Diabolicele, Boileau Narcejac

 1-3
I

        - Fernand, pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai fâțâi atât!

   Ravinel se opri în fața ferestrei și dădu perdeaua la o parte. Ceața devenea tot mai densă. În jurul felinarelor ce luminau cheiul era galbenă, și verzuie sub becurile de gaz aerian ale străzii. Uneori se umfla în rotocoale, se prefăcea în vapori grei, iar alteori se schimba în stropi de apă, într-o ploaie măruntă ale cărei picături scânteiau nehotărâte.

   Cabinele cu hublourile luminate de la prora lui Smoelen apăreau vag în găurile de pâclă. Când Ravinel se oprea, se auzea muzica unui tonomat. Îți dădeai seama că era vorba despre un tonomat, fiindcă fiecare melodie dura aproximativ 3 minute. Urma o pauză foarte scurtă, doar cât să se întoarcă discul. Și muzica reîncepea, auzindu-se dinspre vapor.

   - Mi se pare periculos! remarcă Ravinel. Ia gândește-te că s-ar putea ca cineva de pe vas s-o vadă pe Mireille intrând aici!

   - Așa crezi tu! spuse Lucienne. O să fie destul de prudentă, fii liniștit! Și la urma urmelor, ar putea fi niște străini! Ce-ar putea să spună?

   Ravinel șterse geamul aburit de respirația sa cu dosul mânecii.

   Privirea lui trecu peste grilajul unei grădinițe și la stânga zări o linie de lumini palide și ciudate, roșii și verzi, unele asemănătoare unei roți mici dantelate, ca flăcările lumânărilor din fundul unei biserici, iar altele aproape fosforescente ca niște licurici.

   Ravinel recunoscu imediat cotitura cheiului La Fosse, semaforul vechii gări a Bursei și felinarul mare al pasajului de nivel, atârnat cu lanțuri care interziceau noaptea accesul la podul transbordor și semnalele luminoase ale Cantalului, Cassardului și ale lui Smoelen. Iar la dreapta, începea podul Ernest Renaud. Lumina unui bec de gaz aerian cădea în reflexe palide pe șine, lăsând să se vadă caldarâmul ud. La bordul lui Smoelen, tonomatul cânta valsuri vieneze.

   - Poate că o să ia un taxi până la colțul străzii, zise Lucienne.

   Ravinel lăsă perdeaua să-i cadă din mâini și se întoarse:

   - E prea zgârcită să vină cu taxiul, bombăni el.

   Se lăsă din nou liniștea.

   Ravinel începu să se plimbe din nou. Unsprezece pași de la fereastră până la ușă. Lucienne își pilea unghiile și din când în când ridica mâna spre plafonieră, răsucind-o ușor ca pe un obiect de preț. Încă nu-și scosese paltonul, dar insistase ca Ravinel să-și pună halatul de casă, să-și scoată gulerul și cravata și să-și pună papucii.

   - De-abia te-ai întors, ești obosit. Fă-te comod înainte să mănând... Da?

   Ravinel înțelegea foarte bine, ba chiar prea bine, cu un fel de luciditate disperată. Lucienne prevăzuse totul. Iar când avu de gând să scoată o față de masă din bufet, Lucienne se răsti la el cu vocea ei aspră, obișnuită să comande:

   - Nu, fără față de masă. Ești singur, așa că mănânci pe mușama, și repede.

   Lucienne însăși pusese masa, însă într-un mod neglijent. Aruncase o felie de șuncă, care încă se mai afla învelită în foaia ei de hârtie, între sticla de vin și cana de apă și pusese o portocală pe cutia de Camembert.

   „O frumoasă natură moartă”, se gândi Ravinel.

   Și rămase mult timp ca de gheață, incapabil să facă vreo mișcare, cu mâinile transpirate.

   - Lipsește ceva, constată Lucienne. Ia să vedem! Tu te dezbraci... O să începi să mănânci... singur... Nu ai radio... Am găsit! Te uiți peste listele de mărfuri ale zilei. E normal!

   - Lucienne, ascultă-mă...

   - Dă-mi servieta!

   Și Lucienne împrăștie pe un colț al mesei foile dactilografiate al căror antet reprezenta o undiță și un minciog, încrucișate ca niște florete. Blanche și Lehuede - bulevardul Magenta nr. 45 - Paris.

   Era ora 9 și 25. Ravinel ar fi putut să spună minut cu minut ce făcuse de la ora 8.

   Mai întâi, inspectase sala de baie, ca să se asigure că totul funcționa bine și că nimic nu risca să meargă prost în ultimul moment.

   Fernand ar fi putut chiar să umple imediat cada, dar Lucienne se opusese.

   - Gândește-te, iubitule. Ea o să vrea să controleze totul. O să întrebe ce-i cu apa asta...

   Era cât pe ce să se certe. Lucienne era prost dispusă. În ciuda stăpânirii de sine, se simțea că este încordată, neliniștită.

   - S-ar spune că nu o cunoști... și totuși au trecut 5 ani, sărmanul meu Fernand.

   Și pe bună dreptate, se putea spune că nu era atât de sigur că o cunoștea. O femeie! O întâlnești la ora mesei. Te culci cu ea. Duminica o duci la cinema. Faci economii ca să cumperi o căsuță la periferie.

   „- Bună ziua, Fernand! Bună seara, Mireille.”

   Ea are buze proaspete și pistrui mici în jurul nasului. Nu-i vezi decât atunci când o săruți. Mireille nu este grea. Este slăbuță, plăpândă, dar robustă și nervoasă. O femeie micuță, plăcută, care însă nu înseamnă nimic.

   De ce s-ar căsători cu ea? Dar parcă știi de ce te căsătorești? Te ajunge vârsta. Ai 33 de ani. Te-ai săturat de hoteluri, de restaurante și de localuri unde se mănâncă a la carte. Nu-i deloc amuzant să fii agent comercial. Patru zile pe săptămână mereu pe drum. Așa că ești mulțumit să regăsești sâmbăta micuța căsuță de la Enghien și pe Mireille surâzătoare, care croiește ceva în bucătărie.

   Unsprezece pași de la ușă la fereastră. Hublourile de la Smoelen, 3 discuri aurii care coborau încetul cu încetul, pentru că era vremea refluxului. Venind dintre Chantenay, un tren de marfă mergea încet. Roțile scârțâiau, vagoanele alunecau cu o mișcare plăcută, fără zgomot și treceau prin dreptul semaforului strălucind sub ploaie. Un vagon vechi, german, cu o cabină unde se afla un mecanic, plecă ultimul, având un felinar roșu agățat sub tampoane.

   Muzica tonomatului se auzi din nou.

   La 9 fără un sfert, cei doi băură un păhărel de coniac să-și mai facă puțin curaj. Apoi Ravinel se descălță și își puse halatul său cel vechi, găurit în față de scânteile căzute din pipa sa. Lucienne puse masa. Nici unul, nici altul, nu găsiră nimic să-și spună.

   Trenul rapid dinspre Rennes trecuse la 9 și 16 minute, reflectându-și luminile pe plafonul sufrageriei și mult timp apoi se auzi zgomotul distinct al roților sale.

   Trenul de Paris nu sosise decât la ora 10 și 31 de minute. Încă o oră! Lucienne folosea pila de unghii fără să facă niciun zgomot. Ceasul deșteptător de pe șemineu bătea grăbit și uneori ritmul său se deregla, mecanismul dădea impresia că face un pas greșit, după care bătăile reveneau, cu un zgomot oarecum diferit.

   Privirile lor se ridicau și se întâlneau. Ravinel își scotea mâinile din buzunare și le strângea la spate, apoi continua să meargă, ducând cu sine imaginea unei Lucienne necunoscute, cu trăsăturile împietrite, cu fruntea gravă. Erau pe cale să comită o nebunie. Și dacă scrisoarea trimisă de Lucienne nu ajunsese? Dacă Mireille nu se simțea bine... Dacă...

   Ravinel se așeză pe scaun lângă Lucienne.

   - Nu mai pot!

   - Ți-e frică?

   Ravinel protestă imediat:

   - Frică! Frică! Nu mai mult decât ție!

   - Așa aș vrea să fie...

   - Numai așteptarea asta e de vină... Pur și simplu am senzația că am febră...

   Lucienne îi pipăi încheietura mâinii, cu mâna ei grea, expertă, și făcu o grimasă.

   - Ce-ți spuneam, spuse imediat Ravinel. Am avut dreptate, o să mă îmbolnăvesc. Asta ne mai trebuia...

   - Încă mai este timp, făcu Lucienne.

   Se ridică, își încheie încet paltonul după care își aranjă cu un gest neglijent părul negru, buclat, tuns scurt până la ceafă.

   - Ce faci? se bâlbâi Ravinel.

   - Plec.

   - Nu!

   - Nu? Atunci, încearcă să fii bărbat. Ce motiv ai să-ți fie frică?

   Veșnica discuție avea să reînceapă imediat. Ah, cunoștea pe de rost argumentele lui Lucienne. Le sucise pe toate părțile, le analizase unul câte unul, zile în șir. Iar înainte să se hotărască, înainte să facă pasul ăsta, ezitase destul!

   Cu ochii minții, încă o mai revedea pe Mireille în bucătărie. Călca rufe și din când în când se întorcea să mai mestece un sos într-o cratiță. Cât de bine știuse să mintă! Natural, aproape fără efort.

   - L-am întâlnit pe Gradere, un vechi coleg de armată. Ți-am povestit despre el, nu-i așa...? Acum lucrează în asigurări. După toate aparențele, câștigă bine.

   Mireille călca o cămașă. Vârful lucios al mașinii de călcat aluneca ușor printre nasturi, lăsând în urma lui o dâră albă din care se ridica un abur ușor.

   - Gradere ăsta m-a tot bătut la cap să-mi fac o asigurare pe viață... Of! Îți mărturisesc că la început eram mai degrabă sceptic... Îi cunosc eu pe ăștia, crede-mă. Se gândesc numai și numai la comisionul lor. De fapt, e și normal! Dar, dacă stai și te gândești mai bine...

   Mireille puse mașina de călcat pe suportul ei și scoase firul din priză.

   - În meseria mea, nu există pensie pentru văduve. Eu umblu al naibii de mult și încă pe orice fel de vreme... Așa că oricând mi se poate întâmpla un accident... Și în cazul ăsta, cu tine ce s-ar alege? Bani puși de-o parte nu avem.... Gradere mi-a arătat un proiect... Prima de asigurare nu este foarte mare, dar avantajele sunt chiar interesante... Dacă aș dispărea... Păi! Nu se știe niciodată cine trăiește și cine moare... hm, tu ai încasa două milioane...

   Asta da. Asta era o adevărată dovadă de dragoste.

   Auzind cuvintele lui Ravinel, Mireille rămase profund tulburată.

   - Fernand, ce bun ești!

   Acum venea partea cea mai grea: s-o facă pe Mireille să semneze și ea o poliță similară, în favoarea sa. Dar cum să abordeze un subiect așa de delicat?

   Numai că o săptămână mai târziu, totul avea să vină tocmai de la ea, sărmana Mireille, care îi propusese pe neașteptate:

   - Iubitule! Vreau și eu să fac o asigurare... Cum ziceai tu, nu se știe cine trăiește și cine moare. Doamne ferește, te poți pomeni singur, fără servitoare, fără nimeni pe lângă tine!

   Ravinel protestase. Exact cât trebuia, nici mai mult, nici mai puțin. Iar ea semnase. De atunci trecuseră mai bine de 2 ani.

   Doi ani! Termenul prevăzut de companiile de asigurări pentru a garanta decesul prin sinucidere. Căci Lucienne nu lăsase nimic la voia întâmplării. Cine știe la ce concluzie ar fi putut ajunge anchetatorii! Așa că nu trebuia ca societatea de asigurare să-și poată retrage îndatoririle asumate.

   Toate celelalte detalii fuseseră puse la punct cu grijă, în 2 ani ai destul timp să reflectezi, să examinezi cu atenție. Nu. Nu avea niciun motiv să se teamă de ceva.

   Ora 10.

   Ravinel se ridică și se apropie de Lucienne, care stătea lângă fereastră. Strada era goală, lucind de ploaie. Își strecură o mână pe sub brațul amantei sale.

   - E mai mult decât pot să suport. E de-a dreptul enervant. Când mă gândesc...

   - Nu te mai gândi.

   Rămăseseră unul lângă altul, nemișcați. Liniștea din casă apăsa pe umerii lor, iar din spate, se auzea țăcănitul febril al ceasului deșteptător. Hublourile lui Smoelen pluteau ca niște linii alburii, din ce în ce mai spălăcite. Ceața se îngroșase. Muzica tonomatului devenea la rândul ei neclară, semănând cu fornăitul unei voci la telefon.

   Ravinel nu mai știa dacă era sau nu viu. Când era mic își închipuia iadul ca pe o lungă așteptare în ceață. O așteptare lungă și îngrozitoare. Închidea ochii și întotdeauna avea senzația unei căderi. Ceva vertiginos, cumplit și totuși destul de plăcut.

   Mama lui îl zgâlțâia:

   - Hei, nerodule, ce-i cu tine? 

   - Mă joc...

   Deschidea iarăși ochii, zăpăcit, buimac. Se simțea ușor vinovat. Mai târziu, când se împărtășise pentru prima oară, și când abatele Jousseaume îl întrebase:

   - Ai avut cumva gânduri rele?... gesturi împotriva castității?

   El se gândise imediat la joaca de-a ceața. Da, cu siguranță era vorba despre ceva necurat, interzis. Și totuși nu renunțase niciodată. Ba chiar, mai târziu, perfecționase jocul. Ravinel avea sentimentul că devenise invizibil, că se evaporase ca un nor.

   De exemplu, în ziua în care îl înmormântaseră pe tatăl său... În ziua aceea era o ceață atât de densă încât dricul semăna cu o epavă care se scufunda treptat în profunzimi cleioase... parcă trăia într-o altă lume... Nu era nici trist, nici vesel... O imensă pace.. partea cealaltă a unei frontiere interzise.

   - E 10 și 20.

   - Poftim?

   Ravinel constată că se afla într-o cameră prost luminată, prost mobilată, lângă o femeie îmbrăcată într-un palton negru, care scotea o fiolă din buzunar. Lucienne! Mireille! Respiră profund și reveni la viață.

   - Hai Fernand! Trezește-te! Deschide sticla de apă!

   Lucienne îi vorbea ca unul copil. De aceea o iubea, pe doctorița Lucienne Mogard. Încă o idee ciudată, aiurea. Doctorița era amanta lui! Erau clipe când lucrul ăsta îi părea aproape de necrezut, aproape monstruos.

   Lucienne goli fiola în sticla cu apă, după care o agită puțin.

   - Ia vezi și tu. Mie mi se pare că nu miroase deloc.

   Ravinel mirosi sticla de apă. Așa era. Nu se simțea niciun miros. O întrebă:

   - Ești sigură că doza nu este prea puternică?

   Lucienne ridică din umeri.

   - Dacă ar bea toată apa, poate că da. Numai că o să se mulțumească cu un pahar sau două. Și în cazul ăsta, știu ce o să se întâmple, doar cunosc efectele astea! O să adoarmă imediat, crede-mă.

   - Și dacă o să se facă autopsie, nu o să găsească vreo urmă de...

   - Of, dragul meu Fernand, nu e vorba de nicio otravă, ci doar de un somnifer. Care se digeră imediat. Hai, așază-te la masă!

   - Poate că am putea să mai așteptăm puțin...

   Amândoi se uitară la ceas. Era 10 și 25.

   Trenul de la Paris trebuia să traverseze triajul de la Blattereau. În 5 minute avea să se oprească la gara din Nantes. Mireille mergea repede. Nu i-ar fi trebuit mai mult de 20 de minute, chiar mai puțin dacă ar fi luat tramvaiul până la Piața Comerțului.

   Ravinel se așeză și desfăcu hârtia în care era ambalată șunca. Când dădu cu ochii de acea bucată de carne de un roz bolnăvicios, simți că i se face greață.

   Lucienne își umplu paharul cu vin, aruncă o privire în jurul ei, după care păru satisfăcută.

   - Te las.... E timpul... Nu-ți pierde capul.. comportă-te natural și o să vezi că totul o să fie bine.

   Lucienne își puse mâinile pe umerii lui Ravinel, îi atinse ușor fruntea cu buzele și îl mai privi încă o dată înainte de a deschide ușa.

   Ravinel tăie cu un gest hotărât o bucată de șuncă și începu s-o mestece. N-o auzi ieșind pe Lucienne, dar își dădu seama după liniștea care se lăsase că era singur, așa că începu să se simtă din nou neliniștit. Degeaba încerca el să repete gesturile obișnuite, de zi cu zi, să fărâmițeze pâinea, să bată ritmul unei melodii cu vârful cuțitului pe mușamaua de pe masă sau să privească distrat foile dactilografiate:

 

   Mulinetă Luncar - 10 bucăți / 30.000 franci

   Cizme marca Sologne - 20 perechi / 31.500 franci

   Undițe marca Fexor - 6 bucăți / 22.300 franci

 

   Ravinel simți că era incapabil să înghită vreun dumicat. Un tren fluieră în depărtare, poate dinspre Chantenay... Poate dinspre podul Vendee... Pe o asemenea ceață, era absolut imposibil să-și dea seama...

   Să fugă? Lucienne trebuia să se fi postat pe undeva pe chei. Era prea târziu... Nimeni n-ar mai fi putut-o salva pe Mireille... Și toate astea, pentru două milioane. Toate astea pentru a-i satisface ambiția lui Lucienne de a-și deschide un magazin în Antibes.

   Planurile erau deja gata. Lucienne avea o minte de om de afaceri, asemănătoare unui fișier ultraperfecționat. În capul ei, toate proiectele erau aranjate impecabil. Niciodată nu exista nici cea mai mică eroare. Închidea ochii pe jumătate, bombănind:

   „Atenție! Să nu confundăm!”

   Și tastatura începea să fie acționată, declicurile se produceau, iar răspunsul apărea complet și precis. În timp ce el... el se încurca în orice calcul, avea nevoie de ore întregi să-și aranjeze cifrele, să trieze actele, uitând de fiecare dată cine comandase cartușele și cine comandase lemn de bambus japonez. I se făcuse lehamite de slujba asta. În timp ce la Antibes...

   Ravinel contemplă sticla strălucitoare cu apă prin care felia sa de pâine se deforma, semănând cu un burete... Antibes!... Un magazin elegant... în vitrină puști cu aer comprimat pentru vânătoarea submarină, lunete, măști, costume de scafandru... O clientelă de amatori bogați... Marea, soarele... Numai gânduri plăcute, simple, care nu au de ce să te facă să roșești. Gata cu cețurile de pe valea Loirei, de la Vilaine... Gata cu fantasmagoriile ceții! Avea să fie un alt om. Doar Lucienne i-o promisese. Viitorul îi apărea ca într-o bulă de cristal.

   Ravinel se vedea în pantaloni de lână și un tricou marca Lacoste. Era bronzat și toate privirile erau îndreptate asupra sa.

   Trenul șuieră în apropierea ferestrei. Ravinel se frecă la ochi și se duse să ridice colțul perdelei. Era într-adevăr trenul Paris-Quimper, care după o oprire de 5 minute își continua drumul spre Redon.

   Mireille călătorise oare într-unul dintre acele vagoane, care pe asfaltul șoselei dădeau iluzia unor șiruri de dreptunghiuri luminate care se alergau unele pe altele. Erau compartimente goale, cu dantele, oglinzi, și fotografii deasupra banchetelor. Erau și compartimente pline cu marinari care mâncau. Imaginile se succedau aproape neverosimil, fără nicio legătură cu ea. În ultimul compartiment, un bărbat dormea cu un ziar pe cap. 

   După ce ultimul vagon al trenului dispăru, Ravinel își dădu seama că muzica de la bordul lui Smoelen încetase. Nici nu se mai vedeau hublourile. Mireille era singură, fără îndoială nu prea departe, pe strada pustie, mergând repede cu pantofii ei cu tocuri cui. Poate că avea un revolver în geantă, revolverul lui pe care i-l lăsa când pleca în deplasare. Numai că ea nu știa cum să-l folosească. Și nici nu avea vreun motiv să-l folosească.

   Ravinel apucă sticla de apă și o îndreptă spre lumină. Apa era limpede, drogul nu se depusese pe fund. Își înmuie degetul în lichid după care își atinse limba. Apa avea un gust ușor aparte, dar fără importanță. Numai dacă ai fi fost prevenit...

   Zece și 40 de minute.

   Ravinel se forță să înghită câteva îmbucături de șuncă. Nici nu îndrăznea să facă vreo mișcare. Mireille trebuia să-l găsească așa, mâncând pe colțul mesei, singur, morocănos, obosit.

   Și deodată, o auzi mergând pe trotuar. Era imposibil să se înșele. Mersul ei era aproape imperceptibil și totuși l-ar fi putut recunoaște dintr-o mie... un pas săltăreț, sacadat, împiedicat de fusta strâmtă a taiorului. Poarta grilajului abia scârțâi. Apoi se lăsă tăcere.

   Mireille traversă grădinița în vârful picioarelor, după care apăsă clanța ușii.

   Ravinel uitase să mai mănânce. Mai luă o bucată de șuncă. Fără să vrea, stătea pe scaun cu corpul puțin aplecat într-o parte. Îi era frică de ușă, de tăcerea din spatele lui. Mai mult ca sigur că Mireille stătea acolo, cu urechea lipită de ușă, pândind.

   Ravinel tuși ușor, ciocni sticla de vin de paharul său și mototoli foile se hârtie. Dacă Mireille s-ar fi așteptat să surprindă zgomote de sărutări, ei bine...

   Mireille deschise ușa cu putere. Ravinel se întoarse.

   - Tu?

   În taiorul eu bleumarin de sub trenciul desfăcut, apărea zveltă ca un adolescent. Își ținea sub braț poșeta ei neagră, mare, pe care se vedeau cele două inițiale. M.R., și își răsucea mănușile cu degetele ei gine. Nu se uita la soțul ei, ci la bufet, la scaune, la fereastra închisă, apoi la masa pusă, la portocala de pe cutia de brânză, la sticla cu apă.

   Făcu doi pași, își ridică voaleta pe care mai rămăseseră câteva picături de ploaie, ca într-o pânză de păianjen.

   - Unde este? Ai de gând să-mi spui unde este?

   Ravinel se ridică încet, cu un aer năuc.

   - Cine?

   - Femeia aia. Știu totul... N-are niciun rost să mă minți.

   Ravinel împinse spre ea scaunul cu un gest automat și cu spatele puțin încovoiat, cu fruntea brăzdată de stupoare, agitându-și mâinile spre ea într-un gest de protest, se auzi spunând:

   - Micuța mea Mireille... Ce ai? Ce înseamnă toate astea?

   La auzul acestor cuvinte, Mireille se prăbuși pe scaun acoperindu-și fața cu mâinile, cu părul blond revărsat peste farfuria cu șuncă, și izbucni în hohote de plâns.

   Luat pe neașteptate, Ravinel păru sincer tulburat și începu să o bată pe umăr:

   - Ei bine... Ei bine... Calmează-te, gata! Ce-i cu povestea asta, cu o femeie? Ce, credeai că te înșel... săraca de tine... micuța mea... Hai, vino să vezi... Ba da! ba da! Țin neapărat! O să-mi explici pe urmă!

   Și Ravinel o trase de pe scaun, o prinse de mijloc, și o trase spre el cu pași mici, în timp ce ea plângea la pieptul său.

   - Uită-te bine peste tot! Nu-ți fie frică!

   Împinse ușa de la cameră cu piciorul și bâjbâi în căutarea comutatorului. Vorbea tare, cu un fel de prietenie afectuoasă, totuși puțin cam aspru.

   - Recunoști camera, nu? Uite, este doar patul și șifonierul! Nu-i nimeni sub pat și nimeni în șifonier... Nimeni! Hia, miroase... așa, mai tare! Da, miroase a pipă, pentru că eu fumez înainte de a mă culca... Dar dacă vrei să descoperi o urmă de parfum, poți să cauți mult și bine. Acum, hai la baie! Și la bucătărie, țin neapărat!

   Și Ravinel deschise în glumă dulăpiorul de alimente. Mireille își șterse  ochii și începu să surâdă printre lacrimi. Ravinel o făcu să se întoarcă cu fața spre el, șoptindu-i la ureche:

   - Deci, te-ai convins?... Fetițo! De fapt, nu-mi displace să te știu geloasă... Dar să faci un drum așa de lung... și în noiembrie! Înseamnă că ți s-au spus niște porcării?

   Cei doi se întoarseră în sufragerie.

   - Ei, fir-ar să fie! Uitasem de garaj! exclamă Ravinel.

   - Nu e cazul să glumești, făcu Mireille, aproape bolborosind.

   Și din nou fu cât pe ce să izbucnească în lacrimi.

   - Hai! Vino să-mi povestești care-i tragedia... Hai, stai în fotoliu... uite, o să pun radiatorul în priză... Nu ești prea obosită? Am impresia că ești frântă, zău așa!... Hai, măcar fă-te comodă.

   Ravinel apropie radiatorul de picioarele soției sale, îi scoase acesteia pălăria și se așeză pe brațul fotoliului.

   - O scrisoare anonimă, nu?

   - Dacă n-ar fi vorba decât despre o scrisoare anonimă! Lucienne mi-a scris.

   - Lucienne? Și ai scrisoarea?

   - Tu ce crezi?

   Mireille deschise geanta și scoase un plic. Ravinel i-l smulse din mâini.

   - E chiar scrisul ei! Ei, asta-i culmea!

   - Eh, nici  măcar nu s-a jenat să semneze.

   Ravinel se prefăcea că citește. Cunoștea pe de rost cele 3 pagini pe care le scrisese Lucienne cu o seară înainte, chiar în fața lui!

 

   „...o dactilografă de la Creditul Lyonez, o roșcată, una tinerică, cu care se întâlnește în fiecare seară. Am ezitat mult timp să te previn, dar...”

 

    Ravinel începu să umble ca un leu în cușcă, gesticulând întruna.

   - E de necrezut. Probabil că Lucienne a înnebunit brusc...

   Băgă scrisoarea în buzunar cu un gest care se voia mașinal, după care se uită la ceas.

   - E cam târziu - și apoi, miercurea trebuie să fie la spital... Păcat! Ar fi lămurit imediat toate prostiile astea... În orice caz, n-o să piardă nimic dacă o să aștepte.

   Apoi se opri brusc și își depărtă mâinile de corp, în semn că nu înțelege nimic.

   - O femeie care își zicea prietena noastră. Pe care noi o considerăm ca făcând parte din familie... Pentru ce? Pentru ce?

   Își turnă un pahar de vin pe care îl bău pe nerăsuflate.

   - Vrei să mănânci ceva? Nu are rost să stai așa, pentru că Lucienne....

   - Nu mulțumesc, răspunse Mireille.

   - Atunci, poate un pic de vin?

   - Nu. Numai un pahar cu apă... unul mare...

   - Bine, cum vrei tu.

   Și Ravinel luă sticla de apă cu un gest sigur, fără să-i tremure mâna, umplu paharul și îl puse lângă Mireille.

   - Și dacă cineva i-o fi imitat scrisul și semnătura? spuse el.

   - Haida de, să fim serioși! O cunosc bine pe Lucienne... Și hârtia asta! Ce mai, e clar că scrisoarea a fost expediată de aici! Uită-te și la ștampila poștei! Nantes... A fost expediată ieri. Iar eu am primit-o cu poșta de la ora 4. Zău așa! Ce lovitură!

   Mireille își șterse obrajii cu batista, după care întinse mâna spre pahar.

   - Ah! Nu am stat  prea mult pe gânduri! adăugă ea.

   - Mda, în privința asta știu de ce ești în stare.

   Și Ravinel îi mângâie părul cu duioșie.

   - La urma urmelor, poate că Lucienne este pur și simplu geloasă, murmură el. Vede că suntem foarte uniți... Știi, există oameni care nu pot suporta fericirea altora. De altfel, oare știm noi la ce se gândește ea?... Acum 3 ani, te-a îngrijit extraordinar, jos pălăria! Oh! În privința asta, nu se poate  spune nimic, a fost efectiv devotată. Chiar putem spune că te-a și salvat. Poate și pentru că păreai a fi pe ducă... Dar mă rog, asta-i meseria ei, să salveze oameni... doar este medic... Și apoi, poate că ai avut noroc. Doar nu toate tifosurile sunt mortale.

   - Da, dar nu uita, a fost extraordinar de amabilă. Numai datorită ei am ajuns la Paris cu ambulanța spitalului.

   - Așa este, sunt de acord! Dar cine îți spune că nu se gândea chiar de atunci să se bage între noi? Știi, acum, când mă gândesc la asta... Hm, așa este, mi-a făcut avansuri. Chiar mă miram cum de o întâlneam atât de des. Mireille, ia spune, dacă s-o fi îndrăgostit de mine?

   Pentru prima dată fața lui Mireille se lumină.

   - De tine? exclamă ea. Un boșorog! Ce-ți veni cu prostia asta?

   Mireille sorbi apa cu înghițituri mici, împinse paharul gol și văzându-l pe Ravinel palid și cu ochii scânteietori, adăugă întinzând mâna spre a lui:

   - Iubitule, nu te supăra! Am spus-o și eu așa, ca să te enervez... Doar mi-a venit și mie rândul, nu?

 

II

 

   - Doar nu i-ai povestit fratelui tău...

   - Tu ce crezi? Mi-ar fi fost rușine... Și apoi, abia am reușit să ajung la gară.

   - Așadar, nimeni nu este la curent cu călătoria ta.

   - Nimeni. N-am spus nimănui.

   Ravinel întinse mâna spre sticla cu apă.

   - Mai vrei puțină apă?

   Și umplu paharul fără să se grăbească, după care adună foile dactilografiate, împrăștiate pe masă, cu antetul firmei Blanche et Lehuede. O clipă rămase pe gânduri.

   - Și totuși, nu văd altă explicație... Lucienne vrea să ne despartă. Adu-ți aminte... A trecut exact 1 ani de când a făcut stagiul ăla la Paris. Recunoaște și tu, ar fi putut găsi unde să stea, ori la spital, ori la hotel. Dar ea nu, a trebuit să se instaleze la noi...

   - Puteam să nu o invit să stea la noi, după cât de atentă a fost cu mine?

   - Nu, așa este, dar de ce ni s-a vârât în suflet? Puțin mai lipsea și ar fi început să controleze totul. Tu deja începuseși să asculți de ea ca o servitoare.

   - Oh! N-ai decât să spui ce vrei... Ce, pe tine nu te trata ca pe un prost?

   - Mă rog, așa o fi fost, numai că nu eu eram cel care îi pregătea mâncarea preferată...

   - Nu, tu doar îi băteai corespondența la mașina de scris!

   - Mda, este o creatură ciudată, făcu Ravinel. Ce-o fi sperat trimițând scrisoarea asta? Era și normal să se gândească că o să vii imediat... și că o să mă găsești singur. Atunci? Duplicitatea ei ar fi ieșit imediat la iveală!

   Mireille păru impresionată. Ravinel resimți o plăcere cumplită, fiindcă nu putea suporta gândul s-o prefere pe Lucienne.

   - Pentru ce, făcu Mireille, gata să plângă. Da, pentru ce? Totuși, este o femeie bună...

   - Hm, bună!... Se vede bine că nu o cunoști.

   „Of, dragul meu! Se vede vine că n-o cunoști... eu care am văzut la treabă aici, în mediul ei... tu habar n-ai! Uite, de exemplu infirmirele ei! Dacă ai ști cum se poartă cu ele!”

   - Haida de!

   Mireille încercă să se ridice, dar trebui să se sprijine de fotoliu, după care căzu din nou în el și în cele din urmă își trecu dosul mâinii peste frunte.

   - Ce ai pățit? Ce ai? întrebă alarmat Ravinel.

   - Nimic. O amețeală!

   - Poftim unde ai ajuns! Dacă te îmbolnăvești... În orice caz, nu Lucienne o să fie aia care o să aibă grijă de tine.

   Mireille căscă și își ridică părul cu un gest fără vlagă.

   - Te rog, ajută-mă... O să mă întind puțin. Mi s-a făcut somn dintr-o dată, dar somn, nu glumă!

   Ravinel o luă de braț. Mireille fu cât pe ce să cadă, dar reuși să se sprijine de marginea mesei.

   - Sărăcuța de tine! Uite în ce hal ai ajuns!

   Și o trase după el spre dormitor. Picioarele lui Mireille se îndoiau și deveneau moi. Tot târându-le pe parchet, își pierdu unul dintre pantofi. Complet epuizat, Ravinel o lăsă să cadă pe pat. Mireille era lividă și părea că respiră cu greutate.

   - Cred că... cred că n-am avut dreptate...

   Vocea ei nu era decât un murmur, dar ochii încă păstrau o mică flacără de viață.

   - Nu trebuia să te vezi cu Germain sau cu Marta zilele astea? o întrebă Ravinel.

   - Nu. Abia săptămâna viitoare... răspunse ea.

   Ravinel luă pătura și îi acoperi picioarele. Ochii lui Mireille nu-l mai părăseau, ochi neliniștiți în care se ghicea efortul ascuns al unui gând pe punctul de a se destrăma.

   - Fernand!

   - Ce-i? Odihnește-te.

   - ...paharul...

   Nu mai trebuia să mintă. Ravinel intenționa să se îndepărteze de pat, însă ochii soției sale îș urmăreau rugători.

   - Dormi! strigă el.

   Pleoapele lui Mireille clipiră o dată, de două ori. În centrul pupilelor nu se mai zărea decât un punct minuscul luminos, după care și acesta se stinse, iar ochii se închiseră încet.

   Ravinel își puse mâna pe față cu un gest brusc, ca și cum ar fi simțit pe piele un fir de păianjen. Mireille nu mai mișca. Între buzele ei rujate apăruse linia sidefie a dinților.

   Ravinel ieși din cameră și înaintă bâjbâind prin vestibul. Capul îi vâjâia lu avea impregnată pe retină imaginea ochilor lui Mireille, o imagine galbenă, când strălucitoare, când tulbure, care îi apărea în fața ochilor ca un fluture de coșmar.

   Traversă grădinița din câțiva pași, trase portița pe care Mireille o lăsase deschisă și spuse cu voce scăzută:

   - Lucienne!

   Aceasta apăru imediat din umbră.

   - Vino! îi spuse el. S-a terminat...

   Lucienne i-o luă înainte spre casă.

   - Ocupă-te de cadă, îi spuse ea.

   Dar Ravinel continua să meargă în urma ei. Ajunse în dormitor, ridică în trecere pantoful și îl puse pe șemineul, de care fu nevoit să se sprijine. Lucienne ridică pe rând pleoapele lui Mireille. Prin pielea inertă, globul auriu al ochiului apăru ca și cum ar fi fost pictat.

   Ravinel privea nemișcat, de parcă ar fi fost fascinat. Simțea cum fiecare gest al lui Lucienne pătrunde în memoria sa, imprimându-se acolo ca un tatuaj îngrozitor. Citise prin niște reviste articole despre serul adevărului. Dacă poliția... Începu să tremure, își împreună mâinile apoi, speriat de acest gest de rugăciune, le duse la spate. Lucienne îi lua pulsul lui Mireille cu atenție. Degetele ei lungi și nervoase alergau de-a lungul încheieturii albe, ca un animal sprinten care caută artera, înainte de a înțepa sau mușca. Și, la un moment dat, se opriră și se strânseră.

   Fără să se miște, Lucienne ordonă scurt:

   - Cada. Repede!

   Își reluase vocea de medic, o voce puțin tăioasă care avea obiceiul să emită decizii indiscutabile, vocea care îl liniștea pe Ravinel când se plângea de durerile lui de inimă.

   Ravinel se târî în baie și deschise robinetul. Apa începu să curgă cu zgomot pe fundul căzii. Speriindu-se, închise robinetul pe jumătate.

   - Ce-i, strigă Lucienne, ce s-a întâmplat?

   Și cum Ravinel nu răspunse, apăru în pragul ușii.

   - Zgomotul, zise Ravinel. O s-o trezim cu zgomotul ăsta...

   Lucienne nu se obosi să-i răspundă și, în semn de sfidare, deschise la maximum robinetul de apă rece, apoi pe cel de apă caldă, după care ieși.

   Apa urca încet în cadă, puțin verde, plină cu bășici de aer, deasupra căreia se formai aburi străvezii, ce se condensau în picături rotunde, strânse unele în altele, pe suprafețe de email alb, pe pereți și până și pe polița de sticlă a chiuvetei. Oglinda aburită nu reflecta decât o imagine încețoșată a lui Ravinel, de nerecunoscut. Acesta se aplecă și încercă apa ca și cum ar fi fost vorba de o baie adevărată, dar imediat se ridică, simțind cum îi zvâcneau tâmplele.

   Adevărul îl izbea încă o dată, căci era o adevărată lovitură. O lovitură de pumn și în același timp o lovitură de lumină. Înțelegea ce era pe cale să facă și tremura din cap până-n picioare... Din fericire, această impresie nu dură prea mult. Încetă foarte repede să înțeleagă că el, Ravinel, era vinovat.

   Mireille băuse somnifer. O cadă de baie se umplea. Nimic din toate astea nu păreau a fi crimă. Nimic din toate astea nu era îngrozitor. El turnase apă într-un pahar și își dusese soția în pat... Lucruri care se întâmplă în fiecare zi. Se putea spune că Mireille murea din cauza propriei greșeli, ca de o boală contractată din imprudență. El nu avea nicio responsabilitate... Nimeni nu o ura pe biata Mireille. Era prea neînsemnată...

   Și totuși, Ravinel se întoarse în dormitor... Era un fel de vis absurd. Nu-și mai dădea seama dacă visa sau nu... Nu. Nu visa... Apa curgea greoi în cadă. Corpul era tot acolo, pe pat, iar pe șemineu se afla un pantof de femeie. Și în tot acest timp, Lucienne scotocea liniștită în geanta lui Mireille.

   - Ce faci? o întrebă Ravinel.

   - Îi caut biletul de tren, explică Lucienne. Dacă a luat un bilet dus-întors? Trebuie să prevedem totul. Scrisoarea mea? Ai luat-o?

   - Da. O am în buzunar.

   - Arde-o! Imediat! Ai fi în stare să uiți de ea. Ia scrumiera de pe noptieră.

   Ravinel  aprinse bricheta și dădu foc colțului plicului căruia nu-i dădu drumul decât în momentul în care flacăra îi atinse degetele. Hârtia se răsuci în scrumieră și se încreți, cu marginile roșietice care tremurau.

   - N-a vorbit cu nimeni despre călătoria ei? întrebă Lucienne.

   - Cu nimeni.

   - Nici chiar cu Germaine? insistă ea.

   - Nu.

   - Bine. Dă-mi pantoful ei.

   Ravinel luă pantoful de pe șemineu și oftă adânc. Lucienne o încălță pe Mireille cu îndemânare.

   - Apa, spuse ea. Trebuie să fie destulă.

   Ravinel mergea ca un somnambul. Închise robinetele, iar liniștea bruscă ce se lăsase îl năuci.

   Își privi în oglindă chipul deformat. Un craniu chel, sprâncene groase zbârlite, vag roșcate și o mustață tăiată scurt și drept sub un nas caraghios. Figura unui bărbat energic, aproape brutal. O simplă mască, care de obicei îi înșela pe oameni, care îl înșelase chiar și pe el, ani de zile, dar care nu o indusese nicio secundă în eroare pe Lucienne.

   - Grăbește-te! strigă ea.

   Ravinel tresări și se întoarse lângă pat. Lucienne o ridicase pe Mireille de mijloc și încerca să-i scoată paltonul. Capul lui Mireille se clătină, căzând când pe un umăr, când pe celălalt.

   - Fii atent, ține-o!

   Ravinel se văzu nevoit să strângă din dinți.

   În acest timp, Lucienne o dezbrăca pe Mireille cu mișcări precise, scoțându-i mânecile paltonului.

   - Așaz-o la loc!

   Ravinel o ținea pe Mireille aproape lipită de el, într-un fel de îmbrățișare drăgăstoasă, care îl înspăimântă. O puse pe pernă, își șterse mâinile de transpirație și respiră cu zgomot.

   Lucienne împături paltonul cu atenție și îl duse în sufragerie unde rămăsese și pălăria lui Mireille. Ravinel se văzu nevoit să se așeze. Venise momentul.

   Acum, era imposibil să se mai răzgândească.

   „Încă mai este timp să ne oprim, să ne răzgândim!”

   Gândul ăsta îi apăruse de mai multe ori în minte, ba chiar îl și ajutase. Își spuse că, poate, în ultimul moment... Amânase întotdeauna, având convingerea că un eveniment pe care ți-l imaginezi păstrează o fluiditate liniștitoare. Ai un fel de ascendență asupra lui. Nu este real. Numai că de data asta, evenimentul era acolo.

   Lucienne se întoarse și pipăi mâna lui Ravinel.

   - Nu-i în regulă, spuse el. Și totuși fac și eu ce pot.

   - Eu o s-o țin de umeri, spuse Lucienne. Tu trebuie s-o ții doar de picioare.

   Totul devenise o chestiune de amor propriu, aproape de demnitate. Ravinel se hotărî. Își strânse degetele de gleznele lui Mireille. Prin cap îi treceau fraze absurde:

   „Te asigur că nu vei simți nimic, sărmana mea Mireille. Vezi... sunt obligat... Îți jur că nu ți-am vrut răul... Și eu sunt bolnav... Voi muri într-una din zilele astea... O criză de inimă.” 

   Simțea nevoia să plângă.

   Lucienne împinse cu călcâiul ușa de la baie. Era puternică ca un bărbat și obișnuită să care bolnavii în brațe.

   - Sprijin-o de margine... Acolo... Ajunge... Acum lasă-mă pe mine.

   Ravinel se dădu înapoi atât de repede încât lovi cu cotul polița de deasupra lavoarului și era cât pe ce să spargă paharul pentru spălatul dinților.

   Lucienne împinse mai întâi picioarele lui Mireille, apoi lăsă să alunece tot corpul. Picături de apă se împrăștiară și căzură pe pardoseală.

   - Hai, spuse Lucienne, grăbește-te!... Du-te și adu suporții de fier de la șemineu... Ăia din sufragerie!

   Ravinel se îndepărtă.

   „S-a terminat... terminat... A murit.”

   Cuvintele îi vâjâiau în cap. Nu mai putea merge drept, în sufragerie bău un pahar de vin. Un tren șuieră sub fereastră. Personalul de Rennes, fără îndoială... Pe suporții de fier era niște funingine. Trebuia oare s-o șteargă?... Hm, nimeni nu va ști niciodată...

   Ravinel aduse suporții de fier și se opri în dormitor, neîndrăznind să meargă mai departe. Lucienne era aplecată deasupra căzii, nemișcată.

   - Hai, lasă-le jos! îi spuse ea, pe un ton poruncitor.

   Ravinel nu-i recunoscu vocea. Lăsă fiarele în pragul băii.

   Lucienne se aplecă și le luă pe rând cu mâna liberă. Cu toată tulburarea ei, nu făcea niciun gest inutil. Suporții de fier aveau să mențină cadavrul la fundul apei, ca un balast. Ravinel făcu încet câțiva pași, se așeză pe pat și își înfundă capul doborât de durere. Revedea cu ochii minții imagini de altădată, pe Mireille vizitând micuța casă de la Enghien:

   „- Vom pune televizorul în cameră, nu-i așa, iubitule?”

   Apoi, o revăzu pe Mireille cum bătea fericită din palme când cumpărase mașina marca Juvaquatre.

   „- Am putea chiar să dormim aici, în mașină, știi, este destul de mare...”

   Apoi, alte imagini i se perindau prin minte, mai puțin clare... o barcă cu motor, la Antibes, o grădină plină de flori, un palmier...

   Lucienne lăsă apa să scurgă în chiuvetă. Apoi se auzi clinchetul unei sticle de parfum. Lucienne își curăța mâinile și brațele metodic, ca după o operație. Cu toate astea, lui Lucienne îi fusese frică.

   În teorie totul sună frumos. Chipurile, te prefaci că disprețuiești viața omenească. Susții că ți-ai pierdut iluziile, că ești blazat. Cine vrea să reușească... Da, bineînțeles. Dar când moartea este chiar aici, fie ea și o moarte ușoară, fără dureri, o eutanasie, cum zice ea, ei bine, chiar și atunci îți este frică. Nu, el n-o să uite niciodată privirea lui Lucienne în momentul când căra suporții ăia de fier... o privire tulbure, răvășită... O privire care îl liniști pe Ravinel. Acum, erau complici. Lucienne nu-l mai putea părăsi... În câteva luni, aveau să se căsătorească. Mă rog, chestia asta rămânea de văzut... Încă nu luaseră o hotărâre definitivă...

   Ravinel se șterse la ochi, mirat să constate că plânsese atât de mult, după care se ridică în capul oaselor.

   - Lucienne...

   - Ce-i?

   Lucienne își recăpătase vocea obișnuită.

   În acele clipe Ravinel putea jura că Lucienne se pudrează și se rujează.

   - Dacă am termina în seara asta?

   Brusc, Lucienne ieși din baie cu rujul în mână.

   - Dacă... am duce-o? continuă Ravinel.

   - Of, ți-ai pierdut capul, zău așa! Ai înnebunit! Ce naiba, atunci n-ar mai fi trebuit să ne agităm atât și să punem la punct planul ăsta!

   - Știi că sunt atât de grăbit ca... totul să se termine.

   Lucienne mai aruncă o privire spre cadă, stinse lumina, după care închisese ușa încet.

   - Și alibiul tău...? Doar știi că poliția te poate bănui, nu? Și în primul rând, compania de asigurări. Trebuie neapărat să fii văzut de martori în seara asta, și mâine... și poimâine.

   - Bineînțeles, o aprobă el copleșit.

   - Hai! Sărăcuțul meu drag, ce a fost mai greu a trecut. Doar n-o să cedezi tocmai acum!

   Și Lucienne îl mângâie pe obraz. Degetele îi miroseau a parfum. Ravinel se ridică sprijinindu-se de umărul ei.

   - Ai dreptate. Atunci nu te mai văd până.... vineri.

   - Vai! Știi foarte bine! Sunt la spital... Și apoi unde am putea să ne întâlnim?... În niciun caz aici!

   - Ah, nu! În niciun caz aici!

   Ravinel aproape că strigase.

   - Vezi?... Nu e cazul să fim văzuți împreună... ar fi o prostie să compromitem totul pentru o... copilărie.

   - Atunci, ne vedem poimâine la 8?

   - La 8, pe cheiul Ile-Gloriette, cum ne-am înțeles. Să sperăm că noaptea o să fie întunecoasă, la fel ca astăzi.

   Lucienne aduse pantofii și cravata lui Ravinel și îl ajută să-și pună pardesiul.

   - Ce-o să faci tu zilele astea două, sărmanul meu Fernand?

   - Nu știu...

   - Totuși mai ai câțiva clienți de vizitat primprejur, nu?

   - Eh! Clienți de vizitat am mereu...

   - Valiza ta e în mașină?... Trusa de bărbierit... periuța de dinți?

   - Da. Totul e în regulă.

   - Atunci, hai să mergem. O să mă lași în Piața Comerțului.

   Lucienne înschise ușile cu grijă, încuie de două ori poarte grilajului, în timp ce Ravinel se duse să deschidă grilajul. Felinarele păreau să strălucească ca printr-o sită. Ceața era umedă, mirosea a mâl. Undeva, dinspre fluviu, se auzea motorul unei bărci, cu motor Diesel, care dădea rateuri.

   Lucienne se urcă în camionetă lângă Ravinel. Bărbatul manevră nervos schimbătorul de viteze. Trase mașina la întâmplare lângă trotuar, împinse la loc ușa glisantă a garajului, se căzni s-o închidă, apoi, înălțând capul, privi casa și își ridică gulerul de la pardesiu.

   - Să mergem!

   Mașina porni greoi, despicând o materie moale care se dădea la o parte din fața lor sub forma unor draperii gălbui care se lipeau de parbriz în ciuda mișcărilor de evantai ale ștergătorului. Se încrucișară cu o locomotivă care dispăru imediat, brăzdând în ceață o alee luminoasă în care străluceau șine și macazuri.

   - Nimeni n-o să mă vadă când o să cobor, șopti Lucienne.

   Un felinar mare le indică șantierul Bursei, după care se zăriră imediat luminile tramvaielor înșirate în jurul Pieței Comerțului.

   - Lasă-mă aici.

   Lucienne se aplecă și îl sărută pe Ravinel pe tâmplă.

   - Fără imprudențe! Să fii foarte calm. Doar știi bine că așa trebuie, dragul meu.

   Lucienne trânti portiera, după care dispăru prin zidul cenușiu de ceață. Trecerea ei provocă rotocoale lente, ca de fum.

   Ravinel rămase singur, cu mâinile crispate pe volanul care trepida din cauza vibrațiilor mașinii. Avu senzația că ceața... Nu! Nu era o întâmplare. Ceața aia avea o semnificație precisă. El, Ravinel, era acolo, în cutia de metal, ca în pragul unei judecăți de apoi.

   Ravinel... un biet individ cumsecade, și la urma urmei, nu prea rău... Se vedea cu sprâncenele lui groase, încruntate... Fernand Ravinel... trecând prin viață cu mâinile întinse, ca un orb... iarăși ceață! Abia dacă se întrezăreau câteva siluete... siluete înșelătoare... Mireille... Și soarele nu va mai răsări niciodată... de asta era sigur. Nu avea să mai iasă niciodată din țara asta fără granițe... Un suflet rătăcit... o fantomă? Nu era prima oară când îl frământa ideea asta. Și la urma urmelor, poate că asta era de fapt, o fantomă!

   Apăsă pedala de ambreiaj și făcu turul pieții în viteza întâi. Prin geamurile aburite ale cafenelelor, se vedeau contururile vagi ale unor siluete în alb și negru. Un nas, o pipă mare, o mână deschisă care brusc creștea și care semăna cu o spărtură în formă de stea și apoi lumini, lumini... Ravinel trebuia să vadă lumini, să umple cu lumină acest înveliș de carne, dintr-o dată prea mare pentru el.

   Se opri în fața braseriei La Fosse, deschise ușa și intră în urma unei fete blonde care râdea. Se trezi într-un alt fel de fum, un fum al pipelor și al țigărilor, care se strecura printre figurile clienților, se lipea de sticlele pe care un chelner le ducea pe o tavă. Priviri se înălțau, degete plesneau.

   - Firmin! Ce se aude cu coniacul meu?

   Monedele zornăiau pe tejghea și pe mese, iar o casă de marcat devora cifrele în zarva comenzilor.

   Pe masa de biliard, bilele se rostogoleau și se izbeau unele de altele cu pocnet discret. Zgomotul! Zgomotul vieții...

   Ravinel se prăbuși pe colțul unei banchete, relaxându-și corpul.

   „Am ajuns”, se gândi el.

   Stătea cu mâinile întinse pe măsuță, lângă o scrumieră pătrată, care avea scris pe fiecare dintre cele patru laturi cuvântul Byrrh, cu litere cafeniu închis. Era o scrumieră solidă, plăcută la atins.

   - Și domnul ce dorește?

   Chelnerul se aplecă cu deferență amestecată cu amabilitate.

   Ravinel avu o revelație.

   - Un punci, Firmin, spuse el. Un punci mare!

   - Bine, domnule!

   Ravinel uită încet și de noapte și de casa aceea. Era cald. Fuma o țigară care mirosea bine. Chelnerul se grăbea cu mișcări precaute și lacome. Zahărul, romul... Și în curând, din băutura lui se ridică o flacără. O flacără frumoasă care părea că se naște spontan în aer deasupra lichidului. O flacără mai întâi albastră, apoi portocalie, tresărind cu mici urme de foc. S-o tot privești...

   Ravinel își aminti de calendarul din copilărie pe care îi făcea plăcere să-l privească îndelung. Un calendar cu o negresă în genunchi sub un pâlc de arbori exotici, lângă un țărm auriu care scălda o mare albastră. În flacăra punciului regăsea aceleași tonuri exaltate, iar înghițiturile fierbinți, băute una după alta, îl făceau să simtă un fel de scurgere ca de aur, ca un soare liniștit care alungă temerile, scrupulele, neliniștea.

   Avea și el dreptul să trăiască din plin, cu intensitate, fără să dea socoteală nimănui. Se simți eliberat de ceva care îl înăbușea de mult timp. Pentru prima oară, se uită fără teamă la celălalt Ravinel, la cel pe care îl privea din oglindă. Treizeci și opt de ani. O figură de om deja bătrân. Și cu toate astea, încă nu începuse să trăiască. Era contemporan cu băiețelul care se uita la negresă și la marea de azur. Dar încă nu era prea târziu ca să trăiască!

   - Firmin! Încă unul. Și un mers al trenurilor, te rog!

   - Bine, domnule.

   Ravinel scoase din buzunar o carte poștală. Bineînțeles, fusese ideea lui Lucienne să-i trimită câteva rânduri lui Mireille:

   „Voi sosi sâmbătă dimineață”

   Lăsă stiloul jos. Chelnerul se întoarse.

   - Firmin, în ce zi suntem astăzi?

   - Păi... în 4, domnule.

   - Patru, așa este! Patru... Ca să vezi, toată ziua am scris data asta și am uitat... Ai cumva vreun timbru?

   Mersul trenurilor era soios, pătat pe la colțuri, dar pe Ravinel nu-l prea interesau asemenea detalii, el căuta vechea rută feroviară a RL.M-ului. De la Paris va pleca, bineînețeles. Și cu trenul! De data asta, nici vorbă de camionetă!

   Era fascinat de numele pe care le descoperea degetul său... Dijon, Lyon, toate orașele de pe valea Rhonului... Numărul 35 - Riviera-Express - clasa întâi și clasa a doua - Antibes - ora 7 și 44 de minute... Existau trenuri rapide care mergeau până la Vintimille, altele care ajungeau direct în Italia prin Mondone. Erau trenuri cu vagon-restaurant, altele cu vagoane de dormit... vagoane de dormit, lungi, albastre. Le vedea prin fumul țigării sale. Își imagina legănarea lor înceată în noapte, o noapte luminoasă, plină de stele, o noapte pe care o poți privi în față.

   Alcoolul îi lăsase în gură un gust de zahăr ars. Simțea în cap un fel de zumzet de călătorie. Ușa turnantă făcea să se învârtească ciorchini de lumină.

   - Domnule, o să închidem.

   Ravinel lăsă câteva monede pe masă, fără să se preocupe de rest.

   Cu un gest, îl dădu la o parte pe Firmin, o dădu la o parte și pe casierița care îl privea, dădu la o parte și trecutul. Ușa îl înghiți și îl zvârli pe trotuar. Șovăi, sprijinindu-se o clipă de zid. Gândurile i se încâlciră. Un cuvânt îi veni pe buze, fără niciun rost: Tipperary. Habar n-avea ce ar fi putut însemna cuvântul acesta. Tiperrary. Surâse obosit.

 

III

 

   Încă o zi și jumătate! Încă o zi! Ravinel număra orele.
   La început crezuse că așteptarea asta avea să fie teribilă. Dar nu. Nu era teribilă. Numai că într-un fel era poate mai rău. Este interminabilă și sumbră. Timpul pierduse măsura. Probabil că și un deținut, condamnat la ani buni de închisoare, are la început un sentiment asemănător. Atunci, ce să mai vorbim de cel condamnat pe viață...

   Ravinel alungă gândul acesta care bâzâia cu încăpățânare, ca o muscă atrasă de un hoit. Și bău. Nu pentru a fi văzut. Nu pentru a se îmbăta. Ci doar pentru a schimba cadența vieții. Între două pahare de coniac, îți dai seama câteodată seama că, fără să știi, a trecut prea mult timp. Medita asupra unor detalii mărunte.

   De exemplu, hotelul în care a trebuit să doarmă în ajun. Patul prost. Cafeaua infectă. Oameni care vin și pleacă fără încetare. Trenuri care șuieră. Ar fi trebuit să plece de la Nantes, să facă un tur până la Redon, la Anceny. Dar era imposibil să plece. Poate pentru că trezirea e însoțită de o luciditate intensă, descurajantă. Îți evaluezi șansele. Și ele par atât de mici încât nici nu merită să-ți dai osteneala să lupți. Dar spre ora 10, încrederea revine dintr-odată.

   E ca o lumină nouă care învăluie ciudat suspiciunile și face din ele motiv de speranță. Și atunci, fără să eziți, deschizi ușa de la Cafe Frangais. Și îți înfrunți prietenii. Sunt totdeauna acolo, doi sau trei, savurând cafele cu coniac în ele.

   - Uite-l pe bătrânul Fernand!

   - Hei! Ia uită-te la el! Ce figură ai!

   Trebuie să te așezi lângă ei și să surâzi. Din fericire, ei acceptă prima explicație pe care le-o dai. E atât de ușor să minți. Ajunge să spui că te-a durut o măsea și că te-ai îndopat cu medicamente.

   - Eu, spuse Tamasier, am căpiat anul trecut de la o măsea! M-a înnebunit, nu alta, că nu mai știu ce-am făcut ca să-mi treacă!

   Și este curios că accepți reflecții de genul ăsta cu toată seninătatea.

   Te convingi că te dor dinții și totul se petrece ca și cum, într-adevăr, chiar te-ar durea dinții.

   Poftim, chiar în seara trecută, cu Mireille... Chiar a fost aseară? Dumnezeule, aseară s-a întâmplat... Oare nu minți? Nu! E mult mai complicat decât asta. Devii dintr-o dată ființa unei alte vieți, ca un actor. Numai că actorul cum cade cortina, încetează să se mai confunde cu personajele sale. Pe când pentru unii... este imposibil să știi cine este omul și cine este personajul.

   - Ia spune Ravinel, ce-i cu mulineta asta nouă, Rotor? Am văzut-o în „Peche Ilustree”.

   - Nu e rea. Mai ales pentru pescuitul în mare.

   O dimineață de noiembrie, cu un soare alb în spatele ceții și cu trotuarele ude.

   Din când în când, chiar în colțul cafenelei, roțile unui tramvai scârție la curbă, scoțând un sunet ascuțit, prelung, nu tocmai neplăcut.

   - Cum îți merge?

   - Bine, merge.

   Și nici acum nu minți. Ce halucinantă poate fi dedublarea asta!

   - Ce viață aiurea ai, remarcă Belloeil. Mereu ești pe drumuri! N-ai vrut să iei regiunea pariziană?

   - Nu. Mai întâi că regiunea pariziană este rezervată celor mai vechi comis-voiajori. Și apoi, cifra mea de afaceri este mult mai interesantă aici.

   - Eu, zise Tamisier, m-am întrebat întotdeauna de ce ți-ai ales meseria asta. Tu, cu studiile tale!

   Și începu să-i explice lui Belloeil că Ravinel este licențiat în drept. Cum să-i faci să înțeleagă că nu te-ai descurcat niciodată bine?... Atracția apei...

   - Te cam doare, nu? făcu Belloeil.

   - Da, mă cam înjunghie, din când în când.

   Atracția apei și armonia, da, într-adevăr, armonia adevărată a instrumentelor lăcuite, fine, complicate. Poate că este ceva pueril, un sentiment care dovedește că n-ai reușit să te desprinzi de copilărie. Dar de ce să fi făcut asta? Pentru a semăna cu Belloeil, care vinde cămăși și cravate și care între doi clienți se îmbibă cu alcool, încet și cu răbdare, fără speranță?

   Atâția oameni, legați de cușca lor cu un lanț invizibil. Poți să le spui că-i disprețuiești puțin pentru că tu faci parte din neamul mai puternic al nomazilor, ppentru că muncești inutil, pentru că vinzi vise, înșirând pe o tejghea cârlige de undiță, muște artificiale, linguri multicolore atât de bine numite momeli. Am o slubă, bineînțeles! Ca toată lumea. Dar nu e de fapt o meserie. Seamănă puțin cu pictura și cu literatura... Destul de greu de explicat. Pescuitul este un fel de evadare. Dar de unde să evadezi? Asta-i toată problema...

   Ravinel tresări. Nouă și jumătate. De trei sferturi de oră examina amintirile din ajun, pe toate părțile.

   - Chelner! Un coniac!

   După întâmplarea de la cafenea, ce se mai întâmplase?

   Făcuse o vizită lui Le Flem și îi comandase 3 puști lungi pentru vânătoare de rațe. Flecărise cu un frizer care prindea niște știuci enorme la Pellerin, în fiecare luni. Discutaseră despre peștii de apă dulce, despre pescuitul cu musca... Frizerul nu avea încredere în muștele artificiale. Ca să-l convingă, trebuie să confecționeze o muscă Hitchcock din pene de prepeliță.

   Ravinel construiește muștele artificiale ca nimeni altcineva în Franța și poate chiar în Europa. E o tehnică să ții undița în mâna strângă. Dar mai ales să înfășori pana în jurul mânerului, să înfoi fiecare fir de păr al penei și să faci nodul. Să dai cu lac poate oricine să facă. Înfoierea perișorilor penei, așezarea micilor mandibule, acel soi de antene care dau muștei aparența vieții, chiar și alegerea culorilor, totul este o adevărată artă.

   Musca ținută în căușul palmei vibrează, tremură... la cea mai mică adiere și-ar putea lua zborul. Iluzia este atât de deplină, încât ai un sentiment neplăcut văzând musca asta păroasă, așezată pe piele. Îți vine s-o strivești.

   - Aha! făcuse frizerul.

   Le Flem simulase o mișcare cu încheietura mâinii, ca și cum ar fi prins un pește, iar tija imaginară de bambus a undiței se îndoise ca un arc în jurul lui. Brațul îi tremura, ca și cum peștele de acolo ar fi scăpat în apă.

   - Și uite cum cleanul a mușcat musculița... ia vino, drăguțule!

   Mâna lui stângă strecurase cu agilitate un minciog sub peștele prins. Avea haz, Le Flem ăsta...

   Orele trec. După masă, cinema. Seara, cinema. Apoi alt hotel, de data asta prea liniștit. Prezența obsedantă a lui Mireille. Nu a lui Mireille în cada din baie, ci a ei la Enghien. O Mireille plină de viață, căreia i-ai fi putut spune că inima deschisă temerile tale.

   „Mireille, tu ce ai face dacă ai fi în locul meu?”

   Se văzu obligat să recunoască că încă o mai iubea sau mai degrabă că începe să o iubească, cu un fel de timiditate. E grotesc! E odios, oricât ar vrea și totuși...

   - Ia uite! Ăsta-i Ravinel!

   - Poftim?

   Doi bărbați se apropiară de el. Cardiou și încă unul, înalt, uscățiv, îmbrăcat cu o canadiană, care îl privi drept în ochi, ca și cum...

   - Ți-l prezint pe Larmingeat, zise Cardiou.

   Larmingeat! Ravinel îl cunoscuse pe Larmingeat pe vremuri, când era un băiețaș într-o uniformă neagră care îi explica problemele la aritmetică. Se priviră, după care Larmingeat întinse primul mâna.

   - Fernand! Ce surpriză... au trecut 25 de ani, ce părere ai...?

   Cardiou bătu din palme.

   - Trei coniacuri!

   Se așternu un moment de jenă. Larmingeat, individul ăsta înalt, cu nasul său coroiat și cu ochii reci.

   - Cu ce te ocupi? îl întrebă Ravinel.

   - Sunt arhitect. Dar tu?

   - Eh! Eu sunt comis-voiajor.

   Chestia asta stabili deja o distanță între cei doi.

   Larmingeat evită să continue discuția pe tema asta și i se adresă lui Cardiou:

   - Am fost la școală împreună, la Brest. Cred că am dat împreună bacalaureatul. Ce mult a trecut de atunci...

   Își încălzi coniacul din pahar în pumnul făcut căuș după care i se adresă iarăși lui Ravinel.

   - Părinți tăi ce fac?

   - Au murit.

   Larmingeat suspină și îi explică lui Cardiou:

   - Tatăl lui era profesor la liceu. Încă mi-l amintesc, cu umbrelă și servietă. Nu surâdea mai deloc.

   Nu. Nu surâdea deloc. Era tuberculos. Dar Larmingeat nu știa asta. Să nu mai vorbim despre acest tată, îmbrăcat întotdeauna în negru, supranumit Sardeaua de băieții de la liceu. În fond, el îi provocase lui Ravinel dezgustul de învățătură. Întotdeauna spunea:

   „Când nu o să mai fiu... când nu o să mă mai ai...” 

   Și trebuia să învețe, să învețe... La masă, se oprea din mâncat și își privea fiul pe sub sprâncenele-i enorme, sprâncenele lui Ravinel!

   „Fernand, când s-a semnat tratatul de la Campo Formio?... Fernand, care este formula butanului?... Fernand, care este concordanța timpurilor în limba latină?”

   Era un om hotărât, meticulos... care trecea totul în fișe. Pentru el, geografia era o listă de orașe, istoria o listă de date, omul o listă de nume, de oase și de nervi. Pe Ravinel și acum îl treceau sudorile când se gândea la bac. Și de multe ori îi reveneau în minte nume ciudate, ca niște frânturi de coșmar: Pante a Pitre... cretacic... monocotiledonate... Nu poți fi fiul Sardelei fără să nu ai urmări grave.

   Ce-ar zice Larmingeat dacă Ravinel i-ar mărturisi că s-a rugat pentru moartea tatălui său, că i-a pândit toate simptomele sfârșitului ce se apropia? Ah! El este tobă de medicină. El știe ce înseamnă un pic de spumă în colțul buzelor, un anumit fel de a tuși sec, seara. El știe, de asemenea, ceea ce înseamnă să fii fiul unui om bolnav. Mereu să tremuri pentru sănătatea lui, să-i supraveghezi temperatura la schimbarea anotimpurilor.

   Cum zicea mama lui:

   „În familia noastră nu prea apucăm să facem ciolane bătrâne.”

   A murit câteva luni mai târziu, după soțul ei, fără zgomot, vlăguită de calcule și economii.

   Fiind singur la părinți, în ciuda vârstei sale, Ravinel a avut impresia că era orfan. Și așa a și fost, a rămas orfan. Ceva din el n-a reușit să înflorească, așa că și acum i se întâmplă să tresară când se trântește o ușă sau când i se vorbește pe neașteptate. Se teme de întrebările puse pe șleau.

   Desigur, nimeni nu-l mai obligă să spună data tratatului de la Campo-Formio, dar a rămas cu frica de a fi luat din scurt, de a nu putea da o lămurire esențială. Și de fapt chiar i se întâmplase să-și uite propriul număr de telefon sau numărul mașinii. Într-o zi își va uita chiar și numele. Și atunci nu va mai fi nici fiu, nici soț, nimic. Un om printre atâția alții și atunci, cine știe, poate că va fi fericit, va cunoaște o fericire nepermisă!

   - Îți amintești de hoinărelile noastre la Capul spaniolilor?

   Ravinel reveni încet la realitate. Ah! Da. Larmingeat.

   - Aș fi vrut să-l cunosc pe Ravinel la vremea aceea, zise Cardiou. Presupun că era un tip dat naibii, nu?

   - Un tip dat naibii?

   Larmingeat și Ravinel se priviră. Zâmbiră deodată, ca și cum semnaseră tacit un fel de pact. Pentru că oricum, Cardiou tot nu putea înțelege...

   - Un tip dat naibii, da, cam așa ceva, răspunse Larmingeat.

   Și apoi întrebă:

   - Ești căsătorit?

   - Da. Locuiesc la Enghien, lângă Paris.

   - Da, știu.

   Conversația lâncezea. Aveau tot timpul să se privească în ochi. Larmingeat purta și el verighetă. Uneori își ștergea ochii, pentru că nu prea era obișnuit să bea alcool. Ar putea să-l întrebe, dar la ce bun? Pe Ravinel nu l-a interesat niciodată viața altora.

   - Merge reconstrucția? întrebă Cardiou.

   - Așa și așa, răspunse Larmingeat.

   - Cam cât ar costa un apartament la parter, unul nu prea mare, dar confortabil?

   - Depinde. Un apartament de 4 camere și baie, cam 2 milioane. Când zic baie, înțeleg o baie ultramodernă, bineînțeles.

   Ravinel chemă chelnerul.

   - Încă un rând.

   - Nu, eu nu mai beau. Am o întâlnire. Scuză-mă, Larmingeat, spuse Ravinel.

   Strânse niște mâini apatice. Larmingeat afișă un aer cam înțepat. Bineînțeles, nu avea de gând să fie indiscret.

   - Totuși, mormăi Cardiou, ai fi putut să iei masa cu noi.

   - Altă dată.

   - Contez pe asta. O să te duc să vezi terenul pe care tocmai l-am cumpărat la podul Cens.

   Ravinel plecă cu pași repezi. Își reproșă că nu avusese destul sânge rece, dar era oare greșeala lui că era atât de sensibil? Altcineva în locul său...

   Timpul trecea.

   Își duse mașina la benzinăria de la Erdre, schimbă uleiul și făcu plinul. Umplu și două canistre, pentru orice eventualitate. Apoi se îndreptă spre Piața Comerțului, o luă de-a lungul Bursei și traversă esplanada insulei Joliette. În stânga sa se vedea portul, luminile unui vapoi Liberty care se îndepărta și apele Loirei încrețite de imagini reflectate. Parcă niciodată nu se simțise atât de apropiat de lucruri, atât de eliberat de el însuși. Și totuși, pieptul i se crispă dureros și își simți nervii încordați pregătindu-se să facă față încercării iminente.

   Un tren lung de marfă trecu pe lângă el. Ravinel numără vagoanele. Treizeci și unu. Probabil că Lucienne plecase de la spital. O s-o lase pe ea să termine treaba. În definitiv, ea plănuise totul. Aoleu! Prelata! Știa că prelata se află în spatele lui, împăturită într-un colț al camionetei, și totuși se întoarse să se uite la ea. O prelată California, pe care o prezenta ca mostră pentru materialul de camping.

   În momentul în care își întoarse privirea, o văzu pe Lucienne sosind fără zgomot cu pantofii ei cu talpă crep.

   - Bună seara, Fernand... E în regulă... Nu ești obosit?

   Chiar înainte de a deschide portiera, își scoase mănușile și îi luă pulsul lui Ravinel. Imediat se bosumflă.

   - Îmi face impresia că ești cam nervos. Și ai cam băut.

   - Simțeam nevoia să beau, bombăni el pornind motorul. Doar m-ai sfătuit să fiu văzut de lume.

   Mașina porni pe cheiul Fosse. Era o oră de trafic intens, când se ieșea din schimbul doi. Zeci de faruri mici de biciclete mergeau în zig-zag și se încrucișau în noapte. Trebuia să fie foarte atent, dar Ravinel, chiar dacă nu era un mecanic bun, conducea foarte bine. Se strecură cu dibăcie.

   Dincolo de pod, circulația era mult mai ușoară.

   - Dă-mi cheile, făcu la un moment dat Lucienne.

   Ravinel băgă în marșarier și dădu mașina înapoi, după care Lucienne închise ușa garajului. Lui Ravinel i se făcu poftă de un coniac.

   - Prelata, zise Lucienne.

   Și deschise și cealaltă ușă, cea din spate, și ascultă atentă. Apoi urcă cele două trepte și intră în casă, în timp ce Ravinel scoase prelata, o întinse și o făcu sul. Și dintr-o dată auzi acel zgomot de care se temea... Apa... Apa care se scurgea din cada de baie. Țeava de scurgere trecea prin garaj.

   Văzuse la viața lui mulți oameni înecați. În meseria lui, prin forța împrejurărilor cam era obligat să circule destul de mult de-a lungul râurilor. Un înecat nu este prea plăcut la vedere. E negru și umflat. Pielea îi crapă când este prins cu cangea....

   Ravinel urcă și el cele două trepte. Acolo, în fundul casei tăcute, casa se golește cu sughițuri, cu bolboroseli...

   Ravinel intră pe culoar și se opri în pragul dormitorului. Ușa de la baie era deschisă.

   Lucienne stătea aplecată deasupra căzii, de unde se auzeau ultimele gâlgâituri. Se uita la ceva. Prelata căzu. Ravinel nu putu spune dacă îi scăpase din mână sau dacă alunecase.

   Se întoarse și intră în bucătărie. Sticla de vin era tot pe masă, lângă cea de apă. Luă sticla de apă și bău pe nerăsuflate din ea. Și ce dacă! Trebuia să se hotărască.

   Se întoarse și luă prelata de jos.

   - Întinde-o bine, spuse Lucienne.

   - Poftim?

   - Prelata. Întinde-o bine pe jos.

   Lucienne avea o figură dură, implacabilă, așa cum n-o mai văzuse niciodată.

   Ravinel desfășură prelata. Parcă era un covor imens, verzui, puțin prea mare pentru camera de baie.

   - Ei? șopti Ravinel.

   Lucienne își scoase paltonul și își suflecă mânecile.

   - Ei? repetă Ravinel.

   - Tu ce crezi? zise ea. După 48 de ore...

   Ciudata putere a cuvintelor... Lui Ravinel i se făcu dintr-o dată frig. I se făcu frig pentru Mireille. Dori s-o vadă.

   Se aplecă deasupra căzii, ca cineva cuprins de amețeală. Văzu fusta lipită de picioare, brațele îndoite, mâinile strânse în jurul gâtului...

   Se trase înapoi scoțând un strigăt. Văzuse și fața lui Mireille cu părul înnegrit de apă, lipit de frunte și pe ochi ca algele. Îi văzu și dinții descoperiți și gura țeapănă.

   - Ajută-mă, spuse Lucienne.

   Ravinel se sprijini de chiuvetă. Simți cum i se făcu greață.

   - Așteaptă... puțin.

   Era oribil! Și totuși putea fi și mai rău. Dar cei ce se înecaseră în râuri, stând în apă zile și săptămâni, care plutiseră la întâmplare de-a lungul malurilor negre, pline de rădăcini? Pe când...

   Ravinel se îndreaptă de mijloc și își scoate pardesiul și haina.

   - Apuc-o de picioare, îi ordonă Lucienne.

   Operațiunea incomodă făcea corpul să pară și mai greu decât era în realitate. Picături de apă cădeau cu zgomot. Ah! Picioarele astea țepene și înghețate...

   Corpul lui Mireille fu scos din cadă. Cei doi îl întinseră pe prelată. Lucienne îl acoperi și apoi îl rostogoli ca pe un pachet pe care îl ambalezi. La picioarele lor nu mai exista decât un sul de pânză lucioasă din care picura puțină apă. Era suficient să răsucești cele două capete ale prelatei și aveai de unde să-l apuci.

   Cei doi porniră unul în spatele celuilalt, cărând sulul prin casă.

   - Ar fi trebuit să deschizi mașina, observă Lucienne.

   Ravinel deschise portiera din spate, se urcă în camionetă și trase spre el sulul. Fiind prea lung, îl așeză în diagonală.

   - Ar fi fost mai bine dacă l-am fi legat, constată Ravinel.

   Și imediat îi păru rău de cuvintele spuse. Vorbele comis-voiajorului din el. Nu soțul. De altminteri, oare Lucienne nu se gândise și ea la amănuntul ăsta?

   - Nu o să avem timp de pierdut, acolo. Merge și așa, nelegat.

   Ravinel coborî din mașină și își frecă șalele. Gata, se terminase. Îi era cam frică. Nu fusese nevoie să-și folosească întreaga energie nervoasă pe care o acumulase, așa că ce mai rămăsese se consuma sub forma unor ticuri și mișcări inutile. Își încrucișă degetele, le descleștă, se frecă la cap, își șterse nasul, se scărpină.

   - Așteaptă-mă! îi spuse Lucienne. Vreau să fac puțină ordine.

   - Nu!

   Asta nu! Nu era în stare să suporte singur așteptarea, în garajul ăla sărăcăcios luminat.

   Urcară împreună.

   Lucienne începu să facă ordine în sufragerie, să golească sticla cu apă, să o șteargă. Apoi șterse cu un burete apa de pe pardoseala din baie, după care se îmbrăcă. Ravinel își perie haina și făcu patul. Totul era în ordine.

   Mai aruncară o privire în jur. Ravinel cu pălăria în mână, Lucienne înmănușată, ținând în mâini geanta și paltonul lui Mireille.

   - E bine!

   Apoi se întoarse.

   - Ești mulțumit, dragule?... Atunci sărută-mă.

   În ruptul capului. În niciun caz. Lucienne nu avea pic de inimă. Erau momente când nu o înțelegea, în care ea îi părea  complet inconștientă.

   O împinse pe coridor după care încuie ușa cu cheia. Apoi intră în garaj, aruncă o privire la mașină și împunse cauciucurile cu vârful pantofului. Lucienne se și instalase. Ravinel scoase mașina după care închise iute ușile garajului. În spatele lui era o mașină oprită... Neliniștea îi reveni. Trânti portiera și porni în direcția gării.

   Alese o rută cu străzi prost luminate. Ajuns în strada General Brerat, camioneta se înclină pe pavaj și depăși tramvaiele zgomotoase în care se zgâlțâiau siluete întunecoase în spatele unor geamuri aburite.

   - Nu e nevoie să mergi așa repede, spuse Lucienne.

   Dar Ravinel era grăbit să părăsească orașul și să gonească pe o câmpie întunecoasă. Stațiile de benzină, roții, albe, defilau unele după altele. Casele muncitorilor... zidurile uzinelor. La capătul unui bulevard, o barieră cobora scânteind. Frica punea stăpânire pe el.

   Ravinel frână în spatele unui camion și stinse farurile.

   - Lasă aprinse măcar luminile de poziție!

   „Femeia asta parcă-i de lemn!”

   Trecu un tren încărcat cu balast, remorcat de o locomotivă veche, cu cărbuni, al cărei cuptor incendia noaptea.

   Camionul se puse în mișcare. Drumul redeveni liber. Dacă nu ar fi uitat toate rugăciunile, Ravinel s-ar fi rugat.

 

IV

 

   Ravinel obișnuia să meargă des cu mașina noaptea. Pentru că îi plăcea.

   Era singur. Străpungea întunericul cu toată viteza. Nu încetinea când mergea prin sate. Farurile luminau ciudat drumul, care semăna cu un canal agitat de o hulă ușoară. Avea impresia că în orice clipă putea să cadă din acea barcă cu motor. Și apoi, dintr-o dată se prăvălea pe panta unui montagne-russe dintr-un parc de distracții. Stâlpii albi care marcau virajele treceau vertiginos ca sclipiri de pietre prețioase.

   Dirija aproape fără voia sa o feerie tulburătoare, devenind un el de magician, care din vârful baghetei sale, atingea ușor lucruri fără formă la capătul unui orizont nesigur. Și dezlănțuia în aer jerbe de foc, străluciri sălbatice, buchete de stele și sori. Visa. Se desprindea ușor de sine. Nu mai era decât un suflet rătăcitor, care hoinărea prin lumea adormită. Străzi, pajiști, biserici, gări alunecau fără zgomot și apoi dispăreau. Poate că nici nu existaseră vreodată.

   Era stăpânul drumului. Era de ajuns să accelereze că nu mai vedea decât liniile orizontale, mlădioase, care șuierau pe la geamuri ca pereții unui tunel. Dar dacă piciorul obosit se ridica de pe pedală, atunci avea parte de un alt decor, la fel de ireal, un șir de imagini din care unele rămâneau întipărite pe retină, lipite din cauza vitezei, ca frunzele care se lovesc sfârtecate de botul mașinii sau de parbriz: un puț, o căruță, casa unui paznic de barieră sau borcanele strălucitoare din vitrina unei farmacii.

   Lui Ravinel îi plăcea noaptea.

   Anvers rămânea în urmă, nu se mai vedea în oglinda retrovizoare decât o constelație de lumini însuflețite de o mișcare lentă de rotație care o făcea să dispară puțin câte puțin din oglindă. Drumul era pustiu. Lucienne stătea liniștită cu mâinile băgate în mâneci și cu bărbia înfundată în gulerul paltonului.

   De la Nantes, mergea cu viteză moderată. Intra ușor în viraje. Îi era milă de corpul din spate, care probabil că se zdruncina la hopuri. Nu trebuia să se uite la vitezometru. Știa că merge cu vreo 50 de kilometri la oră. În felul ăsta, dacă nu avea să se întâmple nimic neprevăzut, avea să ajungă la Enghien înainte de răsăritul soarelui, așa cum calculase..

   Motorul dăduse niște rateuri nu cu mult timp în urmă, când treceau prin Anvers. O acționare rapidă a demarorului și totul reintrase în normal! Ce prost fusese că nu curățase carburatorul înainte de a pleca! O pană, noaptea, ar fi fost ceva grav. Nici vorbă să se poată destinde. Trebuia să fie cu ochii în patru pe motor... O pană ar fi însemnat...

   Ravinel închise ochii o secundă.

   Există gânduri care atrag nenorocirile. În față se vedea o lumină roșie. Un camion. Scotea un fum gros de motorină și nu mergea regulamentar, lăsând la stânga un spațiu îngust în care se putea angaja cu greu.

   Depăși la întâmplare. Redresă și îndreptă mașina, dându-și seama că se află în fasciculul de lumină al farurilor camionului. Din cabina lui, șoferul nu avea cum să nu vadă interiorul camionetei. Ravinel acceleră. Motorul scoase un zgomot. Cu siguranță că intrase un fir de praf în jiclor.

   Lucienne nu avea habar de nimic. Moțăia. Nu era sensibilă la nimic din ceea ce îl emoționa pe Ravinel. Curios cât de lipsită de feminitate putea fi. Chiar atunci când făceau dragoste...

   Cum de putuse să devină amanta lui? Care dintre ei îl alesese pe celălalt? La început, părea că nu are ochi pentru el. Nu o interesa decât Mireille. O trata mai mult ca pe o prietenă decât ca pe o clientă. Mireille era de aceeași vârstă  cu ea. Oare își dăduse seama că menajul lor nu era prea solid? Cedase vreunui impus de moment?

   Ravinel era convins de faptul că nu era un bărbat frumos. Nu era nici măcar spiritual. Iar ca amant, mai degrabă mediocru. Niciodată n-ar fi îndrăznit să se atingă de Lucienne. Lucienne aparținea altui univers, un univers distins, rafinat, savant. Univers căruia tatăl său, neînsemnatul profesor de la liceul din Brest nu-i dădea mare atenție, cu ochii lui de om sărac.

   Cîteva săptămâni, Ravinel crezuse că era vorba de un capriciu. Câteva îmbrățișări rapide, câteodată pe un pat de consultație, lângă masa lăcuită plină cu instrumente nichelate. Și apoi se întâmpla ca ea să-i ia tensiunea, deoarece se temea pentru inima lui... Lucienne se temea... Nu. Nici măcar de asta nu era sigur. Fiindcă dacă de cele mai multe ori ea îl copleșea cu îngrijiri și părea realmente neliniștită, alteori scăpa de el cu un zâmbet.

   „- Ah nu, dragul meu. Te asigur că nu-i nimic.”

   Incertitudinea asta sfârșise prin a-l dezechilibra complet. Cel mai probabil... Atenție! Urmează o intersecție! Cel mai probabil Lucienne a văzut departe chiar din prima zi... foarte departe. Îi trebuia un complice. De la început, după prima privire, ei doi au devenit complici... Nu putea fi vorba despre dragoste, în înțelesul obișnuit al cuvântului! Ceea ce îi unise nu fusese alegerea, ci ceva mult mai profund, ceva care atinge domeniu întunecat al spiritului.

   Să fi fost oare banii? Oare numai banii o atrag pe Lucienne? Mai degrabă puterea pe care o dau banii, autoritatea, putința de a comanda. Lucienne simte nevoia să domine. De aceea el se supusese imediat. Dar asta nu era totul. Exista de asemenea, un fel de neliniște. Era vorba despre ceva trecător, abia dacă îți dădeai seama. Și totuși nu te puteai înșela. Neliniștea unei făpturi aflate într-un echilibru instabil nu putea fi ceva normal. Iată de ce ei doi s-au recunoscut. Pentru că nici el nu este normal, normal, în sensul lui Larmingeat, de exemplu. El, Ravinel, trăiește ca toți ceilalți, printre ceilalți, este considerat chiar un excelent comis voiajor, dar totul este de fapt o aparență.

   Ce pantă grea! Motorul abia mai trage...

   Ce spuneam? Da, că trăiesc la granița țării ca un evadat care caută să-și regăsească patria! Și Lucienne caută la fel, suferă, îi lipsește ceva. Câteodată pare să se agațe de mine, ca și când ar fi fost îngrozită. Alteori mă privește ca și cum s-ar întreba cine sunt. Oare noi doi am putea vreodată să trăim împreună? Oare chiar îmi doresc să trăiesc împreună cu ea?

   Frână. Două faruri orbitoare. O mașină trecu. Camioneta resimți suflul. Apoi, drumul deveni din nou liber, trunchiurile arborilor vopsite în alb până la înălțimea omului, linia galbenă din mijlocul șoselei și din când în când câte o frunză moartă, căzând complet neagră și semănând de departe cu un bolovan sau cu o crăpătură în asfalt.

   Ravinel începu să rumege aceleași gânduri. Uită de Mireille. Uită de Lucienne. Simțea niște crampe în piciorul stâng și îi venise poftă să fumeze.

   Se simțea protejat în mașina lui închisă bine, așa cum se simțea la adăpost pe vremuri când se ducea la școală în pelerina închisă bine cu nasturi și cu gluga trasă pe ochi, de sub care vedea fără să fie văzut. Atunci își închipuia că este o corabie cu pânze și își comanda lui însuși manevre complicate:

   „Orientați velele! Strângeți trinchetul!”

   Se înclina, mergea contra vântului și se ducea la băcănie de unde cumpăra un litru de vin. Chiar de atunci ar fi dorit să trăiască în altă parte, în afara lumii oamenilor mari, care nu propovăduiau decât virtuți aride.

   Lucienne își încrucișă picioarele și își trase cu grijă paltonul pe genunchi. Ravinel se văzu nevoit să facă un efort ca să-și amintească că transporta un cadavru.

   - Am fi ajuns mai repede prin Tours.

   Lucienne vorbise fără să întoarcă deloc capul. Nici Ravinel nu o privi când îi răspunse pe un ton arțăgos.

   - Drumul este în reparație. Și apoi, ce contează pe unde mergem?

   Dacă Lucienne ar fi insistat în continuare, nu ar fi fost nicio problemă, ar fi acceptat să se certe, chiar așa, fără niciun motiv. Dar Lucienne se mulțumi să scoată hărțile din torpedou, după care începu să le studieze aplecându-se spre lumina slabă a tabloului de bord.

   Chiar și gestul ăsta îl enervă. Hărțile, asta-i treaba lui. Ce, el își bagă nasul în sertarele ei? Când te gândești că nu văzuse niciodată apartamentul ei. Erau prea ocupați, și unul, și celălalt. Abia dacă reușeau să ia masa de prânz, pe ici, pe colo, sau să se întâlnească odată în treacăt, la spital, unde el se prefăcea că se duce la consultații. De cele mai multe ori, Lucienne venea în micuța casă de pe chei. Acolo, puseseră totul la cale.

   Ce știa el despre Lucienne, despre trecutul ei? De felul ei, Lucienne nu era dispusă să facă confidențe. Într-o zi, îi mărturisise că tatăl ei fusese judecător la tribunalul din Aix și că murise în timpul războiului. Lipsurile. Dar despre ama ei, nu vorbise niciodată. Degeaba încercase Ravinel să facă aluzii. Atunci, ea se încrunta. Atâta tot! Era ușor de ghicit că Lucienne nu o mai vedea pe mama ei. Vreo ceartă în familie, fără îndoială. În orice caz, Lucienne nu se mai întorsese niciodată acolo, la casa părintească.

   Și totuși, dacă dorea să se stabilească la Antibes, însemna că-i erau dragi locurile alea. Nu avea nici frați și nici surori, în cabinetul ei se aflase o fotografie care între timp dispăruse, fotografia unei tinere foarte frumoase, blonde, de tip scandinav.

   Mai târziu, Ravinel avea să o întrebe ce era cu fotografia aia. După căsătoria lor.

   Cuvânt pare caraghios! Ravinel nu se vedea căsătorit cu Lucienne. Lucienne și el, e curios să spui asta fiindcă amândoi au mutre de celibatari. Și manii de celibatari.

   La el, maniile fac corp comun cu persoana sa. Lui îi plac maniile lui. Dar nu le poate suferi pe ale lui Lucienne. Parfumul ei. Un parfum înțepător, cu miros de floare, dar și de animal. Șevaliera pe care și-o sucește când vorbește, un inel masiv pe care l-ai vedea mai degrabă pe degetul unui bancher sau al unui industriaș. Felul ei de a mânca cu lăcomie și carnea care trebuie să fie întotdeauna în sânge... Câteodată, exista chiar un fel de vulgaritate în gesturile și în expresiile ei. Lucienne se supraveghează. Este foarte bine-crescută. Dar i se întâmplă câteodată să râdă grosolan sau să privească oamenii cu un fel de insolență insistentă și cu nerușinare. Are încheieturile mâinilor mari, gleznele groase și sâni aproape deloc. E puțin șocant. Iar când este singură, fumează țigări de foi mici și negre, care miros urât. Un obicei pe care îl căpătase în Spania, după spusele ei.

   Ce naiba făcuse ea în Spania? Cel puțin, trecutul lui Mireille nu era niciun mister pentru el!

   După La Fleche, peisajul deveni deluros. Prin văi plutea o ceață care se depunea ca o burniță pe geamuri.

   Ravinel se văzu nevoit să urce unele pante cu viteza a doua. Amestecul ăsta de benzină și catalizatori, e o adevărată porcărie! Strică motoarele și nu aduce nicio îmbunătățire.

   Se întunecase. Era 10 și jumătate. Drumul era pustiu.

   Ar putea săpa o groapă undeva să îngroape cadavrul, fără să fie deranjat de cineva. Nu știu, nu am văzut... Dar nu despre asta e vorba! Biata Mireille. Nu merită să te gândești la ea în felul ăsta.

   Ravinel și-o aminti cu o duioșie dezolată. Oare de ce n-o fi fost de aceeași condiție socială cu el? O mică gospodină acolo, atât de sigură pe ea! Și căreia îi plăcea din instinct tot ceea ce era de modă veche, filmele color, magazinele cu preț unic, revista „Le Courrier de la Femme”, plantele de apartament în ghivece mici. Mireille se considera superioară, îi critica cravatele, își bătea joc de chelia lui. Și nu putea înțelege de ce în anumite zile Ravinel se plimba prin casă fără rost, încruntat, cu mâinile înfundate în buzunare și cu ochii răi.

   - Ce ai, dragul meu? Vrei să mergem la cinema... Dacă te plictisești cumva, spune.

   Dar nu, el nu se plictisea. Era chiar mai rău. Era supărat pe viață. Și acum știa că va fi mereu supărat pe viață. Era ceva profund. Nu exista nicio soluție. Mireille dispăruse. Ce se schimbase? Poate mai târziu, când el și Lucienne aveau să se instaleze la Antibes.

   O câmpie imensă se întindea în stânga și în dreapta drumului. Aveai impresia că mașina nu mai înaintează.

   Lucienne șterse geamul cu mâna înmănușată și privi cum se depăna drumul monoton. Luminile din Mans se zăreau acolo, la marginea orizontului.

   - Nu ți-e frig?

   - Nu! răspunse Lucienne.

   Ravinel nu avusese noroc cu Mireille. Iar cu Lucienne, nici atât. Una din două, ori este el lipsit de experiență, ori nu are parte decât de femei frigide.

   Sărmana Mireille se simțea obligată să facă pe seducătoarea, ba chiar se lua în serios. De aici a pornit totul. El nu lua niciodată nimic în serios. Ceea ce ar fi trebuit într-adevăr luat în serios, nu are nume și nici formă. Este o greutate. Este, de asemenea, și un gol. Lucienne știa asta. Ea are o privire dilatată, fixă, care nu înșală. 

   Să fi vrut Mireille să învețe lucrul ăsta, așa cum dorea să învețe să facă dragoste? Dragostea poate fi drumul spre acel loc lăuntric?

   Ravinel se gândi la jocul cu ceața. Ar fi trebuit să se ocupe de Mireille? Da, ea era senzuală și feminină! Exact contrariul lui Lucienne.

   Ravinel nu mai voi să se gândească la asta. La urma urmelor, o omorâse pe Mireille. Și tocmai ăsta era aspectul cel mai tulburător. Nu reuși să se convingă că tocmai comisese o crimă. Lucrul ăsta i se părea monstruos, o crimă. Trebuie să fii sălbatic, crud pentru așa ceva. Pe când el nu este o fire crudă. Nu era în stare să pună mâna pe cuțit.. sau chiar să apese pe trăgaciul unui revolver.
   La Enghien, în biroul său, se află un Browning încărcat. Davril, directorul, îl sfătuise să-și ia un pistol. Șoselele... noaptea... nu știi ce se poate întâmpla. După o lună, vârâse revolverul într-un sertar, fiindcă se săturase să-i mai păteze hârtiile cu unsoarea lui. Dar niciodată nu i-ar fi venit ideea să tragă în Mireille. Crima lui era o înlănțuire de împrejurări mărunte, de mici lașități consimțite din indiferență. Dacă un judecător, un individ bonom ca tatăl lui Lucienne, l-ar fi interogat, el ar fi răspund cu bună credință:

   „- N-am făcut nimic!” 

   Și pentru că nu făcuse nimic, nu regreta nimic. Fiindcă, pentru a regreta, ar trebui să ai remușcări. De ce să aibă remușcări? Din una în alta, ar trebui să ai remușcări pentru faptul că ești ceea ce ești. Iar lucrul ăsta nu are niciun sens.

   Un indicator rutier. Le Mans: 1500 m. Stații de benzină, toate albe. Drumul trecea pe sub un pod metalic, prin dreptul unor case joase.

   - Vrei să eviți centrul?

   - Nu. Merg pe drumul cel mai scurt. Asta-i tot.

   Unsprezece și 25. Lumea iese de la cinema. Trotuarele sunt ude. Motorul provoacă ecouri pe străzile pustii. Din loc în loc, câte o cârciumioară încă luminată.

   La stânga, o piață pe unde traversează doi polițiști, împingându-și bicicletele. Apoi alt cartier. Din nou case joase și stații de benzină.

   Camioneta părăsi drumul pavat. Încă un pod, pe care o locomotivă făcea manevre. Trecu pe lângă un camion cu mobilă care venea din direcția opusă. Ravinel acceleră puțin și atinse viteza de 75 de kilometri la oră. În câteva minute, aveau să ajungă la Beauce. Drumul până la Nogent le Rotrou era ușor.

   - E o mașină în spatele nostru, spuse Lucienne.

   - Am văzut-o.

   Sclipirea farurilor părea să depună pe volan și pe tabloul de bord un praf aurit pe care îți venea să-l îndepărtezi cu mâna, când deodată șoseaua din fața lor păru mai neagră. Mașina îi depăși, un Peugeot care trase brusc în dreapta. Ravinel înjură. Peugeot-ul dispăru iute, ca o siluetă care se micșorează pe un ecran, după care se înălță foarte departe, parcă pe un ecran, după care se înălță foarte departe, parcă spre cer, împingând în fața sa razele de lumină ca pe două coarne luminate. Mergea cu cel puțin 110 km la oră.

   Chiar în acel moment, motorul camionetei tuși și începu să scoată niște zgomote neregulate. Ravinel porni demarorul, dar motorul se opri. Mașina continuă să înainteze din inerție.

   Cu un gest automat, Ravinel trase de volan îndreptând mașina spre marginea șoselei, apoi frână, stinse farurile și aprinse luminile de poziție.

   - Ce te-a apucat? făcu Lucienne agresivă.

   - Avem o pană! Nu înțelegi, nu-i așa? Avem pană. Precis că e ceva cu carburatorul.

   - Fir-ar să fie!

   Ca și când ar fi făcut-o intenționat... Și se aflau atât de aproape de Mans. Într-un loc unde traficul e intens, chiar și noaptea!

   Ravinel ieși din camionetă cu inima strânsă. Un vântuleț sufla peste pomii desfrunziți. Toate zgomotele erau distincte, uimitor de aproape. Se auzeau clar vagoane care se tamponau și apoi o garnitură care se puse în mișcare. Sunetul unui claxon străbătea fără grabă câmpia. La mai puțin de 1 kilometru de ei se aflau oameni care trăiau, care se mișcau.

   Ravinel ridică capota motorului.

   - Dă-mi lanterna.

   Lucienne aduse lanterna și se aplecă asupra motorului cald și murdar.

   - Grăbește-te!

   Ravinel nu avea nevoie de sfaturi. Gâfâia și se încăpățâna, ținând șurubelnița în mână, deasupra unor aburi sufocanți care miroseau a benzină și ulei. Trebuia să demonteze jiclorul și să pună undeva șuruburile alea minuscule. Siguranța lor depindea doar de una dintre acele bucăți mici de metal. Sudoarea îi curgea pe frunte, îi intra în ochi.

   Se așeză pe treapta automobilului și aranja cu grijă în fața lui piesele carburatorului.

   Lucienne fixă lanterna pe niște cârpe, după care începu să umble încoace și încolo.

   - Mai bine m-ai ajuta, remarcă Ravinel.

   - Așa este. Ce-ți veni...

   - Cum adică, ce-mi veni? Ce vrei să spui?

   - Nu te gândești că primul șofer ne poate întreba dacă avem nevoie de ceva?

   - Ei și?

   - Cum ei și? În cazul ăsta poate să coboare din mașină să ne dea o mână de ajutor.

   Ravinel suflă în cilindrii mici de aramă, care îi umplură gura cu un gust înțepător, acid. Nu mai auzea observațiile lui Lucienne. Nu mai auzea decât sângele lui care zvâcnea, zvâcnea așa cum sufla el. În cele din urmă se mai liniști.

   - ....poliția!

   Ce tot trăncănește acolo Lucienne?

   Ravinel își șterse ochii și se uită la ea. Se vedea pe chipul ei că îi era frică. Categoric. Moare de frică! Lucienne își scoase poșeta din mașină.

   Ravinel se ridică și îngăimă cu jiclorul între dinți:

   - Sper că n-o să pleci și să mă lași baltă?

   - Ia ascultă, cretinule!

   O mașină. Venea dinspre Mans. Mașina ajunse în dreptul lor înainte să fi putut face vreun gest.

   Ravinel și Lucienne se simțiră goi în conul de lumină ce îi înconjura. Mașina nu era decât o masă întunecată care tot creștea, până când începu să încetinească, puțin câte puțin.

   - E grav? strigă o voce veselă.

   După mărime, era un camion mare. Șoferul scoase capul pe geam. Punctul roșu al țigării din gura sa era perfect vizibil.

   - Nu! răspunse Ravinel. Am terminat.

   - Poate că domnișoara dorește să vină cu mine?

   Șoferul râse în semn că glumise, după care le făcu semn cu mâna și demară. Camionul se îndepărtă în zgomotul vitezelor schimbate una după alta.

   Lucienne intră în mașină și se așeză pe banchetă, doborâtă de emoție. Ravinel era mai degrabă furios. Era pentru prima dată când Lucienne îl făcea cretin.

   - Te rog, fă-mi plăcerea și stai liniștită! Și păstrează pentru tine reflecțiile astea! Dacă am ajuns aici este atât din vina ta, cât și din a mea.

   Oare Lucienne se gândise adineauri să fugă? Să ajungă la Le Mans? Ca și când n-ar fi legați unul de celălalt. Ca și cum fuga ar fi putut s-o pună la adăpost, numai pe ea.

   Lucienne tăcea. După atitudinea ei devenise limpede că se hotărâse să nu se mai mai miște din loc. Treaba lui, să se descurce! Și totuși e ceva să repari un carburator, aproape fără să vezi, la lumina unei lanterne în echilibru pe bateria mașinii. În orice moment, șuruburile ar fi putut cădea și s-ar fi rostogolit în pietriș. Dar furia dădea degetelor lui o siguranță, o îndemânare, un simț al manevrării de care nu mai dăduse niciodată dovadă.

   Ravinel înconjură mașina și învârti cheia în contact.

................................