Vraja unui sărut, Cristina Dodd

 ...................................................

4-5

                  Eleanor stătea pe un scaun în dormitorul ei, permiţându-i croitoresei să ajusteze rochia de mireasă minunată, aleasă de domnul Knight. Privea cum ploaia aluneca pe ferestre şi se întreba dacă Madeline avea să ajungă la timp.

Capitolul 20

   În dimineaţa următoare, Remington stătea pe treptele bisericii St. James şi asculta cum clopotele băteau ora 10 fix. Întârzia.

   Ducesa lui întârzia.
   - Aşa sunt femeile, nu? întrebă Clark. Întârzie şi la propria nuntă.
   Lui Remington îi plăcea de obicei veselia lui Clark, dar în acel moment vocea jovială a acestuia îl călca pe nervi.
   - O să ajungă în curând.
    Se uită în josul străzii, chinuindu-se să audă zgomotul roţilor unei trăsuri.
   Doar nu ar fi putut descoperi o cale de a-i scăpa chiar atunci. Şi, după ce se întâmplase în noaptea balului de logodnă, nici măcar n-ar fi trebuit să mai încerce. în delirul pasiunii, fusese dispusă să i se ofere - iar el, prostănac cum era, nu profitase. Îşi dorea ca ea să fie perfect lucidă şi conştientă de ce se întâmpla atunci când aveau să facă dragoste. Se constrânsese singur cu acel program pe care şi-l impusese. îşi spusese că pe ea avea să o bucure cumpătarea lui.
   Dar planurile lui nici nu mai contau când erau comparate cu propria-i dorinţă. Chiar mai mult de atât, era posibil ca ea să nu-i fi apreciat intenţiile onorabile şi să-i fi considerat refuzul o respingere. Iar în ultimele treizeci de ore corpul său îl chinuise îngrozitor ca urmare a intenţiilor lui onorabile. Petrecuse aproape toate acele ore într-o stare de semiexcitaţie - bineînţeles, cu excepţia câtorva minute în care fusese excitat la maximum. Nimic nu îl alinase - nici măcar discuţiile despre profitul făcut de pe urma transporturilor...
   Iar ziua în care o femeie îl distrăgea de la afaceri era intr-adevăr o zi foarte neagră.
   Doar că ea nu era o simplă femeie. Era ducesa lui... şi avusese un gust divin şi îi răspunsese cu o ardoare necenzurată. Când avea să ajungă, într-un final, deasupra ei, nu avea să o mai lase să se ridice ore întregi... sau poate chiar zile întregi...
   Când urmă să o aibă sub el... Doar că mai trebuiau să treacă de ceremonia de nuntă, apoi de masa nupţială, apoi de cină...
   O, Doamne, oare ce fusese în capul lui? Nu mai putea trăi nici 5 minute fără să-şi dorească să se împreuneze cu ea nebuneşte. Şi mai avea de aşteptat câteva ore bune.
   Clark se legăna înainte şi înapoi, pe călcâie, neliniştit din cauza tăcerii lui Remington şi a întârzierii lui Madeline.
   - Se putea să avem parte de vreme şi mai rea. Se putea ca furtuna să fi continuat, iar asta, dragul meu prieten, ar fi fost un dezastru.
   - Aşa e.
   Străzile erau pline de bălţi. Norii ascundeau soarele sub greutatea lor. Vântul bătea pe străzi şi pe la colţuri, şuierând - iar ducesa lui Remington tot nu apăruse.
   - A plouat aproape toată noaptea.
    Clark se uită în sus la norii adunaţi pe cer.
    - Credeam că n-o să se mai oprească. Credeam că o stăm aici şi o să ţinem un acoperământ deasupra logodnicii tale să poată intra în... Ce-i asta?
   Auzea şi Remington. Zgomotul roţilor unei trăsuri. Trăsura lui Remington apăru de după colţ, înaintând în ritm rapid. Se opri în faţa treptelor bisericii.
   - Au ajuns! zise Clark, cu însufleţire. Ducesa ta e aici. Se va căsători cu tine, până la urmă. Nemernic norocos... nu meriţi o asemenea frumuseţe,
   - O, ba da.
    Remington privi înverşunat cum lacheul îi dădu mâna ducesei lui, ajutând-o să coboare trăsură - şi abia atunci reuşi el să alunge neliniştea care se cuibărise în interiorul său.
   - Cu siguranţă o merit.
   Purta hainele pe care i le cumpărase el. Se îmbrăcase, în cele din urmă, după cum îi cerea el.
   Rochia de catifea de culoare albă îi învăluia elegant corpul subţire, cu toată grija unui amant. Spinţerul de mătase avea o culoare azurie angelică şi-i învelea atât de strâns pieptul, încât lui Remington i se uscă gura de dorinţă. Purta cizme albe de piele, şi o bonetă în aceeaşi nuanţă azurie a spinţerului îi încadra chipul dulce. Buchetul ei era, desigur, din trandafiri galbeni. El plănuise să fie din trandafiri albi, pentru că atunci, în mintea lui, ar fi fost mireasa perfectă. Pe de altă parte, idealul său de perfecţiune oscilase şi se schimbase - iar în acel moment nu avea ochi pentru nimeni altcineva decât pentru ducesa lui. Numai şi numai pentru ducesa lui. Şi ducesa lui avea să primească orice îşi dorea.
   Arăta ca un înger - şi numai el ştia cât de pământească era cu adevărat. Numai el ştia ce gust avea - cald şi femeiesc. Doar el ştia cum arăta fără haine. Goală, catifelată şi cu sâni mari şi fermi, cu sfârcuri de culoare roz pai... Linia taliei ei, rotunjimea şoldurilor ei... deschizătura dintre coapsele ei... Nu-şi dorise nimic mai mult decât să o vadă îmbrăcată în rochie de mireasă.
   Iar în acel moment, de-abia aştepta să o dezbrace de rochie şi să privească furoul cu dantelă pe care-1 purta pe dedesubt...
   Pentru că şi-l pusese, nu? Îl alesese special pentru ziua nunţii lor. Doar nu s-ar fi ocupat ea de astfel de lucruri, nu?
   Dar nici nu o putea întreba pe Lady Gertrude. Mătuşa ei cu siguranţă ar fi refuzat să discute cu el despre lenjeria intimă a lui Madeline. Şi totuşi, îşi dorea să ştie. îi apărură pe frunte broboane mici de sudoare când se gândi cât mai avea de aşteptat până să afle.
   Dar, în timp ce el nu se uita nicăieri altundeva decât la ducesa lui, ea se uita oriunde altundeva, mai puţin la el. Era îmbujorată şi părea neliniştită, de parcă el ar fi acuzat-o de ceva - indecenţă poate sau desfrânare. Avea să discute cu ea. Avea să-i explice faptul că un bărbat ca el nu desconsidera o femeie din simplul motiv că se bucurase de ceea ce o învăţase chiar el.
   Dar, în vreme ce se apropia de ea, vizitiul sări de la locul său şi se aşeză fix în calea lui. Remington se opri, fără tragere de inimă.
   - Da, John?
   John făcu o plecăciune, apoi zise cu voce răsunătoare:
   - Domnule, vă cer iertare că am întârziat. Am întâmpinat o mică problemă pe Old Bond Street. Un nebun a tras un foc de armă şi a speriat caii.
   Remington împietri, şi mintea îi zbură într-o mie de direcţii.
   - A tras un foc de armă?
   Clark li se alătură şi zise, ca un ecou:
   - A tras un foc de armă?
   Pe un ton mai scăzut, John adăugă:
   - Nu ştiu, domnilor, dar aş fi putut jura că împuşcătura a fost îndreptată spre cai.
   Furia începu să crească în interiorul lui Remington - o furie veche şi îndreptată spre ducele de Magnus, o furie cu atât mai periculoasă cu cât fusese înăbuşită mult timp.
   - La naiba!
   Remington aruncă o privire spre Lady Gertrude şi spre Madeline.
   Lady Gertrude se agita cu rochia lui Madeline, iar ducesa lui îşi trăgea boneta mai pe faţă, de parcă s-ar fi putut ascunde sub marginea ei.
   - Doamnele par să fie bine, observă Clark.
   - Da, domnule, zise John, Lady Gertrude a ţipat un pic, dar Excelenţa Sa e curajoasă până-n măduva oaselor.
   - Asta e într-adevăr o binecuvântare.
    Clark clătină din cap.
    - Dar, dacă aş fi superstiţios, aş zice că ăsta-i un semn care prevesteşte ceva rău.
   - Semn? Pe naiba, n-a fost nici un semn. A fost ceva intenţionat, zise Remington, scurt şi tăios.
   Clark făcu ochii mari şi se holbă la el.
   - Ce vrei să spui?
   - E a doua oară când îmi e atacată trăsura, în mai puţin de o săptămână, îl informă Remington.
   Luat prin surprinde, Clark întrebă:
   - Crezi că are legătură?... Adică, crezi că poate să aibă legătură cu incidentele pe care mi le-ai povestit?
   - Fără îndoială, răspunse Remington. Poate mai sunt şi alţii care vor să mă omoare, dar puţini care să dispună de asemenea forţe mortale.
    Îl întrebă apoi pe John:
    - L-ai văzut pe omul cu pistol?
   - Nu, domnule, n-am văzut pe nimeni, dar nici nu m-am putut uita imediat. Bietul Roderick - acesta e al doilea cal sur, domnule - glonţul i-a crestat urechea. S-a agitat foarte tare şi sigur că şi doamnele au fost zguduite niţel, înainte să apuc să calmez caii.
   John scoase o batistă din buzunar şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. Chipul său avea o culoare aproape străvezie şi mâinile îi tremurau. Nu-mi place să mă laud singur, domnule, dar un vizitiu mai puţin experimentat nu i-ar fi putut stăpâni.
   Unul dintre lachei se apropie şi el, ţinându-şi braţul de parcă ar fi fost rănit.
   - Da, domnule Knight, are dreptate. Eu am zburat de la locul meu şi am crezut că o să se răstoarne cu totul trăsura, dar vizitiul John i-a potolit pe suri. N-am văzut niciodată pe cineva care să conducă mai bine!
   Remington îşi angajase toţi servitorii fiind atent cu precădere la aptitudinile, loialitatea şi abilităţile lor de a lupta. În acel moment, i se dovedea, pentru a doua oară în ultima săptămână, că procedase bine. În alte circumstanţe, ar fi reflectat cu satisfacţie asupra alegerilor lui inspirate, dar în acel moment nu putea.
   Nu cu bună-credinţă.
   Privindu-şi mâinile, constată că îşi strângea şi desfăcea pumnii. Îi oferise ducesei lui un adăpost, mâncare şi în acel moment şi îmbrăcăminte. După ceremonia aceea, avea să depindă cu totul de el - şi o pusese în pericol. Da, el era ţinta acelor atacuri, dar, chiar şi aşa, ar fi putut fi rănită sau chiar ucisă.
   El, care plănuise cu atâta grijă fiecare pas al propriei răzbunări, nu se gândise şi la acest aspect. Sau poate că pur şi simplu nu îi păsase, înainte să o cunoască,.
   - Îi poartă cineva pică Excelenţei Sale? întrebă John.
   - Puţin probabil, răspunse Clark. Majoritatea mireselor nu se duc la biserică în trăsura mirelui, aşa că bănuiesc că Remington a fost ţinta.
   Bărbaţii se uitară neliniştiţi la clădirile din jur.
   - Da, ştiu, zise Remington. Nu e o treabă prea plăcută să ştii că lucrezi pentru cineva când sunt oameni care vor să tragă în el.  Dar, chiar şi aşa, trebuie să vă cer să rămâneţi să ne duceţi acasă. Nu mai mergem în altă parte, la întoarcere.
   John era un bărbat mai în vârstă. încuviinţă din cap, serios. Lacheul nu reuşi să fie la fel de discret şi abia îşi reţinea un rânjet.
   - După ce ne întoarcem în Berkley Square, mergeţi la tavernă pe cheltuiala mea. De fapt, mergeţi la mai multe taverne. Arătaţi-vă nemulţumiţi că lucraţi pentru mine. Vedeţi dacă puteţi afla vreo bârfă despre mine. Cineva încearcă să facă necazuri.
    Remington ştia foarte bine despre cine era vorba - dar trebuia să afle dacă îl mai păşteau şi alte pericole. Servitorii nemulţumiţi sunt teren fertil pentru bârfă, şi poate o să vă caute cineva.
   John încuviinţă din cap, dar lacheul fusese ales pentru abilităţile sale în luptă, nu pentru isteţime, aşa că zise:
   - Dar, domnule, noi nu suntem nemulţumiţi. Suntem chiar foarte mulţumiţi.
   John îl prinse de mână şi-l conduse de acolo.
   - Haide! Îţi explic eu care-i treaba.
   Clark îi atinse mâneca.
   - Lui Lady Gertrude i se pare ciudat că nu ai venit să-ţi întâmpini mireasa.
   Un fior îi trecu pe şira spinării. Oare ducesa lui era în pericol chiar în acel moment, când stătea pe treptele bisericii? Se uită spre ea.
   - Haide, îi zise lui Clark. Condu-o tu pe Lady Gertrude...
   Căci era şi ea în pericol.
   Ducesa lui păru îngrijorată, când el se apropie, dar lui Remington nu-i păsa. Voia să nu mai stea în stradă. Îi spuse apoi, dintr-o suflare:
   - Domnule Knight, trebuie să-ţi spun ceva.
   El o prinse de mână şi zise:
   - Spune-mi după ceremonie.
   - Dar, domnule, vei fi furios când vei afla.
   Conducând-o prin uşile masive ale bisericii, se întoarse şi-i spuse:
   - Sunt deja furios.
   - Îmi pare rău pentru asta, domnule.
    Strânse tare buchetul cu ambele mâini, tremurânde.
    - Ai putea să-mi spui de ce?
   Probabil întreba doar din politeţe, pentru că nu părea să o intereseze cu adevărat. Remington se relaxă când ajunseră în siguranţa relativă a pronaosului.
   - Sper că nu ai fost rănită pe drum încoace,
   - Poftim? Nu, mulţumesc, sunt bine. Deşi Lady Gertrude a spus că se dovedeşte destul de palpitant să călătorim în trăsura dumitale.
    Eleanor se uită în jos la buchetul pe care-1 ţinea în mâini, apoi privi prin uşile deschise, către nori, ca şi când ar fi căutat un răspuns. Îşi întinse apoi gâtul şi se uită în josul străzii, de parcă s-ar fi aşteptat să vină cineva să o salveze.
    - Dar chiar trebuie să-ţi spun ceva.
   Conducând-o şi mai departe de uşi, el îi spuse:
   - Ştiu că eşti prea ruşinată ca să mă priveşti în ochi.
   Ea îl ţintui imediat cu privirea.
   Hotărârea lui deveni şi mai fermă la vederea chipului ei dulce şi neliniştit. Trebuia să-şi ducă planul la bun sfârşit. Trebuia să o ţină în siguranţă.
   În ciuda pericolelor şi a împrejurimilor, nevoia de a o însemna ca fiind a lui creştea în mod insuportabil. Trebuia să-i pună inelul lui pe deget, ca toţi bărbaţii să ştie că aparţinea altcuiva. Pentru ca ea să ştie că aparţinea cuiva. Îşi dorea ca fiecare răsuflare şi fiecare mişcare a ei să-i amintească de el. De stăpânirea lui.
   Nu fusese niciodată mai nesigur de o femeie cum era de ea - nu din cauză că avea legături aristocratice sau că o câştigase la un joc de cărţi. Femeia aceasta era evazivă şi părea aproape fermecată.
   Părea să fie mereu pe punctul de a-i scăpa, de parcă nici o pretenţie ridicată de el n-ar fi putut s-o ţină în lumea lui.
   Cu voce joasă, menită să ajungă doar la urechile ei, zise apoi:
   - Să nu crezi că am o părere mai proastă despre tine pentru că mi-ai arătat cea mai dulce pasiune pe care-am avut vreodată privilegiul de a o cunoaşte.
   Era foarte aproape de a o face a lui. De a o avea cu totul.
   Ea scoase un sunet incoerent de protest şi se uită înnebunită spre Lady Gertrude şi spre Clark.
   - Nu ne aud. Se feresc în mod voit.
    Lucrul acela era foarte adevărat. Se îndepărtaseră ca să le ofere o clipă de intimitate lui Remington şi ducesei lui.
    - Promit că am să-ţi arăt aceeaşi pasiune nebună... Deşi poate nu la fel de dulce. Dar nu te teme de mine. N-am rănit niciodată o femeie, iar tu... tu eşti specială. Vei fi soţia mea.
    Îşi atinse tandru degetul de buzele ei.
    - Promit să te fac fericită. Mă crezi?
   Spre surprinderea lui, discursul său nu păru a-i domoli temerile. Ba chiar, deşi părea mai puţin ruşinată, arăta, în acelaşi timp, şi mai nefericită. Se uita cu jind spre uşă, de parcă s-ar fi aşteptat să intre cineva.
   - Da, te cred. Doar că.... domnule Knight, te rog, ascultă-mă....
   Remington îşi duse mâna înmănuşată la buzele ei.
   - Spune-mi după ceremonie.
   Se uita la el, dar nu părea să-l vadă cu adevărat. Părea să privească în interiorul fiinţei ei, căutând o scăpare.
   - N-o să te salveze nimeni, zise el încet. Este mult prea târziu pentru asta.
   Hotărârea din ochii ei crescu. Ea ridică bărbia, apoi zise, încuviinţând din cap ferm:
   - Ştiu. Va trebui să fac după cum am hotărât.
   - Și ce ai hotărât?
   - Să mă căsătoresc cu tine.
   Un sentiment de victorie îi traversă întreaga fiinţă. Aşteptase declaraţia aceasta a ei. Nu avea să existe nicio împotrivire de ultim moment la altar. Avea să-şi spună jurămintele... În clipa aceea nu se mai putea întâmpla nimic rău.

Capitolul 21

   - Vino atunci.
    Domnul Knight îi oferi braţul şi o conduse pe Eleanor în naos.
   - E timpul - ba chiar trecuse timpul - să ne căsătorim.
   Eleanor clipi în timp ce ochii i se obişnuiau cu lumina slabă.
   Tavanul bisericii se înălţa, devenind aproape nevăzut. În stranele din spate erau aşezaţi câţiva oameni, cu chipurile ascunse de umbre. Probabil majoritatea veniseră pur şi simplu din curiozitate şi poate erau şi unul sau doi simpatizanţi care auziseră anunţul domnului Knight despre căsătorie. Desigur, nu se ridicase nimeni să o strige - şi nici pe Madeline. Slavă Domnului! Pentru că Eleanor îşi dorea ca acea căsătorie să aibă loc. Voia să se mărite cu domnul Knight, indiferent dacă comitea un păcat sau nu.
   Acolo, drept în faţă, se afla altarul. În candelabrele mari de aur ardeau lumânări - care trimiteau însă doar scântei de lumină.
   Preotul îi aştepta acolo, în veşminte ceremoniale, iar puţin mai departe stătea şi dascălul parohiei.
   Biserica era enormă şi fiecare zgomot făcea ecou, însă drumul până la altar i se părea mult prea scurt. Ultimele ei clipe ca femeie liberă se scurgeau rapid, chiar sub ochii ei.
   Ajunseră în faţa altarului. Putea simţi parfumul lemnului cerat şi un miros slab de praf, bătrâneţe şi sfinţenie. Clark şi Lady Gertrude stăteau alături de ei, ca martori.
   Preotul era un om în vârstă - pe vârful nasului i se odihnea o pereche de ochelari şi în mâinile-i tremurătoare şi slabe ţinea o Biblie de piele, maro şi uzată. îi zâmbi cu blândeţe, iar faţa i se transformă într-o reţea de riduri.
   - Sunt domnul Gilbert, draga mea, şi eu voi avea privilegiul de vă oficia căsătoria.
    Îi aruncă o privire dojenitoare domnului Knight. Îmi place să-i cunosc pe tinerii pe care-i căsătoresc, şi vă rugasem să veniţi să discutăm înainte, dar logodnicul tău n-a vrut să-şi facă timp. Tinerii din ziua de azi sunt foarte ocupaţi...
   - Da, exact, zise Lady Gertrude. Nu ştii niciodată ce se poate întâmpla dacă nu faci lucrurile cum trebuie.
   Eleanor zise cu stângăcie:
   - Domnule Gilbert, aş putea vedea informaţiile care v-au fost oferite?
   Cineva din strane începu să tuşească, de parcă avea o criză de tuse.
   - Cum?
    Domnul Knight se uită la ea cu uimire.
    - Crezi că aş face vreo greşeală? În legătură cu asta?
   Eleanor îşi drese glasul, neliniştită.
   - Hu... aaa... aş vrea să mă asigur că totul e corect, înainte de a continua.
   - Dacă ai de gând să faci necazuri..., începu domnul Knight.
   Domnul Gilbert ridică din sprâncenele albe şi stufoase când auzi tonul domnului Knight. îşi puse apoi braţul în jurul umerilor lui Eleanor şi zise:
   - Vino, draga mea, să mergem să discutăm în biroul meu.
   - Vin şi eu, anunţă Lady Gertrude, apoi îl linişti pe domnul Knight: Vrem ca această căsătorie să fie complet legală.
   În timp ce se îndrepta spre biroul domnului Gilbert, Eleanor simţea fiori la ceafă şi ştia că domnul Knight o privea intens, încercând să înţeleagă scopul gestului ei. Bărbatul era suspicios şi neîncrezător, iar ea era complet nesăbuită de făcea ceea ce făcea.
   Dar lăsase soarta să hotărască în locul ei. Şi dacă nu se întâmpla ceva care să oprească ceremonia - dacă nu apărea Madeline, Dickie sau ducele Eleanor urma să se mărite cu domnul Knight.
   Închizând uşa în spatele lor, Eleanor zise scurt:
   - Vreau să văd informaţiile personale.
    Adăugă apoi, văzând surpriza de pe chipul domnului Gilbert:
    - Te rog, domnule, informaţiile personale.
   Constată atunci, oarecum surprinsă, că vorbea la fel ca Madeline atunci când îşi exercita rangul - pe de altă parte însă, aceea era o voce care dădea mereu rezultate.
   Aşa se şi întâmplă. Domnul Gilbert deschise cartea de rugăciuni şi scoase de acolo o foaie mică de hârtie, pe care erau scrise numele.
   - N-am mai văzut pe nimeni atât de neliniştit pentru o chestiune atât de simplă.
    O luă de mână pe Eleanor şi o întrebă:
    - Eşti sigură că nu vrei, de fapt, să discutăm despre altceva? Poate cauţi sfaturi despre cum să te comporţi cu soţul tău? Pare să fie un om foarte dominant, şi uneori asta poate speria o proaspătă mireasă.
   - Chiar este dominant.
    Eleanor nu era prea atentă la ce spunea.
    - Dar nu mă sperie.
    - Dându-şi seama că domnul Gilbert părea şocat, adăugă în grabă:
    - Lady Gertrude mi-a oferit multe sfaturi despre cum să fiu o soţie bună.
   Lady Gertrude împreună mâinile şi încuviinţă din cap, pioasă.
   - Aha.
    Se uită peste ochelari la Lady Gertrude.
    - Foarte bine atunci. E bine de ştiut că ai o prezenţă maternă care să te ghideze prin aceste noi ape tulburi.
   Eleanor cercetă hârtia, apoi cu un hmm îi zise domnului Gilbert:
   - De asta mă temeam. Aici scrie Madeline Elizabeth Eleanor Jane de Lacy. Mă cheamă Eleanor Madeline Anne Elizabeth de Lacy. Madeline şi Eleanor sunt amândouă nume ale familiei Lacy, şi dragul meu domn Knight l-a încurcat pe al meu cu cel al verişoarei mele.
   - O, Doamne, zise domnul Gilbert, aproape icnind de groază.
   - N-ar fi bine să fac jurăminte strâmbe, nu-i aşa? întrebă Eleanor.
   - Da, într-adevăr.
    Domnul Gilbert se duse la biroul său, deschise călimara de cerneală şi făcu modificările, cu degete tremurânde.
    - N-ar fi deloc bine.
   - Nu se poate aşa ceva.
    Eleanor făcu un semn spre uşă.
    - Să continuăm, acum că totul e în ordine?
   - Da, dar... eşti sigură că nu te îngrijorează nimic altceva? o întrebă bătrânul preot.
   „Poţi să ajungi în iad pentru că te dai drept altcineva?"
    Dar nu exista nicio modalitate potrivită de a formula întrebarea aceea şi cu siguranţă nu exista nici vreun răspuns potrivit, aşa că Eleanor clătină din cap şi ieşi pe uşă. îşi reluă locul lângă domnul Knight.
   Acesta îi aşeză imediat mâna înapoi pe braţul său, acoperind-o cu a lui - o ţinea de mână, de parcă încă se temea, chiar şi în acel moment, că ar fi putut să fugă.
   Îl privi cu coada ochiului. Părea iritat de întârziere şi... Nu-1 văzuse deloc cu o zi înainte, dar, chiar şi în timpul acela scurt în care fuseseră despărţiţi, aproape că uitase cât de frumos era. Era înalt şi avea umerii laţi - haina neagră pe care-o purta i se potriveau perfect -, iar picioarele lungi şi musculoase făceau să răsară în mintea ei gânduri blasfematoare, chiar acolo în biserică. Părul lui blond strălucea ca aurul. Chipul lui aspru o făcea să-şi dorească să-i atingă pomeţii şi maxilarul puternic. Buzele lui... Tot ce-şi dorea de la buzele lui era să le mai simtă o dată atingând-o undeva... oriunde.
    Ochii lui erau de un albastru-deschis şi foarte reci - mai puţin atunci când se uita la ea, când căpătau fierbinţeala şi frumuseţea cărbunilor încinşi - şi ştia foarte bine că o puteau mistui, la fel de uşor cum o puteau încălzi.
   Dacă şi-ar fi pus în minte să curteze pe cineva, ar fi putut avea cu uşurinţă orice femeie din societate. Poate că nu acţiona după metodele obişnuite, dar Eleanor era perfect conştientă că el ştia să-şi găsească un loc potrivit pe piaţa căsătoriilor - iar după ce s-ar fi hotărât cine era fata pe care o voia ca soţie, aceasta ar fi fost în stare să-şi sfideze părinţii şi întreaga societate ca să fie cu el.
   Cam asta era situaţia şi-n cazul lui Eleanor. Îl lua de soţ din motive false şi cu certitudinea că urma să aibă parte de suferinţă în viitorul nu foarte îndepărtat. Dar îl dorea îndeajuns de mult încât era gata să-şi trădeze propriile principii morale ca să-l aibă şi jura că avea să îndure consecinţele, oricare aveau să fie ele.
   - Sfânta căsătorie este o instituţie onorabilă..,
   Preotul începu ceremonia. Vocea lui sonoră răsuna peste strane. Eleanor strânse din dinţi, ascultându-1 pe preotul care le predica despre intrarea în sfânta taină a căsătoriei...
   - ... Cu respect, discreţie, înţelepciune, solemnitate şi cu frică de Dumnezeu.
   Se întrebă dacă avea să o lovească fulgerul prin acoperiş, pentru că denigra o ceremonie sacră. Aştepta momentul care ştia că avea să vină.
   - Întoarceţi-vă cu faţa unul spre celălalt, le ceru domnul Gilbert.
   Inima începu să-i bată foarte tare când se întoarse şi-l văzu pe domnul Knight privind-o - cercetând-o cu ochi pătrunzători.
   - Repetă după mine, intona preotul. Eu, Eleanor Madeline Anne Elizabeth de Lacy, jur solemn să mă supun şi să-l slujesc....
   Domnul Knight se încruntă, dar Eleanor nu-i dădu nicio şansă să se gândească la schimbările survenite.
   Zise cu voce clară:
   - Eu, Eleanor Madeline Anne Elizabeth de Lacy, jur solemn să mă supun şi să-l slujesc....
    Era vag conştientă de agitaţia iscată în partea din spate a bisericii - o explozie nebună de râs, care-1 făcuse pe domnul Gilbert să se încrunte.
   Dar Eleanor nu se lăsă distrasă.
   Nici domnul Knight. Toată atenţia lui era aţintită asupra ei.
   Aproape credea că încerca să o convingă să i se ofere... Iar ea se angaja să fie a lui, dincolo de orice speranţă de salvare.
   Repetă şi el jurămintele pe un ton solemn - fiecare cuvânt al lui răsunând în biserică. N-ar fi putut spune nimeni că nu auzise sau nu înţelesese.
   În cele din urmă, domnul Gilbert proclamă:
   - Vă declar soţ şi soţie.
   Eleanor părea uimită.
   O făcuse. Luase ceea ce-şi dorise - pe cine dorise - fără să se gândească la ce era corect şi avea să înfrunte consecinţele faptei sale. Dar nu în acel moment. Nu încă. Poate că a doua zi sau săptămâna următoare. Cândva după ce îl va fi îmblânzit pe domnul Knight, după ce îi va fi arătat dragostea ei - şi poate.... poate după ce îl va fi învăţat să o iubească şi el.
   Dar în clipa aceea se afla în faţa unui bărbat care afişa un zâmbet de prădător. O privea la fel cum s-ar fi uitat un om flămând la o masă copioasă. O luă de mâini, se aplecă spre ea şi îşi lipi buzele de ale ei într-un sărut cast... Dar un sărut care ascundea promisiunea a mult mai mult.
   Interveni Clark:
   - Haide, haide, e timp suficient pentru asta mai târziu. Felicitări amândurora!
    Îi zise apoi lui Eleanor:
    - Ai aici un bărbat pe cinste.
   - Ştiu.
   Şi chiar ştia acest lucru - ba, mai mult, se baza pe bunătatea lui. Domnul Knight o privi cu asprime. Lady Gertrude îşi şterse ochii înlăcrimaţi.
   - Nunţile mă fac mereu să plâng. Domnule Knight, să fii blând cu nepoata mea. Merită lucruri mai bune decât a avut parte până acum.
   Un zâmbet cinic încerca, în acel moment, să-şi facă loc pe chipul domnului Knight.
   - Intenţionez să am foarte mare grijă de ea.
   Domnul Gilbert îi îndrumă apoi spre sacristie, unde semnară registrul. Eleanor îşi scrise cu grijă numele sub cel al soţului ei.
   Îi mulţumiră apoi domnului Gilbert şi coborâră scările, îndepărtându se de altar.
   Domnul Gilbert îi urma cu haina fluturându-i.
   - Priviţi pe uşă, zise el. A ieşit soarele. Ce semn bun pentru căsătoria voastră! Intr- adevăr, un semn de bun augur!
   - Mai întâi nori şi apoi soare, adăugă Lady Gertrude.
   În partea din spate a bisericii putea vedea silueta unei femei aşezate chiar în dreptul uşii - era învăluită în lumina soarelui.
   Eleanor înţelese dintr-o singură privire că femeia aceea nu era Madeline - părea însă că îi aştepta. Ceva din ţinuta ei i se părea totuşi familiar...
   Pe măsură ce faţa-i devenea din ce în ce mai clară, lui Eleanor i se tăie răsuflarea. Se opri brusc. Lady Shapster. Era Lady Shapster, Eleanor cunoştea mult prea bine rânjetul acela dispreţuitor şi acea îngustare a ochilor - mulţumită şi felină. Lady Shapster venise să provoace necazuri.
   Toată cutezanţa lui Eleanor dispăru într-o clipită. Oare cum şi-ar fi putut închipui că nu avea să fie dată în vileag?
   - Domnule Knight...
    Lady Shapster torcea, blocându-le drumul spre ieşire.
    - Arăţi minunat în veşmintele acestea.
   - Doamnă.
   Făcu o plecăciune şi încercă s-o conducă pe Eleanor afară din biserică. Dar Lady Shapster se mută din nou în faţa lor.
   - Am venit special ca să asist la căsătorie, şi ar trebui să te bucuri. Poarte puţini invitaţi. Niciun prieten.
    Arătă apoi spre un om prost îmbrăcat, care mâzgălea pe o hârtie.
    - Şi doar câţiva ziarişti...
   Un ziarist. Situaţia devenea din ce în ce mai terifiantă.
   - Te-aş ruga să nu faci asta, zise Eleanor.
   Dar i-ar fi cerut prea mult. Lady Shapster zâmbi cu buzele ţuguiate de amuzament şi clătină încet din cap.
   Domnul Knight se uita de la una la alta. Nu înţelegea ce se întâmpla, dar era clar că nu-i plăcea - pentru că păşi în faţa lui Eleanor, parcă încercând s-o protejeze de cea mai rea femeie din lume.
   Zise apoi, cu voce rece şi fermă, care o făcu pe Eleanor să se cutremure:
   - Lady Shapster. Nu te-am invitat şi, în caz că nu am fost suficient de clar, intenţionez să nu te mai invit niciodată nicăieri. Faptul că ai decis să participi la nunta mea este un gest de o impertinenţă de neegalat, şi pe viitor îţi cer să ne laşi în pace pe mine şi pe soţia mea.
   Puse o mână protectoare pe spatele lui Eleanor, apoi trecu pe lângă Lady Shapster, împingând-o, şi ieşiră amândoi pe pridvorul bisericii.
   - Domnule Knight! Eşti foarte nepoliticos, și chiar cu cineva din familie. E semn de proastă creştere, şi nu cred că ai vrea să ai o asemenea reputaţie. La urma urmei - Lady Shapster îi aruncă lui Eleanor un zâmbet superior - acum sunt soacra ta vitregă.
   Domnul Knight o cercetă cu privirea pe Lady Shapster, de parcă pălăvrăgelile ei l-ar fi interesat puţin spre deloc. Se întoarse apoi spre Eleanor şi o întrebă:
   - Ce vrea să spună?
   Eleanor şi-ar fi dorit să poată fugi de acolo, dar ştia că asta n-ar fi ajutat-o la nimic. Lady Shapster ar fi făcut cumva să o împiedice. Şi ar fi strigat adevărul în plină stradă. În acel moment, nu mai putea scăpa de dreptate. O ajunsese din urmă, şi avea să plătească preţul înşelăciunii ei. Nu mai putea respira, aşa că se folosi de ultima suflare şi zise:
   - Vrea să spună... vrea să spună că nu sunt Madeline. Nu sunt viitoarea ducesă de Magnus, Sunt verişoara şi însoţitoarea lui Madeline.
    Îi spuse apoi adevărul, îndurerată:
    - Sunt Eleanor.
   El se uită la ea şi uşor-uşor începu să înţeleagă. Era ca şi când ar fi încercat să rezolve o enigmă, dar îi lipsise cel mai important detaliu.
   - Aş fi putut întrerupe ceremonia, domnule Knight, zise Lady Shapster. Te-aş fi putut salva de la această gafă îngrozitoare. Dar te-ai crezut mai bun decât mine. Nu m-ai invitat la petrecerea dumitale. Şi nici la masa de nuntă. Şi acum eşti legat pentru totdeauna de mica şi prostuţa Eleanor.
   - Taci, îi zise Lady Gertrude.
   - Cum îndrăzneşti?
    Lady Shapster se îndreptă scandalizată.
   - Tu ştiai. Nu poţi să-mi spui că nu ştiai. Tu...
   - Taci!
   Ca o capră care încerca să se apere, Lady Gertrude aplecă uşor capul şi apoi alergă spre ea şi o împinse, doborând-o de pe picioare.
   Domnul Gilbert îşi frământă mâinile. Clark protestă şi o mustră.
   În ciuda faptului că li se mişcau buzele, Eleanor abia de îi auzea vorbind. Deşi fluturau din braţe, îi vedea doar vag. Toată fiinţa ei era concentrată asupra domnului Knight.
   Ochii lui albaştri pali căpătară o răceală amară. O privi de parcă nu dădea doi bani pe ea. Ridică încet mâna şi îi atinse obrazul.
   - Am crezut că tu eşti aleasa.
    Şoapta lui vibra de emoţie.
    - Am crezut că tu eşti aleasa. Ar fi trebuit să-mi dau seama.
    Degetele lui alunecară în jurul gâtului ei.
    - Nimeni din familia ta nu este de încredere.
   Eleanor simţi o presiune extrem de mică pe gât. Era o ameninţare neînfăptuită, dar totuşi prezentă.
   El se aplecă spre ea şi zise, doar pentru urechile ei:
   - Nu voi mai face aceeaşi greşeală.

Capitolul 22

   - Stai jos, draga mea.
    Lady Gertrude se relaxa pe canapeaua mică, sorbea din coniac şi o urmărea pe Eleanor care se plimba de colo-colo prin bibliotecă, cu Lizzie în urma ei.
    - Domnul Knight o să vină acasă când va fi pregătit, iar tu vei vrea să fii aceeaşi fată amabilă şi senină dintotdeauna.
   Eleanor depărta draperiile şi se uită afară, în întuneric. Noaptea aceea neagră nu era îndulcită nici de ceaţă, nici de ploaie - iar vântul sufla cu putere, zguduind geamurile şi făcând-o să se înfioare.
    Când plecaseră de la biserică în dimineaţa aceea, domnul Knight le ajutase pe ea şi pe Lady Gertrude să urce în trăsură, după care încălecase pe cal şi le însoţise până la casa lui. Fusese foarte speriată şi plănuise o explicaţie pentru fărădelegile ei. Doar că el aşteptase ca ele să intre în siguranţă în casă şi apoi plecase călare, fără să arunce nici măcar o privire în urmă.
   Deşi Eleanor privise încrezătoare pe fereastră, nu văzuse nici urmă de el.
   - La ce bun să fiu eu liniştită ca întotdeauna dacă domnul Knight vrea pe alta?
   Lady Gertrude îşi netezi şalul vişiniu cu care îşi învelise picioarele.
   - V-am văzut împreună. Poată că vrea să aibă o ducesă, dar cu tine vrea să se culce.
   Eleanor se răsuci şi se întoarse spre Lady Gertrude.
   - Soţul meu m-a abandonat chiar în ziua nunţii. Trebuie să subliniez că lucrul acesta nu e tocmai de bun augur pentru o căsnicie.
   Era vag conştientă că făcea din ţânţar armăsar. Dar, dacă nu putea să fie melodramatică, nici după evenimentele din acea zi, atunci când?
   - Prostii!
    Lady Gertrude îndepărtă neliniştea lui Eleanor cu o fluturare a mâinii.
    - Se va întoarce.
   Eleanor începu să se învârtă din nou prin cameră. Îşi schimbase ţinuta pentru masa de după nuntă - pe care o împărţise, în mod îngrozitor de trist, doar cu Clark şi cu Lady Gertrude. Discutaseră amiabil despre diverse subiecte, iar singurul momentul în care atmosfera devenise mai tensionată fusese cel în care Clark spusese cât de dezamăgită urma să fie soţia lui pentru că ratase evenimentul. Plecase imediat după aceea - şi toată după-amiaza Eleanor se plimbase de colo-colo şi aşteptase... Şi îşi amintise.
   Când venise timpul, se schimbase pentru cină, sperând din tot sufletul că domnul Knight avea să se întoarcă.
   Doar că el nu apăruse, iar în acel moment începea să-şi piardă speranţele. Îl privi pe Bridgeport intrând cu încă un pahar de coniac şi o cârpă umedă pentru Lady Gertrude - pe cea din urmă o folosea ca să-şi răcorească fruntea.
   Observând acel ritual ciudat, amintirile începură să-i revină, îşi amintea vag că o văzuse pe Lady Gertrude stând deasupra lui Lady Shapster.
   - Doamnă, îmi amintesc corect? Ai doborât-o pe Lady Shapster?
   Bridgeport se chinuia să-şi reţină un zâmbet.
   - Am lovit-o cu capul - când ai înălţimea mea, foloseşti orice unelte ai la dispoziţie.
    Lady Gertrude îşi frecă uşor vârful capului.
    - Şi mă bucur tare mult că am făcut-o. Ce femeie îngrozitoare şi duşmănoasă!
   - Da. Mulţumesc. Cred că a fost cel mai curajos lucru pe care l-a făcut cineva vreodată.
   Cu ochii minţii, Eleanor îi putea vedea în acel moment pe Clark şi pe domnul Gilbert, care o ajutaseră pe femeie să se ridice.
   Lady Shapster se descotorosise iute de ajutorul lor şi îşi scuturase fusta - fără să se lase învinsă. Era furioasă şi nemiloasă. Eleanor nu avea nicio îndoială că Lady Shapster o învinuia pe ea pentru faptul că fusese umilită. Şi nu avea nicio îndoială că urma să se răzbune.
   - Doamna ar dori o ceaşcă răcoritoare de ceai? întrebă Bridgeport.
   Eleanor tresări când îşi dădu seama că majordomul vorbea cu ea. Era stăpâna acelei case, şi toţi servitorii de acolo cunoşteau circumstanţele în care se înfăptuise nunta lor. Probabil că în seara aceea bârfele aveau să zbârnâie prin camerele servitorilor - şi prin toată Londra, de altfel.
   - Mulţumesc, Bridgeport, dar nu. Cred că o să mă apuc de cusut.
   Bridgeport aruncă o privire încruntată spre Lizzie, care lenevea la picioarele lui Eleanor.
   - Doamna ar vrea să iau câinele de aici?
   - Nu.
    Eleanor se aplecă şi scarpină căţeaua pe urechi.
    - Mă face fericită.
   Bridgeport îţi înăbuşi un oftat.
   - Foarte bine, doamnă, dar vreau să vă asigur că, în cazul în care se întoarce domnul Knight, o să ţin animalul cu mine până dimineaţă. Nu trebuie să vă faceţi griji pentru această creatură.
   - Mulţumesc, Bridgeport, este foarte drăguţ din partea ta, spuse Eleanor.
   Majordomul zăbovi totuşi.
   - Lucrul dumneavoastră de mână e aici pe masă, doamnă. Am să trimit un lacheu cu nişte lumânări în plus.
   Eleanor presupuse că, la fel ca Lady Gertrude, şi Bridgeport îşi dorea ca ea să fie la fel de senină ca întotdeauna. Chiar şi câinele se holba la ea, cu fruntea încreţită expresiv. Asta era problema cu faţada calmă şi senină pe care şi-o construise - oamenii şi animalele se aşteptau să fie mereu aşa. Cedând în faţa inevitabilului, Eleanor luă loc. Lizzie veni imediat şi se aşeză la picioarele ei.
   Lacheul aduse lumânările. Bridgeport îi întinse broderia, făcu o plecăciune, apoi se retrase discret.
   Eleanor se uită la broderie. Era o husă de fotoliu pentru conacul Magnus din Suffolk. Făcuse 4. Mai avea de făcut 12, dar în clipa aceea nu îi păsa dacă mai termina vreuna.
   Pentru că, oricât de mult ar fi încercat, nu îşi putea alunga din minte imaginea lui Remington. Expresia lui victorioasă din clipa în care o sărutase, după ce-şi spuseseră jurămintele. Scepticismul de care dăduse dovadă în clipa în care mama ei vitregă îi dezvăluise înşelătoria lui Eleanor. Şi dispreţul pe care-1 simţise când înţelesese care era adevărul - că nu se căsătorise cu ducesa, ci cu o neica-nimeni.
   Toate cuvintele prin care îi spusese cât de mult o dorea pe ea şi numai pe ea se dovedeau a fi minciuni sfruntate.
   Da, şi el minţise. Era la fel de vinovat ca ea.
   Dar, pe de altă parte, ea ştiuse că minţea. Şi doar într-un colţişor mic şi ascuns al minţii îndrăznise să creadă că era posibil să o dorească, cu adevărat, pe ea.
   Nu să o iubească - n-ar fi putut fi atât de încrezătoare. Ci să o dorească.
   - Trebuie să încetezi să-ţi mai faci griji, zise Lady Gertrude. O să ajungi să te îmbolnăveşti, şi nu se poate aşa ceva. Domnul Knight e bărbat, iar bărbaţii sunt creaturi simple... Şi, dacă atunci când se întoarce îl vei primi zâmbitoare şi fără reproşuri şi vei cocheta puţin cu el, sigur va vedea lucrurile altfel.
   Eleanor înfipse acul în pânză.
   - Să-mi fie iertat, milady, dar n-ai procedat şi tu la fel cu soţul tău?
   Surprinzător, Lady Gertrude nu păru deloc jignită, ci mai degrabă gânditoare.
   - Bărbatul face diferenţa. Unii sunt putrezi până-n măduva oaselor... nişte nemernici dezgustători pe care nici o femeie nu-i poate împăca sau satisface. Ca de exemplu soţul meu. Domnul Knight este altfel. Nu e blând. N-aş face niciodată greşeala de a-ţi spune că e un om blând. Dar în adâncul fiinţei lui e un om de onoare. Nu înţeleg de ce şi-a dorit atât de mult să se însoare cu Madeline, dar tot mai cred că, după ce va trece perioada asta dificilă, uniunea dintre voi va funcţiona.
   Câinele veni la picioarele ei şi se uită ameninţător spre uşă.
   Lady Gertrude arăta spre uşă, cu gesturi largi, apoi zise:
   - Aud pe cineva. Ar putea fi domnul Knight?
   - Nu, sigur nu e el.
   Ducele de Magnus se năpusti în cameră - chipul lui cu favoriţi era încreţit de o încruntătură.
   Bridgeport venea în urma lui, părând în acelaşi timp neajutorat şi ofensat. Se îndreptă spre Eleanor, murmurând:
   - Îmi cer iertare, doamnă. A trecut fulger pe lângă mine, înainte să-i pot anunţa sosirea.
   Eleanor îl bătu pe braţ, apoi mângâie câinele zbârlit.
   - Fii fără grijă. Magnus face mereu ce vrea. Chiar şi atunci când ar fi trebuit să ştie că nu procedează bine.
   - Salutare, Magnus, zise Lady Gertrude. Era şi timpul să vii.
   Magnus se încruntă şi mai tare, apoi zise, vizibil iritat:
   - Am venit cât am putut de repede... De îndată ce-am aflat că Knight şi Madeline se vor căsători azi.
    Se bâlbâi apoi, extrem de furios şi de confuz:
    - Dar... dar... Unde-i nemernicul? Unde este?
   Magnus îl căută cu privirea.
    - Eleanor, Gertrude, mă bucur să vă văd şi toate prostiile alea care se mai spun în situaţii d-astea, dar unde e Madeline şi unde e ticălosul ăla care a vrut să se căsătorească într-o grabă indecentă cu fiica mea?
   Eleanor se încruntă.
   - Ar trebui să ştii unde e Madeline. E la domnul Rumbelow.
   - Şi ce caută acolo? ceru să ştie Magnus. Ăsta-i alt nemernic în care nu se poate avea încredere.
   - O, Doamne.
   Eleanor se sperie.
    - Când a auzit că urma să organizeze petrecerea aceea de jocuri de noroc, a hotărât să meargă acolo, să te împiedice să pierzi tiara reginei.
   - Nu ştiam asta, zise Lady Gertrude.
   - Pentru că nu-i adevărat.
    Magnus clătină din cap, ca şi când n-ar fi înţeles bine.
   - N-am fost la jocul de cărţi. Părea ceva putred la mijloc în toată treaba aia, şi, chiar şi dacă m aş fi dus - tiara reginei nu era a mea, ca s-o joc.
   Oare un om care-şi pusese propria fiică miză intr-un joc de cărţi putea avea scrupule când venea vorba despre parierea acelei moşteniri istorice a familiei de Lacy? Părea ilogic, dar, cu toate acestea, Eleanor nu se îndoia de spusele lui. Era duce până-n măduva oaselor - sigur de faptul că avea să fie primit oriunde, gălăgios şi făţarnic, roşu în obraji şi cu o voce puternică, pe care nu şi-o controla niciodată. înalt şi vânjos, burta i se clătina când mergea - iar în acel moment se îndreptă spre Lady Gertrude şi se uită la paharul ei.
   - Coniac. Bun. Vreau şi eu unul.
    Se aşeză pe un scaun, care scârţâi sub greutatea lui. Pocni apoi din degete spre Lizzie şi zise:
   - Ce câine caraghios ai acolo, Eleanor.
    Lizzie se apropie prudentă şi îi mirosi degetele, înainte de a-1 lăsa s-o mângâie.
    - E bun de ceva? Pentru vânătoare? Sau de pază?
   Eleanor zâmbi.
   - Mă îndoiesc de asta, dar e foarte dulce şi-l adoră pe domnul Knight.
   - Atunci nu-i prea inteligent, zise Magnus.
   Lizzie se întoarse la Eleanor, ca şi cum s-ar fi simţit jignită de cuvintele ducelui.
   - E suficient de inteligentă.
   Eleanor scarpină urechile câinelui.
   Bridgeport îi oferi un pahar de coniac lui Magnus, apoi păru a hotărî că şi Eleanor avea nevoie de unul, pentru că îi înmână un pahar de cristal pe jumătate plin cu acel lichid de culoarea chihlimbarului.
   Eleanor se întrebă dacă părea depăşită de situaţie, dar acceptă paharul. Îi făcu apoi lui Bridgeport semn să plece. Majordomul înţelese şi se retrase, închizând uşa în urma lui.
   Magnus luă o înghiţitură zdravănă de coniac, apoi ceru să ştie:
   - Madeline s-a căsătorit azi?
   Eleanor sorbi şi ea din pahar, înainte de a-i răspunde. Tuşi, îşi drese glasul, apoi îi oferi răspunsul:
   - Nu chiar, unchiule.
   - Nu chiar? Păi, nu se poate să fii doar un pic căsătorit. Ori e căsătorită, ori nu e.
   Lady Gertrude chicoti.
   - Magnus dragă, când ai dreptate, ai dreptate.
   - Din câte ştiu eu, Madeline nu e căsătorită.
    Eleanor îşi umezi buzele.
    - M-am căsătorit eu cu domnul Knight, în locul ei.
   Magnus o privi cu ochii mari de uimire. Buzele lui groase luară forma unui zâmbet.
   - Foarte bine pentru tine, dragă fată! Am ştiut mereu că ţii foarte mult la verişoara ta, dar n-am crezut că ai curajul de a-1 înfrunta pe domnul Knight.
   Eleanor zise sec:
   - Sunt la fel de surprinsă ca dumneata, unchiule.
   - Cum l-ai convins?
    Magnus îi făcu cu ochiul.
    - Sau n-ar trebui să întreb?
   Lady Gertrude proclamă atunci, dezgustată:
   - Magnus, eşti la fel de grosolan ca întotdeauna,
   Spre surprinderea lui Eleanor, bărbatul se înroşi.
   - Nu-i vorba de grosolănie. Eleanor e o femeie frumoasă, iar Knight nu e orb.
   Eleanor întrerupse discuţia, înainte să se simtă şi mai jenată:
   - Nu pot fi acuzată că l-am prins pe domnul Knight în maniera sugerată de dumneata, unchiule. El nu a ştiut cine sunt.
    Magnus o privi confuz. Eleanor adăugă apoi:
   - A crezut că sunt Madeline.
   Fu nevoie de câteva clipe, dar până la urmă Magnus înţelese cum stăteau lucrurile. Atunci îşi plesni genunchiul şi izbucni în râs.
   - Ce glumă bună! Nu ştia, ei? S-a căsătorit cu cine nu trebuia? O să-mi facă plăcere să împrăştii povestea asta în lume!
   - Magnus, nu!
   Lady Gertrude sări în picioare.
    - Domnul Knight este deja furios pe Eleanor. E destul de îngrozitor să ştim că întreaga poveste va apărea într unul dintre ziarele alea odioase. Hai să nu-1 înfuriem şi mai tare, batjocorindu-1 şi dumneata.
   - Aşadar, e furios pe Eleanor, ei? Da, înţeleg de ce ar fi.
    Magnus dădu pe gât şi restul coniacului, apoi puse paharul pe masă.
    - Ei, asta e... chiar dacă aş fi tentat s-o fac, o să fiu plecat din Londra cu misiunea de a reface averea familiei. De-aia mi-a şi luat atât de mult să ajung.
   Se încruntă.
    - Deşi presupun că, datorită micuţei noastre Eleanor, averea familiei e încă intactă.
   Înveselindu-se apoi din nou, zise:
    - Dar, chiar şi aşa, negocierile sunt în curs de desfăşurare, şi nu am de gând să le abandonez acum.
   Chiar dacă Magnus nu mărturisise, Eleanor ştia că ducele avea un plan să o salveze pe Madeline. Convinse însă că avea să parieze o bijuterie de familie foarte preţioasă, cele două verişoare hotărâseră că Madeline trebuia să-l urmeze incognito, într-un bârlog al pariurilor şi al fărădelegilor. Din câte ştia Eleanor, Magnus nu reuşise nimic niciodată în viaţa lui, aşa că întrebă:
   - Ce-ai de gând să faci, unchiule?
   - Să reiau nişte vechi afaceri. Treburi triste, de altfel.
    Se agită neliniştit în scaun, cu un aer gânditor.
    - E timp suficient să vă povestesc, dacă-mi va reuşi treaba. Iar, dacă nu, oricum nu aveţi de ce să vă temeţi.
   Eleanor se îndoia de asta, dar avea şi aşa îndeajuns de multe griji, fără să se preocupe şi de ale lui.
   - Între timp, fetelor, ia spuneţi-mi totul despre nebuniile în care v-aţi băgat, le ceru Magnus.
   Când Eleanor termină povestea, Magnus stătea cu palmele proptite pe genunchi.
   - Să fiu al naibii! îmi cer scuze, doamnelor.
    Clătină din cap uluit, apoi o întrebă pe Eleanor:
    - Aşadar, te-ai căsători cu Knight în locul lui Maddie?
   - Da, unchiule.
   - Nemernica de Lady Shapster ţi-a stricat povestea?
   - Da, unchiule.
   - N-am înţeles niciodată ce vede fratele meu la ea. N-am cunoscut niciodată o hoaşcă mai meschină sau mai mânată de interes.
    Îşi frecă faţa cu mâna, apoi zise pe un ton scăzut:
    - Dar nu mă aşteptam la mai mult din partea lui. Este o canalie afurisită...
    Se îndreptă de spate, apoi întrebă:
    - Apropo, Eleanor, ştii de ce n-am avut nimic de obiectat când Madeline te-a adus în casa noastră?
   - Eu... nu m-am întrebat niciodată.
    Pentru că Eleanor gândise că Magnus nu avusese de ales atunci când Madeline se hotărâse să o ajute. Totuşi, el era ducele - i-ar fi putut face viaţa amară lui Eleanor. Dar, în schimb, o ciupise de obraji şi o tratase cu aceeaşi indiferenţă cu care o trata şi pe fiica lui.
   - Mă temeam că vei pieri dacă vei rămâne acolo. Că o să te prăpădeşti pe picioare - sau că vei suferi o căzătură mortală.
   Lady Gertrude inspiră profund.
   - Aşadar, crezi că Lady Shapster e un pericol mortal?
   Magnus îi aruncă o privire îndurerată.
   - Cred că e mai bine ca atât ea, cât şi fratele meu să fie evitaţi pe cât posibil.
   Ambii se întoarseră şi o cercetară cu privirea pe Eleanor - care era peste măsură de neliniştită.
   - Mă duc înapoi la hotel, apoi mâine mă voi întoarce în Sussex.
   Magnus se ridică greoi de pe scaun. Gertrude, ai grijă de Eleanor.
   - Asta am de gând, zise Lady Gertrude.
   Câinele începu să latre.
   Magnus o prinse pe Lizzie de sub bărbie şi se uită în ochii ei.
   - Da, e valabil şi pentru tine.
    O sărută apoi pe frunte pe Eleanor.
    - Felicitări pentru căsătorie, draga mea. Nu-l lăsa pe Knight să te intimideze şi ţine minte: eşti mai mare decât Lady Shapster... Un pumn în nas, bine plasat, o va doborî.
   Mişcată de îngrijorarea manifestată de duce, Eleanor îi răspunse:
   - Mulţumesc, unchiule. O să ţin minte asta.

Capitolul 23

   Eleanor se trezi din somn speriată şi rămase acolo privind în întuneric - se simţea foarte singură. Strălucirea portocalie a jarului din şemineu era singura lumină din dormitorul mare al lui Remington, pe care în acel moment ea îl împărţea cu... nimeni.
   Indiferent ce visase - sau ce îşi dorise -, Remington nu se întorsese la casa lui din Berkley Square.
   Nerăbdătoare şi amăgindu-se cu iluziile nostalgice caracteristice unei fecioare, ea se ridică. Patul era foarte înalt, cu stâlpi care se înălţau, făcându-se nevăzuţi. Din colţuri atârnau perdele de catifea, iar salteaua era moale. La picioarele patului fusese aşezată o cămaşă de noapte confecţionată din mătase şi dantelă. O îmbrăcase în speranţa că el avea să se întoarcă - iar în acel moment aluneca pe pielea ei rece - o revărsare senzuală şi luxoasă.
   Ei bine, doar nu avea de gând să o poarte la nesfârşit. Cămăşile din bumbac erau mult mai confortabile - în plus, era singurul material care îi ţinea de cald pe timp de iarnă. Bineînţeles, dacă domnul Knight urma să i se alăture în pat, nu avea să mai poarte nimic altceva în afară de dorinţă.
   Visuri prosteşti. Oare când pierduse contactul cu realitatea şi se cufundase în reverie? Coborî din pat şi se duse până la şemineu, cu picioarele goale. Dacă tot trebuia să stea trează, îşi dorea să se bucure de veselia şi căldura focului care trosnea.
   Îngenunche şi mai aruncă în cămin câteva surcele, apoi îndeajuns de multe lemne astfel încât focul să reziste tot restul nopţii, care i se părea interminabilă. Se uita în flăcările roşii şi galbene, întrebându-se dacă domnul Knight urma să se întoarcă vreodată.
   Sau poate era condamnată să îşi trăiască tot restul vieţii singură, virgină şi căsătorită, dar abandonată.
   Dacă expresia de pe chipul lui din acea zi îi oferea vreun indiciu despre starea lui de spirit, s-ar putea considera norocoasă chiar şi numai să rămână în viaţă. Nu îl cunoştea. De fapt, nimeni nu îl cunoştea. Întrebările lui Lord Fanthorpe se întoarseră să-i bântuie gândurile. Cine era domnul Knight? Cine era familia lui?
   Crezuse că zărise urme de bunătate în domnul Knight... dar asta era înainte. Înainte ca ea să-l trădeze.
   O adiere slabă aduse cu ea miros de tutun, de cărţi de joc şi de piele veche. Simţi furnicături pe gât - ca un fel de avertisment.
   Ridicând capul, privi spre scaunul din dreapta ei.
   Acolo - întuneric conturat în întuneric - se odihnea domnul Knight. Era în continuare îmbrăcat cu costumul pe care-1 purtase la ceremonia de nuntă, doar că îşi scosese haina, iar vesta lui de satin avea nasturii desfăcuţi. Avea cămaşa descheiată la gât, dezvăluind o bucată de piele bronzată şi presărată cu păr. Trăsăturile lui nu se schimbaseră deloc - erau la fel de aspre şi de liniştite ca întotdeauna; doar că era nebărbierit. Faţada lui atent cultivată de dandy din înalta societate se dezintegrase, lăsând să iasă la suprafaţă o imagine mult mai onestă, dar şi mai puţin civilizată - aceea a unui om obişnuit cu străzile şi aleile întunecoase.
   Era tăcerea în persoană. O observa atent, iar flăcările aurii ale focului se reflectau în ochii lui întunecaţi.
   Eleanor se ridică şi se întoarse spre el.
   Stătea încă aşezat pe scaun, nepăsător. Apoi zise:
   - Înainte, credeam că faci toate lucrurile astea din inocenţă.
   Era acolo. Şi vorbea cu ea. I se mai atenuă puţin nodul din gât.
   - Ce lucruri?
   Cu degetele sale lungi, făcu un semn cu care-i descria silueta, de sus în jos.
   - Asta, de exemplu: să stai în faţa focului ca să-ţi văd forma corpului prin ţesătură.
   Eleanor se îndepărtă imediat. Remington vorbi din nou, iar vocea lui o făcu să stea locului.
   - Nu. Rămâi acolo unde eşti. Nu am zis că nu îmi place.
   - N-am de gând să stau aici ca tu să te holbezi la mine şi să mă insulţi.
   - Ba da. Vei sta. Sunt soţul tău, şi voi vedea lucrul pentru care am plătit atât de scump.
   Ochii îi străluceau în întuneric şi păreau de o intensitate aproape sălbatică.
    - Ar trebui să fii mândră de corpul tău. Sânii tăi sunt perfecţi - rotunzi şi fermi.
    Privirea lui se desfăta cu ea.
    - Şi-mi place la nebunie să te privesc din spate.
   Ea îşi dorea cu disperare să-şi acopere corpul cu mâinile... Dar ce parte? Focul îi încălzea mătasea pe spate, iar privirea lui înfierbânta mătasea pe partea din faţă.
   - Iar coapsele tale... Cel mai mult îmi plac coapsele tale. Sunt subţiri, dar totuşi puternice, iar atunci când călăreşti atât de lin şi de graţios, nu mă pot gândi decât la felul în care te-ai mişca sub mine.
   - Domnule... Knight!
    Era un răspuns foarte inadecvat. Şi foarte ineficient.
   El luă de pe masa din apropiere un pahar pe jumătate plin cu un lichid auriu. Îl ridică până la buze, sorbi, apoi îl aşeză la loc.
   - Există un vechi şi ciudat obicei american, în privinţa căruia aş vrea să-mi faci pe plac. Sunt soţul tău. Vom împărţi acelaşi pat pentru tot restul vieţii tale. Spune-mi Remington.
   Asta îi era destul de uşor.
   - Nu-i nevoie să fii ironic... Remington.
   Spre surprinderea ei, numele lui rostit de buzele ei o făcu să se înfioare - era ca şi când i-ar fi permis să fie atât de intimi, încât nu avea să mai recupereze niciodată anumite fărâme din fiinţa ei.
   Pe măsură ce lemnele începeau să ardă, îi putea vedea faţa din ce în ce mai clar. Sprâncenele lui negre nu trădau nimic.
   Flăcările se reflectau în albastrul îngheţat al ochilor lui. Între nas şi gură, şanţuri adânci îi brăzdau pielea. Părea diabolic şi... înfometat.
   Eleanor se îndepărtă din nou.
   Remington zise apoi, pe un ton atât de profund, încât părea să fie însăşi vocea întunericului:
   - Rămâi. Insist. Îmi place felul în care îţi alunecă materialul pe şolduri şi îmi plac şi micile încreţituri pe care sfârcurile tale le fac în mătase.
   Vorbea foarte încet - parcă ar fi vorbit singur dar, cu toate acestea, fiecare cuvânt o seducea cu siguranţa unei atingeri. Nu mai conta cine era sau cine era familia lui. Pentru că în noaptea aceea nu ostilitatea pusese stăpânire pe el - ci dorinţa. Doamnele nu ar fi trebuit să răspundă la ceva atât de vulgar precum pofta trupească. Şi cu siguranţă nu ar fi trebuit să dorească şi ele un bărbat. Totuşi, ascunzişul dintre coapsele lui Eleanor se umezi, şi începu să-şi simtă sfârcurile dureroase. O durea tot corpul. Voia să se mişte. Nu să se îndepărteze, ci să se apropie de el... şi să se mişte împreună cu el.
   Se trezi dintr-odată stând ca o femeie depravată: cu pieptul scos în afară, cu umerii traşi în spate şi cu şira spinării curbată graţios. El încă o dorea... iar instinctul îi spunea că o împreunare i-ar fi unit ca nimic altceva.
   - Te rog, lasă-mă să-ţi explic de ce am făcut ce-arn făcut.
   - Ce-ai făcut? La ce te referi? Că te-ai căsătorit cu mine?
    Râse, plin de umor.
    - Nu trebuie să-mi explici nimic. Chiar înţeleg. Te-ai căsătorit cu mine pentru banii mei.
   Extrem de şocată că cineva putea crede că ea ar fi făcut una ca asta, Eleanor protestă:
  - Nu m-am căsătorit cu tine pentru banii tăi!
   - Te rog. După toate păcatele tale, nu-mi spune acum poveşti de adormit copii. Ce alt motiv puteai avea să te căsătoreşti cu mine? Cu siguranţă n-ai făcut-o din dragoste. Dragostea n-ar fi transformat nevoile mele într-un sacrificiu.
   Dispreţul lui o făcu să se cutremure pe dinăuntru. Dar îi fusese foarte uşor să adopte obiceiul de a fi sinceră, aşa că îi răspunse:
   - Nimeni nu are nevoie să se căsătorească cu o ducesă, iar eu nu aveam nevoie să mă căsătoresc un bărbat bogat. Ai ascultat povestea mea. Dacă aş fi vrut asta, m-aş fi putut căsători cu un bărbat bătrân şi bogat, când aveam 16 ani. Iar acum aş fi fost o văduvă bogată şi fericită.
   - La 16 ani te aştepţi să apară totuşi un alt bărbat. Ce vârstă ai acum, draga mea?
   Ce om îngrozitor!
   - Douăzeci şi patru.
   - Cam trecută, la fel ca restul fetelor bătrâne. Ai devenit disperată şi s-a ivit ocazia asta cu mine! Ei bine, draga mea - o luă de mână şi o mângâie uşor -, dacă ai de gând să mă omori pentru averea mea, te avertizez.... am mai scăpat de moartea la care mă condamnase familia ta, iar acum am fost prevenit. O să-mi păzesc spatele.
   - Să te omor?
    Îşi smuci mâna ca să o elibereze dintr-a lui.
    - Eşti nebun?
   - Poate. Puţin, în seara asta.
    Îi zvâcneau degetele, ca şi când ar fi vrut să se năpustească asupra ei, s-o prindă şi s-o ţină nemişcată ca s-o poată poseda.
    - Am trimis după omul meu care v-a urmărit pe voi două - pe tine şi pe verişoara ta, viitoarea ducesă.
   - Care ne-a spionat, vrei să spui.
   - Care v-a spionat, încuviinţă Remington amiabil. Amândoi suntem de părere că aţi făcut schimb de locuri la petrecerea domnului Rumbelow. Acolo a şi rămas ducesa, nu-i aşa?
   - Aşa cred, dar ea ar fi trebuit să ajungă aici până acum. De fapt, chiar sunt îngrijorată pentru ea.
   - Atât de îngrijorată, încât te-ai căsătorit cu logodnicul ei.
   Şi Eleanor putea să fie nemiloasă.
   - Ea nu te voia.
   - Ei bine, să ştii că pe asta o cred.
   Se încordă precum o fiară, pregătită să sară la atac.
    - Vrei să spui că ar fi de acord cu ingeniozitatea ta. Presupun că da... îmi imaginez că orice femeie ar fi de acord. Şi presupun că tu trebuia doar să-mi transmiţi un mesaj... cum că ea va întârzia.
   - Nu. A fost ideea ei să mă dau drept ea!
    Eleanor inspiră, neliniştită.
    - Ai poruncit atât de ferm ca ducesa să apară numaidecât, încât ne-am temut că te-ai răzbuna înfiorător dacă nu se supunea.
   - Nu sunt atât de duşmănos.
   - Sunt şanse mari ca un om care-şi caută soţie la un joc de pichet să fie destul de nebun.
   - Hmm.
   Îşi mângâie bărbia.
    - Da. Poate am acordat prea multă greutate poruncilor mele.
   - În sfârşit, ceva logic.
    Apoi, pentru că nu mai putea suporta să trăiască niciun minut fără să ştie, îl întrebă:
    - Unde ai fost?
   - Ai vorbit ca o soţie veritabilă.
    Îşi miji ochii, ca şi când ar fi fost amuzat - de ea sau de el.
    - Şi, ca un soţ englez veritabil, am fost la clubul meu, unde am jucat jocuri de noroc şi m-am gândit. Vrei să ştii la ce concluzie am ajuns?
   Nu ştia, dar deja bănuia că nu avea să-i placă.
   - Nu.
   - Sunt căsătorit cu tine. Ne-am rostit jurămintele în faţa lui Dumnezeu şi a martorilor, şi suntem la fel de căsătoriţi ca orice cuplu vechi din Londra. Un divorţ ar dura ani de zile, ar costa o avere şi ar necesita un act de desfacere de la parlament. Dar nu există niciun motiv pentru o anulare. Aşa că nu există nici o scăpare. Suntem căsătoriţi.
   - Ştiu. Îmi...
   - Taci!
    Spintecă aerul cu mâna, ca şi când ar fi fost un cuţit.
    - Nu mă insulta spunând că-ţi pare rău. M-ai manipulat tot timpul, cu îmbujorarea ta naivă şi cu adoraţia aceea timidă. Credeam că am câştigat totul... o ducesă pe care s-o pot iubi şi, în acelaşi timp, dulcea răzbunare. Dar, în schimb - îşi tăie în minte aripile imaginare -, nu am nimic.
   Ea nu era chiar nimic. Era o de Lacy. Se îndreptă şi zise:
   - Ai totul. Ai mai mult decât majoritatea oamenilor nu pot decât să îşi dorească.
   - Luminează-mă, dragă fată. Ce anume am?
   Privirea lui cinică era aţintită asupra ei, aşa că ea îşi pierdu şirul gândirii.
   - Ei bine ai... ai... eşti sănătos.
   Remington râse, scurt şi tăios
   - Asta-i ceva foarte important.
    Eleanor se gândea înnebunită.
   - În plus, averea ta e intactă, nu-i aşa?
   - Da, foarte. Şi sunt sigur că eşti uşurată din cauza asta.
   - Eşti tânăr, eşti frumos, eşti inteligent...
    Îşi trase rapid răsuflarea, apoi îndrăzni ceva ce nu mai avusese niciodată curajul să spună:
    - Mă ai pe mine.
   El îşi scoase pantofii şi-i trânti de uşă, unul câte unul.
   Eleanor tresări de fiecare dată când pantofii de piele se izbiră de uşă, zguduind încuietoarea.
   - A, da. Draga mea soţie, care m-a transformat în bătaia de joc a întregii Londre. Sau, stai, am zis cumva a întregii Londre? A Angliei. Ştii ce se vorbea la club în seara asta?
   Până atunci nu-i putuse identifica adevăratele sentimente ascunse sub insulte şi seducţii - dar acum reuşi. Era furios, desigur.
   - La club, toată lumea spunea că n-a fost nevoie decât de mirosul unei păsărici engleze ca să facă un mădular american s-o urmeze.
   Era şocată. Nici măcar în călătoriile ei nu auzise cuvinte atât de vulgare.
   - Ce îngrozitor! Cum îndrăznesc să vorbească aşa despre noi? Să folosească un asemenea limbaj?
   - Sunt bărbaţi. Şi aşa vorbesc bărbaţii.
   Abia atunci constată ea că era mai mult decât furios. Era de-a dreptul turbat de furie. Aproape că putea vedea strălucirea fierbinţelii furiei sale traversându-i întreaga fiinţă.
   Da, o fierbinţeală cumplită... Aproape că se putea încălzi la focul care ardea în interiorul lui.
   - Şi tu ce le-ai răspuns?
   - Am râs. Le-am spus că au dreptate. Le-am spus că eram atât de nerăbdător să ajung sub fusta ta, încât m-aş fi căsătorit cu tine indiferent cine erai.
   Palmele i se umeziră instantaneu, şi le şterse de mătasea care-i acoperea şoldurile. Simţea că fierbinţeala aceea venea din ceva mai mult decât ruşine. Era mai puternică decât căldura oricărui foc.
   - Ai salvat aparenţele.
   - Am spus adevărul, atâta tot.
    Buzele lui, buzele lui minunate şi magice luară forma unui zâmbet autobatjocoritor.
    - De când te-am cunoscut, nu mă pot gândi la nimic altceva decât la sânii tăi, la coapsele tale... la păsărică ta.
   Păsărică i se cutremură de parcă ar fi mângâiat-o acolo jos.
   - Ba, mai rău de atât, m-au preocupat starea ta de spirit, fericirea ta... plăcerea ta. Nici nu-i de mirare că te-am lăsat să mă conduci la altar fără să stau pe gânduri.
   Lui Eleanor i se uscă gura. Intenţiile sale deveniseră foarte clare. Urma s-o aibă... să o facă a lui, indiferent dacă ea voia asta sau nu.
   Avea acest drept - în fond, era soţul ei. Totuşi, drepturile acelea nu însemnau nimic când era în joc trupul ei - când trebuia să înfrunte fiara aceea cu ochi neîmblânziţi care stătea în faţa ei.
   - Ai spus că ai crezut că ai o ducesă pe care o s-o poţi iubi. Vorbeai cu mine. Te uitai la mine. Încă mă poţi iubi.
   - Nu. Pot iubi doar o ducesă.
   Răspunsul lui îi rupse inima în bucăţi, aşa că în cele din urmă făcu un pas să se îndepărteze.
   Mâna lui ţâşni şi o prinse de braţ.
   - Dar te doresc. În plus, eşti soţia mea.
    O ţintui cu privirea.
   - Pot să te am acum.

Capitolul 24

   Inima Iui Eleanor începu să bată într-un ritm lent, dar bubuitor. Pieptul i se ridică şi se coborî, în timp ce încerca să-şi tragă răsuflarea. Remington o dorea. Şi avea tot dreptul să o posede, să o folosească după bunul-plac... Şi nu avea absolut nicio îndoială că ar fi prins-o pe dată dacă ar fi fugit.
   Îşi simţea genunchii prea moi să se poată mişca pentru că... şi ea îl dorea pe el. Ar fi fost mult mai bine dacă nu ar fi simţit o nesiguranţă laşă când se gândea la uniunea cu acel bărbat. Dar era periculos într-un mod pe care nu-1 înţelegea pe deplin. Era periculos pentru ea.
   - Vino aici!
   Cu două nopţi în urmă, îi auzise vocea ca pe o mângâiere blândă - însă în acel moment nu-şi mai batea capul cu astfel de lucruri.
   - Vino aici, repetă, trăgând-o spre el, şi plăteşte preţul înşelăciunii tale.
   Ea se împletici înainte, uitându-se în jos la el. De ce s-ar fi împotrivit? În fond, o prinsese în plasa lui încă din prima clipă când îl văzuse. În plus, nu-şi dorise niciodată să scape. Cu toate acestea, să-l primească în ea pe bărbatul acela presupunea o abandonare de sine - şi era foarte posibil să nu se mai regăsească niciodată complet.
   - Prostuţă mică.
    O trase în poala lui, îi săltă cămaşa de noapte şi o aranja astfel încât să fie cu faţa la el - şi cu picioarele goale aşezate de-o parte şi de alta a şoldurilor lui.
    - E prea târziu să te răzgândeşti acum.
   Aici avea dreptate. Sub ea stătea încordat un bărbat înfuriat de propria soartă şi condus de dorinţă... Şi ea era cea care trebuia să-l îmblânzească.
   Cu toate astea, el era îmbrăcat. Ea era goală. Era vulnerabilă.
   El nu. Materialul pantalonilor lui se freca de pielea delicată dintre picioarele ei. Ţinând-o de şolduri, îşi făcu loc în spaţiul dintre coapsele ei. Îi putea simţi bărbăţia tare, ascunsă sub materialul pantalonilor, şi, când o mişcă înainte şi înapoi, o cuprinse din nou acelaşi val de senzaţii pe cared cunoscuse când o atinsese cu gura, acolo jos.
   Îşi aşeză mâinile pe umerii lui ca să-şi păstreze echilibrul.
   Chipul lui era fix în faţa ei, iar ochii lui o priveau necontenit. Încercă să-şi menţină o expresie neutră - pentru că nu voia ca el să creadă că o putea excita cu o singură atingere.
   Deşi putea, fiindcă acea mişcare continuă înainte şi înapoi o făcu să-şi înfigă şi mai tare mâinile în umerii lui.
   - Îţi aminteşti ce mi-ai spus acum două nopţi? întrebă el.
   I se părea tentant să-l mintă şi să-i spună că nu - însă adevărul era că nu se putea concentra atât de mult. Nu atâta timp cât o mişca înainte şi înapoi.
   - Îmi amintesc.
   - Ai zis că vrei să-mi scoţi mădularul şi să-l afunzi în gura ta.
   Dorinţa ei creştea cu fiecare clipă care trecea. Îi era greu să respire şi chiar mai greu să gândească. În momentul acela, deja se mişca singură.
   Remington mută o mână şi o prinse de fund, încurajându-i şoldurile să se mişte, în timp ce cealaltă se plimbă pe pielea ei până ajunse la sân.
   - Nu te-am lăsat s-o faci.
   - Nu.
   Cu vârfurile degetelor, el făcu cerculeţe, conturând forma sfârcului cu atingerea sa.
   - În schimb, te-am dezmierdat eu cu gura mea.
   -Da.
    Amintirea acelei plăceri se amestecă deodată cu cea pe care o simţea în acel moment, până când îi fu greu să-şi dea seama unde începea una şi unde se termina cealaltă.
   - Degetul meu a intrat în tine.
    Râse uşor.
    - În păsărică ta.
   Mâna lui alunecă sub mătasea cămăşii de noapte pe fanta caldă şi întunecată a fundului ei, până ajunse la locul secret dintre coapse. Încercui cu degetul intrarea în corpul ei. Era iar udă.
   Eleanor încercă să-şi lipească genunchii, dar nu reuşi, pentru că el se afla între coapsele ei. Efortul depus îi spori senzaţiile.
   Degetul lui alunecă înăuntru, explorând adânc, atingând-o în interior cu mişcări lente şi constante.
   - Eşti foarte strâmtă. Când o să intru în tine, o să mă primeşti încet. Şi, după ce voi fi înăuntru, n-o să poţi face nimic să mă clinteşti din loc.
   Ei îi venea greu să vorbească.
   - Păi, o să vreau asta?
   - Cred că da. Eşti o femeie puternică, iar eu voi fi în tine, făcându-te a mea.
   O femeie puternică. O credea o femeie puternică.
   - O să-ţi placă să te controlez eu? Să stabilesc ritmul... să te învăţ ce înseamnă plăcerea?
   Eleanor nici nu voia să se gândească la asta. Îşi dorea doar să se lase purtată de un val de pasiune.
   - Spune-mi, îi porunci el. Vrei să te am? Vrei să ştii că nu te va mai avea niciun alt bărbat, niciodată? Mă vrei în tine în fiecare noapte, accentuându-mi posesiunea, până când vei trăi într-o lume a extazului şi nu te vei mai putea gândi la nimic altceva în afară de mine?
   Felul în care vorbea făcea ca acele cuvinte să sune mai degrabă ameninţător decât seducător.
   Şi totuşi, în acelaşi timp, o mână a lui îi mângâia sânul, în timp ce cealaltă se mişca în interiorul ei.
   El îi observa reacţia, capturându-i fiecare gând, la fel cum un vultur îşi capturează prada.
   - Spune-mi!
   - Te vreau. Tocmai de-aia...
   Înainte să-şi poată termina ideea formulată cu greu, prin care voia să-i explice de ce se căsătorise cu el, Remington scoase degetul.
   Eleanor fu cuprinsă de dezamăgire şi scânci.
   El îşi băgă apoi, încet, degetul înapoi în ea. Doar că de data asta gestul o făcu să se cutremure. Se amplificase senzaţia că era pătrunsă. Crescuse şi presiunea, aşa că ea îngheţă, refuzând să se mişte - de teama unei dureri iminente.
   - Dar se pare că eu fac toată treaba. Ce-ar fi să...
   Ea îşi ţinu răsuflarea, întrebându-se ce avea să îi ceară.
   - Mă săruţi.
   Să-l sărute? Era o intimitate atât de nesemnificativă, dar totuşi extrem de importantă. Erau faţă în faţă... buzele lor erau lipite.... respirau ca unul...
   - Săruţi foarte bine, şopti el. Săruţi ca o femeie îndrăgostită.
   Ea inspiră speriată. El nu ştia asta. Nu, nu avea cum s-o ştie. O acuzase că se căsătorise cu el pentru bani, şi, spre surprinderea ei, Eleanor prefera ca el să creadă asta în locul adevărului - în locul faptului că îl dorea şi că îl iubea din toată inima ei prostuţă.
   Nu, nu voia ca el să înţeleagă asta, pentru că ar fi devenit vulnerabilă la orice suferinţă la care el ar fi decis să o supună.
   El se gândea - Eleanor îşi putea da seama de asta. Poate înţelesese că era aproape de adevăr. Nu se putea una ca asta.
   Aşa că se prinse strâns de cămaşa lui şi se aplecă în faţă. În ultimul moment, închise şi el ochii, lăsându-se în voia pasiunii, îşi apăsă buzele de ale lui. Barba lui nebărbierită îi zgâria pielea sensibilă. Explora cu limba. Avea gust de mentă şi de coniac - un gust bărbătesc şi delicios. Când îl sărută, îi arătă iubirea pe care nu îndrăznea să o mărturisească.
   El îşi strecură din nou mâna sub fundul ei şi o ridică. Buzele lui se mişcau pe ale ei, iar cuvintele lui deveniră ca o respiraţie în gura ei.
   - Mişcă-te deasupra mea.
..........
   - E de-ajuns, zise el. Nu mai avem timp.
    Îşi îndepărtă mâinile brusc, o lipi de el şi se ridică.
   Îi zări pentru o fracţiune de secundă chipul înainte de-a se retrage din lumină, iar asta o înspăimântă. Tot timpul pe care-1 petrecuseră împreună fusese o minciună. Nu era un sălbatic civilizat. Era doar un sălbatic, iar în momentul acela avea să se înfrupte din ea.
   Remington îi înfăşură picioarele în jurul lui şi se îndreptă spre patul cufundat în întuneric.
   Se agăţă de el, temându-se că ar fi putut s-o scape. Se cutremură în clipa în care el o întinse pe cearşafurile reci.
   - Domnule Knight... Remington, te rog.
   Se ridică în coate, în timp ce el îşi scotea cămaşa.
   Avea muşchi bine conturaţi - la umeri, la piept şi chiar şi pe abdomen - presăraţi cu un păr blond fin, care semăna cu puful unei piersici. Lumina focului îl mângâia cum îşi dorea să facă şi ea. Îşi descheie pantalonii. Ea întoarse capul când el şi-i dădu jos.
   - Ţi-e frică?
    Vocea lui suna batjocoritor.
    - Ar trebui să-ţi fie. Sunt furios. Sunt furios pe tine. Eu nu rănesc femei, aşa că o să te fac să ai orgasm iar şi iar.
   - Poate concubinele nu mi-au explicat suficient de clar. Un orgasm ar trebui să fie ceva dezagreabil?
   Îi privea chipul în vreme ce îi vorbea la fel de batjocoritor ca el. Dar, oricât de mult ar fi încercat să se concentreze numai asupra expresiei feţei lui, tot îi putea vedea coastele late, muşchii de pe abdomen... şi lungimea şi grosimea erecţiei. Pielea netedă a bărbăţiei lui căpătase o culoare rozalie, iar vârful era purpuriu-deschis - şi era lungă... foarte lungă.
   - Vai! murmură ea.
   El se urcă pe saltea şi se plasă între picioarele ei.
  ......
   Concubinele avuseseră dreptate. Bărbaţilor le plăcea să fie atinşi - iar ei îi plăcea să îl atingă pe el.
   Când deschise din nou ochii şi o privi, nu mai exista nimic rece în adâncimile lor întunecate. Ardeau. El ardea. Prinse cu grijă de gulerul cămăşii ei de noapte şi trase. Dantela fină rezistă mai mult, însă mătasea cedă imediat, cu un sunet subţire şi violent.
   Mătasea şi dantela erau lucruri frumoase şi scumpe, pe care le sfâşiase de parcă ea n-ar fi meritat să le aibă. Îi venea să-l plesnească.
   - De ce ai făcut asta?
   - Îmi stătea în cale.
   Trase apoi în lături bucăţile zdrenţuite rămase.
   Se uita la trupul ei. Văzu strălucirea din ochii lui şi înţelese imediat că fusese sincer. Îi sfâşiase cămaşa de noaptea pentru că îi stătea în cale - iată o lecţie pe care o avea să o ţină minte.
   - Tu n-ai mai fost cu un bărbat. Nu ştii ce pot să-ţi fac. Cum pot să te fac să te simţi. Cum pot să-ţi refuz plăcerea sau cum pot să ţi-o dăruiesc.
    Sprijinindu-se în mâini deasupra ei, se lăsă uşor în jos şi-i supse sfârcul.
    Şopti apoi, şi răsuflarea lui îi mângâie pielea:
   - Pielea ta e ca satinul... Superbă şi luxuriantă ca satinul.
   Oare era conştient de ceea ce îi făcea cu un singur compliment simplu?
   Îşi împinse şoldurile spre el, dorind să-i simtă greutatea deasupra ei. De fapt, îşi dorea mai mult decât atât.
   El se lăsă uşor spre ea, iar fiecare punct în care pielea li se atingea devenea un vulcan pe cale să erupă. Sânii ei se cuibăriră lângă părul de pe pieptul lui. Greutatea şoldurilor lui o făcea să se afunde în saltea. Bărbăţia lui se adăpostea între picioarele ei, şi atunci Eleanor înţelese pentru prima dată de ce îşi folosise degetele ca s-o excite.
   Fiindcă în acel moment înţelegea în sfârşit ce însemna plinătatea şi-şi dorea să fie încă o dată plină de el - în toate modurile posibile. Ceea ce înainte i se păruse firesc - să fie goală pe interior şi singură - i se părea în acel moment sinonim cu singurătatea... şi cu suferinţa.
   Se împinse spre el, căutând să se salveze de acea izolare.
   Dar el nu-i făcu pe plac. În schimb, îi luă faţa în palme şi o ţinu nemişcată.
   - Spune-mi ce vrei să fac.
   Eleanor scânci. Să-i spună? Oare nu ştia?
   - Spune-mi, repetă el. Învaţă-mă. Voi face orice îţi doreşti, dar trebuie să mi-o spui în cuvinte.
   Abia atunci înţelese ce îi cerea. Îi cerea să i se supună, atât fizic, cât şi mental. Îi cerea să se gândească la ceea ce se întâmpla între ei şi să-i dea permisiunea de a face... orice voia. Niciodată în viaţa ei nu jignise pe nimeni. Dar o făcu acum.
   - Bastardule!
   -Te înşeli. Părinţii mei erau căsătoriţi când m-am născut eu.
   Degetele lui mari se întâlniră sub bărbia ei şi o întoarseră cu faţa spre el.
   - Poate şi înainte să fiu conceput. Eleanor...
   Era prima dată când îi spunea pe numele ei adevărat, şi ea înţelegea foarte bine importanţa acestui lucru.
   Şoldurile lui se mişcară într-un val languros şi incitant.
   - Eleanor, spune-mi ce să fac.
   Se mişcă încă o dată.
   Simţea cum începea să crească nevoia de el - adânc în pântecele ei.
   - Nu o să câştigi. Vei face cum vreau eu. Lasă-te, Eleanor. Lasă-te!
   Avea dreptate. Ştia prea multe şi-i înţelegea trupul mult mai bine decât şi-l înţelegea ea. Oftă, apoi i se predă.
   - Te vreau pe tine... te rog.
   Îşi înfăşură picioarele în jurul şoldurilor lui. Încercă să se poziţioneze astfel încât să-l poată primi în ea.
   Mâine lui alunecară în jos pe sânii ei, mângâindu-i.
   -Te rog... şi mai cum?
   Adusese chinurile pasiunii la rang de artă.
   - Te rog, Remington.
    Îi pronunţă în mod intenţionat numele, ca să-i facă pe plac.
    - Te vreau în mine. Vreau să mă duci departe de aici... o vreme. Vreau să te ţii de promisiune şi să-mi oferi plăcere.
   El chicoti, adânc în piept, iar ea simţi zguduitura până în pieptul ei.
   - Aşadar, îmi ceri să-mi respect promisiunea? Ştiam eu că eşti o fată inteligentă. Dar mi-ai demonstrat-o acum, prin provocarea asta. Foarte bine.
   Dar nu se grăbi.
.........
   Se încorda. O ocupa de parcă ar fi fost o ţară în curs de cucerire. În ciuda sfaturilor pe care le primise şi a cuvintelor spuse de concubine, ea nu era gata să fie luată. Invadată.
   Iar el nu se oprea. Nu-i păsa deloc de reticenţa ei feciorelnică.
   Trupul lui se cutremura cu fiecare mişcare - patul era în penumbră, şi-i putea vedea doar frânturi ale chipului în scânteierile focului. Era încruntat şi îşi ţinea buzele strânse. Focul se juca pe obrajii şi pe bărbia lui - făcându-i trăsăturile să pară ascuţite.
   O privea de parcă îi putea citi fiecare gând - de rebeliune, de nesiguranţă... teama de a pierde controlul asupra propriului ei corp... asupra sentimentelor, asupra minţii...
   Salteaua se clătina sub ea. Parfumul lui o învăluia complet - era cald şi senzual. Durerea crescu pe măsură ce el îşi făcu loc în ea şi îşi acoperi gura cu podul palmei, pentru a înăbuşi un geamăt.
   Chiar când simţea cea mai puternică durere, el se opri şi rămase nemişcat. Era ca şi când s-ar fi pregătit pentru un eveniment grandios.
   Apoi se împinse în faţă.
   Eleanor simţi cum ceva se rupse în ea. Se ridică de pe saltea, pregătită să se lupte ca să se elibereze.
.......................
   Remington avea să-şi impună voinţa, iar ea - care nu mai fusese niciodată cu un bărbat - trebuia să plătească preţul înşelăciunii ei.
   Era într-o lume complet nouă, în care totul i se părea ciudat - greutatea şi parfumul lui, felul în care o mânuia, de parcă ar fi fost a lui şi putea face ce voia cu ea.
.................
   Nu mai conta dacă soarta îi adusese împreună sau doar o întâmplare. Trupurile lor se potriveau perfect şi formau unul singur.
   Concubinele îi spuseseră că era datoria femeii să se asigure că bărbatul era satisfăcut.
   Totuşi, în acel moment, lui Eleanor nu-i păsa câtuşi de puţin de satisfacţia lui. Nu atunci.
   Îl îmbrăţişă. Avea mâinile alunecoase din cauza transpiraţiei - nici nu-şi mai dădea seama dacă a lui sau a ei. Muşchii lui se întindeau şi se încordau cu fiecare mişcare.
   Nicio călătorie sau artă - oricât de magnifică ar fi fost - nu s-ar fi putut compara cu emoţia acelui moment, aşa că se desfăta cu fiecare clipă.
   I se părea că devenea din ce în ce mai greu şi dominant cu fiecare clipă care trecea. Viteza mişcărilor lui crescu tot mai mult, apoi îi zise cu voce guturală:
   - Predă-te!
   - Ce?
   Să se predea? Nu. Nu, dar cum putea să-i ceară să gândească? În clipa aceea? În noaptea aceea? Să cedeze, să i se predea... când tot ce-şi dorea era să ajungă la nivelul acela de senzaţii pure care aveau s-o ia pe sus şi s-o poarte în al nouălea cer.
   El îşi strecură mâna sub capul ei şi o prinse de păr, învăluind-o cu totul în esenţa lui. O privea în ochi... o fixa cu privirea... o provoca. O sărută cu limba şi-şi împinse bărbăţia în ea până îi atinse pântecele. O umplu cu el, apoi îi porunci:
   - Eleanor, dă-mi ceea ce vreau. Predă-te... acum.
   De parcă i-ar fi aşteptat porunca, trupul ei începu să se cutremure şi ajunse la un orgasm glorios.
   ÎI apucă strâns cu braţele şi cu picioarele, parcă încercând sa-1 tragă mai adânc în ea - când de fapt nu putea intra mai adânc de atât. Dragostea şi frica, victoria şi pasiunea... toate se învolburară în fiinţa ei, până când nu mai putea face altceva decât să suspine şi să geamă.
   - Remington. Remington.
   Apoi, în cele din urmă, îşi dezlănţui şi el pasiunea - dădu capul pe spate, închise ochii, şi extazul îi cuprinse fiecare trăsătură.
   Pasiunea lor unită devenea din ce în ce mai puternică, conducându-i spre o dulce nebunie, care continua şi continua.... contopindu-i... creând o singură persoană şi un singur suflet.
   Uşor, uşor nebunia lor comună se stinse, şi se cufundară în cele din urmă în salteaua din dormitorul principal.
   El încă o mai ţinea în mâinile lui. Încă se mai uita în ochii ei - cântărind cât de mult se predase. Îi oferise totul... toată pasiunea... toată iubirea ei.
   Dar nu avea niciun rost să i-o spună. Nu ar fi crezut-o, pentru că oricum credea tot ce era mai rău despre ea.
   Dar ea avea să se răzbune.
   Doar nu petrecuse degeaba două săptămâni într-un harem.

Capitolul 25

   Epuizat de dorinţă, Remington stătea tolănit, cu un picior atârnându-i peste marginea patului şi cu celălalt prins sub coapsa lui Eleanor, şi se uita la ea.
   Îl privea şi ea, cât putea de sfidător - de parcă n-ar fi fost încă în ea, foarte, foarte adânc.
   Oare de ce era nevoie ca s-o poată poseda pe deplin pe femeia aceea? Era epuizată - simţea asta. Trupul îi tremura sub el şi avusese mai multe orgasme - valurile nesăţioase ale pasiunii ei îl purtaseră odată cu ele, precum contracurentul unei ape învolburate.
   Şi, cu toate acestea, îl provoca în tăcere să-i cedeze şi el ei cum îi cedase ea lui.
   Dar asta nu avea să se întâmple. Ea nu era soţia pe care o câştigase şi trebuia să înveţe care era pedeapsa pentru că îl păcălise pe Remington Knight.
   Şi urma să facă acest lucru de îndată ce - şi recăpăta puterile.
   Dar, în clipa aceea, abia dacă putea să adune suficientă energie cât să se ridice de pe ea, înainte să o strivească.
   Totuşi, ura faptul că trebuia să iasă din ea. În noaptea aceea făcuse tot ce-i stătea în putinţă ca să o însemneze ca fiind a lui... şi totuşi... îşi dorea s-o mai aibă încă o dată. În cotloanele raţionale ale minţii sale - acelea care nu fuseseră înăbuşite de pasiunea pentru ea -, ştia că era ridicol. Fusese castă. Şi o rănise - oricât de mult ar fi încercat să o pregătească pentru a atenua durerea.
   Nu-l putea primi din nou în ea - totuşi, i se părea că femeia aceea, cu sfiala şi cu momentele ei de cura;, i-ar fi putut aluneca oricând printre degete.
   Dar era la fel de ridicol şi sâ-şi imagineze că ar fi mai putut face totul încă o dată. Avusese un orgasm atât de violent, încât îi adusese în ochi lacrimi de plăcere. Se golise înăuntrul ei. El, care putea satisface o femeie de cinci ori pe noapte, nu avea forţa sau energia să o umple din nou.
   Se desprinse de ea, cu grijă. În cele din urmă, ochii ei se închiseră, de parcă nu i-ar fi mai putut ţine deschişi nici măcar o secundă în plus. Gemu încet, pe măsură ce ţesutul ei moale îl eliberă cu reticenţă. Se aşeză lângă ea şi oftă adânc. Trebuia să o acopere cu păturile, pentru că, în ciuda focului care ardea în şemineu, era răcoare în cameră - tocmai o condusese pe culmile orgasmului, iar rămăşiţele cămăşii ei de noapte nu-i ofereau niciun fel de protecţie împotriva frigului.
   Privi lacom întinderea de piele albă de lângă el: sânii ei rotunzi, abdomenul plat şi ghemotocul de păr încreţit care ascundea intrarea în paradis. Avea picioarele uşor depărtate - deschise şi primitoare iar atunci văzu o pată întunecată pe pielea palidă a coapselor ei.
   Sânge.
   Îşi dorise ca o femeie de Lacy să fie jertfită pe altarul răzbunării. Şi reuşise - deşi nu în felul în care îşi închipuise.
   Eleanor ţinea ochii închişi şi avea o expresie senină -, iar asta îl enerva. El tocmai îndurase un lucru cutremurător - care, cu siguranţă o marcase şi pe ea.
   Îi venea să o ia, să o scuture şi să-i ceară să-i spună cât de profund o marcase acel lucru. În schimb, se trezi strecurându-şi braţul peste umărul ei şi aplecându-se către ea.
   Eleanor deschise ochii. Părea stupefiată, fapt ce îl bucura până-n măduva oaselor. Da, fusese copleşită.
   Se uită iute în jur, apoi în jos la corpul ei, de parcă ar fi fost mirată să se regăsească într-o astfel de stare. Privirea ei se plimbă de-a lungul trupului lui. şi, brusc, tot ce învăţase reveni la viaţă.
   O, da, îi plăcuse ceea ce o învăţase - în adâncurile ochilor ei putea vedea interes şi conştientizare. Îl dorea încă o dată - la fel cum şi el o mai voia pe ea.
   Remington zise apoi, pe un ton blând:
   - Dă-mi voie să te scap de cămaşa asta de noapte.
   Degetele ei se ridicară, din instinct, ca să-şi acopere sânii.
  În acel moment şi-ar fi dorit să-i spună că era prea târziu - mult prea târziu - pentru stânjeneală. Dar, în schimb, îi dădu uşor mâinile la o parte şi-i scoase mânecile de pe braţe. Eleanor prinse pentru o clipă mătasea şi dantela zdrenţuite, care-i alunecau pe braţe, dar apoi le dădu drumul.
   - O să-ţi cumpăr alta.
   Pentru că el îşi dorea să o mai vadă o dată stând în faţa lui, cu lumina pâlpâitoare a focului în spate. Eleanor era a lui - trebuia să se îmbrace aşa cum voia el şi să se supună voinţei lui.
   Şi cămaşa de noapte era pătată de sânge, aşa că o puse la picioarele patului. Poate că era un gest primitiv, dar voia să păstreze dovada. Noaptea aceea nu reprezentase victoria pe care şi-o imaginase - totuşi, în mod ciudat, fusese mai satisfăcătoare decât cea mai ambiţioasă fantezie a sa.
   - Ne vom duce spre perne, îi spuse el.
    Îşi strecură celălalt braţ sub picioarele ei şi o mută spre căpătâiul patului. O acoperi cu pături, apoi se vârî alături de ea.
    - Culcă-te, îi şopti el, închizând ochii.
   Eleanor îşi lipi palma în dreptul inimii lui.
   - Deja?
   Remington deschise imediat ochii. Se uită la ea mirat. Ce voia să spună?
   Vocea ei era fierbinte şi insinuantă. Şi Eleanor îl provoca cu o singură privire. Coborî pe partea cealaltă a patului şi înaintă în umbrele întunecate ale camerei.
   - Ce faci?
   Îi putea vedea silueta pală deplasându-se prin cameră, dar nu putea distinge detaliile corpului ei.
   - Mă pregătesc să-mi slujesc stăpânul, zise ea.
   Stăpân? Hmm... îi cam plăcea cum suna asta.
   - Concubinele mi-au spus că un bărbat viril va dori să o facă de mai multe ori pe noapte.
   Aha. Abia atunci înţelegea. Voia să înceapă să se folosească de tot ce învăţase în harem.
   - Nu e nevoie în noaptea asta. O să o mai facem de mai multe ori... în curând.
   Eleanor se duse către şemineu şi înmuie o cârpă în vasul de pe vatră. Apoi o stoarse.
   - Concubinele m-au învăţat şi cum să retrezesc interesul moleşit al unui bărbat.
   - Interesul meu nu e moleşit.
   Ea îl privi lung - era o privire care iscodea şi-l ademenea în acelaşi timp.
   Pentru prima dată în ceea ce păreau să fi fost ani întregi, îşi recăpăta simţul umorului.
   - Vrăjitoare mică. Concubinele au menţionat cumva şi faptul că una dintre modalităţile de a revigora un bărbat este să-i pui la îndoială abilităţile?
   - E posibil, zise ea cu sfială.
   Îi strălucea corpul în vreme ce se ştergea, sub protecţia întunericului.
   O privi apropiindu-se apoi de el, cu cârpa într-un vas. Focul din spatele ei îi contura silueta, iar şoldurile i se legănau seducător.
   Începu să nu mai fie atât de sigur că terminase pe seara aceea.
   Puse vasul pe măsuţa de lângă pat. Luă trei perne şi i le aşeză la spate. Se sprijini apoi de pieptul lui şi le aranjă, până se contopiră intr-un singur tot confortabil şi relaxant. Îşi puse mâna pe umărul lui şi-l împinse în spate.
   - Stai confortabil? întrebă ea. Să-ţi aduc ceva? O băutură? Nu?
   Trase apoi păturile de pe el, extrem de timidă - ca şi când nu l-ar fi mai văzut niciodată gol. Atunci, dă-mi voie, stăpâne, să te curăţ după efortul depus.
    Nu aşteptă însă permisiunea lui - începu să-i spele organele genitale cu cârpa caldă si umedă.
   Remington simţi cum începeau să-i apară brobonele de sudoare pe frunte. Avea trei perne aşezate sub spate, aşa că putea urmări totul. I se părea ciudat cum se vedea pielea ei albă pe pielea lui întunecată - era ceva ciudat, erotic, dar minunat. Avea degetele calde şi-i mânuia bărbăţia cu prudenţă. Însă simpla atingere a testiculelor şi a mădularului îl făcea să se zvârcolească şi să geamă. Cârpa trecu pe deasupra şi primprejur, iar pielea i se răcori când ea o întinse. Scrâşni din dinţi de plăcere, şi bărbăţia i se mări şi se umflă, dovedind, fără nicio urmă de îndoială, că organul acela nu avea niciun pic de discernământ - pentru că nu avea habar că în timpul orgasmului storsese ultima picătură din el.
   Ea aşeză apoi cârpa pe vas şi se strecură pe pat.
 .........
   Responsabilitate. Trebuia să fie responsabil.
   - Nu în noaptea, asta. Dacă mă vei chinui în seara asta, în clipa următoare vei ajunge pe spate şi cu picioarele în aer.
   Eleanor se ridică în genunchi. Îi luă mâna şi i-o aşeză între picioarele ei.
.......................
   Şi ce femeie! Eleanor îl făcuse să pară un mare măscărici în toată Anglia - şi, în curând, când povestea aceea avea să ajungă şi pe corăbiile lui, întreaga lume avea să afle. Dacă i s-ar fi întâmplat asta oricărui alt bărbat în afară de el, ar fi admirat-o pentru realizarea ei.
....................
   Ea îi gâfâia în ureche. Tremura în braţele lui. Era la fel de slăbită şi de neajutorată cum îşi dorise el. Descoperi atunci că îi dispăruse mânia - dar nu şi pasiunea. Chiar dacă îl trădase, el tot se gândise la ea şi o dorise cum nu mai dorise niciodată o altă femeie.
   Oare avea s-o ierte? Când se gândea la felul în care i se stinseseră speranţele, ştia că nu avea s-o poată ierta niciodată.
   Cu toate astea, când era în braţele ei, nu se mai gândea la speranţe, ci doar la plăcere - la o plăcere îndeajuns de puternică să-i înăbuşe toate simţurile.
   Poate că plăcerea urma să fie de-ajuns.

Capitolul 26

   În dimineaţa următoare, Eleanor deschise ochii şi-l văzu pe Remington complet îmbrăcat, aplecat deasupra ei şi cu pumnii afundaţi în pat, de-o parte şi de alta a capului ei.
   Expresia de pe chipul lui nu era deloc iubitoare.
   - De ce nu mi-ai zis că ducele de Magnus a fost aici aseară?
   Eleanor clipi, încercând să se concentreze asupra chipului său furios, iar el era foarte aproape - şi ea era, desigur, încă învăluită în coconul încântător de noaptea trecută.
   - Eu... nici nu m-am gândit la asta.
    Îşi îndepărtă o şuviţă de păr de pe obraz.
    - De ce?
   - Nu vreau ca omul ăla să vină în casa mea când eu nu sunt aici.
   - Este unchiul meu. Nu pot să-i interzic să intre!
   Comportamentul lui Remington o deruta.
   Purta haine de călătorie bleumarin, care i se potriveau perfect pe trupul bine făcut. Părul lui blond fusese pieptănat pe spate, descoperindu-i în mod ideal chipul bărbierit perfect. Mirosea minunat... a săpun şi a prospeţime, ca un bărbat impecabil... însă ochii lui de un albastru pal erau extrem de distanţi.
   Iar ea era goală, ciufulită şi descumpănită. Nu exista nimic perfect la ea în acel moment, şi se simţi deranjată de prezenţa lui şi de faptul că se putuse ridica aşa uşor din patul conjugal, fără să-i pese câtuşi de puţin de pasiunea pe care o împărtăşiseră, în timp ce ea... ea era încă îndrăgostită de el.
   Adresându-i-se mai tăios decât îi vorbise până atunci - de fapt, mai tăios decât i se adresase vreodată cuiva îi spuse:
   - Aş vrea să îţi aduc aminte faptul că n-am avut timp să-ţi enumăr lista de oaspeţi. În plus, dacă te-ai fi căsătorit cu Madeline, Magnus ar fi venit pe aici mult mai des. E tatăl ei, să ştii.
   - Da, ştiu. Ştiu exact cine şi ce este el.
   Majoritatea oamenilor îl plăceau pe Magnus. Era agreabil, energic, un împătimit al jocurilor de noroc şi peste măsură de generos - un bărbat adevărat în toată puterea cuvântului. Dar, în ciuda faptului că îl învinsese la jocul de cărţi, era mai mult decât evident că Remington îl dispreţuia pe Magnus - ba, mai mult de atât, se comporta de parcă n-ar fi avut deloc încredere în el.
   Remington zisese ceva şi noaptea trecută - ceva care o nedumerise dar trecuse remarca lui cu vederea, prinsă în vâltoarea pasiunii. Din străfundurile amintirilor, rosti expresia pe care o folosise el atunci.
   - Cum adică ai mai scapăt de moartea plănuită de familia mea?
   - Ah!
    Un colţ al buzelor lui Remington se ridică într-un zâmbet care o rănea.
    - Aşadar, ţi-ai amintit până la urmă?
   Începu să pună laolaltă neconcordanţe, fragmente şi frânturi prin care Remington îi dăduse de înţeles că avea, de fapt, un plan mai măreţ decât voia să recunoască. Ridică atunci capul de pe pernă şi-l privi.
   - Ai trişat la cărţi ca să câştigi mâna lui Madeline pentru căsătorie?
   - Nu, zise el sec. Eu nu trişez.
   Ea se ridică uşor în fund, rămânând însă acoperită de pături.
   - Trebuie să fi pariat şi tu foarte mult pentru mâna ei.
   Remington se îndreptă şi o privi, cu braţele încrucişate peste piept.
   - Mi-am pariat compania de transport maritim.
   - Toată compania?
   Și totuşi, el nu era un jucător împătimit. Lady Gertrude spusese acelaşi lucru. În plus, la balul familiei Picard, nu-1 interesase absolut deloc încăperea unde se aduna lumea pentru jocuri de cărţi.
    Întrebă apoi, cântărindu-şi fiecare cuvânt:
   - Ai vrut-o pe ducesă?
   El o privi şi văzu cinismul din adâncul ochilor lui.
   - Ştiai asta deja.
   - Pentru bani. Ce alt motiv ar mai putea exista? Pentru bani şi putere.
   Totuşi, lui Eleanor nu-i venea să creadă.
   - Pentru putere. Da. Aş fi avut puterea asupra celei mai importante membre a familiei de Lacy din ţinut. Putere de viaţă şi de moarte. Puterea de a-1 face pe ducele de Magnus să danseze după cum îi cânt eu.
   Ardoarea lui Remington o făcu să clipească. Prin minte începură să-i alerge o mie de gânduri, apoi zise cu viclenie:
   - Sunt foarte puţini oameni pe care-i interesează să aibă control asupra ducelui de Magnus. E ca un pistol stricat. Nu poţi avea niciodată certitudinea că va face ceea ce trebuie să facă. Drept dovadă, a pierdut mâna fiicei lui la un joc de cărţi, în favoarea unui străin pe care l-a cunoscut din întâmplare. Aşa ar face un tată iubitor? Şi totuşi, eu cred că o iubeşte pe Madeline.
   - Eu n-am fost un străin pe care l-a cunoscut din întâmplare, zise Remington. Eu am aranjat cu mare grijă întâlnirea aceea.
   Vorbele lui îi confirmau suspiciunile, aşa că repetă:
   - Pentru bani şi pentru putere.
   Părea de-a dreptul ameninţător - nu semăna deloc cu iubitul ei înflăcărat de noaptea trecută.
   - De ce ţi-ar păsa?
   Era foarte mândră, chiar dacă o durea respingerea lui. Dacă el putea să fie indiferent, reuşea şi ea - sau cel puţin se putea preface indiferentă.
   - Mi se pare foarte ciudat ca un american - ba chiar un bărbat bogat şi respectat în ţara sa - să vină în Anglia special ca să-şi facă intrarea în societatea engleză şi să îşi ia ca soţie o ducesă.
   El îşi coborî pleoapele, ascunzându-şi ochii de ea.
   - Eşti extrem de curioasă în dimineaţa asta.
   Dar de ce ar vrea el să-şi ascundă gândurile?
   Pentru că avea ceva de ascuns.
   Fu cuprinsă de o dezamăgire fără margini. Crezuse, sperase şi îşi închipuise că se formase o legătură între ei noaptea trecută. Nu una de iubire - cel puţin, nu din partea lui dar măcar una de plăcere. Dar, în acel moment, Remington o respingea categoric - şi atunci ostilitatea luă locul regretului.
   - După cum ai spus, suntem cu adevărat şi pe deplin căsătoriţi şi nu există nicio modalitate de a scăpa de rigorile căsătoriei. Nu ar trebui să înţeleg ce gândeşte soţul meu?
   - Vrei să ştii ce am urmărit să obţin prin căsătoria cu viitoarea ducesă de Magnus? o întrebă el şi zâmbi - dar un zâmbet la fel de rece şi de aspr u precum o iarnă nordică. Am vrut să mă răzbun.
   Oare ce făcuse el?
   Ba, mai rău, oare ce făcuse ea? Oare în ce încurcături o aruncase iubirea ei prostească pentru el?
   - M-ai minţit.
   - Poftim?

......................................................