Cineva cunoscut, Shari Lapena

 .................................

4.

                 Olivia își privește soțul. Stă vizavi de ea într-o cameră mică din secția de poliție. În apropiere e un paznic.

    Ea îl privește fix în hainele murdare, în care a dormit azi-noapte. Abia își mai recunoaște soțul în omul din fața ei. El este sau o fi cu totul altcineva? Nu mai are încredere în propria judecată, în propriile simțuri.
   - Gallo crede că ar putea să mă scoată de aici, zice Paul.
   Ea nu poate vorbi.
   - Olivia - spune ceva, îi cere Paul.
   Este tulburat. Ochii îi sunt injectați și deja miroase - a celulă, a frică și disperare. Nu se poate abține să-l privească fix. Arată atât de diferit. Deja pare mai mult un prizonier decât soțul ei de acum o săptămână, plecând la serviciu aranjat, îmbrăcat într-un costum bun. Lumea s-a răsturnat, iar ea nu-și găsește echilibrul.
   - Ce a zis? întreabă în cele din urmă.
   - Că le va fi dificil să obțină o condamnare.
   Pare disperat și plin de speranță în același timp. Un om pe cale să se înece căutând un colac de salvare. Să întindă mâna să-l ajute sau să-l împingă?
   - De ce a spus asta? întreabă ea.
   Se simte și vorbește ca un robot. Sigur se înșală, se gândește ea. De ce i-ar spune clientului o minciună atât de evidentă? Știe că toate astea vor costa o avere. Probabil tot ce au. Dacă a ucis-o, ar fi cel mai bine pentru toată lumea ca el să recunoască și să pledeze vinovat.
   - Știm deja că nu eu am ucis-o, spune Paul. Ceea ce înseamnă că altcineva trebuie să fie vinovatul.
   Se uită la el, vrea să-l creadă. Ar prefera să fie acuzat pe nedrept, să știe în inima ei că e nevinovat și să-i fie alături, să lupte cu disperare, dacă e nevoie, să-l scape. Dar nu e sigură. Are nevoie să fie convinsă. Vrea să fie convinsă. Vrea să-l creadă.
   - Ce a spus Gallo, mai exact? întreabă ea, îndrăznind să spere la niște vești bune.
   - A spus că sunt alți suspecți mult mai evidenți - soțul ei. Sau Larry, care probabil avea o aventură cu ea. Trebuie să demonstreze asta dincolo de orice îndoială și există o mulțime de motive de îndoială.
   Sperase la ceva mai concludent. Ceva care i-ar exonera soțul, l-ar șterge o dată pentru totdeauna de pe lista suspecților. Ea nu vrea ca el să scape basma curată. Dacă a făcut-o - dacă se culca cu această femeie, a ucis-o apoi într-un acces de furie și a încercat să-și ascundă urmele - îl vrea la închisoare pentru tot restul vieții. Nu-l va ierta niciodată. Dacă el chiar a făcut-o, nu vrea să-l mai vadă vreodată.
   - Gallo a spus că oricine ar fi putut folosi cabana noastră, zice Paul. Ar fi putut să ia și ciocanul nostru, să o ucidă, apoi să curețe bine locul, iar noi nu am fi avut de unde să știm toate astea.
   - Dar cabana era încuiată.
   - Cineva ar fi putut să intre. Sau să găsească cheia ascunsă.
   El își coboară vocea acum, șoptind, în timp ce o altă privire i se întipărește pe față, o privire rugătoare.
   - Am putea spune că am mai avut spargeri înainte, dar pentru că nu s-a furat nimic, nu ne-am obosit să raportăm.
   Ea îi șoptește:
   - Asta ar fi o minciună.
   - Doar una foarte mică, spune el foarte încet. Nu am făcut-o, Olivia. Și e viața mea în joc.
   Își privește soțul, cu o groază crescândă, și clatină din cap.
   - Nu, nu putem face asta. Raleigh ar ști că a fost o minciună.
   Se prăbușește pe scaun și se uită la masă epuizat.
   - Da, ai dreptate. Uită ce am zis.
   În cele din urmă, își ridică privirea și întreabă trist:
   - Cum se simte Raleigh?
   - Nu e bine. Nu se simte bine deloc.
   El n-a întrebat cum se simte ea.

   Robert Pierce pierde vremea prin bucătărie.
    Când și-a ridicat ziarul din fața ușii dimineață, era deja o mulțime de reporteri în fața casei sale. L-au văzut și au vrut să-l abordeze, dar el s-a retras rapid înăuntru. Acum și-a aruncat ochii pe prima pagină a publicației Record Aylesford.
   În timp ce citește, un zâmbet îi inundă fața, lent. Au arestat pe cineva.
   Vestea îl aduce într-o dispoziție foarte bună. Poate se va relaxa acum. Poate că va putea reveni la muncă. A fost mult frecuș - cu poliția mereu la ușă, supraveghindu-l, de parcă ar fi fost doar o chestiune de timp până când va greși cu ceva. Dar acum l-au arestat pe Paul Sharpe, toată atenția va fi îndreptată asupra sa. Robert poate începe să-și trăiască viața din nou, poate lăsa toate acestea în urma lui.
   Se uită pe fereastră, reporterii sunt încă acolo. Știe că vor aștepta până vor primi o declarație din partea lui. E deja un fel de celebritate. Urcă în dormitor și alege o pereche drăguță de pantaloni și o cămașă. Își piaptănă părul, se admiră în oglindă. Apoi se duce la parter, deschide ușa din față și iese.
   Aparatele foto clipesc în mod repetat; el își păstrează expresia serioasă, adecvată momentului. Un soț îndurerat, în sfârșit recunoscător că ucigașul soției a fost arestat.

Treizeci și doi

   Un polițist își bagă rapid capul pe ușa biroului lui Webb:
   - Familiile Sharpe și Newell au fost amprentate în această dimineață, domnule, a reieșit ceva foarte interesant.
   Webb privește raportul. Ce naiba a căutat fiul lui Paul Sharpe în casa Amandei Pierce?

   Olivia se așază pe pat și se privește în oglinda comodei. E palidă ca un cadavru. Detectivii au sunat și vor să se întâlnească din nou. I-au cerut să-l aducă și pe Raleigh.
   Raleigh este în camera lui, nu s-a dus la școală. Glenda a rămas alături de Olivia și Raleigh, arătându-le că-i susține. Olivia se simte mai bine cu Glenda aici. Își amintește cum oamenii stătuseră în fața casei lui Robert Pierce, nu cu foarte mult timp în urmă, crezând că și-a ucis soția.
   Iar acum, în fața casei ei sunt oameni care cred că Paul este un criminal.
   Când ajung la secția de poliție, ea este condusă într-o cameră de interogatoriu, în timp ce lui Raleigh i se cere să rămână afară. Webb și Moen o așteaptă deja înăuntru. Pare că i-a surprins în mijlocul unei conversații, căci se întrerup brusc.
   - Doamna Sharpe, spune Webb. Mulțumesc că ați venit. Ca să știți, acest interogatoriu este pur voluntar, sunteți liberă să plecați oricând.
   Detectivul Moen îi aduce apa și o privește oarecum cu simpatie, de parcă i-ar transmite Bărbații se comportă uneori de rahat.
   Gura Oliviei este uscată. Înghite în sec. Nu are absolut nimic nou de spus, orice ar fi. Ea nu știe nimic. Nimic. Nimic din ce se va întâmpla la acest interogatoriu nu va schimba ceva. Trebuie doar să treacă peste.
   - Rezultatele de laborator confirmă că sângele găsit la dumneavoastră în cabană este al Amandei Pierce, spune Webb.
   O apucă amețeala auzind vestea, dar se aștepta deja. Cui altcuiva ar putea să-i aparțină? Detectivul îi pândește reacția.
   - Nu știu nimic în legătură cu asta.
   - Probabil că v-ați gândit puțin la toate astea, o provoacă Webb.
   - Cred că altcineva a ucis-o în cabana noastră.
   - Cine credeți că ar fi putut s-o facă?
   - Nu știu. Soțul ei, probabil.
   - Ce ar căuta soțul ei în cabana dumneavoastră?
   - Nu știu.
   Oliviei îi vine să plângă, dar se abține. Nu poate explica ce ar fi căutat el acolo, nu poate explica nimic. De ce nu o lasă în pace? Știu foarte bine că l-au prins pe Paul. De ce o chinuie așa? Nu-i poate ajuta, ei nu-i văd suferința?
   - E cineva despre care noi nu știm încă și ar fi putut avea acces în cabană? întreabă Webb.
   - Nu.
   - V-a vizitat familia Harris acolo vreodată?
   - Nu, niciodată.
   - Le-ați spus vreodată unde se află?
   - Nu.
   - Atunci poate altcineva?
   - Nu.
   - Bine, mulțumesc. Atât deocamdată. Am dori să vorbim cu fiul dumneavoastră. Puteți rămâne, dacă doriți.
   Îl aduc pe Raleigh. E îngrijorat, e doar un copil. Se așază lângă ea și încearcă să pară calm. Ea vrea să-și pună brațul în jurul umerilor lui și să-l strângă tare, dar crede că nu i-ar plăcea.
   - Raleigh, eu sunt detectivul Webb, iar doamna este detectiv Moen. Am dori să-ți punem câteva întrebări, dacă este în regulă.
   Raleigh îl privește, stânjenit.
   - Bine.
   - Vezi tu, Raleigh, ți-am găsit amprentele în casa Pierce. Poți explica asta?
   Olivia îngheață la această a doua lovitură. Fiul ei îi aruncă o privire alarmată. Nimeni nu spune nimic pentru o clipă care pare foarte lungă. În cele din urmă, Raleigh întreabă:
   - Am nevoie de un avocat?
   - Nu știu, ai avea? spune Webb.
   - Vreau un avocat, răspunde Raleigh, cu vocea spartă.
   - Îți vom aduce unul, replică Webb, ridicându-se de pe scaun. Rămâi pe loc.

   După ce Raleigh a dezbătut în privat cu avocatul său - un tânăr pe nume Dale Abbot - și cu mama sa, au decis cursul acțiunii. Raleigh este împietrit.
   Interogatoriul continuă, Webb și Moen de o parte a mesei, Raleigh, avocatul și Olivia de cealaltă parte.
   - Raleigh, o să ne spui ce caută amprentele tale în casa familiei Pierce? începe Webb.
   Raleigh își privește avocatul, iar după ce acesta aprobă, răspunde:
   - M-am furișat în casa lor.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - La începutul lunii octombrie. Nu știu data exactă.
   - Înainte să fie descoperit corpul Amandei Pierce?
   - Da.
   - Cum ai intrat?
   - Printr-o fereastră de la subsol. Nu era încuiată.
   - Și de ce ai făcut asta?
   - Doar de amuzament.
   Raleigh încearcă acum să evite să mărturisească și că a intrat în computerul familiei. Trebuie să reducă din pagube.
   - Înțeleg.
   Webb se așază pe scaun și aruncă o privire către avocat.
   - Asta e spargere și intrare prin efracție, Raleigh.
   Dă din cap.
   - Ai luat ceva?
   Raleigh clatină din cap.
   - Nu.
   - Ce făceai mai exact?
   - Doar... scotoceam.
   Webb dă din cap gânditor.
   - Scotoceai. Ai văzut ceva interesant?
   Raleigh îi aruncă o privire fugară.
   - Nu chiar.
   - Ai văzut un telefon mobil pe undeva? întreabă Webb.
   Raleigh dă din cap.
   - Da, unul dintre acelea cu cartelă. Era într-un sertar din partea de jos a biroului. Trebuie să-l fi găsit când ați percheziționat casa.
   - Nu, nu l-am găsit.
   - Nu l-am luat eu, jur!
   - Te-ai uitat prin telefon, Raleigh?
   - Nu, nu m-a interesat.
   - Este în regulă dacă te-ai uitat prin telefon, Raleigh.
   - Nu am făcut-o!
   - Bine.
   Webb se așază din nou pe scaun, parcă puțin dezamăgit, apoi întreabă:
   - Ai ucis-o pe Amanda Pierce?
   Raleigh se întoarce șocat.
   - Nu! Doar am intrat în casa lor, m-am uitat puțin pe-acolo și am plecat.
   Webb îl măsoară din nou.
   - Mă tem că va trebui să te acuzăm de spargere și intrare prin efracție.
   Raleigh se relaxează în scaun. Nu-i vine să creadă cât de ușurat se simte.
   Are o senzație atât de plăcută, încât brusc se trezește turuind:
   - Am pătruns și în altă casă. Numărul 32 de pe strada Finch.
   Nu vrea să se mai ferească de Carmine. Mai bine recunoaște acum. Două case. Nu pot dovedi că a intrat și în ultima casă. Poliția probabil știe deja despre asta, dar atunci purta mănuși. Și nu va recunoaște mai multe decât trebuie.

   Glenda pregătește ceva reconfortant pentru cină. Macaroane cu brânză.
   Dar toți trei își plimbă pur și simplu mâncarea prin farfurie. Glenda îi privește îngrijorată pe Olivia și Raleigh. Nici ea nu are poftă de mâncare. Cei doi sunt tăcuți, cu fețele trase, fiecare pierdut în propriul iad. Niciunul n-a pomenit despre cele întâmplate la poliție și, deși Glenda moare să știe, nu vrea să-i întrebe.
   - Mamă, poate ar trebui să mergi să te întinzi, spune Raleigh.
   - Bună idee, e de acord Glenda.
   Olivia pare că este pe cale să se prăbușească.
   - De ce nu te duci să te întinzi în living? Strâng eu masa.
   Pune o pătură pe umerii Oliviei, aflată acum pe canapea, și aruncă o privire pe fereastră, spre stradă. Toată lumea a plecat. Probabil că vor reveni mâine.
   Crima este întotdeauna o știre importantă.
   De ce a trebuit ca Robert și Amanda Pierce să se mute vreodată aici? gândește ea cu amărăciune. Olivia adoarme pe canapea. În cele din urmă, în jurul orei 9, Glenda decide să plece, nu poate sta la familia Sharpe pentru totdeauna, Adam are și el nevoie de ea acasă. Lasă un bilețel în care le spune că se va întoarce dimineață și pleacă spre casă pe întuneric, pașii ei răsunând goi pe trotuar.
   Când ajunge acasă, Adam o anunță că nu mai au lapte și pâine.
   - Bine, spune ea și nici măcar nu-și scoate haina. Vino atunci cu mine la magazin.
   Își ia și el jacheta și ies împreună.
   - Ce mai fac? întreabă Adam, îngrijorat.
   - Vor fi bine. Totul va fi în regulă, spune Glenda.
   Nu știe ce altceva să mai spună. Merg tot restul drumului în tăcere.
   Clopoțelul de pe ușă sună când intră în magazin. Glenda este complet epuizată și tot ce-și dorește este să-și ia cumpărăturile și să meargă acasă. În timp ce se îndepărtează de frigider cu laptele și Adam urmând-o, o vede pe Carmine pe culoarul din fața ei. Rahat. Cu siguranță nu are niciun chef de conversație.
   E o persoană băgăreață, iar Glenda nu are chef de asta acum. E supărată din cauza felului în care și-a vârât nasul în tot ce-a avut legătură cu spargerile caselor, urmărind-o pe Olivia. Vrea să-l lase în pace pe Raleigh. Și cu siguranță nu vrea să vorbească despre arestarea lui Paul - Carmine va dori să dezbată subiectul până la epuizare. Glenda se gândește chiar să lase cutia cu laptele undeva și să iasă rapid.
    Prea târziu: în acel moment, Carmine întoarce capul și îi vede. Un zâmbet mulțumit că i-a recunoscut îi luminează fața. Rahat.
   - Glenda, nu-i așa? întreabă Carmine, apropiindu-se.
   - Da, spune Glenda, îndreptându-se rapid spre partea din față a magazinului, să ia pâine, evitându-i privirea.
   Dar Carmine o urmărește. Nu prea pare să-și dea seama când e în plus, se gândește Glenda.
   - Bună, Adam, adaugă Carmine.
   Glenda observă că și fiul ei încearcă să o evite pe Carmine.
   - Știi, îmi amintești puțin de propriul meu fiu, îi spune Carmine lui Adam.
   Același păr și aceiași ochi întunecați.
   Adam pare că și-ar dori să se evapore, iar Glenda vrea să-i spună lui Carmine să dispară.
   - Luke al meu a fost cam dificil. Obișnuia să intre în tot felul de încurcături. Bea, îmi lua mașina fără să ceară voie.
   Glenda se uită fix la ea. Dar Carmine îl privește concentrată pe Adam și întreabă:
   - I-ai spus mamei tale că te-am văzut într-una dintre seri?
   Glenda întreabă:
   - Despre ce vorbești?
   - Oh, nimic. Nu contează, spune Carmine, de parcă ar fi înțeles în sfârșit că e în plus. Noapte bună! și se îndepărtează, pe un alt culoar.
   Glenda plătește în grabă cumpărăturile, dornică să scape cât mai rapid de Carmine.

   Târziu în noapte, Olivia merge tiptil pe holul mochetat ca să-l verifice pe Raleigh.
    Împinge în tăcere ușa de la camera lui. Rămâne în întuneric, pentru un moment, studiind patul. Apoi, alarmată, aprinde lumina. Fiul ei nu este acolo.
   Inima îi bate accelerat în timp ce iese din dormitorul lui și se grăbește la parter. Bucătăria, livingul și camera de la subsol sunt întunecate. El nu este nici acolo și, dându-și seama că stă singură, în beznă - aprinde toate luminile pentru a se asigura că el chiar nu e. Se întoarce în bucătărie și deschide ușa către garajul de alături. Bicicleta lui Raleigh e la locul ei, cu casca atârnând de ghidon.
   Se întoarce la etaj și se îndreaptă cu pași înceți către singura cameră în care nu a verificat, biroul de la capătul holului. În cameră e complet întuneric, cu excepția ușoarei străluciri a ecranului de la calculator. Este computerul soțului ei, iar Raleigh este absorbit de conținutul său.
   - Raleigh, ce faci? întreabă ea.

Treizeci și trei

   Webb ajunge foarte devreme la secție a doua zi dimineață, după o noapte de nesomn.
   Își ia din mers o cafea și se îndreaptă spre birou, apoi se lasă pe spate în scaun, uitându-se la peretele opus, cu mintea încărcată. Nu-l mai pot ține pe Paul Sharpe în arest mult timp înainte ca procurorul să-l acuze sau să-l elibereze. În cabana lui s-a găsit sângele Amandei Pierce. Ciocanul lui lipsește.
   Sharpe a fost văzut certându-se cu victima cu puțin timp înainte de dispariția ei, dar povestea că ar fi încercat s-o țină departe de Larry Harris este oarecum plauzibilă - ei știu că Larry avea o relație cu ea.
   Olivia Sharpe a spus că Larry Harris nu a fost niciodată la cabana lor. Este posibil totuși ca ea să se fi înșelat? E posibil ca Harris să fi aranjat să se întâlnească cu Amanda la cabana soților Sharpe în acel weekend, în timp ce se afla la conferință? Poate că el a ucis-o. A parcat în parcarea exterioară a stațiunii și și-a pregătit povestea cum că ar fi lucrat din greu și că a adormit.
   Nimănui nu păruse să-i pese că a ratat cea mai mare parte a recepției - până a devenit implicat în ancheta unei crime. Singurul lucru care n-a ieșit bine e că au găsit mașina Amandei și corpul ei în portbagaj. Ea își mințise soțul în legătură cu o presupusă călătorie, ar fi putut părea că Amanda și-a aranjat propria dispariție. Paul Sharpe era singurul care știa despre relația lor și nu ar fi spus nimănui, mai ales dacă nici nu ar fi aflat că fuseseră la cabana lui. E posibil. Dar Paul Sharpe ar fi putut zice ceva atunci când ea a dispărut, personalul de la hotel ar fi putut declara că i-a văzut împreună, apoi Harris ar fi fost cercetat atent.
    Totuși, fără dovezi clare - și mai ales fără corp - toate astea ar fi arătat doar ca un caz în care o soție nefericită, infidelă, ar fi evadat din propria viață.
   Sau poate că Robert Pierce este ucigașul. Pierce i-a mințit. Harris le-a spus că Pierce avusese acces la telefonul cu cartelă al Amandei și știa despre aventura lor. Și Raleigh Sharpe văzuse telefonul secret în biroul lui Pierce, după ce Amanda dispăruse. Dar nu mai era acolo când au percheziționat casa.
   Pierce trebuie să fi scăpat de el. Poate că o urmărise. Părea genul. Poate știa unde se ducea în noaptea aceea, a urmărit-o până la cabană, a văzut-o cu iubitul ei - Larry Harris? Paul Sharpe? - a așteptat să rămână singură și a acționat. Pierce nu are niciun alibi.
   Va vorbi cu procurorul. Îl vor lăsa pe Paul Sharpe să plece deocamdată, ca să vadă cum reacționează toată lumea. Webb are timp. Are timp destul să intre pe sub pielea tuturor. Crimele nu se prescriu.

   Olivia este surprinsă când telefonul din bucătărie sună miercuri dimineața, devreme.
    Este detectivul Webb, care îi spune că-i eliberează soțul fără să-l pună sub acuzare. Închide și un moment stă complet nemișcată. Drumul spre secția de poliție se petrece ca prin ceață. Se simte amorțită.
   Olivia stă în zona de așteptare de la secția de poliție, așteptând ca Paul să apară. Împărțită între ușurare și spaimă, ar vrea să amâne momentul revederii. Dar acesta a sosit; aude pași și se ridică. Apoi îl vede pe Paul. Se ridică și îl îmbrățișează, așa cum a făcut-o de o mie de ori înainte, dar de data aceasta este complet diferit. Nu este sigură de el. Poate simți cum ambele inimi bat la unison. După un moment, se îndepărtează.
   El o privește cu atenție.
   - Să te ducem acasă, spune Olivia și se întoarce pentru ca el să nu poată vedea îndoiala din ochii ei.
   I-a trimis deja Glendei mesaj cu ultimele noutăți, rugând-o să nu vină la ei.

   Raleigh așteaptă cu nerăbdare ca părinții lui să se întoarcă acasă. El nu va merge nici astăzi la școală.
   Tatăl său este nevinovat, își spune. L-au lăsat să plece. Dar ușurarea lui Raleigh este influențată de neliniștea mamei. Poate simți că are îndoielile sale.
   Raleigh are și el îndoieli. Nu mai este sigur de nimic. Nu găsise nimic relevant în calculatorul tatălui său. Dar Raleigh știe ceva ce ei nu știu. Și va trebui să le spună.
   Când părinții ajung acasă, atmosfera este ciudată. Mama sa îi zâmbește de parcă totul ar fi în regulă, dar își dă seama după fața ei că lucrurile sunt departe de a fi în regulă. Tatăl său arată îngrozitor, iar mirosul său anunță că are nevoie urgentă de un duș. Raleigh poate simți tensiunea emanată de ambii părinți.
   Ajung cu toții în bucătărie, unde Olivia îl anunță:
   - I-am zis tatălui tău că ai un dosar penal.
   - Va fi bine, fiule, adaugă tatăl său, trăgându-l să-l îmbrățișeze.
   Raleigh dă din cap, înghite în sec. Dar nu pentru el își face griji acum, ci pentru tatăl său. Raleigh trebuie să le mărturisească părinților să-i ceva și este îngrozit. Trebuie să le spună adevărul.
   Începutul este dificil.
   - Trebuie să vă mărturisesc ceva, începe Raleigh.
   Poate vedea aproape imediat din privirea de pe fața tulburată a mamei sale că ea nu vrea să audă nimic, deja are suficiente pe cap. Urăște să o rănească și mai mult, dar trebuie să vorbească. Pare blocat și nu poate să zică nimic.
   - Ce este, Raleigh? întreabă tatăl său, obosit.
   Tonul său e reținut, umilit evident, de propria istorie recentă. El nu mai e pe cai mari, gândește Raleigh.
   - Te-am mințit, spune el. V-am mințit pe amândoi. Despre casele sparte.
   Mama lui arată mai îngrijorată ca niciodată; tatăl său îl privește profund obosit.
   - Ți-am spus - și avocatului - că am spart doar două case, dar au fost mai multe.
    Vede fruntea tatălui său întunecându-se.
    - Au fost mai degrabă 9 sau 10, mărturisește el.
   Tatăl îl privește tăios, mama pare îngrozită.
   - Mai trebuie să vă spun ceva, zice Raleigh nefericit. Nu am vrut să știți, dar... am spart și casa familiei Newell.
   - Cum? Când? întreabă tatăl său.
   Raleigh înghite în sec din nou.
   - A fost în seara în care au venit aici, la cină. Știam că și Adam va ieși în acea seară.
   Mama lui respiră cu greutate.
   - Ai intrat în casa celor mai buni prieteni ai noștri în timp ce ei se aflau aici, la cină?
   Arată de parcă ar fi definitiv trădată.
   - Cum ai putut? De ce?
   Raleigh simte că roșește. Dă din umeri neputincios.
   - Am scotocit prin calculatorul lor. Sunt destul de bun la partea asta tehnică... Este un talent și am nevoie de exercițiu. Așa că m-am furișat în casele oamenilor când nu erau acasă și am intrat în computerele lor.
   Riscă o altă privire rapidă spre părinții săi. Ei îl privesc uimiți.
   - Deveneam tot mai bun, spune el, dar n-am să mai fac asta.
   Încă se holbează la el, îngroziți. O liniște grea plutește prin aer.
   - Știam că nu veți fi de acord. Dar n-am făcut niciodată vreun rău. Nu am furat vreodată datele personale ale altora, nu le-am distribuit și nu le-am schimbat, n-am spus niciodată cuiva ce am găsit, se scuză Raleigh în continuare. Nu am încercat niciodată să șantajez pe cineva, spune el apărându-se.
   - Șantaj! repetă mama lui, cu mâna la gât.
   - Mamă, relaxează-te, nu am făcut niciodată așa ceva! A fost mai mult... un fel de a căpăta experiență.
   - Experiență - așa i se spune acum, intervine tatăl său.
   Lui Raleigh nu-i place tonul. Este vechiul ton de tată, ușor sarcastic și îl enervează.
   - Da, ei bine, poate ar trebui să mă mai și ascultați de data asta, spune Raleigh tăios.
   - Ce vrei să spui? întreabă mama lui.
   - Știu câteva lucruri despre dragii voștri prieteni, spune Raleigh.

   Olivia își simte inima înghețată. Se uită fix la fiul ei, nu atât de sigură că vrea să audă și restul. Se simte amețită, șocată. Ce secrete ar putea avea Glenda și Keith?
    Se uită la soțul ei, dar acesta îl urmărește cu atenție pe Raleigh, de parcă băiatul ar fi atins un punct nevralgic.
   - Încotro bați, Raleigh? întreabă Paul.
   - Am văzut lucruri în computerul lor, spune Raleigh.
   - Am înțeles deja asta, răspunde Paul cu o voce gâtuită. Ce ai văzut?
   - Keith este un labagiu, spune Raleigh energic.
   - Nu vorbi așa, răspunde Olivia tăios.
   - De ce nu? E adevărat! Ar trebui să vezi ce era pe computerul lui! I-am văzut e-mailurile - a înșelat-o pe Glenda, se vedea cu altcineva pe ascuns. N-am vrut să-ți spun pentru că sunt prietenii tăi.
   Oliviei i se face rău, nu poate vorbi.
   - Când a fost asta? întreabă Paul.
   - V-am spus - în noaptea aceea când erau aici la cină, cea de dinainte ca mama să vadă mesajele de pe telefonul meu și să afle ce fac, spune Raleigh trist.
   Olivia încearcă să se concentreze. Keith o înșală pe Glenda, iar Glenda nu are nicio idee. Olivia este sigură că Glenda nu știe. Acum ce va face? Îi va spune? Sau o va lăsa așa, fără să știe? Olivia se uită la soțul ei și își amintește când Becky a venit să-i spună că avea suspiciuni în legătură cu Paul. Își dă seama, cu inima ruptă, că va fi nevoită să-i spună Glendei.
   - Ești sigur de asta? întreabă Paul.
   - Bineînțeles, sunt sigur. Am văzut cu ochii mei. Nu există nicio cale să interpretez greșit ce a scris. Am trimis chiar câteva e-mailuri în care-i răspundeam iubitei de pe contul lui și nu erau prea drăguțe.
   Olivia își urmărește fiul și simte cum îi cade fața.
   Raleigh spune:
   - Așa că, cel puțin, acum știe, probabil, că cineva i-a umblat prin calculator și are habar cu ce se ocupă.
   Pufnește.
   - Sper că nu mai poate să doarmă. Poate crede că Adam a fost. De ce crezi că Adam bea atât de mult? Bea ca să uite că taică-său este un tâmpit atât de mare.
   - Raleigh, începe Paul, deranjat. Nu poți să intri în viețile oamenilor în halul ăsta.
   - E un tâmpit. O merită.
   Olivia se întreabă dacă Glenda i-a spus vreodată lui Keith că Raleigh a spart casele oamenilor, deși a promis că nu o va face. Și Olivia îi mai zice câteodată lui Paul chestii pe care promite că nu i le va spune.
   - E-mailurile erau ascunse, continuă Raleigh. Nu ai avea de unde să știi că sunt acolo, doar dacă le-ai căuta special, cum am făcut eu.
   - Cum le-ai găsit? întreabă Paul.
   - Este destul de ușor, dacă știi ce faci. Pot intra într-un calculator în aproximativ 3 minute - folosesc doar o unitate flash USB pentru a porni computerul - majoritatea computerelor îți permit să le deschizi cu un USB și așa poți trece peste parole. Apoi cu câteva comenzi, pot crea o cale de acces. Odată ce am reușit să intru în computerul lui Keith, puteam să jur că încerca să ascundă ceva pentru că ștersese istoricul de navigare. Dar nu a șters cookie-urile, așa că am putut obține numele de utilizator și parola pentru contul de email ascuns. Iar apoi am putut intra să-i văd emailurile, să mă prefac că sunt el și să trimit orice am vrut.
   Olivia nu știe dacă trebuie să fie îngrozită sau impresionată.
   - Știi cine era femeia aceea? întreabă ea.
   - Nu. Era doar un nume stupid pe contul de e-mail. Ceva inventat.
   - Iisuse, Raleigh. Nu ar fi trebuit să faci asta, spune Paul.
   Raleigh se uită la tatăl său de parcă ar încerca să-l provoace cu ceva.
   - Crezi că ar fi putut avea o relație cu femeia ucisă?
   Olivia îi urmărește atât de uimită, încât nu mai are cuvinte.
   - Nu, desigur că nu! spune Paul. E ridicol.
   - El știe cabana noastră, spune Raleigh.
   - Sugerezi că Keith a ucis-o? zice Paul, clar îngrozit de idee. Keith n-are cum să fie implicat. Nu poate fi un criminal. E cel mai bun prieten al meu.

Treizeci și patru

   Becky tresare când ușa se deschide și soțul ei intră.
    Fusese prea supărat ca să meargă la birou azi-dimineață și apoi detectivii îl chemaseră să răspundă la mai multe întrebări. Poate vedea că este zdruncinat. Dar măcar s-a întors și nu a fost arestat.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă ea.
   - Voiau să știe dacă am fost vreodată la cabana familiei Sharpe.
   Larry se scufundă, clar epuizat, pe canapeaua din living.
   - Încă se comportă cu mine de parcă ar fi convinși că am ucis-o. De ce cred asta, Becky? Am avut o aventură cu ea, dar jur că nu am ucis-o.
   Ridică privirile spre ea, îngrijorat. Se așază lângă el.
   - Larry, suntem doar noi doi acum. Sigur nu ai fost niciodată la cabana aceea?
   - Nu! Absolut nu. Jur, nici nu știu unde se află.
   Dar el a mai mințit-o și înainte. Poate, cumva, știa și despre cabana familiei Sharpe.
   Azi-dimineață a citit știrile online și a aflat că Paul Sharpe a fost eliberat fără să fie acuzat. Nu poate fi singura care vede că e ciudat. În mod evident, ei nu cred că el a făcut-o, bănuiesc că altcineva a ucis-o în cabana lui. Și probabil să creadă că acel cineva a fost Robert Pierce sau soțul ei, Larry.
   Așa că au luat-o de la capăt. Care dintre ei a făcut-o? Habar n-are.

   Lui Robert Pierce nu-i vine să creadă.
    Ieri fusese ușurat - dăduse declarații de presă și sărbătorise de unul singur cu câteva beri; astăzi află că Paul Sharpe a fost eliberat fără să fie acuzat. Citise despre asta în știrile zilei, apoi detectivii aceia nenorociți apar la ușă, pe la ora prânzului.
   - Domnule Pierce, spune Webb. Am dori să mai discutăm cu dumneavoastră.
   - Despre ce? răspunde Robert suspicios.
   - Despre soția dumneavoastră.
   - Am crezut că l-ați prins deja pe tip, spuse Robert. V-ați mișcat rapid. Ce vreți de la mine?
   - Ei bine, a trebuit să-l eliberăm. Nu avem suficiente dovezi.
   - Glumiți, nu? spuse Robert, cu inima bătând mai tare. Sângele soției mele pe podeaua cabanei lui nu e de-ajuns?
   - În mod ciudat, nu, răspunde Webb. Ne-ar plăcea să veniți la secția de poliție.
   - Acum?
   - Da.
   Și iată-l, înapoi în această cameră claustrofobă, dar de data asta i s-au citit drepturile, iar interviul este înregistrat. Detectivii l-au lăsat pe Sharpe să plece. Se concentrează asupra lui acum. Ei au impresia că soțul e mereu criminalul.
   - Credem că știați că soția dumneavoastră are pe altcineva, începe Webb.
   Robert nu spune nimic.
   - Știm că avea un telefon secret, cu cartelă. Nu am reușit să-l găsim, dar știm că a avut unul.
   Robert rămâne tăcut.
   - Știți unde este? insistă Webb.
   În continuare, el tace.
   - Știm că a avut unul, continuă Webb, pentru că Larry Harris ne-a spus.
   Robert nu mușcă momeala. Webb se pune în fața lui și spune:
   - Știm că telefonul ei secret a fost la dumneavoastră, deoarece Harris ne-a spus că l-ați sunat de pe el. Vineri, 29 septembrie, ziua în care Amanda a dispărut.
   Robert ridică din umeri.
   - Nu este adevărat. E doar cuvântul lui împotriva cuvântului meu. El și-o trăgea cu ea, ar spune orice.
   - Nu avem doar cuvântul lui pentru confirmare. Avem și un martor.
   - Ce vreți să spuneți?
   - Un băiat din oraș v-a spart casa și a găsit telefonul secret într-unul dintre sertarele biroului, după ce Amanda a dispărut. Dar nu mai era acolo când am percheziționat casă, câteva zile mai târziu. Ce-ați făcut cu telefonul?
   El nu răspunde. Inima îi bate îngrozitor de tare. În schimb, întreabă:
   - Ce băiat?
   Dar detectivul îi ignoră întrebarea.
   - Știm că ne-ați mințit. Știați că se vede cu Larry. Se vedea și cu Paul Sharpe? Știați despre asta? Câte numere erau în telefon? Se culca cu amândoi? Asta trebuie să fi fost destul de greu de acceptat. Știm că ați avut acces la telefon, așa că trebuie să fi aflat că plănuia să se întâlnească cu cineva în acel weekend, la cabană. Despre care dintre cei doi era vorba? Și v-ați dus acolo, i-ați văzut împreună și imediat ce ea a rămas singură, i-ați zdrobit capul.
   Robert tace, dar inima îi bate foarte tare.
   - Poate că telefonul secret se află și el undeva pe fundul unui lac, lângă ciocan, încheie Webb.
   - Vreau să-mi sun avocatul, spune Robert.

   - Olivia, spune Paul cu o voce tulburată, când merg în noaptea aceea la culcare, dacă Keith chiar se vedea cu Amanda?
   Se gândise ea însăși la același lucru, toată ziua și toată seara. O parte din ea respinsese ideea ca improbabilă. Cu siguranță Keith nu o cunoscuse atât de bine. O întâlnise la petrecerea din cartier, ca tot restul lumii, dar nu lucra în aceeași companie ca Paul și Larry, unde ea era în mod frecvent. Nu prea existau șanse ca el să fi avut o relație extraconjugală cu Amanda. Glenda nu dăduse niciodată semne că ar suspecta o astfel de aventură. Pe de altă parte...
   - Crezi că ar putea fi posibil?
   - Nu știu. Nu cred că s-au întâlnit vreodată, în afară de petrecerea de acum 1 an. Cu siguranță nu mi-a pomenit-o niciodată. Nici nu mi-a trecut prin minte că ar fi genul care să aibă o aventură.
   - Ar fi putut să se întâlnească online, spune Olivia. Ar fi putut să se întâlnească oriunde.
   Paul o privește tensionat.
   - Olivia, Amanda Pierce a fost ucisă în cabana noastră. Nu am ucis-o eu. Dar despre cine știm că a mai fost în cabana noastră?
   De aici se trage nesiguranța ei. Glenda și Keith vin în cabana lor în fiecare vară, cel puțin pentru un weekend sau două. Cunosc locul foarte bine.
   Amprentele lor sunt peste tot și asta ar putea explica existența lor acolo și de data aceasta. Keith ar fi putut să o întâlnească pe Amanda acolo în weekend și nimeni nu ar fi avut habar. Pentru că Keith ar fi știut că ei nu vor merge acolo în weekendul respectiv.
   - Dar cum ar fi putut intra? întreabă Olivia.
   - Keith știe unde ascundem cheia de rezervă, spune Paul.
   - Știe?
   Paul dă din cap, mușcându-și buza.
   - I-am povestit cum am condus până la cabană atunci, demult, și uitasem cheia, așa că după aceea țineam o cheie de rezervă ascunsă în magazie, sub canistra de ulei.
   Se uită unul la altul, îngroziți. Oare să fi fost Keith, se gândește Olivia, și nu soțul Amandei ori Larry și, în niciun caz, Paul?
   - Ce ar trebui să facem acum? întreabă Olivia.
   - Trebuie să spunem poliției. Să caute ei dovezile. Poate îi confiscă și calculatorul.
   Poate să-i facă una ca asta Glendei? Cel mai probabil Keith nici nu avusese o relație cu Amanda. Dar avusese cu altcineva. Olivia se uită la soțul ei, cu siguranță încă suspect, și știe că trebuie s-o facă.
   - Dacă te vei duce la poliție, va trebui să spui de unde știi toate astea. Va trebui să le povestești că Raleigh a spart și casa lor și s-a uitat în computerul lor.
   - Nu o voi face. Nu le voi spune de unde știu.
   - Ești atât de naiv, Paul. Dacă iau calculatorul lui Keith și văd că el avea o relație cu Amanda, Keith va deveni și el suspect în anchetă. Se va afla totul.
   - Ne ocupăm de asta când va fi cazul, spune Paul răspicat.
   În timp ce-și caută locul sub pătură și încearcă să adoarmă, Olivia se gândește în continuare la Keith: dacă el o ucisese pe Amanda, fusese dispus să-l lase pe prietenul său cel mai bun să plătească pentru asta și să nu spună nimic. Simte un fior puternic și nu știe dacă va mai scăpa vreodată de el.
   Strânge pătura și mai tare în jurul ei și rămâne cu ochii larg deschiși, în întuneric.

   E târziu. Carmine citește în pat, când aude o bătaie în ușă. Ce ciudat!
   Ciocănitul se aude din nou. Se ridică și se strecoară în halatul său plușat, legându-și cordonul în jurul taliei, în timp ce coboară scările. Când ajunge jos, apasă întrerupătorul și aprinde lumina. Se uită pe fereastră și apoi întredeschide ușa, ezitând.
   - Bună, spune ea, cu un zâmbet nesigur.
   - Îmi pare rău că vă deranjez atât de târziu, dar am văzut lumină.
   - Nicio problemă. Cu ce vă pot ajuta?
   - Putem vorbi?
   - Bine, spune ea.
   Se dă un pas în spate și deschide larg ușa. Apoi se întoarce cu spatele la musafir, închizând ușa în urma sa. Totul se schimbă într-o fracțiune de secundă. Sesizează o mișcare bruscă în spatele ei și apoi simte ceva strângându-se puternic în jurul gâtului. Totul se petrece prea rapid ca să mai poată țipa. Nu poate nici respira, iar durerea de gât este chinuitoare. Simte cum ochii îi ies din orbite, iar privirea i se încețoșează, în timp ce încearcă cu disperare să apuce sfoara din jurul gâtului său. Dar genunchii i se taie și simte cum se apleacă în față, propria sa greutate lucrând împotriva ei, în timp ce tot corpul se sprijină cu totul doar în cordonul înfășurat în jurul gâtului.
   Surprinsă, își dă seama că moare. Nimeni nu-și imaginează că așa se va sfârși.
   Iar apoi totul se face negru.

Treizeci și cinci

   Glenda este surprinsă când se trezește cu Olivia în fața ușii, în dimineața următoare.
   - Ce este? întreabă Glenda rapid. Ce s-a întâmplat?
   Olivia sună mereu înainte, nu are obiceiul să apară așa, pur și simplu. Îi scrisese ieri, când Paul a fost eliberat și i-a spus să nu mai treacă pe la ei. Soțul ei a fost eliberat fără să fie acuzat - de ce arată atât de stresată?
   - Ești singură? întreabă Olivia îngrijorată.
   - Da, ei au plecat deja. Intră, spune Glenda.
   - Trebuie să-ți vorbesc, spune Olivia, evitând s-o privească în ochi.
   Glenda începe să se îngrijoreze.
   - Bine.
   Se așază amândouă în bucătărie.
   - Vrei cafea? întreabă Glenda.
   - Nu.
   - Olivia, ce s-a întâmplat? Mă bagi în sperieți.
   - Detectivii au comparat amprentele lui Raleigh cu unele găsite în casa lui Pierce, spune Olivia. E acuzat de spargere și intrare prin efracție.
   - Oh, nu, spune Glenda.
   - Dar nu de asta sunt aici, continuă Olivia. Raleigh ne-a făcut câteva mărturisiri ieri.
   Ezită și apoi spune direct.
   - Ne-a zis că a intrat și în casa voastră, în noaptea în care tu și Keith ați fost la noi, la cină.
   Glenda e șocată. Starea de spirit i se schimbă brusc.
   - De ce ar face una ca asta? întreabă ea uimită.
   - Îmi pare foarte, foarte rău, Glenda.
   Întreaga atitudine a Oliviei imploră iertare, se simte mizerabil. Dar Glenda se simte trădată, violată. Habar nu avea că Raleigh ar fi în stare să intre și în casa lor. Asta e altă mâncare de pește. Toate încurajările abile și calme dispar.
   Acum se gândește doar Cum a îndrăznit să facă asta? Nu mai spune: Oh, e în regulă, Olivia. Știu cât de deranjant trebuie să fie pentru tine. Te rog să nu-ți faci griji. Ea nu mai încearcă să o consoleze. Nu spune nimic. Își încrucișează brațele la piept, fără să își dea seama cât de defensivă pare.
   - Nu știu de ce a făcut-o, spune Olivia. Doar din prostie adolescentină, cred - ai spus-o chiar tu. Adolescenții fac prostii.
   Stau la masa din bucătărie, una în fața celeilalte. E o atmosferă stranie, deși au stat aici împreună de o sută de ori.
   - Bine, mulțumesc că mi-ai spus, zice în cele din urmă Glenda. Presupun că nu s-a întâmplat nimic cu adevărat grav, nu-i așa?
   O spune pe un ton destul de răutăcios și este destul de sigură că Olivia știe ce simte cu adevărat.
   Dar pe fața Oliviei se mai citește ceva, iar Glenda își dă seama că lucrurile nu se vor opri aici. Ce se teme Olivia să-i spună, de pare înspăimântată de moarte?
   - Mai e ceva, nu-i așa? întreabă Glenda.
   Olivia încuviințează. E palidă, buzele îi tremură și arată atât de rău, încât Glenda aproape că o iartă înainte să afle ce mai are de spus. Orice ar fi, nu poate fi chiar atât de grav.
   - Știi că Raleigh intra și scotocea prin computerele oamenilor, începe Olivia.
   Glenda este sigură că nu există nimic compromițător pe calculatorul lor. Ea și Keith împart același calculator. Unde vrea să ajungă Olivia cu asta?
   - A găsit câteva e-mailuri pe calculatorul vostru...
   - Ce e-mailuri? întreabă aspru Glenda.
   - E-mailuri care arată că Keith ar fi avut o aventură.
   Glenda simte un șut direct în stomac, pentru o clipă i se taie respirația.
   - Nu, Raleigh minte. Nu există astfel de e-mailuri. De ce ar spune așa ceva?
   - Nu cred că minte, spune Olivia încet.
   - Știi că este un mincinos, izbucnește Glenda. Ți-a spus că e la cinema când de fapt ieșea să spargă case. De ce l-ai crede?
   - De ce ar minți în legătură cu asta? Nu zice asta pentru a-și salva pielea. De ce ar inventa?
   - Nu știu, spune Glenda pierdută. Dar eu folosesc calculatorul mereu. Și chiar recunosc - mă uit uneori prin e-mailurile lui Keith. Și toate sunt de la serviciu. Nu există conversații între el și o altă femeie. As ști dacă ar fi.
   Olivia pare și mai inconfortabilă cu ceea ce spune în continuare:
   - Raleigh zice că erau e-mailuri ascunse. Trebuie să știi cum să cauți. Și Raleigh știe.
   Deodată, Glenda înțelege că ceea ce aude trebuie să fie adevărat. Fișiere ascunse. Cum putuse să fie atât de proastă, atât de oarbă? Clatină din cap, nici măcar nu poate vorbi. Îi vine să-l omoare.
   - Îmi pare rău, Glenda. Dar am considerat că trebuie să știi.
   În cele din urmă, Glenda își regăsește vocea.
   - Cine e? Este cineva cunoscut?
   Olivia clatină din cap.
   - Nu știu. Raleigh spune că era un nume inventat.
   - Nenorocitul! spune Glenda.
   - Crezi, începe Olivia cu prudență, de parcă ar păși pe o gheață mult prea subțire, că ar fi putut să fie cu Amanda?
   Glenda o privește cu răceală.
   - Amanda. De ce ai întreba una ca asta?
   - Nu știu, spune Olivia repede. Probabil că abia o cunoștea.
   - Atunci de ce ai pomeni-o?
   Olivia clatină din cap, bătând în retragere.
   - Îmi pare rău, nu ar fi trebuit.
   - Poate ar trebui să pleci, Olivia, îi spune Glenda.
   - Te rog să nu mă urăști, Glenda, zice Olivia pe un ton rugător. N-aș fi vrut să-ți spun toate astea, dar m-am gândit că dacă ar fi vorba despre mine, eu aș vrea să știu.
   Glenda îi răspunde tăios:
   - Sau poate că ai crezut că ai putea muta atenția detectivilor de la Paul, nu-i așa? Încă un posibil suspect. O să spui poliției toate astea?
    Se uită la chipul Oliviei.
    - Oh, Doamne, chiar o să le spui!
   Olivia stă în fața ei, mușcându-și buzele.
   - Ieși afară, spune Glenda.
   Olivia se ridică imediat. Glenda nici măcar nu se mișcă în timp ce Olivia se întoarce cu spatele să plece. Glenda aude ușa din față închizându-se, apoi casa rămâne silențioasă. Se simte îngrozitor de singură.
   Rămâne o vreme neclintită. Apoi sare de pe scaun și urcă scările spre dormitorul de oaspeți pe care îl folosesc drept birou. Se așază și pornește calculatorul. Încearcă tot ce știe, dar nu reușește. Nu găsește e-mailurile ascunse. Dar știe că sunt acolo. Și, deși își dorește să nu o facă, crede că Raleigh spune adevărul.
   În cele din urmă, ținându-și în frâu lacrimile de frustrare, renunță și se prăbușește pe patul de la perete. Apoi se întinde după telefon să-și sune soțul.

   Webb aude pe cineva bătând la ușa biroului său. Un polițist bagă capul și spune:
   - Paul Sharpe vrea să vă vadă, domnule.
   Surprins, Webb îi indică:
   - Condu-l într-o sală de interogatoriu. Vin și eu imediat.
   Spre întâlnirea cu Sharpe o vede pe Moen venind către el pe coridor.
   - Paul Sharpe tocmai ce-a venit singur la secție. Să mergem.
   Ea își schimbă direcția și îl urmează. Când intră în sala de interogatoriu, Webb speră la un progres al anchetei. Simte că și Moen își dorește același lucru.
   - Domnule Sharpe, începe el, după ce îi amintește drepturile și pornește înregistrarea, vreți să ne spuneți ceva nou?
   - Da.
   Webb îl privește întrebător și așteaptă. Nu arată ca un om pe cale să mărturisească o crimă. Și nu și-a adus avocatul.
   - Se poate să mă înșel complet în legătură cu asta, începe Sharpe, dar m-am gândit că ar trebui să vă anunț. Am aflat că un prieten de-ai mei își înșela soția. Și cred că femeia cu care o făcea s-ar putea să fie Amanda Pierce.
   - Și de ce ne spuneți asta acum?
   - Tocmai am aflat.
   - Cum ați aflat?
   Sharpe se foiește pe scaun, vizibil incomodat.
   - Aș prefera să nu spun.
   Webb îl privește ușor enervat și izbucnește.
   - De ce îmi pierdeți timpul prețios, domnule Sharpe?
   Sharpe nu răspunde, pare să se încăpățâneze și mai tare.
   - Ce vă face să credeți că acest om avea o relație cu Amanda Pierce?
   Sharpe spune nervos:
   - Știe unde e cabana. A mai fost acolo.
   - Cine?
   - Keith Newell.
   Numele pare familiar.
   - Exact. Amprentele lui au fost găsite în cabană, așa că l-am eliminat de pe lista suspecților.
   Sharpe dă din cap aprobator.
   - El și soția lui ne vizitează acolo în fiecare an.
   - Și acum credeți că avea o relație cu Amanda, dar nu vreți să ne spuneți de ce credeți asta?
   - Nu știu dacă avea o relație cu Amanda, dar avea o relație cu cineva. Avea o aventură. Nu știu cu cine. Dar el știe unde ținem cheia de rezervă de la cabană. I-am spus vara trecută, când eram toți la cabană.
   Webb își mușcă interiorul obrazului.
   - Înțeleg.
   - Verificați calculatorul de acasă, spune Sharpe. Căutați e-mailurile către amantă. Poate vă dați seama dacă e vorba despre ea.
   - Și de unde știți despre aceste e-mailuri? V-a spus el?
   - Nu. Dar știu că sunt acolo.
   Paul Sharpe se uită în altă parte.

   - Keith, spune Glenda scurt la telefon. Cred că ar fi mai bine să vii acasă.
   - Ce? De ce? Tocmai mă îndrept spre o întâlnire.
   - Olivia a fost pe aici dimineață. Ea spune că Raleigh ne-a spart casa. A intrat și în computerul nostru.
   - Ce? Despre ce naiba vorbești? De ce ar face Raleigh una ca asta?
   Sesizează spaima din vocea lui, calmă de obicei. Îi ignoră întrebările.
   - Ce ascunzi pe calculator? E-mailuri către o altă femeie? Trimise Amandei Pierce? îl chestionează ea pe un ton tot mai ridicat.
   Liniștea perplexă de la celălalt capăt îi transmite tot ceea ce trebuie să știe.
    Ar putea să-l ucidă pe loc.
   - Ajung imediat acasă, spune Keith panicat.

Treizeci și șase

   Detectivul Webb bate ferm la ușă. A obținut un mandat să cerceteze computerul lui Keith Newell. Cei doi bărbați care îi însoțesc pe el și pe Moen sunt experți în tehnologie; îi vor lua la puricat calculatorul și alte electronice.
   O femeie deschide ușa.
   - Doamna Newell? întreabă Webb, cu insigna la vedere.
   Observă paloarea femeii, în mod clar a plâns.
   - Da, spune ea.
   - Soțul dumneavoastră este acasă?
   Sunaseră deja la birou, așteptându-se să fie acolo - ca să-l interogheze - dar li s-a spus că fusese chemat de urgență acasă. Webb remarcă și faptul că ea răspunde cu greu.
   În cele din urmă, femeia confirmă:
   - Da, este acasă.
   - Am vrea să vorbim cu el, zice Webb.
   Pare că ea știe despre ce este vorba. Deschide ușa fără să mai spună nimic.
   Webb pășește pe hol, iar ea îi conduce spre living.
   - Îl chem imediat.
   Webb se întreabă dacă Keith Newell se află acum în fața calculatorului, ștergând în grabă fișiere. Nu contează. Ei pot recupera aproape orice. Câteva clipe mai târziu, Keith Newell coboară scările, agitat.
   - Sunt detectivul Webb, iar aceasta este detectiv Moen. Ne-ar plăcea să ne urmați la secția de poliție pentru a răspunde la câteva întrebări.
   - Despre ce? Cine sunt ei? întreabă Keith, indicându-i pe cei doi tehnicieni tăcuți.
   - Ei sunt tehnicienii care au venit să vă ridice computerul, laptopurile, tabletele, smartphone-urile și alte astfel de electronice.
   - Nu puteți face asta.
   - De fapt, pot. Am mandat, spune Webb și vede frica din ochii bărbatului.
   Keith Newell se uită când la el, când la soția sa, simțindu-se evident încolțit.
   Tehnicienii rămân acasă cu soția lui Newell, iar detectivii îl conduc pe acesta la secție. Acolo îl duc într-o cameră de interogatoriu și îi reamintesc care-i sunt drepturile. El pretinde în continuare că nu are nevoie de un avocat, pentru că nu a făcut nimic rău.
   - O cunoșteați pe Amanda Pierce? începe Webb.
   Newell se uită cu atenție la ei.
   - Da, o cunoșteam.
   - Ați avut o aventură cu ea?
   Newell arată de parcă ar sta pe marginea unei prăpăstii. Panica de pe fața lui îi spune lui Webb adevărul, indiferent de ce ar declara în continuare. Dar Newell spune:
   - Da, aveam o aventură cu ea. Dar nu am ucis-o.
   - Povestiți-ne.
   - Am vrut să păstrăm totul secret. Soțul ei era foarte gelos. Uneori îi făcea viața un chin. Voia să-l părăsească.
   - V-ați întâlnit vreodată la cabana familiei Sharpe?
   Dă din cap. Expiră profund.
   - Doar o dată. În weekendul în care a dispărut.
    Se oprește de parcă nu ar mai avea puterea să continue. Mâinile îi tremură.
   - Ce s-a întâmplat, domnule Newell? întreabă calmă Moen.
   - Știam că în acel weekend cabana va fi goală, că familia Sharpe n-o va folosi. Știam unde păstrează cheia de rezervă. Amanda și cu mine voiam să ne vedem, dar să nu ne ducem undeva unde să putem fi recunoscut! Atunci m-am amintit de cabană.
   El își drege vocea, ia o înghițitură de apă, mâna îi tremură îngrozitor pe pahar.
   - Mi-a spus că poate lipsi în weekend, că îi va spune soțului că merge cu prietena ei Caroline la cumpărături. Așa că și-a luat o geantă cu schimburi pentru o noapte și i-am dat instrucțiuni ca să poată ajunge la cabană. Știa că eu nu pot rămâne tot weekendul, o anunțasem. I-am zis că pot ieși vineri după-masa spre seară pentru puțin, dar că apoi va trebui să plec acasă și că mă voi întoarce și voi sta cu ea cea mai mare parte a zilei de sâmbătă, dar că nu-mi pot lăsa familia tot weekendul - ar părea prea suspect. A fost de acord. Era fericită că-și petrece timpul cu mine, dar îi plăcea să aibă și timp doar pentru ea. Să fie departe de soțul ei. Așa că am mers spre cabană vineri după-masa, pe la 5. Ea a ajuns cam după o jumătate de oră. Am stat câteva ore, nu foarte mult. Am plecat spre casă pe la 8. Totul era în regulă când ne-am despărțit. M-am dus acasă. A doua zi, i-am spus soției că merg să joc golf și am plecat înapoi spre cabană. Primul lucru pe care l-am observat a fost că mașina Amandei nu mai era acolo. Mi s-a părut ciudat, pentru că luasem eu cam tot ce am fi putut avea nevoie. M-am gândit că poate doar plecase la o plimbare. M-am cam enervat pentru că drumul spre cabană și înapoi durează destul, iar eu nu puteam să stau prea mult. Ușa cabanei nu era încuiată. Am intrat și era foarte curat. N-am mai găsit nimic de-al ei pe-acolo. Plecase. Am găsit cheia pe blatul din bucătărie. Nici n-ai fi spus că a fost vreodată acolo. Nu era niciun bilețel, nimic. Mi-am verificat telefonul - niciun mesaj, niciun e-mail - dar mă avertizase că soțul îi găsise telefonul secret. M-am întrebat dacă s-a răzgândit în legătură cu weekendul său, poate, în legătură cu mine. Poate intervenise ceva acasă. Oricum, am așteptat mult până m-am hotărât că era vremea să plec – sperând că se va întoarce, cred. Dar nu s-a mai întors. Am închis cabana și am pus cheia înapoi sub canistra cu ulei și m-am dus acasă. Nu știam ce altceva să fac. Nu puteam spune nimănui despre asta. În drum spre casă, am trecut pe lângă casa ei, să văd dacă mașina era acolo, dar nu era. A doua zi am condus din nou pe lângă casa ei și mașina tot nu era acolo, dar garajul era închis și m-am gândit că ar putea fi înăuntru. Nu puteam deloc să iau legătura cu ea. Textele și e-mailurile mele ar fi ajuns pe telefonul secret, dar știam că era la soțul ei. Habar n-aveam ce să fac. Am fost distrus, dar a trebuit să mă prefac că totul este în regulă. Câteva zile mai târziu am aflat că soțul ei a raportat dispariția sa.
   Își ridică ochii spre Webb, cu fața descompusă.
   - El a ucis-o, sunt sigur. Zvonul care a circulat imediat după dispariție era că l-ar fi părăsit, îi spusese că își petrece weekendul cu o prietenă și el a aflat că n-a fost adevărat. Dar știu că l-a mințit ca să fie cu mine. Acum cred că el știa asta și a ucis-o. Dar atunci, am crezut, am sperat că ea chiar l-a părăsit. După ce a fost găsită...
   Își ascunde capul în mâini.
   - După ce a fost găsită, nu ați spus nimic, remarcă Webb, fără să se deranjeze să-și ascundă disprețul.
   Newell clatină din cap, arătându-și regretul.
   - Știu. Nu sunt mândru de asta.
   Oftează adânc.
   - Soțul ei a ucis-o. Mi-a spus că ea crede că e un psihopat. Nu era bărbatul cu care își imaginase că se căsătorește. Era un manipulator, juca tot felul de jocuri. Voia să-l părăsească.
   Își trece stresat mâna prin păr.
   - Îmi trimitea mesaje în care-mi povestea despre căsnicia lor. Nu era una normală.
   - Ce vom găsi pe calculatorul dumneavoastră? întreabă Webb.
   - E-mailuri către Amanda.
   - Le-ați ascuns.
   - Bineînțeles. Am folosit mai ales un telefon cu cartelă, secret, pentru a vorbi cu Amanda, dar uneori i-am trimis e-mailuri de pe laptopul meu. Nu am vrut ca soția mea să le vadă. Dacă nu ar fi fost Raleigh, nimeni nu ar fi aflat vreodată despre toate astea.
   - Raleigh Sharpe? întreabă Webb.
   Keith pufnește.
   - A pătruns în casa noastră, a găsit acele e-mailuri și le-a spus părinților săi, care, evident, v-au spus. Rahatul ăla mic.
   - Înțeleg, spune Webb. Și ce s-a întâmplat cu telefonul dumneavoastră secret?
   - L-am spart în bucăți pe care le-am aruncat într-un camion de gunoi care trecea prin zonă.
   După o scurtă pauză, Webb întreabă:
   - Știați despre ceilalți bărbați cu care se vedea?
   - Amanda? Nu se vedea cu alți bărbați. Doar cu mine.
   Webb e uimit de credulitatea acestui bărbat sau poate de egoul lui.
   - Serios? Chiar nu știați? Se întâlnea cu altcineva la hotelul Paradise, destul de frecvent. Avem dovezi video.
   Newell e șocat, se uită în altă parte.
   - Nu.
   Apoi întreabă:
   - Cine?
   - Larry Harris.
   Webb simte o anumită satisfacție când vede expresia lui Newell.
   - De unde știm că cel gelos n-ați fost dumneavoastră? întreabă Webb. Ați fost la cabană cu ea vinerea aceea. V-ați dus înapoi sâmbătă. Nu a mai fost văzută din vinerea aceea. Până acum, după câte știm, sunteți ultima persoană care a văzut-o în viață. Știați că i-a spus soțului că va fi cu Caroline, că dacă dispărea putea să pară că la părăsit. Știați că era însărcinată? V-a stricat asta planurile? V-ați certat în legătură cu asta?
   Newell îl privește pe detectiv din ce în ce mai speriat.
   - Nu. Adică, da, știam că este însărcinată. Dar nu ne-am certat în legătură cu asta. Urma să facă avort.
   - Nu sunt sigur că vă cred, răspunde Webb.
   - Vreau un avocat, spune Newell, înspăimântat de-a binelea.
   Webb se ridică să iasă din sala de interogatoriu și îi face semn lui Moen să îl urmeze. Trimite un polițist să-l ajute pe Keith Newell să-și sune avocatul. Îl lasă transpirând și tremurând de frică în așteptarea apărătorului.

   Glenda se plimbă neliniștită prin casă. Cei doi tehnicieni au plecat de mult, luând cu ei toate computerele și electronicele din casă. E îngrozită.
    Keith i-a spus că a șters e-mailurile, dar se teme că asta nu e suficient, e destul de sigură că poliția știe să recupereze fișierele șterse. Cu asta se ocupă.
   Keith e plecat de ore întregi. Ea nu știe ce se întâmplă și asta o înnebunește.
   Evident, îl suspectează de uciderea Amandei. Avea o relație cu ea, a recunoscut asta în fața ei și probabil că și detectivii îl vor face să mărturisească. Vor găsi e-mailurile. Îl vor acuza și judeca pentru crimă. Ce îi va spune ea fiului lor?
   Se gândește cu regret la Olivia. Nu a avut niciodată mai multă nevoie de o prietenă, dar acum Olivia este ultima persoană cu care ar vrea să vorbească.

   Când Adam se întoarce de la școală, Glenda îl așteaptă. El își lasă rucsacul greu pe podea, chiar lângă ușa de la intrare, cu o bufnitură familiară și trece pe lângă ea spre bucătărie, căutând ceva de mâncare. Nici măcar nu pare să o observe.
   - Adam, spune ea.
   Îl urmărește în bucătărie.
   - Trebuie să vorbim.
   Deschide ușa frigiderului și o privește precaut peste umăr. Ea înghite în sec, apoi îi spune:
   - Tatăl tău e la secția de poliție.
   El încremenește.
   - Este interogat în legătură cu Amanda Pierce.
   Poate vedea cum pe chipul fiului său apare groaza. Se instalează o liniște apăsătoare.
   - Totuși, îi interoghează pe toți, nu? întreabă Adam după o vreme.
   - Da.
   - Îl vor lăsa să plece, spune Adam. Ca pe tatăl lui Raleigh. L-au lăsat să plece.
   - Nu știu, spune ea, cu vocea gâtuită. Nu știu ce se întâmplă la secție. Dar polițiștii au luat și calculatorul tatălui tău.
   Adam rămâne complet nemișcat încă o clipă, palid. Apoi se întoarce brusc cu spatele la ea, ca să urce la etaj.
   - Stai, Adam, trebuie să vorbesc cu tine.
   Dar el deja urcă scările câte două deodată.

   Raleigh este distrus.
    A văzut e-mailurile lui Keith Newell. Din cauza lui, tatăl său a mers la poliție. Din cauza lui, Keith Newell stă în secția de poliție, probabil e suspect de crimă. Raleigh tocmai a primit un mesaj plin de draci de la Adam. Raleigh și-a recuperat în cele din urmă telefonul mobil de la părinți după ce le-a spus adevărul despre spargeri și a jurat că a terminat cu toate astea. Dar acum aproape că își dorește să nu i-l fi dat înapoi. Citește mesajul din nou.
    Ei bine, la ce se aștepta? Știa că imediat ce le va spune adevărul despre tatăl lui Adam, părinții săi ar putea merge la poliție. Nu simțea că avea de ales, cu propriul tată încă suspect de crimă. Raleigh știe că Keith Newell este un tâmpit, dar putea fi, de fapt, un criminal? Este mai puțin revoltător decât posibilitatea ca propriul tată să fie un criminal.
   Citește din nou mesajul de la Adam, apoi aruncă telefonul.
   Nu va mai putea controla situația. Totul va ieși la iveală acum, că el a recunoscut că a pătruns în casa familiei Newell și în calculatorul lor. Dacă tatăl lui Adam va fi judecat, Raleigh va trebui să depună mărturie despre acele e-mailuri. Toată lumea va afla. Raleigh va avea probleme mari.
    Dar dacă Keith Newell a ucis-o pe Amanda Pierce, cel puțin tatăl lui va fi liber.

   Webb intră din nou în sala de interogatoriu, târziu în acea după-amiază, asistat de Moen. Keith Newell e cu avocatul.
   Interogatoriul se reia. Newell clatină din cap cu încăpățânare, dintr-o parte în alta.
   - Nu am ucis-o. Când am lăsat-o acolo vineri seara era bine. Când m-am întors sâmbătă, pe la 10 și jumătate dimineața, dispăruse deja. Cabana era curată. Am crezut că s-a răzgândit. Habar n-aveam ce i s-a întâmplat.
   Își reține un suspin, oboseala și încordarea îl afectează.
   - Am știut că ceva nu este în regulă imediat ce am văzut că mașina ei dispăruse. Am încercat să deschid ușa, dar era încuiată. Am luat...
    Se oprește brusc.
   Webb o simte pe Moen încordându-se lângă el.
   - Era încuiată, repetă Webb în șoaptă.
   - Nu, spune Newell repede, clătinând din cap. Îmi pare rău, sunt obosit. Nu era încuiată. Am intrat în casă imediat și am văzut că era goală.
   - Ați spus că era încuiată. Am luat...
   - Ați vrut să spuneți că ați luat cheia, nu-i așa? remarcă Webb.
   - Cu siguranță nu era încuiată, repetă Newell. Am intrat direct în casă, iar cheia era pe blatul din bucătărie.
   Acum își privește avocatul, pare să-i transmită ceva din priviri.
   - Fără alte întrebări, spune avocatul, în timp ce se ridică. Clientul meu este obosit. Asta este tot, deocamdată. Aveți de gând să-l rețineți?
   - Da, spune Webb. Cu siguranță.

   Olivia ajunge la ușa Glendei. E târziu, după ora 10. Strada este întunecată și rece. Își trage haina mai aproape de corp.
    A încercat să o sune, dar Glenda nu răspunde la telefon. Olivia știe că este acasă; Raleigh i-a spus că Adam i-a trimis mesaje îngrijorate, rugându-l să o trimită pe mama lui în ajutor. Așa că nu a venit chiar aiurea, a fost invitată. Dar își face griji pentru că este destul de sigură că Glenda nu-și dorește să o vadă.
   Glenda nu deschide nici ușa. Olivia sună din nou la sonerie. În sfârșit, aude pași înăuntru. Ușa se deschide, dar nu e Glenda, ci Adam. Pare tulburat. Și poate nu chiar treaz. Simte mirosul de băutură în respirația lui de băiat de 16 ani. Asta o amărăște. Pășește în casă, în întuneric.
   - Unde e mama ta?
   El indică din cap spre living. Merge mai departe, fără să se oprească să-și scoată haina. O vede pe Glenda stând în livingul scufundat în întuneric. Olivia ajunge în mod automat la întrerupător. Lumina inundă camera și Glenda clipește, de parcă ar fi devenit sensibilă la lumină. Probabil că stă așa de câteva ore.
   - Glenda, te simți bine? întreabă Olivia neliniștită.
   Nu a văzut-o niciodată pe Glenda așa. Fața ei este descompusă. De obicei, ea este cea mai rezistentă, chiar și în perioade de criză; ea este cea care ține familia unită. Olivia se uită la Adam, care o privește fix pe mama sa. El pare să se legene ușor pe picioare. Olivia simte că greutatea tuturor acestor lucruri o apasă pe piept. Cum s-a ajuns la asta? Se duce mai aproape.
   - Glenda, sunt aici.
   Vocea i se frânge. Glenda este prietena ei cea mai apropiată. Cum se poate întâmpla asta cu ea, cu familia ei? Cu ei toți?
   - Îmi pare atât de rău!
   Glenda se uită la ea în cele din urmă.
   - Nu e vina ta.
   Adam o privește și el, legănându-se.
   - De ce nu te întorci la etaj, Adam? spune mama sa.
   Adam dispare, evident ușurat.
   - Va fi bine, spune Olivia și se așază pe canapea lângă ea.
   Nu crede, dar nu știe ce altceva să spună. Își amintește cum stătuse Glenda alături de ea în secția de poliție în acea zi, când rolurile erau inversate. Vrea să o liniștească.
   - Îi interoghează pe toți, știi asta. Vor vorbi cu Keith, apoi îl vor lăsa să plece, la fel cum au făcut cu Larry, cu Paul. Nu el a ucis-o pe Amanda. Știi asta.
   Dar în sinea ei își spune Criminalul e cineva cunoscut.
   Și, sincer, crede că ar putea fi Keith.
   Pentru o clipă, Glenda nu răspunde. Apoi spune:
   - E acolo de foarte mult timp.
   - L-au ținut și pe Paul multă vreme și apoi l-au lăsat să plece.
   Glenda șoptește:
   - Sunt atât de îngrijorată pentru Adam.
   Olivia încuviințează. Aproape că îi este frică să întrebe, dar trebuie. Ea trebuie să știe.
   - Ai aflat cu cine se vedea Keith?
   - Asta e, nu-i așa? spune Glenda. Vrem cu toții să știm dacă Keith a avut o relație cu ea.
   Olivia așteaptă răspunsul. Când Glenda tace, Olivia șoptește din nou:
   - Ea a fost?
   Glenda își coboară și ea vocea.
   - Mi-a spus Keith, înainte să vină poliția. A recunoscut că se vedea cu ea. A zis că a șters totul de pe calculator, dar ei pot recupera fișierele, nu-i așa? Și atunci și detectivii vor afla. Trebuie să știe până la ora asta, probabil că el a recunoscut deja.
   Olivia simte pulsul bătându-i în urechi, îngrozită de ceea ce ar putea să mai audă în continuare.
   Glenda se apleacă spre Olivia și spune:
   - Keith spune că nu el a ucis-o. Dar nu știu dacă îl cred.
   Olivia o privește, cu inima frântă pentru Glenda, amintindu-și propriile îndoieli cu privire la propriul soț.

Treizeci și șapte

   Webb se plimbă prin încăpere în timp ce Moen stă obosită pe scaunul de vizavi de biroul său și îl urmărește. E târziu. Dar au doi oameni închiși în celule: Robert Pierce, care fusese reținut încă din ziua precedentă și care trebuie în curând să fie ori acuzat, ori eliberat și Keith Newell.
   - Lui Newell i-a scăpat că ușa cabanei era închisă, zice Webb. Înainte ne spusese că era deschisă, iar cheia lăsată pe blat.
   Webb se oprește și o privește pe Moen.
   - Asta vrea să credem. De ce ar minți?
   - Poate chiar era confuz, cum susține, spune Moen.
   Dar Webb știe că amândoi cred că lui Keith Newell i-a scăpat inconștient informația - era evident. De ce altceva ar fi dat înapoi și i-ar fi cerut în tăcere avocatului său să oprească interogatoriul?
   - Nici tu nu crezi asta, pufnește Webb.
   - Nu, nu cred, recunoaște Moen. Mi s-a părut că a încurcat borcanele puțin mai devreme, iar el știe asta.
   - Spune că a ajuns înaintea ei în acea vineri, continuă Webb. Așa că probabil a recuperat cheia de sub canistra cu ulei din magazie, înainte ca ea să vină. Probabil că ea nici nu știa despre ascunzătoare. El nu a spus niciodată că ar fi știut.
   Moen dă din cap.
   - Și i-a lăsat cheia, pentru că fusese vorba ca ea să rămână, apoi el s-a întors și dacă era încuiat...
   - Și a trebuit să ia cheia - din ascunzătoarea obișnuită.
   Webb își consultă notițele.
   - A spus Am încercat să deschid ușa, dar era încuiat. Am luat... și apoi s-a oprit.
   Webb continuă.
   - Dacă cheia ar fi fost ascunsă în altă parte, nu ar fi știut nici el unde să o găsească.
   - Protejează pe cineva, spune Moen.
   - Oricine a ucis-o pe Amanda Pierce trebuie să fi știut că există o cheie de rezervă sub canistra din magazie și a pus-o acolo. Keith s-a întors a doua zi, a găsit ușa încuiată și automat s-a dus la magazie după cheie. Dar după aceea trebuie să-și fi dat seama că singurii oameni care mai știau despre ascunzătoare erau cei din familia Sharpe. Robert Pierce nu știa despre ascunzătoare.
   - Cu excepția cazului în care Pierce l-a văzut pe Newell luând cheia prima dată.
   Webb se gândește.
   - Dacă Pierce ar fi fost acolo, ascunzându-se, urmărindu-i, s-ar putea să-l fi văzut intrând în magazie, dar cu siguranță nu ar fi putut să-l vadă luând cheia de sub canistră. Aceasta era așezată în fundul magaziei, lângă perete. Se poate să-și fi dat seama că rezerva este ținută în magazie, dar nu și unde.
   - Newell încearcă să-l protejeze pe Paul Sharpe.
   Webb dă din cap.
   - Și dacă Sharpe știuse că vor să meargă la cabană în acel weekend? Poate ajunsese la cabană după plecarea lui Newell, știind că Amanda va fi acolo? O omoară, curăță totul lună, îi aruncă corpul și mașina în lac - și ajunge acasă pe la miezul nopții.
   Webb expiră zgomotos.
   - Newell se întoarce ziua următoare, găsește locul gol și încuiat, cu cheia de rezervă înapoi sub canistră.
   Moen spune:
   - Sharpe o fi fost speriat, panicat, neglijent. A uitat că Newell se va întoarce a doua zi și va găsi cheia în ascunzătoarea obișnuită - o dovadă clară că el a fost pe-acolo.
   Webb dă din nou din cap.
   - Atunci Newell s-a panicat și el. Poate că n-a știut ce s-a întâmplat, dar s-a prins că Sharpe fusese pe-acolo. Când l-am interogat prima dată, știa că dacă spune că ușa era descuiată și cheia lăsată pe blat, însemna că oricine ar fi putut-o ucide - de la soțul ei până la un străin oarecare.
   - Exact.
   - Pierce nu ar fi știut unde să ascundă cheia, spune Webb.
   - Va trebui să-l eliberăm.
   - Mă întreb de cât timp știe Keith Newell, meditează Moen, că cel mai bun prieten al său este un criminal?

   Vineri dimineață plănuiesc să-l ia din nou pe Keith Newell la întrebări.
   - Vreau să mai încerc odată cu el, apoi vom vorbi din nou cu Paul Sharpe, îi spune Webb lui Moen.
   Keith Newell și-a petrecut noaptea în celulă și asta se vede.
   - Să începem, spune Webb, aruncând o privire către avocatul lui Newell.
   Apoi îl privește pe Newell.
   - Sunt înclinat să vă cred, îl anunță el.
   Bărbatul din fața sa îl privește neîncrezător.
   - Până la urmă, nu cred că ați ucis-o pe Amanda Pierce.
   Newell îi aruncă o privire avocatului său.
   - Dar cred că protejați persoana care a făcut-o.
   - Ce? Nu. Nu protejez pe nimeni. Nu știu cine a ucis-o.
    Este agitat, dar încearcă să nu pară.
   - Cred că da.
   Newell clatină puternic din cap, se uită la avocatul său pentru sprijin și apoi se întoarce spre Webb.
   - Nu știu nimic despre asta, am mai spus. Nici nu m-am gândit că i s-a întâmplat ceva rău până în momentul în care ați găsit-o.
   - Și ce ați crezut atunci, Newell?
   Webb se apropie de el și îl fixează cu privirea.
   - Eu... nu știu.
   - Probabil că nu v-a fost ușor, de când corpul ei a fost găsit. Ați știut că cineva a ucis-o - cine credeți că ar fi fost în stare?
   Newell nu răspunde, dar se vede în ochii săi că este chinuit.
   - Când ați ajuns la cabană în acea sâmbătă, ușa era încuiată.
   - Nu, nu era încuiată. Ușa era deschisă, iar cheia era pe blatul din bucătărie, spune încăpățânat Newell.
   Dar nu se uită-n ochii lui, fixează masa.
   - Aveți ceva de demonstrat? îl întreabă avocatul pe Webb. Pentru că ați mai întrebat asta și v-a spus deja destul de clar că ușa era descuiată.
   Webb îi aruncă avocatului o privire aspră.
   - S-a dat de gol deja și ne-a spus că ușa era încuiată și că trebuia să ia cheia. Și credem că a luat cheia din ascunzătoarea ei obișnuită. Amanda Pierce a fost ucisă în mod brutal în acea cabană. Și cine a făcut curățenie după crimă a pus cheia la loc, în ascunzătoarea obișnuită. Cine altcineva mai știa despre ascunzătoare, Newell?
   Vede că fața bărbatului a devenit cenușie.
   - Eu... nu știu.
   - Nu știți. Ei bine, să vedem. Paul Sharpe este cel care v-a spus unde se află cheia, așa că el știa cu siguranță, nu-i așa?
   Keith Newell se uită o secundă la avocatul său și se întoarce din nou spre Webb.
   - Cine altcineva? întreabă Webb.

   Olivia face un pas în spate când deschide ușa și îi găsește pe detectivii Webb și Moen în fața casei.
    Ce mai vor acum? Când se va termina cu toate astea? Au nevoie de ajutor ca să bată și ultimul cui în sicriul lui Keith Newell?
   Vrea să termine odată cu toate astea.
   - Bună dimineața, spune Webb foarte oficial. Soțul dumneavoastră este acasă?
   - Da, spune ea, deschizând larg ușa.
   Întoarce capul când îl aude pe Paul venind în spatele ei.
   - Ce doriți? întreabă Paul precaut.
   - Mai avem câteva întrebări, spune Webb.
   - Am răspuns deja la toate întrebările, protestează Paul.
   Dar pare îngrijorat, Olivia își dă seama de asta. Nu vrea nici el să vorbească despre Keith cu ei.
   - Ne-ar plăcea să ne însoțiți la secție, spune Webb.
   - Pentru ce? Nu mă puteți întreba aici?
   - Nu. Vrem să vă interogăm din nou cu înregistrare.
   - Și dacă refuz?
   - Atunci mă tem că va trebui să vă arestăm, spune Webb fără să clipească.
   Olivia se sperie dintr-odată. De ce s-au întors după soțul ei? Ce s-a schimbat?
   Raleigh apare pe scări.
   - Ce se întâmplă?
   Olivia se uită consternată la fiul ei, incapabilă să-și găsească cuvintele.
   - Ne-ar plăcea să veniți și dumneavoastră, vrem să vă punem câteva întrebări, doamnă Sharpe, spune Webb.

   L-au lăsat pe Paul Sharpe într-o sală de interogatoriu, așteptându-și avocatul...
    Între timp, Webb i-a cerut și Glendei Newell să vină la secție. Vor vorbi cu cele două soții în timp ce-l așteaptă pe avocatul lui Paul Sharpe.
   Încep cu doamna Sharpe.
   Stă nervoasă în sala de interogatoriu. Webb e direct.
   - Doamnă Sharpe, nu va dura mult. Înțeleg că aveați o cheie de rezervă pentru cabană, ascunsă în magazie sub o canistră de ulei.
   - Da, spune ea.
   - Cine mai știa despre cheia ascunsă?
   Ea își drege vocea.
   - Ei bine, noi doi, desigur. Eu și cu soțul meu.
   - Altcineva?
   - Fiul meu știa.
   El așteaptă.
   Ea adaugă încet.
   - Și Keith Newell știa. Soțul meu i-a spus vara trecută că am pus-o acolo, după ce am condus o dată până la cabană și când am ajuns acolo ne-am dat seama că uitasem cheia.
   - Altcineva?
   Ea clatină din cap cu tristețe.
   - Nu. Nu cred.
   - Vedeți, aici e problema, spune Webb.
   El așteaptă până când ea îl privește în ochi.
   - Nu credem că Keith Newell a ucis-o. Dar cine a făcut-o, a curățat scena crimei și apoi a pus cheia înapoi, în ascunzătoare.
   Ea îl privește îngrozită, în timp ce își dă seama.

Treizeci și opt

   Glenda urmărește detectivii, nesigură de cum ar trebui să se comporte sau ce să facă.
    Sala de interogatoriu este goală, cu excepția unei mese și a scaunelor. Este intimidant. Aici și-a petrecut soțul ei atât timp. Toate acele ore în care ea nu-și putea închipui ce se întâmplă la secție - începe să-și imagineze încet-încet. El este încă aici, undeva, într-o altă sală de interogatoriu, probabil într-una identică. Ce le-a spus detectivilor? Care e părerea lor despre ce le-a mărturisit? Îi vor spune și ei? Sau îi vor pune doar întrebări nesfârșite, încercând s-o facă să-l incrimineze?
   - Doamnă Newell, începe Webb.
   Îl privește cu antipatie. E supărată pe el; e furioasă și îi este frică. Va cere să fie reprezentată de un avocat dacă va considera necesar; deocamdată, se poate descurca.
   - Știați că soțul dumneavoastră are o aventură cu Amanda Pierce?
   - Nu.
   - El a recunoscut, spune detectivul răspicat.
   Îl privește din nou și spune:
   - Nu știam.
   - Știți cabana familiei Sharpe, nu-i așa? întreabă Webb.
   - Da. Suntem prieteni buni.
   Ea face o pauză.
   - Am fost acolo în iunie anul acesta și apoi din nou, în iulie.
   - Știți unde era ascunsă cheia de rezervă?
   Ea rămâne complet nemișcată.
   - Poftim?
   Webb o privește mai atent și o face să se simtă agitată.
   - Știți unde era ascunsă cheia de rezervă a cabanei? repetă el.
   - Cheie de rezervă? Nu știu de nicio cheie de rezervă.
   Webb își fixează ochii asupra ei.
   - Soțul dumneavoastră ne-a spus că știați unde e ascunsă cheia de rezervă.
   Simte cum transpirația începe să i se formeze sub brațe. Este prea cald, prea multe corpuri unul lângă celălalt. Se foiește pe scaun.
   - Se înșală. Nu știu de ce v-ar spune una ca asta.
   - E important, zice Webb.
   Ea tace. Se simte dintr-odată ușoară. Chiar e ceva important. Știe asta. Și ei știu, în mod evident. Ce le-a spus Keith?
    Acum își dă seama - prea târziu - că ar fi trebuit să-i spună adevărul. Dar nu a făcut-o, iar acum sunt în camere separate, interogați de detectivi. Ar fi trebuit să-și potrivească poveștile. S-ar fi putut proteja reciproc. Dar asta e problema - nu i-a spus niciodată adevărul lui Keith pentru că nu era sigură că el ar vrea să o protejeze.
   Webb spune:
   - Domnul Newell susține că atunci când a părăsit cabana, în jurul orei opt seara, Amanda trăia, dar când s-a întors în dimineața următoare, în jurul orei 10 și jumătate, mașina ei dispăruse și ușa cabanei era încuiată. A declarat că a recuperat cheia din ascunzătoarea obișnuită, de sub canistra din magazie.
   Se apleacă mai aproape de ea.
   - Oricine a ucis-o pe Amanda vineri seara a curățat în urma lui și a pus cheia înapoi, în ascunzătoare. O greșeală ușor de făcut, din cauza stresului.
   Glenda nu-și găsește cuvintele. A fost o greșeală atât de stupidă.
   - Doamnă Newell? o provoacă detectivul.
   Dar ea îl ignoră, cu gândurile amestecate, amintindu-și secvențe din acea oapte îngrozitoare. Cum spăla podeaua bucătăriei, ștergea pereții cu produsele de curățat aduse de acasă. Condusese mașina Amandei până la cotitura drumului întunecat și o scufundase. Verificase totul încă o dată, asigurându-se că era impecabil și curat. Fusese atât de epuizată când terminase, încât încuiase și, fără să se gândească, pusese cheia înapoi în ascunzătoarea obișnuită.
   Abia după ce Keith revenise acasă după-amiaza următoare, preocupat, își dăduse seama de greșeala ei. El căutase cheia și înțelesese că cine fusese acolo știa unde este ascunsă.
   Singura ei speranță fusese atunci ca mașina și corpul acela sinistru să nu fie găsite niciodată; ca toată lumea, în special Keith, să creadă că Amanda a plecat pur și simplu. Iar Keith să presupună că fie Paul - sau, și mai probabil, Glenda - unul dintre ei fusese acolo, se certase cu Amanda, iar aceasta a decis să dispară și să-i lase pe toți în urmă, pentru totdeauna.
   El nu-i spusese niciodată vreun cuvânt despre asta; poate că îi era prea frică de ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu adevărat. Sub imaginea de bărbat sigur pe el s-a aflat întotdeauna un laș. Dar apoi găsiseră mașina. Corpul. Și de atunci au trăit cu asta plutind între ei. Cu ce știa ea și cu frica lui.
   Dacă n-ar fi găsit niciodată mașina, se gândește Glenda. Dacă Becky nu l-ar fi văzut pe Paul în mașină cu Amanda în seara aceea, detectivii n-ar fi avut niciun motiv să-l bănuiască pe Paul, să cerceteze cabana, să găsească sângele.
   Ar fi fost imposibil ca toate acestea să îi conducă pe detectivi spre cabana lui Paul, spre Keith sau spre ea.
   - Doamnă Newell? spune Webb din nou.
   - Da?
   Trebuie să se concentreze.
   Ce zice detectivul? Nu poate să recunoască acum, încă poate găsi o portiță de scăpare. A încercat atât de mult, în tot acest timp, să-i protejeze pe cei pe care îi iubește. Adam are nevoie de ea. Nu are nevoie de tatăl său atât de mult cât are de ea. Poate că încă mai are cum să dea vina pe Keith cumva. Ar merita-o, ticălosul infidel! Ea se gândise la toate, cu excepția cheii.
   - Nu știu nimic despre cheia de rezervă, spune ea cu fermitate. Nu știu de ce v-ar spune soțul meu așa ceva.

   - Domnule.
   - Da, ce este? întreabă Webb energic.
   Este foarte ocupat în acest moment.
   - Avem un caz de omucidere.
   Webb ridică privirea surprins.
   - Unde?
   - Pe strada Finch. Numărul 32. Vecina a găsit-o. A apelat 911. Victima este - își citește notițele - o femeie pe nume Carmine Torres. Polițiștii sunt la adresă.
   - Ar fi bine să trecem pe acolo. Trimite-o pe Moen încoace, da?
   - Da, domnule.
   Webb își ia haina și se întâlnește cu Moen la ieșire.
   - Ce avem? întreabă Moen.
   - Vom afla când vom ajunge acolo, spune Webb.
   Parchează pe stradă, în fața unei frumoase case gri cu obloane albastre și ușă roșie. O bandă galbenă de poliție este pusă peste treapta din față și un polițist în uniformă de la Divizia de Patrulare păzește ușa.
   - Echipa de criminaliști este pe drum, domnule, îi spune polițistul.
   Webb observă o femeie într-o parte, pe alee, cum este calmată de un alt polițist. Probabil că ea a găsit cadavrul.
   Webb intră în casă. Victima este întinsă pe podea. Femeia poartă un halat roz din pluș și o cămașă de noapte. După vânătaia evidentă de la gât e clar că a fost sugrumată cu un fel de frânghie sau cordon. Nu ceva subțire care probabil i-ar fi tăiat pielea.
   - Știm cu ce a fost sugrumată?
   - Nu, domnule.
   - Vreun semn de intrare prin efracție?
   - Nu, domnule. Am verificat casa și terenul din jur. Se pare că și-a primit ucigașul pe ușa din față, iar acesta a ucis-o de îndată ce ea s-a întors cu spatele la el.
   - Este în pijamale, observă Webb. Probabil că îl cunoștea pe ucigaș.
   Se apleacă mai aproape de victimă. Se pare că a murit de o zi, poate de mai mult.
   - Medicul legist este pe drum.
   Webb încuviințează.
   - Cine a găsit-o, femeia de afară?
   Ofițerul dă din cap aprobator.
   - E o vecină.
   El îi face semn lui Moen, iar cei doi ies afară și se apropie de femeia de pe alee. Nu plânge, dar pare a fi în stare de șoc.
   - Sunt detectivul Webb. Pot să știu cum vă numiți?
   - Zoe Putillo, spune femeia.
   - Ați găsit cadavrul?
   Ea dă din cap.
   - Trăia singură. Nu o mai văzusem de câteva zile. Am observat că nu-și luase ziarele. Așa că am bătut la ușă. Ea nu a răspuns. Am încercat ușa, nu era încuiată, așa că m-am dus în... și am văzut-o acolo.
   Se cutremură.
   - Nu-mi vine să cred. Era nouă în cartier, încerca să-și facă prieteni.
   - O cunoșteați bine?
   - Nu chiar. Mai vorbeam câteodată. Casa ei a fost spartă de curând și înnebunea încercând să-și dea seama cine a fost autorul spargerii.
   Webb își amintește că Raleigh Sharpe mărturisise că a intrat în această casă. Își amintește adresa, Finch numărul 32. Femeia spune:
   - Își cam făcea singură probleme, ca să fiu sinceră, spunându-le oamenilor că e posibil ca și casele lor să fi fost sparte. Îi alarma pe toți.
   Clatină din cap, în mod clar vlăguită.
   - Este groaznic ce s-a întâmplat cu ea. Era un cartier liniștit.
   - Ați văzut pe cineva venind sau plecând din casa ei în ultima vreme?
   Se uită la el speriată, de parcă tocmai și-ar fi amintit ceva. Ea spune neliniștită:
   - De fapt, chiar am văzut pe cineva.

   Glenda își ridică brusc privirea când detectivii Webb și Moen se întorc, într-un final, în camera de interogatoriu. Fuseseră plecați o vreme, lăsând-o să fiarbă în propria frică și anxietate.
   Webb îi citește drepturile.
   - Nu am nevoie de avocat, spune ea, speriată.
   - Sunteți sigură? întreabă Webb.
   - Nu știam nimic despre acea cheie.
   - Foarte bine, spune Webb calm.
   Apoi adaugă:
   - Carmine Torres a fost ucisă.
   Simte că îngheață, se teme că ar putea să leșine. Se apucă de marginea mesei. Webb se apleacă mai aproape.
   - Credem că dumneavoastră ați ucis-o.
   Glenda simte că se albește, clatină din cap.
   - Nu am ucis-o.
   - Ați fost văzută, îi spune Webb fără ocolișuri. Carmine Torres și-a dat seama ce ați făcut, că ați omorât-o pe Amanda Pierce.
   O privește lung pentru o clipă, ochi în ochi. În cele din urmă, ea își întoarce privirea.
   Simte cum se prăbușește. Nu există cale de ieșire. O altă greșeală pentru care va plăti scump. Nu ar fi trebuit să o omoare pe Carmine, cățeaua aia curioasă. A fost nebună să o facă, orbită de frică. A acționat pe baza instinctului. Nu a gândit logic.
    Își ridică privirea, se uită la detectivi și reușește să spună:
   - Da, am ucis-o. Mi-era teamă că-și va da seama. Am ucis-o pe Amanda Pierce. Avea o aventură cu soțul meu.
   Webb și Moen părăsesc sala de interogatoriu și se consultă în liniște, pe hol.
   - Ce părere ai? întreabă Webb.
   - Ce e, nu o crezi? spune Moen.
   - Cred că a ucis-o pe Carmine Torres. Dar cred că minte când spune că a ucis-o pe Amanda Pierce. Ochii ei și-au schimbat traiectoria când spunea asta. Limbajul corpului i s-a schimbat. Cred că protejează pe cineva.
   - Soțul ei?
   - Nu cred că ar mărturisi o crimă pe care n-a făcut-o pentru a-și proteja soțul, tu?

Treizeci și nouă

   Tremur atât de tare, încât oricine poate vedea. Mi-e greață, dar nu doar de la băutură. Detectivii mă duc într-o cameră cu un aparat foto îndreptat spre mine dintr-un colț al tavanului. Știu că părinții mei sunt amândoi aici, pe undeva, în alte camere exact ca aceasta. Femeia detectiv aduce o cutie de suc.
   Se prezintă drept detectiv Webb și detectiv Moen; cealaltă femeie de aici este avocat.
   Detectivul Webb îmi explică procedura, dar cu greu pot înțelege; apasă pe butonul de înregistrare.
   - Adam, mama ta a recunoscut că a ucis-o pe Amanda Pierce.
   Îl privesc, incapabil să vorbesc, clătinând din cap. Mă lupt să nu vomit, înghit în sec. Mi-a spus să nu recunosc niciodată ce făcusem. Dar nu mi-a zis că va declara că ea a făcut-o. Mi-aș dori să fie aici lângă mine, să-mi spună ce să fac. Îmi umezesc buzele uscate.
   - Ne-a spus că a mers la cabană, a omorât-o în bătaie cu un ciocan și i-a scufundat corpul în lac.
   Încep să plâng. După un timp reușesc să articulez, clătinând din cap:
   - Nu. Eu am ucis-o pe Amanda Pierce.
   Simt așa o ușurare că o spun cu voce tare. A fost de parcă aș fi avut un monstru în cap până acum, țipând să iasă. Știu că mamei i-a fost teamă că o să mă îmbăt și că o să spun, pur și simplu, aiurea. M-am temut și eu că voi face asta. Ei bine, ea nu va mai fi nevoită să-și facă griji din cauza asta.
   Detectivii mă privesc, așteptând. Trebuie să le spun totul.
   - Tatăl meu se culca cu Amanda Pierce.
   - De unde ai aflat? întreabă Webb.
   - Își notează toate numele de utilizator și parolele într-un caiet din sertarul biroului său. Am intrat în computerul lui și am găsit contul secret de e-mail. Îl ascunsese. Ștergea întotdeauna istoricul motorului de căutare, astfel încât contul acela de e-mail să nu apară. Le-am văzut e-mailurile. Știam că se vede cu cineva, dar nu știam cu cine, foloseau nume false pe adresele lor de e-mail. Ea era însărcinată. Am crezut că o va părăsi pe mama și își va întemeia o nouă familie cu ea. Mama habar n-avea de toate astea.
   Înghit în sec și mă opresc. Mă întreb cum ar fi decurs lucrurile dacă i-aș fi spus mamei ce știam, în loc să merg la cabană.
   - Ce s-a întâmplat, Adam? întreabă detectiv Moen cu blândețe.
   Printre lacrimi, le povestesc.
   - Știam că aveau să se întâlnească în seara aceea la cabana familiei Sharpe. L-am auzit vorbind cu ea la telefon. Am vrut doar să văd cine este, atât. Nu intenționam să o ucid.
   Este adevărul și mă uit la toți trei pentru a vedea dacă mă cred, dar nu pot să-mi dau seama ce gândesc.
   - Am luat mașina mamei. Eu nu am permis de conducere, dar am învățat să conduc în mașina ei și am fost de multe ori la cabană cu părinții, așa că știam drumul. Tata ne-a spus că vine acasă pe la 9. Am vrut să ajung acolo după ce pleacă tata, să văd cine e și să-i spun să dispară dracu’. Să știe că altfel am să-i spun mamei despre ea.
   Iau o pauză de un minut, adunându-mi curajul pentru ceea ce urmează.
   - La ce oră s-a întâmplat, Adam? întreabă Webb.
   - Cred că aproape de ora 9. Nu sunt foarte sigur.
   Respir adânc.
   - Am lăsat mașina pe șosea și am urcat pe jos spre cabană. M-am uitat înăuntru de la fereastra din față. Am recunoscut-o. Știam cine era. O văzusem prin cartier. M-am gândit să plec atunci. Aș vrea să fi plecat. Dar, în schimb, am deschis ușa. Ea era în partea din spate a bucătăriei, privind pe ferestre spre lac. S-a întors și...
   Închid ochii o clipă, amintindu-mi. Tremur din nou și revăd scena.
   - Zâmbea, probabil că se aștepta să fie tata. Dar apoi a văzut că sunt eu. Cred că nici măcar nu știa cine sunt. Era un ciocan pe blatul de la bucătărie. L-am văzut și l-am ridicat fără ca măcar să mă gândesc prea mult la asta. Eram atât de supărat - pe ea, pe tatăl meu. M-a copleșit. Toată această... furie. Eu doar... m-am aruncat spre ea și am lovit-o în cap cu ciocanul.
   Tac și toți se uită la mine, de parcă nu ar putea să privească în altă parte.
   Simt lacrimile curgându-mi pe față și nu-mi pasă, vorbesc printre suspine.
   - Am lovit-o, și am lovit-o, nici măcar nu-mi păsa că o omor...
   - De câte ori ai lovit-o? întreabă detectivul Webb după un minut.
   - Nu-mi amintesc.
   Îmi șterg nasul cu mâneca.
   - Am tot lovit-o până a murit.
   Din nou mă opresc din vorbit. Nu mai am energie pentru a le spune și restul. Vreau să mă duc acasă și să dorm. Dar știu că nu voi putea merge acasă.
   Tăcerea pare să continue o perioadă lungă.
   Detectivul Moen mă întreabă:
   - Ce ai făcut apoi, Adam?
   Ridic privirea spre ea cu teamă.
   - Am stat pe podea o vreme. După ce mi-a trecut șocul, nu-mi venea să cred ce-am făcut. Eram mânjit tot cu sânge. Nu știam ce să fac.
   Înghit din nou în sec.
   - Așa că am sunat-o pe mama.
   Detectivul Moen mă privește cu milă. Mă hotărăsc să mă uit numai la ea.
   Pare amabilă și sunt atât de speriat, dar trebuie să spun mai departe totul. Mă uit doar în ochii ei, nu privesc pe nimeni altcineva, în timp ce povestesc continuarea.
   - I-am spus mamei ce făcusem. Am rugat-o să mă ajute.
   Încep să plâng din nou.
   - A venit cu mașina tatălui meu până la cabană. Când a ajuns acolo și m-a văzut... am crezut că mă va îmbrățișa și îmi va spune că va fi totul bine, că va suna la 911. Dar nu a făcut-o.
   Plâng atât de tare, încât trebuie să mă opresc pentru un minut. După un timp continui.
   - Nu m-a îmbrățișat, dar a spus: „Te iubesc, Adam, indiferent ce se întâmplă. Te voi ajuta, dar trebuie să faci exact ce-ți spun”. Purta mănuși și mi-a întins și mie o pereche. Mi-a dat un sac mare de gunoi, negru, și mi-a spus să îl trag peste haine, ca să nu se lipească diferite fibre pe cadavru, apoi mi-a zis să o iau pe Amanda și să o pun în portbagajul mașinii ei. Mi-a adus un schimb de haine și multe pungi de plastic. După ce am pus-o pe Amanda în mașină, mi-a spus să cobor la lac, să mă dezbrac de toate hainele, să le bag în pungi și să mă spăl în lac. Apa era rece ca gheața.
   Vocea îmi devine tot mai slabă.
   - Am îmbrăcat hainele pe care mi le-a adus. Ea a spălat peste tot, până când a arătat ca înainte. În timp ce curăța totul, eu am ieșit pe lac în barca cu vâsle. Era întuneric. Am aruncat ciocanul în mijlocul lacului, am umplut punga în care pusesem hainele cu pietre și am legat-o strâns, apoi am aruncat-o într-o altă parte a lacului, cum îmi ceruse mama. După ce a terminat de curățat toată casa, a urcat în mașina Amandei, iar eu am urmat-o cu mașina ei. S-a oprit la o cotitură. Deja era foarte târziu, trecut de miezul nopții. Am parcat mașina nu departe, apoi m-am apropiat de ea. A coborât toate geamurile mașinii Amandei și amândoi am împins-o în apă. S-a scufundat imediat. Mi-a spus că nimeni nu o va găsi. Cât îmi păstrez sângele rece și nu spun nimic, nimeni nu va avea de unde să știe despre toate astea.
   Ne-am întors la cabană pentru a verifica totul încă o dată și ca să recuperăm mașina tatălui meu. Apoi ne-am dus acasă. Eu am condus mașina ei, iar ea m-a urmat în mașina lui. Când am ajuns acasă, tata deja dormea.
   Mama îi spusese că merge la prietena ei Diana și că eu eram la o petrecere. El nu părea să-și pună întrebări în legătură cu toate astea, dar nu sunt sigur dacă a crezut-o. Nu știu nici dacă a observat că ambele mașini au lipsit din fața casei în noaptea aceea. Știu că s-a întors la cabană a doua zi, așa cum plănuise. Am rămas în camera mea toată ziua, mi-era rău și eram îngrozit. A venit acasă și s-a comportat de parcă totul era în regulă, dar îmi dădeam seama că era tensionat. Cu toții ne-am comportat de parcă totul era în regulă. Dar eu am ucis-o, mama știa asta și cred - cred că tatăl meu bănuia.
   Mă uit la Moen și spun:
   - Nu mama a ucis-o. Ea doar m-a ajutat să curăț mizeria. A fost vina mea. Și a ei, a Amandei. Părinții mei erau foarte fericiți până a apărut ea.
   - Mama ta este complice la crimă, spune detectivul Webb.
   - Nu, nu a avut nimic de-a face cu asta, protestez.
   Mă prăbușesc în scaun, epuizat. Mă uit la detectiv Moen. Sunt prea speriat să mă uit la Webb sau la avocată.
   - Ce mi se va întâmpla?
   Ea se încruntă, dar e un fel de amărăciune în grimasa ei și o tristețe în ochi.
   - Nu știu.
   Se uită la avocatul meu.
   - Dar ai doar 16 ani. Se va rezolva.

   Webb se lasă pe spate în scaun și urmărește tăcut cum Moen îl consolează pe Adam, cu avocata alături.
   - O cunoști pe Carmine Torres? întreabă el.
   Fața lui Adam este umflată de plâns. Pare surprins de întrebare. Webb este sigur că el habar n-are că mama lui a ucis-o. Adam își trage nasul.
   - Da, știu cine este.
   - De unde o cunoști? întreabă Moen.
   - A venit la noi acasă, vorbea despre spargerile unor case. Și am mai văzut-o prin cartier.
   - E moartă, spune Webb direct.
   Adam e uimit.
   - Am văzut poliția la ea acasă...
   - A fost ucisă.
   Adam își privește avocata, evident confuz. Webb trebuie să-i spună.
   - Mama ta a ucis-o. Pentru a te proteja.

   Glenda ridică ochii când ușa se deschide și Webb și Moen se întorc în sala de interogatoriu.
    E aici de ore întregi. Are deja un avocat, care a fost chemat și stă acum alături. Webb și Moen se așază în fața ei, iar ea își dă seama din comportamentul lor că s-a întâmplat ceva. Se pregătește pentru ce urmează.
   Webb îi spune după o vreme:
   - Adam a mărturisit.
   Ea încearcă să rămână calmă, în cazul în care el ar vrea să o păcălească, dar el începe să-i spună toate detaliile, lucruri pe care numai Adam le-ar fi putut dezvălui. Începe să plângă, în tăcere, lacrimile îi curg pe obraji, în timp ce privește fix masa din fața ei. În sfârșit, înțelesese atunci, în seara când ajunsese la cabană, că Adam începuse să bea pentru că aflase despre tatăl său și Amanda.
   - E minor, spune Webb. Crima a fost impulsivă, nu premeditată. Ar putea ieși până la 18 ani.
   Ea îl privește, simțind o speranță.
   - Dar dumneavoastră veți fi la închisoare pentru mult mai mult timp.
   Simte că întregul ei corp cedează. Nu știe cum de a rezistat atât de mult, cum de a suportat atât de multe fără să crape. Cum de se gândise că Adam s-ar putea descurca cu toate secretele astea? Sigur că a mărturisit. Se gândește la îngrozitoarea povară de a ascunde adevărul de toată lumea, de soțul ei și cum acesta bănuia ce se întâmplase la cabană. Teama ei că Adam se va îmbăta într-o zi și va spune cuiva ce au făcut. La faptul că înțelesese de mult că făcuse o greșeală teribilă.
    Își ridică privirea spre el cu disperare.
   - Am vrut doar să-mi protejez fiul.
   Webb spune:
   - Ar fi fost mai bine pentru toată lumea dacă ați fi sunat, pur și simplu, la 911.

Epilog

   Olivia se uită în gol pe fereastră. Coșmarul nu s-a terminat, pur și simplu și-a schimbat forma. Paul a fost eliberat fără acuzații. Adam a mărturisit.
   Olivia nu-și mai poate reveni - în tot timpul ăsta, Adam fusese cel care a ucis-o pe Amanda, iar Glenda l-a ajutat să ascundă crima. Iar Olivia habar n-avusese.
   Gândul la cele petrecute în cabana lor o scârbește total. Nu vor mai merge niciodată acolo. Vor fi nevoiți s-o vândă. Încă o bucată din vechea ei viață, distrusă.
   Iar Glenda a mărturisit că a ucis-o pe Carmine. Șocul pe care l-a simțit când a aflat asta! Olivia și-o imaginează pe Carmine moartă pe podeaua casei sale.
   Se spune că a fost sugrumată cu un cordon. Încearcă să nu se gândească la Glenda sugrumând-o pe Carmine din spate; asta îi dă o senzație de vertij. Se pare că Glenda o percepuse pe Carmine drept o amenințare - se temuse că, văzându-i pe Adam și Glenda conducând acasă în mașini separate, în noaptea în care a fost ucisă Amanda, și-a dat seama și urma să se ducă la poliție. Poate Glenda devenise complet nebună de la un punct încolo, își zice Olivia.
   Glenda a crezut că își protejează fiul. O mamă e capabilă să facă aproape orice ca să-și protejeze fiul. Olivia se întreabă dacă acest sentiment va dispărea vreodată. Se întreabă care va fi relația ei cu Paul de acum înainte.
   Știe că, pentru o vreme, chiar a crezut că el ar putea fi vinovat. Iar asta îi separă acum.
   Cum va face față tuturor problemelor fără Glenda? Nu poate să se gândească la ea ca la o criminală; va încerca mereu să și-o amintească doar drept Glenda - cea mai bună prietenă a sa. Deja îi duce dorul mai mult decât poate suporta. Va trebui să se descurce cumva fără ea.
   Raleigh va pleda vinovat la toate cele trei capete de acuzare de spargere și intrare prin efracție și utilizarea neautorizată a unui computer; pentru că este minor, avocatul său consideră că-l poate scăpa destul de ușor, doar cu ore de muncă în folosul comunității. Raleigh le-a promis că s-au terminat zilele de scotocit calculatoare. Dar a mai spus asta și nu s-a ținut de cuvânt. Nu este sigură că îl crede.

   Robert Pierce este încântat. Atât de încântat pe cât îi permite inima lui rece și meschină.
   Nu știa despre Keith Newell. Și-a imaginat, când Paul Sharpe a fost arestat, că el fusese al doilea iubit secret. Dar Keith Newell se întâlnea cu soția lui, iar fiul acestuia o omorâse. E bine că știe, în cele din urmă, ce s-a întâmplat. E bine că nu mai este el vinovatul în ochii tuturor.
   Recunoaște că îi este mai bine fără Amanda. Lucrurile deveniseră imposibile între ei. Se gândise să o omoare chiar el. O urmărește pe Becky ieșind din casă și plecând cu mașina. Își trage rapid pe mâini niște mănuși de grădinărit, apucă săpăliga și se duce în spatele grădinii să dezgroape telefonul mobil. Totul s-a terminat cu bine pentru el, dar trebuie să scape o dată pentru totdeauna de telefonul Amandei.
   Nu l-a uitat pe nenorocitul ăla de adolescent care ar fi putut să caute prin telefon. Există lucruri pe acel telefon pe care nimeni nu trebuie să le știe vreodată. Amanda fusese mai inteligentă decât și-a imaginat. Va lua telefonul și va conduce câteva ore spre nord, de-a lungul râului, până într-un loc pustiu pe care îl știe bine. Va șterge tot ce conține și-l va arunca apoi în apa adâncă a râului Hudson.
   Robert se lasă în genunchi și sapă în pământ, acolo unde își amintește că a îngropat telefonul, dar nu îl găsește. Sapă mai adânc, mai repede, într-o zonă tot mai largă, întorcând rapid pământul cu săpăliga, respirația accelerându-i-se din cauza furiei. Nu e acolo.
   Becky. Probabil că l-a văzut atunci, în grădină. Mereu îl urmărea. Probabil că a dezgropat telefonul. Se ridică în picioare, încercând să-și stăpânească furia și se uită peste gard la casa goală a lui Becky. Plănuiește următoarea mișcare.

SFÂRȘIT