Doamna dispărută, Amanda Quick

 .................................................

3-7

          Brandon se încruntă la Adelaide.

   - Sunteți sigură că cineva v-a intrat în casă aseară?

   - Nu pot să fiu 100% sigură, admise ea.

   - Da, păi... să îmi spuneți dacă mai observați ceva care vă neliniștește. Între timp, o să le spun celor din patrula de noapte să treacă mai des pe lângă casa dumneavoastră.

   - Mulțumesc, zise Adelaide, v-aș rămâne recunoscătoare.

   Mârâitul gros al unui motor de mașină răzbătu dinspre fața vilei. O secundă mai târziu, amuți. Se auzi o portieră trântită. Peste câteva clipe, pe aleea din grădină se auziră niște pași rapizi.

   - Exact ce-mi trebuia, mormăi Brandon. Urmează să o cunoașteți pe noua reporteriță de la Curier, specializată pe delicte majore.

   O femeie cu o pereche de pantaloni la modă, largi, și o bluză de mătase galben deschis cu o bentiță de mătase la gât intră cu pași precipitați în câmpul lor vizual. Părul ei, tuns până la umeri, era coafat în buclele perfect conturate care erau ultima modă la Hollywood. Într-o mână avea un carnețel de stenografie cu coperte de piele și un creion. Îl luă imediat în vizor pe Brandon și se opri chiar în fața lui.

   - Chiar mi-ești prieten de nădejde, detective, rosti ea, ușor gâfâit. Dacă nu m-ar fi sunat sergentul Morgan, aș fi și acum pe terasă cu Oliver, savurându-mi micul dejun. Ce se întâmplă?

   Brandon flutură mâna spre Adelaide și Jake.

   - Doamnă Ward, dați-mi voie să v-o prezint pe Adelaide Brockton. Domnișoara lucrează la Ceainăria Refresh, e chelneriță. Iar el e vecinul dumneaei de pe Plaja Crescent, Jake Truett.

   Adelaide schiță un zâmbet.

   - Nu-i nevoie să ne prezentați. Irene și cu mine ne cunoaștem.

   - Refresh are cele mai bune ceaiuri și prăjiturele din Burning Cove, spuse Irene.

   Îl privi atent pe Jake Truett.

   - Dar e prima oară când ne vedem, domnule Truett. Eu lucrez la Curierul Burning Cove, mă ocup de delictele majore.

   - Parcă nu aveați cine știe ce infracționalitate aici, rosti Jake.

   - Ați fi surprins, răspunse Irene.

   Privirea i se duse din nou la Adelaide.

   - Morgan mi-a spus că tu și domnul Truett ați fost cei care ați găsit cadavrul. Sunteți siguri că e vorba de Madam Zolanda?

   Adelaide dădu din mână către scena de pe terasă. Doctorul Skipton se pregătea să acopere trupul cu un cearșaf.

   - Uită-te și tu.

   Irene aruncă o privire la cadavrul de pe targă.

   - A, da. Înțeleg ce vrei să spui. Chiar era o femeie frumoasă, nu-i așa?

   - Da, confirmă Adelaide.

   - Oare de ce o fi ales să devină mediumul vedetelor în loc să încerce să devină ea însăși vedetă? reflectă Irene. Poate că nu avea talent.

   - Era extrem de talentată, sunt convinsă de asta, spuse Adelaide. Gândește-te numai cât de bine a jucat rolul de medium.

   - Ai dreptate.

   Irene notă câteva rânduri cu creionul.

   - Era suficient de frumoasă și avea talent, dar nu avea acel ceva special ca vedetele precum Vera Westlake, nu?

   - Vă rog să mă scuzați, interveni Brandon, dar am treabă.

   - Vorbim mai târziu! promise Irene.

   - Ce noroc pe mine, mormăi Brandon.

   Porni cu pași iuți către casă și se făcu dispărut înăuntru.

   Irene se concentră din nou asupra lui Adelaide.

   - Hai, spune-mi, ce s-a întâmplat aici?

   - Se pare că Madam Zolanda s-ar fi aruncat sau ar fi fost împinsă de pe acoperișul vilei cândva azi noapte, îi explică Adelaide. Cam asta e tot ce știm. Singurul motiv pentru care suntem aici e că am fost sunată dis-de-dimineață de asistenta Zolandei, Thelma Leggett. Mi-a zis că Zolanda e foarte tulburată și că avea nevoie de ceaiul ei special.

   - Hmm....

   Irene aținti o privire fugitivă la ușa serei.

   - Leggett e acasă?

   - Nu, răspunse Jake. Se pare că a dispărut.

   - Iar Madam Zolanda e moartă.

   Irene își închise carnețelul cu un zgomot sec.

   - Se pare că am făcut deja rost de titlu: „Mediumul vedetelor și-a prezis propria moarte”.

   - Mă gândeam eu că n-o să reziști tentației, rosti Adelaide.

 

CAPITOLUL 19

 

   - Ar trebui să discutăm un pic, spuse Jake.

   Adelaide stătea pe locul din dreapta mașinii lui, ținând strâns în mâini pachetul de ceai Iluminare și poșeta. Fără să vrea, gândurile i se concentrau asupra dopului de sticluță de parfum din aceasta din urmă.

   Îi aruncă lui Jake o privire scurtă, neliniștită. Acesta nu-și luă deloc ochii de la curba de pe Cliff Road către care se îndreptau. Stilul său de șofat avea o grație lejeră, fluidă și masculină, ca tot ce făcea.

   - Bine, îi răspunse. Despre ce vrei să discutăm?

   Începea să se simtă ca și cum ar fi fost prinsă într-o pânză de păianjen. Intuiția o avertiza că cel mai sigur plan de acțiune ar fi fost să spună cât mai puține cu putință. Jake avea propriile priorități - era în căutarea jurnalului pierdut. Dar și ea le avea pe ale ei. Trebuia să-și țină secret cu orice preț trecutul de la Sanatoriul Rushbrook. Nu putea să se aștepte ca el să creadă vreo iotă din ce i-ar fi putut spune - nu dacă afla că fugise dintr-un azil de nebuni.

   Jake încetini, coti pe un drum lateral și se opri chiar în dreptul unei plaje mici și izolate.

   Cu un aer de hotărâre calculată, opri motorul și se întoarse cu fața la ea. Brațul stâng i se sprijinea lejer de volanul din lemn. Cel drept își găsi loc pe spătarul scaunului ei, astfel încât avea palma chiar în dreptul cefei sale.

   - Lucrurile se complică, îi spuse el.

   - Te referi la faptul că Thelma Leggett a dispărut cu jurnalul pe care îl cauți tu?

   - Nu e vorba doar de fuga ei, răspunse Jake. Până în dimineața asta, am presupus că sunt pe urmele unei șantajiste. Și-acum sunt sigur că așa era, dar nu mai cred că lucrurile se rezumă la doar atât.

   Stomacul ei se încordă.

   - Nu înțeleg.

   - Încep să cred că s-ar putea ca Zolanda și Leggett să fi fost implicate în ceva mai grav decât șantajarea celor din lumea bună.

   - Și ce te face să bănuiești asta?

   Dar Adelaide știa deja răspunsul.

   - Cel care ți-a spart casa aseară, zise el.

   Respirația ei aproape că se opri cu totul.

   - Dar cum e cu putință să existe vreo legătură?

   Glasul îi sunase firav. Trebuia să învețe să joace mai bine rolul chelneriței nevinovate de la ceainărie, altfel s-ar fi trezit înapoi la Rushbrook cât ai bate din palme.

   - Habar nu am, zise Jake. Dar trebuie să existe vreuna. Altfel avem de-a face cu o coincidență extraordinară.

   - Ce coincidență?

   De data asta cuvintele fură articulate mai puternic, le cântări ea, ca și cum ar fi fost interesată, dar nu panicată.

   - Din câte știu, în Burning Cove nu există aproape deloc infracțiuni serioase, deci care ar fi șansele ca un individ să intre prin efracție în locuința ta, după care să te aștepte afară, ca să te pândească, în aceeași noapte în care Madam Zolanda este ucisă?

   - N-am nici cea mai vagă idee, răspunse ea. Cam care ar fi?

   - Nici eu nu-mi pot sa seama sigur, dar oricare ar fi proporția, mie unul nu-mi miroase a bine. Ceva îmi spune că, într-un fel sau altul, tot ce s-a întâmplat azi noapte și dis-de-dimineață e legat.

   Adelaide își strânse degetele pe mânerul poșetei.

   - Pari foarte sigur.

   - Ți-am spus, am lucrat mult timp în import-export.

   - Și aveai un pistol la tine pentru că e un domeniu foarte periculos.

   - Da, rosti Jake.

   Nu mai adăugă nimic.

   Adelaide stătea pe locul ei, tăcută, încercând să găsească firul logic din haosul de curenți de rău augur care se învolburau în jurul ei. Nu putea opri o forță a naturii ca Jake Truett. Nu putea să spere decât cel mult să controleze într-o anumită măsură cercetarea. Își reaminti cu un efort conștient că principalul lui obiectiv era să recupereze un jurnal plin de secrete.

   - Thelma Leggett e cheia acestei situații, zise ea, într-un final.

   - Una din ele, da.

   - O caută poliția, dar, după cum ai spus și tu, dacă a plecat din oraș, nu prea au ce face pentru a o găsi.

   - Nu, confirmă Jake. Iar dacă doctorul Skipton decretează că Zolanda s-a sinucis, detectivul Brandon n-o să aibă niciun motiv să-și piardă vremea căutând-o pe asistenta dispărută.

   Adelaide își sumeți curajul.

   - Dar asta nu înseamnă că nu o putem căuta noi.

   Pe chipul lui Jake apăru o expresie intrigată.

   - Se pare că ai și un plan în acest sens...

   - Ți-am spus, am o prietenă care tocmai și-a deschis o agenție de investigații aici, în oraș. Găsirea persoanelor e specialitatea ei.

   - Doamna detectiv particular care mi-a verificat și mie trecutul?

   - Da, Raina Kirk. Te deranjează cumva ideea de a apela la o femeie detectiv particular?

   - Nu, răspunse Jake. Doar că nu am mai cunoscut niciodată una. Mai există și alte agenții de investigații în oraș?

   - Din câte știu eu, nu. Raina e singura noastră opțiune. Are nevoie de clienți și cred că putem avea încredere în ea.

   - Crezi că putem avea încredere în ea?

   Adelaide își aținti privirea direct înainte, prin parbriz, și contemplă mental dezastrul care se abătuse asupra ei ultima oară când făcuse acel salt în gol pe care îl presupunea încrederea deplină. Fusese foarte naivă atunci. Dar acum lucrurile stăteau altfel, își zise.

   - Nu poți fi niciodată absolut sigur că o persoană e demnă de încredere, nu crezi? îi spuse. Oamenii mint tot timpul. Dar da, cred că putem să avem încredere în Raina. E nou sosită în oraș și încearcă să-și clădească o reputației aici, în Burning Cove.

   - Înțeleg, spuse Jake.

   Adelaide întoarse capul pentru a-l privi și descoperi că o studia cu o mină foarte concentrată. Un frison de conștientizare sumbră îi îngheță brusc ceafa.

   - Te-ntrebi dacă poți să te încrezi în mine, nu-i așa? îl întrebă.

   Bărbatul îi oferi un zâmbet rece.

   - Și tu îți pui aceeași întrebare legată de persoana mea.

   - Nu știm prea multe unul despre celălalt.

   - Nu, recunoscu el. Dar, după cum ai spus chiar tu, suntem blocați în situația de față, împreună. Eu sunt alibiul tău pentru noaptea trecută și tu ești al meu.

   - Asta dacă te gândești că am putea avea nevoie efectiv de alibiuri, replică ea.

   - Când ai de-a face cu o crimă, întotdeauna e bine să ai un alibi, mai ales când ești chiar cel care a descoperit cadavrul. Îți spun din experiență că, de obicei, polițiștii nu-i văd cu ochi prea buni pe cei care anunță decesul.

   - Ești convins că Zolanda a fost ucisă?

   - Până la proba contrarie, da.

   Jake arunci o privire fugară la ceasul de aur pe care îl avea la mână.

   - Nu putem să ne permitem să pierdem timp. Când pot să mă văd și eu cu Raina Kirk?

   - Sunt convinsă că n-o să fie nicio problemă să obținem o programare azi.

   - Bine.

   Jake își luă brațul de pe spătarul scaunului din dreapta și se răsuci să pornească motorul.

   - Ce-ai zice să primești un chiriaș la tine în casă?

   Adelaide încremeni brusc.

   - Pe tine?

   Jake băgă mașina în viteză.

   - Privește partea bună a lucrurilor - oi fi eu șomer, dar măcar îmi permit să-mi plătesc chiria.

   - Ești convins că suntem implicați în ceva ce s-ar putea dovedi a fi foarte periculos, nu-i așa?

   - O șantajistă a murit și asistenta ei are în posesie o mulțime de secrete, printre care și un anumit jurnal, răspunse Jake. Da, cred că suntem implicați în ceva periculos.

   - Din dimineața asta, reputația mea e ferfenițită și, ca să vezi cum se potrivesc lucrurile, chiar am un dormitor liber, zise ea. Nu m-ar deranja să primesc un chiriaș. Sinceră să fiu, chiar mi-ar prinde bine banii să mă mențin pe linia de plutire.

 

CAPITOLUL 20

 

   Raina făcu un efort să arboreze maximum de siguranță de sine, așa cum învățase în anii petrecuți ca secretară la un prestigios birou de avocatură din New York. Avea nevoie de clienți, dar Luther Pell sigur avea să se dovedească a fi unul periculos.

   - Și ce anume vreți să fac eu, domnule Pell? îl întrebă.

   - Cineva îmi fură băuturile cele mai scumpe, răspunse Luther. Pierderile nu sunt niciodată atât de însemnate încât să merite să implic poliția. Câteva sticle de whisky bun într-o săptămână, ceva șampanie franțuzească în următoarea... Inițial, eu și administratorul meu am pus lipsurile pe seama unor greșeli de inventar.

   - Am înțeles.

   Raina își luă carnețelul și un creion ascuțit.

   - Sunt convinsă că se consumă foarte multe băuturi alcoolice în cluburile dumneavoastră de noapte.

   Luther ridică din sprâncene.

   - Nu prea vedeți cu ochi buni domeniul în care activez, domnișoară Kirk?

   - Nu am nicio problemă cu el, atât timp cât nu sunteți implicat în cine-știe-ce activități ilegale pe sub tejghea. M-am stabilit în oraș de curând. Nu pot să-mi permit să iau cazuri care m-au putea băga în bucluc cu poliția.

   - Nu-i cazul să vă faceți griji în această privință. Dacă polițiștii vă fac probleme de orice fel, o să discut eu cu șeful de post.

   Luther schiță un zâmbet.

   - Am o relație excelentă cu Poliția Burning Cove.

   - Pentru că îi plătiți foarte bine pe polițiști să închidă ochii la anumite lucruri?

   Luther arboră o mină rănită.

   - Nu suntem în Los Angeles, domnișoară Kirk, iar eu nu sunt proprietarul vreunui studio de film puternic. Nu cumpăr și nu vând polițiștii din oraș. Sunt doar un om de afaceri, unul care, în momentul de față, are întâmplător o problemă minoră, dar destul de iritantă, cu inventarul.

   Luther Pell era în mod clar un om de afaceri, însă intuiția o avertiza că aceasta era doar una din multele măști pe care le folosea el în relația cu lumea. Dincolo de fațada acestui bărbat erau multe necunoscute și Raina era sigură că unele dintre ele erau extrem de complicate.

   Avea aproape 40 de ani, era cu 3, poate 4 ani mai mare decât ea, dar ochii săi trădau un om care văzuse prea mult întuneric la viața sa. Cineva îi spusese că luptase în Războiul cel Mare. Raina nu se îndoia de asta. Violența își punea mereu amprenta asupra oamenilor, își dădu ea seama.

   Înalt și zvelt, purta sacoul acela modern cu croială mai largă și pantaloni călcați impecabil cu un aer de sofisticare senină. Părul său negru ca pana corbului era vârstat de tușe interesante de gri. Și-l purta cu cărare într-o parte, dat ușor cu ulei și pieptănat pe spate în stilul adus la modă de vedete precum Cary Grant.

   Planul Rainei fusese să pună bazele agenției sale de investigații prin atragerea unei clientele formate exclusiv din femei pornind de la ideea că acestea se simțeau mult mai în largul lor încredințându-și secretele unei surate decât să discute cu un bărbat. Fusese de-a dreptul uluită când patronul Clubului Paradise intrase pe ușa ei nu cu mult timp în urmă. Nu punea la socoteală cele câteva telefoane pe care le dăduse în Los Angeles, pentru a confirma identitatea lui Jake Truett. Acestea fuseseră o favoare pentru o prietenă.

   - Scuzați-mă, domnișoară Kirk, dar am impresia că nu vă interesează să preluați cazul meu, rosti Luther.

   - Am nevoie de cazuri, răspunse ea, dar recunosc că nu sunteți chiar genul de client pe care mă așteptam să-l atrag.

   - Ar trebui să mă simt insultat? întrebă Luther, cu un pic de prea multă blândețe.

   Alarmată, Raina se aplecă pe scaun înspre el. În niciun caz n-ar fi trebuit să și-l facă dușman pe Luther Pell. El și foarte bunul său prieten, Oliver Ward, proprietarul hotelului Burning Cove, aveau foarte multă influență în oraș. De unul singur, oricare dintre ei ar fi putut să-i distrugă afacerea înainte să apuce să o lanseze cum trebuia.

   - Știu foarte bine că sunteți un personaj cu foarte multă putere în Burning Cove, spuse ea. Dar umblă vorba că aveți legături cu anumiți indivizi care au cazinouri în Nevada. În plus, am înțeles că aveți o cotă parte în cel puțin unul din cazinourile plutitoare ancorate în dreptul coastei din Santa Monica.

   Luther dădu aprobator din cap cu un aer solemn, asimilând aceste critici cu un aer netulburat.

   - Sunt impresionat. Sunteți foarte bine informată pentru cineva care abia a sosit în oraș.

   - Succesul afacerii mele depinde direct de a ști cine ce controlează în Burning Cove.

   - Dacă vă ajută cu ceva, să știți că recent mi-am vândut partea din cazinoul plutitor.

   - Ați avut vreun motiv anume pentru asta?

   Luther flutură ușor din mână, într-un gest vag de respingere a subiectului.

   - Domeniul jocurilor de noroc se schimbă. În ultima vreme grosul câștigurilor se fac în Reno, iar acum, că s-au terminat lucrările la baraj, Las Vegasul s-ar putea să devină și mai profitabil. Cazinourile plutitoare ancorate în larg n-o să poată face față concurenței.

   - De ce?

   - Aveți idee cât de greu e să menții un vapor de mari dimensiuni în stare bună când stă pur și simplu în apă sărată 24 de ore din 24?

   Raina clipi, un pic surprinsă.

   - Nu m-am gândit niciodată la problemele cu întreținerea.

   - Credeți-mă când vă spun că rugina și coroziunea produsă de apa sărată sunt niște forțe imuabile ale naturii.

   - Vă cred pe cuvânt.

   - Vă asigur că sunt mulțumit să mă ocup de clubul de noapte pe care îl am aici, în Burning Cove, continuă Luther. Am descoperit că nu-i nevoie să mă lansez în diverse direcții secundare ilegale, nu atât timp cât le ofer clienților o fantezie coerentă.

   Raina își dădu seama că, deși era în continuare circumspectă în privința lui Luther Pell, era și fascinată de persoana lui.

   - Și care este, mai precis, această fantezie pe care le-o oferiți clienților?

   Luther se ridică în picioare și se duse la fereastra biroului. Contemplă preț de câteva secunde piațeta umbrită de afară.

   - Când clienții intră în Clubul Paradise, nu primesc doar o imagine a unei lumi strălucitoare. Cât sunt în clubul meu, locuiesc efectiv în această lume.

   - Cu alte cuvinte, sunt personaje în această fantezie?

   - Exact. Acesta e secretul oricărei forme de divertisment de succes. Publicul trebuie să fie implicat în totalitate. La Clubul Paradise, clienții știu că sunt destul de multe șanse ca în separeul de lângă ei să se afle cine știe ce vedetă de la Hollywood sau vreun director de studio de film. Dacă e vorba de o doamnă, aceasta poate să spere întotdeauna că un actor celebru o să o invite la dans. Domnii știu că se învârt printre niște persoane foarte importante, printre care se numără uneori chiar și câte un mafiot.

   Raina făcu un efort să nu se cutremure.

   - Înțeleg de ce o femeie ar fi încântată de ideea că ar putea dansa cu un june prim, dar de ce să vrea cineva să se învârtă în aceleași cercuri ca și un mafiot?

   Luther se întoarse pentru a o privi. Pe chip i se citea o doză de amuzament.

   - Crima organizată e partea întunecată a lumii afacerilor legale, domnișoară Kirk. E vorba de aceleași forțe redutabile, iar puterea - indiferent de sursa ei - exercită întotdeauna o fascinație puternică.

   - Doar asupra celor care nu s-au ars deja cu ea, răspunse ea înainte să apuce să se oprească. Oamenii cu capul pe umeri sunt precauți când au de-a face cu indivizi care au putere.

   - Să înțeleg că v-ați ars când v-ați apropiat de cineva care poseda foarte multă putere?

   - Discuția aceasta nu e despre viața mea personală, domnule Pell.

   Bărbatul ridică elegant dintr-un umăr.

   - Ideea pe care încerc să o subliniez e că știu foarte bine ce le ofer clienților la Clubul Paradise.

   - O fantezie.

   - O fantezie infuzată cu exact doza de realitate care să o facă să pară foarte, foarte reală.

   - O viziune foarte perspicace.

   - Păreți surprinsă.

   - Sunt sigură că dumneavoastră știți întotdeauna care sunt efectele acțiunilor dumneavoastră, domnule Pell.

   Bătu ușor cu capătul creionului în carnețelul din fața ei.

   - Am o întrebare pentru dumneavoastră.

   - Vreți să știți de ce nu am încredințat această chestiune oamenilor din echipa mea de securitate.

   - Da. Pot să presupun că acest lucru înseamnă că bănuiți că vreunul dintre ei ar putea fi implicat în aceste furturi mărunte?

   - Nu sunt chiar furturi mărunte, domnișoară Kirk. Discutăm despre pierderi mici, dar constante și care, dacă e să continue, vor ajunge la o sumă considerabilă în timp. Și da, există posibilitatea ca cineva din personalul meu de securitate să fie în spatele acestor furturi. Așa s-ar explica faptul că respectivul reușește să scoată băuturi din magazia încuiată fără să fie observat.

   Luther aruncă o privire la ceasul pe care îl avea la mână.

   - Am o altă întâlnire. Aș vrea să rezolv această chestiune. Vă ocupați de cazul meu sau nu?

   Raina șovăi doar câteva secunde. Încheierea cu succes a unui caz încredințat de unul dintre cei mai puternici oameni din Burning Cove ar face minuni pentru stabilirea unei reputații strălucite pentru agenția ei.

   - Da, răspunse ea. O să preiau cazul.

   - Excelent.

   Luther schiță un zâmbet foarte satisfăcut.

   - Sigur vreți un avans...

   - Bineînțeles.

   În ciuda nesiguranțelor ei în legătură cu Luther Pell, simți un fior straniu de tulburare. Obținuse primul ei caz. Acum era un detectiv particular adevărat.

   - O să vreau să arunc o privire în clubul dumneavoastră. Va trebui să evaluez protocoalele de siguranță actuale ca să analizez posibilele puncte slabe.

   - Când vă permite programul, consimți el. Doar să mă anunțați și se rezolvă.

   Raina se prefăcu a-și studia agenda. Singura întâlnire de pe ea era care pe care o stabilise cu câteva minute în urmă cu Adelaide.

   - Sunt liberă mâine dimineață, zise ea, încercând să rostească aceste cuvinte ca și cum abia reușea să-și găsească un interval de timp în programul ei încărcat.

   - O să-mi anunț oamenii că veniți pe la noi, zise Luther. Mulțumesc, domnișoară Kirk. Mă bucur că o să colaborăm.

   Îi scrise un cec și se retrase cu aerul unui om care-și atinsese țelul și care acum avea lucruri mai importante de rezolvat.

   Raina rămase așezată un timp, gândindu-se la Luther Pell. Era încântată că îi preluase cazul, dar intuiția îi spunea că era ceva dubios la mijloc. După alte câteva secunde își dădu seama ce o deranja.

   Luther nu încercase să se intereseze îndeaproape de experiența ei ca detectiv particular. Îi acceptase povestea ei atent ticluită fără să pună nici măcar o singură întrebare. Asta ar fi trebuit să o liniștească, dar nu era așa, nici ea nu știa de ce.

   Mai avusese de-a face cu bărbați puternici în trecut. Dacă era să știe un singur lucru, acesta era că asemenea oameni nu făceau afaceri cu persoane pe care nu le verificau atent în prealabil.

   Raina, își cercetă memoria, trecând în revistă toate aspectele plecării ei din New York. Își planificase plecarea cu mare grijă și luase în calcul toate detaliile. Era aproape sigură că Luther nu avea cum să descopere ceva care să-l facă să se îndoiască de povestea pe care i-o spusese.

   Aproape sigură.

 

CAPITOLUL 21

 

   Thelma Leggett deschise portbagajul mașinii sedan vechi și scoase cutia de pălării în care se afla rezerva ei de secrete. Fusese ideea ei, pe care nu i-o împărtășise Zolandei, să ascundă materialele de șantaj în portbagajul limuzinei.

   Teoria ei fusese că era un loc mult mai sigur decât vila unde fusese cazată. Oricine, chiar și menajera care venea zi de zi, ar fi putut să caute prin căsoaia aceea în lipsa lor. Dar era mult mai puțin probabil ca un potențial hoț să caute o cutie de pălării în portbagajul unei mașini.

   Mai avusese și alt motiv pentru care pusese secretele în portbagajul încuiat al limuzinei. Cu rare excepții, mașina era de obicei în apropiere, unde Thelma - în calitate de șoferiță - putea să o țină sub observație.

   În dimineața aceasta, când renunțase la limuzina impunătoare în favoarea sedanului vechi pe care îl furase dintr-un cartier sărac, mutase pur și simplu cutia de pălării dintr-un portbagaj în celălalt. O duruse să renunțe la limuzină, dar nu avusese de ales. Era mult prea bătătoare la ochi, oricine o vedea nu avea cum să o uite.

   Cabana veche și dărăpănată aflată la marginea orașului prăfuit de pe coastă fusese părăsită de ceva timp. Era murdară și ar fi necesitat reparații serioase. Din ce văzuse, era clar că mai multe rozătoare și câțiva călători se adăpostiseră în ea în decursul timpului. În mod clar, nu era genul de locuință elegantă cu care ajunsese să se obișnuiască de 3 ani încoace, de când ea și Zolanda se lansaseră în afacerea cu „mediumul vedetelor”, își zise Thelma. Și totuși, clădirea cu un singur nivel avea un avantaj foarte mare - niciunul dintre clienții Zolandei nu știa despre ea. Nimeni n-avea să o găsească aici.

   Cabana fusese a unchiului ei.

   Thelma și-l amintea ca fiind un bărbat vesel și iubitor de distracții care, ori de câte ori venea să își viziteze sora, îi adusese jucării și dulciuri nepoatei lui. Dar se întorsese din Războiul cel Mare total schimbat. Se retrăsese în această cabană, făcând tot felul de slujbe mărunte pe la unul-altul dintre localnici și își băuse zilele până la ultima.

   Îi lăsase această clădire dărăpănată mamei Thelmei, care încercase să o vândă, fără succes însă. După moartea ei, ajunsese să-i aparțină Thelmei.

   În fereastră se afla o pancartă decolorată pe care scria „De vânzare”.

   Thelma fusese cea care o pusese acolo în urmă cu câțiva ani, dar nimeni nu se arătase interesat. Din perspectiva situației curente, Thema își dădu seama că avea noroc că lucrurile se așezaseră astfel.

   Puse cutia de pălării pe patul deformat și îi luă capacul cu degete tremurânde. Era copleșită de o tulburare febrilă. Ceea ce plănuise să facă era extrem de periculos, dar avea nevoie de bani peșin și asta cât mai repede.

   Cercetă conținutul cutiei și își cântări opțiunile.

   Știuse că, dacă era să dispară după așa-zisa sinucidere a Zolandei, polițiștii aveau să vrea să îi pună o sumedenie de întrebări. Era destul de sigură că, în cele din urmă, ar fi fost nevoiți să o lase să plece, din lipsă de dovezi. Dar nu îndrăznise să rămână în Burning Cove într-atât încât să treacă prin toate aceste formalități. Avea chestiuni mai urgente pentru care să își facă griji.

   Dis-de-dimineață o sunase pe Adelaide Brockton dintr-o benzinărie, aproape sigură că nimeni nu avea să răspundă. Presupusese că, până în zori, Adelaide avea să fie moartă sau dispărută. Și totuși, având în vedere că Zolanda fusese cea care murise, toată situația se schimbase. Așa că sunase încercând să afle dacă planul de a se descotorosi de o anumită chelneriță de ceainărie fusese îndeplinit cu succes.

   Nici că ar fi putut fi mai surprinsă când la telefon îi răspunsese chiar Adelaide.

   Faptul că o trimisese la vilă de dimineață ca să găsească trupul Zolandei fusese o inspirație de moment. Se gândise că măcar așa s-ar tulbura puțin apele și că ar contribui ca Brockton să fie pusă pe lista suspecților. Dar și acest plan mersese prost. Din ce auzise la radio, chelnerița nu fusese singură când descoperise cadavru mediumului vedetelor. Un anumit om de afaceri din Los Angeles fusese cu ea.

   Adelaide Brockton reprezenta o problemă pentru Gill și Paxton, decise Thelma. Dar Jake Truett era cu totul altceva. Nu mai putea să creadă că prezența sa în Burning Cove era o coincidență. Venise pe urmele jurnalului. Thelma trebuia să fugă cât mai departe și mai repede cu putință, dar pentru asta avea nevoie de bani - de o groază de bani.

   Băgă mâna în cutia de pălării și bâjbâi printr-o groază de fotografii, scrisori, jurnale și documente care puteau distruge multe vieți. Toate aceste hârtii erau valoroase, dar cea care avea să poată fi valorificată cel mai ușor se afla într-un plic de pe fundul cutiei.

   Căută cu mișcări febrile prin teancul de secrete până îl găsi pe cel pe care voia să-l scoată la suprafață. Îl scoase din cutie și puse capacul la loc.

   Următorul pas era să găsească un telefon public. Erau o grămadă de oameni care ar fi fost dispuși să plătească foarte mult în schimbul hârtiei din plicul acela, dar ea știa exact cine avea să dea cel mai mult.

   Așeză bine capacul, traversă încăperea și deschise ușa. Preț de o clipă, se opri pe loc, dusă pe gânduri.

   Mai avea și alt secret care trebuia valorificat neapărat într-o anumită perioadă de timp și care valora foarte mulți bani pentru o persoană. Nu putea fi folosit decât o singură dată și nu avea să aibă valoare mult timp. Cel mai inteligent lucru ar fi fost să îl vândă mai întâi pe acela. Ar fi însemnat niște bani obținuți ușor fără să se expună vreunui pericol.

   După ce avea să fi încasat suma cerută, avea să facă aranjamentele necesare pentru a valorifica documentul din plic, despre care știa clar că reprezenta un pericol mult mai mare.

   Se uită rapid la ceasul de mână. Nu era nici 8. Era extenuată pentru că pornise la drum de cum găsise cadavrul Zolandei, și avusese emoții și cu furatul mașinii. Dar nu putea să se odihnească. Trebuia să dea două telefoane.

 

CAPITOLUL 22

 

   - Ești sigură că vrei să mă ocup eu de asta? întrebă Raina. Din ce am auzit la radio, polițiștii o caută deja pe Thelma Leggett. Nu-mi place deloc să spună asta, pentru că-mi doresc mult să am clienți, dar mă tem că angajarea mea ar fi o risipă de bani. Probabil că autoritățile o să dea de ea cu mult înaintea mea.

   - Domnul Truett e de părere că, cel mai probabil, polițiștii vor ajunge la concluzia că moartea lui Madam Zolanda a fost o sinucidere și că Thelma Leggett a descoperit cadavrul, a intrat în panică și a fugit, răspunse Adelaide. Dacă nu sunt convinși că trebuie să găsească persoana vinovată de moartea Zolandei, n-o să-și dea silința prea tare.

   Ea și Jake discutaseră exact ce aveau să îi spună Rainei. Acum stăteau în biroul elegant al firmei Kirk Investigations, iar conversația devia deja de la cursul stabilit.

   - Am impresia că bănuiți că Leggett și-a omorât șefa, rosti Raina. Zolanda era cea care aducea banii. De ce să omoare asistenta gâsca cu ouăle de aur?

   Era o întrebare validă, își zise Adelaide. Ochii i se duseră la Jake, arătând clar că depindea de el cât de multe informații voia să divulge. El era cel pornit pe urmele șantajistei.

   Acesta cântări chestiunea câteva minute și apoi, spre surprinderea ei, răspunse cu sinceritate.

   - Am motive să cred că Zolanda se ocupa cu șantajul, spuse el. A dus de nas o cunoștință de-a mea ca să pună mâna pe un anumit obiect care, dacă ar ajunge în mâinile unor persoane nepotrivite, s-ar putea dovedi stânjenitor pentru familia victimei. Ceva îmi spune că obiectul respectiv este acum în posesia lui Leggett.

   Răspunsul păru să o mulțumească pe Raina, care părea chiar că înțelegea situația lui.

   - În regulă, acum înțeleg de ce vrei să dai de Leggett înainte să o găsească poliția, spuse ea.

   - Și pe mine m-a cam supărat Thelma Leggett, rosti Adelaide. A încerca să facă în așa fel încât să fiu pusă pe lista suspecților, în cazul în care autoritățile decid că Zolanda a fost omorâtă. Nu că aș fi genul răzbunător sau așa ceva.

   - Bineînțeles că nu, zise Raina. Doar oamenii meschini se cramponează de chestiunile astea. Și totuși, dacă aș fi în locul tău, și eu aș fi destul de iritată. Îmi dau seama că ați avut noroc că tu și domnul Truett aveți alibiuri extrem de solide, totuși.

   Adelaide se crispă.

   - Deja ai auzit bârfele?

   - Păi, trăim într-un oraș mic și veștile circulă repede, răspunse Raina, scuzându-se oarecum. În plus, am citit și ediția specială a Curierului Burning Cove. A ieșit la chioșcuri cam acum o oră.

   Făcu un semn către ziarul împăturit de pe masa ei de lucru. Adelaide îl luă și îl deschise. Articolul purta chiar titlul pe care îl anunțase Irene Ward.

 

MEDIUMUL VEDETELOR ȘI-A PREZIS PROPRIA MOARTE

 

   Dimineață devreme, o chelneriță de la o ceainărie din oraș și un om de afaceri din Los Angeles aflat într-un sejur în localitatea noastră au descoperit trupul neînsuflețit al lui Madam Zolanda, celebrul medium al vedetelor. Corespondentul ziarului nostru s-a prezentat imediat la fața locului, exact la timp ca să vadă imaginea șocantă și să îi intervieveze pe martori, care erau în mod clar extrem de tulburați.

   Bineînțeles, vă aduceți aminte că Madam Zolanda a prezis moarte și sânge în finalul spectacolului care avea să se dovedească a fi ultimul pe care avea să îl dea vreodată...

 

   Adelaide azvârli ziarul cât colo, cu o resemnare sumbră în fața inevitabilului.

   - Povestea asta o să fie preluată de ziarele din toată țara.

   - Da, chiar asta se întâmplă în timp ce noi vorbim aici, îi confirmă Raina.

   - O să preluați cazul nostru? întrebă Jake.

   - Da, răspunse Raina, dar trebuie să vă avertizez din nou că s-ar putea să vă aruncați banii pe fereastră.

   - Mă îndoiesc că Poliția Burning Cove beneficiază de ceea ce am putea numi resurse variate în afara orașului acesta, spuse Jake. Pe de altă parte, din ce mi-a spus Adelaide, dumneavoastră aveți legături cu anumite agenții de investigații de prin toată țara. Mi-a zis că ați putut să sunați la cineva din Los Angeles să vă asigurați că eu chiar sunt cine pretindeam a fi.

   Raina își îndreptă imediat atenția asupra lui Adelaide.

   - I-ai spus?

   - Da, Raina. Cred că mi-a intrat cineva în casă cât am fost noi la teatru. Eram tulburată. Domnul Truett a fost într-atât de amabil să se ofere să stea cu mine până dimineață.

   Raina se încruntă.

   - Cum adică ți-a intrat cineva în casă?

   - Nu știm nimic despre cine ar putea fi, doar că a ținut casa sub supraveghere mare parte din noapte și a fumat câteva țigări, răspunse Jake. Am găsit chiștoacele de dimineață. Evident, aștepta ca eu să plec.

   Raina se întoarse spre Adelaide, evident tulburată.

   - Și ai reclamat la poliție?

   - I-am spus detectivului Brandon de dimineață, răspunse Adelaide. Mi-a promis că o să discute cu cei care patrulează noaptea prin oraș, să treacă de mai multe ori prin fața casei mele.

   - Între timp, domnișoara Brockton a avut amabilitatea de a mă primi la ea în casă în calitate de chiriaș, până ce poliția o să descopere cine i-a pândit casa noaptea trecută, adăugă Jake.

   - Am un dormitor liber, rosti iute Adelaide. Și chiar mi-ar prinde bine banii.

   Pe chipul Rainei apăru o expresie amuzată și mulțumită.

   - Pare a fi un plan excelent.

   Întinse mâna spre un carnețel cu coperte din piele.

   - O să încep să o caut pe Thelma Leggett.

 

CAPITOLUL 23

 

   Conrad Massey puse receptorul în furcă, uluit. Dacă femeia care îl sunase de dimineață spunea adevărul, Gill îl mințise de la început.

   Rămase cu ochii ațintiți la telefon în timp ce se lupta din răsputeri să-și controleze furia fierbinte și acidă care încerca să-i cotropească simțurile.

   - Cât de prost mă crezi, ticălos perfid ce ești? spuse cu glas tare.

   Dar nu era nimeni care să-l audă. Era singur în biroul său.

   Făcu un efort să se ridice în picioare și se duse la fereastră. Când era senin, de acolo putea să vadă bine golful San Francisco și spectaculosul pod nou pe care îl botezaseră după strâmtoarea pe care o străbătea - Golden Gate. Totuși, azi peisajul era învăluit în ceață.

   Vremea se potrivea perfect cu starea lui de spirit.

   Femeia care tocmai îl sunase voia bani gheață în schimbul locului unde se afla Adelaide Blake. Bine. Era cât se poate de dispus să plătească. Întrebarea era... de ce mințise Gill? Avuseseră o înțelegere.

   Era posibil ca Gill pur și simplu să nu vrea ca el să intervină, dar asta nu avea nicio logică. Gill avea nevoie de banii pe care îi primea pentru a o ține pe Adelaide sub cheie la Rushbrook.

   Conrad își strânse tare pumnul. Trebuia să preia controlul acestei situații. Muncise prea tare și sacrificase prea multe pentru a sta cu mâinile în sân acum, când viitorul pe care și-l planificase cu grijă se ducea pe apa sâmbetei. Încerca să reconstruiască un imperiu și avea nevoie de moștenirea lui Adelaide Blake pentru asta.

   Bunicul lui venise la San Francisco împreună cu alți bărbați măreți care făcuseră avere din construirea căilor ferate. Bătrânul rămăsese aici, să pună bazele afacerii de transport care propulsase familia Massey în rândul celor mai respectate clanuri din oraș.

   Prima reședință Massey fusese înălțată pe Nob Hill, în cartierul elegant în care se aflau conacele magnaților vremii - familiile Stanford, Huntington, Hopkins și Crocker. Această primă reședință a celor din clanul Massey fusese distrusă de cutremurul din 1906 și făcută scrum în incendiul care urmase. Dar, ca și vecinii săi înstăriți, bunicul lui o reconstruise, chiar dacă alesese pentru asta altă parte a orașului.

   La momentul potrivit, afacerea de transport și noua reședință trecuseră în stăpânirea tatălui lui Conrad, Emmett. Această schimbare se dovedise a fi un dezastru. Imperiul care izbutise să supraviețuiască impactului devastator al cutremurului și al incendiului, imperiu care ar fi trebuit să prospere pe perioada Războiului cel Mare nu putuse să reziste unei conduceri incapabile.

   Conrad știuse încă din copilărie că tatăl lui era slab.

   Emmett Massey era mai interesat de detaliile bogatei sale vieți mondene - cluburile la care era membru și amantele cu care se distra - decât de afacere. Nevrând să fie deranjat cu deciziile din activitatea de zi cu zi a firmei și strategia pe termen lung de care era nevoie pentru ca aceasta să se mențină mereu pe culmile succesului, acesta lăsase toate aceste responsabilități pe umerii directorilor, contabililor și avocaților săi. Mecanismul impecabil reglat care era Massey Shipping începuse să scârțâie. Crahul de pe Wall Street îi dăduse lovitura de grație. Compania se prăbușise în hăul falimentului. Șase luni mai târzou, Emmett suferise un atac cerebral și își dăduse obștescul sfârșit.

   Conrad avea 18 ani când moștenise ruinele a ceea ce fusese cândva un imperiu redutabil. Își impusese dintru început să îl reclădească, dar norii negri ai Marii Depresiuni care se abătuseră asupra țării îi blocaseră fiecare manevră.

   Nicio bancă nu îi aprobase solicitările din cauza falimentului așa că, într-un final, făcuse greșeala de a împrumuta bani cu niște dobânzi scandaloase de la un magnat foarte periculos. Folosise banii respectivi ca să relanseze Massey Shipping. Speranța reapăruse la orizont, mai ales că lumea se îndrepta sigur către încă un alt conflict de proporții mondiale.

   Se făceau averi fabuloase când statele porneau să se războiască. Guvernul avea să aibă nevoie de vapoare și de echipaje care să poată să le conducă. Avea să aibă nevoie de priceperea căpitanilor care mai navigaseră prin apele dificile ale Oceanului Pacific și erau foarte familiarizați cu porturile din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Massey Shipping avea să fie perfect pregătită să realizeze profituri enorma când avea să se declare război. Compania avea să-și facă datoria față de țară - pentru prețul potrivit.

   Viitorul începuse în sfârșit să prindă contur, își zisese Conrad. Dar acum bărbatul care îi împrumutase banii aceia îi cerea înapoi întreaga sumă, plus dobânda, până la sfârșitul anului.

   Conrad înțelesese abia acum că generosul său binefăcător urmărise dintru început ca lucrurile să ajungă în acest punct. Ticălosul avea de gând să preia controlul asupra Massey Shipping și să încaseze profiturile enorme care aveau să iasă din război.

   Conrad fusese atât de disperat încât luase în calcul opțiunea crimei. Singurul lucru care-l oprise să încerce să își pună în practică acest plan era faptul că știa că fiii magnatului, care erau la fel de necruțători ca acesta, aveau să îi ia locul imediat.

   Situația păruse disperată. Singurul lucru care-l făcuse să continue era focul de furie și ambiție care-i devora măruntaiele. Era dispus să sacrifice orice și pe oricine.

   Doctorul Ethan Gill i-o oferise pe tavă pe domnișoara Adelaide Blake, o bibliotecară naivă, crescută în puf, care se trezise singură pe lume și în posesia unei moșteniri impresionante. Gill îl asigurase că Adelaide suferea un dezechilibru psihic și că era mai bine pentru ea să-și ducă zilele la azil.

   Sacrificiul fusese făcut, rememoră Conrad, dar lucrurile merseseră prost. Fusese nevoit să spună niște minciuni și să falsifice niște documente, dar Adelaide dispăruse până la urmă într-o rezervă de la Sanatoriul Rushbrook. Conrad nu știa exact de ce Gill ținuse morțiș să o aibă pe Adelaide la sanatoriu cât mai rapid, și nici nu întrebase. Adevărul era că nici nu voia să știe.

   Dar Adelaide îi uluise pe toți evadând din secția încuiată de la Rushbrook. Iar acum Gill îl mințea în legătură cu locul unde se afla.

   Conrad își reluă în minte conversația pe care o avusese la telefon în urmă cu câteva clipe. Îl sunase o femeie care nu voise să se prezinte.

   „-  Știu unde a Adelaide Blake. Pentru prețul potrivit, o să vă dau această informație. Dar ați face bine să vă mișcați rapid, pentru că Gill știe deja unde se ascunde. Singurul motiv pentru care el și amicul lui nu au săltat-o până acum e că nu și-au dat seama cum să procedeze fără să atragă atenția polițiștilor din oraș. Domnișoara Brockton - acesta e numele pe care îl folosește acum - și-a făcut prieteni, ca să vedeți. Dacă e să dispară, apropiații ei vor începe să o caute.

   - Mă descurc eu cu Adelaide Blake sau Brockton sau cum își mai spune acum, îi răspunsese el. Spune-mi pur și simplu cât vrei pentru informația asta și unde vrei să-ți las banii.”

   Necunoscuta care-l sunase îi indicase suma exactă și locul unde avea să aibă loc tranzacția. Îl avertizase ca nu cumva să întârzie. Conrad consimțise imediat, deși ar fi trebuit să conducă destul de mult până la locul de întâlnire, o benzinărie aflată lângă un sătuc, pe Autostrada 101.

   Se uită repede la ceas. Era puțin peste 8 dimineața. Avea să-și facă bagajul, apoi să plece imediat.

   Gill și persoana cu care lucra poate că nu erau îndeajuns de inteligenți să știe cum să o recupereze pe Adelaide fără să atragă atenția polițiștilor, dar asta nu avea să fie o problemă pentru el, își zise Conrad. Putuse să o facă să se îndrăgostească de el. Sigur avea să-i reușească din nou.

 

CAPITOLUL 24

 

   A doua zi dimineață, Ceainăria Refresh era aglomerată la maxim.

   - Evident, vânzările au explodat azi, constată Florence.

   Puse ceainicul pe blat și măsura sala de mese aglomerată prin ușa deschisă a bucătăriei.

   - Poate că ar trebui să găsești cadavre mai des.

   - Nu spune una ca asa!

   Adelaide măsura atent cantitatea de ceai pe care o puse într-un ceainic.

   - Nici acum nu pot să-mi scot imaginea din minte. A fost îngrozitor, Flo. Zăcea acolo, într-o grămadă imorfă pe terasa de beton.

   Ceainăria Refresh fusese aglomerată din minutul în care deschiseseră. De la primul client, Adelaide devenise ținta unui tir de întrebări, dar aceasta le oferea un răspuns standard:

   „- Îmi pare rău, dar nu pot să spun nimic. Ancheta poliției este în plină desfășurare.”

   Când investigația avea să ia sfârșit, avea de gând să rescrie această replică:

   „- Îmi pare rău, dar nu pot să vorbesc despre asta, e un subiect care mă zdruncină prea tare. Sunt convinsă că înțelegeți.”

   - Cred că ar trebui să știi că toată lumea știe că Jake Truett și-a petrecut noaptea la tine, o avertiză Florence pe un ton scăzut. Și că era cu tine când ai găsit cadavrul mediumului.

   - Ți-am spus, domnul Truett e noul meu chiriaș. Am nevoie de banii respectivi.

   - Te-am auzit de prima oară, spuse Florence. Dar asta n-o să închidă gura lumii. Poate că tu ai nevoie de banii ăia, dar Truett nu are nevoie de un loc ieftin unde să stea. Ar putea să-și permită lejer să se cazeze la hotelul Burning Cove.

   - Preferă intimitatea pe care i-o oferă căsuța de lângă plajă.

   - Dar la tine n-o să aibă parte de prea multă intimitate, nu? O să folosiți amândoi aceeași baie.

   Noaptea trecută, faptul că în casă era o singură baie nu fusese o problemă, își dădu seama Adelaide. Fusese prea obosită ca să-i pese că în căsuța ei se afla un bărbat. Noaptea albă de dinaintea descoperirii cadavrului Zolandei urmată de ziua interminabilă petrecură răspunzând întrebărilor polițiștilor și stabilirea detaliilor cu Raina îi aduseseră prima noapte de somn neîntrerupt de care avusese parte de luni bune.

   Jake fusese un adevărat domn. Ideea că dormea în camera aflată mai încolo pe hol îi oferise o senzația de siguranță de care nu mai avusese parte din noaptea îngrozitoare când fusese închisă la Rushbrook.

   Trebuise să recunoască faptul că, totuși, de dimineață fusese extrem de surprinsă când, cu mintea încă amorțită de somn, deschisese ușa de la baie și dăduse cu ochii de Jake, gol până la brâu, care se bărbierea în fața oglinzii aburite. Își ceruseră scuze amândoi și ea se retrăsese imediat din încăperea de mici dimensiuni. Cu toate acestea, de cum își revenise din surpriză, își dăduse seama că s-ar putea obișnui destul de repede să-l vadă pe Jake fără cămașă. Avea un spate musculos și umeri foarte frumoși.

   - Ba e destul loc la mine, îi spuse lui Florence.

   - Drăguțo, nu-i cazul să te prefaci, nu cu mine. Sunt prietena ta, ai uitat? Chiar mă bucur că tu și Truett vă bucurați de-o idilă de vară. Vreau doar să mă asigur că ești conștientă că, atunci când o să se întoarcă în Los Angeles, totul o să se termine definitiv. Ai grijă de inima ta. Să nu începi să visezi la verighetă și rochie de mireasă.

   Adelaide se gândi la verigheta din cutia de sub patul ei. Un fior de oroare înghețată o străbătu din cap până în picioare.

   - Crede-mă când îți spun că sigur nu mă apuc să fac planuri de nuntă.

   Florence o cercetă atent preț de câteva secunde și apoi încuviință din cap, evident mulțumită de ce vedea.

   - Nu pot să nu observ că noul tău chiriaș a reușit să se ferească de toți curioșii, într-un mod foarte convenabil pentru el. Nu a venit în dimineața asta, să-și bea obișnuitul său ceai verde.

   - Jake s-a dus în oraș să ia câte ceva de la magazinul de bricolaj, zise Adelaide. Vrea să facă niște mici reparații la casa mea.

   Nu era cazul să adauge că plecase cu o listă de cumpărături pe care se aflau încuietori noi și uneltele necesare pentru montarea lor.

   - Zău așa? Ei, ca să vezi... N-aș fi crezut că nu afacerist bogat din Los Angeles se pricepe la meșterit prin casă.

   - Cred că încearcă să se facă util, spuse Adelaide.

   Și ăsta era adevărul, își dădu ea seama.

   Florence se uită lung la ea.

   - Că tot veni vorba de domnul Truett și de epuizarea lui nervoasă, cum a reacționat la imaginea de la vila lui Madam Zolanda? Probabil că a fost un adevărat șoc pentru el. Presupun că n-a leșinat și nici n-a făcut vreo criză de isterie...

   Adelaide își aduse aminte cât de rapid se apropiase Jake de trup, verificase dacă mai avea puls și apoi cum cercetase vila.

   - Nu, răspunse ea scurt.

   Florence lăsă să-i scape un chicotit.

   - Ceva-mi spunea că așa o să fie... Nu cred că are nicio problemă cu nervii.

   - De acord, spuse Adelaide. Dar are nevoie de o ocupație, Flo.

   Pe chipul lui Florence se întipări o expresie gânditoare.

   - Am auzit că a lucrat în import-export. Asta acoperă o gamă foarte largă de activități, dacă înțelegi ce vreau să spun.

   Adelaide își aduse aminte de comentariile făcute de Raina pe marginea domeniului de activitate al lui Jake.

   - Vrei să spui că domnul Truett e un personaj dubios? întrebă ea.

   - Păi, am auzit că el și Luther Pell sunt prieteni de multă vreme.

   Surprinsă, Adelaide puse ibricul pe aragaz cu mai multă forță decât anticipase. În secunda următoare se răsuci pentru a o ținti cu privirea pe Florence.

   - Cine ți-a spus asta? întrebă ea, impunător.

   - O prietenă de-a mea, băiatul ei lucrează ca valet în parcarea de la Clubul Paradise. El i-a zis că Pell l-a invitat pe Truett la un pahar în apartamentul lui particular, de deasupra clubului, de câteva ori chiar de când acesta a venit în oraș, zise Florence. Am auzit c-au jucat și câteva partide de golf.

   Adelaide nu era sigură de ce o surprindea această informație, dar dintr-un motiv pe care nu îl putea identifica, o umpluse de o nedumerire stranie.

   - Habar n-aveam, comentă ea. Jake... Domnul Truett... n-a zis că îl cunoaște pe Luther Pell.

   - Dar nu-i ceva pentru care să-ți faci gânduri, sunt sigură, spuse Florence iute. Doar că toată lumea spune că Pell are relații în lumea jocurilor de noroc, iar lumea asta e una învăluită în ceață. Plus că Pell are un club de noapte aici, în oraș. Mulți ar spune că și ăsta e un domeniu de activitate cam dubios.

   - Da, știu.

   Adelaide își spuse că nu-și putea permite să fie luată pe nepregătite. Cu toate acestea, o prietenie veche cu Luther Pell probabil că ar trebui să o îngrijoreze. Florence avea dreptate. Jocurile de noroc și cluburile de noapte erau domenii de activitate dubioase.

   Nu neapărat ilegale, își aminti rațional, doar... dubioase.

   Clopoțelul de deasupra ușii de la intrarea în ceainărie scoase un clinchet și, imediat, atenția i se concentră asupra lui. Aruncă o privire prin ușa deschisă a bucătăriei și o văzu pe Vera Westlake făcându-și intrarea.

   Peste ceainărie se lăsă imediat o liniște tensionată, de parcă toți așteptau cu sufletul la gură.

   Spre deosebire de cele mai multe vedete care veneau la Refresh, Vera Westlake apărea mereu de una singură și mereu se așeza la masa ei preferată. Nu era însoțită de vreo asistentă, de vreun agent de relații publice, de cine știe ce ziarist monden sau de vreun bărbat. Adelaide schiță un zâmbet pentru sine. Evident, Westlake nu avea nevoie de un anturaj pentru a le reaminti celor din jur că era o vedetă. Avea puterea de a atrage toate privirile din încăpere. Dar, pe de altă parte, avea tot ce-i trebuia - eleganță, strălucire, talent, frumusețe și acea calitate magică numită charismă. Când era undeva, ceilalți cu greu își puteau lua ochii de la ea.

   Avea câteva elemente-semnătură. Unul dintre ele era rujul roșu cărămiziu. De asemenea, avea obiceiul de a apărea mereu în public îmbrăcată într-o singură culoare din cap până în picioare.

   Nici azi nu se abătea de la această regulă. Toate piesele de vestimentație de pe ea - pantalonii de mătase fluizi, cu talie înaltă, bluza de mătase cu mâneci largi, sandalele cu tocuri groase și pălărioara de pâslă dulce ca o prăjiturică - erau de o nuanță bogată de crem. Avea părul negru pieptănat cu cărare într-o parte și i se revărsa în bucle lejere pe umeri. Ochii îi erau puși în valoare cu rimel și creion dermatograf, iar sprâncenele îi erau subțiri și arcuite elegant.

   Părea să nu observe deloc că toți cei din ceainărie se uitau lung la ea.

   - Vedetele de cinema, rosti Adelaide în șoaptă. Discreția nu e nicidecum punctul lor forte, nu?

   - Nu, dar sporirea vânzărilor de ceai, da, îi răspunse Florence.

   - Corect. Și venirea domnișoarei Westlake aici în dimineața asta ne mai aduce un beneficiu suplimentar: mai mult ca sigur, toți vor uita de mine și vor discuta numai despre ea.

   - Eu nu mi-aș paria banii pe asta.

   Florence își șterse mâinile pe un șervet.

   - O conduc eu la masă.

   Florence se întoarse, la fel de grăbită.

   - Vrea să vorbească cu tine.

   Adelaide lăsă să-i scape un geamăt exasperat.

   - Adică vrea să mă ia la întrebări despre ce s-a întâmplat ieri dimineață?

   - Probabil. Se pare că toată lumea, inclusiv unele vedete, este interesată de mediumul care și-a prezis propriul sfârșit.

   - Eu rămân la răspunsul meu standard. Cât timp polițiștii investighează cazul, nu pot să spun prea multe.

   - Noroc!

   Adelaide puse ceainicul și o ceșcuță delicată cu farfurioară pe o tavă.

   - O să fiu politicoasă, dar n-o să-i dau nicio informație.

   - Ai putea să încerci să schimbi subiectul întrebând-o despre efectele minunate ale tonicului ăla de slăbit pe care mereu vrea să îl ridice în slăvi.

   Adelaide scutură din cap.

   - Nu pot să înțeleg cum de poate să creadă că tonul ăla dietetic chiar are efect. Paxton nu este decât un șarlatan.

   Florence chicoti.

   - Dacă zvonurile sunt adevărate, se pare că are o idilă cu doctorul Paxton. Poate că e îndrăgostită de el și vrea să îi facă un serviciu făcând publicitate tonicului său.

   - Poate... Dar, ascultă la mine, motivul pentru care tonicul lui Paxton a avut atât de mult succes e că se vinde în sticla aia frumoasă și elegantă. Ambalajul e secretul. Trebuie să mă ocup și eu de etichetele pentru pachetele de ceai pe care le vindem noi. A, și avem nevoie și de un slogan cu priză la public.

   - Nu-i nevoie să te agiți cu etichetele și alte asemenea, nu când avem vedete ca Vera Westlake care vin personal să savureze unul dintre amestecurile tale speciale.

   Adelaide schiță un zâmbet.

   - Ai dreptate. O fi făcând domnișoara Westlake reclamă la tonicul lui Paxton, dar ne sporește și nouă vânzările destul de mult, nu?

   - Da, așa e, confirmă Florence.

   Adelaide ieși cu tava de ceai Seninătate, traversă ceainăria și o puse pe masa Verei. Cumva, trebui să-și reprime impulsul de a face o reverență.

   - Bună dimineață, domnișoară Westlake, îi spuse. Mulțumim foarte mult că ați venit la Refresh astăzi. În ceainic v-am pus amestecul dumneavoastră special. O să fie gata în câteva minute. Ați dori și prăjiturele sau câteva fursecuri?

   - Nu mă ispiti, rosti Vera, cu un zâmbet languros. Când am poftă de ceva dulce, iau imediat o sticluță din Tonicul doctorului Paxton. Face minuni. N-aș vrea să îi stric efectul ronțăind prăjiturele sau fursecuri.

   Vera avea glasul voalat al unei cântărețe de cabaret. Reuși să facă reclama la tonicul lui Paxton să sune ca o invitație la o petrecere privată exclusivistă. Adelaide știa că toți cei din ceainărie îi auziseră proslăvirile.

   - Va mai servesc și cu altceva? întrebă ea.

   - Am înțeles cu tu ești cea care a găsit-o pe Madam Zolanda ieri dimineață.

   Vera se cutremură vizibil.

   - Cred că a fost un șoc teribil pentru tine.

   - Da, chiar a fost, răspunse Adelaide. Din păcate, nu pot să vorbesc despre asta. Ancheta poliției e în plină desfășurare.

   - Din ce scria în ziarul orașului, nu erai singură.

   - Nu, nu eram.

   Vera oftă.

   - Despre morți numai de bine, dar... Madam Zolanda era o escroacă.

   Adelaide își drese glasul.

   - O mulțime de oameni sunt convinși că avea puteri paranormale autentice.

   - Aiureli. Nu există așa ceva.

   - Deci nu vă numărați printre clienții ei?

   - Bineînțeles că nu.

   Vera se uită pe fereastră, cu o expresie gânditoare și absentă pe chip.

   - Și totuși, e foarte trist, nu? Probabil că avea de gând să-și ia zilele când a rostit acea ultimă previziune. I-ar fi plăcut la nebunie să-și vadă numele pe primele pagini ale ziarelor.

   - Ați fost la Palace, la ultimul spectacol al Zolandei?

   - Da. Doctorul Paxton a vrut să-l vadă. Zicea că avea să fie amuzant. M-a invitat să-l însoțesc și am acceptat.

   - Mi se pare surprinzător, având în vedere părerea pe care o aveți despre talentele Zolandei.

   Vera se răsuci ușor, renunțând să mai privească pe fereastră și schiță un zâmbet uimitor de nostalgic.

   - Nu mă înțelege greșit... Deși sunt sigură că Zolanda nu avea niciun fel de puteri paranormale, mi se părea că spectacolul pe care-l oferea era distractiv. Ai văzut și tu publicul... Tuturor le-a plăcut spectacolul.

   - Da.

   - Nu i-am fost clientă, dar o cunoșteam. La un moment dat, eram amândouă doar niște actrițe aspirante.

   - Înțeleg, răspunse Adelaide.

   - Mergeam la aceleași audiții. Uneori mai beam câte un pahar împreună. Totuși, când am obținut rolul principal în Drumul întunecat, totul s-a schimbat. E foarte greu să menții o prietenie între două persoane care concurează pentru aceleași roluri.

   - Foarte adevărat.

   - Poți să mă crezi sau nu, dar chiar m-am bucurat pentru Zolanda când și-a lansat ideea cu mediumul. Și părea să-i meargă de minune. Probabil că se alegea cu o groază de bani. Avea toată expunerea publică din lume. Jumătate din actorii de la Hollywood se călcau pe picioare să obțină o ședință între patru ochi cu ea. Nu-mi vine să cred că și-ar fi luat zilele. Chestia asta cu sinuciderea nu are nicio logică...

   - Poate că polițiștii o să găsească o explicație, rosti Adelaide.

   Pleoapele Verei se îngustară puțin.

   - Eu una zic că trebuie să-i dea de urmă asistentei ăleia a ei. Am auzit că a dispărut cam în același timp cu moartea Zolandei. Mie mi se pare că e ceva suspect la mijloc.

   - N-am cum să știu nimic despre asta.

   Adelaide ridică tava goală de pe masă.

   - Vă rog să mă scuzați, ar trebui să mă întorc în bucătărie.

   - Bineînțeles. Sunt convinsă că v-a fost foarte greu ție și omului de afaceri din Los Angeles care era cu tine când ai descoperit trupul neînsuflețit al Zolandei. Slavă Domnului că a fost alături de tine, mare noroc, hmm?

   Adelaide încremeni.

   - Pardon?

   - Voiam să spun că ai avut mare noroc. În fond, lucrurile ar fi fost cam ciudate cu polițiștii dacă ai fi descoperit cadavrul Zolandei singură.

   Adelaide decise că îndurase destul. O fixă pe Vera cu o privire hotărâtă.

   - Ce vă face să spuneți una ca asta, domnișoară Westlake?

   Ochii Verei se măriră, cu un aer de nevinovăție deplină.

   - Mi-am dat seama chiar acum că polițiștii ar fi putut să se întrebe cum de s-a întâmplat să fii chiar la locul unde a survenit un deces în circumstanțe atât de deosebite, chiar dis-de-dimineață.

   Adelaide reuși să schițeze ceea ce spera că era un zâmbet relaxat și amuzat.

   - Încercați cumva să intrați în rolul unei doamne detectiv pentru următorul film, domnișoară Westlake?

   Pentru o clipă, Vera păru surprinsă. Apoi lăsă să-i scape un hohot scurt și discret, din gât.

   - Recunosc că, aidoma tuturor celor din oraș, moartea lui Madam Zolanda mă intrigă. N-a ajuns vedetă pe marele ecran, dar era clar o vedetă hollywoodiană. Îi cunosc personal pe câțiva dintre clienții ei. E uimitor câți s-au lăsat duși de nas de jocul ei de-a mediumul.

   Discuția lua o turnură periculoasă, își dădu seama Adelaide. Sala de mese a ceainăriei nu era foarte mare. Deși ea și Vera discutaseră pe un scăzut, Adelaide era destul de sigură că cei care stăteau la mesele din apropiere auziseră fiecare cuvințel.

   - Vă las să vă savurați ceaiul, domnișoară Westlake. Sper să vă fie pe plac. După cum vedeți, suntem destul de aglomerați azi, vă rog să mă scuzați.

   Buzele Verei se modelară într-un zâmbet lipsit de umor.

   - Nimic nu atrage curioșii ca o moarte produsă în condiții misterioase.

   - Evident, spuse Adelaide.

   Se grăbi să intre în vorbă cu clienții de la o masă apropiată înainte ca Vera să apuce să mai spună ceva.

   Florence ieși din bucătărie cu un ceainic și o expresie vicleană.

   - Noul tău chiriaș te așteaptă, îi zise în șoaptă când trecu pe lângă Adelaide.

   Aceasta se duse grăbită la bucătărie. Jake era acolo. Își dădu seama că intrase în ceainărie pe ușa dinspre bucătărie.

   - Florence mi-a spus că Vera Westlake a reușit să te acapareze imediat, început el. Presupun că era curioasă în legătură cu moartea Zolandei?

   - Da.

   Adelaide puse tava pe blat.

   - Nu i-am spus nimic ce să nu fi fost și în articolul din Curier. Se pare că ea și Zolanda se cunoșteau de când erau amândouă doar niște actrițe aspirante. Viețile lor au pornit în direcții foarte diferite când Vera a devenit vedetă și Zolanda... nu.

   - Aha.

   Jake părea interesat.

   - Westlake a fost una dintre clientele Zolandei?

   Adelaide ridică din sprâncene.

   - Te întrebi dacă Vera Westlake n-ar fi putut să fie una dintre victimele șantajate de Zolanda, nu?

   - Mi-a trecut prin minte. Dacă da, ar fi avut un motiv să o omoare.

   - Am întrebat-o pe domnișoara Westlake dacă i-a solicitat vreodată o ședință Zolandei. Răspunsul a fost un nu foarte ferm. Domnișoara Westlake nu crede în paranormal. Dar mi-a zis că i se pare foarte greu de crezut că Zolanda și-ar fi luat viața. Bănuiește că Thelma Leggett e implicată cumva în moartea mediumului.

   - Nu e singura care ține cu dinții de teoria asta. O groază de oameni din Burning Cove sunt convinși că Leggett și-a asasinat șefa.

   - De ce?

   - Oamenii cu care am vorbit eu merg pe ideea că Leggett a omorât-o pe Zolanda ca să-i fure banii și bijuteriile.

   Adelaide se încruntă.

   - Unde ai vorbit cu oamenii ăștia?

   - La magazinul de bricolaj, unde altundeva? Femeile se pun la curent cu știrile locale la magazinul de cosmetice. Bărbații, la magazinul de bricolaj.

   - O să țin minte asta.

   - Azi am mai aflat ceva despre Zolanda. Când era aici, în Burning Cove, era o clientă fidelă a Clubului Paradise. Noaptea în care a murit a fost singura în care nu și-a făcut apariția la club.

   - Cine ți-a spus asta?

   - Luther Pell.

   Adelaide încremeni.

   - Florence mi-a zis că te cunoști cu domnul Pell.

   - Da, ne-am cunoscut acum câțiva ani.

   - Înțeleg.

   - De asemenea, Luther mi-a spus că, de obicei, Thelma Leggett o aducea cu limuzina pe Zolanda la club și o conducea înăuntru. După ce se asigura că se instalase bine într-un separeu, Leggett avea obiceiul să se ducă la Carousel, un club aflat în cealaltă parte a orașului. Dar, în noaptea în care Zolanda a murit, se pare că Leggett și-a dus șefa direct înapoi la vilă. Ea și-a făcut apariția la Carousel ca de obicei. A plecat pe la vreo 3 și jumătate dimineața. Și de atunci nu a mai văzut-o nimeni.

   - Și ce aflăm noi din asta?

   - Poate că Zolanda urma să se întâlnească cu cineva după spectacol.

   - Poate.

   Adelaide respinse această chestiune cu o fluturare din mână.

   - Dar ar putea la fel de bine să însemne că era extenuată după spectacol. Oricum, tot Leggett rămâne principala suspectă.

   - După ce am discutat cu Luther, mi-am dat seama că ar fi interesant să mergem la Clubul Paradise în seara asta.

   - De ce?

   - Pentru că Luther mi-a mai spus și că Zolanda nu a fost singura clientă fidelă care nu și-a făcut apariția la club în noaptea în care aceasta și-a dat duhul. Doctorul Calvin Paxton și-a făcut un obicei din a veni la Paradise cam în fiecare seară. De obicei sosește pe la miezul nopții și stă la masa domnișoarei Westlake. Beau câteva pahare, dansează de câteva ori împreună, după care amândoi se retrag cu mașini separate pe la 3 dimineața.

   - Și?

   - În noaptea morții Zolandei, Vera Westlake a ajuns la Clubul Paradise pe la miezul nopții, ca de obicei, dar Paxton n-a apărut deloc.

   Adelaide cântări câteva secunde această informație.

   - Poate că Paxton s-a hotărât să se ducă în altă parte după spectacolul Zolandei. Barul de la hotelul Burning Cove e și el unul dintre locurile de distracție preferate de cei de la Hollywood.

   Jake scutură din cap.

   - Luther a discutat cu prietenul lui, Oliver Ward, proprietarul hotelului Burning Cove. Paxton e cazat acolo, dar a cerut să îi fie pregătită mașina pe la 7. A condus chiar el și s-a dus la Teatrul Palace, unde s-a întâlnit cu Vera Westlake. După spectacol, Paxton pare să fi dispărut până ce s-a întors la hotelul Burning Cove, pe la 4 și jumătate dimineața.

   - Poate că a fost la unul dintre celelalte localuri de noapte din oraș.

   - Posibil, dar lui Paxton îi place să se învârtă printre vedere. Nu e genul de om căruia să îi placă să petreacă o seară la un local precum Carousel. Sincer să fiu, în mod normal, în orice altă noapte, nu aș fi remarcat câtuși de puțin faptul că Paxton nu și-a făcut apariția la Paradise sau la barul de la hotelul Burning Cove. Dar Luther mi-a mai dat o altă informație interesantă. Cu câteva zile înainte de ultimul ei spectacol, Zolanda a plecat de la Clubul Paradise cu Paxton, în mașina lui. Evident, Paxton s-a oferit să o conducă până la vila unde era cazată. Dar angajatul din parcare i-a spus că, atunci când s-au urcat în mașină, ei doi se certau.

   - Despre ce?

   - Angajatul zicea că tot ce a reușit să audă a fost ceva cum că erau în criză de timp. Nu a mai auzit nimic altceva, dar era clar că nu erau în relații amicale.

   - Hmm.

   Adelaide se sprijini de marginea blatului de lucru și își împreună antebrațele peste piept.

   - Poate că Paxton poate să explice foarte simplu unde a fost noaptea în care a murit Zolanda, dar noi nu putem să-i cerem asta. Nu suntem polițiști.

   - Nu, dar ar putea fi interesant să-l observăm pe Paxton în mediul său natural, ca să zicem așa.

   Adelaide ridică ușor din sprâncene.

   - Adică?

   - Dacă-și menține obiceiul, în seara asta o să fie la Clubul Paradise.

   - Motiv pentru care o să te duci și tu acolo.

   - Pardon, amândoi mergem la Clubul Paradise în seara asta.

   Surprinsă, Adelaide își lăsă brațele pe lângă corp și se desprinse de blatul de bucătărie.

   - Nu cred că e o idee bună. O să pară că am ieșit la întâlnire.

   Jake îi zâmbi.

   - Cam ăsta e și scopul acestui mic experiment.

   - Dar le-am spus tuturor că ești noul meu chiriaș.

   Adelaide își dădu seama că gesticula. Își impuse să se oprească.

   - Oamenii o să-și facă o impresie greșită despre noi.

   - Dă-mi voie să-ți spun ceva: povestea cu chiriașul nu prea convinge pe nimeni.

   Tânăra se crispă imediat.

   - Unde ai auzit asta, la magazinul de bricolaj?

   - Ți-am spus, magazinele de bricolaj sunt punctele fierbinți ale bârfelor locale.

   - Se pare că da. Îți dai seama, bineînțeles, că nu am nimic de îmbrăcat - nimic care să se potrivească cu un local elegant ca Paradise. Va trebui să mă duc să-mi cumpăr ceva după ce se închide ceainăria.

   - A fost ideea mea, așa că rochia o să o achit eu.

   Adelaide îl fixă printre pleoapele îngustate.

   - Ba nu, n-o să achiți nicio rochie. Asta n-ar face altceva decât să pună gaz pe foc.

   - Te referi la focul care deja arde în toată regula?

   Adelaide se încruntă într-atât încât sprâncenele i se apropiară.

   - N-ar trebui să te-apuci de înlocuit broaște sau ceva de genul.

   - A, da. Broaștele...

   Jake își luă sacoșa și porni spre ușa bucătăriei.

   - Să mă anunți când ești gata să mergi la cumpărături. Te duc eu cu mașina.

   - Chiar crezi că e nevoie?

   Jake se opri, cu mâna pe clanță.

   - Nu știm prea multe despre ce se întâmplă aici, în Burning Cove, dar știm că cineva ți-a ținut sub observație casa chiar în noaptea în care un medium celebru a murit. Până nu reușim să ne lămurim un pic cum stau lucrurile, nu cred că e o idee prea bună să te duci undeva de una singură.

   Adelaide aproape că se lansă într-o mărturisire completă. Nu avea mai multe informații decât polițiștii în legătură cu moartea Zolandei, dar avea o bănuială în ceea ce privea persoana care ar fi putut să o urmărească. Problema era că, dacă i-ar fi spus tot lui Jake, era foarte posibil ca acesta să ajungă la concluzia că era nebună. Ce om în toate mințile ar avea încredere în spusele unei femei fugite de la un azil de nebuni?

   Nu era ca și cum el i-ar fi încredințat toate secretele lui, își aminti cu un efort.

   Se concentră asupra problemei mai urgente, respectiv cum să facă rost de o rochie rezonabil de ieftină, dar care să se potrivească în mediul exclusivist de la Clubul Paradise.

   - Nu-i nevoie să vii la cumpărături cu mine, zise ea.

   Știa că tonul îi era rigid și plin de tensiune.

   - Am o prietenă care știe exact care sunt ultimele tendințe și unde găsesc ceva la modă în Burning Cove.

   - Cât o să dureze?

   - Câteva ore, îi spuse ea cu un zâmbet glacial, provocându-l muțește să se plângă în vreun fel despre durata acestui demers.

   - Bine, du-te și alege pe îndelete. Luther m-a invitat la o partidă de golf după-amiază. O să-i dau un telefon, să-l anunț că sunt liber.

 

CAPITOLUL 25

 

   - Asta-i rochia care-ți trebuie, anunță Raina. Îți vine minunat, iar nuanța de albastru turcoaz închis îți scoate în evidență ochii. Pari sofisticată și misterioasă. Exact genul ăsta de impresie trebuie să faci într-un local cum este Clubul Paradise.

   - Domnișoara Kirk are dreptate, rosti entuziasmată vânzătoarea. Are un instinct excelent pentru haine.

   Adelaide se studie în oglinda cabinei de probă.

   Raina și vânzătoarea aveau dreptate, își dădu ea seama. Rochia lungă până la glezne îi venea bine. Satinul lucios era croit pe bie, astfel încât se drapa lejer pe corp și se înfoia ușor mai jos de șolduri. Ar fi arătat minunat pe ringul de dans.

   Partea de sus era croită într-un stil decent, cu guler înalt, dar spatele era dezgolit până la talie, iar materialul era ținut pe loc doar de câteva panglici decorative. Era o rochie gândită special pentru o noapte de strălucire și seducție.

   Mai cumpărase rochii asemănătoare în acele prime săptămâni exaltate după ce Conrad Massey intrase în viața ei. Și-apoi, într-o zi se trezise într-un halat de spital, încuiată într-o rezervă la Rushbrook. Această amintire o făcu să se cutremure toată.

   Sprâncenele Rainei se împreunară într-o încruntătură. Se aplecă un pic spre ea și coborî tonul.

   - Ești în regulă? o întrebă.

   Adelaide își recăpătă controlul de sine.

   - Da, sunt bine. Încercam să asimilez șocul produs de prețul frumuseții ăsteia, atâta tot.

   - Nu-i cazul să vă faceți griji pentru preț, rosti vânzătoarea lejer. Vă fac o reducere de 20%, pentru că o să fiți văzută în rochia asta la Clubul Paradise. E o reclamă excelentă pentru magazinul meu. Acum nu mai aveți nevoie decât de niște pantofi eleganți, o eșarfă de pus pe umeri, niște cercei și poșeta de seară potrivită ca să fiți pregătită pentru o seară de distracție în oraș.

   Realitatea o izbi pe Adelaide cu o forță copleșitoare. Abia dacă își permitea prețul rochiei - la limită, chiar. Nici nu se punea problema să își ia și accesoriile pe care i le sugerase vânzătoarea.

   - Îmi pare rău, spuse.

   Își duse mâna la spate, în căutarea fermoarului mascat.

   - Rochia e încântătoare, dar aveți dreptate, are nevoie de toate accesoriile potrivite. Din păcate, eu am un buget restrâns de la care nu mă pot abate.

   Alarmată, vânzătoarea începu să vorbească precipitat.

   - Sunt convinsă că o să găsim câte ceva care să se încadreze.

   - Accesoriile nu vor fi o problemă, interveni Raina. Cred că am eu o poșetă și o eșarfă care să se potrivească de minune cu rochia asta. Am și niște cercei care ar veni bine. Asta înseamnă că ne mai trebuie doar niște încălțări. Din păcate, eu port un număr mai mare decât tine, Adelaide, deși am putea să băgăm niște șervețele în vârf...

   Vânzătoare schiță un zâmbet misterios de om care lucrează în comerț.

   - Mă întorc imediat, rosti apoi.

   Adelaide și Raina se uitară una la cealaltă.

   - Am niște informații pentru tine, rosti Raina încetișor. Nu prea multe, dar s-ar putea să fie de folos. Ți le spun când terminăm aici.

   - E ceva legat de Thelma Leggett?

   - Da.

   Vânzătoarea își făcu din nou apariția ca prin magie. În mână avea o pereche de sandale de dans cu tocuri înalte și barete subțiri. Erau făcute din piele argintie și păreau să emită o strălucire discretă, ca a stelelor.

   Adelaide se uită lungă la ele, vrăjită.

   - O, da, spuse Raina încet. Da, chiar așa, cred că ele se vor potrivi numai bine.

   - Sunt convinsă că sunt prea scumpe, începu Adelaide.

   - Aveam de gând să le scot la reducere săptămâna viitoare, rosti vânzătoarea. Vi le dau acum la prețul redus.

   - Bine, le luăm decise Raina.

   Adelaide se holbă la ea.

   - Nu-mi permit să le iau, chiar și la reducere.

   - Îți împrumut eu banii, se oferi prietena ei.

   Adelaide se lăsă păgubașă.

   - Bine. Dar numai dacă mi se potrivesc perfect.

   Sandalele i se potriviră într-atât de bine încât parcă ar fi fost făcute pentru picioarele ei. Adelaide trase aer adânc în piept și deschise poșeta pentru a-și scoate portofelul. La viteza cu care cheltuia, era foarte posibil să fie cu adevărat nevoită să ia un chiriaș după plecarea lui Jake.

   Când ea și Raina ieșiră din magazin, Adelaide se simțea ușor amețită de suma pe care tocmai o cheltuise. Nu era ca și cum ar mai fi avut acces la moștenirea ei, își aminti. Trăia dintr-un salariu de chelneriță.

   - Nu-ți face griji, o încurajă Raina. Gândește-te la rochie și la sandale ca fiind o investiție.

   - Ce investiție? răspunse Adelaide. Probabil că n-o să le mai port niciodată.

   - Acum locuiești în Burning Cove. Crede-mă, o să ai și alte ocazii să porți rochia asta și sandalele acelea superbe. Hai să bem o cafea, după care putem merge la mine să luăm eșarfa, cerceii și poșeta de seară.

   - Am nevoie se ceva care să mă ajute să trec peste șocul cheltuirii unei sume așa de mari. Presupun că e prea devreme pentru un martini.

   - Lasă martiniul pentru diseară, când o să porți efectiv rochia și sanalele, spuse Raina.

   Găsiră o masă mică și umbrită la o cafenea în aer liber într-o piațetă aglomerată din complexul comercial. Pe lângă ele treceau tot felul de femei îmbrăcate elegant, cu sacoșe de la diferite magazine din jur, flecărind cu prietenele lor și discutând despre cele mai recente tendințe din modă.

   Adelaide nu era o împătimită a cafelei - prefera ceaiul - dar era plăcut să bea o cafea cu o prietenă, își dădu ea seama. O făcea să se simtă aproape normală.

   Treptat treptat, ea și Raina își aprofundau relația de prietenie. Într-o bună zi poate că aveau să simtă că-și puteau împărtăși chiar și cele mai bine păzite secrete. Dar ziua aceea nu sosise încă.

   Când li se aduseră cafelele, Raina își înălță ceașca într-un soi de toast discret.

   - În cinstea unei ieșiri în oraș de poveste, zise ea.

   - Îți dai seama că nu e o întâlnire, nu?

   Adelaide se întremă cu o gură din cafeaua tare.

   - Jake și cu mine vrem să aflăm mai multe despre doctorul Paxton, pentru că se pare că a dispărut câteva ore bune în noaptea în care a murit Zolanda. Dar mă îndoiesc că vom afla ceva util. Ziceai că ai ceva informații despre Thelma Leggett?

   - Nu prea multe, răspunse Raina. Nu încă. Dar am cântărit ceva situația și sunt anumite aspecte care nu-mi dau pace. Primul e că Thelma Leggett nu e o femeie masivă sau musculoasă. De fapt, era mai scundă și mai subțire decât șefa ei. Cum să fi reușit să o copleșească pe Zolanda și să o împingă de pe acoperiș? Mai mult, cum a făcut să o convingă să urcea pe acoperiș în prealabil?

   Adelaide lăsă ceașca pe farfurioară.

   - Nu crezi că Thelma Leggett a omorât-o pe Zolanda, nu-i așa?

   - Orice e posibil și încă nu avem multe detalii despre cum au decurs lucrurile, dar nu; cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât tind să cred că nu Leggett a fost cea care a împins-o pe Zolanda de pe acoperiș - asta presupunând că a fost împinsă. Jake Truett pare convins că Zolanda era o șantajistă. Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că avem de-a face cu o groază de suspecți.

   - Da, exact așa zice și Jake.

   - Nu sunt deloc convinsă că Thelma Leggett a omorât-o pe Zolanda, dar sunt de acord cu Truett - trebuie să o găsim. E singura persoană care poate să ne lămurească asupra circumstanțelor în care a survenit moartea șefei sale. M-am interesat un pic despre cele două. Atât Leggett, cât și Zolanda locuiau în Los Angeles, dar sigur Leggett n-o să îndrăznească să de ducă acasă. E primul loc unde ar fi căutat-o poliția.

   - Deci a fugit departe? S-o fi ascuns în vreun camping pe undeva?

   - Poate, dar s-ar putea să mai existe o pistă mai probabilă. Relația mea din Los Angeles zice că a discutat cu una dintre vecinele lui Leggett, care i-a spus că mama acesteia a murit acum câțiva ani și i-a lăsat moștenire o proprietate pe coastă. Vecina respectivă zicea că pe respectivul teren ar fi o cabană. Acum încerc să aflu exact unde e proprietatea.

   - Crezi că Thelma s-ar putea ascunde acolo?

   - Posibil. Pe când eram secretară la un birou de avocatură, mi se cerea adesea să dau de urmele unuia sau altuia. Din câte-am învățat eu în decursul anilor, când fug, oamenii au tendința să se ducă într-un loc familiar lor, undeva unde se simt în siguranță.

   Degetele lui Adelaide se strânseră pe toarta ceștii de cafea.

   Exact așa făcuse și ea. Fugise în Burning Cove pentru că i se părea oarecum familiar, oarecum sigur. În copilărie, părinții ei o aduseseră an de an aici, în vacanță. Tatăl și mama ei discutau adesea cum ar fi să se pensioneze și să se mute în Burning Cove.

   Își simți brusc gura uscată. Dacă stătea să privească lucrurile din perspectiva acestui moment, faptul că se refugiase în acest orășel de pe coastă s-ar putea să fi fost o greșeală imensă. Dacă oamenii care o căutaseră folosiseră același raționament ca și Raina, poate că o găsiseră deja. Și-așa s-ar explica clar de ce un individ petrecuse o noapte în ceață, ținându-i casa sub observație.

   - Adelaide?

   Raina se aplecă ușor spre ea.

   - Sigur te simți bine?

   Adelaide făcu un efort să se concentreze asupra momentului actual.

   - Mă gândeam la ce-ai spus. O să ne anunți imediat ce-o să reușești să afli exact unde e terenul pe care l-a moștenit Thelma Leggett, da?

   - Bineînțeles. Între timp, fă-mi o favoare...

   - Ce anume?

   - Știu de ce vă duceți tu și Jake la Clubul Paradise în seara asta, dar încearcă totuți să te și distrezi.

   Adelaide reuși să schițeze un zâmbet fragil.

   - O să mă străduiesc.

   Își terminară cafelele și se întoarseră la decapotabila Rainei. Puseră sacoșele cu cumpărături în portbagaj, iar Raina se urcă la volan.

   Adelaide deschise portiera din dreapta. Tocmai voia să facă un comentariu despre vremea foarte frumoasă cânț simți un fior pe ceafă, brusc conștientă de o prezență anume.

   Se opri și aruncă o privire peste umăr.

   Piațeta centrului comercial era aglomerată, plină cu oameni ieșiți la cumpărături sau pentru a se bucura de cafenelele în aer liber. Totuși, chiar la marginea câmpului ei vizual zări un bărbat cu un sacou modern din bumbac, bleumarin, și pantaloni bej. Nu putea să îi vadă fața pentru că tocmai se întorcea cu spatele la ea. În plus, purta o pălărie de pai înclinată în așa fel încât îi ascundea profilul.

   Nu reuși să-l vadă decât o clipă, după care dispăru după colț, însă fu suficient să-i înghețe sângele în vine.

   Adelaide se așeză pe scaunul din dreapta și închise portiera foarte ferm. Nu avusese halucinații. Bărbatul cu sacou bleumarin din bumbac avea aceeași alură și aceleași mișcări ca și Conrad Massey.

 

CAPITOLUL 26

 

   - Ești sigur că mediumul nu s-a aruncat de pe acoperiș? întrebă Luther.

   - Sunt, răspunse Jake.

   Își alese crosa și se poziționă în fața mingii de golf. Își acordă câteva secunde pentru a evalua atent terenul din fața lui.

   Lucrul minunat la un teren de golf era că doi jucători puteau să aibă o conversație particulară fără să-și facă griji că avea să-i audă cineva. El și Luther erau singurii jucîtori de pe pajiștea atent îngrijită. Asistenții care le duceau crosele se mențineau la o distanță respectuoasă.

   Era o zi ideală pentru golf. Vremea era perfectă, caldă și însorită, iar terenul tuns elegant era în stare impecabilă. Zonele de joc erau generoase, pajiștea era uniformă, permițând deplasarea mingii cu rapiditate și fără deviații, dar porțiunea în care se aflau erau aproape imperceptibil în pantă spre dreapta. Mingea sa ajunsese la circa 1 metru de gaură.

   Își poziționă atent crosa, având grijă să ia în calcul înclinația mică a terenului și faptul că pajiștea nu avea o forță de frecare deloc mare, și împinse mingea în gaură cu o lovitură ușoară. Își îndreptă spatele și observă că Luther îl studiază cu o expresie amuzată.

   - Cum dracu` faci asta? îl întrebă Luther.

   - Ce?

   - Cine se uită la tine are impresia că este al naibii de ușor.

   Luther străbătu distanța până la mingea sa, aflată la 2 metri de gaură. O lovi și aceasta trecu pe lângă țintă cu circa 10 centimetri.

   - Iarba are o forță de frecare cam prea mică azi, remarcă Jake.

   - Mulțumesc pentru această observație, îmi este de foarte mare ajutor.

   - Hmm, detectez o nuanță de sarcasm.

   - Tot ce se poate.

   Luther lovi din nou și băgă mingea în gaură.

   Asistenții notară scorul, luară mingile și crosele, după care poziționară din nou stegulețul. Porniră cu toții spre următoarea țintă.

   - Să înțeleg că n-ai găsit ce căutai când i-ai cercetat casa Zolandei, rosti Luther.

   - Nu. Sunt sigur că asistenta a pus mâna pe materialele de șantaj. Adelaide și cu mine am apelat la Raina Kirk să îi dea de urmă.

   - Domnișoara Kirk este o femeie foarte interesantă, spuse Luther. Am apelat și eu la serviciile ei. Vreau să-mi investigheze o mică problemă de securitate.

   - Adelaide zicea că domnișora Kirk s-a stabilit de curând în oraș. Cum de o cunoști?

   Luther zâmbi.

   - Ne-am cunoscut întâmplător acum câteva săptămâni, la bibliotecă.

   - Da? Ce citea?

   - Niște exemplare vechi ale Curierului, răspunse Luther. Mi-a explicat că citirea ziarelor vechi era o modalitate foarte bună de a te familiariza cu un oraș.

   - Aha. O femeie detectiv particular căreia îi place să citească și un proprietar de club de noapte căruia îi place și lui această ocupație. O pereche de vis, aș zice.

   - Sau de coșmar, replică Luther.

   - Și Adelaide Brockton e o femeie interesantă.

   - Da, așa am impresia. Ai idee cum de a ajuns aici, în Burning Cove? Sau de ce?

   - Având în vedere că domnișoara Brockton ține un pistol sub pat și că cineva îi pândea casa în noaptea în care Zolanda și-a găsit sfârșitul, aș zice că fuge de cineva.

   - N-ar fi prima femeie care să încerce să scape de un bărbat dezaxat care a ajuns să fie obsedat de ea.

   - Obsesiile sunt periculoase, zise Jake.

   Luther îi aruncă o privire.

   - S-a terminat. Sunt amândoi morți, Jake. S-ar terminat în noaptea aia, pe Sirena, când Garrick a încercat să te omoare.

   Mintea lui Jake se întoarse la noaptea aceea plină de violență de la bordul cazinoului plutitor. Retrăia adesea evenimentele acelea în vis. Garrick se repezise la el din spate, cu un cuțit, sperând să-i facă felul rapid și fără tărăboi, după care să îi arunce trupul peste copastie.

   Dar Garrick fusese cel care se prăbușise în apă și se înecase undeva în zona Santa Monica. Trupul îi fusese adus de valuri la mal câteva zile mai târziu. Și dacă oamenii legii remarcaseră incizia mică pe care o avea în gât, nu o pomeniseră în comunicatul de presă. În fond, nu era primul amator de jocuri de noroc al cărui cadavru ajunsese pe plajele din jurisdicția lor.

   Fusese o noapte de coșmar, reflectă Jake, dar la momentul respectiv crezuse că marca finalul unui capitol întunecat din povestea vieții lui. Și apoi dispăruse jurnalul lui Elizabeth.

.................................................