

   Kamana își arcui sprâncenele întunecate.

   - În Hind, nu putem lega un muritor de noi decât dacă acceptă să se afle sub puterea noastră.

   - Aceeași lege este valabilă și aici.

   Privirea lui posesivă se îndreptă din nou spre fată.

   - O să-i ofer îndeplinirea celei mai arzătoare dintre dorințele ei. Ea va accepta și, în curând, va fi a mea.

   Kamana se încruntă.

   - Te faci de rușine dacă înrobești pe cineva ale cărui forțe nici nu se compară cu ale tale. Nu este decât un copil.

   - Va fi consoarta, nu sclava mea, spuse el răstit.

   O vagă expresie de dezgust apăru pe chipul superb al Kamanei.
    - Printre cei din părțile mele este considerat... vulgar să-ți iei un muritor ca pereche. Oh, să te culci cu ei e foarte bine - chiar este o mare plăcere. Însă ca soț sau soție, întotdeauna ne alegem pe cineva asemenea nouă. Cu siguranță, există zâne care să ți se potrivească mai bine.

   - Pe acest Tărâm al Zânelor sunt două tipuri de ființe - cele care trăiesc la curți și petrec împreună și ființele solitare, asemenea mie.

   Se gândi la Love Talker, un alt singuratic, care îi fusese oarecum prieten până când afemeiatul ăla imbecil fusese exilat de pe Tărâmul Zânelor, cât și din lumea muritorilor. Cu vocea sacadată, Ranulph continuă:

   - Oh, sunt doamne la curte dornice să vină și să împartă patul cu mine pentru o noapte sau două, însă nici măcar uneia nu i-ar trece vreodată prin minte să devină consoarta unui solitar.

   Știa acest lucru cu certitudine căci, nu doar o dată, invitase câte una din fermecătoarele doamne de la curte să-și împartă viața cu el, și i se râsese în nas.

   În adâncul ochilor ei se zări o licărire de un auriu mai strălucitor. Apoi ea dădu aprobator din cap.

   - La fel se întâmplă și acolo unde locuiesc eu. Însă prețul ca un muritor să-i părăsească pe cei asemenea lui și să se stabilească pe Tărâmul Zânelor este foarte mare.

   - La fel sunt și recompensele.

   Flutură nerăbdător din mână.

   - Pleacă, Lady de Hind. Am o treabă de făcut.

   Îi întoarse spatele și păși în poiană. Dar, în urma lui, auzi un râset, probabil cu o vagă urmă de batjocură în el.

Capitolul 1

   Cu ochii închiși și cu trupul mic legănându-i-se ușor, Leah plutea pe aripile muzicii ei, pierdută în ritmurile harpei. În muzică nu existau singurătate și tristețe, ci doar un abandon dulce.

   Termină o baladă lungă și își înclină capul suspinând. În curând trebuia să se întoarcă acasă, la realitatea mohorâtă.

   Foarte aproape, cineva își drese glasul. Ochii ei se deschiseră brusc.

   Spre mirarea fetei, un bărbat de o eleganță terifiantă stătea în picioare chiar lângă ea. Era incredibil de frumos, imaculatele sale haine londoneze neascunzând nimic din înălțimea trupului său.

   Rămasă deodată fără grai, strânse harpa în mâini și bolborosi:

   - V... v-ați rătăcit, domnule?

   El se înclină, făcând un gest atât de adânc, încât pălăria pe care o flutură aproape că atinse iarba verde.

   - Nicidecum. Am venit să te găsesc pe tine, Leah, și am reușit.

   Părul lui era auriu, iar când își îndreptă trupul, ea văzu că ochii lui erau de un verde uimitor, adevărat, limpede.

   Își strânse și mai tare harpa la piept.

   - De ce ați dorit să mă găsiți, domnule?

   - Te-am auzit adesea cântând la harpă în pădurea mea, Leah. Datorită plăcerii pe care mi-a produs-o muzica ta, am venit să-ți ofer un dar.

   - Dar aceasta nu este pădurea dumneavoastră, spuse ea politicoasă. Acest pământ ține de moșia Marlowe, așa că îi aparține tatălui meu, Sir Edwin Marlowe.

   Străinul zâmbi, iar o lumină nesigură dansă în ochii lui.

   - Există multe feluri de proprietate, Leah. Pădurea este a mea într-un fel în care nu-i va aparține niciodată lui Sir Edwin.

   - Nu v-am dat permisiunea de a mi vă adresa pe numele mic.

   Se ridică ținând harpa în brațe și începu să se îndepărteze precaută.

   - N-o să-ți fac niciun rău, Leah, zise el de parcă i-ar fi citit gândurile. Vreau doar să-ți îndeplinesc cea mai scumpă dorință.

   Gura i se strâmbă.

   Copil târziu al unor părinți în vârstă, știuse că fusese o pacoste nedorită încă dinainte de a învăța să meargă. Dacă ar fi fost drăguță și fermecătoare, poate ar fi câștigat inima părinților, dar fusese la fel de neatrăgătoare precum tapetul în culori șterse de pe pereții din hol. Nu le pricinuise probleme și, în replică, era tratată cu o politețe nepăsătoare. Iar acest bărbat vorbea despre îndeplinirea celei mai dragi dorințe! Voia să fie încântătoare, însă nici măcar un gentleman din Londra nu-i putea dărui asta.

   - Ah, dar pot, spuse el încet. Eu sunt Ranulph al Pădurii, un lord de pe Tărâmul Zânelor. Pot să-ți dăruiesc o frumusețe fără seamăn, încât toți bărbații muritori să cadă în genunchi în fața ta. Bogăție, faimă, iubirea eroilor - poți avea orice sau pe oricine îți dorești.

   Ea se uită la el cu gura căscată. Era nebun - nu putea exista o altă explicație. Ori poate că ea doar visa.

   - Nu este deloc un vis.

   Ranulph îi luă mâna dreaptă și o ridică la buzele sale, depunând un sărut rece pe degetele încordate.

   - Faptul că mă poți vedea e un semn al magicului tău dar muzical. De obicei, doar vrăjitorii sau oamenii simpli de la țară îi pot vedea pe cei de pe Tărâmul Zânelor, însă uneori aceștia pot fi văzuți și de artiști, și de muzicieni.

   Ea își trase mâna, începând să se întrebe dacă nu cumva, prin cine știe ce minune, această întâlnire chiar era adevărată. Pădurea din jurul ei avusese întotdeauna o reputație stranie, iar sătenii evitau acea zonă. Leah venea să cânte în această poiană pentru că muzica din sufletul ei era mereu mai puternică aici.

   - Dacă ești un lord al zânelor, dovedește-mi!

   El clătină trist din cap.

   - Sunteți atât de sceptici voi, muritorii moderni.

   Băgă mâna în interiorul haine și scoase o mică oglinjoară. Apoi i-o întinse, degetele lui trasând dâre luminoase.

   - Uită-te cum ai putea arăta.

   Leah privi în oglindă și fu cât pe ce să leșine din pricina șocului. Imaginea era a unei tinere uimitor de frumoase. Părul ei subțire și castaniu devenise o coamă din fire groase strălucitoare, cu șuvițe blonde parcă sărutate de soare, în vreme ce ochii ei banali, de ce un cenușiu-verzui, aveau acum o nuanță frapantă de verde. Pielea ei deschisă la culoare aproape că strălucea, iar trăsăturile îi fuseseră modificate până la atingerea perfecțiunii. Cu toate acestea, în mod straniu, chipul era tot al ei.

   Imaginea tremură, și apăru din nou Leah Marlowe cea obișnuită. Scoase un mic scâncet de protest la dispariția acelei viziuni încântătoare.

   Ranulph coborî oglinda.

   - Poți arăta astfel, Leah. Rostește doar cuvântul, și vei putea să te duci la Londra ca o frumusețe care va fi primită cu urale și care își va putea alege cei mai de seamă gentlemeni din Marea Britanie. Vei fi declarată cel mai pur diamant. Poate vei deveni ducesă, dacă asta este ce îți dorești.

   - O asemenea frumusețe ar fi irosită, pentru că părinții mei nu m-ar duce niciodată la Londra.

   Încercă să o spună pe un ton care să dea de înțeles că această privare n-o deranja.

   - Să știi că există mai multe moduri de ajunge la Londra.

   Cu un gest nervos, își dădu părul pe spate, sfâșiată între neîncredere și realitatea palpabilă a împrejurimilor familiare. Mirosurile și sunetele erau ale poienii pe care o cunoștea, iar acest Ranulph părea la fel de adevărat precum oricare alt om pe care îl văzuse vreodată.

   El îi zâmbi.

   - Sunt la fel de real ca tine, deși în alt mod.

   De asemenea, putea să-i citească gândurile, ceea ce, cu siguranță, susținea afirmația lui cum că era un lord al zânelor.

   - Îmi vei da atât de mult doar pentru că ți-a plăcut muzica mea? întrebă ea precaută.

   El ridică obosit din umeri.

   - Va trebui să-mi oferi și o mică recompensă, atunci când voi veni să ți-o cer.

   Ea se uită în ochii lui și, brusc îl crezu că era ce spunea, deoarece exista ceva cu totul străin în acele profunzimi verzi. Ceva străvechi dincolo de cuvinte, deși chipul lui era al unui bărbat aflat la prima tinerețe.

   - Îmi vrei sufletul, spuse ea pe un ton sec. Există povești despre zâne care fură sufletele oamenilor pentru că ele nu au așa ceva.

   El râse la fel de încântător ca un gentleman londonez, cu care și semăna.

   - Nu trebuie să crezi toate acele vechi povești. Nu am niciun interes să-ți fur sufletul.

   - Tu ai un suflet al tău?

   - Chiar nu știu, rosti el gânditor. Cei asemenea mie trăiesc atât de mult, încât nu mi-am pus problema asta. Însă te asigur că, și dacă n-aș avea suflet, n-aș ști cum să îl iau pe al tău - și cu atât mai puțin ce să fac cu el.

   - În mod ciudat, îl crezu, cu toate că această conversație era din ce în ce mai bizară.

   - Dacă nu-mi vrei sufletul, ce dorești de la mine?

   El ridică din nou din umeri.

   - Nu m-am  hotărât încă.

   Ușurată că avea un motiv întemeiată să-i refuze darul, spuse:

   - N-aș putea fi niciodată de acord cu ceva din moment ce nu cunosc prețul care trebuie plătit.

   Dădu să se îndepărteze, dar Ranulph îi prinse privirea.

   - Când va veni vremea, îți voi da de ales între 3 lucruri. N-o să-ți cer sufletul sau viața - îți jur asta, zise el cu o deliberare calculată. Cu siguranță, una dintre cele 3 alternative va fi ceva ce vei putea oferi, fără regrete, drept răsplată.

   Ea ezită, știind că ar trebui să plece, însă incapabilă să respingă ademenirea fascinantă a ochilor verzi. Străduindu-se să pară fermă, rosti:

   - Nu!

   - Vei fi mai frumoasă decât poate fi experimentat în cuvinte, Leah, spuse el încet. Bărbații îți vor oferi dragostea lor, bogăția, devotamentul. Eroii își vor așterne gloria la picioarele tale. Vei fi cea mai invidiată femeie din lumea asta.

   Să fie iubită, nu singură. Să fie frumoasă. Se gândi la acea imagine minunată din oglindă și îi veni să plângă tânjind după ea.

   Văzând că se înmoaie, el spuse cu o voce mieroasă.

   - Nu îți cer să faci nimic diabolic, draga mea fată. Ne-ai binecuvântat pe mine și pădurea mea cu muzica ta. Pur și simplu, vreau să-ți ofer o dovadă a recunoștinței mele. Însă, conform legilor mele, o zână nu poate să-ți ofere un dar fără a primi ceva în schimb. Te asigur încă o dată, nu trebuie să-ți pui zălog sufletul sau viața. Vei avea de ales între 3 lucruri, Leah. Cu siguranță, unul dintre ele va fi suficient de puțin important pentru tine cât să-l poți oferi drept răsplată.

   Ademenitor, ridică iarăși oglinda.

   Frumoasa Leah se afla acolo, îmbrăcată în mătase și-n dantelă, în loc de rochia șleampătă și ponosită pe care o purta adevărat Leah. Se uită în ochii falsei sale imagini, încercând să găsească răul și stricăciunea. Dar nu se văzu decât pe ea însăși, fericită și veselă. Își trecu limba peste buzele uscate. Să fie încântătoare și iubită...

   Cu o bruscă pasiune nesăbuită, știu că își dorea dragostea cu orice preț. Chiar dacă urma să aibă parte de ea doar pentru câteva zile, tot avea să fie mai bine decât pustietatea existenței sale actuale.

   Trase anevoie aer în piept.

   - Foarte bine, Lord Ranulph. Îți voi accepta oferta de frumusețe și dragoste. În schimb, îmi vei da de ales dintre 3 posibilități de a te răsplăti și nu-mi vei cere viața mea muritoare sau sufletul meu nemuritor.

   Zâmbetul lui fu orbitor, deși dinții îi erau mai degrabă... ascuțiți.
    Ea sublinie în sinea ei faptul că pisicile aveau dinții ascuțiți - iar ea era înnebunită după ele. Încă îi era dor de bătrânul ei motan care murise iarna trecută.

   Cu un licăr de lumină, un pumnal de argint se materializă în mâna lui. În timp ce ea deveni rigidă, el își tăie cu detașare centrul palmei stângi. O linie stacojie apăru numaidecât.

   Înainte ca ea să poată da îndărăt, el o apucă de mână și îi făcu o tăietură similară în palmă. Ciudat, cu toate că sângele începea să iasă prin tăietură, rana nu o durea. Mai degrabă se simțea precum gheața pe carnea dezgolită.

   El își apăsă palma pe a ei.

   - Carne peste carne, sânge peste sânge, o legătură a zânelor ia naștere.

   Vocea lui era blândă, însă în ochii pătrunzători exista o lumină sălbatică, stranie.

   Ea icni și își smulse mâna.

   - Ce fel de magie rea ai făcut?

   Lord Ranulph zâmbi, din nou ca un sofisticat gentleman londonez.

   - A fost doar o formalitate, dragă fată.

   Îi luă mâna din nou, dar, de data asta, doar se înclină elegant deasupra ei.

   - Nu vei regreta asta, Leah. Acum, du-te acasă și bucură-te de binecuvântările magiei zânelor.

   Își îndreptă trupul și arătă spre o pasăre cocoțată pe creanga unui copac aflat de cealaltă parte a poienii.

   - Foarte curând, îți vei lua zborul precum acea turturică.

   Privirea ei urmări aripile care fâlfâiau în vreme ce pasărea se ridică în văzduh. O urmări până când dispăru din vedere, printre copaci, apoi se întoarse iarăși spre Ranulph al Pădurii.

   Acesta se făcuse nevăzut.

   Trase surprinsă aer în piept și se lăsă să cadă pe trunchiul copacului prăbușit. Vântul rece i se prelinse pe chipul încins. Oare lordul zânelor dispăruse sau nu existase niciodată?

   Își privi mâna stângă, însă nu zări nici măcar o urmă a tăieturii.

   Lipindu-și obrazul de lemnul mătăsos al harpei sale, își înclină capul și închise ochii. Acea întâlnire fusese probabil un soi de vis. Ațipise și visase despre o ofertă magică aducătoare de fericire. Copil fiind, avusese multe asemenea visuri fantastice cu ochii deschiși, cu toate că niciunul nu păruse atât de real.

   Cu chipul încordat, se ridică încet și își petrecu harpa peste umăr.

   Acum era mare deja și știa că fericirea nu venea cu simpla fluturare a unei baghete fermecate - sau cu tăietura unui pumnal magic. Realitatea era că, în cele din urmă, avea să moștenească o independență confortabilă și nu avea să își mai dorească niciodată nimic. Era o femeie norocoasă pentru că nu avea nevoie de un soț, sau de copii, sau de o pasională dragoste romantică.

   Fusese doar un vis.

   Leah intră tăcută în conac și se îndreptă către scări.

   Visul ei cu zâne o făcuse să întârzie, așa că acum abia avea timp să se schimbe pentru cină.

   Atunci, mama ei o strigă:

   - Leah, drahă, vino aici, te rog!

   - Da, mamă.

   Leah își netezi părul răvășit de vânt și își ascunse cât de bine putu harpa la spate. Părinții ei îi aprobau talentul la pian, însă nu-i înțeleseseră niciodată ciudata pasiune pentru banala și demodata harpă.

   Instrumentul îl primise în dar de la un bătrân irlandez care fusese pădurarul tatălui ei până la moartea sa, iarna trecută.

   McLennan o învățase să cânte. De asemenea, îi împuiase capul cu povești despre zâne, despre cum acestea iubeau muzica și despre cum el însuși își petrecuse cândva o noapte de vară ascultând melodiile sălbatice ale harpelor zânelor. Apoi încuviințase din cap și spusese că Leah avea același dar.

   Amintirea o făcu să se relaxeze.

   Oare poveștirile lui McLennan îi provocaseră acel ciudat... vis? Halucinație? Un lord al zânelor în pădure! Probabil era nebună.

   Leah intră în camera de dimineață, unde mama ei stătea întinsă pe o sofa tapițată cu brocart.

   - Ai nevoie de ceva, mamă? De un șal, poate?

   Lady Marlowe, cu părul cenușiu și cronic nehotărâtă, dar încă păstrând ceva urme ale frumuseții fragile din tinerețe, își ridică privirea de la scrisoarea pe care o ținea în mâini.

   - Ăsta-i cel mai extraordinar lucru pe care l-am pomenit. Scrisoarea aceasta tocmai a venit de la verișoara tatălui tău, Lady Wheaton. Ea este una dintre nașele tale, știi asta.

   Leah încuviință din cap.

   Cu 21 de ani în urmă, Înălțimea Sa îi trimisese finei sale o elaborată cană de botez din argint. Asta fusese toată relația lor.

   - Andrea vrea ca tu să i te alături la Londra pentru micul sezon. După cum știi, este văduvă, și s-a hotărât că ar fi amuzant să prezinte o fată în societate.

   Leah icni.

   - La Londra... eu? Eu... eu habar n-aș avea cum să mă port.

   - Prostii, spuse mama ei pe un ton dezaprobator. Ești foarte bine-crescută și ești o fată foarte frumoasă. Vei avea un mare succes. Eu și tatăl tău am discutat adesea că ar trebui să te ducem la Londra, însă...

   Ridicarea ei din umeri fu o modalitate delicată de exprimare a faptului că un astfel de proiect fusese peste puterile ei.

   Leah abia dacă remarcă, deoarece fu șocată de observația că era o fată foarte frumoasă. Dincolo de câte un suspin ocazional după ce studia înfățișarea neatrăgătoare a fiicei sale sau de constatarea că era păcat că Leah moștenise trăsăturile familiei tatălui ei, Lady Marlowe păstrase întotdeauna tăcerea despre aspectul fiicei sale.

   Cu voce slabă, Leah zise:

   - N-am haine potrivite pentru a apărea în înalta societate.

   - Vei avea nevoie de o garderobă nouă, desigur. Andrea o va alege pentru tine.

   Lady Marlowe împături cu grijă scrisoarea.

   - Din moment ce îți vei lua doar puține dintre hainele tale, nu-ți va trebui mult să împachetezi. Poți să pleci mâine dimineață. Andrea abia așteaptă să te întâmpine.

   - Cum dorești, mamă. 

   Încă năucită, Leah părăsi încăperea și urcă scările, îndreptându-se spre camera ei.

   În... visul ei, Ranulph îi spusese că existau mai multe moduri de a ajunge la Londra. Era posibil să fi aranjat el această vizită?

   Absurd!

   Apoi trecu pe lângă o oglindă de perete, mare și cu ramă aurită, care atârna în holul de la etaj, și încremeni.

   Imaginea din oglindă era a acelei Leah fermecate pe care i-o arătase Ranulph. Însă acum se putea vedea în întregime. Părul ei era o senzuală coamă castanie-roșcată, iar silueta ei era micuță, dar ispititoare, nu doar slabă.

   Cu degete tremurătoare, atinse reflexia, așteptându-se ca aceasta să dispară ca o oglindire într-un lac, însă nimic nu se schimbă. După cum spusese mama ei, era o fată remarcabil de frumoasă. Nu, mai mult de atât. Era chiar superbă. De o splendoare dureroasă, care făcea să îți stea inima în loc. Chiar și în acea rochie ponosită, arăta ca o prințesp. Niciun bărbat nu va fi capabil să-i reziste.

   Totuși, după cum remarcase și mai devreme, era încă ea însăși. Fiecare dintre trăsăturile ei era, în mare, ca înainte, dar acum era rafinată până la perfecțiune.

   Tenul ei, care arătase întotdeauna foarte bine, era acum fără cusur. Banalii ei ochi cenușii-verzi aveau acum o fascinantă nuanță de verde - exact precum cei ai lui Ranulph al Pădurii.

   Involuntar, își coborî privirea spre palma stângă. Cu un calm straniu, admise faptul că Ranulph fusese real și că ea acceptase o înțelegere păgână. Ce urma să aibă de plătit când avea să vină sorocul? Deocamdată, nu conta.

   În vreme ce ochii ei se îmbătau cu noua înfățișare, era foarte conștientă de faptul că tot ce primise avea un preț neștiut.

   Se desprinse cu greu din fața oglinzii și se grăbi spre dormitorul ei aflat în aripa estică.

   De îndată ce închise ușa, se uită în propria oglindă, temându-se oarecum că avea se reflecte imaginea șlampată de dinainte. Dar din oglină o privi frumoasa Leah, reflectând și râsul voios al lui Leah.

   Exuberantă, puse jos harpa, apoi se răsuci prin cameră într-un dans nebun. Era frumoasă și pleca la Londra, unde urma să aibă nenumărați admiratori, să se bucure de atenție, apoi de dragoste și să se mărite cu cel mai grozav dintre curtezani. Toate lucrurile la care râvnise în tăcere aveau să fie ale ei.

   Încă râzând, deschise larg ferestrele batante și se aplecă în afară.

   - Păzea, Londra, sosesc!

   Leah nu se aștepta la vreun răspuns, dar un „miau” scos parcă de o femeie se auzi de foarte aproape. Surprinsă, privi spre stânga.

   Tolănită cu eleganță pe creanga unui copac care creștea lângă fereastra ei, Leah zări o pisică magnifică, cu blană lungă și neagră și ochi aurii. Nu semăna cu nicio pisică pe care o văzuse Leah vreodată, dar se potrivea cu evenimentele zilei.

   - Bună ziua, spuse Leah politicoasă. Ești vreo pisică magică de pe Tărâmul Zânelor?

   Pisica se strânse ca un arc, apoi făcu un salt uimitor, aterizând lin pe pervazul ferestrei. După aceea, își frecă obrazul de brațul lui Leah, torcând cu putere.

   Leah mângâie spinarea pisicii. Splendida blană neagră era moale ca mătasea.

   - Ce domniță frumoasă ești. Nu puteai fi altceva decât o domniță.

   Pisica își înălță capul aristocratic și o privi pe Leah cu uriașii ei ochi aurii care păreau la fel de inteligenți ca ai unui om. Leah clipi. Poate chiar era o ființă de pe Tărâmul Zânelor.

   Simțindu-se absurdă, întrebă:

   - Te-a trimis Ranulph să mă supraveghezi?

   Scoțând un sunet disprețuitor de felină, pisica sări de pe pervaz în camera lui Leah, traversă grațioasă covorul și se urcă pe pat. Acolo, se încovrigă, devenind o minge de blană care adormi.

   - Cu singuranță știi ce înseamnă să te simți ca acasă, rosti amuzată Leah.

   Se așeză pe pat, lângă pisică, și începu s-o mângâie din nou.

   - Mi-ar plăcea foarte mult să te păstrez, dar sunt sigură că ai deja o casă.

   Totuși, nu-și imagina cine din împrejurimi putea avea o asemenea pisică rară și, evident, valoroasă. Leah cunoștea fiecare animal aflat pe o rază de câțiva kilometri, și nici măcar unul nu semăna nici pe departe cu această creatură încântătoare.

   Pisica toarse în extaz când degetele lui Leah găsiră locul sensibil de sub bărbia ei.
    Leah întrebă:

   - Cum să te numesc?

   Pisica deschise ochii pentru un moment. În timp ce privirea ei o întâlni pe a lui Leah, un cuvânt se formă în mintea acesteia.

   Pe jumătate convinsă că avea să rostească Bedlam*, Leah întrebă:

   *balamuc

   - Te numești Shadow*?

   *umbră

   Radiind de satisfacție, pisica închise din nou ochii și își vârî nasul sub magnifica sa coadă stufoasă.

   Leah era, cu siguranță, gata să aleagă numele Bedlam. Totuși, fredonă încântată în vreme ce își schimbă hainele pentru cină.

   În dimineața următoare, haosul domnea la moșia Marlowe.

   Ranulph traversă domeniul și își găsi refugiul în umbra unui gard viu ornamental, pentru a urmări pregătirile care se făceau cu ocazia trimiterii la Londra a domnișoarei Leah.

   Întâi, uriașa trăsură pentru călătorii lungi ieși greoaie din grajd. Apoi, un lacheu aduse afară un mic cufăr în care se aflau hainele tinerei domnițe. Ranulph fu încântat să constate că ea nu își lua multe veșminte - niciodată nu fusese impresionat de garderoba ei. Din fericire, aceasta avea să se îmbunătățească la Londra. Și, desigur, când ea avea să fie a lui, avea să o îmbrace în raze de lună și-n mătăsuri de-ale zânelor.

   Leah însăși apăru, părând hărțuită și puțin înfricoșată de faptul că își părăsea casa pentru prima dată în viața ei. În brațele ei se afla cutia în care își ținea harpa. Pe urmele ei venea o servitoare mai în vârstă, care avea s-o însoțească la Londra și, pe urmă, să se întoarcă acasă cu trăsura. În cele din urmă, apărură și părinții ei, care, așa cum se cuvenea, își luară rămas-bun de la fiica lor.

   Ranulph o studie înfometat pe Leah.

   Muritorii aveau o vitalitate extrem de seducătoare. Suplimentul de strălucire magică o făcuse cu adevărat încântătoare. Dar magia lui era limitată de faptul că ea încă nu era legată de el - nu putuse decât să perfecționeze trăsăturile pe care le avea.

   Când ea avea să fie pe deplin a lui, el avea să fie capabil să-i modifice aspectul după cum dorea. S-o facă mai înaltă, poate, sau voluptoasă, sau s-o înzestreze cu părul blond-argintiu al unei regine a zânelor. Ar fi fost ca și cum ar avea un harem personal. Poate ar fi făcut-o să aibă un lung păr negru care să se onduleze și să danseze până la călcâiele ei. Cu toate că nu-i plăcuse niciodată părul brunet, ar putea fi o schimbare plăcută, dar fiind faptul că majoritatea zânelor aveau părul blond.

   Leah tocmai era pe punctul de a se urca în trăsură, când o pisică neagră cu blana mare se prelinse pe lângă ea și sări înăuntru. Leah scoase pisica. Aceasta fu din nou înăuntru înainte ca Leah să apuce a-și îndrepta trupul.

   Ranulph râse văzând bătălia care se desfășura în fața ochilor săi. Pisicile erau niște animale misterioase care circulau libere între lumea zânelor și cea a muritorilor. Aceasta fusese evident atrasă de mirosul magiei.

   Un lacheu prinse pisica, însă aceasta se eliberă într-o clipită din mâinile lui. După ce animalul fu scos din nou din trăsură, ușa fu repede închisă în urma lui Leah și a servitoare, pentru ca pisica să nu li se poată alătura. Aceasta execută însă o săritură magnifică, ajungând pe banchetă, alături de vizitiu.

   Din moment ce pisica era clar hotărâtă să meargă la Londra, Leah cedă cu înțelepciune și deschise încet ușa trăsurii. Creatura sări cu eleganță înăuntru și se făcu covrig lângă ea. Lady Marlowe sugeră că, dacă fiica ei chiar trebuia să ia acea felină, măcar s-o pună într-un coș. Leah zâmbi și spuse că nu era necesar.

   Ranulph era mulțumit de discernământul și flexibilitatea ei - urma să se descurce de minune când el avea să o aducă în lumea zânelor.

   Cu o opintire vitejească, trăsura porni la drum.

   Cei doi soți Marlowe și servitorii care veniseră să-și ia rămas-bun de la micuța lor domnișoară se întoarseră la activitățile lor normale. Dar Ranulph rămase să privească în urma trăsurii care dispăru dincolo de cotitura aleii.

   Simți un val de tristețe combinat cu o undă de nerăbdare. Pe toți zeii, o dorea! Însă trebuia să aștepte, să-i dea răgaz să devină dependentă de puterea frumuseții ei și să se îndrăgostească nebunește de vreun bărbat muritor. Abia atunci avea să fie suficient de coaptă pentru a fi culeasă. Dacă se mișca prea repede, risca s-o piardă. Își dăduse seama cu o zi în urmă că nu putea fi zorită.

   Se gândi în treacă la Lady Kamana. O creatură stranie, dar amuzantă și destul de atrăgătoare în felul ei neobișnuit. Poate s-ar putea folosi de ea pentru a se distra în următoarele săptămâni, care aveau să fie foarte lungi. Însă ea părăsise pădurea - simțise momentul cînd aceasta plecase, la fel cum simțea tot ce se petrece pe teritoriul lui. Mânată de dorința de a explora noul pământ, Lady Kamana putea fi oriunde.

   Se întrebă ce-ar gândi despre ea celelalte ființe de pe Tărâmul Zânelor. Uneori, acestea puteau fi crude față de oricine era diferit de ele, iar el aflase asta pe pielea sa.

   Ideea îi veni pe neașteptate, în vreme ce se întorcea în pădure.
    De ce să nu plece el însuși la Londra? Locul acela era o aglomerare de pietre și de oameni, dar existau parcuri cu suficientă verdeață pentru ca vizita să i se pară suportabilă. Avea să o poată vedea pe Leah, dar și alte priveliști. Trecuse mult timp de când fusese ultima oară la Londra.

   Încercă să-și aducă aminte când anume se întâmplase asta. Tipul acela Henry, cel cu șase neveste, fusese rege pe vremea aceea. De atunci, orașul trebuie să se fi schimbat foarte mult. Probabil nu în bine, dar totuși o vizită ar fi interesantă și ar umple orele în care nu avea nimic de făcut.

   Avea să aștepte puțin înainte să plece. Intenționa să-i dea timp lui Leah să se acomodeze. Cu puțin noroc, avea să fie pregătită pentru el mai curând decât se aștepta.

   Cu pași ușori, intră în adâncurile primitoare ale pădurii.

Capitolul 2

   Cu Shadow în brațele ei, Leah coborî precaută din trăsură, în fața imensei case din Londra a lui Lady Wheaton. Era după-amiază târziu, și după două zile petrecute într-un vehicul care huruia și se hurducăie, se simțea extenuată și deprimată. Era atât de departe de casă. De ce venise de bunăvoie printre străini?
    Ea și însoțitorii ei își petrecuseră noaptea trecută la un popas pentru trăsuri, iar privirile pe care i le aruncaseră bărbații de-acolo fuseseră extrem de nerușinate. Cu toate că îi avea alături pe servitoarea și pe vizitiul ei, își făcuse griji.

   Abătută, o urmă pe servitoare pe trepte, apoi așteptă să fie primite în casă.

   Când un majordom îi vârstă deschise ușa, ea spuse:

   - Eu sunt domnișoara Marlowe. Lady Wheaton mă așteaptă.

   Majordomul întâi căscă gura, apoi își scutură ușor capul, ca un câine după baie.

   - Poftiți, domnișoară, zise el recăpătându-și controlul. Înălțimea Sa dorește să vă vadă imediat.

   Cu pisica încă în brațele ei, Leah îl urmă grăbită pe servitor pe scări și intră într-un budoar mic și bogat decorat.

   O femeie frumoasă, înaltă, de vârstă mijlocie, stătea tolănită pe un șezlong tapițat, având în mâini o scrisoare și un câine mic încovrigat la picioarele ei.

   Majordomul anunță solemn:

   - Doamnă, domnișoara Marlowe a sosit.

   Lady Wheaton lăsă scrisoarea în jos și își ridică privirea. Îmbrăcată după ultima modă, avea trăsături puternice, frumoase și un aer autoritar.

   Leah făcu o plecăciune cât de politicoasă putu cu o pisică destul de mare întinsă pe umărul ei.

   - Bună ziua, Lady Wheaton. A fost foarte amabil din partea dumneavoastră să mă invitați la Londra.

   Preț de o clipă, Lady Wheaton se holbă la ea cu acea expresie stupefiată cu care Leah începea să se obișnuiască deja, urmare a modificării înfățișării ei. Apoi Înălțimea Sa se ridică și se apropie, cu cățelul pe urmele ei:

   - Ce încântătoare ești! Mama ta a fost prea modestă atunci când te-a lăudat.

   O studie interesată pe Leah.

   - Vei avea un mare succes. Îți garantez. Dar draga mea copilă... o pisică?

   Leah, care începuse să se însuflețească văzând admirația femeii, se înroși.

   - Îmi cer scuze, doamnă. Shadow n-a acceptat să rămână acasă.

   Nașa ei se încruntă.

   - Nici eu, nici Rex nu suntem defel atașați de pisici.

   Rex se identifică printr-un lătrat ascuțit. Câinele țopăi spre Leah, părând gata să pună pe fugă sau să mănânce invadatorul felin.

   Shadow sări din brațele lui Leah și se uită fix la Rex. Câinele se opri brusc. Apoi scheună și se lăsă pe burtă, și toate pornirile belicoase îi dispărură ca prin minune.

   Pisica păși spre el, cu privirea ațintită în ochii câinelui, până când nasurile lor se atinseră. După un moment în care scânci panicat, Rex scoase un soi de suspin și se relaxă.

   Shadow se îndreptă încet spre Lady Wheaton și începu să se frece de gleznele ei, torcând zgomotos.

   Expresia inițial dezgustată a Înălțimi Sale dispăru aproape imediat.

   - Este o creatură foarte prietenoasă, nu-i așa?

   Se aplecă și bătu ușurel pisica pe cap, de parcă Shadow ar fi fost un câine.

   - Și destul de frumoasă pentru o pisică.

   Leah aproape izbucni în râs în timp ce o urmărea pe Shadow fermecând-o pe gazda ei.

   Lady Wheaton își îndreptă corpul.

   - Din moment ce Rex nu pare să obiecteze, prespun că nu-i nicio problemă să ținem pisica aici, dar să nu-i permiți să-mi zgârie mobila.

   În mod cert, Înălțimea Sa nu știa nimic despre pisici, altfel nu i-ar fi venit stupida idee că pisicile puteau fi dresate pentru a face ce vrei tu. Totuși, Shadow nu zgâriase nimic deocamdată și părea să știe foarte clar pe cine trebuie să manipuleze pentru a obține ce dorea.

   Cu voce blândă, Leah spuse:

   - Da, Lady Wheaton. Și chiar este o pisică foarte cuminte.

   - Zi-mi mătușă Andrea, rosti Lady Wheaton cu căldură. Probabil ești obosită. Vei dori să iei cina în camera ta. O să cer să ți se trimită o tavă. Apoi trebuie să tragi un pui de somn bun, pentru că mâine ne vom duce la croitoreasă să-ți comandăm garderoba. Săptămâna viitoare organizez balul de toamnă. Va fi ocazia perfectă pentru a te prezenta.

   Îi dădu încet ocol lui Leah.

   - Stai să te vadă Lady Hill, spuse ea cu satisfacție în glas. În tot sezonul de primăvară trecut a vorbit insuportabil de mult despre cât de frumoasă este fiica ei, Mary, însă tu o pui în umbră pe fata aceea. Să te prezint va fi un mare triumf pentru mine. Vei fi frumusețea sezonului.

   Un pic consternată, Leah o luă pe Shadow și se retrase. Nu știuse că avea să fie folosită de mătușa ei pentru a-i face în ciudă rivalei sale de multă vreme. Totuși, presupuse că era o treabă inofensivă.

   În timp ce se instală într-un dormitor foarte mare și frumos aranjat, gândurile ei se îndreptară spre perspectiva mult mai plăcută a unei noi garderobe.

   Lacheul o ajută pe Leah să se urce în trăsură. Cu un suspin, se prăbuși pe bancheta din fața mătușii ei.

   - Habar n-aveam cât de obositor este să fii în pas cu moda. Au trecut deja 3 zile de cumpărături și de probe la care am fost ciupită și împunsă cu acul.

   În vreme ce trăsura se puse în mișcare, privi pe fereastră.

   - Pot să-mi scot vălul? Nu este foarte confortabil într-o zi atât de călduroasă.

   - Așteaptă până ieșim de pe Bond Street, îi ceru Lady Wheaton. Nu vreau să risc să te vadă cineva înainte de marea prezentare de la balul meu.

   Își strânse buzele.

   - În loc să te prezint în obișnuitul șir de întâmpinare, o să aștept până când vor fi sosit aproape toți oaspeții. Apoi, ne vom face o mare intrare coborând scările principale.

   Leah își reprimă un oftat, deloc sigură că dorea să fie în asemenea măsură în centrul atenției, dar conștientă de faptul că era datoria ei să coopereze la planurile lui Lady Wheaton. Din fericire, începea s-o îndrăgească tot mai mult pe mătușa ei cu limba tăioasă, dar cu inima generoasă.

   - Foarte bine, mătușă Andrea.

   Încă plină de energie în ciuda timpului îndelungat petrecut la cumpărături, nașa ei spuse:

   - Este vremea să începem a discuta despre potențialii soți. Desigur, există câțiva duci din familia regală, însă nu sunt de încredere. Vreau ceva mai bun pentru tine.

   Slavă Domnului pentru asta! Până și Leah știa că ducii necăsătoriți din familia regală erau grași, de vârstă mijlocie și veșnic plini de datorii. Și, din câte dedusese din povestirile din ziare, nici nu erau foarte inteligenți. Ea voia să se mărite cu un bărbat cu care să aibă ce discuta.

   - N-aș vrea să fiu ducesă. Aș face de râs un asemenea rang înalt.

   - Pur și simplu ar trebui să pui mai mult preț pe tine, draga mea, zise Lady Wheaton repede. N-am cunoscut niciodată o femeie frumoasă care să aibă atât de puțină încredere în ea. În relațiile dintre sexe, frumusețea unei femei înseamnă putere. Trebuie să te folosești de a ta pentru a obține bogăția și siguranța care îi asigură unei femei o viață confortabilă. Garantat, ducii din familia regală reprezintă alegeri proaste, însă există ducele de Hardcastle. Este mult mai frumos decât oricare dintre bărbații din familia Hanover și își caută o a doua soție.

   Sprâncenele lui Lady Wheaton se împreunară în timp ce continuă:

   - Hardcastle e marele premiu la târgul burlacilor, dar mai este și tânărul Lord Wye - l-ai putea cuceri chiar și dacă doar pocnești din degete.

   Cu un gest măreț, demonstră cum trebuia făcut.

   - Dacă îți place genul militar, există Duncan Townley, care este un erou din Peninsulă și moștenitorul titlului de viconte al unchiului său. Nu este cel mai grozav titlu sau cel mai bogat om, dar este extrem de arătos. Dacă îți plac poeții, e Lord Jeffers. Nu e atât de frumos ca Byron și nici ca poet nu-i atât de bun, însă este mult mai bogat și are un comportament mult mai civilizat.

   Înainte ca nașa ei să poată continua, Leah rosti alarmată:

   - Bine, dar care sunt bărbații agreabili? Cu siguranță calitatea asta este extrem de importantă atunci când îți alegi un soț.

   - Când averea este suficient de mare, nu prea mai ai nevoie să-ți vezi soțul după ce i-ai făcut moștenitori. O soție care și-a făcut datoria față de familia soțului ei are parte de o libertate enormă, zise Lady Wheaton fluturând nepăsătoare din mână. Să continuăm. La fel de important ca a ști cine este eligibil e să știi cine nu este. Sub nicio formă nu poți accepta să dansezi cu următorii...

   Tot restul drumului, Înălțimea Sa pomeni mai multe nume și descrieri picante ale virtuților sau ale defectelor fiecărui gentleman ce reprezenta un potențial partener matrimonial.

   Până să ajungă la reședința Wheaton, pe Leah o durea capul zdravăn. Se duse direct în camera ei și se trânti pe pat.

   Shadow, care urmărise de la fereastră derularea întâmplărilor de pe stradă, sări pe dușumea și se apropie de Leah ca să i se alăture pe pat. Leah strânse pisica în brațe, recunoscătoare pentru compania fără pretenții. Într-un oraș ciudat și năucitor, avea uneori senzația stranie că Shadow era îngerul ei păzitor.

   Însă, chiar mai mult decât avea nevoie de pisica ei, avea nevoie de muzică.

   Privirea i se îndreptă către harpa care stătea tăcută în cutia ei de lângă șifonier. Nu mai cântase de când sosise la Londra - pur și simplu fusese prea obosită. Poate, după cină... Nu, fir-ar să fie! Un maestru de dans venea să se asigure că Leah era expertă în toate dansurile la modă.

   Suspină, iar ochii i se închiseră încet.

   Peste numai câteva zile, avea să fie prezentată înaltei societăți. Apoi avea să fie frumusețea sezonului, iar tot acest efort avea să fie meritat.

   Monique, servitoarea fanțuzoaică a lui Lady Wheaton, făcea ultimele retușuri la coafura lui Leah când însăși Înălțimea Sa apăru în dormitorul fetei.

   - Sala de bal este plină și aproape toți bărbații de pe lista mea de pretendenți dezirabili au sosit. A venit vremea să-ți faci marea intrare, Leah.

   Lady Wheaton zâmbi, ochii dansându-i în cap.

   - Toată săptămâna trecută am lăsat să-mi scape aluzii despre cât de frumoasă este fina mea, așa că toată lumea este înnebunită de curiozitate. Ridică-te și lasă-mă să te privesc.

   Leah se ridică ascultătoare, iar nașa ei îi examină ținuta, ochilor ei vigilenți nescăpându-le nimic.

   - Sunt sigură că te vei descurca de minune, copilă. De minune.

   - S-ar putea să leșin, spuse Leah cu glas slab.

   - Prostii! Uită-te la tine!

   Lady Wheaton o trase pe Leah spre oglindă.

   - Ești un războinic gata de luptă, îmbrăcat în armura frumuseții pentru a da marea bătălie a sexelor.

   - Am crezut că am venit la Londra pentru dragoste, nu pentru război.

   Apoi Leah își văzu imaginea în oglindă și icni, toate celelalte gânduri fiind uitate.

   Părul ei roșcat fusese aranjat într-o irezistibilă învăluire de bucle strălucitoare prinse pe alocuri cu câte un pieptăn de aur. Într-o modernă rochi decolorată a cărei fustă era acoperită de un voal străveziu plin cu briliante, arăta ca o superbă prințesă a zânelor.

   Acest gând o făcu să se înfioare. Într-un fel, chiar era o prințesă a zânelor - sau poate o păpușă a zânelor - aranjată pentru a fi pe placul unui lord al zânelor.

   Privirea ei măsură reflexia din oglindă. Trebuia să-i acorde credit lui Lord Ranulph - când avea să vină să-și ceară recompensa, ea nu avea să poată pretinde că el nu își respectase partea de înțelegere. Păr strălucitor, ten perfect, ademenitoare siluetă de silfidă - primise frumusețe din plin.

   Se uită la Shadow care stătea ghemuită, privind-o.

   Ochii aurii ai pisicii păreau să se uite la ea călduros și aprobator.

   În mod absurd liniștită de expresia pisicii, Leah spuse:

   - Sunt gata, mătușă Andrea.

   Braț la braț, cele două femei părăsiră dormitorul lui Leah și coborâră scara cotită, spre vestibulul care dădea în sala de bal plină cu flori.

   Leah se simțea ca și cum trecea prin vadul unui râu de sunete reprezentate de vuietul conversațiilor care se ciocneau precum notele energice scoase de niște muzicieni.

   Când ajunseră la jumătatea scării, capetele începură să se întoarcă spre Leah și spre nașa ei. Tăcerea se lăsă ca un val care trecu din vestibul în sala de bal. Un bărbat rosti cu respect „Cerule!”, în vreme ce altul exclamă: „Este, într-adevăr, o zeiță!”

   Oaspeții din sala de bal începură să se adune în hol.

   Înainte ochilor măriți de uimire ai lui Leah, locul de la baza scărilor se umplu cu oameni, privirile acestora fiind ațintite asupra ei. Cele mai multe expresii erau de admirație stupefiată, însă ici și colo, femei cu buzele strânse își analizau cu ciudă noua rivală.

   Leah încremeni, dorindu-și să o ia la fugă înapoi pe scări, însă presiunea strânsorii lui Lady Wheaton o făcu să continue coborârea.

   - Ți-am spus, șopti triumfătoare nașa ei. Uită-te la ei! Până la sfârșitul lunii, o să fii logodită, fata mea.

   Ajunseră la baza scărilor și fură instantaneu înconjurate de bărbați cu ochi avizi și inimi pline de dorință.

   - Vă rog să mă prezentați, Lady Wheaton! ceru un individ greoi și înalt.

   De lângă el, un gentleman emoționat zise cu accent franțuzesc:

   - Un dans, mademoiselle, trebuie neapărat să-mi rezervați un dans.

   Un tânăr bărbat cu ochii mari strigă:

   - Îți cer mâna pentru a mă căsători cu tine, scumpa mea zeiță. Te voi face contesa de Wye.

   Alte cereri, alte pretenții se năpustiră spre ea.

   Leah simțea dorința izvorând din bărbați precum o fierbințeală animalică. Era înalți, puternici, apropiindu-se precum o haită de lupi...

   „Tu ai vrut să fii admirată.”

   Cuvintele se formară în mintea ei, ușoare și ironice. Lord Ranulph o urmărea, poate, în vreun mod ciudat, caracteristic zânelor?

   Ușoara tachinare a gândului o întări. Ei bine, dorise admirație. Avea doar nevoie de timp pentru a se acomoda cu atât de multă atenție. Primul val de panică se retrăgea deja.

   Lady Wheaton începu să facă prezentările și să repartizeze dansurile protejatei sale.

   Leah era mai mult decât dornică să o lase pe nașa ei să se ocupe de asemenea lucruri. Ea își folosea propria energie pentru a-și păstra mintea limpede. Păcat că nu participase niciodată la un bal înainte, când avusese o înfățișare obișnuită, ștearsă. Dar, desigur, în înfățișarea ei ștearsă, n-ar fi fost invitată nicăieri.

   După toată agitația prezentărilor, fu încredințată primului ei partener de dans, Lord Wye, tânărul bărbat care o ceruse în căsătorie înainte de a-i fi aflat măcar numele. Acesta era unul dintre curtezanii dezirabili descriși de Lady Wheaton, ceea ce însemna că era posesorul unei averi colosale și al unui titlu impresionant.

   Din păcate, nu era deloc vorbăreț din fire. În timpul dansului, nu făcuse decât să se holbeze cu adorație la Leah. Bănuia că nu era mai în vârstă decât ea. Se simțea sfâșiată între empatia pentru timiditatea lui și amuzamentul stârnit de felul cum se înroșea ori de câte ori ea se aventura să facă un comentariu. Zâmbetul pe care i-l adresă la sfârșitul cadrilului îl reduse la o bâlbâială incoerentă.

   Următorul ei partener, ducele de Hardcastle, avea o exprimare mai coerentă. Avea în jur de 35 de ani, era văduv și un om de lume care se afla în fruntea listei lui Lady Wheaton. Era un bărbat frumos, și făcu comentarii spirituale ori de câte ori derularea dansului îi aducea unul lângă altul. Una peste alta, era un posibil soț bun, doar că privirea lui fierbinte și înfometată părea să o dezbrace până la piele.

   Totuși, deși Harcastle îi stârnea o oarecare neliniștie, simți strălucirea triumfului la gândul că el o dorea. Nimeni nu o dorise vreodată pe Leah cea ștearsă.

   Ea făcu o plecăciune la sfârșitul dansului.

   - Mulțumesc, alteță. Sunteți foarte amabil.

   - Amabilitatea n-are nimic de-a face cu asta.

   Ochii lui cu pleoape grele o studiară cu o intensitate mistuitoare.

   - Pe curând, domnișoară Marlowe.

   O conduse înapoi la Lady Wheaton, care profită de intervalul dintre dansul pentru a le-o prezenta pe Leah unora dintre cele mai puternice femei care conduceau societatea londoneză. Leah își revenise suficient din nervozitatea de mai devreme, astfel încât reuși să zâmbească, să facă reverențe și să rostească formulele de prezentare fără să se bâlbâie.

   Evoluția ei fu urmată de comentarii aprobatoare de genul „Ce maniere frumoase are fata asta” și „Îți face cinste, Andrea”.

   Leah era tentată să râdă. Ea doar punea în practică politețurile învățate de orice copil în școala primară, însă, cu toate astea, unele dintre femeile acelea reacționau ca și cum comportamentul ei era nefiresc. Asta însemna fie că marile frumuseți erau de obicei lipsite de maniere, fie că Leah era apreciată pentru buna-cuviință mai mult decât ar fi fost o fată mai puțin frumoasă.

   Până la sfârșitul acelei seri lungi, ajunsese să se bucure de fiecare fărâmă din admirația care îi era adresată. Lady Wheaton avea dreptate - asta însemna putere. Privirile calde erau ca un balsam după o viață întreagă în care fusese ignorată. Cele mai simple remarci pe care le făcea Leah erau salutate cu râsete, de parcă ea ar fi fost deosebit de spirituală. Fiecare zâmbet al ei era primit ca un dar prețios. Dansurile cu ea erau căutate ca și cum ar fi fost Sfântul Graal.

   Devenise frumoasa societății - și era încântată de asta.

Capitolul 3

   După două săptămâni de activitate socială, Leah era universal recunoscută drept „frumusețea sezonului”.

   Fusese livrate atît de multe flori, încât fiecare cameră din reședința Wheaton era înmiresmatî. Ea începuse să facă o colecție cu poeziile care îi fuseseră trimise. Jumătate dintre ele proveneau de la Lord Jeffers, un adorator care era poet de curte și burlac eligibil. După cum spusese Lady Wheaton, nu era un poet la fel de bun precum Byron, însă omul avea o întorsătură frumoasă de frază.

   Odihnindu-se în camera ei înainte de a începe să se pregătească pentru balul de la faimosul palat al ducelui de Hardcastle, Leah zâmbi citind ultima realizare trimisă de Lord Jeffers, apoi o dădu deoparte. Poetul era încântător, dar îndrăgostit mai degrabă de ideea de dragoste decât de ea.

   Se relaxă în fotoliul cu rezemătoare pentru cap, apreciind acea perioadă de pace și liniște. Fuseseră prea puțin asemenea momente în ultimele două săptămâni.

   - Este foarte incitant să fii o frumusețe, Shadow, însă nu m-am îndrăgostit încă, spuse ea oftând. Nici măcar n-am întâlnit pe cineva de care să vreau să mă îndrăgostesc. Este ceva în neregulă cu mine?

   Pisica întoarse capul spre Leah, ca și cum o asculta cu adevărat. Un gând se născu în mintea lui Leah: „Încă n-ai întâlnit bărbatul potrivit”.

   Leah nu era surprinsă de asemenea incidente. Dacă, după cum se știa, toate pisicile erau fermecate, ea era pe jumătate convinsă că Shadow fusese trimisă de Lord Ranulph ca un soi de gardian. Dacă vrăjitoarele aveau zânele lor, zânele de ce să nu aibă?

   O urmă de dezgust trecu prin mintea lui Leah. Îi zâmbi pisicii care își flutura iritată coada stufoasă.

   - Consideri că acest gând este insultător? Îmi pare foarte rău.

   Se duse să-și ia harpa din cutia sa, apoi se așeză din nou și își trecu degetele peste strunse. Notele familiare o făcură să zâmbească de plăcere. Se instală comod pentru a cânta de-adevăratelea. Degetele îi erau puțin înțepenite, dar își recăpătară rapid mobilitatea.

   Păru să fi trecut doar o clipă până când intră Monique. Camerista rosti scandalizată:

   - M`zelle ar trebui să vă îmbrăcați deja pentru bal!

   Leah dădu să protesteze că voia să-și petreacă seara cântând, dar se opri. Venise la Londra ca să găsească dragostea. Urma să aibă vreme pentru muzică mai târziu.

...............................