.............................................
2-3
Dansul se încheie, iar ducele de Hardcastle se înclină pentru a săruta mâna lui Leah.
Roșie la față fiindcă făcuse un efort rotindu-se în dans, Leah își plecă grațioasă capul.
- Pentru a dansa bine vals este nevoie de un partener bun.
Gura ducelui se arcui într-un zâmbet ca de prădător.
- Sunteți la fel de spirituală pe cât sunteți de încântătoare.
Nu fusese nimic foarte spiritual, însă Leah se obișnuise deja cu asemenea reacții exagerate.
Ducele puse mâna ei înmănușată pe brațul lui și continuă:
- Este foarte cald în sala de bal. Haideți în grădina mea să respirăm puțin aer proaspăt.
Leah ezită. Acesta venise la reședința Wheaton de câteva ori, întotdeauna solicita câte două dansuri la fiecare eveniment, iar o dată o scosese la plimbare. Mătușa Andrea îi spusese că, în cluburi, se făceau pariuri că Leah avea să fie următoarea ducesă. Leah nu era sigură ce simțea în privința aceasta.
Hardcastle era un personaj impresionant și, cu siguranță, o partidă strălucită, însă el o făcea în continuare să se simtă nervoasă în preajma lui. Trebuia să-l cunoască mai bine.
- Mi-ar plăcea să respir niște aer proaspăt, alteță.
În vreme ce el o conducea prin aglomerata sală de bal, Leah îi studie pe ceilalți oaspeți.
Își imaginase că, la Londra, avea să se împrietenească rapid cu alte tinere femei, așa cum făcuse acasă, dar acest lucru nu se întâmplase. Fetele cu adevărat drăguțe erau geloase, iar cele care arătau acceptabil o evitau. Amintindu-și de zilele ei serbede, bănuia să acestea credeau că ea era interesată doar de găsirea unui termen de comparație pentru frumusețea ei. Acest gând o întrista. Nu se gândise că frumusețea avea drept consecință lipsa de prietenie.
Privirea ei se opri asupra unei tinere femei frapant de frumoasă, cu părul auriu. Era aproape de vârsta lui Leah și, în loc să se încrunte la ea, îi adresă o tentativă de zâmbet. Leah dădu să-i zâmbească la rându-i, însă își dădu seama că blonda avea ochii de un verde intens. Exact ca ai lui Lord Ranulph și ca ai ei înseși.
Hardcastle făcu o remarcă, iar Leah își întoarse repede privirea de la femeia cu ochi verzi. Oare era o zână sau o altă muritoare care făcuse o înțelegere diavolească? Leah își dădu seama că nu dorea să cunoască răspunsul.
În timp ce orchestra începea din nou să cânte pentru un alt dans, ducele o conduse pe Leah prin ușile franțuzești.
Alte câteva cupluri se aflau pe terasa din piatră, perfect vizibilă din sala de bal, așa că nu i se păru necuviincios să îl însoțească. Însă când el o îndrumă spre treptele care duceau în grădina întunecată, Leah se opuse.
- Nașa mea mi-a spus că nu trebuie să rămân niciodată singură cu un bărbat.
Sprâncenele lui se ridicară nerăbdătoare.
- Eu nu sunt un bărbat. Sunt ducele de Hardcastle. Lady Wheaton ar fi întru totul de acord.
Înainte ca Leah să poată protesta din nou, ajunseseră deja pe o alee pietruită care ducea în inima imensei grădini. Era plăcut să fii înconjurat de copacii întunecați și umbroși și de parfumul plantelor care creșteau, în loc să te afli printre oaspeții flecăritori de la bal și trupurile lor asudate.
Leah se relaxă, bucurându-se de aerul răcoros și de faptul că era însoțită de unul dintre cei mai importanți lorzi ai Angliei. Această scenă ar fi fost de neimaginat cu o lună în urmă.
- Grădina dumneavoastră mi se pare încântătoare, alteță. Mi-ar plăcea s-o văd cândva, la lumina zilei.
- Când doriți, draga mea domnișoară.
Vocea lui avu ceva ciudat, dur.
Aleea mărginită de copaci dădea într-un spațiu deschis. Cu toate că noaptea era fără lună, stelele luminau suficient pentru a se zări contururile unei statui de marmură aflate în mijlocul unei fântâni arteziene molcome.
Leah își miji ochii pentru a vedea statuia mai bine, apoi se îmbujoră, încântată că era întuneric. Sculptura părea să reprezinte o femeie goală îmbrățișând cât se poate de indecent o lebădă.
Hotărându-se că încălcase suficient de mult regulile bunei-cuviințe, spuse:
- Vă rog să mă duceți înapoi, alteță. Începe să-mi fie frig.
- O să vă încălzesc eu.
Nota dură pe care o deslușise mai devreme era mai accentuată acum, și, brusc, brațele lui ajunseră în jurul ei, iar buzele lui le striviră pe ale ei. Când încercă să protesteze, limba lui se strecură printre buzele ei.
Ea se sufocă, simțind cum i se face rău. Își propti mâinile în pieptul lui și îl împinse, însă reuși doar să se desprindă din revoltătorul sărut.
- Alteță, vă rog! V-ați pierdut cu firea.
- Asta numai din cauza ta, scumpa mea, rosti el cu glas răgușit.
Mâna lui coborî și o strânse de fese, apăsând-o cu putere de trupul lui fierbinte și obscen de umflat.
- Ești cea mai fascinantă creatură pe care am văzut-o vreodată. Mă faci să înnebunesc de dorință.
Șocată de intimitatea nedorită, ea se răsti:
- Asta nu-i vina mea!
Încercă să scape din nou, însă el își menținu strânsoarea. Una dintre mâinile lui bâjbâi până îi cuprinse pieptul. Ajunsă aproape în pragul isteriei, ea gâfâi:
- Dați-mi drumul sau o să țip!
- Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai agita atât, spuse el nerăbdător. Nu te-aș seduce în propria grădină dacă intențiile mele n-ar fi onorabile.
Înainte ca ea să poată spune că asta nu era seducție, ci viol, gura lui o strivi din nou pe a ei. Conștientiză cu oroare că îi ridica fusta. Dumnezeule, nu avea să fie niciodată în stare să se elibereze. El era prea puternic, prea hotărât să facă după pofta inimii. Iar dacă izbutea, ei nu îi mai rămânea decât să se mărite cu el.
În mintea ei, auzi cuvintele reci: „Tu ai vrut frumusețea care să-i înnebunească pe bărbați”.
Oare era Lord Ranulph din nou? Dar ea nu-și dorise așa ceva!
Deodată, o voce dură se răsti:
- Las-o în pace!
Nou-venitul își însoți porunca și cu desprinderea fizică a ducelui de Leah.
Luptându-se să-și recapete răsuflarea, Leah se dădu îndărăt câțiva pași și încercă să-l vadă pe salvatorul ei. În întuneric, acesta era doar o umbră fără chip. De înălțime mijlocie, cu umeri lați - și cu o coordonare perfectă.
- La naiba, domnule, ai idee cine sunt eu? mârâi ducele la bărbatul care intervenise.
- Cred că da, se auzi replica înghețată. Această purtare nu-ți face cinste, alteță.
- Mă critici pe mine? rosti Harcastle, nevenindu-i să creadă. Cum îndrăznești să intervii între un bărbat și viitoarea lui soție?
- Nu mi s-a părut o femeie dornică să-ți accepte avansurile, replică bărbatul. Am greșit crezând astfel, domnișoară?
- Zi-i acestui nebun că suntem logodiți, porunci Hardcastle.
Leah vru să spună că nu s-ar mărita cu ducele nici dacă ar fi ultimul bărbat al creștinătății, însă își aminti la vreme că nu ar fi înțelept să umilească un om care avea atâta putere. Și, sincer vorbind, el nu avusese niciun motiv să creadă că ea nu i-ar accepta cererea în căsătorie.
- Cu toate că nu pun la îndoială intențiile dumneavoastră onorabile, alteță, ați omis formalitatea de a-mi cere mâna, rosti ea cu grijă. Îmi faceți o mare onoare, dar... dar nu cred că am fi potriviți.
- N-am fi potriviți! zise Hardcastle, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Un nimeni ca tine refuză șansa de a deveni ducesă?
- Da, rosti ea cu voce șoptită.
Lui Hardcastle îi căzu falca. Apoi expresia îi deveni disprețuitoare.
- Te-am considerat demnă să-mi devii soție, însă nu ești decât o fetișcană proastă și impertinentă. Ai perfectă dreptate - nu ne-am potrivi absolut deloc. O să-i spun nașei tale să-și cheme trăsura pentru că nu te simți bine. Și îți sugerez ca, pe viitor, să renunți la trucurile viclene care îl pot face pe un bărbat să creadă că are parte de afecțiunea ta.
Se răsuci pe călcâie și o luă din loc. Leah rămase acolo tremurând, până când salvatorul ei rosti cu blândețe:
- Stați jos.
O conduse către o bancă. Ea se așeză încet pe piatra rece.
- Mulțumesc, rosti ea cu glas tremurător. Când am ieșit să luăm aer, eu... eu habar n-am acvut care erau intențiile lui.
- Nu e greu de presupus că un bărbat care duce o fată într-o grădină întunecată nu are în minte nimic bun, zise salvatorul ei pe un ton sec, în vreme ce-și scotea haina și i-o punea pe umeri. Vă sugerez să nu mai răspundeți unor asemenea invitații decât dacă intenționați să acceptați avansurile gentlemanului respectiv.
Avea o voce profundă, cu adevărat minunată.
În vreme ce strângea recunoscătoare în jurul trupului haina care păstra căldura lui, încercă din nou să-i zărească fața, însă nu reuși. Era doar o siluetă în umbrele întunecate. Dorindu-și ca el să aibă o părere bună despre ea, spuse cu toată sinceritatea:
- Chiar n-am încurajat avansurile ducelui, în ciuda celor zise de el.
- Atunci, presupun că sunteți foarte frumoasă, rosti el pe un ton cinic. Bărbații bogați au tendința de a crede că femeile frumoase li se cuvin, iar femeile frumoase au tendința să presupună că merită bogăția. Este genul de afacere care există din vremuri imemoriale, așa că, probabil, ducele poate fi iertat pentru această neînțelegere.
- Ce prostie, pufni ea. Căsătoria ar trebui să aibă mai multă legătură cu dragostea decât cu bogăția și cu frumusețea.
- Sunteți foarte tânără, zise el, însă vocea i se mai înmuiase.
Gura ei se arcui într-un zâmbet trist.
- Presupun că da. Însă nu-mi place să mi se atragă atenția asupra acestui lucru.
- Nici mie nu-mi face plăcere, fu el de acord. Dar dacă vă simțiți suficient de bine, dați-mi voie să vă conduc. Cu siguranță că mătușa dumneavoastră vă așteaptă.
În tăcere, Leah se ridică și îi luă brațul. Era dur și musculos sub materialul cămășii. Putere care fusese folosită pentru a o proteja, nu pentru a o ataca.
În timp ce mergeau prin grădină, ea spuse:
- Sper că ducele nu mă va distruge din punct de vedere social.
- N-o va face, zise salvatorul ei pe un ton încrezător. S-ar pune pe el însuși într-o lumină proastă.
Când ajunseră pe laterala palatului, torțele aprinse care erau înșirate de-a lungul aleii principale o dădură la iveală pe Lady Wheaton, care aștepta lângă trăsură, având pe chip o expresie îngrijorată. Cu toate că Leah ar fi dorit să vadă fața salvatorului ei, nu voia ca el s-o vadă pe a ei, nu după toate cele întâmplate.
Se opri și își dădu jos haina lui. În timp ce i-o înapoi, îi zise:
- Vă mulțumesc din suflet, domnule. Și... vă rog, nu mă urmăriți cu privirea în vreme ce plec.
Înțelegându-i dorința, el rosti amuzat:
- Să rămânem străini în noapte, cu toată stânjeneala ascunsă bine în întuneric. Dar dacă ne vom întâlni din nou?
- Vom pretinde că asta nu s-a întâmplat niciodată, spuse ea cu fermitate.
- Cum doriți, zise el și făcu o plecăciune, cămașa lui întrezărindu-se în întuneric.
Și ea făcu o plecăciune, sperând să se reîntâlnească la un moment dat, în circumstanțe mai normale. Apoi, cu capul sus, traversă pajiștea acoperită cu iarbă moale, îndreptându-se spre nașa ei.
Salvatorul ei o urmări vreme de un moment, ridicându-și inconștient haina spre față, ca și cum ar fi căutat o urmă a parfumului ei. Apoi se întoarse în grădina întunecată, înainte ca ea să fie luminată suficient pentru ca el s-o poată identifica pe viitor.
Ascuns în cele mai adânci umbre ale grădinii, Ranulph o urmări pe Leah alăturându-se nașei ei, capabil să vadă ca o pisică în întuneric. Se afla în Londra de câteva zile, explorând marile parcuri, însă revenise mereu printre desele tufișuri și printre copacii în mijlocul cărora se afla reședința Wheaton.
Înfometată, privirea lui o urmări pe Leah urcându-se în trăsură. Pe toți zeii, se săturase să aștepte!
Mâna lui se încleștă pe mânerul sabiei. Dacă în seara asta, s-ar fi aflat mai aproape, poate l-ar fi ucis pe duce când bețivanul acela o atacase. Noroc că un alt muritor sosise la timp pentru a o salva pe Leah. Ar fi înfuriat toate puterile de pe Tărâmul Zânelor dacă l-ar fi ucis pe duce din cauza unei femei muritoare. Datoriile trebuiesc întotdeauna plătite, iar cele dintre zâne și muritori cântăreau cu adevărat greu.
Concentrat asupra gândurilor sale, Ranulph se răsuci periculos de alarmat atunci când o mână caldă îi atinse încheietura. Strânsoarea mâinii sale pe sabie se relaxă când văzu că fusese abordat de Lady Kamana, zâna indiană.
- Tu, din nou, spuse el cu voce rece, cu toate că, în realitate, fu încântat s-o revadă. Credeam că te-ai alăturat deja vreuneia dintre curțile de zâne.
- Nu, domnul meu.
Își dădu capul pe spate. Părul ei lung și negru era strâns într-o luxuriantă coadă mătăsoasă prinsă, la fiecare 15 centimetri, de câte un inel din aur, vârful ei măturând pământul.
- N-o să-mi aleg un domiciliu permanent până când nu văd cât mai mult din lumea ta.
Uitase cât de mult semăna vocea ei cu torsul unei pisic. În loc de mătăsurile indiene, acum era înveșmântată într-o provocatoare rochie în stilul celor purtate de marile doamne din societatea londoneză. În mod pervers, ținuta englezească o făcea să pară și mai exotică.
- Ai făcut-o pe țărăncuța ta să fie foarte frumoasă, observă ea.
- Ai recunoscut-o? întrebă el surprins.
- Desigur. N-ai fi putut s-o faci să aibă o înfățișare atât de frumoasă dacă asta nu i-ar fi reflectat însă inima ei bună, iar muzica arde în ea ca un foc pur. Dacă n-ar fi așa, toată strălucirea fermecată cu care ai înzestrat-o ar fi ceva neînsemnat, capabil să-i convingă doar pe muritori.
- Muritorii sunt ușor de amăgit, spuse el pe un ton sec. Am făcut-o vedeta Londrei, dar prostuța asta de fată nu s-a îndrăgostit încă, iar eu nu-mi pot cere plata până când n-o face.
- Ai răbdare, Lord Ranulph. Își va găsi curând dragostea vieții ei.
Un zâmbet se desluși în vocea femeii.
- Foarte curând.
Ranulph se încruntă.
- Zânele de pe tărâmul tău văd clar viitorul? Eu îl pot simți uneori, însă nu detaliat.
- Când mă concentrez, văd tiparele destinului ca niște fire argintii care străbat timpul și spațiul, zise Kamana încet. Acestea se ating și creează rețele de dragoste, de ură și de prietenie.
- O poți vedea pe Leah legată de mine? întrebă Ranulph repede.
Simțise că, în curând, avea să-ți împartă domeniul cu un altul, însă era posibil ca dorința să-i denatureze intuiția.
- Crezi că îmi va fi ea consoartă?
- Nu te teme, domnul meu. Îți văd firul destinului intersectându-se cu al consoartei tale și formând un nor care vă va lega pentru eternitate - sau pe-aproape.
Kamana își trecu coada grea printre degete, jucându-se absentă cu inele de aur care o țineau strânsă.
- Ca toate darurile, al meu este o binecuvântare mixtă. Mi-am urmat propriul fir al destinului până aici, fără să știu că are să fie cât pe ce să mă distrugă.
- Ai spus că traversarea a fost dificilă, zise el imaginându-și lunile în care fusese captivă pe vas.
Ea rămase tăcută vreme de un moment lung, obișnuita ei vivacitate strălucitoare încremenind.
- Chiar mai dificilă decât ți-am spus prima dată când ne-am întâlnit. La începutul călătoriei nu au existat suficiente plante vii pe navă. Muritorul care le aducea în Anglia m-a găsit zăcând printre arbuștii lui. Mi-a înțeles boala și, cu toate că eu nu prea puteam vorbi, a cerut ca vasul să se oprească lângă o mică insulă tropicală. Am stat acolo zile întregi, iar eu mi-am recăpătat forțele printre flori și palmieri. Când nava și-a continuat drumul, muritorul a adus mai multe plante în cală, pentru a mă ajuta să supraviețuiesc restul călătoriei.
- Dar a obținut un preț de la tine, rosti Ranulph pe un ton categoric. Este obiceiul dintotdeauna al muritorilor să obțină comori de la zâne când ne aflăm la cheremul lor.
Ea zâmbi scurt în întuneric, strălucind din nou.
- Da, a cerut ceva, însă nu pentru el. Doar să-l feresc pe nepotul lui drag de moarte în luptă, iar apoi să-l ajut să-și găsească o soție bună. A fost un preț pe care nu m-a deranjat să-l plătesc.
- Ai avut noroc.
- Am urmat doar firul destinului.
Făcu o plecăciune englezească perfectă.
- Noapte bună, domnul meu. Intenționez să stau la Londra o vreme, așa că ne vom mai întâlni.
Ea se înclină, apoi dispăru în umbrele din grădina ducelui.
Kamana rămase pe loc și îl urmări îndepărtându-se, privirea ei interioară studiind firul argintiu al destinului său.
Capitolul 4
Cu Lady Wheaton alături, Leah intră în sala de bal a ducelui de Candover cu încrederea grațioasă care devenise atât de firească pentru ea.
Își revenise după incidentul cu ducele de Hardcastle și avusese grijă să nu mai rămână niciodată singură cu vreunul dintre admiratorii săi. De asemenea, își îmbunătățise stilul de a flirta, ceea ce îi permitea să-i controleze mai ușor pe bărbații care se îngrămădeau în jurul ei. Flirtatul era un joc distractiv în sine și care îți permitea să-i ții pe oameni exact la distanța dorită.
- Pregătește-te, draga mea, ai fost zărită, murmură Lady Wheaton.
Bărbații se apropiau deja de ele. Pe cei mai mulți, Leah îi cunoștea, însă erau și câțiva străini atrași ca fluturii de flacără. Câțiva dintre ei îi cerură imediat lui Lady Wheaton să îi prezinte lui Leah.
Lord Wye se propăți în fața ei și se înclină.
- Arătați excepțional de bine azi, domnișoară Marlowe.
- Mulțumesc, spuse ea cu un zâmbet prietenos.
Deja refuzase trei cereri în căsătorie din partea lui Lord Wye, însă acesta nu renunțase încă.
Lord Jeffers declamă:
- Frumoasă, pășește ca zborul unei rândunele.
Ezită.
- Este primul vers al noului meu poem, dar nu sunt sigur, deocamdată, dacă formularea e bună.
Leah îi atinse mâna.
- Sunt sigur că o să reușiți, spuse ea cu căldură.
Apoi se întoarse pentru ca Lady Wheaton să poată face prezentările.
În ultimele săptămâni, Leah învățase cum stătea treaba cu relațiile sociale. De fapt, descoperise că frumusețea făcea ca aproape toate lucrurile să fie ușoare.
Totuși, asta n-o ajuta să găsească pe cineva de care să se îndrăgostească. Cei mai atrăgători bărbați pe care îi cunoscuse aveau căsnicii fericite, precum gazda ei recent căsătorită, ducele de Candover. Nedorind nimic de la ea, astfel de bărbați erau companioni relaxați și încântători.
La fiecare eveniment social la care lua parte, îl căuta pe bărbatul care o salvase de ducele de Hardcastle, însă fără succes. Era posibil să fi fost doar un servitor sau, poate, un grădinar, nu un oaspete? Îi venea să-și dea palme pentru că, în acea seară, fugise rușinată, în loc să facă totuși cunoștință cu el. Ei bine, poate era însurat și indisponibil.
Leah tocmai se întorsese după ce valsase cu un baronet corpolent, când Lady Wheaton murmură din spatele unui evantai deschis:
- Căpitanul Duncan Townley tocmai a sosit. Nu prea participă la evenimentele sociale, așa că este singurul dintre posibilii pretendenți dezirabili pe care nu l-ai întâlnit.
Își bătu gânditoare buzele cu evantaiul.
- Din moment ce nimeni altcineva nu ți-a stârnit interesul, poate că o va face el. Jumătate dintre femeile din Londra îl adoră. A fost erou la Waterloo, să știi, și este moștenitorul unui viconte.
Leah își îndreptă privirea către ușă, apoi își ținu respirația involuntar. Bărbatul care tocmai intrase era uimitor, prototipul eroului îndrăzneț, impetuos, care ar fi făcut să se înmoaie genunchii oricărei femei. Deși nu excepțional de înalt, trupul său zvelt, cu umeri lați, radia o virilitate profundă. O șuviță de păr negru și ondulat îi cădea pe frunte, în vreme ce el studia sala de bal cu ochii având pleoapele pe jumătate coborâte.
Leah încercă să-i estimeze vârsta. Nu era bătrân - avea, cu siguranță, sub 30 de ani. Uimită, șopti:
- E magnific!
Pentru o fracțiune de secundă se gândi că el o remarcase. Apoi vederea îi fu blocată de femeile care se înghesuiau în jurul lui.
Înțelegea perfect. De fapt, se văzuse nevoită să-și reprime dorința nebună de a se îndrepta spre Duncan Townley, de a-și petrece brațele pe după câtul său și de a anunța că ea era destinul lui.
Ce prostie! Sau nu? În viața ei exista, dintr-odată, magie. Era posibil ca Ranulph s-o fi trimis la Londra pentru a-l întâlni pe Duncan Townley? Lordul zânelor spusese că ea putea avea dragostea eroilor, dacă își dorea.
Zâmbind la vederea reacției protejatei sale, Leah Wheaton spuse:
- Să ți-l prezint?
- Nu încă. Trebuie să mă duc în camera de toaletă a doamnelor și să-mi aranjez părul.
Mai nervoasă decât fusese în seara prezentării ei, Leah se scuză față de cercul admiratorilor ei și se retrase. Dar, după ce își verifică înfățișarea, în loc să se întoarcă în sala de bal, se duse în camera de muzică, din fericire goală.
Se lăsă să cadă pe taburetul din fața pianului și se sili să respire încet. Trebuia să fie calmă atunci când nașa ei avea să i-l prezinte pe Duncan Townsley. Cu un astfel de bărbat, care putea cuceri orice femeie, avea nevoie de fiecare fărâmă a frumuseții și a farmecului ei. Nici nu putea să pară prea nerăbdătoare. În ultimele săptămâni, aflase destule despre bărbați pentru a ști că mulți erau capitvați de femeile care păreau inabordabile.
Privirea ei se îndreptă spre clapele pianului. Incapabilă să reziste, își scoase mănușile și începu să cânte încet, astfel încât să nu se audă din sala de bal. Mozart o relaxa, amintindu-i cine era cu adevărat. În unele zile, se temea că era în primejdie să se piardă pe sine.
Până să termine prima piesă, fu atât de captivată de muzică, încât trecu imediat la Sonata lunii, a lui Beethoven. Ghemul de tensiune care o însoțise de când venise la Londra se dizolvă.
Cu ochii închoși, cânta atingând ușor clapele, legănându-se încet înainte și înapoi în vreme ce mâinile ei convingeau divina melodie să curgă din instrument.
La sfîrșit, suspină fericită, cu capul plecat în timp ce mâinile ei se odihneau pe claviatură. Apoi sunetul unor aplauze o făcu să tresară, smulgând-o din reverie.
Gura ei se deschise brusc. Șocată, văzu că Duncan Townley stătea în pragul ușii și o aplauda.
Privirile lor se întâlniră vreme de un moment încordat. În ochii lui, văzu același gen de interes intens pe care îl simțea ea pentru el.
El intră în încăpere cu mișcări care îi aduseră aminte de suplețea unei pantere și care o făcură să-și concentreze atenția asupra lui.
- Deci aici vă ascundeați, frumoasă domniță, rosti el cu o voce profundă, precum ciocolata groasă. V-am văzut mai devreme, în sala de bal, însă ați dispărut înainte de a ajunge la dumneavoastră. De-atunci vă caut.
Se opri lângă pian.
- Cântați extraordinar de bine.
Inima lui Leah începu să bată de trei ori mai repede. Vocea, înălțimea și conformația - acesta era bărbatul care o salvase de ducele de Hardcastle.
- Mulțumesc! spuse ea și fu uimită de cât de fermă era vocea ei. Dumneavoastră sunteți Duncan Townley, iar eu sunt Leah Marlowe. Din moment ce nașa mea avea de gând să ne prezinte unul altuia, putem afirma că formalitățile au fost îndeplinite corespunzător.
De îndată ce ea vorbi, sprâncenele lui se ridicară de uimire. Probabil și el recunoscuse vocea ei. Ce prostie din partea ei să creadă că era posibil să pretindă că ultima lor întâlnire nu avusese loc!
- În afară de asta, ne-am mai întâlnit în grădina de la reședința Hardcastle. Vă sunt foarte îndatorată, căpitane Townley.
- Deci dumneavoastră ați fost! exclamă el. Cu vocea dumneavoastră ca niște clopoței.
Privirea lui era aproape fioroasă prin intensitatea ei.
- Comportamentul lui Hardcastle a fost incalificabil... Dar acum înțeleg mai bine de ce a uitat de bunele maniere în modul în care a făcut-o.
Leah se îmbujoră, și își dori să n-o fi făcut. Era preocupată de impresia pe care o făcea în fața acestui bărbat. Era cu disperare preocupată. I se părea fascinant, cel mai atrăgător bărbat pe care îl văzuse vreodată, cu excepția lui Lord Ranulph, care era totuși prea din altă lume pentru a-i putea afecta inima.
Doamne, Dumnezeule, Duncan Townley nu putea fi de pe Tărâmul Zânelor, nu-i așa?
Își ridică rapid privirea pentru a vedea dacă nu cumva ochii lui aveau acea nuanță de smarald pe care o zărea atunci când se uita în oglindă. Răsuflă ușurată când văzu că aveau o rară și frapantă culoare aurie transparentă. Nu erau verzi, slavă cerului!
Trebuia să spună ceva înainte ca el să ajungă la concluzia că era idioată. Căutând un subiect de conversație, zise:
- Nașa mea spune că sunteți un erou de la Waterloo.
Alesese prost subiectul. Ochii lui aurii se întunecară brusc.
- Pur și simplu mi-am făcut datoria. Au fost foarte mulți eroi în acea zi, și prea mulți dintre ei sunt morți acum.
Pielea lui bronzată se întinse pe fața încordată, relevând linia fină a unei cicatrici recent vindecate care îi traversa pometele parcă sculptat. Presupuse că fusese pricinuită de o lovitură de sabie. Ar fi putut fi ucis sau orbit, dar, în schimb, cicatricea îi accentua masculinitatea aspră a înfățișării.
Gândul că el fusese rănit o făcu să conștientizeze realitatea războiului așa cum poveștile din ziare nu reușiseră vreodată s-o facă.
Sub imperiul unui impuls, se ridică și îi atinse ușor cicatricea. Din moment ce nu își pusese mănușile la loc, contactul fu intim, pielea atingând pielea.
- Îmi pare rău, rosti ea încet. Trebuie să fie cumplit să pierzi atât de mulți prieteni, iar apoi să fii aclamat în vreme ce ei au fost uitați.
Căldura reveni în ochii lui. Cu o simplitate deplină, el își întoarse capul și o sărută în palmă.
- Mulțumesc pentru înțelegere.
Atingerea buzelor lui îi trimise foc prin tot trupul și o făcu să se cutremure, simțind că se încălzește în locuri profunde, de care nici nu fusese conștientă. Năucită, își dădu seama că la asta râvnise. Prima recunoaștere între două suflete, care, cu voia lui Dumnezeu, avea să-i conducă la dragoste.
Fără grabă, ea își coborî mâna.
- Ar trebui să mă întorc în sala de bal. Nașa mea n-ar fi încântată să afle că am fost singură cu un bărbat.
Se strâmbă.
- Știți ce s-a întâmplat ultima dată.
Sprâncenele lui se arcuiră.
- Credeți că sunt precum ducele de Hardcastle?
Ea se gândi să flirteze pentru a-l ține la distanță, însă se hotărî că era deja prea târziu pentru asta.
- Nu. Sunteți altfel decât oricare dintre oamenii pe care i-am cunoscut.
Preț de un moment, în ochii aurii se citi o expresie aproape îndurerată. Apoi zâmbi.
- Aveți dreptate, e timpul să ne întoarcem în sala de bal. Următorul dans e un vals, și îl veți dansa cu mine.
Gândul că are să fie ținută în brațele lui îi trimise un fior delicios prin tot corpul, însă clătină din cap cu regret.
- Îmi pare rău, dar valsul acesta este rezervat.
Își ridică evantaiul de pe pian și îi studie bețele pe care scrisese numele partenerilor.
- Sir Amos Rowley, cred.
- Ce păcat că v-ați pierdut evantaiul.
Duncan îi trase din mână fragilul obiect, apoi îl strânse și îl băgă în haina sa.
- Cât se poate de galant, mă ofer voluntar să am grijă să nu stați pe margine la acest dans.
Gura ei se arcui.
- O să-mi lipsească acel evantai, spuse ea în timp ce își punea mănușile. Era un cadou de la nașa mea.
- Prevăd că, în mod miraculos, o să-l găsiți mai târziu.
Îi luă mâna și o puse pe brațul lui.
- Firește, mâine va trebui să vă fac o vizită pentru a vă returna evantaiul. Drept mulțumire, îmi veți acorda o plimbare în parc.
Ea râse veselă, încântată de a se lăsa absorbită de intensitatea interesului lui. Oare de ce un comportament pe care l-ar fi considerat, probabil, indecent la un alt bărbat îl făcea pe el mai atrăgător? Lăsă însă gândul pentru o altă zi. Acum conta doar acest moment - și entuziasmul care creștea în venele ei precum spuma șampaniei.
Leah nu avu ocazia să stea de vorbă cu nașa ei până nu ajunseră în trăsură, îndreptându-se către casă.
Lady Wheaton începu conversația spunând:
- Țopăi ca o pisicuță, copilă dragă. Cred ce este vorba despre Duncan Townley, din moment ce, fără nicio rușine, l-ai avut partener două dansuri la rând.
- Sunt atât de transparentă? zise Leah râzând.
- Este una dintre calitățile tale, rosti mătușa ei cu blândețe. Sunt mirată de faptul că o fată atât de frumoasă ca tine este atât de directă și deloc afectată.
În întuneric, gura lui Leah se arcui într-un zâmbet trist. Nu era sigură că merita un asemenea compliment, simțind că laudele pentru frumusețea ei ar fi trebuit adresate lordului zânelor, a cărui vrajă o făcuse să arate astfel. Însă nu putea să-i spună asta nașei sale.
- Căpitanul Townley este cel mai atrăgător bărbat, zise ea cu sinceritate. Vorbește-mi despre el. Am aflat că nu-i place deloc să discute despre faptele sale eroice.
- Duncan este nepotul unui vechi admirator al meu, vicontele Townley, rosti Lady Wheaton. Totuși, pe vremea aceea era pur și simplu Will Townley. Am fost destul de îndrăgostiți pentru un timp, însă eu doream să mă mărit, iar el nu se simțea pregătit pentru un astfel de angajament. Așa că am acceptat cererea lui Wheaton, iar Will a plecat în India. Am auzit că a avut mare succes acolo.
Minunându-se de nota pe care o deslușise în glasul nașei sale, Leah întrebă:
- Încă mai ești îndrăgostită de Lord Townley, mătușă Andrea?
- Prostii, spuse Lady Wheaton repede. Wheaton a fost cel mai îndrăgostit soț posibil. Sunt foarte atașată de copiii mei vitregi și am un venit confortabil și dreptul de folosință a reședinței Wheaton pentru tot restul vieții mele. Una peste alta, a fost un mariaj foarte satisfăcător.
Vocea i se înmuie.
- Totuși, am amintiri dragi legate de Will. Am auzit că s-a întors recent din India, așa că mă aștept să ne întâlnim în cele din urmă, la vreun bal, și să râdem de cât de tineri am fost odată.
Lui Leah i se păru că nașa ei protestase un pic prea mult, însă nu insistă.
- Îl cunoști de multă vreme pe Duncan?
- De când a fost botezat. Părinții lor locuiau nu departe de noi, la țară.
Leah se aplecă nerăbdătoare în față.
- Cum era?
Lady Wheaton ezită.
- Cu toate că este atât de frumos și de uimitor, singurul cuvânt care îmi vine în minte e... ducle. Era cel mai plăcut băiat. Inteligent - avea mereu o carte la îndemână. Cumsecade. De încredere. Puțin timid. Dar nu l-am mai văzut de când s-a întors de la Cambridge. Părinții lui au murit, iar el s-a înrolat în armată și a devenit un splendid exemplar masculin la picioarele căruia cad toate femeile care dau ochii cu el. Acum este posibil să fie foarte diferit de băiatul pe care îl știam.
- De ce este considerat erou?
- La Waterloo, francezii au încercat să străpungă linia frontului prin locul unde se afla regimentul său. Toți ofițerii seniori au fost uciși cu ocazia primului atac, așa că tânărul Duncan a ajuns la comandă. Cu toate că era și el rănit, curajul și modul în care și-a condus oamenii au făcut ca inamicul să nu poate trece de ei.
Leah încuviință din cap, înțelegând de ce lui îi displăcea eticheta de „erou”. O câștigase cu un preț extrem de mare. Trecând la o problemă mai presantă, întrebă:
- Afecțiunea lui e dăruită cuiva?
- Cred că nu. După cum am spus mai devreme, nu iese prea frecvent în societate. Nu-i place să fie tratat ca o celebritate. Însă am înțeles că, în ultimele două săptămâni, a fost mai vizibil.
Lady Wheaton râse cu poftă.
- E o pradă bună, copilă. Dacă tu nu poți pune mâna pe el, nu știu care femeie ar putea s-o facă.
Leah se lăsă pe spate, cu o expresie hotărâtă pe chip. Acesta era singurul motiv pentru care acceptase o înțelegere cu un lord al zânelor - pentru a putea câștiga inima unui bărbat precum Duncan Townley.
Cu toate că muritorii nu-l puteau vedea, Ranulph rămase, din obișnuință, în umbra uriașului rododendron în vreme ce aștepta în parcul aflat vizavi de reședința Wheaton.
Ca întotdeauna, Leah a lui atrăgea un șir nesfârșit de curtezani.
Apoi, o trăsurică trasă de o pereche de murgi intră în piațetă și opri în fața reședinței Wheaton. Cel care o conducea, un tânăr surprinzător de frumos, în ținută militară, îi dădu frâiele lacheului său, sări cu ușurință pe pământ și apoi intră în casă. Într-un timp remarcabil de scurt, ieși cu Leah la braț. Ea se uita în ochii bărbatului, iar chipul îi strălucea de amuzament.
Era uimitoare micuța lui harpistă.
Ranulph privi cu lăcomie silueta zveltă și grațioasă și trăsăturile delicate. Simți o dorință surprinzătoare să își dezvăluie prezența și să o smulgă de lângă tânărul bărbat. Pe toți zeii, își petrecuse prea mult timp observându-i pe muritori! Începea să capete unele dintre defectele lor, cum ar fi gelozia.
Urmări cum tânărul o ajută cu mare grijă să se urce în trăsură. Apoi, bărbatul își lăsă lacheul să aștepte la reședința Wheaton, iar el plecă împreună cu Leah.
Ranulph se încruntă. Ar fi trebuit să fie mulțumit. Din câte își dădea seama, micuța lui harpistă era, în cele din urmă, pe cale să se îndrăgostească, lucru care însemna că ziua în care putea să-și ceară prețul nu era departe. Conștientizarea acestui fapt nu făcu decât să-i sporească nerăbdarea.
- Cu siguranță, în Londra poți găsi și alte metode de distracție în vreme ce aștepți s-o prinzi în plasă pe iubita ta muritoare, auzi o voce familiară care parcă torcea.
Ranulph începea să se obișnuiască deja cu aparițiile tăcute ale Kamanei. De data asta, când se întoarse, mâna nu i se mai afla pe mânerul sabiei.
- Există destulă verdeață aici pentru ca o zână să poată trăi, însă are forme ciudate, nefirești. O să fiu încântat când va veni timpul să mă întorc în pădurea mea.
Își reprimă un oftat. Dorul de familiara pace verde era aproape la fel de puternic precum dorința de a o avea pe Leah drept consoartă.
- De acum n-o să mai dureze mult, spuse Kamana. Firele argintii se împletesc deja, creând destine comune. Vei ajunge în curând acasă.
- Sper.
O studie apreciativ. Astăzi purta un costum indian care învăluia silueta ei magnifică într-o lejeritate provocatoare. Mai multe coliere din monede de aur zornăiau în jurul gâtului ei și atrăgeau atenția spre pielea ei întunecată și mătăsoasă.
- Tu cum te distrezi la Londra, Lady Kamana?
Ea ridică din umeri, gestul creând posibilitatea tentantă ca veșmântul său înfășurat să devină nesigur.
- Privesc scenele care mi se derulează prin fața ochilor. Vizitez hotarele pline de verdeață ale orașului. Știai că, în Chelsea, pe malul fluviului, există o minunată grădină a unui spițer în care se află plante din țara mea?
Îi adresă un zâmbet orbitor.
- Dar, cel mai mult, urmăresc aceste stranii și uluitoare creaturi muritoare.
- Cu siguranță nu-ți dorești să rămâi la Londra pentru totdeauna.
- Oh, nu, rosti ea cu convingere. În curând, mă voi întoarce la țară. Am vizitat marile curți ale zânelor din Somerset și Derbyshire, precum și câteva mai mici. Știu ce casă aș prefera, dar nu o să vorbesc despre asta până când nu voi fi sigură că o să fiu acceptată.
El îi zâmbi. Cu tot aerul ei regal, era o creatură cu adevărat micuță.
- Sunt sigur că, indiferent ce curte vei alege, te vor accepta cu plăcere.
- Rămâne de văzut.
Își împreună mâinile la piept și se înclină cu grație.
- Așa cum spunem în Hind, namaste. Pe data viitoare, Lord Ranulph.
Dispăru într-o licărire de lumină. O scamatorie reușită. Trebuia să învețe și el cum se face.
Ranulph se răsuci și se prelinse nevăzut pe stradă, până în Hyde Park, pentru a continua să-i observe pe Leah și pe muritorul ei.
Lui Leah îi făcu plăcere să-l urmărească pe Duncan cum mână expert trăsurica pe străzile aglomerate ale Londrei. Pentru Dumnezeu, i-ar fi făcut plăcere să-l urmărească țesălând un cal sau plivind o grădină. La lumina zilei era tot atât de frumos cum păruse seara trecută. Chiar mult mai frumos.
Totuși, era foarte surprinsă de acea calitate pe care Lady Wheaton o menționase cu o seară în urmă. Dincolo de fațada de erou îndrăzneț și primejdios, se afla o înclinație spre dulceață surprinzătoare. Când venise s-o ia la plimbare, expresia din ochii lui aurii fusese aproape timidă.
Duncan venise neobișnuit de devreme, pentru a nu fi întrerupți întruna de cunoștințe.
Când ajunseră în parc, iar traficul nu mai necesită atenția lui deplină, el se uită la ea și spuse reflectând gândurile ei de mai înainte:
- Sunteți chiar mai încântătoare decât am crezut seara trecută. Elena din Troia nu v-ar putea întrece.
- Acesta este un compliment foarte drăguț, zise Leah cu seriozitate. Dar eu n-aș dori ca, din cauza mea, să plece la drum o mie de corăbii. Atât de multă suferință! Nu că aș crede că a fost vina Elene. Cu siguranță, Menelaus și Paris și-ar fi putut rezolva diferendele într-un mod mai civilizat.
Duncan se strâmbă.
- Am gândit și eu adesea în acest fel. Un duel ar fi fost mult mai eficient. Însă adevărul este că grecilor pur și simplu le plăcea să se lupte. Presupun că orice pretext ar fi fost la fel de bun.
- Atunci n-ar fi trebuit s-o acuze pe Elena de stârnirea Războiului Troian, rosti ea cu glas ferm. Este același lucru ca atunci când Adam o acuză pe Eva pentru slăbiciunea lui. E absolut condamnabil.
El îi adresă un zâmbet care făcu să i se înmoaie genunchii.
- Constat că sunteți o radicală.
- Nu chiar, dar am citit ce-a scris Mary Wollstonecraft Godwin și sunt de acord cu majoritatea celor afirmate de ea.
Leah zâmbi cu amărăciune.
- I-am promis lui Lady Wheaton că nu-mi voi dezvălui tendințele de femeie savantă, dar, cu dumneavoastră, mi-am uitat promisiunea.
- Mă bucur. Femeile care au idei sunt mult mai interesante decât cele care nu reușesc să pună două gânduri cap la cap.
Leah se lumină la auzul cuvintelor lui. Acel compliment păru să-i fie adresat ei mai mult decât laudele primite pentru frumusețea ei.
- Vorbiți-mi despre familie, o îndemnă el. Părinți? Frați și surori?
- Nu există frați și surori, zise ea pe un ton plin de regret. Am apărut destul de târziu, când părinții mei renunțaseră de mult timp la gândul de a avea o familie.
- Și, mai departe? rosti el deslușind probabil ceva în vocea ei.
Ea ezită, apoi spuse cu voce tare ceva ce rareori recunoștea chiar și față de sine:
- Părinții mei nu s-au arătat nici răbdători, nici interesați când venea vorba despre creșterea unui copil. Și-au făcut datoria, desigur, dar...
Vocea ei se curmă înainte de a continua:
- Cu toate că am avut o copilărie tăcută, cărțile și muzica mi-au fost mereu la îndemână. Am fost... mulțumită.
- Înțeleg, rosti el încet, iar ea avu impresia că el chiar pricepea.
- Dar cu familia dumneavoastră cum e, căpitane Townley? întrebă ea.
- Spuneți-mi Duncan, zise el și se uită la ea cu o privire caldă, care îi pătrunse până în adâncul sufletului.
Ea păru a avea probleme cu respirația.
- Foarte bine, Duncan. Însă atunci... și tu trebuie să-mi zici Leah.
Răspunsul lui fu un zâmbet ca o atingere. Cum de putea această simplă tutuire să fie atât de intimă?
- Eu am avut noroc că părinții mei erau foarte interesați de copiii lor. Am două surori mai mari, care, alternativ, mă răsfățau și mă chinuiau.
Zâmbi.
- Asta e ceva normal în toate familiile, din câte am văzut. Jane și Caroline sunt amândouă măritate acum. La ultima numărătoare, aveam cinci nepoate și nepoți încântători.
Încercând să nu pară prea invidioasă pe familia lui, întrebă:
- Ți-ai dorit întotdeauna să te faci mare și să te înrolezi în armată?
- De fapt, înclinațiile mele erau mai mult spre studiu, decât spre militărie.
Se concentră ceva mai mult decât era necesar asupra ocolirii a două trăsuri oprite.
- Dar, curând după ce am terminat cursurile la Cambridge, părinții mei au murit la câteva luni distanță unul de celălalt. Am simțit nevoia unei schimbări.
Zâmbi strâmb, autoironic.
- Am avut și câteva idei romantice despre servirea țării, așa că am intrat în armată și am fost trimis în Peninsulă chiar înainte de conflictul cu Franța.
Avusese pare de un botez de foc. Ea făcu un calcul rapid și decise că el avea acum doar vreo 25 de ani. Războiul îl maturizase devreme.
- Poți să negi faptul că ești un erou, dar măcar ți-ai servit bine țara, rosti ea încet. Nu-ți cere scuze pentru asta.
El opri caii, apoi se răsuci spre ea, cu frâiele strânse în mâini.
- Amândoi părem a avea abilitatea de a auzi mai mult decât spune cealaltă persoană.
Deci nivelurile profunde ale conversației lor nu erau doar în imaginația ei.
- E ceva rău în asta? întrebă ea.
- Nu.
Scutură frâiele și puse din nou caii în mișcare.
- Nu e deloc rău.
Restul plimbării discutară de toate și nimic în mod special. Leah nu găsise niciodată pe cineva, bărbat sau femeie, cu care să poată vorbi cu o asemenea ușurință. Iar Duncan, în mod evident, se simțea la fel de bine ca ea. Era posibil să fie atât de simplu să te îndrăgostești? Se rugă să fie așa.
În vreme ce Duncan mâna trăsura înapoi spre reședința Wheaton, spuse cu o urmă de timiditate:
- Mâine este ultima seară când Vauxhall este deschis înainte de încetarea activității peste iarnă. Unchiul la care stau a sugerat să vă invit pe tine și pe nașa ta să ne însoțiți. Se pare că dânsa și unchiul meu sunt prieteni vechi. Ați putea să veniți?
- Lasă-mă s-o întreb pe Lady Wheaton, când ajungem acasă. Cred că suntem libere mâine seară, spuse ea ignorând fără milă 3 petreceri gălăgioase și cu multă lume.
Cu un zâmbet ascunse, presupuse că și mătușa ei avea să fie la fel de interesată ca ea de acea excursie.
Capitolul 5
După ce stropise cu ploaie toată ziua, cerul începu să se limpezească în preajma amurgului.
Leah fu recunoscătoare - nu dorea ca seara la Vauxhall să fie anulată. Era deja gata și țopăia de nerăbdare cu o oră înainte de sosirea lui Lord Townley și a lui Duncan.
Monique, care aranjase părul lui Leah, clătină cu tristețe din cap.
- Nu trebuie să vă puneți inima pe tavă, m`zelle. Bărbaților precum căpitanul Townley le place să vâneze. Unde o provocarea, dacă o femeie îi cade în mână ca o prună coaptă?
Shadow, care ședea pe măsuța de toaletă, cu lăbuțele strâns sub ea, scoase un mieunat moale, disprețuitor.
Simțindu-i sprijinul, Leah spuse:
- Căpitanul Townley nu este așa. Ar disprețui astfel de jocuri.
Habar n-avea de unde știa asta, însă era sigură că avea dreptate.
După ce Monique ieși clătinând încă din cap, Leah mângâie blana bogată a lui Shadow. Acum, că se gândi la asta, își dădu seama că ochii pisicii erau de același auriu transparent cu ai lui Duncan. O coincidență interesantă.
Își petrecu ora următoare cântând la harpă și întrebându-se dacă lui Duncan i-ar plăcea la fel de mult instrumentul tradițional cum îi plăcuse interpretare la pian. Ușor confuză, recunoscu că fiecare gând din mintea ei era legat, într-un fel sau altul, de Duncan.
Când una dintre servitoare o chemă, coborî scările ca o furtună. În fața salonului, se opri pentru a trage adânc aer în piept. Apoi intră.
Duncan o întâmpină cu căldură și făcu prezentările. Lord Townley era un gentleman slab, frumos, cu un păr care începea să încărunțească și cu un ten bronzat, demodat. Se înclină peste mâna ei.
- Mă gândisem că nepotul meu a exagerat când v-a deschis frumusețea, însă, în schimb, văd că nu a descris-o în deplinătatea ei.
Lui Leah îi plăcură sclipirea din ochi vicontelui și evidenta afecțiune dintre el și nepotul său. Dând dovadă de înțelepciune feminină, Lady Wheaton îi mărturisise că era foarte probabil ca un bărbat care se înțelegea foarte bine cu rudele lui să se înțeleagă bine și cu soția. În câteva săptămâni, Leah aflase mai multe astfel de lucruri de la nașa ei, decât aflase de la mama ei în 21 de ani.
Lady Wheaton intră cu un mers grandios în salon, arătând deosebit de bine într-un costum bleumarin împodobit cu fireturi aurii, în stil militar. Lord Townley se răsuci, și se lăsă un moment de tăcere în care cei doi se uitată unul la altul.
Amândoi rămaseră perfect nemișcați, până când vicontele spuse încet:
- Nu te-ai schimbat deloc, Andrea.
Spre surprinderea lui Leah, pragmatica ei nașă se înroși.
- Nici tu, Will. Încă ești un flirt scandalos.
- Un flirt? protestă el. Sunt un simplu om dedicat căutării adevărului.
- Hmm. Adevărul se află în tine, zise ea, însă îi luă nerăbdătoare brațul când el i-l oferi.
Leah și Duncan schimbară o privire surprinsă și amuzată. În vreme ce urmau spre trăsură cuplul mai în vârstă, Duncan spuse încet:
- Credeam că unchiul meu este un burlac convins. Dar e posibil să mă fi înșelat.
Leah râse și îl strânse mai tare de braț. Magia plutea în aer. De ce n-ar simți și Lord Townley și Lady Wheaton vraja?
Ranulph vizitase de câteva ori grădinile Vauxhall.
În timpul zilei, hectarele acoperite cu copaci reprezentau un respiro bine-venit de la piatra și duhoarea orașului. De câteva ori, venise și noaptea. Concertele nu erau rele, cu toată că nu se comparau cu muzica zânelor sau cu cântecele săltărețe ale lui Leah. Dar, pe aleile umbrite de copaci, era simplu să găsești femei dispuse să se culce cu un străin frumos. Satisfacția fizică pe care o găsise cu ocazia unor astfel de întâlniri era trecătoare, însă obținută ușor.
În seara asta era altfel, pentru că Leah se afla aici, împreună cu blestematul ei pețitor. Tânărul bărbat era în mod cert un pețitor - până și un orb putea vedea asta.
Leah și însoțitorii ei se plimbaseră pe Grand Walk, priviseră cascada și cinaseră într-un separeu.
Se petrecea ceva și între bărbatul mai în vârstă și nașa lui Leah - Ranulph putea vedea energia care strălucea între ei. Nu la fel de intensă precum strălucitoarea legătură dintre Leah și tânărul Tpwnley, dar exista cu certitudine și devenea tot mai puternică. Cu toții se simțeau atât de bine de parcă petreceau la o curte a zânelor, constată el cu ciudă.
După ce priviră focurile de artificii, cele două cupluri se despărțiră și porniră la plimbare prin grădină, fiecare dorind să discute în particular - ori poate aveau alte motive. Ranulph pluti printre tufișuri, urmărind-o pe Leah. Legănatul provocator al coapselor ei în timp ce pășea îl intoxica. Iar sânii ei, oh, acei mici sâni perfecți...
Își ținu respirația când îi veni o idee. Ce-ar fi dacă un val de ceață s-ar rostogoli dinspre fluviu, în vreme ce Leah și pețitorul ei se aflau pe Dark Walk? Nimănui nu i s-ar părea ceva suspect. În ceață ar fi ușor s-o despartă pe Leah de Townley. Rătăcită și confuză, ar alerga fericită în brațele pețitorului ei când l-ar găsi. Doar că are să fie Ranulph acela, deghizat în înfățișarea bărbatului pe care ea îl dorea.
Scose un hohot de râs puternic în timp ce planul prindea contur în mintea lui.
Avea să o posedeze în acea seară și să îi ofere o asemenea plăcere, încât să devină înnebunită după tânărul bărbat al cărui chiar are să-l poarte el. Apoi, când mintea ei are să fie îmbătată de dragoste, Ranulph o să-și ceară prețul, iar ea are să-i aparțină.
În patul lui - și în vâlcelele pline cu flori și sub bolțile pline de mușchi - are s-o lege de el cu toată arta erotică învățată de-a lungul secolelor, abilitate pe care niciun muritor nu putea spera s-o egaleze. Prin pasiune, are să înlăture încet orice resentiment pe care ea l-ar avea pentru că a fost obligată să părăsească lumea muritorilor. Nu că el s-ar fi așteptat la prea multă rezistență. Odată ce avea să se acomodeze, cum ar fi putut să nu prefere secolele de viață plină de plăceri de pe Tărâmul Zânelor?
Așteptă până când Leah și însoțitorul ei părăsiră luminata Grand Cross Walk și intrară pe Dark Walk. Apoi, în vreme ce urmărea cu privirea silueta ei grațioasă, ridică un braț și chemă ceața.
Grațioasă și moale ca vata, pâlca deasă se rostogoli peste copacii și aleile din acest colț al grădinilor, estompând sunetele și nelăsându-te să vezi la mai mult de 1 metru. Chiar și Ranulph abia vedea ceva.
De peste tot de prin jurul lui se auzeau suspine și mici țipete de surpriză ale femeilor.
Ranulph zâmbi și pocni din degete murmurând câteva cuvinte în limba străveche a magiei. O vrajă a confuziei se formă în palma lui, o sferă palidă, cu panglici răsucindu-se înăuntru. O azvârli spre Leah și Townley. Vraja nu era puternică, așa că nu avea să-i afecteze decât pe ei și ce se afla în jurul lor pe o rază de vreo 15 metri.
Apoi, tăcut precum ceața însăși, se îndreptă spre locul unde o văzuse ultima oară. Se pare că își făcuse treaba bine, pentru că până și el deveni confuz. Ea nu se afla acolo unde se așteptase și nici însoțitorul ei nu era.
Ranulph se opri și cercetă prin ceața deasă cu ajutorul mirosului, al auzului și al intuiției. În stânga se aflau copaci; dincolo de ei, doi oameni care se cuplau - și nu cu partenerii cu care veniseră. Dar unde era Leah?
Auzi pași ușori pe pietrișul aleii. O voce moale rosti nesigură:
- Duncan?
Vibrând de excitare, deveni vizibil pentru muritori, deghizat sub înfățișarea lui Duncan Townley. Își rezervă un moment pentru a se familiariza cu noua sa formă. Trebuia să recunoască faptul că, pentru un muritor, nu era deloc un trup rău. Apoi rosti:
- Aici, Leah!
Făcu câțiva pași și aproape că dădu peste ea. Aceasta scoase o exclamație de uimire în vreme ce el o prinse de umeri pentru a o susține.
- Te simți bine? întrebă el rostind cuvintele cu o voce profundă, care nu era a lui.
Încet, mâinile lui coborâră pe brațele ei, în vreme ce îi studia trăsăturile delicate.
Ea îi zâmbi stânjenită.
- Acum, da. Nu prea știu cum te-am pierdut din ochi. Știu că te țineam de braț, dar apoi s-a lăsat ceața și am devenit confuză.
- Știu. Am fost îngrijorat.
O trase în brațele lui și o strânse la piept. După ce scoase un mic țipăt de surpriză, se cuibări la pieptul lui.
Reamintindu-și că trebuia s-o ia încet, o sărută pe creștetul capului, după care își îndreptă încet buzele spre tâmpla ei. Ceața umedă făcuse ca șuvițe din părul ei să i se lipească de gât. Incapabil să se mai abțină, puse stăpânire pe buzele ei.
Ea se cutremură surprinsă.
- Eu... n-ar trebui, șopti ea în gura lui.
- Am fost atât de îngrijorat, spuse el din nou și o sărută pe gâtul dezgolit, mângâindu-i cu limba vena care pulsa rapid.
Poate că mintea ei avea îndoieli, însă trupul părea foarte sigur. Se lipi de el chiar în timp ce murmura un alt protest vag.
El făcu câțiva pași, trăgând-o spre un pat de mușchi pe care îl crease mai devreme, la o distanță suficient de sigură de aleea pietruită.
- Asta... asta este total nepotrivit, zise ea cu voce slabă, însă el se lăsă în genunchi și o trase alături de el.
- Greșești, rosti el cu patimă. Pentru noi, este cel mai potrivit lucru din lume.
Dădu să spună că o iubește, o propoziție care avea puterea unei vrăji asupra oricărei muritoare la fel de excitate cum era Leah acum. Însă nu rosti cuvintele. Într-un fel imposibil de definit, nu părea în regulă s-o mintă în privința asta.
Îi sărută gâtul din nou, îndepărtându-i în același timp șalul de pe umeri și desfăcându-i abil panglicile de la spatele rochiei. Corsajul căzu, lăsând la vedere furoul de dantelă și partea de sus a sânilor ei perfecți.
- Oh, Duncan!
Cu ochii larg deschiși de uimire, făcu o încercare nereușită de a se acoperi cuviincios.
- Chiar n-ar trebui să faci astfel de lucruri.
- Trebuie să te am neapărat, Leah, rosti el cu vocea încordată.
Cu toate că avea forma unui muritor, dorința lui Ranulph răzbătu ca un fier încins prin cuvintele sale. Puse stăpânire pe gura ei, înghițindu-i protestele în vreme ce mâinile lui se strecurau sub veșmântul străveziu.
Ar fi trebuit să-și dezvăluie pasiunea mai devreme, pentru că ea răspunse brusc, cu o pasiune egală cu a lui, mâinile ei mici înfigându-și degetele în spinarea lui. Era ca o flacără, trupul ei zvelt răsucindu-se sub al lui. cu mâinile și gura nerăbdătoare.
Nebunia îl cuprinse - o nevoie arzătoare s-o facă să fie a lui. Totuși, chiar în vreme ce o poseda, trupurile lor contopindu-se cu o sălbăticie care îi ardea simțurile, își dădu seama că ceva era în neregulă.
Ceva era în neregulă.
El țipă în același timp cu ea, înecându-se în infernul pasiunii. În aceeași clipă în care simți căldura sălbatică a răspunsului ei, partenera lui se transformă brusc. Tupul ei micuț deveni mai voluptos, iar părul ei roșcat se transformă într-o încâlceală de mătăsoase șuvițe negre ca noaptea.
Cu o furie marcată de șoc și de neîncredere, el își dădu seama că nu Leah, ci Kamana zăcea sub el, cu picioarele încolăcite cu ale lui și cu ochii aurii plini de au amuzament răutăcios.
Se desprinse cu violență din îmbrățișarea ei.
- Să te ia naiba! gâfâi el. Cum îndrăznești să te pui cu mine?
Ea râse netulburată și se răsuci pe-o parte, sprijinindu-și capul în palmă. Hainele ei dispăruseră, lăsând-o goală, acoperită doar de revărsarea diafană a părului ei negru ca pana corbului.
- De ce ești atât de supărat? Părea să-ți facă plăcere.
Mâna liberă i se îndreptă spre piept, acolo unde încă se vedea urma dinților lui.
- Am crezut că am făcut-o foarte bine pe inocenta, până la sfârșit.
El se înroși.
- Nu despre asta-i vorba. N-aveai niciun drept să mă înșeli.
Sprâncenele ei se arcuiră.
- Dar tu aveai dreptul s-o înșeli pe copila aceea, să-i iei virginitatea pe care muritorii pun atâta preț? Asta ar fi fost o dovadă de cruzime.
Vocea îi deveni aspră.
- M-am gândit că aveai nevoie de o diversiune, așa că m-am sacrificat pentru cauză.
El pufni.
- Te-ai sacrificat! Te-ai împerecheat ca o panteră. Urmele de pe spinarea mea n-o să dispară prea repede. De asta ai venit în Anglia, ca să găsești iubiți mai îndrăzneți decât cei din India?
Râsul ei răsună prin ceața care înconjura vâlceaua.
- Raporturile sexuale reprezintă una dintre artele mărețe pentru cei din neamul meu. Nu există nimeni aici care să poată egala talentele sexuale ale celor ca mine.
Văzând că el era pe punctul de a exploda, adăugă amabilă:
- Oh, recunosc că și tu ai un oarecare talent în acest domeniu. Cu ceva exercițiu și cu îndrumarea unui partener experimentat, s-ar putea ca, într-o zi, să ajungi la nivelul unui lord al Hindului.
Întinse leneșă o mână spre el, degetele ei trasând dâre luminoase.
Blestemând, el sări în picioare înainte ca ea să-l poată atinge.
- Vrăjitoareo! Probabil ai fost alungată de cei din neamul tău, și ai venit aici ca să-mi dai mie bătăi de cap.
Ea renunță să-l mai tachineze.
- Nici vorbă. Dar nu te voi lăsa s-o rănești fără motiv pe copila aia. Faptul că este legată prin acea înțelegere cu un lord al zânelor nu înseamnă că trebuie să devină prada. Ai răbare și, în curând, vei obține tot ce dorești.
- Ce-mi doresc este să scap de tine, zise el cu răutate, apoi dispăru învârtejindu-se în ceață, în vreme ce râsul ei îl urma.
............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu